Litera 13 nr 15

www.litera13.ro

Anul IV, nr. 15, 2018

Litera 13 revistă manifest

Literatura dum-dum pagina 3

Traian Vuia și Marea Unire a Românilor de la 1 Decembrie 1918 pagina 10

Grupul celor 10.

Cine suntem noi pagina 24

Litera 13 Cuprins Mihai VINTILĂ Nelu IVAN Al. Florin ȚENE Mafin IFRIM Codruța TUDORIU Constantin AVĂDANEI Tudor CICU Mihai VINTILĂ Dumitru ANGHEL Zeno HALUPA A.G. SECARĂ Dan BISTRICEAN Vasile MANDRIC Jenică CHIRIAC Hugo MĂRĂCINEANU Mihai VINTILĂ Mircea Gabriel LÂLĂ

Literatura dum-dum Brăileni la Festivalul Internațional al cărții Axis Libri din Galați Stere Bucovală primește premiul Angelo Lippo Propunere - Dirijorul colonel Petrea Gogu cetățean de onoare al orașului Brăila Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă (II) In memoriam Dan Manolescu, de Ziua Copilului Vânători și vânați în spațiul literaturii universale Traian Vuia și Marea Unire a Românilor de la 1 Decembrie 1918 Toţi visăm. Aşa începe totul...

Arhitectura poveștilor Cărări cu maci de Carmen Antoaneta MARCEAN Ariciul literar Între Saul și Pavel (aforisme) Jazz literar cu pelin şi sare de bucătărie Poezii Poezii Dumitru Matei: Pe moșia Rusetteștilor Zig-Zag Grupul celor 10. Cine suntem noi Poezii Semnal Brăila city tour

Redacția

Strada Principală nr.2, comuna Siliștea, județul Brăila Redactor șef Mihai Vintilă | office@infoest.ro Secretar: Alexandrina Iordache Rubrici: Dumitru Anghel (membru USR), Hugo Mărăcineanu (membru UAP), Alexandru Halupa, Lucia Pătraşcu, A.G. Secară (membru USR), Virgil Andronescu, prof. Nicolae V. Sălcioara, Zeno Halupa.

Revista este publicată de Editura InfoEST ISSN 2393 – 1248 | ISSN-L 2393 – 1248 Abonamentul costă 50 de lei / 8 numere. Apare trimestrial.

13 iulie - 12 octombrie 2018.

Tipărit la Tipografia OPANIS Galați

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 2

Mihai VINTILĂ

Literatura dum-dum Anul trecut, pe 24 mai, s-a stins dramaturgul Ion Bălan cel care a ajutat necondiționat, cu trup și suflet, revista Litera 13 și care a încurajat Mișcarea Litera 13 încă de la primii săi pași. Avea domnul Bălan o vorbă pe care tot ne-o spunea mie și colegilor de mișcare dum-dum. Pornită de la glonțul care explodează la impact, literatura dum-dum trebuie să explodeze la contactul cu cititorul, să îi miște conștiința, să îi schimbe optica asupra vieții, să îl facă să iasă din confortul său psihic și să își pună întrebări.

Când o poezie sau un material era foarte bun era automat etichetat ca dum-dum de domnul Bălan. Astăzi, cred că putem spune, că ne-am consolidat atât ca mișcare literară cât și ca revistă. Avem din când în când și materiale dum-dum iar Litera 13 este locul unde neam manifestat cu adevărat în această direcție.

Prin Alexandru Halupa am împușcat cu metafore dum-dum tipul insipid de poezie optzecistă care ne-a sufocat până la asfixiere, prin Virgil Andronescu durerea a primit laturi literare de un dum-dum sufletesc, prin Alexandru Costin Tudor dum-dum-ul s-a manifestat în noi idei literare și abordări ieșite din tiparul clasic, prin Zeno Halupa aforismul dum-dum a țintit platitudinile vândute azi drept mari idei sau cugetări, prin creațiile mele cred că am țintit cu poezii dum-dum mizeria și prostia unui oraș care, deși decăzut, încă se mai crede farul luminos al Europei, prin Codruța Tudoriu poezia cu mai multe fețe și intertexte a țintit cu gloanțe literare dum-dum platitudinile premiate de Uniunea Scriitorilor.

Am încercat să facem o literatură dum-dum. Nu scriem doar să ne vedem numele pe o foaie de gazetă, să colecționăm ISBN-uri pe care să le folosim apoi pentru a intra într-o uniune scriitoricească mâncată de molii și plină de venetici literari fără pic de talent care au alergat după pensii nemuncite.

Noi scriem pentru a mișca suflete! Dum-dum!

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 3

Brăileni la Festivalul Internațional al cărții Axis Libri din Galați

Lucia Pătrașcu, Dumitru Anghel

Biblioteca Județeană V.A. Urechia Galați a organizat în perioada 13-17 iunie 2018 a X-a ediție a

Festivalului Internațional al Cărții Axis Libri. Scriitorii brăileni nu au lipsit. S-au lansat cărțile: Locuirea în poezie de Viorel Coman și Nicolae Grigore Mărășanu, Sincopa destinului de Valentina Balaban, Povești la malul Dunării de Viorel Chiurtu, Buchetul de iubire de Sibiana Mirela Antoche, Gânduri de iubire de Alexandru Ene și Brăila de altădată de Lucia Pătrașcu. Trio-ul fraților Matei a lansat: Pe moșia Rusetteștilor de Dumitru Matei, Călător prin timpuri de Nicolae Matei și Dincolo de patul armei de Vergil Matei. Moderatori au fost Zanfir Ilie, Theodor Parapiru și Viorel Coman.

Stere Bucovală primește premiul Angelo Lippo În data de 1 Iunie 2018, la Roseto Capo Spulico (Calabria, Italia), a avut loc ceremonia de acordare a Premiului Internațional de Poezie Roberto Farina. Câștigătorul ediției a XVI-a este poetul român Valeriu Stancu din Iași, cu volumul de poezii Nella porpora dell’ombra a cărui traducere a fost realizată de Simona Stancu. În cadrul aceluiași eveniment a fost acordat și premiul Angelo Lippo, câștigat de poetul brăilean Stere Bucovală pentru volumul de poezii Scatola di nebbia, tradus la rândul său de aceeași Simona Stancu.

Felicitări ambilor poeți și traducătoarei!

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 4

Propunere

Dirijorul colonel Petrea Gogu cetățean de onoare al orașului Brăila Nelu IVAN

Cetățeanul brăilean colonel Petrea Gogu, ca ofițer, este o personalitate în armata română dar, ca dirijor la orchestra militară a armatei din Brăila a simbolizat un parcurs just al gloriei având în bagheta lui o armă, o liră condusă de o rațiune clară și un elan pasionat.

Este inițiatorul Festivalului Internațional al Muzicii Militare, ce a ajuns în prezent la a patra ediție, fiind și astăzi directorul festivalului. Începând din toamna anului 2016 este secund artistic-muzical și dirijor la orchestra de cameră Lyra-George Cavadia.

Palatul Lyra-George Cavadia are la spectacolele sale de un public fidel acestui gen de muzică la care se mai adaugă și alți doritori, devenind din ce în ce mai neîncăpător pentru iubitorii de muzică de clasă oferită cu generozitate și cu înalt profesionalism de formația de instrumentiști condusă de dirijorul Petrea Gogu.

De foarte mult timp s-a constatat, de publicul brăilean, că are dumnealui o receptivitate și o simțire muzicală aparte pe care cu căldură emoțională reușește să o transmită.

Întotdeauna s-a spus că Viena este orașul în care se simte muzica în forma ei spre perfecțiune. Orchestra de cameră, opera, opereta este muzica care nu este înțeleasă (sau acceptată în funcție de gradul de cultură a auditorului și de simțiere interioară) de oricine.

Muzica este o exprimare a sensibilității prin conținutul spiritual, este o trăire interioară, este un manifest cu corespondență dintre artă și viață.

La Brăila avem Palatul Lyra-George Cavadia devenit o instituție de prestigiu, un model cultural cu care, în România, puține orașe se pot mândri. Ea este condusă de domnul director Ionuț Sîndel Balaban și are susținerea Consiliului Județean Brăila.

Din acest motiv, muzica la Brăila a devenit un obicei local care satisface pe deplin gustul, aspirațiile și sensibilitatea publicului căruia dirijorul Petrea Gogu îi redă frumusețea prin reușitele sale.

Domnia sa conduce o orchestră care respectă fidel indicațiile din partitura compozitorului, fără simplificări, fără omisiuni de instrumente.

Reușește să ridice nivelul de armonie și receptivitate artistică cu care acaparează publicul ce freamătă întotdeauna prin aplauze. Știe să puncteze cu accente convingătoare momentele culminante ce dau vraja muzicii și reușesc să redea prin această orchestră pe care o conduce scenele emoționale gândite de compozitori.

Pentru cele menționate mai sus dar și pentru multe altele propunem ca dirijorul colonel Petrea Gogu să devină cetățean de onoare al orașului Brăila.

Litera 13 susține această propunere care ar completa lista cetățenilor de onoare ai Brăilei alăturându-se unor nume precum cele ale dirijorilor Petrisor Ionel Beșchea, Marco Balderi, Andrei Heinl, Lucian Soanca, muzicienilor Constantin Mircea Staicov și Ion (Johnny) Raducanu, muzicologului George Cavadia sau sopranei Mariana Nicolesco – Mihai Vintilă redactor șef Litera 13.

Ar fi o încununare a unei vieți dedicate muzicii, dedicate Brăilei.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 5

Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă (partea II-a)

Atracţia exercitată de regimurile totalitare

asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitânduşi influenţa asupra unui număr mare de tovarăşi de drum cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de realitatea socialistă. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi. În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat fascişti nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.). În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul Made în USA. Reviste cum sunt Combat sau L'ordre nouveau (Lupta şi Noua Ordine) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi

Al. Florin ȚENE

într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei a treia căi ce caracterizează spiritul nonconformiştilor din anii treizeci.

Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats iluzia fascismului s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la urmă prin a înnebuni.

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de Istoria literaturii române (1963), Literatura română între cele două războaie mondiale (1967-1975), Pentru realismul socialist (1960), şi în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia P.C.R.-ului, Gabriel Dimisianu (Prozatori de azi1970, Valori actuale-1974), D. Micu (Romanul românesc contemporan, Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare, Literatura română de azi-1965), N. Manolescu (Literatura română de azi-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul realismului socialist.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 6

În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedepsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea de azi sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut cărţile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mecanism de gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc. ...Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste Istorii sunt un pericol educaţional şi social.

Operele, ca tendinţe, pot totuşi surprinde câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este - cum scria Tudor Vianu limitat simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opere dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face ca tabloul să apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.

Fiecare epocă aduce cu sine o problematică umană proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul formativ al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare.

In memoriam Dan Manolescu, de Ziua Copilului

Marin IFRIM

Nu sunt o ființă paranormală, însă, din câte simt, am niște legături misteriose, spirituale, sufletești cu unii oameni plecați dincolo, peste singura graniță adevărată, în eternitate. Îmi visez deseori mama, tatăl, fosta soție, nașul meu și alți câțiva oameni sau oamene (parcă îl imit pe Gheorghe Ene, nu mă pot abține să nu joc cuvintele) etc. Azi noapte, fiind singur acasă, dormind buștean, cu motanul la picioare, l-am visat pe Dan Manolescu, un poet de o sensibilitate greu de explicat, un introvertit neîncrezător în comunitate din cine știe ce motive. Mi-a fost prieten. Din când în când îi aprind câte o lumânare la Biserica Sf. Îngeri din Buzău. Ca să zic așa, azi-noapte am vorbit cu el. Mi-a cerut, m-a rugat două lucruri. Să nu-l uit și să am grijă de Ele. Nu-mi permit să dau mai multe detalii.

