Cartel 48 50

anul IV, nr. 48 - 50, iulie - septembrie 2018

„Din inma inimii“ Magda URSACHE pag. 2

Teatrul „George Ciprian“ ca zonă de construit destine Georgică MANOLE pag. 3

Poeme de Nicolae Mătcaș pag. 4

În loc de ferpare Marin IFRIM pag. 6

O frumoasă manifestare literară Corneliu VASILE pag. 7

Interviu cu scriitorul Șerban Codrin pag. 8

Gânduri și rânduri despre Valeriu Bistriceanu Florentin POPESCU

Cerul lui Shakespeare Îl întreb pe Shakespeare, văr cu Marin Sorescu: excelență, de ce poemul nu vrea să se scrie? Shake­ speare tace, Sorescu tace, eu sunt tăcut. Întotdeauna există câte un cătănel, de la catană, care știe ce e cu poemele noastre nescrise. Sunt lucruri care nu se lasă scrise. Poezia este tot ceea nu ai spus după ce ai încheiat un poem. L­ați văzut pe Shakespeare pe vreun perete de biserică? Pe Sorescu nici atât. Eminescu e proscris de la sine. Ce avem pe pereții sufletelor noastre, în orice credință ar încolți aces­ tea? Picturi, balauri, sulițe, aure de fond plastic, femei răscrăcite, potopuri, incesturi de bună voie, faraoni, împărați, zei de cârpă musculară, pitici cât cuprinde cerul și burta pământului. Un­ deva nu mai există o chimie divină. Ne­am corcit inclusiv în litere, în cifre, în semne. Nu vine apocalipsa, ea deja a tre­ cut. Acum suntem în imperiul cosmic al cancerului. În locul în care doctorii sunt sedați de

la natură, în locul în care ne mor ochii privind cum ni se sting cei dragi, cum se stinge lumea de la o zi la alta.

Lacrimi de petrol. Plâng ca să mi se ardă sufletul. În curând vom părăsi pământul. Cu cim­ itire cu tot. Ne vom muta din­ colo de lacrimi rimelate, sus, lângă fabricile cerului plin de miresme florale. În stele, aceste albine ale luminilor dulci. Mă uit la Cer. Niciodată nu e la locul său. Uneori mă împinge sub tălpi. E un Cer plin de hamleți și de sorești, e cerul lui Shakespeare. Tună, fulgeră, scrie piese de teatru direct pe norii planetei. Scrie ca și cum ar merge peste de­ odorante de tot felul. Shake­ speare e în epiderma noastră.

Face cute, mici frisoane emoționale măcar atunci când simțim că peste piele se adaugă un fel de șorici social luat din oglinzi paralele.

Shakespeare e vărul lui Marin Sorescu. Și invers. Tună, fulgeră...

Am cunoscut o v`duv` a unui erou

Ulise orb primeşte lumin` de la un remarcabil poet

Marin Ifrim

pag. 11

În copie Alexandru PRIPON

Mihaela Roxana BOBOC

pag. 13

Exilat în lumea metaforei Marcel ISBĂȘOIU pag. 18

pag. 6

Marin MOSCU

Limba, Cuv=ntul și Sufletul

pag.16

Ben TODICĂ pag. 14

2

Cartelul metaforelor

„Din inima inimii” „Mai departe nu m-aş duce Dă-te, dă-te doar puţin mai Într-o parte. Fă-mi şi mie Loc pe cruce”.

Lucian Blaga „Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă; frumoasă şi nevinovată”.

Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica.

Sintagma din titlu aparţine Aurei Christi. Îi mulţumesc pentru „inima inimii”, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „văzduhul inimii”; Fericitul Augustin vorbeşte despre „urechea inimii” (aura cordi absurdescere), de „gura inimii căscată”, dar şi de „lăstarul inimii” ori de „ogorul inimii”, stăpânit de Dumnezeu.

Bineştie Aura că, de aproape 5 ani încoace, dau semn din infern, cu dragoste (v. Poveşti de iubire, „Contemporanul, Ideea Europeană”, mai 2017): „Magda Ursache scrie că «trupul subţire, de abur, al celui plecat îl văd şi eu» şi îngrijeşte, mai departe, manuscrisele lui Petru Ursache”. Da, respir încă, trag în piept aerul iubirii mele pentru Bătrânu: aer „rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc totuşi”. Pare neverosimil? Chiar este.

Viaţa mea după viaţă a început în noaptea Schimbării la faţă, din 6 spre 7 august, 2013. Can Laur, romanul lui Evgheni Vodolazkin: „Istoria dragostei tale abia acum începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei. Şi, fireşte, şi de puterea rugăciunii tale”.

Dar pentru cei care l-au împins în moarte pe Petru, în miezul verii, nu mă pot ruga, deşi Aura Christi o cere: „iartă, iartă, iartă” (aşa cum iarba iartă talpa piciorului)”. Mi-o cere şi iertătorul meu Confesseur, Părintele Profesor Ioan Cr. Teşu, repetându-mi că iertarea ne îmbunătăţeşte fiinţa, ne-o curăţă, ne-o luminează. Nepreaştiind să iert, iert greu (întâi să-şi ceară iertare doctoraşul cel viteaz, croitor de stenturi, pe urmă îl iert), dar răbdarea în suferinţă o deţin. De la Părintele Arsenie Papacioc ştiu despre suferinţă că este „singura catedră supremă de teologie”.

Privindu-l pe duhovnicul-reper I.Cr. Teşu, pot spune –mutatis mutandis - ca Petre Ţuţea despre Mircea Eliade: este „om religios împlinit şi-mi asum pe deplin afirmaţia.Excelent per orationem, dar având totodată darul scrisului, mereu clar ca lumina zilei, cu dăruire de sine, tipăreşte carte după carte, cu bibliografia bogată şi mereu îmbogăţită, bogată şi sub aspectul conţinutului de idei. În zamişnic (cuvânt vechi) deţine belşug de nume şi de scrieri filocalice; citatul memorabil îi stă la îndemână.

Demersul Părintelui Teşu este mereu hotărâtor în vremi închise, ca ale noastre, când mulţi sunt setoşi în a ponegri biserica şi credinţa românilor, deşi avem sfinţi de pus în lumină, oamenii cereşti (cum le spune Ioan Gură de Aur) ai temniţelor, care s-au putut ruga şi pentru torţionari, şi pentru cei ucişi de ei.

Acum, da, apele sunt otrăvite, nu când striga

Brateş, la TVR Liberă, că sunt. Biserici vechi, ca aceea din Vinţa de Alba, sunt înecate în iazul de decantare a sterilului. Şi n-am crezut că va mai ajunge (ca-n lacul Bicaz) vreo biserică pe fund de lac, fie din Moldova, fie din Munţii Apuseni, cu cimitire săteşti cu tot, cu cruci cu tot. La Vinţa, în 13 aprilie 2018, s-a slujit ultima liturghie, ca, apoi, apa acidă să ajungă la obrazele sfinţilor de pe ziduri. „Jos porcăria!”, a urlat Leana Ceauceaşcă şi a căzut biserica Sf. Vineri. Acum aud (ştire sau neştire, nu mai ştiu) că se va ridica o moschee chiar pe pământul aparţinând Brâncovenilor, omorâţi pentru că nu s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Iar analistul Cristian Pârvulescu, preşedintele asociaţiei „Pro Democraţia” susține (pe Digi 24) că Stalin a fost antisemit pentru că avea „formaţie de preot ortodox”. Zău? Sub cizma tătucului, din 29584 de biserici, mai erau, în 1940, aproximativ 500. Şi tot Stalin scotea revista „Bezbojnic”.

Optimistul Profesor-Preot I.Cr. Teşu (şi cât îi admir optimismul!) şi-a intitulat o carte cu cuvintele cuviosului Porfirie: „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, subtitlul fiind: Sensul mântuitor al suferinţei (ed. Eikon, 2017; ed. Doxologia, 2018).

După cartea care ne învaţă că trebuie să vezi în boală un semn ceresc, că trebuie să rabzi, să nu cârteşti (nu scrie Nicolae Delarohia, în Jurnalul fericirii, despre „dulceaţa pâinii mucezite”, hrana închisorii?; pentru că închisoarea comunistă a fost o Academie a suferinţei), Preotul Profesor ne descoperă terapia prin lacrimă.

Aşadar, după ce preotul de mir a predat mirenilor lecţia răbdării în chin, a venit altă lecţie: Nu te văita, nu întreba „De ce, Doamne?” Cu spusa lui Matei (10, 30), în traducerea lui Bartolomeu Anania, pe care o prefer: „Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi”. Sau, pentru a spune ca poeta Lucia Negoiţă: „până şi vrabia cade cu ştirea lui Dumnezeu”.

Durerea, pe care Hrisostomul ne cere s-o îndurăm din tot sufletul, poate fi atenuată prin lacrimă. După Sf. Simeon (apud Teşu), prin „multa mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”. Cuvântul cere iertare, lacrima duce la metanoia. În formularea eseistului: „Când orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile” (Teologia necazurilor, p. 394). În ordinea lecturilor mele, Teologia necazurilor (ed. Sf. Mina, 2018) a venit după „Simt boala ca iubirea lui Hristos”. În fapt, Teologia… este a doua ediţie, la distanţă de 20 de ani faţă de prima. În Cuvânt înainte, arhimandritul Teofil Pârâian de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, susţine că fiecare cititor poate începe lectura „cu ce-l interesează mai mult” din această carte foarte folositoare de suflet. Eu am ales din lucrare capitolul bine întocmit Darul lacrimilor, cu subtitlurile: Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti; „Botezul lacrimilor” – rod al pocăinţei permanente; Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător; Tipologia lacrimilor (p. 365-400).

Scriam în altă parte că fiecare carte a Prof.

Pr. Ioan Cr. Teşu e ca o bisericuţă dintr-un lemn, însă Teologia necazurilor tinde spre catedrală.

iulie - septembrie 2018 După ce a demonstrat că icoana are puterea să învingă haosul, că suferinţa răbdată mântuieşte, Părintele ne descoperă terapia prin lacrimi, tehnica lacrimilor. Una dintre cele 9 fericiri ale lui Iisus: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Îmi spunea Adrian Alui Gheorghe: „Am plâns la morţi neutre, dar nu am plâns la moartea mamei…! Mi se părea că-i deranjez calea”. Eu, dimpotrivă, cred că Petru simte vibraţia rugii mele, aşa cum îmi vede şi lacrima, care ţâşneşte din adâncul fiinţei şi oglindeşte fiinţa.

Prietenii mă sfătuiesc să nu plâng ca să nu-i tulbur trecerea. Nu poate fi adevărat. Încep dimineaţa cu „câteva lacrimi mari” (Vodolazkin) şi privirea mi se limpezeşte: parcă mă aşează cineva în mintea lui. Am ajuns la ceea ce Petru Ursache numea „dragoste-sacrificiu”? Nu, nu văd sacrificiul, e altceva: o identificare cu el. Aşa înaintez pe singura cale posibilă.

Sunt multe feluri de lacrimi bune: lacrimi de necaz, lacrimi din culpă, lacrimi de deznădejde şi lacrimi din milă; se plânge din lipsa bucuriei, plâng cei obritis corda (etnosoful ştie că se moare din inimă rea), dar cea mai dureroasă lacrimă e a dorului-dor. Numai că „împlinirea dorului” (Sf. Maxim Mărturisitorul) tot prin lacrimă se întâmplă. Şi prin ruga continuă. Mă rog la serafimul albastru, cu 3 perechi de aripi, dăruit de sculptorul Vlad Babcineţchi. Am o căruţă de sentimente şi o găleată de lacrimi. Dacă te rogi cu „inima în brânci” (cum scrie marele poet Ştefan Baciu), se întâmplă ceva misterios: ruga capătă puterea de a expia, de a izbăvi. Rugăciunea e liniştire în coşmar, sprijin în disperare. În rândurile de mai sus, a fost vorba despre plânsul natural, firesc, despre lacrimile aşa-zicând particulare, plâns aflat pe treapta de jos. Există şi lacrimi condamnabile: din păcat, din trufie, din laudă deşartă. Există, însă, după Sf. Grigorie Palama, şi „botezul lacrimilor de umilinţă”, un botez al lacrimii prin lacrimă.

Am reţinut din Teologia necazurilor că la iluminaţii în suflet („elita duhovnicească”, aşa cum o numeşte autorul), „rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii înseşi”: „ei devin rugăciune” (subl. mea, Magda U.). Iar pe treapta superioară a rugăciunii se întâmplă o căldură surprinzătoare, „suprafirească”; când vine şi lacrima, „roadă a rugăciunii curate şi neîmprăştiate” (passim, p.

307), „căldura se topeşte în râul lacrimilor”. „Lacrimile dorului de Dumnezeu dau sufletului «dulceaţă negrăită»”(Sfântul Simeon Noul Teolog).

Sau, după Sf. Paisie Aghioritul, drag eseistului: „Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amărăciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce”.

Repet: e vorba de plânsul duhovnicesc, harul fiinţei îmbunătăţite. Sunt „lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine”. Aici se cuvine să trimit la „înţelepciunea smereniei”, de care vorbea Saint-Exupéry în Citadela: „singura pe care o putem dobândi noi, oamenii de rând”. De ajuns la lacrima harismatică e greu, dar cred în „lacrima curăţitoare”, în „plânsul care bate la uşa cerului” (Sf. Ioan Scărarul”).

M-am sprijinit, în notele mele, pe Poet/ Poetă, care sunt copiii lui Dumnezeu şi care tind să acceadă „din inima inimii” la „cerul cerului”.

Magda URSACHE

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

3

TEATRUL “GEORGE CIPRIAN” CA ZONĂ DE CONSTRUIT DESTINE RECENZIE de GEORGIC~ MANOLE

Îmi place să-l citesc pe Marin Ifrim. Iam parcurs destule dintre cărţile scrise, pe unele le-am şi recenzat. Este un scriitor care se consideră ca având şi un trecut de actor. Aspectul i-a permis, după cum singur afirmă, să trăiască toate rolurile de om, ori în atare condiţii nu se putea ca divinitatea să nu-l aducă aproape de teatru, chiar obligându-l să se dedice acestuia („Teatrul m-a transformat în ceva greu de explicat, unic şi multiplicat”). La Teatrul „George Ciprian” din Buzău s-a angajat nu pentru a bifa un loc de muncă, ci pentru a se dedica acestei instituţii. Coborâtor din stirpea culturală a Ifrimeştilor români, nu neapărat rude între ei, şi-a ales ca Dumnezeu dramatic pe I. L. Caragiale şi de aici încă un motiv de a iubi teatrul nu doar ca spectator sau ca regizor tehnic, ci şi ca autor de piese, ca să nu mai vorbim şi despre spiritul umoristic indus de pamfletele şi tabletele scrise dintr-o răsuflare, fără ridicarea pixului de pe foaie. Marin Ifrim trăieşte în Buzău, oraşul în care „cultura s-a stratificat pe literatură şi pe teatru”, şi unde este un important vector cultural. Atât cât a putut, şi a putut cu asupra de măsură, şi-a pus în gând ca Teatrul „George Ciprian” să nu devină o posibilă relicvă, ridicându-l la statutul de menhir naţional, cu gândul curat de a-l lăsa ca testimoniu viitorimii.

Când vorbeşte despre viitorul teatrului său, Marin Ifrim nu mai este caustic, verbul său e mai domol şi se transformă întrun optimist incurabil, având încredere în absolvenţii clasei de teatru a Liceului de Artă „Margareta Sterian”, ca pepinieră de actori, sau că o să se rezolva cândva nevoia de statui a oraşului Buzău („să începem cu George Ciprian şi Paul Ioachim”).

Optimismul debordant e prezent şi când vine vorba despre viitorul mai îndepărtat al teatrului: „Cred că va arăta ca şi acum, plin de activitate, deschis către toate vârstele, cu un repertoriu atractiv, cu actori

Debutul lui Gheorghe Ene

frumoşi şi talentaţi şi cu spectatori ceva mai deştepţi decât generaţia noastră.

Sunt convins că teatrul buzoian, odată înfiinţat nu va dispărea niciodată”.

Cunoscând-i viaţa şi opera, mi-a venit în minte o vorbă a unui regizor (Brocsardi Laslo) cum că teatrul aduce pe om într-o trăire în care numai dragostea, moartea sau poezia pot să-l aducă. Or, Marin Ifrim a fost nu aproape, ci în miezul celor patru trăiri, chiar şi al morţii. Adept al unor relaţii praxiologice, Marin Ifrim şi-a gestionat bine demersurile de apropiere empatică, sau de îndepărtare, faţă de cei cu care viaţa l-a obligat să intre în contact. Cititorul va constata că tocmai acest aspect ia uşurat formularea axiologică a răspunsurilor prin permanenta preocupare de a-i valoriza pe cei nominalizaţi.

