Alexandru Halupa - Fior decadent by Infoest

Alexandru Halupa

Fior decadent

Editura InfoEST

Alexandru HALUPA

Fior decadent

Alexandru HALUPA

Fior decadent

Coperta : Devil Woman de Raluca Spătaru Redactor : Mihai Vintilă Tehnoredactor : Frimu Ghinea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ISBN 978-606-93740-3-0 Editor : Mihai Vintilă Editura InfoEST str. Principală nr 2, comuna Siliştea, jud Brăila, România email : office@infoest.ro website : www.infoest.ro iulie 2015.

Pe solitaru-mi suflet cade plictiseala S-ar zice că lăuntric port un măcel dement Paul Verlaine

Şi nu ţinem post de poezie... Volumul Fior decadent al domnului Alexandru Halupa cuprinde versuri aşezate adelfic în 50 de poeme cu o tematică complexă şi multisemnificantă. Suflet implicat definitiv în actul artistic al poeziei prin creaţia proprie, dar şi prin prezenţa sa socială alături de confraţi în reviste literare, cenaclu literar, autorul aduce în universul sentimental al poemelor sale trăiri adânci, sentimente căutate, pierdute şi regăsite, întrebări şi răspunsuri. Aspiraţiile ideatice ale acestui poet cu gândul plin de nelinişti, plin de incertitudini, care s-au transformat în târzii înţelegeri, încearcă să împlinească o geometrie proprie ca într-un triumvirat antic, al timpului, al spaţiului şi al trăirilor omeneşti, care nu-i sunt străine (simţăminte, năzuinţe, dezmierdări prezente sau trecute), încercând să-şi rotunjească o sferă existenţială. Sigur că majoritatea poemelor sunt rezultatul unei stări ale ego-ului, stări de ardere sufletească, pentru a afla cine este şi unde se situează. Ca un exerciţiu intim pe care nu l-a epuizat încă! Poetul Alexandru Halupa se dovedeşte a fi o voce puternică, bine articulată, care captează atenţia cititorului de poezie, arătând că are combustibil creativ pentru sine, pentru trăirile sale, fără a vitupera în vreun fel sensibilitatea celorlalţi. Risipitorul de versuri, de nopţi. / Incurabilul risipitor de păcate.(Risipitorul) 7

este poetul care refuză starea de neputinţă: Eu unul n-am de gând să-mi cobor / Întreaga veşnicie într-o groapă.(Psalm uitat). Deoarece însăşi sensibilitatea sa cu totul specială, exprimată într-un univers poetic deosebit, având conştiinţa valorică a ceea ce scrie, pentru a preciza marca personalităţii sale, aşează aceste versuri în zona sa de confort sentimental alături de ...sărutul care respiră / Într-un abis de trandafiri. (Abis de trandafiri). Legătura sentimentală cu înaintaşii îl determină la un anume gen de protest în favoarea poetului nepereche Mihai Eminescu. Ca o reparaţie tardivă şi, totuşi niciodată îndestulătoare: Să i se dea ....puţină iertare de păcate // ....// Să i se dea toţi plopii înapoi. (Universal) sau Du-mă acasă, bădie, şi dacă nu / Piară-mi ochii turburători din cale!(Călimara cu lacrimi). De asemeni, poetului Adrian Păunescu îi închină versuri calde, accentuând dragostea sa totală: Ochii mi-au secat de albastru / Tot ce se putea iubi, am iubit.(Femei). Este o cuvioasă închinăciune a acestui brăilean universal (Spleen), cel ce mărturiseşte: Port rana şi cerul deschise în mine / Şi-o frumuseţe de proporţii. (idem). Un poet brăilean îndrăgostit iremediabil de apele Dunării: Cine nu a văzut Dunărea / Degeaba poartă ochi. / Degeaba se încumetă să fie. / Noi mereu avem dezlegare la peşte / Şi nu ţinem post de poezie.//.....// Părăsiţi-vă pustiul şi fiţi ca valul / Iertător şi blând! (Acasă). Temele versurilor sale sunt multiple. Voi releva numai două. Aspectul social Prea multă frământare halucinantă / Şi-un verde care ne domină. (Contemporană), de parcă lumea s-ar cuveni să se aşeze ca 8

pentru inspecţie, într-o anumită ordine: Daaa tu ăla cu ştreang / Sau ăla cu cravată. / Atenţiune! / Spre orice îndreptaţi / Privirea!//...// Momentan rămâneţi / Aşa / Cum v-am aliniat... (Aliniere), încercând să rupă marasmul cetăţenului turmentat , aflat într-o totală confuzie: ...Desfrâu de băuturi. / Şi e grav că nici Dumnezeu nu poate / Pune sigiliu pătimaşelor guri (Amanţii). Şi iubirea cu împlinirile şi rătăcirile sale: Cea care mi-a turnat otravă pe Dumnezeu / Şi apoi ma pus să mă rog. (Cea care), pentru care poetul suferă: Şi eu malul îndrăgostit mă-ascundeam / Ţinând în braţe celălalt mal. (Maluri îndrăgostite), şi despărţirea într-o iubire rătăcită pe maluri îndrăgostite (Maluri îndrăgostite), care doare până la sufocare, încât omul, în neputinţa sa, ajunge spre un gând de blasfemie: Dumnezeu fumează din mine / Mă usuc în curând! ( Cântec-Cristinei). Totuşi, ruga sa către Cel de Sus este o stare definitivă: Făcătorule de veşnicie.../...vorbeai de o Împărăţie aleasă / Pomeneşte-mă în ea, Isuse prea blând / Să poată ajunge acasă / Şi tâlharul de rând. (Tâl(harul)). Ar mai fi multe de spus: despre dor, despre Ana visurilor sale, despre cei ce scriu fără har, despre viaţă şi moarte, despre soarta poetului, despre tot ceea ce este omenesc. Însă acestea toate le va descoperi cititorul în paginile acestui volum. De asemeni şi figurile de stil care îmbogăţesc sensul versurilor: epitete, metafore, repetiţii, etc. Aş da un singur exemplu de oximoron: Chiar târnosiri de haos şi ruine / O pură neliniştită scursură. (Fior decadent). Domnul Alexandru Halupa, poet cu o vigoare deosebită în poezia brăileană şi nu numai, este un împătimit al versurilor bine scrise: Noi suntem cei fericiţi / că nu am strivit / niciodată cuvântul 9