I-am promis că așa voi face, cum vrea voia sa. Dan Manolescu plângea. Ne-am dat mâna și a urcat la ceruri. Nu zbura. Pur și simplu călca pe aer, din ce în ce mai sus. Cu vreo lună înainte de a muri, m-a vizitat la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. I-a spus colegei mele, Miu Emilia, contabilul șef al instituției, după ce i-a sărutat mâna -așa era el, foarte galant- : Domnă pot să mor liniștit, m-am împăcat cu Marin. În realitate, nu am fost certați niciodată. Dan avea un comportament de copil. L-am visat tocmai de Ziua Copilului! Nu știa, nu percepea sentimentul urii. I se topea sufletul când îi plăcea câte ceva. Elevii săi îl iubeau, se comporta cu ei ca și cum le-ar fi fost coleg nu ditamai profesorul sau dirigintele. Era un om destul de ponderat. Sufletul său parcă îi stătea pe buze sau în ochi. Când vorbea își împreuna mâinile undeva aproape de bărbie dând împresia că se roagă sau că își cere scuze. Un fel de rit japonez. Din păcate, lumea e așa cum Dumnezeu nu și-a dorit-o: rea, egoistă, clevetitoare, păcătoasă. Dan Manolescu, în coșciug fiind, era deja defăimat în subsolul presei (online), jignit până în camforul din trupul său fără suflet. Așa ceva nu ar putea să facă decât colegii de serviciu, iubitorii de funcții nemeritate. Am conștiința împăcată, eu și sora acestuia, doamna Lucica Manolescu, ne-am ocupat de toate cutumele obligatorii pentru un om aflat la morgă. L-am înmormântat creștinește, așa cum avea acest drept încă de la naștere. Acum îi recitesc poemele. Sunt formidabile. Sunt mai chimice și mai raționale decât atunci când trăia. Ne dăm seama că ne lipsește ceva atunci când acel ceva nu mai există. Suntem luxurianți de neatenți. Dan Manolescu, oriunde ai fi ești și aici în sufletul meu confort de lux. Lângă ai mei, e loc mult și pentru tine. Încă nu ai murit!

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 7

Vânători și vânați în spațiul literaturii universale Proza secolului al XX-lea și mai cu seamă romanul găsesc în om un domeniu de interes inedit, căci acesta nu mai este condiționat de societate, sau de cultură, ci devine independent de ceea ce îl înconjoară. De acum încolo, a fi respins și a respinge reprezintă drepturi fundamentale în construcția umanului: raporturile omului cu comunitatea devin obiectul unei decizii personale. Din moment ce legăturile individului cu lumea care-l înconjoară nu sunt date dinainte, societatea în mijlocul căreia el se naște nu mai este cu adevărat a lui.(Toma PAVEL, Gândirea romanului). Romanul modernist cultivă lecția scriiturii realiste, așa cum romanele secolelor XVIII-lea și XIX-lea continuă obiceiurile prozei idealiste. Subiectivitatea și forma sunt două dintre aspectele pe care genul își dorește să le urmărească.

Ansamblul literaturii universale recunoaște, în spațiul portughez două voci importante, atât în proză, cât și-n poezie: este vorba despre Jose Saramago și Fernando Pessoa.

Tradiției iberice în literatură i se va alătura și Rui Zink, care, spun criticii, revelează neobișnuitul în faptul banal. Gustul pentru literatură și mai mult, misiunea pe care o are cartea în lume sunt chestiuni îndelung dezbătute și scrierile acestui autor o demonstrează. Cititorul va recunoaște în cel puțin prezența unui personaj, un lector pasionat datorită căruia îi va fi permisă o călătorie literară de mare forță: Tom [...] m-a învățat la ce servește o carte și mi-a dat cea mai bună carte din viața mea. Nu spun cea mai bine scrisă. [...] Spun cea mai bună. Ce știu eu ce înseamnă cea mai bună? Dar e cea mai bună pentru mine. Punct (Rui ZINK, Așteptarea).

Pentru naratorul cu statut de personaj, Tom este omul-uman, așa cum, Lev Tolstoi este omulscriitor și cum Marco Polo este omul-călătorie iar Gregor Samsa este omul-gândac. Revine asupra ideii de a fi uman, așa încât Tom nu va mai fi un obișnuit ci, acel Tom care amintește prea mult de supusul unchi Tom, ceea ce nu era Tom al meu, sau de filosoficul Sfânt Toma, d’ Aquino, ceea ce, la fel, nu era Tom - nici filozof, nici d’ Aquino (Rui ZINK, Așteptarea).

Cunoscătorii vor surprinde toate aluziile literare aduse în operă. Obsesia unui monstru marin, care-și găsește culcuș în adâncul Mării Uitării, apa biblică în care Dumnezeu aruncă păcate iertate ale muritorului, este esențială în scrierea Cititorul din peșteră. Numele acestei arătări este Anibal Lector. Unul dintre personajele care se află în relație directă cu ființa fantastică, este un tânăr ștrengar care printr-o întâmplare

Codruța TUDORIU nefericită devine mus pe o ambarcațiune care se află în căutarea acestei ființe. Faptul de a fi salvat harta cu drumul ce trebuie parcurs până în bârlogul monstrului, îl așază pe tânăr, în rândul favoriților căpitanului. Așa, tânărul va avea de descifrat mesajul scris pe hartă: Dagă veți gidi această gartă, e semn că ați desgoberit bârlogul unui ciudat anibal, căruia îi dau nubele Anibal Lector. [...] e un anibal îngrozidor care are drept brincibală galitate viciul gititului. Gidește mult, numai viciul gididului a debășit abeditul lui Anibal Lector. [...] nu disbrețuiește carnea de om.(Rui ZINK, Cititorul din peșteră).

Monstrul căutat, este desigur inspirat de trilogia care-l are ca protagonist pe rafinatul și eruditul Hannibal Lector, a lui Thomas Harris. La fel de bine, un dublu al vânătorului de balene Queequeg din scrierea lui Herman Melville, Moby Dick, apare în prezența lui Keequog în romanul Cititorul din peșteră. Dialogul dintre mus și Anibal Lector este inițiat de cel din urmă, care aduce în discuție numele poetului neoclasic portughez Bocage: - Bocage, băiete. Nu-ți place Bocage? [...] Eu ador mai ales sonetul acela care începe așa: Bocage eu nu mai sunt!.../... în groapa sură... [...] sunt mai puțin nemângâiat când recit tare aceste două versuri.(Rui ZINK, Cititorul din peșteră). Lectura consideră Anibal Lector pretinde autonomie și nu depinde deloc de amabilitatea străinilor, pomenindu-l aici pe Tennessee Williams.

Când în Așteptarea, Rui face cunoștință cu Sharon care îi va spune că este parte dintrun echipaj pe vase de râu, și că de fapt ea este echipajul, Rui va observa: Napoleon a spus dacă nu mă înșel: La France c’ est moi.

Flaubert:Madame Bovary c’est moi. Lusiada, cu înfruntarea dintre Vasco da Gama și Adamastor este amintită în scrierea lui Zink, drept una dintre cele mai emoționante pasaje din lirica lui Camões.

Mario de Carvalho și Rubem Fonseca sunt nume de referință ale literaturii portugheze pomenite-n text, așa cum se întâmplă ca sub condiția lui Anibal Lector L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 8

musul să înceapă a se delecta cu opere extraordinare din literatura universală, precum: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Aventurile lui Tom Sawer, de asemenea Orașul și muntele, scrierea portughezului Eça de Quieroz, sau Esteiros, poveste unor bărbați care n-au fost niciodată copii, cartea lui Pereira Gomes.

Prezența lui Shakespeare se resimte atât în Așteptarea, cât și în Cititorul din peșteră. Hamlet sau Richard al III-lea sunt numele binecunoscutelor personaje: Am citit povestea unui bărbat care se credea rege, cea a altcuiva care a înnebunit devenind rege, cea a altuia care a fost omorât tocmai pentru că era... rege. și Richard al III-lea, conform bardului, își dădea regatul pentru un cal.

Rui Zink înțelege că literatura actuală se sprijină pe urmele uriașilor din urmă și nu se ferește în a mărturisi că a-i copia pe scriitorii mai mari este precum o legătură ce se creează între părinți și copii, între mai mari și mai mici, giganți și pitici: Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât tine e minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să mergi. Realitatea epocilor este alta și de aceea are nevoie de alte cuvinte.

Musul devine pentru Anibal Lector un instrument care-i folosește pentru a se duela cu el însuși. Anibal Lector provoacă și musul înțelege că monstrului nu îi este clară diferența dintre discipol și interlocutor căci, pentru cei doi, fiecare dialog se desfășoară în urma lecturii: Un cititor trebuie să se mențină neutru față de cartea pe care o citește, întrebi tu? [...] e adevărat că cititorul trebuie să încerce a vorbi limba cărții. A vorbi limba cărții și a se lăsa abandonat în voia melodiei ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-și risipească forțele vâslind contra mareei. Nu zic că trebuie să ne supunem, dar trebuie să fim disponibili.

Cartea, prin faptul că este scrisă, a făcut un pas mare către noi: e un dar.(Rui ZINK, Cititorul din peșteră). Tot cei doi vor ajunge la concluzia că poezia nu trebuie să dea bătăi de cap, în sensul în care cititorul nu se va întreba ce vrea să spună poezia, căci mai important de atât este ceea ce spune poemul, iar dacă se întâmplă ca sensul să nu fie descoperit la cea dintâi lectură, cititorul să revină asupra textului, să nu rateze încărcătura pe care acesta o oferă.

De asemenea, musul învață că o lectură voluminoasă de tipul unui roman nu înseamnă de fiecare dată și calitate, însă dimensiunea implică densitate și formă:Era nevoie de multe liane, de multe pagini, pentru a avea senzația că te-ai vârât într-un labirint căruia nu-i cunoșteai, și nici nu voiai să-i cunoști ieșirea. Pentru același text, Anibal Lector propune chei de lectură diferite, așa încât musul va fi provocat cu micropovestirea autorului guatemalez Augusto Monterroso: Când s-a trezit, dinozaurul era încă acolo. Astfel vor descoperi împreună tranziția dintre epoca de piatră și epoca dezvoltării tehnologice și de asemenea două versiuni ale aceleiași lumi spațiul vis-realitate. Poezia preface cuvântul,

în vreme ce scopul romanului este de a preface realitatea și intriga solidă, personajele verosimile și densitatea dialogurilor nu sunt suficiente pentru a da o voalare certă scrierii în proză. Ideal este să existe un ritm, o melodie chiar și-n proză. Acest ritm este câștigat prin intermediul cititorului care creează legături în țesătura textului: Cititul se învață prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust. Textul este o țesătură și țesătura este un text. Împletirea unor fire diferite - ritm, sens, cuvinte -, pentru a alcătui un covor cu un desen care poate să fie mai mult sau mai puțin laborios, încurcat, stimulator, misterios.

Rezonând cu ritmul prozei lui Saramago, despre care Anibal Lector va pomeni, Cititorul din peșteră construiește un pasaj, în stilul abordat de acesta și cele două personaje constată că o carte trebuie să facă din pagini tobogane de cuvinte și cititorul trebuie să se lase dus de torent, în loc de a se plânge din cauza excesului de virgule.

Călătoria musului și întâlnirea acestuia cu Anibal Lector, capturarea monstrului și apoi eliberarea acestuia de către mus, vor duce la dorința comună ca musul să fie pedepsit. Se ajunge la o înțelegere din partea celor implicați, așa încât personajul va deveni scriitor.