Sunt aduşi în faţă Dem Rădulescu („primul om actor văzut în carne şi oase”), Sorin Gabriel Şaguna („actorul înger”), Florin Piersic Jr. („modest şi echilibrat”), Sandu Bogdan („o figură de om”), Gheorghe Ifrim („îmi e rudă culturală”), Radu Gabriel („buzoianul nostru drag”), Virgil Ogăşanu („un actor cu un travaliu retoric fabulos”), Radu Panamarenco („nu se putea abţine să nu spună bancuri şi în timpul spectacolelor”), Sebastian Papaiani („acest mare actor pe care nimeni nul putea scoate din ţâţâni”), Adriana Trandafir, Lucian Ghimişi, Radu Cazan, Diana Iarca, Marilena Chelaru („faptul că e un pic mai accentuată fizic o avantajează”), Tamara Buciuceanu („o entitate teatrală, un munte de cultură, de instincte umane educate”), dramaturgul Constantin Brăescu, regizorul Tudor Mărăscu, managerul Gina Chivulescu, regizorul tehnic Grigore Meica, Marin Sorescu („cel egal în toate”), Liviu Ioan Stoiciu, Horia Gârbea, Paul Ioachim etc.

Nu trebuie neglijat meritul lui Ion Aldeniu, autorul acestei cărţi – Astă seară la Teatrul „George Ciprian”. Dialog cu scrii-

torul Marin Ifrim.(Ed. Liric Graph, Făurei, 2018). A pune întrebări lui Marin Ifrim , o veritabilă enciclopedie, nu e uşor. Se vede că intervievatorul cunoaşte bine nu numai viaţa celui intervievat, ci şi domeniul pus în discuţie. Întrebările sunt astfel formulate încât răspunsurile lui Marin Ifrim să se transforme, fiecare, într-o poveste cu personaje reale. Tentaţia de a fi maieutician a lui Ion Aldeniu este evidentă.

Recursul la memorie, impus abil, îl determină pe Marin Ifrim să devoaleze o scară a valorilor care i-au influenţat viaţa: 1. actorii („e singura categorie profesională căreia, dacă ar depinde de mine, i-aş face salarii uriaşe, mai mari decât cele din magistratură”); 2. nenea Oprea, cel care dădea filme în Bălăceanu ”în mintea mea, era cel mai important om din comună.

Peste miliţian, primar, cojocar, frizer, învăţători etc.”); 3. actorul, dramaturgul, regizorul şi managerul de teatru Paul Ioachim; 4. Caragiale („nici Caragiale numi place definitiv,are nişte chestii, în textele sale, care nu sunt favorabile naţiei”); 5. Shakespeare („mă fascina limbajul liric şi întorsăturile de cheie ale discursurilor personajelor sale celebre”); 6. pasiunea de a fi „instructor de zbor” pentru copii; 7. regretatul poet Puiu Cristea („singurul scriitor care m-a promovat”); 8. norocul de-a lucra la montarea piesei „D`ale carnavalului”.

Ion Aldeniu ne propune o carte prin care sunt puse în evidenţă, pe lângă cele amintite, alte câteva însuşiri dominante ale lui Marin Ifrim: capacitate de a portretiza, arta de a descoperi subtilităţi dincolo de eul unor personalităţi ce s-au pus în slujba artei teatrale, corelaţii benefice la nivelul stratificării ocupaţionale într-un teatru precum şi o armonie interioară benefică actului creator. E clar, Teatrul „George Ciprian” din Buzău se află într-o zonă în care se simte bine, una de construit destine.

În antologia ,,Pe scuturi de aur“, scoasă de Casa Creaţiei populare Buzău, în 1969, sub îngrijirea poetului Florin Muscalu, la rubrica Debut, lui Gheorghe Ene, îi este publicată poezia Rugă, „Fii bun pămîntule şi iartă­mi/ Necuviinţa de a fugi din tine.../ Sînt corabia unsă de valuri.../ Bucăţi din chipul meu înoată/ Prin trupul înnorat.../ Ar trebui un Robinson să mă golească/ De patima plutirii...“

4

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

NICOLAE MĂTCAȘ

Cum stă sub lama palei de osman Ca stânca-n foehn ghiaurul Brâncoveanu.

Se-ascunde-n firea lui ca o stafie

Și viața ni-i un veșnic carnaval.

Urmașii lui trădează cu toptanul Credință, limbă, țară, nume, neam, De voie-și vâră capu-n jug, în ham.

Fideli turcirii, capul ca bostanul

Ne-ar curge-n vene, cică, din născare Un strop de sânge, tainic, din strămoși.

La piele-aceștia și obraz cam groși, Ne-ar fi lăsat în bilă-ardei și sare.

Dar când va fi să facem socoteală La ceasul judecății de apoi, De falsuri meșteri mari și de spoială, Vom ști să scoatem masca de pe noi?

­ poeme ­

Folclorul, cert, nu-ndrugă la gogoși, Nici omu-n regn nu are-asemănare.

E numai spirit, suflet, simț, ardoare.

Cum să-i mai facă fiara ochi frumoși?

Se-ascunde-n firea lui ca o stafie, N-o depistezi nici chiar în cromozom Cu zeci de microscoape,-o sută,-o mie.

La un pahar de vorbă, whisky, rom, Îi toarnă-un strop de pizmă sau furie, Să vezi cum saltă bestia din om.

Întreb, dând glas virtuților prolepsei Greu să devii. Mai greu – să rămâi om.

Un pedofil cu jertfa în canal.

Cu fiica tata-n patul conjugal.

E vie fiara-n huci de cromozom.

Un frate dă să sară peste cal Când își împinge sora în sodom.

O jarcaletă gri,-n tandem c-un gnom, Plutește ba-n amonte, ba-n aval.

Umblat prin labirinturile silepsei Prin tribunal, parchete, curți, colegii, Întreb, dând glas virtuților prolepsei: Să-i aperi cum de-asaltul făr’delegii Cu lama boantă, roasă, a pedepsei Și, putred ca o grindă, scutul legii?

Al vrajei rânchez - numai - ne demască Ajunși la vârf, ne punem câte-o mască.

Ne dăm modești, osârdnici, grijnici, blânzi. Încât ar fi, cât súntem de bolânzi, Urechi precum lui Mídas să ne crească.

Făpturi vorace, tipi vopsiți plăpânzi, Tăciuni vulgari, cu mină feciorească…

Al vrajei rânchez - numai - ne demască Când ne scăldăm prin cheag ca niște mânzi.

Sărim lejer, obraznic, de pe cal

Ar fi sublim de n-ar mai fi canalii O pasăre scruta pacific cerul.

Urma pedantic drumul spre-australii.

Grăbind, zelos, să ducă, de rozalii, O roză tihnei fratelui, apterul.

Ar fi sublim de n-ar mai fi canalii.

Cum naviga, nici nu simți palerul.

Un trandafir îi plânge-n pumni, stingherul, Și urlă a victorie-acefalii.

Pe trunchi și-l pun (Ce mare, handicapul!), Dar azi n-o să le taie cepul fierii Și nici, în gol, n-o să le zboare capul: Sultanu-și inspectează ienicerii.

Incert, păgânu’,-n capul gol, de paie, Chiar de-i plecat, din când în când îl taie.

Chitind în gând că, numai la vecini Supușilor, un popă-trei lulele, Chit că-i târa chiar el în erezie, Le explica, ritos, cum o să fie La Marea Judecată-a toate cele:

Ce-i pasărea tractată de elice, Chiar de-s blindate corpul și motorul?

E ca și omu’:-un pui de gâgâlice.

-Păi să vedeți acolo acribie: Pe un cântar dotat cu tirizele Păcatele le cumpănesc cu ele În miligrame, ca la farmacie.

Ne binecuvântează, Doamne, zborul, Abate-n haos ploaia de alice, Cât mai există-n lume vânătorul.

Chitind în gând că, numai la vecini, La câte le-a făcut și dus pe spate, Ar fi și de-o mașină de păcate,

Controversate, pasele, pe tușă

Un toacă-gură sare de pe spini: Părinte, dacă tot le știi pe toate, Există și-un cântar pentru mașini?

Trei zile-au strâns soldații prin rovine, Prin codri, dealuri, văgăună, șleau Ce-a mai rămas din lainerul de blau, Culcat la sol de-un nu se știe cine.

Bucăți, defuncții,-ntr-un vagon baubau Cu frigider, au fost urcați, vezi bine, O zi au fost plimbați, iavaș, pe șine Spre gara unde rudele-așteptau.

Sub ochii lor vagonul descărcat, Sacoșele, pe loc, făcură-o scârtă, Să-și ieie fiecare, resemnat, Câte-un ciolan, o buclă, o ciosvârtă.

Controversate, pasele, pe tușă.

Nu-i mai uman o urnă cu cenușă?

Dar cel mai mare:-augúst, fenomenal Pe-o frunză,-n zori, efemeridă, sus.

O zi - un veac pe umeri ai de dus.

Machiaj. Dejun. Susetă. Lăpticel.

Hârjoană. Scrânciob. Scâncet. Brotăcel.

Pe la amiezi - pe brazdă, copăcel.

Parcurgi potecă, sihlă, grui, muscel.

Doar la culcare când, pe la apus, Atunci, de fapt, și veacul ți-a apus.

Privești senin cum intră-amurgu-n ceață Și nu pricepi că-i pune punct la viață.

Măreț curaj - să vii pe-al vieții val Când canonada bubuie-n ferești! Și mai măreț - să sângeri la canal

Incert, păgânu’,-n capul gol, de paie Mai varsă foc din ochi și-n iad sultanul, Când vede - imposibil! - pe tăpșan

Și-acestui iad să-i supraviețuiești.

Dar cel mai mare:-augúst, fenomenal, E ca această viață s-o trăiești!

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

5

Laureaţii Concursului Naţional „Tinere Condeie”, etapa judeţeană, Buzău 2018 (I) Bulf Alice Tania, Şcoala Gimnazială „G.E. Palade” Buzău, loc. I, Poezie Gimnaziu Motto : Alice in wonderland Furtună Natura dezlanţuită şi sufletul meu melancolic se ceartă pentru tristeţe.

Valurile de apă se sparg în valurile de durere lăsându-mi un gol în suflet.

Foşnetul dur al copacilor , îmi mângâie trupul şi mă cheamă spre o stare mai pozitivă.

Animalele fug, dar eu rămân.

Ameţită de durere, natura îmi şopteşte povestea vieţii ei, care opreşte furtună şi lasă sufletul meu, răstignit. Lumina revine, îmi mângâie privirea cu un răsărit şi îmi spune ca… s-a terminat.

Eu plec liniștită, şi soarele își închide pleoapele.

Dansul ploii Ploaia coboară din cerul întunecat de norii cenuşii şi îşi stinge focul de pe cer.

Udă pământul uscat, bucură natura, măreşte râurile şi-mi udă trupul încălzit.

Căzând, începe a face un dans al ploii de neînchipuit.

Dar iată ca s-a sfârşit.

Norii gri fug de focul cerului care abia a răsărit şi doamna ploaie ne părăseşte cu lacrimile în ochi.

Maria Dragomir, Şcoala Gimnazială „G.E. Palade” Buzău, loc. I, Proză Gimnaziu Motto: Sunt doar un dor care trăieşte cu doruri.

Dor de frunze\ Murmur .... Liniște .... Și dintr-o dată ... Poc!!! Ce se întâmplase încă nu știa nimeni, nici măcar vrăjitorul Alba-Neagra al satului. Stătea unde se petrecuse bubuitura. Niciunul dintre adulții ocupați și ursuzi nu au observat schimbarea. Doar copiii au văzut ce lipsea: frunzele.

Frunzele alea care toate erau niște obraznice și jumătate. Care=și schimbă culoarea în fiecare anotimp, care fâșie și care creează adevărate covoare arămii toamna; dar iarna cu cele șapte cojoace ateri-

zase pe pământ, dezbrăcând copacii și învelindu-i în gri și apoi în alb.

Off ... Acum copiii iar sunt prizonieri în ochii părinților și ochii bunicilor. Pădurea acum veche îi ascundea de ochii lor. Acolo, printre pomii care înfloreau primăvara cu verdeață, se jucau, se simțeau bine și liberi.

Le era așa de dor de frunze ... Într-o zi le veni o idee copiilor: să meargă la vrăjitor și să-i ceară să facă să apară frunzele în copaci.

Așa au și făcut. Acesta le-a răspuns: - Eu, Alba-Neagra, cu anotimpurile hotărâte nu mă pun. Cu siguranță sunt mai puternice, mai ales Baba Iarnă. Când o să sufle un vânt rece înfuriat peste ținut o să-l înghețe.

Copiii, destul de speriați și înfrigurați, au pornit spre casele lor, unde s-au apucat de desenat, colorat și decupat frunze, pe care apoi să le așeze prin pădure. Până și-au terminat ei treaba a venit primăvara caldă cu soare și verdeață. Foarte bucuroși au fost copiii când natura a înviat.

Aceștia au învățat să aibă răbdare, că și natura, asemenea omului, trece prin diferite etape, chiar dacă lor le este dor de frunze sau de orice altă frumusețe a naturii.

Duțoiu Bianca-Andreea, Clasa a X-a, Colegiul Național ,,B.P.Hasdeu”, loc II, Poezie liceu În amurg de inactivitate Negru de toamnă.

Poartă eleganța trecutului din neant.

Mă ia în mâinile lui și mă rostogolește până când mă fac scrum de Pasăre Phoenix.

Phoenix, bântuirea copilăriei pe când credeam că verde-i verde și roșu-i roșu; pe când oglinda mă reflecta doar pe mine.

Dincolo de toamnă, răzbate Sonata Lunii.

Problemă de logică Am format un algoritm din Totul și Nimicul meu.

Am trăit izbindu-mă de nemărginirea Totului și limita Nimicului.

Am râs și am reușit să escaladez Totul.

Am plâns și am reușit să construiesc al 16-lea perete din Nimic.

M-am oprit cu inima în Tot și cu talpa piciorului în Nimic.

Acum sunt Absolutul.

6

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

ÎN LOC DE FERPARE Marin IFRIM Nu mă ocup doar de maidanezi literari, nu am vocație de hingher, am (avut) o lume a mea, o lume precum Atlantida, o lume (s)cufundată în memoria mea. O lume pe cale de dus fără întors. Azi, 3 mai muncitoresc, m-am întâlnit cu un prieten pe care-l văd din secol în secol. I-am oferit două exemplare din cartea ”Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei veşnicii”, înfrumusețată tehnic, și nu numai, de Irina Mirică, colega mea de redacție. Două exemplare pentru care mă întorc în timp. Unul pentru ”amecistul” meu coleg, și unul pentru ”fetița de la Personal”, cea care îmi punea ștampile pe cartea mea de muncă la Stat, Safta, pe care, la fel, o văd din secol în secol. Ce am auzit azi. Mi-a murit un prieten, Nicolae Frățilă, născut în Blăjani, un tip de o inteligență comedioasă, ceva precum personajele din ”Poiana lui Iocan”. Era un tip care jubila cu discreție inclusiv când se autoironiza. Am lucrat cu el în imensa industrie ceaușistă, la Intreprinderea de Mase Plas-

tice Buzău (IPMP), o fabrică deosebită, cu condiții de muncă incredibile, învecinată cu un cartier de gitani și cu un cimitir în care se odihnește fostul meu șef, maistrul principal, șeful atelierului central de reparații, Aristide Răileanu, cel care, precum pe noi toți, îl prețuia și pe Nicolae Frățilă, cel pe care, în vremuri de criză, l-a trimis undeva în Valea Jiului, la minerit, vreo șase luni, după care, cu voie de la PCR, i-a tras pe buletin o garsonieră confort I, în centrul târgului, lângă cei cu buric centrat. Îmi pare rău că Nicolae Frățilă nu mai e vizibil. Îl întâlneam ca și cum aș fi văzut vreun OZN. Uneori mă tatona, mă lua ”la mișto”. Avea un fler de a flerisi egal cu al marelui actor Amza Pellea. Nicolae, să te odihnească Cel de Sus. Meriți tot ce nu ai avut și nu ți-ai dorit, o eternitate. Plâng. Te pup pe Rai. După tine, în aceeași zi, a luat calea aerului și Gheorghe Cosma (Gigi ”Chiof”) , fost coleg de bancă la Brăila, la o școală profesională, miștocar înrăit, ceva mai frumos decât Paul Belmondo, repetent la greu, dar tare la glume de atmosferă ”Beverly Hills”. În

aceeași bancă, la o teză de fizică, dl. prof. inginer, un anonim acum, chiar nu îi știu numele, a venit lângă banca noastră cu o furie de arbitru de meci trucat. Cosma băga din când în când mâna în sânul băncii. Avea (alt)ceva acolo. Profesorul a crezut că e vorba despre vreo ”copiuță!” și s-a năpustit în buzunarul băncii ca și cum ar fi umblat în chiloții învățământului național. Și-a umplut degetele cu marmeladă. Nu cu rahat, ci cu marmeladă pură, din cea cu care se bea, dimineața, ceaiul lipsit de tot ce nu contează. Acesta era Gigi Cosma, un mic golănaș născut în Cartierul ”Mihai Viteazul”, acolo unde se bat vulturii Ilie în piept cu frâncii. Tatăl lui Gigi a fost un ceferist de top. Gigi Cosma avea o vorbă, când venea duhul despre prieteni: ”Singurul meu prieten este iubita mea, pentru că ea îmi belește...” Eu, cel care am un fel de fobie cimitirită, dar care mă duc la unele înmormântări, nu mai înțeleg nimic. Mi-au murit doi prieteni fără să îmi spună adio. Aș fi vrut să le pup mâinile de frunze galbene. Plâng și le spun în clar dragilor mei absenți, nu veți scăpa de mine, oriunde ați fi, pot ști, și cred că știu, unde e raiul, unde e iadul, unde e lipsa amândurora. Nu-mi rămâne decât să vă pup pe sufletele voastre zburătoare. La bună (re)vedere.