(Sărbătoarea liniştii). Pentru domnia sa poezia este o frumoasă poveste Ca o lacrimă în căutarea mântuirii // Ca Zahei orbul pe drumul pribegiei // Ca un poet inadmisibil de blond // Ca o tăcere fastuos împodobită // Ca o poveste despre inefabil. /.../ Ca un Hristos foarte departe / Pe care aproape-L ating... (Poveste). Un volum de poezie Fior decadent o frumoasă poveste, în care poetul Alexandru Halupa vă invită să intraţi cu inima dechisă şi cu paşi de catifea şi, împreună, să citim poezie ...// ...de parc-am fi citit meteoriţi. Lucia Pătraşcu

Fior decadent Pe urmă nu va mai fi mare lucru - translucid un fior decadent Poate cimitirul cu bale la gură Profilat în viitorul absent. Poate inima nimănui spintecată Sau şerpi posedând o vestală. Sfântul orbit de amploarea Iadului în haină de gală. În beznă se va spovedi răsăritul Metalic va foşni iarba pe planete. Pe urmă nu va mai fi mare lucru Îmbeţivite şi triste marionete... Chiar tîrnosiri de haos şi ruine O pură neliniștită scursură Pentru cimitirul scăpat din lesă Şi cu bale aurite la gură. Pe urmă nu va mai fi mare lucru Doar evocarea genialului artist Creionînd portretul unui cancer În stil renascentist.

Cea care Cea care va rămâne săracă de toată iubirea Şi ea încă va iubi în neştire. Cea care confundă starea de zbor Cu starea de prăbuşire. Cea care îmi tulbură simţurile numai rostind un cuvânt Cea care şi-a consumat veşnicia tacit. Cea care-mi recită sângele până târziu Iar eu nu pot s-o recit! Cea care se eliberează rănind Şi mulţi ar vrea să o rănească şi nu ştiu Că în inima ei evanescentă Nimic nu a fost viu. Cea care respiră lângă mine ca un drog, cea mai frumoasă şi seducătoare. Cea care mi-a turnat otravă pe Dumnezeu şi apoi m-a pus să mă rog. Cea care...

Abis de trandafir Amanetăm bătăile inimii uneori Amanetăm privirea cea îndrăgostită. Amanetăm fulgerul care ne-a mângâiat De prea multe ori într-o clipă. Amanetăm cerul de sub aripile Şoimilor zburând în declin. Amanetăm apa care tânjeşte Să se transforme iarăşi în vin. Amanetăm pe Adam fără de Eva. Amanetăm mărul sătul de şarpe. Amanetăm lumina traversând iluzoriu Spaţiile oarbe. Amanetăm ura chiar nu ne trebuie. Amanetăm lacrima cu tot cu patrafir. Amanetăm sărutul care respiră Într-un abis de trandafir.

Spleen Port rana şi cerul deschise în mine Şi-o frumuseţe de proporţii. Cu cine-aş putea să-l împart?Cu cine? Zâmbetul desfigurat al morţii. Îngerul s-a retras din ecuaţie. Nu mai răsare nicio aşchie de milă. O să strâng în braţe firul de iarbă Şi-o să iubesc de sub şenilă. Rege nu sunt deşi m-ar seduce Căderea de pe tron, de pe cal. Doar am asurzit planetele cu-accentul meu de brăilean universal. Se ghemuie fericirea în infime porţii. Piscurile se-agaţă de ruine. Zâmbetul desfigurat al morţii. Port rana şi cerul deschise în mine.

Universal Să i se dea catarg lângă catarg Să i se dea apă vie şi o dulce minune Să i se dea acel soare răzvrătit Care-a uitat cum se apune. Să i se dea Freamăt de codru Şi Cărţile uitate prin cerdac. Să i se dea lumina care a dospit În Rugăciunea unui dac. Să i se dea Înger de pază Şi puţină iertare de păcate. Iată fruntea lui stând rănită În Singurătate. Să i se dea Veneţia Şi Sara pe deal şi-o turmă de ploi. Să i se dea Adânca mare iubită în taină Să i se dea toţi plopii înapoi. Şi Diamantul Nordului să i se dea Şi o Scrisoare către veşnicie Din care-o Floare albastră a zburat De mult din colivie...

Acasă Cine nu a văzut Dunărea Degeaba poartă ochi. Degeaba se încumetă să fie. Noi mereu avem dezlegare la peşte Şi nu ţinem post de poezie. La noi e slavă ca într-un înger păzitor Şi miezonoptica din adâncuri când răsună Ne rugăm pentru înecaţi şi înecaţii Sunt tunete care nu tună. Cine nu a văzut Dunărea Ar fi bine să o facă. E greul secol XXI de curând. Părăsiţi-vă pustiul şi fiţi ca valul Iertător şi blând!

Soldatul Sunt soldatul unei ţări învecinate cu raiul Sunt soldatul precoce de neînvins. Port primăvara pe bocanci După ce i-a nins. Tristă, tristeţea mă refuză Şi iar mă rănesc cioburi de mit. Sunt soldatul răstignit pe jurământ Sunt soldatul îndrăgostit. Sufocat de aripi şi păcate Şi-ntr-o metamorfoză ideală Sunt soldatul fără recul Şi fără viaţă personală. Am luptat la facerea lumii De pe front nu de după perdele. Sunt soldatul unui frate înecat Sunt soldatul unei singure – stele Pe mine mă doare pe mine mă singur Şi toate mamele cândva m-au născut. Sunt soldatul dezertând din icoane Sunt soldatul necunoscut.

Maluri îndrăgostite Pe vremea aceea dragostea noastră Sensibiliza inimile din ciocârlii. Atunci puteau şi pe rug să ne pună Atunci puteau să ne-ngroape de vii. Că eram hăituiţi ca proscrişii Simpli soldaţi în asalt infernal... Şi eu malul îndrăgostit mă-ascundeam Ţinând în braţe celălalt mal. Nu ne supuneam niciunei porunci. Privirea ei de privirea mea era devorată. Prea veşnic ne privisem şi-atunci Şi ochii puteau să ni-i scoată! Izolaţi într-un cântec, întârziaţi şi târzii Testamentul nădejdii îl scriam împreună. Atunci puteau să ne-ngroape de vii Atunci puteau şi pe rug să ne pună!