Așteptarea pune sub semnul întrebării dacă a face literatură este artă sau tehnică și recunoaște faptul că diferența dintre scriitorii amatori și scriitorii profesioniști este aceea că amatori publică ceea ce scriu, iar profesioniștii ceea ce rescriu.

Structura celor două romane este simplă, având o temă comună: vânătoarea. Fie pe aceea a unei balene, fie pe aceea a unui monstru. Scopul urmărit este în fapt, o călătorie, un ochi deschis asupra marii literaturi. Fiecare dintre cele două romane este format din trei părți. În Cititorul din peșteră acestea sunt: Călătoria, Insula și Întoarcerea.

Așteptarea este formată din Vânătoarea, Balena, Cartea.

Scriitorul va căuta mereu o voce: pe cea proprie care se manifestă ca o muzică interioară, a minții și ca o modalitatea de a face față acelui tobogan al ideilor și al cuvintelor, dar mai caută și vocea unui cititor, care prin ritmul său să descopere, să inventeze și să exploateze imaginarul romanesc. Cititorul care a sondat terenul acestui domeniu va fi martor și participant la o călătorie pe marea literaturii universale și-i va recunoaște pe Tolstoi, pe Kafka, pe Flaubert, pe Hemingway și nu numai.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 9

Traian Vuia și Marea Unire a Românilor de la 1 Decembrie 1918 Constantin AVĂDANEI

Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman – Traian Vuia La 18 martie 1906, inventatorul român Traian Vuia realiza la Paris primul zbor autopropulsat din lume, cu un aparat de construcție proprie, mai greu decât aerul. Aparatul de zbor, proiectat și realizat de Traian Vuia, era denumit Vuia-I, zis și Liliacul, s-a ridicat un metru în aer, a zburat 12 m după care a căzut la sol, din cauza unor defecțiuni tehnice. Evenimentul epocal a fost marcat însă, dându-i inventatorului curaj și speranțe pentru acțiuni de perfecționare a proiectului.

Traian Vuia întreprinde o serie de cercetări privind parametrii de zbor pe modelul Vuia-I, și ajunge la concluzia că pentru asigurarea stabilității de zbor este nevoie de un motor mult mai puternic pentru propulsie. Astfel, inventatorul achiziționează un motor de tip Antoinette modificat, și aparatul Vuia-I devine Vuia-II, brevetat în anul 1907 în Belgia. Acest aparat avea performanţe mult sporite, astfel că, în 1907, el avea să zboare pe o distanţă de 70 de metri, la o înălţime variabilă.

Traian Vuia, s-a bucurat de recunoașterea rezultatelor activităţii sale, chiar dacă multă vreme prioritatea în realizarea zborului mecanic ia fost atribuită francezului de origine braziliană, Alberto Santos-Dumont.

Contemporanii lui foloseau pentru aparate de zbor diferite artificii tehnice pentru decolare: catapultarea sau tracțiunea cu alte vehicule. În cazul fraților Wright, aceștia foloseau șine pentru lansarea mașinii lor de zbor.

Viitorul inventator român s-a născut la 17 august 1872, în localitatea Surducu Mic, județul Timiș, copilărind și urmând cursurile școlii primare în această localitate. Urmează apoi cursurile liceale la Lugoj, între anii 1884-1892. Încă din copilărie îl pasionau științele tehnice, îl fascinau zborurile păsărilor și a zmeelor. Pe timpul când urma cursurile liceale la Lugoj a construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor.

După ce a trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta.

S-a înscris mai întâi la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze cursurile acestei facultăți, și de aceea se va transfera la Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în limba latină şi nu în limba maghiară.

Aflat în capitala Franţei, Traian Vuia a luptat neobosit pentru realizarea dorinței de unire a românilor din Transilvania, ducând o adevărată campanie pentru unificarea cu România.

Astfel, împreună cu alţi fruntaşi români aflaţi la Paris, la 30 aprilie 1918 a pus bazele Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania. Noua societate, avea drept organ de presă revista La Transylvanie, unde Vuia a publicat numeroase articole prin care să susţină cauza de unire cu România a transilvănenilor.

Totodată Traian Vuia s-a manifestat nu numai pe plan științific și tehnic, dar și în domeniul diplomației. Cunoștințele juridice și relațiile pe care și le crease în Franța i-au permis să acționeze eficient pentru apărarea drepturilor românilor de pretutindeni și de acasă.

La Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a participat în calitate de consilier, în cadrul delegației române, la consfințirea realizării României Mari și recunoașterea actului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 pe plan internațional.

Cu această ocazie a publicat lucrarea Le Banat spre a face cunoscute realităţile conaţionalilor de aici. În aceeaşi perioadă, a publicat sub pseudonim o colecţie de articole apărute în Austro-Ungaria, în care erau calomniate celelalte puteri participante la Conferinţa de Pace: Rusia, Franţa şi Marea Britanie.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 10

Mereu activ, nu numai în cercetarea aviatică, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, inginerul român a creat în 1943 Frontul Naţional al Românilor din Franţa. Această organizaţie a acţionat în legătură cu rezistenţa franceză, în lupta împotriva ocupaţiei germane.

Dar Traian Vuia nu a abandonat nici un moment cercetările în domeniul aerodinamicii și a mecanicii avioanelor. A aprofundat studiul asupra parametrilor de stabilitate a aparatelor pe timpul zborului și a caracteristicilor de manevrabilitate.

Astfel, el a fost preocupat de zborul vertical şi de menţinerea aparatului la punct fix în zbor.

Numeroasele experimente întreprinse se vor concretiza în brevetul Perfecţionări la mijloacele de propulsie, de tracţiune şi de sustenaţie, cu aplicabilitate la nave, elicoptere sau roţile cu palete ale turbinelor. În perioada 1818-1925, după numeroase cercetări de succes, a proiectat și realizat prototipurile a două elicoptere, pe care intenționa să le introducă în fabricație în România. Aceste realizări le prezintă la o conferință științifică pe tema elicopterelor, la Societatea Franceză de Navigație Aeriană, precum și direcțiile de perfecționare a soluțiilor constructive și a domeniilor de utilizare ca zboruri comerciale pe distanțe scurte.

Propunerile lui Traian Vuia au contribuit la definirea căii de evoluție tehnică a avioanelor în detrimentul dirijabilelor, care erau mult prea riscante și cu viteze de zbor limitate. În 1923 intenţiona să treacă la producţia de serie a aparatelor sale de zbor şi a unor elicoptere, la uzinele Reşiţa. Inventatorul i-a dat unui prieten următorul mesaj pe care să-l ducă în ţară: Povesteşte prietenilor de acasă tot ce ai văzut aici.

Am dovedit că se poate zbura cu un aparat ‘mai greu decât aerul’. (…) Acum, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentărilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea! Nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul…

Din nefericire, el nu a primit sprijinul pe care l-a solicitat şi a fost nevoit să-şi amâne revenirea în România.

Inventatorul român a colaborat eficient cu francezul M. Yvonneau, iar la Expoziţia Traian Vuia de la Bucureşti din anul 1957, acesta declara cu entuziasm că: Vuia proiectase pe vremea aceea un aparat cu patru rotoare, în tandem, înzestrat cu o cabină pentru 100 de pasageri. Din nefericire, ideea a rămas în suspensie.

Vuia nu era interesat numai de aerodinamică, ci şi de ameliorarea performanțelor tehnice ale motoarelor. În plus, în 1925, a realizat un generator de abur original, cu circulaţie forţată unică, cu presiune si temperatură înaltă şi cu randament termic ridicat.

Calitățile lui de inventator desăvârșit i-au atras aprecieri deosebite din partea guvernului francez, care i-a oferit resursele necesare pentru a proiecta și realiza, împreună cu Victor Tatin, a unei torpile folosită cu succes de marina militară.

De asemenea, Traian Vuia a fost desemnat să țină a cuvântare la Expoziția Internațională de Aeronautică de la Paris, din anul 1937, din partea conducerii pavilionului românesc. Dar a ratat acest eveniment datorită faptului că directorul Dimitrie Gusti s-a îmbolnăvit și noua conducere nu a mai avut interesul pentru a desfășura această acțiune. Acest episod l-a marcat profund pe Traian Vuia, fiind împiedicat și cu alte ocazii să aducă în România rezultatele muncii lui în domeniul aeronauticii, și în general al mecanicii. În 1950, Traian Vuia revine în ţară, grav bolnav, și la 3 septembrie în același an se stinge din viaţă la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Astfel trecea la cele veșnice încă un mare patriot român care a depus toate eforturile pentru realizarea visului de veacuri al poporului român, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și formarea ROMÂNIEI MARI. L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 11

Toţi visăm. Aşa începe totul...

Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud, uneori, bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea.

O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând, care acuma, mă trimite la unele versuri reţinute în memorie: El e cel ce vede acum/întrascuns. Iaca, aşa vine focul.

Niciodată, poarta cetăţii nu se va deschide dinaintea personajului gândit de Kafka în Procesul. Cetatea va rămâne, veşnic, cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se vor auzi.

De nicăieri. Pe cerul rece, plumbuit, nu se învârt decât corbii şi vulturii. Tu, cititorule, te aflai acolo, în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor, rostogoliţi pe câmpurile din jur, îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. Asta e şi imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsată în urmă. Poate fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul... şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu, cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar, a venit vremea evadării din cetatea în care, de unul singur, mă ferecasem.

Tu eşti sigur că suntem la noi acasă? – şi, visul se destramă precum cel al lui Grigori, din Donul liniştit, care spunea: Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă! (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa, că trăiesc prea multe fiinţe în mine, că încă nu sunt pe deplin liber, după această presupusă evadare. În fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine comoară sau mormânt.

Citez: Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!. Hildegard, din La ţigănci a lui M. Eliade, avea dreptate să spună: – Toţi visăm...

Aşa începe. Ca într-un vis.... Mircea Cărtărescu spunea că totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi, mai apoi, pregăti pentru lumea ce va urma după noi. Poate la fel vedea lumea și Lișca lui Fănuș Neagu, cu ochii mari, înfrigurați de patima tinereții. Și, în mintea scriitorului, Lișca era mai mereu colindând ulițele cu ghiocul și cărțile ei soioase, amețind cu vorba de o potrivă femei și bărbați.

Tudor CICU Cititorul meu a înţeles deja, că acest dialog în tăcere, purtat cu cel care i-a scris povestea, despre universul celei care le vorbea mereu de bucurii ce nu se arătau, era singurul său prilej de spovedanie lăuntrică. Și dezamăgit că odată va spune ca Lișca: Nu mai e să vă dau... Și, peste muțenia cerului, deodată s-a pornit să bată toba cu piele din capră și să joace, pocnind din degete și mlădiindu-se din mijloc, însăși ea, Lișca. Ca mai târziu să fie prinsă între liniile frontului căutându-și bărbatul fiindcă îndrăznise să creadă în visele tălmăcite în propriul ei ghicit.

Așa începe totul... Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, așezat la masa de scris nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului. De aceea, mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori, din Donul liniştit) pentru viaţa ei şi, mai mult, a fiului ei: Of, eu n-o să mai ajung să-l văd... Of, n-am să ajung!. Vedeţi?

Pornisem, la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi, spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi, nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Ana, din Moara cu noroc a lui Slavici.

Omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Erau cuvintele soacrei. Nu ale soacrei cu trei nurori. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede, mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-Sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei, mi-ar da mie de înţeles, acum, că, alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa Destinului?

Tăcere... Toți visăm. Domnule Hamlet, după asta, ce mai poate urma?