Am cunoscut o văduvă a unui erou...

Paulei Vizireanu Am cunoscut o văduvă a unui erou, un erou pierdut în Afganistanul durerii, o văduvă limpede ca apa unui râu ieșit din matcă, o femeie care numără pașii din clepsidra dimineților sparte dinspre casă spre cimitirul eroilor, dinspre mormânt spre sine, din sine spre Dumnezeu.

Am cunoscut o văduvă care refuză să îngroape trupul iubirii și se zidește Ană în trupul bisericii, Ană în sufletul de ceară, Ană dăltuind lumina necreată.

Femeia aceasta, cu părul ca mierea, spală tălpile dorului le șterge zi de zi și o ia de la capăt pentru că eroul ei nu moare, eroii noștri dorm înveliți în culorile primare noaptea, dincolo de ziduri, când își înalță ruga și corul răspunde lin aproape șoptind versuri liturgice.

Am cunoscut o văduvă și ca ea, femeile care plâng pentru eroii lor mamele nemângâiate ale unui singur anotimp unde Dumnezeu adună cele mai frumoase flori și le așază tăcut în torța dimineții.

Paulei Vizireanu, soția sublocotentului Adrian Vizireanu, mort în 07 mai 2016, alături de sublocotenent Nicolae Ionel Ciucă, în urma unui incident care a avut loc în apropiere de localitatea Kandahar, Afganistan, pe timpul executării unei misiuni de instruire a poliţiştilor afgani.

Au fost decoraţi cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.

Paula Vizireanu continuă azi în Buzău, în memoria soțului ei, activitățile de recunoaștere ale eroilor români, prin ridicarea de monumente, troițe și alte activități de binefacere.

Cinste eroilor noștri! Dumnezeu să îi așeze de-a dreapta Sa! Mihaela Roxana BOBOC

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

7

O frumoasă manifestare literară

Am vrut de mai multă vreme să vin la Clubul „Clipe albastre” de literatură pentru copii și tineret, care are loc de mulți ani la Casa Corpului Didactic București, situată în vecinătatea liceului unde sunt în acest moment profesor, în special pentru că eu însumi am publicat o carte pentru copii.Am reușit acest lucru pe 24 martie 2018.

Mai întâi, voi remarca deosebitele condiții asigurate de gazdă, dl.profesor Gabriel Vrânceanu, directorul prestigioasei instituții, pentru o desfășurare optimă a activității culturale.

Apoi, excelenta organizare, asigurată de dl.Victor Gh. Stan, scriitor, președintele Filialei Literatură pentru Copii și Tineret București a Uniunii Scriitorilor din România.

Un moment de reculegere s-a ținut pentru dispariția scriitorului Niculae Tache, membru al filialei, personalitate regretată de colegii scriitori.

Participanții scriitori au citit din creațiile

proprii, începând cu d-na Florentina Chifu, membră a Filialei, care a prezentat versuri din„Cartea isteților” și din „ABC-ul ilustrat, vesel și versificat”, cărți viu colorate, atractive pentru copiii mici, cu poezii frumoase, pe înțelesul lor.

Au mai citit versuri d-na Anca Oprea, dna Elena Bolânu, din cartea „De ce s-au supărat păpușile ?” prefațată de Crina Bocșan Decuseară și ilustrată de Elena Drăgulelei Dumitru, d-na Elena Ionescu, d-na Maria Ivănescu, versuri încifrate, sub formă de ghicitoare, cu multe neologisme, d-na Elena Lupșan , frumoase versuri din cărticica pentru copii „Lumea ta”, din nou d-na Florentina Chifu, frumoase versuri proprii, subsemnatul, din carticica pentru copii „De acasă până-n clasă”, d-l Corin Bianu, membru al filialei, versuri, și Mihail Dumitru Popescu, un talentat licean care a înfruntat zăpada târzie de martie pentru a veni să participe la această acțiune.

D-l președinte al USR, Filiala BucureștiLiteratură pentru Copii și Tineret, Victor Gh. Stan, a precizat, în încheierea ediției, că scriitorii au succes dacă pun suflet în ceea ce scriu, altfel scrierea rămâne neatractivă, apoi a evocat centenarul României Mari și necesitatea ca toți scriitorii, toți românii, să evoce tradițiile naționale, specificul românesc, să afirme cu putere valorile românești păstrate peste veacuri și milenii.

Următoarea dată a Clubului, frumos denumit „Clipe albastre”, este sâmbătă, 14 aprilie 2018, în același cadru primitor al instituției care asigură educația, cultura și cercetarea didactică.

Condițiile meteorologice aspre, neobișnuite, au împiedicat participarea în număr mai mare a copiilor și tinerilor, care, ca de obicei, vor fi mai mulți la edițiile următoare.

Corneliu Vasile Filiala USR, București- Poezie

că Carmen Tania GRIGORE pentru străinătatea

­ poeme ­

între alean și adormire somnul se strecoară din casă în casă suntem chemați într-o cameră obscură cu iz de farmacie aici vezi larvele îndreptându-se spre centrul amar al cimitirului se tulbură straturi de cumințenie tectonică se surpă ordinea osemintelor cruci milostive cu decolteu generos strâng la piept nume știute și neștiute; învățăm istoria neamului pe timp de noapte, mâinile sapă tranșee în decor

pentru promisa reîntregire; de mult s-a dat ora stingerii dar inima nu se oprește ca un jar de lignit dogorește, dorește... elegie cât cuprinde toate hainele par să aibă în buzunare cuburi de gheață din care picură sânge atunci când oftez fără sfiala cea de toate zilele aș putea fi un amnios răvășit

îmi dă acest sentiment matern de gravitate transeuropeană autovindecare bună dimineața! zic realității care m-a racolat din vis și mi-a lăsat pe noptieră o foaie de observație dolofană m-am vindecat de așteptări nu mai am de declarat nicio suferință am amanetat lanțul slăbiciunilor sângele mă străbate înrourat mă descântă apoi alintă toate secusele aritmice

8

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

Interviu cu scriitorul {erban Codrin (II) Marin Ifrim: De la George Călinescu încoace, au apărut câteva istorii ale literaturii române. Eu am rămas tot la George Călinescu, la acest ”roman” al său, căci, citind istoria sa, tot am senzația că citesc un roman fabulos. Dumneavoastră, ca un scriitor și bibliotecar inițiat, cum vedeți aceste istorii de după Călinescu? Șerban Codrin: Dar cum se vede istoria lui Călinescu? Nici o carte nu este infailibilă. De asemenea, nici un autor. Cartea şi autorul există atâta vreme cât pot intra în dialog cu un cititor, cu un cercetător, cu oricine, altfel este un obiect neînsufleţit pe un raft. Probabil că scriitorul care ridică cele mai multe întrebări, cele mai multe nedumeriti, cel mai contestat şi mai apreciat ar fi William Shakespeare. În ce situaţie se află George Călinescu? În parte contestat, în parte admirat. Romancierul Călinescu rezistă în mai mare măsură contestaţiilor. Şi-a legat numele de patru romane, cu piscuri de mare înălţime şi cu multe concesii pamfletare acolo unde nu şi-ar fi avut rostul. „Scrinul negru” ar fi trebuit să fie un roman tragic, din păcate este subminat în interior de viziunea cinică, otrăvită a autorului. Umbre danteşti ale foştilor proprietari, politicieni, oameni de cultură, în definitiv nişte bătrâni, bolnavi, suferinzi inclusiv de foame, rămăşiţe ale strălucitelor elite intelectuale interbelice, cărora comunismul le confiscase, adică le furase totul, erau aruncate într-o situaţie jenantă, prilej pentru un romancier repulsiv să le confişte inclusiv sufletul, să-l maculeze după ce fusese strivit de legi inumane. Contorsionări, strâmbături caricaturale degradează moral condeiul care a scris, probabil îngreunat de prea multe frustrări şi ascunse răzbunări. Bătrânii care se târau spre talcioc, să-şi vândă galoşii sau o faţă brodată de masă, fuseseră condamnaţi nu de „istorie”, ci de false ideologii marxiste-leniniste. Călinescu nu trebuia să cadă în capcană, dacă era cu adevărat un mare scriitor şi caracter. Însă a căzut, oricât era de artist, de profesor universitar, de romancier, de critic şi istoric literar, de strălucit intelectual. În capcane a căzut, din alte cauze, însăşi piramidala, urieşeasca, gigantica sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”. Iată o faţetă a lipsei ei de certitudine, de infailibilitate. Cu trecerea timpului, munumentul îşi arată fisurile din ce în ce mai prăpăstioase, limitele de carte sublimă şi odioasă. Începuturile literaturii române sunt ratate. Marele secol al XVII-lea înseamnă cel puţin Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu, trataţi, prin necunoaştere, superficial, arogant, expeditiv, când ar fi trebuit invers, inclusiv infinit nuanţat. În secolul al XIX-lea scriitorii suferă de acelaşi tratament brutal, ba chiar accentuat demolator, caricatural, zeflemitor, inclusiv Mihai Eminescu, poetul naţional, mai puţin Caragiale, el însuşi un titan al persiflării, dar în alte spaţii. Literatura seco-

lului XX, deci scriitorii contemporani istoricului, suferă acelaşi tratament ciudat. Scriitorii nu sunt iertaţi, cu mari excepţii. Este celebru Mihail Sadoveanu, contemporan cu Franz Kafka, William Faulkner, urcat pe piedestal de „Ceahlăul literaturii”, comic, nu? Sau de-a dreptul mincinos? Un Tudor Arghezi pare iertat, cu indulgenţe, pentru că zeul din Mărţişor l-ar fi trăsnit pe obraznic de nu s-ar fi văzut în câteva pamflete. George Călinescu are geniul minimalizării, a spulberării în pustiu. Un scriitor contemporan nouă, romancier, critic, specialist în multe culise murdare ale literaturii, Emil Lungeanu, a publicat un eseu cu titlul ticluit special, aluziv la „divinul critic”, cum a fost venerat de unii, „Boala şi moartea lui George Călinescu”.

Prefăcându-se autor al unei cronici la volumul „Boala şi moartea lui Mihai Eminescu” de eminescologul Nicolae Georgescu, Emil Lungeanu face paşi de la boala şi moartea lui Eminescu la patimile „divinului” George Călinescu, care şi-a avut propria „boală” şi „moarte”: o mare desconsiderare pentru literatura română, dispreţ pentru scriitorii români, nu numai pentru unii, ci pentru toţi, singurul acoperământ de fotoliu croşetat cu devotament fiind rezervat divinităţii sale. O concluzie extremă, împinsă spre neverosimil, dar, din păcate, justificată de ultraaroganta viziune călinesciană, scriitor de geniu, neîndoielnic; în aceeaşi măsură, a persiflat cu acreală geniul altora; de nepermis, de prea multe ori s-a prăbuşit în greşală, în minciună, i-am spune azi, manipulare, un concept cu cât mai jenant cu atât mai omniprezent. Fără îndoială, pe George Călinescu l-a chinuit până la moartea relativ nemeritată dintr-un martie 1965 o boală profundă: suferinţa orgoliului.

M.I.: Cum se intră în aceste istorii, nu cumva e vorba de mult subiectivism? Mie, cu câțiva ani înainte de a muri, profesorul universitar Ion Rotaru, cu care am fost întro relație de sinceră prietenie, mi-a cerut toate datele, titlurile cărților, CV-ul complet etc., pentru a mă prinde în istoria sa. L-am luat peste picior. Regret sincer. A făcut ce a făcut și m-a pomenit într-un text din istorie, menționând că am debutat în revista „Familia”. În ediția a II-a, apărută după moartea sa, mi-a dispărut și numele din „cuprins”.

Ultima discuție cu el am avut-o la Focșani.

Era un om tare agreabil. Când venea la Buzău, la vreo lansare de carte, invitat de scriitorul Ovidiu Cameliu Petrescu și de editorul Geo Stroie, mă bucuram enorm. Avea prestanță de om zdravăn la cap, modest echilibrat. Mai există asemenea istorici în ziua de azi? Ș. C.: Pe un scriitor nu trebuie să-l întereseze locul, imaginea sa în istoria literaturii, ci să-şi scrie cărţile, dacă este în stare. Imaginea şi-o face prin mijlocirea cărţilor. Restul este manipulare, pentru că însăşi ideea de istorie a li-

teraturii contemporane este o contradicţie de termeni. Câţi scriitori autentici ratează intrarera într-o grăbită astfel de istorie, spre ruşinea zisului tom? Am fost martor la dezamăgirea unui scriitor din Slobozia, care, deşi în cele mai amicale relaţii de culise cu Alex. Ştefănescu, a fost trecut cu vederea. Eu am râs, iar păgubaşul nu mi-a iertat afrontul. Probabil că George Călinescu a greşit când a decis „până în prezent”, unde se adună câteva din marile sale erori şi abdicări, ratând, în acelaşi timp, literatura secolului XVIII, pe care a desconsiderat-o în stilul personal şi nu a mai recuperat-o niciodată. Pe Ion Rotaru l-am avut profesor la facultate. Îl dispreţuiau toţi ceilalţi colegi universitari, care-l etichetau un lumpen, un parvenit datorită regimului politic. Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga mi s-a plâns cândva că „individul” nu avea „sânge-albastru”, era un marginal în ochii acea elită nu departe de cea dispreţuită de George Călinescu în „Scrinul negru”. Profesorul Rotaru era admirabil, spiritul său, aşişderea, de o mare ironie, de un curaj care nouă, studenţi speriaţi de şedinţele de îndoctrinare, foşti pionieri deveniţi utecişti, ni se părea nebunesc; îl admiram la grămadă pentru ceea ce spunea cu gura slobodă, când fiecare cuvânt era consemnat de colegii turnători amestecaţi printre noi, cei mulţi fără înalt spirit partinic accentuat. Îi plăceau paharele tovarăşului-domnului profesor, avea mare succes la genul feminin, în definitiv toţi eram băieţi şi fete tinere, iar el, mai experimentat, ne era baci, vorba lui Delavrancea.

M.I.: Cunosc scriitori care se infiltrează în asemenea istorii literare, cu cârca, cu una, cu alta. Ei sunt înfometați de glorie literară deșartă. Sunt mulți, îi copleșesc pe ceilalți precum buruienile care sufocă plantele nobile. Ce ar fi de făcut? Cât caracter îi trebuie unui critic literar când lărgește sau strâmtorează ochiul plasei în așa hal încât își compromite toată prestația? Ș.C.: Se duc pe toate fronturile bătălii între autorii de istorii „contemporane” ale literaturii şi pletora candidaţilor la un loc în templul aleşilor.

Metodele de acaparare, de parvenire sunt diverse şi ţin de ceea ce unii numesc murdăria „culiselor”, o altfel de corupţie cu ştaif. Chiar dumneata, domnule Marin Ifrim, ai prieteni printre aceşti războinici, îi publici, vă bateţi pe umeri, dar fii sigur, cu ocazia primului inconvenient îţi vor rupe şira spinării, pentru că, fiind hiene descurcăreţe, ca în politică, nu au scrupule, ci numai interese. Un poet de la PiatraNeamţ, prezent în toate opurile, mi-a spus-o de la obraz că sunt un autor nul, un pierdut în peisaj, dovada aflându-se în absenţa mea din sumarul amintitelor postamente monumentale. Îmi recunosc precaritatea, însă cam bănui că bardul în cauză este inconştient de propria sa şubrezenie.

iulie - septembrie 2018 M.I.: De exemplu, Alex Ștefănescu se laudă cu el însuși. A încropit o istorie literară mofturoasă. Dar se bate cu pixul pe burtă cu o satisfacție bulimică: de pe urma istoriei sale i-a crescut în minte și în avere o curte și o casă. Mi se pare corect să câștige de pe urma scrisului, dar nici nu pot trece cu vederea că a fost sponsorizat de o bancă. Care bănci fac asemenea gesturi?

Nu cumva cartea lui Ștefănescu a fost întreținută din dobânzile populației paupere? Mă întreb și eu, am voie! Ș.C.: Repet, nu există istorii ale picturii, muzicii, cinematografiei, literaturii contemporane. Zi de zi artiştii, scriitorii îşi creează opera, încearcă să o difuzeze, atât. Istoria este o poveste a trecutului scrisă de istorici, în cazul nostru, scrisă de istorici literari. Ce înseamnă un astfel de specialist, ce criterii are, ce moralitate, ce conştiinţă, asta este o altă gravă „istorie”.

Că se confundă istoria cu faptul prezent ridică multe întrebări, iar răspunsurile se află în portofoliile filozofiei. Auzim aberaţii de genul „Gică Hagi înscrie un gol pentru istorie”; este o formulare nefericită, ieşită din pixul sau din gura unui aflat în treabă. Abia acum, în al doilea deceniu al secolului XXI s-ar putea scrie, dacă nu ar fi prea devreme, o primă istorie a literaturii secolului XX, când avem încheiată şi editată opera principalilor corifei, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Ion Pillat, Mihail Sadoveanu, Alexandru Philippide, Eugen Barbu, Marin Preda, Marin Sorescu şi puţini alţii. Observaţi, ordinea nu-mi este întâmplătoare. Când se vor edita complet Theodor Mazilu, Alexandru Sever, Leonid Dimov? Oare toţi cei deja enumeraţi sunt canonici pentru secolul XX? Nu sunt sigur. Am multe dubii, însă sunt numai ale mele.