Rănirea Acel timp de putredă nepăsare. Acei lunatici uitaţi prin Scripturi. De fapt, acea rană crescând melancolic Pe trenuri, pe fluturi,pe guri. Pe iluzii, pe ninsori, pe metereze. Pe beţivi, pe inimi, pe broaşte. Pe teze şi pe antiteze Şi pe mielul de Paşte. Pe faguri, pe scrum, pe idei. Pe mângâieri, pe ţărmuri, pe colivii. Pe speranţele morţilor şi pe parcuri pline cu copii. Acea rană crescând melancolic Pe uraniu, pe absconsul pustiu. Pe 1054 şi pe mine care nu mai pot De-atâtea răni să scriu!

Cântec Cristinei Şi când nu-mi eşti, trăiesc O jumătate de moarte. Eu care ştiu durerea lumii Până departe. Şi când nu-mi eşti, alunec Într-un rai exorcizat. Eu care ştiu versul suprem De neimaginat. Şi când nu-mi eşti, abdic Sângele albastru mi-l vând. (Dumnezeu fumează din mine Mă usuc în curând) Frumuseţea ta infernală Dorul meu ştie s-o poarte. Chiar dacă respir sufocat O jumătate de moarte.

Cel mai rău dintre pământeni Naşterea lui fiind o greşeală indubitabil tot ce face este greşit! Respiră prea tare, dă muzica prea tare dă universul prea tare când se lasă iubit... Are lumea la picioare la picioarele puţin amputate. Poartă în braţe un cer fals Adica singurătate... Nimeni nu-l recunoaşte deşi toţi îl consideră viu. Deşi fără el pustiul ar fi aglomerat de pustiu. Când plânge înveninează stupii Orice atinge suav putrezeşte. Urlă la lună ca lupii Îmbătrâneşte şi-ntinereşte. Vorbim de cel mai rău dintre pământeni Vorbim de răul sensibil. Vorbim de neatenţia lui Dumnezeu dacă aşa ceva este posibil...

Şi mai trebuie spus că visul lui miroase a mucegai că noroiului îi este scârbă de el. Naşterea lui fiind o greşeală şi moartea-i va fi la fel. Şi mai trebuie spus că are venele navigabile dar uşoare ca ceaţa, el este esenţa întunericului şi s-a născut la ora 8 dimineaţa.

Tâl (Harul) Făcătorule de veşnicie Viaţa mea a fost un prăpăd. Iar acum când car moartea în spate Pe Tine mi-e dat să te văd. Ascultă-mă Iisuse prea blând (Nu eu să-Ţi vorbesc se cuvine) Dar nu pentru cei curaţi Ai venit Ci pentru tâlharii ca mine. Te-aş îmbrăţişa cu cruce cu tot Şi ultimele clipe Ţie le-aş închina. Porunceşte pământului să se mişte Să mă ating puţin de crucea Ta. Iubirea ce nu o cunosc de fel Să-mi coboare în suflet în carne. Făcătorule de veşnicie Tu poţi Să-Ţi scuipi piroanele din palme! Făcătorule de veşnicie, Tu poţi Şi crucificat să-i crucifici pe toţi! Însă vorbeai de o Împărăţie aleasă Pomeneşte-mă în ea Iisuse prea blând. Să poată ajunge acasă Şi tâlharul de rând.

Reqviem pentru un titan Numai poezia nu are în viaţă noroc. Numai de pe rug se ţin Cele mai arzătoare predici despre foc. Numai duhul pietrelor rămâne de nevisat. Numai sărutul nu poate fi sărutat. Bătrâne,pentru cuvinte ar fi un timp de-a muri, Şi învia,nu a treia, chiar în aceeaşi zi. Bătrâne,dacă mă laşi să respir Aerul iubirii tale misterioase, Ca să nu-ţi fie singurătate Acest Decembrie Îl ascund la mine în oase. Numai poetul îşi usucă aripile Pe sârmă ghimpată. Numai poetul poate fi curat ca o pată. Pe lângă ziduri mai vechi ca memoria Roase şi sălbăticite de ploi Numai poetul trece Şi se oglindeşte-n noroi. Bătrâne,să bem un vin negru Ca umbra materiei de la început. Un vin neîmblânzit ,nebotezat. Să bem un vin negru Dintr-un Graal crăpat.

Bătrâne truditor la versuri Ca Dumnezeu truditor la porunci. Mă topesc de tine, Cum se topeşte înecatul În ape neiertător de adânci. Ce fericire că nu te mai pot Vreodată uita! Semnează cu disperare de dor de Tine Alexandru de Halupa !

Nervi extenuaţi Erau două drumuri. De fapt doar un drum. Era şi o noapte cu suflet albastru. Nu mă iubeai, te iubeam, dar oricum, Era cu noi şi-un sihastru. Şi acel sihastru cânta neînţeles. Nu mă iubeai, oricum te iubeam. Cu grijă de pe drum am cules Noaptea în care muream. Apăsaţi de gânduri mărunte Într-un final ne şi spovedeam. Dacă-ţi puneam versuri pe frunte Nu mă iubeai, te iubeam... Acel sihastru ne-a cununat tăcut. Dar eu am spus că el cânta. Pesemne cântecul era mut Sau nu pe noi ne cununa. Erau două drumuri. De fapt nu mai ştiu. Parcă cineva pusese de un ceai. Şi totuşi eram în pustiu Şi nu mă iubeai când mă iubeai? Dar eu? Ajunge! Nu mai ştiu nimic! De ce, unde, care sau cum. Sihastrul şi drumul şi noaptea, vă zic O iubeam, dar oricum...

Prolific Cu frumuseţea mea de semizeu Şi cu amorul nespovedit, Pot ocupa un loc în muzeu Sau pot fi un muzeu infinit. Ochii ce m-au văzut odată Se ridică şi a doua oară. Am gura în miere sculptată Şi trupul în sunet de vioară. Mă-ndrept spre Meca şi sunt Meca! Haosul creez în orice moment. Când iadul pe voi vă mesteca În iad eram un monument. Pentru cine mă poate înţelege Sunt ultimul din cei ce vor fi: Lege şi-ncălcare de lege Altar adorat de stafii, Basm cu plete de monadă Cometă cu fruntea străvezie. Apocalipsă ce stă să cadă Pe învierea ta târzie!