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 12

Arhitectura poveștilor Am început să citesc Cazemata lui Tudor Ganea la invitația unui prieten. Am crezut că voi găsi un alt roman asemenea multora contemporane, plin de idei postmoderniste.

M-am înșelat și acest lucru a fost ca o descoperire de mult așteptată.

Arhitectul Tudor Ganea reușește să mă surprindă cu nivelul elevat și precis al scrierii sale. A reușit să construiască o poveste pe mai multe planuri care conturează un univers propriu. Realitatea lui alunecă spre fabulos, fabulosul spre poveste și povestea spre mit. Totul se mișcă natural, nimic nu este forțat.

Romanul pornește cu realitatea unei locații din Constanța, unde este descris un univers alcătuit din câteva blocuri construite în jurul unei cazemate abandonate. În acest univers este apoi picurat fabulosul până când picăturile devin o proprie mare, o altă realitate. Personajele își povestesc viața iar poveștile lor se întrepătrund, conexiunile sunt construite pas cu pas pentru ca în final totul să explodeze într-un univers fantastic.

Cazemata cred că este doar un simbol. Un punct central în jurul căreia gravitează poveștile, un pilon de sprijin dar și un martor cheie. Când povestirile par a se limpezi prin cazemată autorul introduce altele noi. Încetul cu încetul realul lasă loc imaginarului, fabulosului și imposibilului.

Avem de la început o stare de stranietate construită cu migală printr-un personaj numit Lițoi care moare în condiții misterioase. De fapt romanul începe cu ultimele imagini din viața lui Lițoi pentru a balansa apoi spre realul discuțiilor de la cazemata devenită pentru un timp scurt bar.

Sunt introduse personaje noi și le sunt conturate personalitățile. Folosirea discuției, a descrierii, a acțiunii indirecte îmi arată clar că Tudor Ganea și-a însușit perfect tehnicile americane de dinamizare a acțiunii și conturare a personajelor.

Modul cum reușește să o facă, fără forțare,firesc și lin arată abilități de mare scriitor.

De aici, din acest punct, romanul se duce pe o poveste, se întoarce pe o alta, se încolăcește pe un personaj pentru a se descolăci pe altul. Totul cu o măiestrie demnă de marile condeie. Avem o construcție deltaică unde personajele sunt insule iar universul înconjurător aflat într-o permanentă schimbare și adaptare este cel care conturează romanul.

Mihai VINTILĂ Realitatea scapă spre fabulos atunci când cartierul este invadat de un izvor de apă dulce ieșit de sub cazemată. Blocurile se scufundă într-un univers al bălților și încet, încet, vechii locuitori sunt schimbați cu alții, născuți aproape toți în aceeași perioadă și toți adaptați perfect noilor realității. Peisajul se schimbă și printr-un salt de douăzeci de ani aflăm continuarea evenimentelor. Disparițiile inexplicabile sunt un mod de a pune presiune pe cititor, de a introduce controverse și de a pune paranteze universului. Realitatea nu este numai ceea ce vedem și înțelegem ci este cu mult mai mult. Tudor Ganea construiește realitatea lui cu măiestria unui clasic al literaturii.

S-a afirmat că universul lui duce spre universurile creeate de Fănuș Neagu. Poate dacă ținem cont doar de îmbinarea dintre real și fabulos, de mutațiile dintre planuri dar eu cred că la Tudor Ganea avem mult mai mult.

Avem o mai bine strunită limbă, o punctare mult mai simplă și mai concretă a metaforei.

Scapă de păcatul bolboroselilor fănușiene pentru o tăietură mult mai adâncă, mai rapidă dar în același timp aproape perfectă. Un mare plus la Ganea este lipsa plictiselii și a oboselii care își făcuseră culcuș în multe pagini ale scriitorului brăilean.

Dacă merge pe același nivel este posibil ca Tudor Ganea să devină un mare scriitor. El poate fi marele scriitor pe care îl așteptăm de ceva timp. Fără marketing, fără adulații critice ... doar pe baza a ceea ce scrie. Vă invit să citiți Cazemata pentru a înțelege cum se poate scrie frumos în literatura română de azi.

Tudor Ganea, Cazemata, Iași, editura Polirom, 2016, 216 pagini.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 13

Cărări cu maci de Carmen Antoaneta MARCEAN

Volumul de versuri Cărări cu maci, Editura PIM, Iaşi, 2016, 80 de pagini, semnat de doamna Carmen Antoaneta Marcean, este cea de-a cincea carte din portofoliul de creator al scriitoarei din Suceava, apărută într-o riguroasă ritmică anuală, după debutul editorial cu placheta de poezie Picături de suflet, Editura PIM, Iaşi, 2012, urmată de Şoapte şi tăceri din toamnă, în 2013, Cuvinte din clepsidră, în 2014 şi Lumini şi umbre între coperţi, în 2015, toate la aceeaşi editură.

Cărări cu maci, volum îngrijit de doamna Rodica Rodean, editor, sub auspiciile elegante ale Colecţiei Cărţile Chirei, adună 33 de poeme, pe un parcurs calendaristic strict, 29 mai 2015 – 5 iulie 2016, şi cu susţinerea plastic-coloristică în roşu aprins, viril şi ceremonios, al celor treizeci şi una de fotografii, semnate de Ioan Marcean, după o terapie intensivă în plan sentimental, pe o fundamentală emotivă, între metafora poetică provocatoare de stări sufleteşti şi o peisagisticăfoto complementară.

Toată cartea este constituită pe un registru liric uşor imprevizibil, cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct ideatic, ca-ntr-un Preludiu de Fr. Chopin nuanţat tulburător, salvate de o mare nobleţe sufletească şi o implicare liric-emoţională, în ciuda unor modulaţii bruşte şi ceremonioase, dar care îi asigură poetei Carmen Antoaneta Marcean o originală recuzită de creator implicat artistic, care crede doar în idealurile sale, în poveştile sale de iubire, în nelinişti de tot felul şi de toate nuanţele ori capriciile unei existenţe tulburate deseori de spaime pasagere: Ca un ecou din altă vreme / Se-ascunde în petale gândul / Că suntem versul din poeme / O şoaptă într-un legământ (Ecou din altă vreme, p. 9). În acest sens, pe structura unei prozodii... clasice, strofă-catren şi rimă în exclusivitate încrucişată (1-3; 2-4), câteva repere tematice s-ar putea găsi în lirica poetei: o feminitate suavă uneori, pe un menuet festiv, săltăreţ sau graţios; tumultuoasă alteori, grevată pe o alternanţă canonic-erotică, cu o pondere egală în registrul grav al religiosului, şi cu o decenţă meritorie în poezia de dragoste, ferindu-se prudent de tentaţiile liricii licenţioase sau de zona pornografiei cu pretenţie de artă!

Dumitru ANGHEL

Nostalgii şi emoţii bine temperate, ca-n acordurile preclasice ale Clavecinului bine temperat de I.S. Bach: Te-aştept din nou în răsărit de gând, / Să-mi fii o rază-n întuneric, / Să uit cât doare visul meu plângând / În trist şi crud tărâm feeric (Aşteptare, p. 10), dar şi alternativa cuminte a unei resemnări: Din lacrimi amare / Prea ades m-am înnoptat; / Păşind spre abdicare, / În tăcere m-am sculptat / ... / Mă rezidesc în mine / Din negrele-mi tăceri (Un înger insolit, p. 14); pentru ca să găsească resursele necesare echilibrului; iar explicaţia pare a fi una orgolioasă, ca un surplus de vitalitate: Din umbre-mi zidesc cărări spre niciunde / Şi taina îmi este armură de dor, / Ecoul e mort, nu-mi poate răspunde / Gândul îmi mângâie-aripi de condor (Ochiul din uşă, p. 16).

Există, aşadar, în Cărări cu maci o lirică direcţionată spre o atmosferă tristă, dominată de nostalgii fără repere, pe o melodică elegiacă, în acorduri patetice: Sub pleoape îmi plâng norii, / Toamna-i zidită-n mine, / ... / Sufletul, azi ruginit, / Către asfinţit mă poartă, / Zborul meu spre infinit / Frânt eacum, aripa-i moartă / ... / Mâine e zidit în ieri, / Visul mi-e zidit în vis (Zidiri, p. 27); cu o vibraţie lirică de-o pudică intimitate, chiar cu riscul derapajului în exces sentimental: dimineţile mele / au amintiri; / unele / sunt trepte de lumină, / altele . poartă colb de plumb pe tălpi, / dar cele mai multe / sunt zbateri; / îmi rotunjesc sub tâmple / doruri / sau mă risipesc în nesfârşite întrebări (Dimineţi, p. 31), într-unul dintre puţinele poeme în vers liber, fără strofă, fără rimă.

Există atâta decenţă în patosul liric al doamnei Carmen Antoaneta Marcean, încât pare că s-ar speria de prea multă intimitate dezvăluită, deşi mărturisirea este voalat sugerată de protecţia versului alb.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 14

Un balsam şi un antidot al unei tristeţi copleşitoare, care parcă tot timpul modifică parametrii unui optimism mereu aşteptat, se găsesc tot în dragoste, într-un erotism cuminte ca din alte vremuri, o poezie uşor naivă dar de-o puritate angelică, pe un canon neoanacreontic de lirică românească de început, de la Costache Conachi sau Ienăchiţă Văcărescu, dar şi cu trimiteri livreşti spre Petrarca, Alecsandri, Coşbuc: La poarta sufletului meu / S-a întrupat fiorul unui vis: / Că în întregul tu şi eu / Se naşte versul cu iubire scris / ... / Păşim prin timp îmbrăţişaţi, / Pe drum de vis, cât încă este, / În primăvară îmbrăcaţi, / Două poveşti, într-o poveste? (Un vis, p. 36).

Iubirea, sentiment plenar, este izbânda fericirii şi, din aceste motive, poezia de dragoste din volumul Cărări cu maci este uşor declamativă, pusă în spectacol, plesnind de sănătate şi de zbor spre bucurii celeste: Lasă fiorii să vină la mine! / Zideşte-le drum spre sufletul meu! / Visele-mi cântă când zbor lângă tine / Şi de lumină mi-e zâmbetul greu / Eşti cupa mea din care sorb iubire / Şi sacra împlinire-a unui dor, / Îmi eşti prezentul dintr-o amintire / Şi amintirea mea din viitor.

(Dualism, p. 50).

sau gânduri triste după tragedia copiilor de la Clubul Colectiv: Îmi umblă sufletul pribeag / La mănăstiri în rugăciune / De jale poartă negru steag, / Plecând genunchii-a rugăciune (Suflet pribeag, p. 24).

Ba chiar şi o lirică sentimentală pliată pe un calendar intim, între poveşti de dragoste şi fixaţii emoţionale venite dintr-un univers familial: frigul ultimei clipe mă învăluie cu încăpăţânare / lacrima a îngheţat în vârf de geană / umbra unui sfârşit nedrept / îmi ridică, ameninţător, un pumn de obidă (Mame cernite, p. 20);

Cărări cu maci, o poezie uşor atipică într-o perioadă de avânt nestăvilit al genului liric cult, în care se petrec spectaculoase modificări, de la prozodie la valenţele tematice, pe un registru emoţional şi o dinamică remarcabile, din care nu lipsesc, evident, excesele, într-un perpetuu carusel al noului...

Festivalul Concurs Internațional Întâlnirea Epigramiștilor, ediția a XXXI-a Casa de Cultură a Municipiului Brăila, în colaborare cu Cenaclul Umoriștilor Brăileni (C.U.B.) Ștefan Tropcea, organizează cea de a XXXI-a ediție a Festivalului Concurs Internațional Întâlnirea Epigramiștilor. Manifestarea va avea loc, în perioada 28-30 septembrie 2018, la Brăila.