M.I.: În ziua de azi, cine ar putea realiza o istorie a literaturii române echilibrată, corectă, obiectivă? E sau nu e nevoie de așa ceva? Eu, ca un naiv, consider că o asemenea carte a cărților, o biblie literară a românilor, ar trebui făcută de Academia Română.

Sunt destui papuași acolo, care ar putea munci, ca la fabrică, în trei schimburi. Ş.C.: În primul rând, există o necesitate a unei istorii literare? Probabil da, probabil nu.

Pare o contradicţie. Să spunem, precum James Joyce, da. Avem nevoie nu de una, ci de mai multe istorii ale poeziei româneşti, de istorii ale prozei/romanului românesc, de istorii ale dramaturgiei, ale eseisticii, ale criticii literare, ba chiar o istorie sau cel puţin un mare dicţionar academic al traducerilor din alte limbi în limba română, mai mult, nişte istorii pe perioade mai scurte, cel mult un secol, pe curente literare, pe tendinţe, pe şcoli în jurul revistelor, al marilor cenacluri. În felul acesta, „istoriile” ar fi amănunţite, ar scoate la lumină capodopere ascunse, neluate în seamă de mastodonţii

Cartelul metaforelor călinescieni, manolescieni şi cum s-or mai fi numind. Numai aşa francezii au descoperit cea mai frumoasă poezie din secolul XVIII, cel mai frumos vers şi alte minunăţii. Avem noi aşa ceva? Nu. De ce? Prostul şi superficialul exemplu călinescian, unde o bună parte din literatura română este supusă la colţul infamiei. Ce a devenit greşala divinului critic în conştiinţele urmaşilor? Un raft de tomuri prăfuite, istorii literare probabil utile autorilor şi inutile tezaurului literar. Avem excepţii, merită ocătâte aceste bizarerii, care strică imaginile marilor ocupanţi.

Studiosul, modestul, minunatul critic literar Nicolae Scarlat a încercat o istorie a poeziei, pe secole, nedusă la capăt dintr-o cauză tragică, moartea autorului, nicidecum „moarte” în sensul ironic dat cu durere de Emil Lungeanu. Făclia sa stinsă a fost preluată, şi nimeni nu comentează, dovada unui handicap, de „Geneza şi structura poeziei româneşti din secolul XX”, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2001, de Aureliu Goci, probabil cel mai profund cunoscător al poeziei româneşti şi nu numai. Pentru că nu face parte din grupurile de interese cutare sau cutare, Aureliu Goci este marginalizat, însă contribuţiile sale, prin fundamentul filozofic, estetic, lingvistic nu se compară cu futilitatea superficială, dar mastodontică, acaparatoare din tomurile de la origini până în prezent. Ciudat este un fapt, descoperitorul marelui talent al necălinescianului Aureliu Goci este tocmai Al. Piru, cel mai important discipol al lui George Călinescu, în ultimă instanţă, omul său de casă şi dependinţe literare. O fi „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis, modelul lui Călinescu, cum se spune?

M-aş mira. Istoricul italian aşază în pagină o istorie literară a aproape întregului al doilea mileniu post-creştin, după primul latin-„păgân” şi latinizant-creştin. Autorii selectaţi sunt canonici, începând cu Dante, unul sau extem de puţini pentru fiecare secol. Apar ideologiile literare (iată un amănunt de luat în consideraţie!); marii scriitori sunt trataţi într-un stil eseistic, grav, cu maximă seriozitate, fără goană deşartă după originalitate în interpretare, ci sintetic, mai degrabă în inerţia tradiţiei critice multiseculare italiene. Rezultatul? „Istoria” lui Francesco de Sanctis nu este virusată de „miştocăreală” balcanică, dâmboviţeană (cu toate că a fost scrisă şi tipărită în foileton mai mult pe malul Baluiului ieşean), şubrezită de biografism stupid, de alcov, ci serios până la uscăciune, o fabuloasă frescă tolstoiană. Hotărât lucru, colericul, încă o dată, colericul Călinescu a ratat modelul italian şi a inventat unul nou, însă de margine, cu insercţii fanariote, la intersecţia între marea bârfă şi subestimare, bagatelizare. Probabil, istoricul nostru literar, repet, înzestrat la nivel genial, extraordinar portretist, nu a făcut-o la modul raţional programatic, ci s-a lăsat condus, prin intermediul lui Jean de La Bruyère, de viziunea lui Teofrast asupra celor patru temperamente. Germanii au mai multe istorii ale literaturii, însă fragmentare, amănunţite, pe secole, curente, şcoli literare, în afară de una singură, superficială, pentru uzul străinilor, numită

9

ciudat „Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent” de Fritz Martini. Nu discut „istoriile” autohtone, pentru studenţi, redactate de câţiva străluciţi germanişti români, care preiau, didactic, modelul călinescian. Ar exista, după părerea mea, o excepţie românească de încercare contemporană, „Istoria literaturii române de azi pe mâine” de Marian Popa, în realitate o arhivă foarte complexă, bine pusă la punct, ideologică, sociologică, parţial monografică, analitică, aşadar se evită această blamată şi blamabilă istorizare în contemporaneitate.

Fragmentul temporal luat în vizorul ideologic ar fi cam între 1945-2000, însă cu coborâri până în secolul al XVIII-lea. Perioada de redactare, completare s-ar întinde cam între 1970-2010.

Arătată cu degetul de mulţi, pare singura zidire de istorie literară recentă, care nu a căzut în capcanele istorismului. Biblia istorico-literară a românilor, cum frumos spuneţi, ar trebui să aibă mai mulţi autori, precum Biblia canonică, mai multe faţete, ecrane, ca ochiul multispaţial al muştei. Varianta, să spunem aşa, de pătrat personal, de cub este deformatoare. Ar trebui găsită o formă sferică, radiantă, luminoasă, intuită de De Sanctis, pusă în proiect de francezi, italieni, englezi, americani, care, prin fragmentarism abisal, reuşesc să o construiască, nu să neglijeze; ai noştri învăţaţi, grăbiţi, puşi pe fapte mari, colerici, o nimeresc pe de lături. Ce vechime are literatura română? Trei secole?

Două? Unii se aventurează spre cinci. Nicolae Olahus, scriitor român, scrie în latină, Neagoe Basarab, scriitor român, scrie în slavă. Primul mare monument de limbă română literară, Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688), este editată de un mecena voievodal, abia apoi urmează Dimitrie Cantemir, care a scris în latină, greacă, română, rusă, şi latinizantul Ion Budai-Deleanu.

Bravii noştri istorici literari nu admit dialogul, sunt neiertători, îşi imaginează ei, cu etericii, blasfemiatorii. Precum fariseii iudei, îţi interzic accesul la alte păreri, orientări în jungla literară, în caz contrar te aşteaptă judecata lor atotcunoascătoare, apoi Golgota şi crucificarea cu scandal. Opinia mea nu-i condamnă la flagrantă eroare, ci la exces de autoritate într-un teritoriu unde nimic nu este infailibil. Ideile, valorile, operele sunt relative, cu atât mai accentuat ale infailibilului George Calinescu. Există o admirabilă carte, „Canonul occidental, cărţile şi Şcoala Epocilor” de Harold Bloom. Cine dintre cei patru pomeniţi mai sus ar arde-o pe rug pentru erezii de toate nuanţele? Călinescu şi Ştefănescu cu siguranţă, pentru că Bloom aruncă îndoiala, contrazice prea marea siguranţă, câtă vreme este precară în judecata valorilor. Bloom se întreabă: nu se poate crea în afară esteticii, în afara moralei, în afara altor limite inventate de indivizi limitaţi? Ei da, se poate. Marii scriitori canonici au sfidat canoanele. E treaba şi slăbiciunea lor că au inventat altele, noi nu ar trebui să le luăm în seamă. Toţi scriitorii canonici nu sunt canonici din anumite perspective. Tocmai de aceea roata ar trebui să fie rotundă, iar capul scriitorului, pe cât posibil, să nu fie pătrat.

10

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

HAOS. LUDIC. POEZIE.

Mihaela Roxana BOBOC ”Dincolo de scrisul meu e un haos frumos”, ne asigură poetul. Mihai M. Macovei ne înșiră,cu luciditate, pe colierul de rouă al cuvintelor crezul său: ”pe acest pământ nimic nu e înalt / nimic nu e profund / şi nimic nu poate fi înţeles în noaptea / de joi spre vineri în casa poetului / doar în casa poetului există nemurire”.

Pentru că”nimic pe lume nu e mai frumos / mai atrăgător decât poetul / când doarme sub umbra sa”. Impresionează prin jocul de-a cuvintele, iureșul expresiilor în care suntem atrași, când ”eu tot voi plânge râzând a veşnicie”, senzațiile de dor, de gol lăuntric, de ploaie de toamnă, când toate cuvintele se strâng ghem în stomac și iubirile te îmbracă altfel decât știai că ești, când ”trebuia să dorm într-un somn de rană”, pentru ca poezia să se nască din pulbere, din ”verbele îngropate în vise”.

Astfel,”poezia este cămaşa pe care o îmbraci şi tu / atunci când vine tiptil somnul de noapte”. Și cititorul pășeste și ascultă greierii gândurilor, ascultă neliniștea și puținul rămas în sufletul poetului, după ce rând pe rând și-a lepădat cămașa în versurile întoarse într-un sine misterios și ludic, deopotrivă.

Poezia lui Mihai M. Macovei iese din tipar. Nu încearcă să epateze. Nu caută să lege timpul, nici să doară tălpile cuvintelor.

Lejeritatea versurilor ascunde o bogăție a sensurilor care multora va scăpa neobservată, tocmai prin cursivitatea expunerii. El trăiește la întorsura cuvintelor, din contradicția verbelor, un intermezzo al simțurilor ”m-am plâns timpului / şi timpul se uita înapoi, se uita înainte. / unde era timpul de între? / m-am plâns şi înapoiului / şi înaintelui de întrele timp; / înaintele şi înapoiul / m-au plâns întrele...

Sinceritatea ascunzișurilor sale poetice stă la baza construcției unui paradox credibil. Mărturisește despre sine ”sunt fericit în memoria măturătorului / de cioburi şi-a coşarului / călătorind eu leg /ochiul singurătăţii pierdut prin lume / de parcă pierderea ar fi / numai pentru mine un mare câştig.”

Convinge definitiv prinMuguri de toamnă, poem dedicat adolescenței, care ar putea sta la loc de cinste în orice antologie de poezie: ”Pe aceşti frumoşi, timizi de prea mult dor de dragoste, / i-am văzut să-

rutându-se a timp viitor, cu mii şi mii de flori de ceapă lipite pe tălpi, / asemeni unui solz de peşte, pe obrazul rotund al nopţii.” Între evadarea poemelor de dragoste și elegia scribului singuratic se cască abisul cuvintelor, care te înghit în pereții cavi ai neliniștii și dorului, deopotrivă.Poetul nu oferă soluții la acest haos al durerii, nici nu pune degetul pe rană în van, ci se hrănește pe sine din umbrele proiectate pe hârtie: ”desculţ în casa poetului să nu intri / niciodată sau dacă ai să intri / să ştii că ai intrat într-un abis / să te porţi ca un nou-născut / altcum fără voia lui îi vei lua / toată bucuria şi neliniştea lumii / vei fi o clipă ciudată / în tine şi o clipă ciudată în El / să nu uiţi casa poetului e un abis.”

E o linie subțire între poet și lume, între poezie și plâns lăuntric, între cămașa cuvintelor și respirația grăbită a cititorilor.

Uneori rămâne loc de un mic răgaz. Libertatea se naște în acel moment. Odată cu poetul, odată cu timpul.

Sensuri ale poeziei lui Mihai M. Macovei ”E o linie subțire între poet și lume, între poezie și plâns lăuntric, între cămașa cuvintelor și respirația grăbită a cititorilor.

Uneori rămâne loc de un mic răgaz. Libertatea se naște în acel moment. Odată cu poetul, odată cu timpul.” (din prefața la Colierul de rouă) Poezia ca o așteptare. Poetul are acest dar de a respira prin versuri. Nimic nu e grăbit. Poezia lui are un timp interior, care nu are nimic de-a face cu resemnarea. ”Asta-i poezia / peste care / nu se poate trece!”, ne spune poetul.Nu fără a lăsa ceva din tine în paginile colierului de rouă.

Nu fără a lua cu tine acest anotimp al așteptării, ca o anticipare a bucuriei culegerii roadelor poetice. Așteptarea lui nu e încrâncenată de disperare, de tensiune, e acea așteptare în pragul vetrei, veche de când lumea. Așteptarea primăverii, așteptarea recoltei, așteptarea unei scrisori în poartă, a unei vești de la cei dragi. Dincolo de tensiune, e visare. Dincolo de durere, e speranță. Așteptarea ca speranță. Poezia, ca suflare dincolo de mormânt: ”ştiu poetul visează şi visul / visat de alţi visători - fulgerul acela / de păpădie care-l arde când / perna doarme

peste capul său”.(Fulger de păpădie) Dacă plânge, poetul nu ne spune. Dacă îl doare, nu vom ști. Dar vom ști că ”El (poetul) lângă umbra lui mai lasă un loc / în care să te poţi ascunde /să te poţi ruga să-ţi poţi primeni /sufletul şi lacrima” (Doar umbra).

Mihai Macovei se joacă de-a stările și cuvintele. M-am jucat și eu cu primul vers din poeziile lui (34 prime-versuri) și îmbinate au creat ceva rotund: Poetului Mihai M. Macovei, în semn de apreciere a cărții sale de poezie: ”Colierul de rouă” Eu sunt doar un nasture, Inana, cuvintele vor adormi pe vânt a început să ningă mult prea târziu – era prin martie şi se făcea de prânz.

Despre cărţile mele n-aţi ştiut, târziul nopţii muşcă din mine precum n-aş fi, despre liniştea cavernelor ştii doar tu – eu am ceva comun cu drumul hrănindu-se din aroma mărului pasărea în zborul ei; castanii îşi plouă fructele peste umerii despletiţi, de mii de ani mă urlu şi te ţip într-un apus de soare am plâns.

Iar se bat fulgii în cădere liberă! numai pe buzele tale suspină în izvor tăcerea o scoică dacă mi-ai fi adus...

Acum nu mai sunt singur – un om care se ascunde printre voi de-atâta dor de tine m-am gârbovit.

Poezia este cămaşa pe care o îmbraci şi tu, tot ce am scris până azi nu pot să-mi amintesc de mine chiar dacă ai să mă rogi, pe acest pământ nimic nu e înalt, de ceva timp mă tot uit prin lume frumosul mi-l paşte o pisică.

Desculţ în casa poetului să nu intri, îţi scriu uitându-mă peste umăr, nu mă iubi sunt o părere, într-o singură zi plâng poeţii: Între mine şi un posibil sfârşit, cu depărtările care m-au strâns de pe drumuri, tremurul luminii încă nu s-a oprit.

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

11

întreceam unul pe altul în a lăuda doctorului Bistriceanu.

Gânduri şi rânduri despre nevirtuţile Obligaţiile, stresul de fiecare zi, de fiecare lună şi de fiecare săptămână Valeriu Bistriceanu ne-au făcut mai apoi – şi pe mine şi

- Adaos la cartea d-lui Marin Ifrim – După aproape opt ani de apariţie lunară neîntreruptă a revistei Bucureştiul literar şi artistic (pe care am fondat-o împreună cu poetul Coman Şova în octombrie 2011) nu mai miră pe nimeni că această publicaţie a devenit un brand cultural (dovadă cererile mari pentru varianta tipărită şi cele între 1500-2000 de accesări la fiecare număr pe internet) – şi de aci şi bucuria noastră, a celor care am conceputo, când primim săptămânal numeroase cărţi, reviste şi alte publicaţii spre a fi comentate sau măcar semnalate.

Din corespondenţa ultimelor săptămâni reţin noul volum al d-lui Marin Ifrim, intitulat Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei Veşnicii (Editura Teocora, Buzău, 2018), încă una din dovezile că acest scriitor s-a decis, alături de propriile-i volume de versuri, să consacre o parte din lucrări mişcării literare şi personalităţilor buzoiene de ieri şi de azi (amintesc că acum nu este la prima apariţie de acest gen – nu demult ne-a dat o carte despre tânărul teatru buzoian, cu amănunte interesante din culisele acestuia).