Psalm uitat De fapt cine îngăduie moartea? Şi de ce moartea se lasă îngăduită? Noi cei numiţi – oameni - ne frământăm Mai mult sau foarte puţin de o clipă. De certitudini suntem sătui De mister niciodată nu o să fim Noi cei numiţi – oameni - avem O poftă celebră să murim. Foarte util. Foarte înălţător Şi foarte umilitor totodată. Eu unul n-am de gând să-mi cobor Întreaga veşnicie-ntr-o groapă. În fine. Trebuie să tac ca să m-auziţi Cum îmi scriu şi-mi înghit cartea. În care mă-ntrebam prea firesc Cine îngăduie moartea?

Risipitorul Risipitorul de versuri, de nopţi. Incurabilul risipitor de păcate. Cel care pleacă în sihăstrie Cu toate femeile din cetate. Risipitorul de arginţi, evident. Heraldul de pandemii de potop. El strigă la Masa Tăcerii – prezent Şi bea masa cu sculptor cu tot. Abia născut de înviere precedat Vindicativ şi mefient. Risipitorul de sânge turbat Şi de tragic talent. Iubirea-l va crucifica ...din iubire Şi nimeni nu-i va duce dorul. Inima lui se va opri din zidire Ah, risipitorul...

Stările imaginaţiei Cineva se joacă cu focul sacru. În altă parte un munte stă de pietre dezbrăcat. Pleacă şi eroul în chinurile setei De patimi îmbrăţişat. Timpul abandonează ca niciodată. Cineva strigă din adânc: Te aştept... În altă parte ciuma este purtată Ca un pandativ pe piept. Cineva evocă o exorcizare. Două valuri se căsătoresc în gura unui înecat. În altă parte înmugureşte sicriul Catedralei cu nume ciudat. Cineva ascunde iubirile crude În cenuşa plânsă de ruguri. Şi trece o viaţă şi parcă s-aude Rugăciunea vinului în struguri.

Elegie pentru pasărea violetă Cântecul ei acoperise pământul. Ea locuia într-o privire cu rădăcinile ascunse în mit. Cântecul ei adormea sfinţii şi întregea cuvântul, ( pasărea violetă spre mine-a pornit) Pasărea violetă, pururea vie şi-atât de liberă că pănă şi cerul i se părea o colivie. Ea parcă-avea aur sonor în fiecare aripă! Cât aş fi vrut să-i respir zborul curat ca o apă sfinţită. Cât aş fi vrut să-i scriu un vers mai cuprinzător ca orice univers, mai presus de orice-nţelepciune... Pasărea violetă, pasăre-minune. Mă voi întoarce curând din prăbuşirea ascetă, s-admir cum îi curge-n inimă un început de asfinţit. De pasărea violetă mă dezândrăgosteam? Sau mai mult eram îndrăgostit? 31

Moment În dimineaţa mântuirii totale Ne-am trezit beţi. Băusem şi etichetele Şi petele de vin ieftin scurse pe pereţi. Am mers apoi la înmormântarea Unui poet fără pereche, fără măsură. Noii Crai de Curtea Veche Mătăhăind de băutură. Şi-am recitat de duhnea cimitirul Şi-am plâns din stomac peste petale. În dimineaţa sfâşierii de sine În dimineaţa mântuirii totale.

Amanţii Amanţi rătăciţi prin imunde refugii În nopţi rătăcite total. Priviţi-i cum trişează iubirea şi cum ca înecaţii înoată spre mal. Dar mal nu există. Ei ştiu. Însă pofta de nebunie-i domină. Şi s-ar ascunde unul în celălalt. Şi ochii lor duhnesc a rugină. Sentimente mai scumpe ca moartea. Amanţi rătăciţi,desfrâu de băuturi. Şi e grav că nici Dumnezeu nu poate Pune sigiliu pătimaşelor guri. În nopţi rătăcite total Când vinul se tulbură-n spume, Apar de oriunde şi neînţeleşi Amanţii în lume.

Trecere Nu mă aştepta! Sunt în iad la câţiva prieteni. Nu m-au ascultat la timp şi acum trec să văd dacă nu s-au topit de tot. Tu fă totuşi o cafea, cumpără-mi ţigări şi nu te mai gândi cât greşesc. Nu mă aştepta. Sunt în iad la câţiva prieteni. Zăresc de aici faţa întoarsă a Domnului şi e atâta jale că numai la naştere am mai simţit aşa ceva! Zău, nu mă aştepta! Unul dintre prieteni (cel mai sinucis) m-a zis să ard în locul lui doar pănă-şi termină rugăciunea...

Aliniere …nu e bine! Tu în locul lui Şi el puţin mai în spate. Sau nu, Treci pe partea cealaltă de tine Şi veniţi voi mai aproape. De ultimiul de lângă adevăr. Nu e bine Eşti prea mic Şi nu pot să te număr. Hai odată că trece timpul! Tot nu e bine. În locul vostru să vină Alţii cu bocancii făcuţi. Nu acolo, Că staţi în soare Şi sunteţi prea mulţi. Hai odată, ce naiba! v-am zis să treceţi lângă cei care nu s-au născut! Nu mă interesează! Aşteptaţi să se nască! Apoi din instinct Staţi într-o ordine firească.

În mijloc să completeze Cineva care-a mai fost. Hai odată! Daaa tu ăla cu ştreang Sau ăla cu cravată. Atenţiune! Spre orice îndreptaţi Privirea! Mai puţin cei cărora Nu li se potriveşte iubirea. Âştia vă măturaţi Într-o parte consacrată Armă-n armă Cu ăia... Lăsaţi-o baltă! Înnebunesc! Nu-i bine! m-aţi disperat! Tu în locul altuia, Voi în flancul drept În faţa celor Care-au plecat. Sunteţi degeaba! Vorbim noi după moarte, Atunci o să vorbim detaliat. Momentan rămâneţi Aşa Cum v-am aliniat...

Orbi Să citim poezie până ne iau ochii foc. Oricum nimeni n-o să înţeleagă cum într-un vers se pot iubi moartea şi viaţa întreagă. Să ieşim în lume cu ochii arşi de parcă-am fi citit meteoriţi. Oricum nu voiam să arătăm nimănui ochii noştri îndrăgostiţi. Şi tu să-mi spui: Ţi-am sărutat inima, te-am vindecat d-un prăpăd. Şi eu să-ţi răspund aproape îngereşte: Te văd, te văd...