Pe adresele cluburilor de epigramiști din țară și de peste hotare au fost transmise invitații de participare la concurs, cei interesați de competiție urmând să trimită câte două epigrame la temă, într-un singur exemplar, cu motto.

Temele pentru ediția din acest an sunt PODOABE și IUBIRI TÂRZII. Ultima dată de expediere a lucrărilor pentru concurs este 7 septembrie 2018 (data poștei), pe adresa Casa de Cultură a Municipiului Brăila, Piața Poligon nr.2, epigramele primite urmând să fie analizate de un juriu prezidat de Mihai Frunză – președintele C.U.B. Câștigătorii vor fi invitați la Brăila, unde, pe 29 septembrie 2018, vor fi premiați în cadrul unui spectacol de gală.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 15

CultURA

Tăvălug, tăvălug ... tare ești bun la plug!

Greu răsuflă-n aer pomul,/ Uscăciune pe răzor,/Greu se mai descurcă omul/Când de multe duce dor! // Nu se simte nici o boare/ Printre spinii din cîmpii,/ Dar vârtos prin buzunare/ Suflă vânt de sărăcii.

O poetă care a sacrificat munca la cratiță pentru a ne dărui din prea plinul ei de ... poezie. Avem un clocot demn de Chefi la cuțite! Producția sa întinsă ca o peltea pe 208 pagini bate cele mai bune ... arături de toamnă! Tăvălugul îmi transformă vizuina într-un refugiu unde la gura sobei sper să pot citi poeți care nu au uscăciune pe răzor și nici vânt de sărăcii. Cred că ar putea deveni o cunoscută textieră de manele. Doamnă căutați pe google Liviu Guță pentru mai multe detalii...

Elena Anghel, Tăvălugul – poezii sociale -, București, ed. Amurg sentimental, 2013

Personalitate impersonală Aș vrea să fiu absent de mine...și să văd așa cum nu-s/ eu sunt lucid că mi-s aicea, dar nu mai pot ști ceea ce sunt! / Aș mai dori ca să fiu altul și să îmi spun ce nu mi-am spus,/ Dar să nu-mi zic știind că-s eu, chiar dacă adevăru-i crunt!

V-am mai spus ... mai puțin Kant, mai puțin Nietzsche și mai multă poezie. Poate la următorul volum faceți și ceva economie de cuvinte. Nu de alta dar mi se par prea multe în poeziile dumneavoastră. Cu cele din acest volum vă sfătuiesc să participați la concursurile de cuvinte încrucișate. Aveți toate șansele unui câștig important!

Ion Apostu, Iubiri și Anotimpuri, Adjud, ed. Armonii culturale, 2016

Noi ce vină avem?

A fost odată un băiețel,/ Ce Alexandru se numea,/ Și Robert își spunea chiar el/ Și tare mândru mai era...//Că el e mare până sus,/ Că papă tot cum mami spune/ Și face nani, doarme dus,/ Când Moș Ene se impune. Îmi plac și mie cei mari până sus care fac nani! Inițial mi s-a părut a fi o carte cu temă politică dar aricioaica, mai citită ca mine, mi-a atras atenția că politicienii de azi nu papă tot cum mami spune ci numai cum spune daddy deci varianta mea cade. Oricum îmi plac băieții care se numesc Alexandru cu porecla Robert. Mi se pare foarte logică. Doresc să vă mulțumesc pentru că placheta are doar 32 de pagini. Nu știu dacă rezistam la mai multe ...

Alina Bolnavu Daveriu, Dor de casă, dor de voi, Cluj-Napoca, ed. Accent, 2016 L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 16

Între Saul și Pavel (aforisme)

Zeno HALUPA

Eu. În relaţia cu lumea, îmi este suficient acordul între subiect și punct.

Cerul se teme de norii care pot deveni plăci tectonice.

Sunt o crescătorie de viermi neadormiţi.

Mintea îngustă își face ochelari de cal din cununa cu lauri.

Dacă tot răsucești cuţitul în rană, măcar scobește până la vindecare. Înecul este proba de foc a fiecărei ape. Îi ardea buza după sărutul ei de gheaţă...

Sănătatea mintală este o metodă invazivă de cunoaștere a realității.

Trebuie să devin aproapele meu cel mai îndepărtat.

Aforisme în Brăila, catalige în țara ologilor.

Mitul cioranian al mansardei este coroana filosofiei românești.

Mergând pe ideea că esenţele tari se păstrează în sticluţe, ar trebui să văd o legătură între chintesenţe și pastilele cu cianură?

Eu voi trăi până la adânci tinereţi.

Coasa morţii ne dă tuturor de furcă.

Obsesie cervicală. Mi-aș fi vârât gâtul până și în ștreangul folosit de Iisus în alungarea comercianţilor de la Templu.

De la Esenin încoace, mai caut satul doar în glasul poeţilor.

Bărbat însurat. Egiptul care și-a ales o singură plagă a nimicirii sale.

Unii te îndeasă în viaţă doar pentru a-i face mai mult loc neantului în moarte...

Nu mi-aș vărsa sângele nici măcar pentru veninul din mine.

Crez artistic. Unul ca Paganini nu poate fi niciodată vioara a doua.

Unii sunt așa de indeciși în privinţa creștinismului, de parcă Iisus a intrat în Ierusalim călare pe măgarul lui Buridan.

Toți laudă frumuseţea lui Venus din Milo, dar dacă zeiţa ar face-o femeie adevărată, cine ar mai fi interesat să se însoare cu ea?

Nihilistul este un om dintr-o bucată... de nimic.

1000 de aforisme, însă doar 0,001% valoare.

Ucenicul lui Cato. Numărul mare de poetese din orașul meu natal mă obligă să tot repet: Și totuși, cred că Brăila trebuie distrusă!

Geniul este așchia care ajunge până la hipodermă.

Doar o termită cu accese de faraon poate ridica mușuroiul la statutul de piramidă.

Este Facerea, nu afacerea!, urlă Apocalipsa.

Sfinţii se trag din leu; coamele lor au evoluat în nimburi.

Deși mi-e silă de oameni, tot refuz să devin tartor în tartar.

Criticii au încetat să mai fie prădătorii naturali ai scriitorilor monumental de mici.

Groapa este sistemul filosofic al pământului.

Un moralist oferă cea mai bună morală atunci când nu duce o viață morală.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 17

Jazz literar cu pelin şi sare de bucătărie Ana Sofian, Imperfect solubil, editura PIM, Iaşi, 2018 Desigur, sarea-n bucate are rolul ei, chiar şi în istoria literaturii. Chiar şi când în ceaşca cu cafea solubilă, zahărul e absent sau este confundat cu sarea, care poate fi de mare sau de Himalaya, sau de Lacu Sărat!

Ana Sofian a încercat să salveze ceva din poezia din noi, care dispare, dispare, precum eroii din Infinity war, nu de alta, dar pentru o lume mai bună, este nevoie, dacă eşti adept al concepţiei lui Thanos, ca totul să fie înjumătăţit.

Este drept că jumătatea poate să fie cea a cozilor de şopârle plictisite de căldură, amintite într-un poem ales pentru coperta a IV-a, de găsit la p.19, dar un poem din carte este o lecţie pentru Thanos (înrudit ideatic, desigur, cu Thanatos!): nu există jumătăți de libertate// așa cum nu există jumătăți de iubire sau de frică/ cu nevinovăția neștiutorului/ acopăr încă o zi ce-și scutură praful/ peste viața mea/ noroc de ploaia căzută azi dimineață/ peste urbea cu jumătăți banale de oameni/ peste jumătăți de suflete care nu se mai pot împărți/ deja e prea mult/ mint încă o dată cu gândul că pot înmulți/ și din lut să fac chipuri întregi/ și suflete rotunde/ pentru zilele în care singurătatea/ e un fel de moarte dulce/ care-ți râde, culmea, cu jumătate de gură (p.48).

Este un poem, cam de la… jumătatea cărţii, o carte care este şi de meditaţie, şi asupra Libertăţii (omului de a fi Poezie!) de a visa că va fi şi altceva după: pe noi cine ne va mai iubi după?// să fiu frunză pe cărare/ sigur pasul de îndrăgostit/ mă va arunca/ într-o joacă nebună/ pe care toamna le-o lasă la îndemână/ să fiu frunză/ până când dragostea mea se va topi într-o ploaie/ ce-mi știe fiecare suflare/ pe ram viața mea scurtă/ în aer libertatea mea adâncă/ aici – gândul meu că, după.../ uitată voi fi într-un bulgăre mic de pământ/ unde vei sădi caisul/ să înflorească în primăveri/ când voi fi prea departe să-ți vorbesc (p.10)… Într-un alt text, de la pagina 21, găsim o definiţie aproximativă a Poeziei, apropo de libertate: un nou fel de mâncare/ pentru flămânzii/ pierduți în secol cu viteze/ spun simplu/ sunt/ și bara din brațele mele se clatină/ până jos e doar o aruncătură de viață/ o căzătură/ și am ricoșa în imagini cu îngeri/ chiar dacă privirea ne este lovită/ și ochiul doare/ mers pe frânghii/ deasupra înalt peste un gol ce ne soarbe/ și-n avântul de-a merge înainte/ culegem tăceri dezvelite.

A.G. SECARĂ Este un poem, cel de mai sus, intitulat Mers pe frânghii asezonat cu libertate, prefaţat de un moto din Iustin Panţa, un fel de maestru spiritual: Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată. O sugestie de artă poetică şi, într-adevăr, Ana Sofian, pe numele real Camelia Chirchiboi, alege o anume simplitate, (la pagina 16: caut simplitatea ca un bărbat femeia iubită), a bunului simţ liric, care caută mai mereu Îngerul (personal au ba!), măcar cel din imagini, precum s-a observat mai sus.

El este de la prima pagină, de la primul poem: suntem pereți sfărâmați de focuri/ acoperișurile noastre sparte/ niciun copac nu ne mai deschide ușa/ locuim pe afară/ musafiri față de noi înșine/ înstrăinați și singuri/ câteodată batem în ferestrele cerului/ poate vreun înger se îndură să ne primească/ măcar puțin/ atâta cât ne trebuie/ să mai putem îndura necredința (p.9) şi, poate, până la ultimul poem, dacă e vreun înger sau cineva care interpretează rolul acestuia, până la ultimul text, încărcat, totuşi, de un anume optimism: e prea multă liniște pe coridoare/ nefiresc/ m-am învățat cu forfota/ ai grijă de sfori/ un naufragiu prin lumea asta/ nar face decât să-ți întrerupă viața de artist/ aici oamenii se ocupă de alte treburi/ n-au timp de copaci/ de frunze/ de ploi/ de leagăne/ aici totul vine și pleacă/ atât de repede încât ți se face frică/ de aceea pun somnul la păstrare/ și umblu// cu tine de mână mă simt partizan (p.89).

Este ceva jazz, o porţie de noapte şi luna, este blestem cu pelin şi sare de bucătărie (titluri de poeme), dar în condiţiile în care se cântă româneşte prohodul şi europeneşte (Christian Crăciun ne va zice zilele acestea despre o limbă moartă, europeana) requiemul pentru democraţie, ceai călduț/ tratament pentru vremea pe care o trăim, p.37) chiar ne trebuie Îngerul acela, chiar şi acela al democraţiei, meditaţia despre care vorbeam fiind şi asupra istoriei, condiţiei umane în general: L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 18

ultima nocturnă rătăcită în canal/ un pian răgușit se tratează/ circulă un virus/ unii spun că e periculos/ miroase a neîncredere umedă/ e polei pe culoarele întunecate/ alunecă deținuții, își dau coate/ drumul se îngustează/ se sapă în alb/ moartea unei zăpezi abia începute/ supraviețuitorii urcă/ scara e singurul motiv de evadare// și Dumnezeu stă cu mâna întinsă (p.87).