Pe doctorul şi literatul Valeriu Bistriceanu, personajul în memoria căruia scriitorul buzoian a alcătuit această antologie de texte, l-am cunoscut pe la începutul anilor `90, când a fost unul din redactorii unei reviste – „Caleidoscop”, pe care a fondat-o pe atunci şi care, din păcate, n-a apărut decât în câteva numere, din motive lesne de înţeles (şi nu neapărat pecuniare). Mă contactase în vederea unei colaborări (ne unea pasiunea pentru Vasile Voiculescu). Înainte şi mai presus de toate doctorul Valeriu Bistriceanu a fost toată viaţa lui, aşa de scurtă (s-a născut în 1955 şi a murit în 2017), un împătimit iubitor al operei celui care ne-a dat ro-

manul „Zahei Orbul” şi povestirile fantastice. A întemeiat un concurs de creaţie literară pentru elevi şi studenţă sub genericul autorului „Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de ...”, manifestare care mai dăinuie şi azi prin grija celor care i-au apreciat strădania, dar a visat mai presus de toate la ridicarea unei statui a marelui scriitor în centrul municipiului. Îmi amintesc că ne-am sfătuit în legătură cu amplasamentul şi i-am spus că mult mai nimerit ar fi ca statuia să fie amplasată undeva în Crâng şi dacă s-ar putea, sculptorul să-l imortalizeze cu aura lui de sfânt şi nu în ipostaza aceea, realizată după o fotografie, în care l-a văzut Oscar Han sub forma bustului din casa memorială de la Pârscov.

Doctorul Bistriceanu, un om cu suflet sincer ca de copil (am aflat că peste ani a şi publicat o carte destinată celor mici), gândea mult şi frumos despre cultura şi viitorul acesteia în Buzău. Din păcate, buzoienii, conservatori şi rezervaţi din fire, nu l-au înţeles şi nici nu l-au ajutat cum s-ar fi cuvenit pe acest intelectual venit de la Piatra Neamţ să realizeze statuia şi nici alte pro minunate proiecte. Resemnat, s-a retras în cabinetul lui de medic şi şi-a văzut de meserie. Dl. Marin Ifrim descrie magistral comportamentul şi etica profesională a omului şi pentru asta merită toate laudele noastre, ale celor care l-am cunoscut.

Cred că era imediat după anul 2000 când ne-a invitat şi l-am vizitat la Buzău, pe mine şi pe doamna Gabriela Defour Voiculescu, fiica scriitorului. Am participat atunci la una din primele ediţii ale concursului despre care am amintit mai la începutul acestor rânduri. Ne-am împrietenit imediat (dacă nu cumva simţisem acest sentiment de mai înainte) şi ulterior în discuţiile telefonice cu d-na Defour parcă

pe fata scriitorului V. Voiculescu să rămânem departe de acest nou „doctor fără de arginţi” din Buzău. Ne bucuram însă, în sinea noastră, că-l ştiam la datorie, dând adică ceva din prea plinul sufletului său şi celorlalţi, fie ei literaţi sau simpli pacienţi la cabinetul medicului.

Păstrez şi astăzi, cu sfinţenie aş fi tentat să spun, un clopot de sticlă pe care mi l-a dăruit (cum a făcut şi cu dna Gabriela Defour), procurat probabil de la Fabrica de galeuri „Perla”, încă nedesfiinţată pe atunci. Îl privesc cu nostalgie, îmi amintesc de seara în care ne-a primit în apartamentul lui, de o discuţie de neuitat şi de o întâlnire mai mult decât prietenească.

Din când în când stârnesc sunetul clopotului şi-mi pare că în armonia acestuia disting vocea caldă a celui care mi l-a dăruit...

Doctorul Valeriu Bistriceanu – o personalitate care a sfinţit locul în sensul cel mai deplin al termenului. Un zbor pe nedrept întrerupt şi un vis niciodată împlinit pe deplin. Dar poate că şi acolo în ceruri, unde se află acum acest Om, Dumnezeu avea nevoie de un suflet mare ca al lui, spre a da un plus de valoare şi de frumuseţe şi lumii îngerilor.

Dl. Marin Ifrim a înţeles şi el acest lucru şi ne-a dat o carte pentru care se cuvine să-i mulţumim. Să-i mulţumim pentru că s-a aflat/ se află şi în consens cu gândurile şi sentimentele noastre faţă de Omul care ne-a părăsit pe neaşteptate şi atât de devreme.

6 mai 2018 Florentin Popescu

P.S. Descopăr printre fotografiile mele mai vechi şi una de la momentul evocat mai sus. Păcat că nam ştiut la vreme să i-o fi trimis d-lui Marin Ifrim pentru frumoasa şi binevenita lui carte..

12

Cartelul metaforelor Generaţia ’43

FLORIN MUSCALU - pe 13 august a. c. ar fi împlinit 75 de ani I. ALDENIU Motto: Aş vrea...: ,,Aş vrea.../ Să ne lăsăm iarăşi ucişi monoton/ De săgeţile aruncate de Cupidon.//Aş vrea.../ O picătură de ploaie parfumată/ Să spele trecutul negru, tot ce a fost odată.// Aş vrea.../ Ca inima ta să fie o coală albă de hârtie/ Să-mi scriu numele pe ea pentru veşnicie.// Aş vrea.../ Ca inima ta să fie o stea căzătoare/ Să devină a mea şi să ia forma lunii impare// Aş vrea.../ Ca iubirea noastră să fie nepăsarea/ La fel cum e marea cu sarea.// Aş vrea...“ MUSCALU Florin s-a născut la 13 august 1943, Lipnic-Ocniţa, judeţul Hotin, Republica Moldova (moare la 27 sept.

2001, Lehliu, într-un cumplit accident rutier, împreună cu scriitorul Traian Olteanu).

Poet, publicist, istoric literar. A absolvit Liceul ,,Al. Vlahuţă“, din Râmnicu Sărat.

A urmat cursurile Institutului Pedagogic din Constanţa, Facultatea de Filologie. Licenţiat al Facultăţii de Ziaristică din Bucureşti.

Volume publicate: Ţara bătrânului fotograf, 1970; Lupoaca albă, 1976; Jurământ pe apa vie, 1977; În hainele scumpe ale mierlei; Puterea Lunii, 1985; Viaţa şi vremea, 1987; Cartea de argint a primit Premiul Revistei V, 1991; volumul Arta ceaiului a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, în 1992; Sfântul Aer şi prietenii săi a primit Premiul ,,Spaţiul mioritic“ al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, în 1996. În 1998 a publicat cartea Chipul şi asemănarea, în care apare obsesia morţii, în mai toate poeziile: -,,Doamne, dă-ne nouă ruşinea de a muri,/ Aşa cum au murit, mor, şi vor mai muri oamenii!/ - Nu! Ruşinea aceasta o am Eu, şi nu vă pot scăpa de ea niciodată...“ (Ruşinea de a muri); ,,Plăpânde, fine, ca nişte/ Domnişoare moarte“ (Aproape de Drumul Bumbacului) ,,Sub formă de Piramide, din care vor învia/ Morţii lumii, atunci s-a spus şi s-a scris“,/

Cântând şi murind din nou...“ (Scrisul Nilului pe cer); ,,Ca o umbră de doliu.../ Li s-a spus că vor mai muri,/ Li s-a spus că cei morţi, vor învia“ (Heroglifele lui Dumnezeu); ,,Aici ne e Mormântul,/Ce vine încet pe Calea Robilor...“ (Problema pânzelor de paianjen); ,,Cum se pregăteau, în taină, babilonienii de moarte“,// ,,În faţa Morţii, ce a plecat de aci tânără, ani şi ani...“ (Urletul sfânt); ,,Când a ieşit din el Regina Veacurilor şi a Morţilor,/ Au murit mai multe popoare“ (Meteoritul de ceară); ,,Despre Ea nu mai am amintiri,/ O vreme a fost moartă, a umblat prin cer şi prin cimitire“// ,,Iar Dumnezeu încă nu m-a descoperit/ Să mă treacă la Moarte...“ (Cu linguriţa Morţii, frupt prin trei veacuri...); ,,O ipoteză: Numai moartea este perfectă./ Am sculele Morţii: pietrele sfinte filosofale,/ Sunt mortuare autentice:/ Ochii sfinţilor ce au murit şi mai vin pe la noi“/ ,,Cum să mă sărut cu Moartea în văzul lumii,/ Eu, primul muritor.“ (Trădarea); Cu moartea, în fiecare zi, stăpânii între ei/ Şi câinii între ei, ca fericite neamuri, pe morminte...“ (Szymborska, aşa cum a rupt cerul); ,,Şi ne-au murit câteva cărţi ca nişte neamuri apropiate,/ Şi nu mai este mult până la moarte,“ (Rugăciune); ,,Trăind astfel, o să muriţi tot mai puţin,// Pentru cei vii, pentru cei morţi şi aceia ceor veni..“, (Puneţi plânsul pe ,,I“); ,,Acel bărbat, care cânta la trompetă este mort de mult...// ,,în timp ce cânta,/ A venit Moartea, iarăşi/ S-au sărutat şi s-au căsătorit...“ (Cântăreţul negru); Ghepardul învie fuga sa culeasă de Moarte.// ,,Mori şi murim şi nu ştie nimeni Kalendele...// Leii se aud urlând în Cer./ Pe pământ ei îşi caută viitoarele morminte, plângând în Urlet...//, „imitând stelele, vor obosi în faţa Morţii...“// „Privirea lui Dumnezeu. El meditează gândind la propria-i moarte.// ,,Pământul primea morţii cântând./ Atunci au murit mulţi...“ (Poemul didactic); ,,A venit Moartea acasă, pe pământ“// ,,Dacă mă veţi ierta, voi învia/ Morţii, spunându-le, şi închinându-mă lor,/ Că am greşit!/ Atunci, din mantaua Morţii!/ A ieşit o altă lume...“// ,,...cei ce am fost morţi,/ Sau am murit, sau încă vom mai muri.“

iulie - septembrie 2018 (Din mantaua Morţii); ,,Cu oasele singuratice, mortuare şi sfinte,/ Vuieşte acolo de patru milenii, în bătaia Morţii..“ (Epitaful mărului înflorit); ,,iese Moartea şi cântă singură printre zăpezi.“ (Neaşteptatul răspuns); ,,Când un copil conştientizează Moartea./ În faţa unui om mort,/ Şi îl plânge involuntar, văzându-l mort./ Şi Moartea e vie în acel om mort.// ,,-Lupta se va da pe Viaţă şi pe Moarte,/ Dar mai ales pe Moarte...// ,,Apoi acel Copil Mic... se va ruga din nou/ Să vină Moartea pe pământ.“ (Contemplaţia în mâna unui copil...).

Florin Muscalu cultiva o poezie de factură elegiacă şi fluidă, în care respiraţia provinciei aglutinează motive de extracţie livrescă, pe linia unui fantezism modern. În 1999, a publicat Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni de la origini şi până în anul 2000.

Despre cărţile sale au scris recenzii Laurenţiu Ulici, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Alexandru Piru. A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din Romania. În 1969 a devenit redactor la ziarul local ,,Milcovul“, publicaţie la care a rămas timp de 20 de ani. Împreună cu scriitorul Traian Olteanu a fondat ,,Revista V“, editată la Focşani de Uniunea Scriitorilor din România, ai căror membri erau.

Traian Olteanu a devenit redactorul şef al publicaţiei, iar Florin Muscalu redactor şef adjunct. De numele lor se leagă şi apariţia primului săptămânal vrâncean intitulat ,,Diplomatic TV”, cât şi înfiinţarea primei televiziuni locale cu acelaşi nume, care a transmis prin cablu. Ulterior cei doi au editat o revistă de specialitate cu specific viticol, „Gazeta podgorenilor“, reuşind chiar să scoată două edţii ale „Almanahului podgorenilor“.

Cu Ţara bătrânului fotograf (1970), Florin Muscalu aduce poezia obosită a provinciei, în tonalitate elegiacă, unde intruziunea livrescului (din Un fel de Hamlet sau Elegia pentru mine) nu poate escamota aplecarea spre sentimentalism şi preferinţa pentru fluiditatea versului clasic, ca în Provincială; „Trec prin parcurile de provincie pensionarii/ Până când li se îngălbenesc bastoanele la fiecare,/ Şiatunci, ajunşi cărunţi, parcă se reazemă/ Pe-un asfinţit de lumânare“. Poezia e „lupoaica albă“, blândă, rostită de un herald întârziat, care îşi construieşte versul pe motivele clasicizate de manierism: melcul, chihlimbarul, păunul, privighetoarea etc. Investiturii simbolice, mult accentuată

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

13

în volumul În hainele scumpe ale mierlei sunt de preferat decantările pe linia inflexiunilor redevabile, în parte, descântecului: „Mătasea broaştei, îngeresc,/ Adusă din Stanbul ceresc,/ S-aşază purpura pe umeri/ Să nu poţi zâmbetul să-i numeri,/ Şi boarea nopţii, subterană,/ Reginei ce nu şade-n strană“ (Regina bălţi).

Fantezismul modern, amintind de poezia lui Emil Botta sau, mai nou, de aceea a lui Emil Brumaru şi evocarea elegiacă (Celesta Moldovă) se aglutinează în confesiunea directă, adesea discursivă. Volumele Puterea Lunii (1985) şi Viaţa şi vremea (1987) aduc, în plus, elogiul cărţii, proiectat şi acesta pe fundalul unui sfârşit de ciclu istoric: „O casă de cărţi răsturnate-n câmpie,/ Porumbeii sălbatici sub razele literelor,/Suind spre cer flacăra morţii, ceaţa vânătă-a guşelor,/ Nimeni nu vede biblioteca-n zbor// La acest sfârşit de mileniu,/ O casă cu cărţileamare, filă cu filă,/ O casă cu cărţi, mici tronuri regale-n incendiu,/ Răsturnate de Marea-vremurilor-Bibliofilă“ (Mosie). Elocvente sunt şi poeziile:

A fost odată... :,,Nu pot să trăiesc cu firimituri de pâine,/ În fiecare zi... m-agăţ de cea de mâine/ Sunt cu tine şi tot mai singur sunt/ Zac în suferinţă, ca viu întrun mormânt.”// ,,Dragostea noastră praf s-a făcut/ La fel ca o recoltă ce apă n-a avut,/ Tot ce-a mai rămas sunt vise colorate/ Şi amintiri frumoase - în mov pictate.// Aş vrea să fug la capăt de lume/ Să mă renasc din cenuşă... cu alt nume/ Nimeni să nu mă ştie, să fiu necunoscut/ Ce-a fost a fost, să rămână trecut.// Am rămas doar eu... şi-atât/ Numai umbra-mi ţine de urât./ Sub o lacrimă de stea acum/ Dragostea-i un pumn de scrum.// Şi de pe vis în gol... te-arunci/ În suflet rămân doar urme adânci./ Dragostea e un castel de nisip/ Vine un val, rămân umbre fără chip.// Lacrimi de piatră fac zob trandafiri/ Totul se reduce la amintiri.../ «Nu mai ştiu c-am iubit,/ N-am ştiut ce-am iubit.»// A fost odată... cândva demult/ Buzele-mi nu mai cunosc nici zâmbet, nici sărut./ Stau singur şi privesc un răsărit trucat,/ Ultimul meu vis, fumegând în linişte... s-a spulberat.“

Vise la gunoi: ,,Cuvintele înfipte în inima dor.// Ochii-mi cenuşii,/ Îmi sângerează întruna,/ Îmi pun leucoplaste pe ei/ Şi norii atacă luna./ Nopţile sunt mai lungi/ Visez, mă lupt/ Şi mă trezesc sleit de puteri/ Cu o durere îngrozitoare de buze./ «Iar m-ai muşcat în vis.»// Mă ridic din prezent,/ Merg puţin şi mă împiedic -/ Cad în trecut./ Sunt clipe împreună/ Peste tot în cameră./ Azi, trebuie să fac curăţenie./ Mă uit în oglindă spartă/ Îmi spăl lacrimile de pe faţă/ Şi încep să râd amar/ Părea... aşa perfect.// Cum să mai iubesc,/ Un sentiment pierdut/ Sau să modelez iubirea iarăşi din lut ?/ Oftez şi privesc în gol,/ Nu mai vreau nimic./ Clipe uitate şi sentimente grele/ Dansează în Valea Amintirii,/ Dar e mult prea târziu/ Şi azi nu mai ştiu/ Scurtătura spre fericire“. „Florin Muscalu va rămâne pentru totdeauna un copil-bătrân cu visuri de melci şi parcurgând drumuri de lebădă spre Damascuri şi Grecii clare, un fantezist în linia lui Dimov şi Brumaru, copleşit de fantasma lupoaicei albe care nu-i altceva decât poezia”.

În copie

prezintă, mai întâi sub formă de glumă, apoi foarte serios, efectele „benefice” ale drogurilor și deviațiilor sexuale, ale ateismului militant și ale anarhiei-ca mod de viață, obișnuindu-ne cu nefirescul, cu expectativa resemnată în mijlocul nisipurilor mișcătoare.

Pentru noi, sirenele intonează o melodie oribilă, atrăgându-ne sub cupola unde copiile aproape voluntare își poartă pașii, cu obediență, în cerc. Aici bucuriile sunt false, exagerate. Aici tristețea este vizibilă, deși poartă un cu totul alt nume, care așează pe oricine sub spectrul de damnat al inadaptării.

De ce s-ar dori să existăm... în copie?

De ce nu? Ne-am dovedit supuși vremurilor ce au trecut, vijelios, peste noi. Am sperat prea puțin și nu ne-am străduit suficient. Am acceptat călăuzirea altora pe propriile meleaguri. Am dorit izbăvirea de coșmarul ce a trecut și suntem condamnați să ne asemănăm unor persoane cvasi-inexistente, desprinse din cinematografia altor tărâmuri. Suntem materialul perfect pentru acest experiment inuman, de sărăcire materială și spirituală fără opunerea unei rezistențe reale. Am acceptat viața în copie, iar răsplată ne este pierderea identității.