Deznădejde de citit într-un amurg violet Deznădejdea mea se clatină spre tine. Vino să construim ruine Şi să iubim fără discernământ. Timpul a căzut în comoţie. Pe buzele mele Zâmbeşte-un mormânt În ochii tăi Naufragiază-o emoţie. Vino să scriem versuri concrete despre izvoarele asunse în pietre, despre tot ce se poate risca dar nu-ndrăzneşti să rişti. Azi se întâmplă tristeţea lui Dumnezeu când ne simte trişti... Vino, nimeni nu moare frumos. Zilele noastre-s cumplit de puţine. Ascută cum din fiecare os Deznădejdea mea se clatină spre tine.

Contempo-rană Prea multe ordine, prea multe legi Prea multă hârtie consumată inutil. Prea multe reglementări şi dispoziţii Minţi prăbuşite într-un haos debil. Prea multe cuvântări fără sens. Prea multe adunări şi convocări. Am albit, am orbit, am Obosit! Am urcat şi-am coborât prea multe scări. Prea mulţi nervi pentru o singură viaţă. Prea multe ţipete, prea multă ceartă. Prea mult Dumnezeu jignit şi respins Care sperăm că ne iartă. Prea mulţi şefi (inadmisibil de mulţi) Şefii altor şefi – aflux de şefie Bârfă, ironii şi turnători Timp fascinat de sărăcie. Prea multe ordine, prea multe grade. Prea multă vinovăţie şi rutină. Prea multă frământare halucinantă Şi- un verde care ne domină...

*** Cum nu sunt speranţe Nici măcar pe datorie Şi eu completând fatidic Nimicul, încep prin a fuma scrumiera În prealabil Fumând chibritul. Cad pe genunchii adoratei. Mâinile ei în silă mă alină, De parcă aş fi răstignit Pe două cruci deodată Şi niciuna nu-i în stare Să mă ţină. Mă îndrept frumuşel Spre groapa cu lei. (aşa a picat tragerea la sorţi) Să-mi odihnesc În toamna asta putredă Oasele firave între colţi. Amintiri dintr-o glorie închipuită Întregesc tabloul Cu deznădejde în frunte. Singurătate din belşug Ploi preistorice Şi beţii crunte...

Trebuie să plec. Să mă întorc de unde Nu am ajuns. Bulversat şi hăituit De Ideea Transformării în mit. Cad pe genuchii adoratei. Dar nu mai este nicio adorată! (Doar o sălbatică alchimie) Şi totuşi cad într-un hău Căptuşit cu poezie. Regăsi-m-aş în alt timp Oarecum posedat de noroc. În prealabil fumând chibritul Cu care sufletului i-am dat foc.

Codul bunelor maniere ale morţii Moartea lasă uşa mereu deschisă. Moartea nu jigneşte, Nu te vorbeşte pe la spate. Moartea nu-şi freacă mâinile, Ea posedă o răbdare De neînchipuit. Nu este nimic crud în acţiunile ei. Şi ea se supune Unor legi pe care Nu le poate Cuprinde. Să-ţi pictezi icoana morţii pe ochi… Câtă înţelepciune! Moartea e mai caldă decât Sângele nostru, Moartea nu vine cu lăutarii Dupa ea, Moartea ni se oferă Tocmai atunci Când avem nevoie. Şi eu cred, Şi eu cred, Că moartea suferă Cu fiecare din noi în parte… Să trăiţi! 42

Călimara cu lacrimi Cât iubit-am bădie, slova Şi-acum răvăşit de patimi şi vicii... Te-aştept să m-aduci acasă-n Moldova Departe de-aceste ospicii. În Moldova noastră cea plină de har Unde Doina pe nume mă strigă. Să beau apă de izvor şi să gust măcar O coajă sfântă de mămăligă. Te rog, Doamne, pentru ultima oară Să ne porţi spre Moldova teferi! Că am lacrimi şi-n călimară Că am cerul orfan de luceferi. Că m-apasă timpul şi-aş vrea De suferinţa mea să nu mai ştiu nimica... Şi ce dor mi-e de teiu-nflorit Dar ce dor îmi e de Veronica! Sunt uitat, sunt pierdut, sunt învins. Nu mai aud buciumul cum sună cu jale... Du-mă acasă, bădie, şi dacă nu Piară-mi ochii turburători din cale!

Femei Singurul meu viciu e femeia! Adrian Păunescu Tot ce se putea iubi, am iubit. Apocaliptic, desăvârşit în păcat. Femei aprinse de la chibrit Femeile altora uitate în pat. Femei acoperite de petale Femei de rasă cu simţurile pure. Femei milostive, ireale Care-au ştiut să mă îndure. Femei înfrumuseţate de dor Femei botezate în venin. Femei pentru care a trebuit să cobor Din iadul meu sublim. Femei iubite de toţi bărbaţii Femei cu luceferi pe gură. Femei nominalizate la desfrânare Căzute din scriptură. Ochii mi-au secat de albastru. Tot ce se putea iubi, am iubit. Îmi scriu testamentul cu sânge: Pe femei să fiu răstignit. Şi Doamne dacă mă vei primi la Judecată iartă-mă că n-am învăţat a iubi vreodată! 44

Inspiraţie Un tablou cu rame de la barcă. O barcă cu prohapul deschis. O virgină siluită cu piatra filosofală. Un foc cu ochii albaştrii. Un alcoolic lucid, uneori metafizic. O lacrimă îmbâcsită de invidie. O cerere în căsătorie a unui necrofil. Un poliglot amnezic. Un pian cu clapele fracturate. Un porumbel internat la psihiatrie. Un rege cu coroana prea largă. O curvă sub sutană. Un război început din curiozitate. Un glonţ rănit de aer. O apă cheală. Ceva...