Cum spuneam, există, totuşi, un optimism, poveştile vor înflori din nou, p.86, chiar dacă probabil mai sumbre, mai puţin cu happy end, cu feţi frumoşi împăiaţi, p.85, iubirea poate va mai salva ceva, dacă nu va fi doar un substantiv, p.84, ori un program pentru androizi şi alte calculatoare superperformante, gata să trimită omenirea în rezervaţii ori grădini zoologice (avem doar memorii externe/ unde stocăm până când ajungem să obosim”, cităm trunchiat, deoarece „numărăm copacii rămaşi în picioare, p.83), Ana Sofian este încă o supravieţuitoare a basmelor unde finalurile sunt schimbate, din nefericire (piticii se întorc acasă/ şi cad într-un somn adânc, p.82), dar mai crede în plăsmuire de inorogi, chiar dacă şi aceştia, la o adică, ar putea fi decapitaţi ( suntem călăii/ ce-şi potrivesc mereu, cu precizie,/ cuvintele, p.81)…

Este o anume apăsare a fenomenului carceral, care nu se referă numai la istoria propriu-zisă, vezi Treblinka, dar şi la relaţiile mai simple, vorba vine, dintre oameni: detenţia nu-i decât un motiv/ să te am -/ paznic de comori/ oxigen pentru clipele/ în care fumul depărtării ne sufocă, p.12. Legăturile pot fi însă surprinzătoare, am fost şi vom fi în lagăre ale căror porţi vor fi mereu deschise de iubire, chiar dacă uneori izvoarele seacă, p.13.

Cenuşa din care suntem formaţi, ţărâna, praful, pot fi şi ele solubile, nu-i aşa, dar imperfecţiunea ne este şi ea atât de dragă, atât de umană! Iar toate acestea au tot dreptul să o proclame pe Ana Sofian regina păcatului neîmplinit! Chiar şi-n joaca serioasă de-a poezia, unde cuvintele sunt ciuturi/ niciodată goale, cu apa vie a lor curăţindu-se singurătatea/ din zilele în care păsările cerului/ se odihnesc sub creanga unui apus de fapte (p.17).

Din punctul de vedere al zeului singurătăţii, Ana Sofian este o preoteasă a templului său, care ştie câte ceva despre sacrificii: să strangulezi o singurătate// e un fel de joacă de-a baba oarba/ n-o vezi oricât ai deschide ochii/ nicio lentilă din lumea asta nu te ajută/ e mai degrabă un eșec/ asumat/ fără mofturi/

fără păreri de rău/ sau dureri/ nu faci decât să bați din palme/ ca să te auzi/ să întinzi brațele/ și-atunci poate măcar un copac/ îți va ieși în cale// crima privind singurătatea – doar o variantă amânată (p.26) Sau: suntem actori de mâna a doua/ într-o banală încercare/ de a crede că sufletul ar putea să se-ncalțe/ și să fugă de singurătate// e frig/ doar noi nu mai umblăm desculți (p.31) Obsesia jocului, a actoriei mai reapare: în spatele cortinei, actori// ne trezim curajoși/ stăm cu aerul în piept/ cum generalii prezenți la paradă/ cântărim melci/ le furăm din mers/ să nu ne ajungă din urmă vremea/ când vom sta singuri/ așteptând sub înserare/ să ne bată cineva la poartă/ adevărul e că nu știi niciodată cum va fi/ strădania călătorului/ nu se consumă/ el se înfrățește cu drumul/ și crede că veșnicia/ e aici/ în lucrurile simple/ în timp ce moartea e doar o glumă bună/ spusă la colț de stradă, pe undeva...(p.36).

Condamnată la frumuseţe, la simţirea acesteia, de toamnă şi nu numai, Ana Sofian lasă un autoportret memorabil: deţin în gazdă un stol de cocori// sunt primitoare ca o africă/ mut frigul într-o parte/ și întind la picioarele tale nisipul/ să-l strecurăm în joacă/ așa cum copiii îl plimbă dintr-o mână într-alta/ vorbesc în șoaptă/ să nu le stric zborul/ culeg cu privirea/ mă înalț/ alb/ la marginea unei întinderi mișcătoare/ în timp ce toamna/ îmi dă târcoale/ și-mi lasă în cuiburi de lăstuni/ pustiuri”(p.38)…

Respiraţia şi jazzul în stil… ghemuit, p.42, marcă înregistrată Ana Sofian!, şotron liric în care se joacă şi cu Singurătatea, şi cu Dumnezeu, şi cu singurătatea lui Dumnezeu! La urma urmelor, cine îşi mai aduce aminte cine şi cum se câştiga în copilărie la şotron? Parcă ar mai conta, pe lângă Frumuseţea în sine a şotronului: te întorci/ piatra nimerește în căsuța cu numărul patru/ nu știi cu siguranță dacă mai poți sări/ nu mai e important să câștigi/ la capăt de joc/ te așteaptă același tramvai/ în care visai să-ți strângi stângaci în brațe iubita/ fără să te observe ochii iscoditori ai călătorilor/ doar că acum/ liniile sunt mai subțiri/ norii mai grei/ furtunile mai dese/ plouă în noi cu bunătatea unei toamne/ care-și face siesta (p.44) Întorcându-se la un modernism de bună factură, poate nepregătită pentru o revoluţie oricum inutilă, aş spune, ca într-un poem de la pag.57, că Ana Sofian a legat la ochi timpul şi a invitat un apus de soare timpuriu să cânte jazz nu chiar la voia întâmplării, pe mal de suflet, pe pervaz de fereastră de bucătărie primitoare, caldă, mirosind a tot ce vreţi dumneavoastră. În timp, ce timp, poeta răsare, răsare, femeie de zăpadă pe cenuşa ridicată sub stele…

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 19

*** Astăzi voi vorbi despre lumina unui cimitir în acea amiază de cristal am văzut viață mai multă decât în orice alt loc din lume și era o veveriță cenușie care ne-a privit îndelung și mai încolo o pisică ce se încălzea la soare cu ochii închiși și erau foarte mulți brazi verzi (verdele lor făcea lumina și mai puternică) și era o femeie tânără citind pe o bancă Paraclisul Maicii Domnului (atunci am înțeles de ce unei femei i se poate spune biserică) și erau mai multe cruci pe care scria Ioanichie Vichentie Gherasim Paisie Cleopa Onufrie și iar Ioanichie și crucile toate parcă dădeau lumina lor și erau păsări multe și felurite ca cele de odinioară din Arcă și ele făceau Liturghie ce ciudat eram într-un cimitir și parcă n-aș mai fi plecat.

***

Dan BISTRICEAN

*** Sfinților români din temnițele comuniste Să ni-i închipuim astfel zdrențuiți mirosind greu a sânge, tină și rugină cu lanțuri ca niște reci reptile cu jivina deznădejdii târându-se ca o aspidă în urma lor acum e plimbarea de trei minute în cerc și deasupra lor cerul apasă greu cerul Aiudului și cerul Piteștiului și cerul Sighetului și cerul Canalului apasă cerul cu tăcerea lui peste muțenia lor peste foamea și peste frigul lor peste gândul lor întors rareori acasă jivina mârâie însă înciudată e singura care aude ceva și care pricepe ceva ca o șoaptă surdă ce vine din piepturile lor vinete: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu Miluiește-mă pe mine păcătosul.

Înaintea ochilor pilda fratelui ce-și ridică brațul lăsându-și dezvelită coasta cum odinioară Cuvântul sulițele orbilor izbesc din pieptul sfârtecat urcă mireasmă de mir te-ai făcut priveliște îngerilor și oamenilor bucură-te Dimitrie.

Dan Bistricean s-a născut la 25 iunie 1975 în Suceava. Este licențiat în filosofie și istorie. Este autorul a patru volume de poezie: Ochii din buzunare, Brăila, Editura Opinia, 2009, Amiaza omului cu felinar, Brăila, Editura Opinia, 2010, Kerkoporta, Iași, Editura Pim, 2012 și Patruzeci, Brăila, Editura Proilavia, 2014. Prezent în Antologia Poezie și proză la Dunărea de Jos, Brăila, Editura Ex Libris, 2008 și în Dicționarul scriitorilor brăileni, Brăila, Editura Proilavia, 2010.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 20

Sonet – Ochiul sufletului pentru doamna Angela Burtea

Cu ochii-ntorși, spre Ochi, privesc. Mă scutur De atâtea câte văd, aici, și afară, Mă sui în ceruri fără nicio scară Și Cartea cu Sonete am s-o flutur.

Vasile MANDRIC

În Casa Sufletului – iarăși strecor, Dorința mea, furiș, în patru labe, Cuvinte îmi aleg, din cele slabe, Ușoare ca și-o pană de cocor. Și-încarc în vers atâta cât va duce, Pân-și-Universul întru-unu-încape, Pe umeri îmi mai pun și eu o cruce!

Golgota mea e-n Glanda Pineală, De-acolo curge și pustiu și ape, Somn adormit în visul meu se scoală.

Sincopa destinului pentru doamna Valentina Balaban

De ce mai scrii frumoasă Valentina!

Prin câte ceruri pașii tăi ne poartă, Mânați de gânduri și apoi se soartă?

Dar ție nici nu-ți pasă, ești regină!

Sonet - Casa sufletului Cu ochii-ntorși privesc, nu-n cord ci-n creier, Iar bruma vieții încă-i trecătoare, Mai sper să-mi fie zilele cu soare, Că-n loc ascuns, acolo-mi, cântă un greier.

De visuri, viscolit, cânt ca Apolo, Căci voi nu știți ce am eu înăuntru, La casa Pineală-n care intru, Să văd dacă-a rămas ceva acolo?!

Sincopele ni le-ai transmis și nouă, În porții mici, bucată cu bucată, Însă eu știu ce-a fost întâia dată, Ne-ai ospătat cu cer și-am băut rouă.

Cuvintele te apără de rele Pe nave cosmice, apoi, le-mbraci, În Carul-Mare, ce-i păzit de stele.

Azi, câini turbați, încearcă să ne muște, Dar tu memoria să nu-ți încarci, Căci, s-o găsi vreun doctor să-i împuște?

Dar sufletul se pare că n-ascultă Și cam se ceartă cu-un Destin sau Soartă, Când nu mai poate-avea iubire multă. Și dacă cere altceva nu-mi pasă, Voi pune un afiș legat de poartă, Poetul, iară, a plecat de-acasă!

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 21

Dumitru Matei: Pe moșia Rusetteștilor Într-o înlănțuire logică, firească, se prefiră evenimente de viață, experiențe, fapte și întâmplări, oameni și iar oameni. Dumitru Matei și-a încercat condeiul pe Ulița morii – 273, acolo unde și-a descărcat sacul amintirilor, nostalgiile copilăriei din Mărtineștiul părinților săi. Revine anul acesta, 2018, cu o lucrare memorialistică, dar, în egală măsură, documentară sub rigoarea monografiei, obiectul studiului fiind localitatea Răducăneni, județul Iași, leagănul vieții active a autorului. Nu abdică de la stilul de povestitor moldav, riguros cu amănuntele, respectă cronologia. Iubitor de semeni, face un tur de forță în a-i nominaliza pe toți aceia cu care și-a intersectat cărările vieții. În fața manuscrisului, căutând formula de prezentare cea mai potrivită, am socotit că abordarea grosso-modo nu avantajează. Din motive didactice (ne aflăm între profesori, nu?) am împărțit materialul în câteva secvențe unitare ca structură epică.