Afundarea în uitare, ca alternativă pentru o prea dureroasă amintire.

Literatura, muzica, obiceiurile, toate șiau modificat invariabil sensul. Mândria națională a devenit subiect de glume nesărate. Și, astăzi, ni se cere să renunțăm la Dumnezeu. Orbecăind prin acest univers

imaginar, suntem pe cale să acceptăm, docili, crezând că, astfel, ne vom asemăna mai mult cu bizarele personaje fanteziste pe care le copiem. În realitate, nicăieri nu există un asemenea deșert unde nisipuri nestatornice să acopere osemintele idealurilor unei întregi națiuni, ucise după atâtea generații de sacrificii și lupte. În copie, acolo unde ne-au azvârlit erorile ori reaua voință ale celor ce au purtat în mâini destinul, nu și stindardul românismului, totul este posibil, întrucât pastișăm, aberant, o iluzie. Anarhia naște imagini extravagante și modele personale pentru adolescenți răzvrătiți fără cauză, nu modalități viabile de a duce mai departe menirea unei națiuni.

Dar, în copie, nu există logică. Tehnicile de manipulare îi suplinesc, cu dibăcie, pe termen nedeterminat, locul.

Am ajuns la o răspântie unde va trebui să alegem, conștient, între devenire și distrugere. Dincolo de orice fraze pompoase ori cuvinte cheie bine plasate, la aceasta se rezumă totul. La a fi români, cu toate greutățile care au fost, sunt și vor mai fi, legate de păstrarea identității naționale în contextul atâtor tendințe expansioniste, sau a nu mai fi deloc. A ne disipa, precum picăturile de ploaie în marea agitată a istoriei mereu schimbătoare. Parcurgând un drum dinainte trasat, cu precizie, către existența în copie – un alt fel de a numi acest soi incipient de renunțare la ființă...

Alexandru PRIPON

Șlefuirea unei idei remarcabile, fără milă, pentru a încăpea în tiparul șleampăt al cuvintelor la modă, schilodirea unui vis îndrăzneț, ajustat barbar pe patul unui Procust contemporan, spre a se încadra printre idealurile croite sub strălucirea de gheață a momentului, aceasta este lumea în care trăim. Ne străduim prea mult să cuprindem cu privirea orizontul de buzunar așezat, comod, sub o cupolă, nepricepând că privim o imitație neizbutită. Iar schimbările care survin în acest spațiu sunt tot artificiale, potrivite unui scop pe care nu îl zărim, ascuns în spatele decorului. În copie, viața se supune unor voințe exterioare, înscriindu-se, cuminte, pe un făgaș dinainte trasat, cu precizie. Dezvoltarea individuală pare o farsă elaborată, căci suntem meniți asemănării până la îngemănare, purtând pe umeri o personalitate ce nu ne aparține. Ne încântă idealurile altora și ne dorim să privim cu ochii altora.

Devenim alții, fără a fi ei. Iar oglindirea aceasta în ape mincinoase capătă, încet, valențe patologice, aruncându-ne într-un univers fictiv, personaje ale unui scenariu nu chiar izbutit.

Ni se tot vorbește despre lumea liberă și perfectă aflată dincolo de un ocean. Ni se

14

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

Limba, Cuvântul şi Sufletul Recent, am avut un argument într-un interviu, unde am afirmat că limba română este mult mai sofisticată, mai bogată şi conectată spiritual şi artistic la natura şi creaţia sa divină decât actuala limbă engleză. Suna şocant, dintr-o dată, când observam că engleza e limba care domină întreaga manifestare politică şi economică mondială. Intervievatorii au început să râdă şi să-i apere pe englezi, şi pe bun drept îşi apărau integritatea postului şi emisiunii lor, percepţia curentă a lumii şi a stăpânitorilor. “Da, în limba ta, totul sună cald, plăcut, dulce! E prima voce auzită, vocea mamei.” Evident, englezul controlează massmedia şi piaţa de distribuire a culturii. Cultura este dimensiunea prin care comunicăm, însă asta nu certifică valoarea şi definiţia în scris şi vorbire a limbii lor. Limba e pensula prin care pictăm lumea şi cine suntem, este instrumentul de măsură al nivelului puterii de exprimare a inteligenţei şi înţelepciunii omului, curent folosită. Este un lucru să punctezi cu un deget pielea opoziţiei şi un altul să-i masezi întreaga piele cu amândouă palmele.

Limba română este la origine o limbă precisă, clară fonetic şi logic, natural cursivă, fără tricuri şi capcane gramaticale dezvoltate de-a lungul vremurilor din necesităţi sau ignoranţa şi îngâmfarea timpurilor, a forţelor administrative locale de limbă engleză care, de la Shakespeare încoace a sărăcit în cuvinte prin nefolosire şi, treptat scoaterea din uz. Fenomen care acţionează azi cu viteză uimitoare şi asupra limbii române. Vina este a trăirii intense, rapide şi violente prin care trece expansiunea teritorială, economică şi tehnologică a unui imperiu. Oricare ar fi el, european, rus, chinez sau american etc.

Venind din România, unde am fost educat să folosesc o formulă de introducere bazată pe maniera şi construcţia unei imagini largi şi frumos colorate de exprimare, am eşuat în multe locuri datorită vitezei mari a timpului în afaceri, unde pe şef îl interesează direct cine eşti şi ce poţi face, fără flori şi floricele, gunoaie de fapt, prin care stăpânul nu vrea să se împiedice. În loc să te explici printr-o frază de trei rânduri, o faci acum eliminând cuvintele, reducând fraza la şase centimetri, omorând astfel rezoluţia limbii. Capitalis-

tul nu are nevoie de sofisticări şi elevări gramaticale şi frazale pline de cuvinte alese. Cu el trebuie să fii scurt şi direct pentru că el e grăbit şi nu are timp de palavrageală, punctuaţie şi semne gramaticale. El este interesat doar de ideea ta şi ce eşti tu capabil să faci. Nu este interesat de tablourile pictate de tine, tablouri necesare în schimb în Franţa sau Italia, să zicem.

Descoperind asta la prima mână, ma dus la concluzia că limba lor directă şi cu fonetica pocită, scriind una şi citind alta, m-a dus cu gândul la Ceauşescu, care era peltic şi dacă ar fi fost un dictator bogat şi îngâmfat, ne-ar fi obligat până la urmă pe toţi să pronunţăm cuvintele româneşti peltic, deci să ne schimonosim şi noi limba, să schimbăm sunetele fonetic a combinaţiilor de litere în cuvânt, tot cam aşa cum o fac englezii azi. Deci, schimonosind o limbă latină clară şi logică, bine conturată şi ancorată poetic într-un dialect schimonosit, chiar comic pe ici, pe colo de către un îngâmfat şi îmbuibat din istorie în ciuda celor care îi admiră pentru cuceririle şi comorile furate, fără să mai amintesc sutele de culturi exterminate dea lungul sutelor de ani de expansiune.

Revin; deci, limba engleză vorbită azi este o limbă săracă şi violentă datorită evenimentelor prin care a trecut, în comparaţie cu limba română care, fiind aşezată, a evoluat la şes şi la munte, crescând în rezoluţie (vezi exemplul lui Proust, care descrie sâmburele de măr în zece pagini sau descrierile lui Sadoveanu etc.) prin împletirea omului cu mediul înconjurător, climat, vieţuitoare şi fenomenele lui, generând cuvinte noi pentru a le descrie cu o mai înaltă acurateţe, alcătuind fraze, dansând şi construind sufleteşte, explicând mai adânc înţelesul vieţii şi al Creaţiei Divine.

Nu sunt un academic în materie şi nu servesc nici o forţă operativă, care controlează şi conduce lumea decât libera mea curiozitate şi experienţă, trecând prin această viaţă şi lume, în care am avut prilejul şi privilegiul să mă nasc, s-o simt şi să ajung la concluzia că forţele care coordonează şi folosesc o naţiune şi resursele ei, îi hotărăsc identitatea şi destinul.

Azi, România trece printr-un proces, prin care este posibil curând să devină o

astfel de naţiune, cu o limbă simplificată, hibridă, schimonosită precum engleza (scrii una şi pronunţi alta). Toţi vor excitare directă. A umbla după fulgere, a fi direct trăsnit sau lovit în cap, fără urmări pentru îmbogăţire şi împlinire a experienţei nu e calea. Filme pline de violenţă şi sex; fără poezie, direct ploaie fără înnorare, întunecare directă fără soare.

Eu ştiu că poţi filozofa în jurul acestei idei şi mă poţi combate, însă şi reversul e posibil.

Mi s-a reproşat că iubesc limba română şi o înalţ pentru că m-am născut în ea şi am supt ţâţa mamei sub cuvintele ei. Am să vă explic că nu aveţi dreptate.

Când eu m-am născut, mama era supărată, nu vorbea pentru că era foamete şi întuneric. Se sculau cu noaptea în cap şi plecau la munca câmpului, unde mă lăsau în iarba de sub nuc, în grija câinelui.

Amândoi părinţii mei erau orfani, iar mama mai avea trei fraţi mai mici de îngrijit. De toţi erau şapte orfani. Comuniştii au colectivizat şi le-au luat totul, vaca, porcul, trei găini şi-un câine. Sărăcie groaznică! Tata a fost obligat să plece din Iezer în Banat, la minele de fier şi uraniu.

Când am ajuns de vremea grădiniţei şi a şcolii, nu am ştiut că am limbă. Am crezut că ne-am născut vorbind şi că trebuie să mergem la şcoală ca să învăţăm anumite lucruri trebuincioase pentru gospodărirea vieţii, să ne facem temele şi să vorbim frumos.

Abia în anul 1979 şi apoi în 1980, când a trebuit să învăţ limba italiană şi engleză, am devenit conştient de limba mea. Învăţându-le şi comparându-le, am devenit interesat să învăţ limba română după carte. Cu prima mea vizită în ţară am mers direct la şcoala generală, la profesoara mea de limba română, doamna Ştefănescu şi i-am cerut cărţile de limba română din clasele 6,7 şi 8. Aceasta a rămas cu gura căscată, întrebându-mă la ce-mi mai foloseşte acum, la 37 de ani.

Le vreau pentru mine, ca să mor cu inima împăcată că nu mor fără să-mi cunosc identitatea, fără să ştiu exact cine sunt şi de ce nu-l mai pot găsi în altă ţară pe Eminescu. În România anilor mei de primară, am trecut prin şcoală ca raţa prin apă. Nu am fost un elev silitor. Am fost interesat doar

iulie - septembrie 2018 de joacă şi colindat dealurile Ciudanoviţei, Munţii Aninei şi ai Semenicului. Treceam clasa, mai tot timpul primind un cinci ca să nu rămân repetent, cu cordonul de la reşou în cancelare de la domnul director Sperlea Dorel. Umblam după aia, împreună cu celelalte fete şi băieti, plângând toată ziua cu mâinile roşii şi umflate de bătaie pe pereţii reci de ciment ai frumoasei noastre şcoli, care rămâne şi azi împreună cu cinematograful, simbolul Ciudanoviţei copilăriei mele, după care voi tânji până la moarte. Am luat cărţile şi le-am adus în Australia, unde m-am apucat serios să învăţ limba română. În cursul meu am descoperit măreţia şi înălţimea limbii române, care în drumul ei, drumul unui popor de ţărani, ciobani şi pescari cu fii de ingineri, constructori, doctori, profesori… au contribuit la extinderea vocabularului şi creşterea rezoluţiei în exprimare, simţire şi scriere. În drumul ei prin istorie a acumulat şi împrumutat din toate direcţiile uraganului de-a lungul miilor de ani, din suferinţă, iertare, fericire şi dialog cu Dumnezeu.

Nu mă credeţi? Daţi-mi atunci exemple de poeţi din ultimile două sute de ani, să zicem, care să-l egaleze pe Eminescu sau alţi poeţi şi scriitori români de azi. O

Cartelul metaforelor să-mi spuneţi că nimeni nu-i egalează pe americani. Nu uitaţi că americanii deţin toate pieţele de desfacere din lume şi prin asta dictează piata, însă cu uşurinţă poţi demola arta şi cultura promovată de ei astăzi ca nivel de clasă literară săracă.

Nu mă chinui eu să fac asta aici, pentru că e plin internetul şi librăriile de academici, de profesionişti care o fac.

Azi e la modă engleza datorită forţei economice şi financiare anglo-americane şi nu o spun ca să-i înjosesc pe vorbitori sau nativi, o fac doar ca să vă demonstrez ce limbă frumoasă avem noi românii şi să vă dau mai multă încredere, să o folosiţi în concurenţa culturii şi vieţii, a experienţei de pe pământ şi din astă lume.

Doar o singură şansă aveţi şi nu cred că ar trebui să vă supuneţi îngrădirilor puse de cei care dirijează turma spre ţarcul lor. Şi să nu credeţi cumva că limba viitorului omenirii va fi engleza, rusa sau chineza.

Imaginaţi-vă un film cu extratereştri cu cap de pasăre, ciripind semnale digitale care vor reprezenta formule matematice, fizice şi chimice. Da, chiar şi fizionomia trupului şi chipului uman va fi combinată prin modificare genetică spre fizicul reptilian pasăre, şarpe, cum se vede pe efigiile ruinelor din Egipt. Sunt păsări azi care tră-

15

iesc cu uşurinţă cinci sute de ani – iată o rezolvare a longevităţii prin modificarea ADN-ului.

Ideea globalizării este o altă formă de învârtire în cercuri a istoriei, care va dispărea odată cu moartea gloabelor (iertare pentru că le spun gloabe pentru că suferinţa generată de egoistele lor suflete pe întreg pământul azi, o dovedeşte), care conduc din umbră omenirea. Uniformizarea maselor nu ajută la evoluţia conştiinţei umane şi nici a sufletului. Gândirea omenirii pe sistemul biblic în care funcţionăm azi pe tot pământul sub diferite forme de gândire religioasă nu a ajutat la evoluţia şi trezirea spiritului divin din noi. Dramaturgul Arthur Miller spunea prin 1960 întrun interviu, referindu-se la una din piesele sale de teatru, că ne întoarcem în cercuri ca specie umană pentru că nu învăţăm să ne iertăm aproapele. Omul oboseşte prea repede, se plictiseşte de a mai salva şi atunci îţi spune: Lasă-l să se arunce de la etaj, dacă-i prost! Această renunţare dovedeşte imaturitate, o treaptă mai puţin în evoluţia sufletului spre cer pe care nu o poţi trece până când nu perseverezi şi devii absolut – IERTAREA ABSOLUTĂ.

(22 Aprilie, 2018 Australia) BEN TODICĂ

Un ins în libertate, un fluture fluturit la cap Îmi e silă să­i pronunț numele.

Nici figura sa de struț în călduri re­ torice nu­mi place. Când se întâmplă vreo nenorocire în uni­ vers, el e singurul care știe ce de ce și cum. E ctp din naștere. Pe vremea când am debutat, agreat de nume mari, precum Geo Du­ mitrescu, acest belingher scria literatură SF. Așa a intrat în lumea reală, prin efracție narativă. În comparație cu dumnealui, Pleșu mi se pare un înger, un bâtlan cu gușa plină de spirit! CTP are rât.

Gavarește direct din subsolul se­ mantic sovietic. E rât de colo până dincolo. Cu belciug cu tot.

Vorbește telecomandat, pe pilot automat, pe telecomandă. E toxic din fabricație. El, care îi acuză și scuză pe ceilalți, e un judecător strâmb. E definitiv în vorbe, nu are curte de apel la cap. Au trecut aproape trei decenii și, această bacterie publicistică, își împrăștie

conținutul letal peste un întreg popor, ca și cum s­ar adresa doar unor milițieni ai logicii. Cred că și din cauza acestui mamut au ple­ cat din țară măcar un milion de cetățeni. Greață. Maimuța a îmbătrânit în rele, are o față foarte articulată, în crispări de fund desțelenit. El vorbește despre re­ ligie, despre realitate, despre orice fără să se uite în propriii săi ochi și să pună mâna pe lopată ca să­și dea jos de sub frunte zăpada ecuatorială. L­am văzut pe acest muțunache, în carne și oase, are și așa ceva, acum vreun sfert de secol, când mi­a murit un prieten gazetar de top. Moroiul era însoțit de șeful său pe linie de colonei ai editorialelor, un șef dus la cimitir definitiv fără să știe ni­ meni precis de ce și cum. CTP e o chestie clonată, clocită etc. E tot ce a putut merge mai departe după iliesciada brucanoidă din

1989. Un sictir. Scriu fără patimă.

Nu­mi plac teroriștii scrisului.

Publiciștii cu cagulă deteriorată de realitate. Insul ăsta și creatura­ caracatiță din Găgeștii Vrancei sunt cei mai letali șerpi ai acestor vremuri în care ei fac rău nației cu voie din propria lor grandomanie.