Absenţă de har Am văzut trupul învineţit de sfinţenie. Am văzut un soare cu riduri Din care curgea leşie. Am văzut demonul roşu-n obraji Scriind poezie. Am văzut femeia desfrânată Iubind Chipul pustiului, slut. Ars de Steaua Nordului Chiar memoriile morţii Le-am văzut. Am văzut tristeţea născându-se Într-o desfrunzire de ape. Am văzut cel mai frumos copil Purtând morminte Sub pleoape. Am văzut şi-ar fi de folos Să nu mai văd... Şi-ar fi de folos să dispar. Într-o antologie putredă a sfâşierii Într-o absenţă de har. Timpul în care ai uitat cine sunt Zace palid Ca un strigoi resemnat. E timpul în care Zeii zboară spre iad. 46

Pentru suflet Nici nu aş fi vrut să fiu altfel decât s-a chinuit să mă lase Dumnezeu. Mai bine de mine că sunt acesta Şi mă intitulez întotdeauna eu. Mai bine de mine că sunt român. Adică am mântuirea la îndemână! Adică şi atunci când tac O fac tot în Limba Română. Mai bine de mine că tot de o româncă m-am îndrăgostit în tinereţea mea oleacă întunecată. Mai bine de mine că încă am oleacă de mamă şi-oleacă de tată. Poate să vină Singurătatea şi-a raiului şi-a iadului indiferent. Mai bine de mine că am trăit într-un mugur de fluier incandescent.

Mai bine de mine că sunt poet şi poate am sau n-am nicio putere. Mai bine de mine ca sunt sărac şi puţin mi s-a dat, dar oare cât mi se va cere ?

Dezmăţ de culori Întunericul albastru Mă-ngălbenea de melancolie Cu aripile-i roşii Prin clipa cenuşie. Şi munţi cu pleoapele albite Cântau cu voce verde, clară Prăbuşirea Lunii-n gri Întâia oară. Prin ceaţa apelor maro Gheţari cu umeri violeţi Năşteau minuni de smoală Din poeţi.

Revin la mâhnire Zâmbetul tău Nu mă mai ţine de mână. Stau pierdut Cu lacrimile asfinţind În templul ochiului. Cineva mi-a pângărit emoţiile. Am scris câteva versuri Şi-n timp ce scriam Foia de hârtie Se micşora, Parcă am vrut să recit Dar uitasem Toate cuvintele. După vecernie am adormit Pe icoana decolorată De duhul buzelor. - fugere prin sângele meu - mântuirea în cămaşă de forţă Ghicitoarea oarbă mi-a zis Că mai am de trăit O veşnicie care se amână. Ce mai contează... Revin la mâhnire Zâmbetul tău Nu mă mai ţine de mână.

Anno Domini Piroanele erau pregătite Sutaşul îşi lustruia lancea de fier. Veniseră şi saducheii avizi de dreptate. Venise şi Maria sprijinindu-se de cer. Cutremurul sta gata să respire. O linişte-ndoliată mocnea în asfinţit. Venise şi un demon să admire Puterea care l-a-nrobit. Şi era ceasul dar niciodată timpul Când El se lăsă pe cruce ridicat. Pentru cruce M-am născut şi n-aţi crezut Că Împărăţia de voi s-a apropiat, Şi cât vă iubesc iertându-vă iar Şi cât vă învii pentru cât M-aţi murit… Iată-Mă trist în Treime, Tată Primeşte-Mă răstignit!

Deznădejde II Şi voi cărţi ce v-am preţuit mai mult decât am preţuit lumina, mai mult decât m-am preţuit pe mine însumi, nici voi nu vreţi să-mi fiţi aproape? Şi voi soldaţi- luceferi care cuceriţi pământul în numele ceruluinici voi nu vreţi să-mi fiţi aproape? Daţi-mi brânci în groapa cu rai Spânzuraţi-mă de ape... Şi tu femeie... Dar mai ales tu femeie nenăscută mângâierea ta încă mă tulbură. Adună-mă, recompune-mă: Ia-mi inima de lângă mormântul mamei, dezlipeşte-mi ochii de pe icoane (sunt putred de rugăciuni), cheamă păsările călătoare pe umbrele lor sunt buzele mele, ia-mă de lângă acest zid pe care abia îl ţin să nu mă strivească… Adună-mă, recompune-mă şi dacă mai ai puţin timp ia-mi mâinile de pe piept… 52

Bizară Iar m-ai sărutat Cu o gură de-mprumut. (era pe la ceasul când Petru trădase) Cu sufletul mortului Se joacă barbut, Un întuneric cu spini Îţi decora Venele prea frumoase. Şi-o iubire mecanică Mai cazonă Decât într-o cazarmă, Unde nimeni nu se-ncumetă Fântâna cu venin să o astupe. În plină glorie se sinucide o armă. Zeii plictisiţi nu mai scuipă Nemurire în cupe. Zânele năuce fac gargară cu sânge. Bisturiul alunecă neatent. Soldatul să moară în război Nu mai ajunge. Moare strivit De harnaşament.

Nu-mi dau seama Dacă ai plecat... (ţi-am recitat că am fost Vreodată al tău?) În fine... Îmbolnăvire grabnică Naştere grea, Casă de cenuşă, Drum rău...

Nimic nu rămâne ...Unde şi lăutarii se sufocă de lirism. Prin restaurante roase de molii cereşti. Bem vin fiert cu bani de împrumut Şi foarte lesne te îndrăgosteşti. Şi foarte lesne-ţi torni cenuşă în cap. Cenuşă din carbonizate Câmpii Elizee. Câte daruri viclene-ai ascuns, Stăpâne În acest trup de femeie. Suntem singurii supravieţuitori ai noştrii. Din arderea noastră nimic nu rămâne. Dar pe - ea – mai sensibilă ca rugăciunea Alung-o din mine, Stăpâne! Şi-ţi promit că n-o să mai fumez câteva săptămâni. O să-mi plantez tutun direct în plămâni. Şi-ţi promit că numai de Tine fi-voi avid. Chiar am să-ţi cer voie dacă hotărăsc să mă sinucid!

Gurile ce s-au iubit cândva vor fi iubite de viermi şi de râme. Mai bine arşi de vinul fiert că din ARDEREA noastră nimic nu rămâne! Şi este peste măsură de târziu... Îmi leşină ochii de nesomn, de beţie du-mă pe braţe, până acasă poezie.