Prima: Viața ca o șansă...

Doi tineri, frumoși și sănătoși, Dumitru și Marietta descoperă dragostea, iau viața de piept și dau cu ea de pământ. Au cerut un singur lucru (fiind profesori): șansa de a avea catedre la aceeași școală, fără aspirații urbanizate cum ar fi capitala de județ, oriunde în Moldova, numai să fie împreună. Viața le-a oferit șansa la Răducăneni, unde s-a înfipt adânc și temeinic ancora corabiei lor. Romantic, plin de gingășie este accesul pe prima treaptă a căsniciei cu două linguri și o farfurie. Indicibil sentiment de realizare în viață și cu un astfel de debut!

Profesori dedicați educării și instruirii copiilor, șiau desăvârșit vocația, au urcat treptele afirmării profesionale până la ultimul grad didactic. Viața ca un șir neîntrerupt de șanse pe care familia Matei le-a exploatat sistematic. Cea mai importantă șansă s-a dovedit posibilitatea ardentă a propagării culturii în rândul elevilor ori adulților.

Ca un summum al evenimentelor vieții, la oferite se înscriu mai mult decât la primite. Cinstiți, onești, naivi în a crede că pot schimba lumea, n-au abdicat de la corectitudine, principialiatate, chiar dacă cu o floare nu se face primăvară. Da!, dar floarea rară a recunoștinței, cinstei fără cusur este cu atât mai strălucitoare într-o lume pervertită de corupție.

A doua: Din pulberea istoriei...

Autorul însuși recunoaște că nu sunt mulți aceia care să zăbovească asupra istoriei meleagurilor răducănene. Drept urmare, o face domnia-sa cu destulă aplecare, documentat, justificând într-un fel titlul cărții: Pe moșia Rusetteștilor.

Jenică CHIRIAC Această parte a lucrării, prin consistența informațiilor, dar și ca întindere, aspiră la calitatea de monografie sui-generis. În altă construcție epică, pe o schemă prestabilită sar putea constitui ca operă de sine stătătoare, aceasta presupunând și adoptarea limbajului științific. Dintr-un uric din data de 8 iulie 1635 emis de Vasile Lupu, Domnitorul Moldovei aflăm: Să fie tare și puternic cu cartea Domniei meale.... Cu acest document, domnitorul îl autorizează pe Dumitru Buhuș, ajuns în favoruri domnești, să întemeieze sat într-un loc unde pădurea fusese defrișată, și unde, ... la 20 martie 1636, Domnul trimite pe Chicoș Șetrariul Cel Mare pentru a stabili hotarul satului și al moșiei...(pag.77).

A treia: Sportul rege, sau regele... sporturilor...

Ca profesor de educație fizică, Dumitru Matei a fost îndrituit să promoveze toate sporturile individuale și colective, de vară ori de iarnă. Rolul său didactic era de a descoperi talentele dintr-un domeniu ori altul, de a le susține spre afirmare și dezvoltare. Pe de altă parte, se cunoaște apetitul tineretului pentru sportul-rege, fotbalul. Din acest punct de vedere, autorul cărții, conjugându-și propriile afinități, înclinații și preferințe s-a dedicat, cu trup și suflet acestui sport cu cea mai mare audiență de masă. Din carte aflăm implicarea profesorului Dumitru Matei în a sluji cu credință și consecvență balonul rotund, începând cu aspectele formale, mica birocrație constând, în principal, din înființarea asociațiilor de profil, legitimarea de jucători, perceperea de cotizații, atragerea de sponsorizări, cheltuieli și deconturi, de transport la competiții și continuând cu activitățile propriu-zise - stabilirea schemelor de joc, întocmirea grilei de funcții la echipă, organizarea antrenamentelor. Într-un scheci, marele actor Toma Caragiu persifla tagma arbitrilor de fotbal pentru implicarea acestora, mai puțin ortodoxă, în desemnarea învingătorului. În ce-l privește, Dumitru Matei n-a fost scutit de surprize neplăcute, de un arbitraj necinstit, părtinitor. Această corupție din sport a făcut și mai face mult rău în ce privește afirmarea valorilor.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 22

A patra: Manual de extracurriculare... În continuare voi scrie despre activitatea cultural-artistică de la Răducăneni... (ne avertizează autorul, pag 121). Și... într-o devălmășie de talente rurale, elevi și adulți, se derulează filmul frumoaselor tradiții locale ce-și găsesc reflectarea în coruri mixte, formațiuni de teatru, brigăzi artistice cu textieri autohtoni, formații de dansuri populare, altele asemenea.

Toate acestea au dat ritm și culoare vieții spirituale locale, au încântat sute și mii de spectatori, au inclus în palmares premii la concursuri județene și naționale.

Am intitulat secvența Manual de extracurriculare, datorită expedițiilor organizate de autor la munte dar și cele în Delta Dunării, de la Bălteni. Descrierea amănunțită a acestor acțiuni se constituie în exemple de bune practici.

Organizarea, ca la carte, stabilirea listelor minimale de articole ce trebuia luate, modul cum se cerea amenajat habitatul, dispunerea corturilor, construcția pivniței de alimente, repartizarea sarcinilor în grup, rotirea cadrelor la bucătărie, practicarea pescuitului sportiv, totul și toate și-au dovedit, în timp, utilitatea și eficiența, au contribuit la succesul acestor activități. Cu alte cuvinte, pentru un novice, cartea domnului Matei se poate constitui într-un util ghid, reducând posibilitatea apariției unor erori cu urmări imprevizibile și nedorite. Singura umbră ce a planat peste aceste deplasări a fost absența doamnei profesoare Marietta Matei, care, în perioadă, primise o funcție de responsabilitate, obligând-o să fie prezentă în localitate în anotimpurile estivale.

Partea a cincea: În slujba comunității...

A sosit momentul ca nea Miică să predea ștafeta Doamnei Marietta, care, timp de zece ani a păstorit poporul răducănean de pe fotoliul întâiului gospodar, adică, de primar. Fără falsă modestie, ori, din contră, dintr-o infatuare juvenilă, doamna trece prin filtrul amintirilor această perioadă corect, cinstit, obiectiv. Ține de anecdotică faptul că saturată de atâtea răspunderi, a cerut de cinci ori să fie eliberată din funcție. Mai marii județului aveau răspunsul standard: Noi te-am numit, noi te dăm afară!.

Pe când o verișoară a emigrat în lumea capitalistă, doamna Marietta a alergat cu jalba, având speranța eliberării. N-a ținut figura!

Decidenții i-au răspuns că verișoara nu era rudă de gradul I (!). Cum să scape din mână un primar eficient, bun organizator, autoritar?

Numai simpla înșiruire a obiectivelor socialedilitare și economice realizate în mandatul doamnei primar te pune pe gânduri. În concluzie, ne putem exprima părerea că această carte, o cronică vie de aproape o jumătate de veac, merită o lectură atentă.

Familia noastră de vajnici profesori a oferit mai mult decât a primit, a slujit, cu cinste și onoare comunitatea în care s-a integrat. Nu au fost martori pasivi ai dezvoltării lor pe toate planurile. S-au implicat, dovadă că locurile pe unde au trecut poartă amprenta personalității acestor intelectuali rasați, a unor răducăneni de suflet. Și nu este puțin lucru!

Zig-Zag

Luceafărul de dimineață, nr.5, mai 2018 – Criticul literar Dan Cristea laudă Elegia timpului semnată de Gabriel Chifu pe care-l consideră poet solar, poet al luminii prin definiție. Încep, precum tânjeam, să uit de mine/ Îngrijorările, potopul meu de-ngrijorări,/toate se sting, pier,/ca focul în odaie, iarna, când nu mai pui niciun vreasc – scrie poetul. Am văzut solaritatea dar nu am văzut poezia! Pare un număr totuși dedicat poeziei. Avem versuri semnate de Adi Cristi, Liviu Capșa, Adrian Popescu, Ion Cocora, Constantin Kapitza, Florin Costinescu și Sterian Vicol. Remarcăm sub semnătura lui Răzvan Nicula Literatura ca o lume-ntreagă dedicată lui Ioan Groșan care continuă seria dezvăluirilor sale literare.La mai multe!

Orizont, nr.5, mai 2018 – Mircea Cărtărescu bagatelizează fenomenul Facebook despre care spune Pentru mine FB nu e ceva important, ci o bagatelă, o joacă(...).Dar acolo nu postez nimic serios (...)acolo, oricum nimic din ce-aș scrie în jurnal. Serios? Ancheta revistei se intitulează Cum arată cititorul ideal al textelor dumneavoastră?. De semnalat ar mai fi Cronica măruntă și Tur de orizont pline de informații utile.

Spații culturale, nr.58, mai/iunie 2018 – Nicolae Vasileanu scrie un articol despre ipocrizie intitulat Lista lui Nicolae Manolescu sau Cei mai importanți poeți români de azi unde arată cu degetul spre criteriile celebrei liste pe care criticul a alcătuit-o unde vede poeți din staful lui Manolescu(...), șefi de filiale ale Uniunii, editori care i-au publicat cărțile, poeți care organizează concursuri (...), conducători și redactori de reviste care apar sub sigla Uniunii, milionari, demni de clasamentele revistei Forbes, câțiva lăudaci de profesie, câțiva rătăciți cuminți... Interesant jurnalul lui Virgil Diaconu pus sub titlul Aurul și cenușa unei zile obișnuite. Mai semnalăm poeziile semnate de Camelia Manuela Sava, Adrian Munteanu, Nicolai Tăicuțu, Ion Roșioru, Adrian Botez, Geo Galetaru și Petrache Plopeanu pentru a aminti doar o parte din cei cuprinși în bogatul sumar al numărului. Nu putem încheia fără a menționa extinsele rubrici Raftul cu cărți și Reviste literare. (M.V) L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 23

Grupul celor 10. Cine suntem noi (partea I-a)

Dacă astăzi la Brăila avem o filială cu 33 de membri, care organizează o activitate în Galeriile de Artă, care organizează tabere de creație, salon național de plastică mică, expoziții și participări interjudețene și naționale, care sprijină programul expozițional al galeriei Gheorghe Naum a Muzeului Brăilei Carol I care are schimburi expoziționale cu Galați, Buzău, Focșani, București, Rm. Vâlcea cu Republica Moldova și Bulgaria, cu membri ce sunt chemați în zeci de tabere de creație la Balcic, Târgoviște, Deva, Drobeta Tr. Severin, Alba Iulia, Blasova, Brăila, Doftana, Ploiești, Valea Călugărească (ca să enumerăm numai câteva), ei bine toate nu neau picat din cer, nu ni le-a dat nimeni, ba mai mult am să arăt cum zeci de ani ne-am zbătut să le câștigăm.

Oficialii ne-au tratat cu indiferență ori ne-au lovit, împiedicat, deturnat, derutat încercând să ne abată, să ne supună, să ne impună, să ne folosească. Nici acum lucrurile nu sunt mai roze, C.L.M.-ul nu aplică, nu recunoaște, nu cunoaște statutul U.A.P.R. de organizație de interes public (deci pusă în slujba cetății, a cetățeanului, a artei) și ne tratează ca pe niște asistați, nici vorbă de un sprijin, de o comandă pentru nevoile (multe) ale clădirilor oficiale, ale datelor aniversare, ale instituțiilor comunale, teatru, muzeu, casă de cultură, fațade de clădiri istorice.

Nu se aplică legea de impozitare a unor intreprinderi productive ca și cum cineva vreodată ar putea să evalueze viața arsă de un artist în opera de artă și să-i pună un preț.