Tac. Cel de Sus dă câte o tăcere fabuloasă, cu ploi, ninsori, vânturi etc. Am scris cu durere aceste cu­ vinte. Sunt aproape interzis în vor­ birea scrisă. Ca să se știe. Un CTP face și desface inclusiv cele nefăcute. De la un timp încoace, are și un ”p(r)ost” TV., unul despre care se zice că ar fi ”al lor”, al securiștilor cu uniforme civile noi.

La dunga frezei! E cumplit, ca de obicei, țara mea nu e țara lor. Și nici măcar atâta... Tot înainte!

Chestia aia cu cap și oase îmbâr­ ligate pe stâlpii de înaltă tensi­ une!...

Marin IFRIM

16

Cartelul metaforelor

MARIN IFRIM: „Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei Veşnicii”, Buzău, 2018

Nu e uşor să evoci străduinţa unor oameni de cultură de a evidenţia, la rândul lor, activitatea unui confrate plecat la cele veşnice, deoarece, când şi când, timpul se însângerează cu artişti: actori, scriitori, muzicieni, pictori. Erele istoriei se succed nepăsătoare, nimeni nu înseamnă nimic, „vanitas vanitatum et omnia vanitas”, „omul e asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca o umbră care trece” sau, în registrul comic al parodiştilor Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, „Vecinul meu adus de naufragiu / Un biet şoşon cu pneurile sparte, / Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu, / Psalmistule! Da, toate sunt deşarte…”

M. Ifrim, Irina Mirică şi Nina Neagu (ca redactori de carte), O. C. Petrescu, Roxelana Radu şi Stelian Grigore, ca susţinători materiali, s-au implicat eficient în editarea unei lucrări emoţionante, „Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul unei Veşnicii”, realizate în memoria cunoscutului doctor doborât de o suferinţă neiertătoare pe 30 aprilie 2017.

Cartea (148 de pagini) constituie un omagiu postum adus cărturarului buzoian, discipolul „medicului fără arginţi” V. Voiculescu, în amintirea căruia a iniţiat 18 ediţii ale unui concurs naţional de creaţie literară pentru elevi şi studenţi („Vasile Voiculescu – Arc de suflet peste timp”) şi

o şcoală de vară pentru medicii din ţară şi străinătate.

M. Ifrim, cu sinceritatea şi generozitatea binecunoscute, mărturiseşte că V.B. i-a influenţat viaţa timp de două decenii, „atât ca medic, dar şi ca om de cultură şi un creştin deosebit”, încât era de datoria sa de suflet şi de conştiinţă să ducă la bun sfârşit lucrarea promisă sieşi chiar în ziua ceremoniei de înmormântare (2 mai 2017, Cimitirul Dumbrava din Buzău). La rândul său, reputata jurnalistă Nina Neagu („Sănătatea buzoiană”), într-un necrolog sfâşietor („Medicul Valeriu Bistriceanu s-a înălţat la ceruri”) făcea cunoscută plecarea acestei „candele aprinse peste timp”. Şi-au înclinat fruntea scriitori şi jurnalişti buzoieni care l-au cunoscut direct sau indirect: El. Radu, D.I. Dincă, Roxelana Radu, Mihaela Aionesei, Ov.C. Petrescu, Lucia Ioniţă.

Volumul omagial mai cuprinde cronici literare referitoare la volumul de versuri „Saltul în veşnicie” (2017), la albumul „Sfinţii doctori fără de arginţi” (2002) şi la cele trei cărţi de „povestioare pentru suflete nevinovate”, cronici realizate, printre alţii, de Stelian Grigore, Teo Cabel, Ion Roşioru, Tr.Gh. Cristea, Gh. Postelnicu. Redactorii de carte au mai inclus Secvenţe publicistice şi note de călătorie semnate de Valeriu Bistriceanu, ecouri ale activităţii Universităţii de vară V. Voiculescu, note autobiografice transcrise după manuscrise originale, anexe şi, în loc de epilog, „Scrisoare din vis – unui doctor de suflete”, imaginată de inepuizabilul Marin Ifrim.

Se crede că nimic nu e întâmplător şi că Marele Creator îi dă fiecăruia cât poate să ducă, dar, când gheara morţii ne răpeşte o fiinţă iubită, întrebăm „de ce?” Nimeni nu ştie răspunsul... Înălţarea spirituală prin credinţă şi cultură a fost cea mai nobilă misiune pe care şi-a asumato neuitatul Valeriu Bistriceanu. Fie ca Domnul, în bunătatea Sa nesfârşită, să-l odihnească în împărăţia Lui. Gheorghe POSTELNICU

iulie - septembrie 2018 Ulise orb primeşte lumină de la un remarcabil poet Ovidiu Cameliu Petrescu, printre cutele sufletului şi-a risipit fiinţa spre alt tărâm: Calul troian al Poeziei, rătăcind prin amintirea iubirii cu zâmbetul prizonierului cuprins într-o lacrimă. Se vrea precum munţii în stropul de veşnicie, unde sufletul lui a murit în aşteptarea bătăliei ce nu a mai avut loc şi se spovedeşte nu înainte de a închide timpul pentru inventar.

Cititorul de bună credinţă află că nu înseamnă nimic pentru nimeni, că nu totul curge în gânduri de piatră care strivesc sufletul. Cuvintele se prăbuşesc şi se năruie. Ulise este orb în noianul de clipe, un orb care a uitat ce caută prin lume.

Spovedaniile poetului O.C. Petrescu sunt superbe perle poetice, şoaptele lui sunt izgonite din vis şi se preling pe trup. Vindecarea se face cu un zâmbet!

Viaţa, în realitatea poeziei, aduce şi aripi uscate pentru care cerul este tot mai îndepărtat. Cu toate acestea sufletul rămâne flămând în fuga care se sfârşeşte.

Căutând prin cuvinte este ca şi cum ai intra întro casă străină unde ochii seacă aşteptând zâmbetul.

Cutele sufletului se preling şi prin gânduri veştede care mărşăluiesc sălbatic peste trup, lovesc precum nişte pietre ascuţite.

Credeţi că e mai bine să te afunzi tăcut prin mizeria lumii până vei deveni din nou, pulbere? Ar însemna să fii un gândac bezmetic fără sensurile existenţei! Un sfat este util: trage-ţi din nou, peste cap, faţa de om blând şi inofensiv, dacă vrei să supravieţuieşti. În amurgul vieţii se face inventarul tuturor posibilităţilor reuşite sau nu! Sufletul se agaţă, cu disperare, de privirile flămânde, aşa cum ar fi bocănitul sinistru în ţara lui Băse Vodă!

Dorinţele poetului sunt pe măsura patriei: Aş vrea să mă plimb prin pădure, Aş vrea să miros flori de câmp, Aş vrea să beau apă de izvor, Aş vrea să mă simt Mângâiat de zâmbetul oamenilor, Aş vrea să respir aerul pur Al patriei mele (pag 86).

Dar în spatele pleoapei un zid năruit acoperă trupul încet şi perfid pentru că viaţa este un labirint absurd unde chiar şi Sisif este ostenit.

Privirea iubitei, zâmbetul copilului îi năruie poetic castelul de nisip unde între amintiri şi speranţe trăieşte o singură zi.

Poetul se întoarce cu suflu nou la chemarea stâlpilor porţii. Lacrima pietrelor duioase îi mângâie obositele picioare hoinare. Între prieteni, fântânile fără cumpănă ale sufletului se umplu cu linişte.

Finalul sumbru, sfârşitul vieţii, aduce întâmplări cenuşii, mirosul trist al pământului în peştera căruia rămânem striviţi.

Aşadar, poezia lui O.C. Petrescu este o străfulgerare, de idei şi patimi, pusă în metafore şi epitete. Ulise nu este orb, Ulise este orbit de stilizarea, de transpunerea, de atingerea supremă a frumosului prin frumos.

Am lăsat cuvintele tale, Poete, să curgă pe vârful peniţei, unde inima şi sufletul au devenit pentru mine roi de steluţe, unde tu râvneşti şi reuşeşti să-ţi croieşti cărări de limpezime într-o nouă constelaţie, râvnită de nenumăraţi poeţi.

Cât priveşte traducerea poeziilor tale, să ştii că şi eu am propus o traducere specială, pe care numai tu ai reuşit-o, traducerea în limbajul vechilor cazanii!

Felicitări, dragul meu prieten, Ovidiu Cameliu Petrescu, pentru această superbă carte!

Marin MOSCU

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

17

O VIZIUNE:

CINE SUNT EI, CINE SUNTEM NOI! Bustul lui Nichita Stănescu, pe-o casă de bani (seif), după uşă, la Uniunea Scriitorilor. Iată-ne!

Dar ei sunt D.N.A., demnitarii cei mai nedemni din câţi avu România, Habar n-au de Istoria Românilor, cum nici de Limba Română, Pe când noi, Scribii, suntem şi-am fost Demnitarii Limbii Române.

Ei ne-arată cătuşele să ne-nspăimânte, Alte valori nu cunosc decât cătuşele.

Ei ne urăsc din toată fiinţa nefiinţei lor, Ies din televizor să ne tragă, de-ar putea, în puşcăriile lor pe toţi.

Noi suntem penalii, ei sunt elitele, Ei ne invidiază întrucât sunt mediocri şi rataţi, din start, Dar au Bani, Bani, Bani ! Însă eroarea lor este istorică: Cercetaţi cele mai valoroase bilete bancare în circulaţie, Căci „Cuvintele sunt ca banii, ele trebuie să circule”, zicea un Scrib străbun al nostru Cronicar, adică deci Guvernatorul Băncii Naţionale a lui Cronos.

Ei sunt la cârmă, Noi, cei de pe urmă, Bani, bani, bani, proclamă ei, Cercetaţi însă biletele bancare emise de B.N.R., Ei cu banii, dar noi pe banii lor, Adică noi suntem I.L. Caragiale, un amploiat, un proprietar de bar în Gara Ploieşti, Pe când ei sunt Brigada D.N.A., cea mai pe medalie cu a lor Codruţă, ca-n codru.

Ei nici pe bancnotele de-un leu nu se află pentru că nimicurile la nimic trag.

Ei sunt D.N.A., şi sunt S.R.I., tatăl lor e S.A.I.-ei Cei cu bani, însă nu pe bani!

Noi suntem Lucian Blaga, efigie pe bancnota de 200 de lei, Cum să nu ne umileasca şi cum să nu ne urască?

D.N.A., S.R.I. – Salarii incredibile, nesimţite, cum a zis cel mainesimţit slugoi al lor, Noi nu suntem D.N.A. – Codruţa – 27 de mii de lei pe lună Cât pensiile a 50 de ţărănci sleite de tinereţe şi de exploatarea istoriei, Codruţa Laura ca în codrul cel de lauri Cu 27 de mii de efigii: Caragiale, Blaga, Eminescu, în braţe, lună de lună, N-o impresionează efigiile scribilor Până se desecretizează Protocoalele.

Muierea aia, satrap, Îşi ridică poalele Cum se zice, în cap Să-i vedem toţi banii la ciorap, Să se bucure Ambasadorele American Ca-n filmele cu dansatoare la Frenci – Can Can, 27 de mii de lei,

MIHALEA MEREVEI ­ poem ­

amintirile rămân spânzurate de zidurile trecutului nu știu dacă ai văzut vreodată cum se aliniază planetele cum îți dai seama că nu ești singurul zburător din lume nu trăiești într-un univers imagistic personal și alte Căi Lactee roiesc în jurul tău amintirile rămân spânzurate de zidurile trecutului într-un fel de coadă de pește și aerul unui nou zbor înșurubat de-o boare insolită de viață

Başca ce picură scurgerile de la Siaei.

Prin urmare, dragii mei Scribi, Noi suntem Efigiile Lucian Blaga de pe bancnotele de 200 de lei, Însă nu pentru salariile lor neruşinate.

Ei sunt D.N.A., sunt S.R.I., slugi la S.A.I.-ei, atâta sunt ei!

Ne invidiază, ne urăsc pentru că ei sunt ruşinea cea în perpetuă neruşinare: D.N.A., S.R.I., Nu ştiu decât să ne sperie, Pe când noi suntem Eminescu, Ideal, Doctrină, Patrie, Limba Română, suntem noi Efigii, steme de conştiinţă pe bancnotele lor de 500 de lei La cei mai răsplătiţi, de la cei mai persecutaţi – Floarea Darurilor! „Porni Luceafărul. Creşteau Pe cer a lui aripe Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe”.

Noi suntem Spaţiul şi Timpul, dimensiuni inaccesibile acestor roiuri de efemeride, muşte beţive...

Dar să întoarcem moneda, să citim cealaltă parte, aversul bancnotelor: Pe Biletul de Bancă, de toate valorile, de la un leu până la 500 Se râzgâie sub firma „Guvernatorul Băncii Naţionale a României” O iscălitură de-un tiraj cosmic: „Mugur Isărescu, Isar Mugurescu”, Două râme, două vipere, doi limbrici – astea sunt iscăliturile lor – Guvernator de B.N.R. – Slogane, benere – Nulităţi, De-aia îi dau ei zor şi fixează timp, date, ani, Anunţând triumful când vor trece România de la Leu la Euro Să scape de Efigiile: Caragiale, Blaga, Eminescu, de pe bancnote, Îi persecută, îi umilesc aceşti scribi ce se află peste toţi Guvernatorii, Căci noi nu suntem D.N.A., nici S.R.I., nici C.I.A., Noi suntem Banca Naţională a Limbii Române: Emitem valori inestimabile!

Fiţi mândri, Scribi ai Luceafărului!

Cronicari ai Timpului şi Spaţiului Naţional!

Trăiască Naţiunea Română! Jos globalizarea!

23 IV 2018 Ion GHEORGHE *** Strigătură la Conferinţa U.S.R. Stau şi mă gândesc cu oarece îngrijorare: Între Maiorescu şi-ntre Macovescu Domnul Profesor N. Manolescu Şade jos sau cade în picioare?

26 IV 2018

te scoate din fatigabilitatea în care ai căzut ca un plumb într-un ocean de așteptări bâjbâi la început mersul cu aripile frânte pe culmile norilor de păreri de rău apoi o pasăre necunoscută universului tău de clorofilă și muguri de brad albastru ți le leagă cu fașe de sentimente incendiare oasele zdrobite din dor și naivitate îți fluieră ca și cum Sf. Petru ar striga prin ele de acolo de la Poarta Frumoasă a templului raiului urban scoală-te și umblă și iar ți se face de-o poezie

18

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

Exilat în lumea metaforei

Marcel ISBĂȘOIU

Poetul Marin Moscu din Ploscuţenii Vrancei ne propune spre lectură ultimul volum de poezii “Galaxia lebedelor negre” apărut în condiţii grafice bune la Editura ArtCreativ din Bucureşti. Cartea, în cele 176 de pagini însumează 145 de poeme care variază de la cinci la 56 de versuri (“Florile uitării”, p. 45, respectiv “Dorul de mama”, p. 14). Şi cu acest volum domnul M. Moscu ne demonstrează că poezia este starea de spirit în care existenţa sa se face cunoscută şi înţeleasă semenilor şi mai ales confraţilor.

Scriitura poetică îl particularizează, identificându-l ca pe un poet adevărat, cu consistenţă şi vocaţie, care şlefuieşte cuvintele în poeme remarcabile, durabile, care sunt înnobilate de distincţia eu-lui.

“Galaxia lebedelor negre” este un puzzle liric înmănunchind mai multe specii ale poeziei culte, uşurând lectura şi oferind satisfacţii intelectuale şi estetice cititorului.

Poemul este: când rezultatul unui proces de conştiinţă ce însoţeşte şi dublează versificarea; când o imagine fericită imediat pusă în pagină/ pe hârtie.

Poezia care dă titlul cărţii o identificăm la pagina 92 şi poate fi îndestulătoare pentru a-l aprecia pe poet şi a-l plasa întrun loc de frunte în ierarhia truditorilor lirici din filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România (“Mesajul gâtului tău de lebădă mă-mbie/ Să intru-n galaxia-ţi de vis şi poezie/ Să-mi iau povară zborul şi iubirea,/ Să nu cedez ispitei de-a umbla aiu-

rea”).

Titlurile poemelor sunt jocuri sonore şi savante de cuvinte, metafore, arabescuri, cicerone şi florilegii stilistice.

Am identificat în cuprinsul volumului şi foarte bune poezii umoristice, satirice; exemplificative sunt cele şapte catrene ale “Dilemei” de la pagina 126 pe care vă invit să le citiţi după ce veţi aprecia ca fiind oportună achiziţia volumului de versuri în discuţie.

Efluvii divine, nelinişti şi spaime interioare se amalgamează în universul poetic/liric al “Galaxiei lebedelor negre”, autorul însoţindu-ne “pas cu pas” din faţa “tarabei destinului”, prin “izvorul de rouă” pe lângă “clepsidrele tăcerii” pentru a ajunge la “ADN-ul neamului” şi “dorul de mamă”. Vă rog să fiţi de acord că sună cu mult mai mult decât bine.