Surogat de infinit Dar ce Dumnezeu? Unde mi s-a risipit soldatul? Nichita Stănescu – Cântec de drum

...în melancolii, în meditaţii Prin gări scheletice, prin spelunci. În templul de răsărit Al umbrelor În mizerii adânci. Pe câmpuri îngheţate În sângele aspru Al toamnei decăzute. În versuri amare ca ochiul de demon În iubiri neştiute. Într-un dumnezeu orb din naştere. Într-o scrisoare Pentru care Nu s-a născut destinatar. Ah, soldatul s-a risipit, s-a risipit Într-o nevroză Fără hotar.

Când el trebuia protejat Ca un simbol. (Focul şi-a ars braţele Atingându-l) Când el trebuia iubit Iubit cu fapta, cu vorba, Şi cu gândul! Într-o natură Care nu mai lucrează Într-un surogat de infinit. Cu inima-n paragină Şi-albastră de dor Soldatul s-a r i s i p i t

Deznodământ Chiriaş într-o garsonieră provincială Vei muri sărac cu versuri nepublicate. Părăsit de toţi şi vizitat de-o boală Ce le-a-nţeles în timp pe toate. Cărţile-ţi vor fi furate de vecini. (De le-ar citi şi nu le-ar vinde pe nimic) De-atâta sărăcie-o să te-nchini Că nu stai în sicriu ci-n plic!

Juvenilă Am scos-o pe Ana din zid ca să-mi devină soţie. Să-i pictez zâmbetul sânilor cutremuraţi de poezie, dulce să o legăn pe un răsărit de curcubeu aşa cum apa melancolic leagănă trupuri de gondole şi să o închid Doamne-n cugetul meu ca să-l uite odată pe Manole. Am scos-o pe Ana din zid să-i dedic slujba de înviere şi zborul condorului cu aripile de miere. Să cânt mâinile ei - izvoare de blândeţe ce numai pe-a mea frunte trebuiau să stea, că prea plesneam de-atâta tinereţe şi nu eram pentru nimeni decât pentru ea. Am scos-o pe Ana din zid. niciun sărut... nicio atingere... n-a vrut? nu a putut? ce stingere!

nimic, pustiu ruină peste noapte, dacă nu acum niciodată? n-a vrut? nu a putut? istorie credinţă răsturnată... niciun cuvânt... dar fruntea mea? de-acum în mine mă-nchid, ajutor! scoteţi-mă din zid!

Urbană Să căutăm prin tomberoanele memoriei cuvinte. Mecanice, deosebit de tari. Să ne-aşezăm undeva... dar băncile par îndrăgostite stau îmbrăţişate... Dunărea înghite o barcă cu hamali. Rămânem aşa, fără noimă Deposedaţi chiar de eresuri. Tăcem ca-ntr-un film foarte mut, Tăcem cu gura plină de-nţelesuri. Un pescăruş mahmur confundă peştele cu piatra. Gândim la poeţii foarte înzestraţi. Dinspre Dunăre vine miros miros de proaspăt înecaţi. Curând ne confundăm cu absurdul ger. Poate luăm şi pulsul infernului. Despleteşte-ţi părul, fă scară la cer Ajută-mă să cobor de pe crucea poemului.

Dă foc tablourilor înghite toate icoanele, şi nu-ndrăzni să fi tristă. Pregăteşte-ţi casa să devină muzeu. În noaptea asta oarecum dadaistă îţi văruiesc pereţii cu sângele meu.

Dor Nu trece dorul, nu trece! Nu se vindecă, dorul nu încetează în inimă petrece până o iluminează! Nu trece dorul, nu trece. Dorul nu se închide în sine. Copilăros, superb de simplu, Românului i se cuvine. Superb de simplu, copilăros Dorul nu a mers niciodată pe jos. Nu trece dorul, nu trece! Sunt veacuri de când ne inspiră. Superb de simplu, copilăros purtat din inimă-n I N I M Ă

Poveste Ca o lacrimă în căutarea mântuirii. Ca o crâşmă sub auspiciile unui mormânt. Ca o aureolă ruginită de speranţe Peste-o inimă de sfânt. Ca Zahei orbul pe drumul pribegiei Ca un punct fără loc în spaţii. Ca o Dunăre răscolită de-amintiri Evocându-şi înecaţii. Ca un poet inadmisibil de blond. Născut să dezamăgească sublim. Ca un cerşetor sătul de raiul Ascuns în cana cu vin. Ca o tăcere fastuos îmbodobită. Ca o amplă, desăvârşită dramă. Ca un copil privind stelele Să-şi mai aline dorul de mamă... Ca o poveste despre inefabil. În care toste cuvintele ning. Ca un Hristos foarte departe Pe care aproape-L ating...

Sărbătoarea liniştii Noi suntem cei fericiţi că nu am strivit niciodată cuvântul, că ochii noştri nu se amestecă niciodată cu întunericul, că ne-am adunat şi scăzut de mii şi mii de ori şi rezultatul este tot o pereche imaculată de îndrăgostiţi. Noi suntem cei fericiţi. Că blând putem despica pieptul păsării şi să-i bem cântecul, că prin marii munţi întâmplători trupurile noastre se recunosc după forma crucii pe care au luat-o. Noi suntem cei fericiţi, că adormim pe o câmpie în care s-a oglindit un copil. Şi că ne este Dor Irevocabil Ireversibil! 66

Provincială Tinereţe provincială cu bodegi lirice şi umilinţe şi lipsuri. Tinereţe provincială cu vise spulberate în umezeala unui gang şi versuri mereu nemulţumite de poetul lor. Tinereţe provincială rece, ternă, drăcească stângace şi ameţitor de incultă. Singura fericire: Marele Anonim. Pe care nu-l puteam păstra în inimă mai mult de o rugăciune pentru că eu chiar m-am iubit pe tunuri cu propria-mi disperare...

*** Câteva discuţii amicale Cu moartea. Până când cuvintele Devin imponderabile, Până când ameţeşte Şi serafimul care ne veghează. Câteva pahare în plus Câteva coji de întuneric stricat. Până când se deschide un ochi Ca o rană sălbatică Până când leşină sunetul Pe corzile viorii crispate. Câteva secole de singurătate. Şi neaşteptata naştere a delirului Delir sănătos În stare pură, Şi-apologia unui viciu Întemeietor de cultură. Câteva pahare în plus Ca Dumnezeu să ne admire La infinit...