Arta nu e o marfă. Mecenații au fost primii care au înțeles și i-au sprijinit necondiționat pe artiști și nu le-a fost teamă că artiștii se vor îmbogății prin intermediul lor. Îndrăznesc să vorbesc pentru că mulți dintre dintre cei cu care am pornit la drum nu mai sunt și pentru că cei tineri (colegii) cred că noi le punem stavilă și vreau să le amintesc lor și ție cititorule cine suntem noi și cum am venit spre ziua de azi. Deviza noastră a fost Muncă, Speranță, Sacrificiu, Muncă, Trăire, totul pentru artă și pentru exprimare. Astăzi ni se pare normal că se vorbește de noi în toate centrele artistice puternice din țară, nouă ni s-a părut normal să-i primim în U.A.P.R. pe artiștii plastici din Slobozia și să-i ajutăm să-și facă filială pentru că ei aveau de toate, ateliere, sală expozițională perfectă, bunăvoință din partea C.L.M. și primăriei Slobozia, dar nu aveau decât 3-4 artiști plastici.

Hugo MĂRĂCINEANU

Până în 1968 activitatea artistică în raionul Brăila din regiunea Galați gravita în jurul Teatrului Municipal Maria Filotti, a casei de cultură prin grupul folkloric Pandelașul și corul bărbătesc Armonia, a Școlii Populare de Artă (muzică, arte plastice, balet) și a filialei U.A.P. înființată și condusă de Gh. N. Naum.

Gravorul, graficianul și pictorul Gh. N. Naum este ctitorul Școlii Populare de Artă și al Uniunii Artiștilor Plastici, își realizase visul ce începuse cu Grupul celor patru și iată că acum se putea vorbi de mai mult decât un sindicat al artiștilor, se realizase o uniune de profesioniști (lucru agreat de P.C.R. pentru a-i conduce, controla și folosi în scopuri propagandistice) în care foarte repede se vor forma clanuri pe secții, pe prietenii. Devenise o adevărată deviză emblematică zicerea că la Fondul plastic era Foamete (celebrul grafician) iar la Uniune era Jale (Ion Jalea, sculptor).

Prin anii 60 Alexandru Ciucurencu se adresa lui Naum (membru în Consiliul de Conducere al U.A.P. ), - măi Ghiță, spune-le celor de la Fond să-mi mai dea și mie un împrumut că nu pot trăi! Ori să-i favorizeze niște achiziții- dar acestea se făceau prin intermediari activiști de partid, de sindicat - niște culturnici bine plasați în rețeaua politică ce penetra totul- școală, sindicat, organizații obștești, cooperatiste, cluburi, armată, C.A.P.-uri. Școala Populară de Artă producea pe bandă rulantă vitrinieri, firmangii pictori amatori, cu ea concurau și cluburile NAVROM, Progresul, Casa Armatei, Casa de Cultură unde amatorii, viitorii naivi îndrumați de niște binevoitori autodidacți, se întreceau în reproduceri (mai ales din arta rusă- Aivazovski, Siskin, Perov, Levitan) pe care le executau pe gustul onor clientelei. Școala Populară de Artă unde activau Gh.N.Naum, Angela Tomozei, Catrava, M. Gavrilov și mai târziu Trandafirea Cojocaru și Lungu Vespasian își căpătase în ochii notabilităților brăilene un renume special care îl face pe un tovarăș președinte de cooperativă să-i reproșeze unui absolvent de liceu de artă din Iași că – măcar n-ai terminat Școala Populară de Artă- vezi Doamne, liceul de artă era apă chioară.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 24

Toată acestă producție de reproduceri, inspirații, portrete la comandă, nature cu liliac, maci, ghiocei, margarete vin să concureze producția de reproduceri gata înrămate care au inundate librăriile (30 de lei tabloul) și numai bune de pus pe pereții școlilor, birourilor, scărilor de bloc, această artă în fruntea căreia se situa Paleta unitate a cooperației care executa la comandă pentru onor clientelă - se mulează pe gustul unor oameni neformați, fără educație plastică, atrași doar de noutatea în sine a obiectului, tabloul.

Piețele Brăilei se umplu de pânze pictate la metru, cerbi cât taurul comunal, maci cât o varză, lacuri și munți de un albastru de îți scânteie dinții și se vindeau. Acest orzat, acest năut ce se vrea a fi calea, continuă tradiția pictorilor (fii de negustori) ce copiau pe la Viena, Budapesta, Milano, Paris și veneau de uimeau Târgul, madamele și demoazelele cu arta lor, cu Talentul lor deosebit. În Statutul Uniunii Artiștilor Plastici se punea condiția unor studii de specialitate și a calitățílor certe, pe aceste criterii Gh. N. Naum îi atrage pe Găvenea și Pavlov de la Tulcea, pe Spirescu și Gruparea de la Galațí, pe cei de la Slobozia și Focșani și întemeiază filiala U.A.P. Brăila cu Cenaclul la Galați (înscrisuri de pe ștampila oficială a U.A.P. filiala Brăila). Publicul atât cât era este derutat, i se cântă în struna percepției sale limitate, nu mai există dictonul arta este pentru cei aleși pentru că pe cei ce veneau acum spre artă nu-i instruise, nu-i șlefuise și nu-i informase nimeni, ei trebuiau să vadă, să simtă și să creadă doar ceea ce i se dă, doar ce i se permite - nu șlefuire, nu educație. Pentru ca să-i ajute pe artiști (să-i poată controla, să poată să-i constrângă) partidul (P.C.R.) alocă bugete pentru achiziții valoroase (ce înseamnă valoroase s-a văzut mai apoi) din creațiile plastice. Fondul Plastic (formă de organizare care producea materiale pentru artă, comercializa produse artistice și acorda ajutoare și împrumuturi) devine mărul discordanței și calul de bătaie al disputelor economice.

cererea de reorganizare a cenaclului Gh. Naum precursorul Grupului celor 10

Ce visaseră cei ce le-au intemeiat și ce a ieșit!

Fondul Plastic devine extrem de puternic și în el activau indivizi ce nu aveau niciun contact cu arta - contabili, planificatori, comisari de expoziții și bineînțeles activiști culturali (cu solide cursuri de partid și evaluări politice periodice). Dau un singur exemplu, când în 1964 Romănia participă la cvadrienala de la Veneția participă cu 800 de lucrări de Ioan Țuculescu și cu grafică de Emilia Dumitrescu nu cu Chirnoagă, nu cu Szaba Bela, nu Gh. N. Naum, nu Foamete, nu A. Juqidi - când secția de grafică a U.A.P. a protestat la Ministerul Culturii tovarășil activișt responsabil i-a amenințat că nu le mai face achiziții, dar să stea liniștiți că vor intra și ei într-o expoziție itinerantă Kiev, Moscova, Ulan Bator, Beijing, Hanoi (dar alături de ei au intrat și lucrări ale Emiliei Dumitrescu artistul nostrum de talie internațională cum se exprima tataia Lungu prim-secretar al județului Brăila).

Județul se naște în anul 1968 în urma revoltei populare, când noua împărțire administrativteritorială aronda Brăila tot la județul Galați.

- va continua în numărul viitor L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 25

Efemeride Mihai VINTILĂ

Miroase a verde și a fum A cer albastru și tramvaie Împleticești un drum Și cauți trist O binefăcătoare ploaie.

Vor plânge nori din înălțimi Și apa va călca-n picioare ...

Acoperișuri Și va gusta pământul În pătrimi.

Focuri de suflete Se vor topi Iar timpul se va sugruma-n secunde.

Totu-i efemeridă Când printre vii Râd morții ce vor veni.

Sinucidere pe o șină moartă pentru Virgil Andronescu Vrea să se sinucidă un poet După ce-n viața-i a tot împins la verb Își pune capul Pe șina ce parcă nu-i de fier.

Să moară!

Să-i fie necropsie poezia Să zică lumea Ce păcat Și ce frumos a scris Poetul care a plecat.

Sentimente

Gâtul îi Pe șina Totul și Despre

Au căzut secundele din minut Și infinitul s-a sfârșit Urma de pas ți-o sărut Cu buze ce mi-au ruginit.

Să-i fugă zborul din gând Globulele din el să plece Și sângele întins Să-i fie roșu, rece.

Capul mi-e plin de himere Sunt poate un pește uscat Port solzii în mine, fără vrere Ca un popă căzut în păcat.

Dar toate nu au fost Cum a prezis Căci șina ce alese Avuse viață odată Și ce-i mai trist Era acum O șină moartă.

Am făcut o praștie de sentimente Să pot trage mai bine Țintașul prost, plin de regrete Ratează mereu inima din tine.

stă fix tristă toate sunt un vis o viață plânsă în batistă.

Acum trist, mă sinucid în poezie Ca un brad în mijloc de câmpie.

L I T E R A 13, N R 14, 2 0 1 8 | 26

Semnal

Petre Ispirescu, Angela Burtea, Jucării și jocuri de copii. Ochiul Sufletului.

București, Băile Olănești, Ed. Zorio, 2018.

Ed. Mircea cel Bătrân, 2017.

Valentin Popa, Eliade și brăilenii.

Brăila, Ed. Istros, 2018

Mircea Pora, Noua aristrocație.

București, Ed. Eikon, 2018.

Ana Sofian, Imperfect solubil.

Iași, Ed. Pim, 2018.

Eliza Macadan, Lido – poezie italiană contemporană.

București, Ed. Eikon, 2018.

George Ioniță, Leagănul toamnei.

Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2018.

Vasile Mandric, 101 sonete absurde.

Iași, Ed. Pim, 2018.

Manuela Camelia Sava Murmurul gratiilor.

București, Ed. Eikon, 2017.

Nicolai Tăicuțu, Ploaie cu soare.

Buzău, Ed. Editgraph, 2018.

Petre Crăciun, Robert cel cuminte.

București, Editura Zorio, 2018.

Raluca Alina Iorga, Până la sfârșitul timpului.

București, Ed. Smart Publishing, 2018.

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 27

Brăila city tour Mircea Gabriel LÂLĂ

Ziua de 20 ianuarie este o zi importantă pentru Brăila. Este ziua atestării documentare din 1368. În anul 2018 a împlinit 650 de ani!

Brăila este un oraș frumos care merită să fie descoperit. Programul Brăila city tour este tot mai căutat de turișți și vizitatori, care se află pentru câteva ore sau mai multe zile prin Brăila. Mulți ar spune că nu ai ce să vezi în acest oraș, care nu are renumele unui adevărat oraș turistic. Că nu are un centru istoric reabilitat, că zona falezei Dunării nu arată prea bine…

Poate așa este, dar cine își dorește să afle mai multe din istoria bogată a zonei, poate să găsească multe obiective de patrimoniu, să afle poveșți interesante și să participe la diferite evenimente cultural-artistice.

Am însoțit prin oraș multe persoane din toate colțurile lumii, în calitate de ghid de turism Brăila city tour. Majoritatea au rămas fascinați de importanța pe care a avut-o Brăila în context național și internațional, de etniile care au locuit aici și au conviețuit împreună, de povești și obiective turistice.

Există multe locuri și străzi unde te poți relaxa, poți simți atmosfera boemă a anilor trecuți.

Mulți au remarcat situația mai puțin friendly a centrului vechi, unii mi-au și spus acest lucru, dar că își doresc să se reîntoarcă la Brăila, pentru a descoperi și a se bucura de frumusețea orașului și a împrejurimilor.

Dacă vă doriți o experiență turistică inedită, Brăila city tour/ Brăila walking tour vă așteaptă. (contact facebook - Braila city tour, email- proilaviabraila@yahoo.com) Cinste și recunoștință tuturor celor care ați luptat pentru aceste meleaguri!

L I T E R A 13, N R 15, 2 0 1 8 | 28