Mister El îmi este dator cu un izvor În care călugării îşi limpezesc Frunţile de rouă. Eu îi sunt dator cu un rug Stins de lacrimile Celui condamnat. El îmi este dator cu o pădure Ascunsă-n coama unui cal sirep. Eu îi sunt dator cu o ninsoare Dintr-un timp imaginat. El îmi este dator cu un petic de cer Mângâiat de emoţia unui copil. Eu îi sunt dator cu o inimă Cioplită anume din foc. El îmi este dator cu scrierea unei Istorii a Tristeţii, Eu ca şi el suntem fără de noroc. Şi cum stăm închişi Într-o Bastilie Cu ferestrele spre rai Aproape am întinerit. Până la urmă Amândoi suntem datori Cu o moarte A cărei viaţă nu va avea SFÂRŞIT. 69

Confrate al decadenţilor celebri …Volumul de poeme al poetului Alexandru Halupa Fior decadent invită la o cafenea a artiştilor în care poezia îşi are partea ei de reprezentare, prin talentul remarcabil al acestui contemporan al nostru deghizat în frate al decadenţilor celebri din toate epocile de înnoire a spiritualităţii culturale în expresia limbilor naţionale. Moştenirea poeţilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea este valorificată de Alexandru Halupa într-o excepţională redescoperire a cuvântului ca întemeietor de originalitate expresivă. Totodată creaţia acestui explorator de noi valenţe ale metaforei în registrul personal, le aminteşte incitatorilor la haos, că o lume fără poezie devine o lume infirmă. Preluând îndrăznelile semantice ale decadenţilor izbăvitori de exigenţe estetice, Alexandru Halupa se înnobilează pe sine în ritualul limbii române adăugându-şi o particulă de prinţ: Alexandru Halupa. Cartea sa de poeme este cu adevărat o carte puternică prin viziune şi vocaţie sinceră de a fi un cavaler la nunta fără de sfârşit a limbii române: Numai poezia nu are în viaţă noroc / Numai pe rug se ţin cele mai arzătoare / predici despre foc /…/ Ce fericire că nu te mai pot / Vreodată uita! /…/. Gheorghe Lupaşcu Marchidan

Poezia lui Alexandru Halupa Pe solitaru-mi suflet cade plictiseala / S-ar zice că lăuntric port un măcel dement, e motto-ul cu versuri ale poetului Paul Verlaine, cu care işi începe fiorul decadent Alexandru Halupa. Aşa după cum îl ştiu pe autor, cărţile sale vin din lăuntrul acestuia dupa ce acolo au loc cerneri radicale şi de substanţă a realităţilor exterioare percepute ca un Purgatoriu. Autorul volumului de faţă intensifică la maximum teme şi tematici definitorii pentru omul contemporan: timpul ce se scurge alterând fiinţa umană; spaţiul ce nu ne mai încape deşi nu-l putem cuprinde, doar imagina; trăirile umane, sentimentele, tuturor acestora dându-le formă poetică transcedentală Poate cimitirul cu bale la gură / Profilat în viitorul absent” sau ,,În beznă se va spovedi răsăritul / Metalic va foşni iarba pe planete. / Pe urmă nu va mai fi mare lucru / Îmbeţivite şi triste marionete...– Fior decadent. Alexandru Halupa, militar de carieră: Sunt soldatul unei ţări învecinate cu raiul / Sunt soldatul precoce de neînvins. / Port primăvara pe bocanci / După ce i-a nins…, vede lumea altfel decât o vedem noi ceilalţi, prin prisma ordinii şi a concretului, dar nici decum nu o zugrăveşte, ci mai degrabă reaşează şi recuantifică la nivel superior sentimental şi mental: Abis de trandafir. Cartea de poeme Fior decadent reprezintă chintesenţa unei sfere complexe, rotundul trăirilor sale a-spaţiale şi a-temporale, exegetul din el veghind neîncetat la poarta gândurilor şi sentimentelor sale, 71

mereu bântuit de întrebări şi totdeauna căutand răspunsuri: Port rană şi ceruri deschise în mine / Şi-o frumuseţe de proporţii. / Cu cine-aş putea să-l împart? Cu cine? / Zâmbetul desfigurat al morţii. Poetul Alexandru Halupa, prieten şi confrate de nădejde, dar şi critic dur la adresa poeţilor nepoeţi, revine în forta revelându-ne nouă cititorilor fiorii propriilor noastre decadenţe într-ale poeziei trăiri; dezvluindu-ne din decadenţa sa interioară, făcându-se avocat al diavolului:Am lumea la picioare / la picioarele puţin amputate. Pentru a se ridica prin iubire: Frumuseţea ta infernală / Dorul meu ştie s-o poarte, dar şi pentru a se repoziţiona pe sine: Într-un rai exorcizat, prin crezuri sublimate Dumnezeu fumează din mine / Mă usuc în curând, într-un şi mai vertical şi mai profund registru poetic: Respiră prea tare, dă muzica prea tare / dă universul prea tare / când se lasă iubit... În final, mai pot spune doar atât: Doamne, nu mă părăsi! e o rugăciune spusă zilnic de omul şi poetul Halupa Alexandru, care ne mai spune că:Trebuie să tac ca să m-auziţi / Cum îmi scriu şi-mi înghit cartea, eu aş zice...cărţile! Virgil Andronescu

Cuprins Şi nu ţinem post de poezie ... .Lucia Pătraşcu

Fior decadent

Cea care

Abis de trandafiri

Spleen

Universal

Acasă

Soldatul

Maluri îndrăgostite

Rănirea

Cântec

Cel mai rău dintre pământeni

Tâl (Harul)

Reqviem pentru un titan

Nervi extenuaţi

Prolific

Psalm uitat

Risipitorul

Stările imaginaţiei

Elegie pentru pasărea violetă

Moment

Amanţii

33 73

Trecere

Aliniere

Orbi

Deznădejde

Contempo-rană

***

Codul bunelor maniere ale morţii

Călimara cu lacrimi

Femei

Inspiraţie

Absenţă de har

Pentru suflet

Dezmăţ de culori

Revin la mâhnire

Anno Domini

Deznădejde II

Bizară

Nimic nu rămâne

Surogat de infinit

Deznodământ

Juvenilă

Urbană

Dor

Poveste

Sărbătoarea liniştii

66 74

Provincială

***

Mister

Confrate al decadenţilor celebri. Gheorghe Lupaşcu Marchidanu

Poezia lui Alexandru Halupa. Virgil Andronescu