Poezia de dragoste/erotică este prezentă cu versuri şlefuite care au irizări de chihlimbar în care fiinţa iubită/adorată este aşezată/contrapusă diverselor planuri pe care poetul (şi) le imaginează şi în care abundă elemente stilistice variate, de o muzicalitate psalmodică (...Niciodată nu-i târziu să-mi fii aripă cu zbor,/ să-mi fii clipă în clepsidră de rubin,/ Să-mi fii cuibul meu de dor/Unde demn să ne iubim...” – “Niciodată nu-i târziu”, p. 89 sau “Cad tencuieli din cerul plin de stele/ Pe răsăritul meu de dealuri şi vâlcele,/ Unde florile s-ascund la tine-n sân/ De când iubirii veşnic mă supun” – “Miez de stea”, p. 95).

Extraordinar mi se pare şi poemul “Liftul spre cer...” (p. 132) inspirat din/de lec-

Ultima cronică Mircea LUNGU I­au găsit foile suple, uscate, zdrențuroase, debarcase grăsimile de sare ce­au curs pe chei...

Velatura însă, ca și cum n­ar fi vrut s­o­mbrace pe Afrodita, umflă sau ia drept adevăr ceea ce multiplică înaintarea acelei corăbii desculțe în recuperarea timpului jilăvit, gâlceava unor vânturi mărunțitoare

tura cărţii “Blocat în lift ...spre cer” a prietenului şi deopotrivă şlefuitor al cuvântului Marin Ifrim din urbea Buzăului.

Multe din poeziile volumului în discuţie sunt de factură baladescă, cu versificaţia, topica şi ritmul pe măsura speciei.

Influenţa liricii eminesciene se simte vers de vers, pagină cu pagină.

Eul liric este prins în fluxul senzaţiilor şi emoţiilor, în timp ce conştiinţa poetică e a unui autor care observă şi studiază încercând să impună imagini artistice proprii.

Din perspectivă simbolistică, chiar hermeneutică, “Galaxia lebedelor negre” poate fi interpretată în registrul dualităţii sacru, divin versus vulgar, satanic.

Poetul Marin Moscu, cu ultima sa creaţie lirică ne face părtaşi la periplul său prin “Galaxia unde albim lebede negre”, impunând judecăţi de valoare lirică excepţionale (“Uşa de la capătul lumii/ Este pentru ieşire/ Sau pentru intrare?/ Florile uitării/ Cresc în amândouă părţile”. (Florile uitării”, p. 45).

Evenimentul lansării “Galaxiei lebedelor negre” s-a consumat joi, 16 martie 2017 la Centrul Cultural Marghiloman” Buzău în prezenţa mai multor scriitori, poeţi şi publicişti buzoieni, a unui public avizat şi interesat de poezie şi a doamnei Daniela Toma – directorul Editurii “ArtCreativ” din Bucureşti.

(Auto)Exilatului în lumea metaforei, Marin Moscu, îi dorim muză inspirată, sănătate şi viaţă lungă. martie 2017, Buzău

și tot ce se­aude că se petrece cu ele, repede ori nu.

Așa cum grapase ancora de granit roșu păstra noblețea strălucirii pe când veghea La Pic chiar și cu brațul rupt deasupra florii de lotus bătută...

Răzimat de pupa lemnoasă dictez ultima cronică de călătorie convins fiind că închipuirile nu sunt doar temerare dar și că se pot bucura de bunăvoința ultimei închisori atât de prielnic scindându­mi sufletul și viața.

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

IONU} IFTIMOAIE

Încă de când aveam 14 ani frecventez galelele de box. În Brăila, la ”Arena” din centrul orașului, situată pe fostul Bulevard al Republicii, sau la ”Sala Progresul”. Astfel i-am cunoscut pe marii campioni Simion Cuțov, David Tănase, Ion Covaci (omorât cu cuțitul de un idiot) sau pe antrenorii Bobinaru (o legendă!), Ovidiu și Ganea. Au trecut de atunci aproape 5 decenii. Încă țin minte toate sâmbetele în care se organizau gale imperiale de box incredibil. David Tănase (Titi) mia fost coleg de cameră, era originar din Galați, dintr-o comună cunoscută, al cărei nume nu mi-l amintesc acum. În fine, vreau să spun că această lume dură, a boxului, mi-a fost familiară.

După meciuri, luptătorii mă luau cu ei la restaurant, noaptea târziu, să mâncăm câte o friptură și să bem câte o bere. Un timp, am cochetat și eu cu acest sport. La fizicul meu mă încadram la ”categoria muscă”, la 48 de kilograme parcă. Mi-am dat seama repede că nu e ceva deosebit în pumnii mei de plastilină. După ani, când m-am retras definitiv la Buzău, l-am căutat de Vasile Deșliu, unul dintre cei mai buni boxeri buzoieni ai tuturor timpurilor. Când venea la Brăila, când

urca pe ring, începea toată sala să ”urle”. Era un killer. Era singurul din echipa buzoiană care nu putea fi învins. L-am văzut jucând cu marele mardeiaș Pozniak, un boxer în vogă atunci. Nea Vasile al meu a pierdut la limită. Am plâns. La Buzău, ani buni, când încă exista crâșma ”Pomul Verde”, am băut cu nea Vasile câte o bere, din când în când, când dădeam de el pe acolo. Se retrăsese din viața socială. Își retrăia viața într-o nostalgie impresionantă. La un moment dat, am locuit în același cartier. Un timp, din câte știu, a fost angajat la Sala Sporturilor din Buzău. Cred că a fost o recompensă pentru activitatea sa.

Prietenul meu, Traian Chircu, gazetar sportiv greu de egalat, știe mai multe.

Acum e prin America! Nea Vasile evoluase la categorie semigrea, la 75 kg., nu mai sunt sigur de aceste încadrări.

Era un tip bine clădit. Când am auzit că a murit, era prea târziu. Nu l-am însoțit pe ultimul drum. Am făcut acest excurs pentru a ajunge la o altă legendă a acestui sport dur. La un sportiv care nu are nicio legătură cu Buzăul, Ionuț Iftimoaie, un mare campion, pe care, dincolo de forța sa fizică, îl admir pentru că și-a

19

sau pumnul care gândește precum șahiștii, mut(r)ă­n TV! intelectualizat mușchii și a devenit un actor autentic, jucând în seriale alături de licențiați în teatru, cu o dezinvoltură incredibilă. Am mai auzit de astfel de miracole. Se zice că Alain Delon, Belmondo și alți mari actori ar fi fost luați de pe stradă și făcuți mari vedete de către regizori cu instincte profesionale geniale. Nu știu cine a văzut în Ionuț Iftimoaie un actor care chiar e actor.

Cu față, cu fizic, cu mimică absolută.

Să-i trăiască talentul și să facă o lungă carieră în actorie. Când îl vedeam cum îi cotonogește pe toți roboții lumii, mă bucuram enorm. Un român dădea cu pumnul și cu piciorul acolo unde se dădea ora exactă a adormirii adversarilor. Pentru convingere, redau mai jos un scurt pasaj din Wikipedia: Ionuț Iftimoaie (n. 26 august 1978, Comănești, Bacău) este un fost kickboxer român. Numele său de ring este Ivan Drago. Are o înălțime de 1,87 m și o greutate de 102 kg.

• Campion al Italiei la kickboxing • Campion K-1 Bassano 2001 • Campion K-1 Bassano 2002 • Campion Italy GP 2002 • Best Romanian fighter 2004,2005,2006 • 2010 with RAY Sefo - Best fight of the year • 2016 Galion-Comanesti - Win the world title WKN, SUPERKOMBAT 95KG Vs Lorenzo Javier Jorge A fost primul român care a câștigat un turneu K1 organizat in Europa (2001). A participat în cadrul mai multor gale Local Kombat/SuperKombat și a învins nume precum Josip Bodrozic, Freddy Kemayo, Sergei Gur, Stephane Revellion, Ivica Perkovic și a remizat cu Alexander Ustinov. S-a retras după o pauză de 4 ani pe data 06.08.2016 (Galion-Comănești) în fața a peste 35.000 de spectatori unde l-a învins pe ”călăul” fraților Stoica: Lorenzo Javier Jorge.

Marin IFRIM

20

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

Cronica optimatului Din om, înger...

Lui George Călinescu Împotriva nu știu cui și nu știu cum, pe zi ce trece poezia română se revigorează. Dacă ai posibilitatea să citești aproape tot ce se publică, mai ales în on-line, nu ai cum să nu te simți într-o cursă a contradictoriului. Avem, acum, în anul 2018, la zi, o armată de iubitori ai limbii române: poeți, prozatori, critici literari etc. Un spectacol neregizat. Avem și mulți impostori. Vorba regretatului poet Ion Stanciu: ”E nevoie și de ei, sunt frunzele, cernozionul din care crește literatura”. Citat aproximativ. Sunt cel mai optimist pesimist din România. Cred în ziua de mâine, în ceva care nu-mi aparține. Iubesc viitorul literaturii române, fără casa literară a lui Ștefănescu. Nu am câștigat cine știe ce din chinul meu literar. Vin din urmă niște copii deosebiți. E ceva firesc. Eu mă dau mai dincoace de ei.

Le respect timpul. Dacă eram un dictator îmi dădeam demisia în fiecare secundă. Viitorul nu glumește cu nimeni. Și nu vine nici măcar de Sus. E peste tot. Inclusiv în cimitire. Altfel nu am iubi nici măcar iubirea. Vin tinerii.

Vin și se vor duce. Totul se repetă. Sunt optimist. Am trecut și noi pe aici, prin viața plină cu carne și oase, cu gânduri nebune, cu sentimente de roboți ai timpului. Nu sunt cinic. Și nici clinic. Mă bucur de fiecare secundă trăită pentru mine și pentru cei din jurul meu. N-am sfaturi. Nu știu ce să le spun tinerilor. Sunt mut și surd. Fără voia mea. Dumnezeu le face pe toate. Tinerii îi duc mai departe Crucea.

Are și El o Cruce. Sunt împăcat cu soarta. M-am născut răstignit. Un pic mai neputincios decât Christos. Cred în viitor ca și cum voi renaște prin liliacul din cimitir. Cred și doar atât. Pot să iubesc și nu pot urî ceea ce nu-mi stă în fire. Îi pup pe toți oamenii și scriitorii pe care nu i-am cunoscut cum trebuia. Umil!...

Marin IFRIM

în memoria Andreei Bratu Mihaela Roxana BOBOC

Acum trei zile un înger s-a dus acasă.

Adorm plângând. Îmi strâng copiii la piept, îmi strâng fricile ghem.

O lume plăpândă se ascunde în cochilia unui melc călcâiul morții strivește inocența mamele veghează la căpătâiul anilor mici e noapte și jucăriile dorm.

Leg cuvintele la gură, îngerii șoptesc psalmi și doare în sufletul păpușilor amintirile se rostogolesc pe covorul moale al copilăriei.

Poezia e un loc prea strâmt uneori pentru inima unuicopil viața se culcă în palmele veșniciei. În memoria Andreei Bratu, 1 oct. 2009 - 7 mai 2018, unicul copil al unei mame pentru care înseamnă totul...

Dumnezeu de catifea cusută cu nori invizibili...

Mă uit la harta țării mele. Nu cu sufletul, nu cu rugina istoriei, ci cu mintea cea de pe urmă a timpului. Totul pare mai mic decât odinioară. S-ar putea să nu văd cum vedeam acum câteva decenii, când, pe pereții clasei în care învățam erau bătute în cuie mai multe hărți ale țării mele: una economică, una administrativă etc. Mă uit la țara mea și îmi vine să mă ridic la ceruri, de bună voie și nesilit de nimeni, doar de dragul de a locui într-o stea rudă cu pământul. Îmi iubesc țara. E ceva care ține de mine însumi. Nu sunt un războinic, nici un cârtitor. Sunt doar un om cu țara în gene. Țara mea e ca o biserică acoperită cu ploi din rădăcini de păpădie. E o țară gingașă. Se scutură repede de timpul altora.

Are istoria ei. O istorie lungă și densă, plină

de rugăciuni spre Cel de Sus. Niciodată nu voi fi altceva decât ceea ce sunt, un român care se lasă bătut în cuie. Bătut la cap. Bătut la glezne. Bătut la mâini. Bătut la încheieturile sufletului. Și totuși, dincolo de cruci, la capătul cimitirelor, sunt viu. Aștept următoarea răstignire cu mari dureri în cot. Nu sunt Hristos.

Sunt doar suferința acestuia. Îmi fac cruce în fiecare zi. O cruce cât cerul. Înaltă, adâncă, largă, venită de sus spre creștetul meu. Nu sunt bigot. În jurul bisericii mele, ”Sfinții îngeri” din Buzău, în centrul orașului, toată ”curtea” e plină cu iarbă și cu flori. Am văzut, ieri, în plin anotimp, un fel de lan de păpădii neînsămânțate de edilii târgului. Păpădiile îngerilor. Gratuit la privire, suflet liber, Dumnezeu de catifea cusută cu nori invizibili. Țara

mea. N-o cânt pe Ea, îmi plâng sufletul pribeag, într-o glie moștenită. Într-o țară îndoită.

Mă uit mereu în Sus de tot, în vârful cerului, acolo unde, altădată, erau zei, mă uit la Tată și la Fiu, și simt că merită să fiu. Mă uit la harta țării mele. Încă văd bine printre stele.

Printre cruci și păpădii, parcă văd că am să viu. Țara mea e ca și mine, când mi-e rău numi este bine, când mi-e bine risipesc tot ce pot să agonisesc: dragoste, dureri, nădejdi, lupte oarbe și-alte cele. Îmi iubesc țara și-n somn. Doar pentru că sunt un om, creștinat aici, sub cer, dat cu mir de Dumnezeu. În curând, eu o să devin o cruce. E mare lucru. E un semn că, în fine, am intrat în rândul lumii.

M.I.

iulie - septembrie 2018

ÎN COPIE Alexandru PRIPON Șlefuirea unei idei remarcabile, fără milă, pentru a încăpea în tiparul șleampăt al cuvintelor la modă, schilodirea unui vis îndrăzneț, ajustat barbar pe patul unui Procust contemporan, spre a se încadra printre idealurile croite sub strălucirea de gheață a momentului, aceasta este lumea în care trăim. Ne străduim prea mult să cuprindem cu privirea orizontul de buzunar așezat, comod, sub o cupolă, nepricepând că privim o imitație neizbutită. Iar schimbările care survin în acest spațiu sunt tot artificiale, potrivite unui scop pe care nu îl zărim, ascuns în spatele decorului. În copie, viața se supune unor voințe exterioare, înscriindu-se, cuminte, pe un făgaș dinainte trasat, cu precizie. Dezvoltarea individuală pare o farsă elaborată, căci suntem meniți asemănării până la îngemănare, purtând pe umeri o personalitate ce nu ne aparține. Ne încântă idealurile altora și ne dorim să privim cu ochii altora. Devenim alții, fără a fi ei. Iar oglindirea aceasta în ape mincinoase capătă, încet, valențe patologice, aruncându-ne într-un univers fictiv, personaje ale unui scenariu nu chiar izbutit.

Ni se tot vorbește despre lumea liberă și perfectă aflată dincolo de un ocean. Ni

Cartelul metaforelor se prezintă, mai întâi sub formă de glumă, apoi foarte serios, efectele „benefice” ale drogurilor și deviațiilor sexuale, ale ateismului militant și ale anarhiei-ca mod de viață, obișnuindu-ne cu nefirescul, cu expectativa resemnată în mijlocul nisipurilor mișcătoare. Pentru noi, sirenele intonează o melodie oribilă, atrăgându-ne sub cupola unde copiile aproape voluntare își poartă pașii, cu obediență, în cerc. Aici bucuriile sunt false, exagerate. Aici tristețea este vizibilă, deși poartă un cu totul alt nume, care așează pe oricine sub spectrul de damnat al inadaptării.

De ce s-ar dori să existăm... în copie?

De ce nu? Ne-am dovedit supuși vremurilor ce au trecut, vijelios, peste noi. Am sperat prea puțin și nu ne-am străduit suficient. Am acceptat călăuzirea altora pe propriile meleaguri. Am dorit izbăvirea de coșmarul ce a trecut și suntem condamnați să ne asemănăm unor persoane cvasi-inexistente, desprinse din cinematografia altor tărâmuri. Suntem materialul perfect pentru acest experiment inuman, de sărăcire materială și spirituală fără opunerea unei rezistențe reale. Am acceptat viața în copie, iar răsplată ne este pierderea identității. Afundarea în uitare, ca alternativă pentru o prea dureroasă amintire.

Literatura, muzica, obiceiurile, toate șiau modificat invariabil sensul. Mândria națională a devenit subiect de glume nesărate. Și, astăzi, ni se cere să

Scrie­mi măcar un rând Doamne, scrie-mi măcar un rând din ce sunt și iubesc din ce doare și se rostogolește la picioarele tale.

Iartă-mi nopțile cu gust de mosc. Pașii mici spre lumină și plânsul acuarelelor printre poeme inima care iubește invers, din cer spre pământ, din rai spre iad Timpul inconștient se cuibărește la pieptul meu, dar respirațiile mele nu sunt de aici, părinte, nu sunt de aici bătăile sufletului meu în toaca pământului ropotul ploii în cușca trupului dangăt de înviere rostește Cuvântul și lumea e o luntre prea strâmtă pentru noi.

Noi cei care am murit de atâtea ori,

21

renunțăm la Dumnezeu. Orbecăind prin acest univers imaginar, suntem pe cale să acceptăm, docili, crezând că, astfel, ne vom asemăna mai mult cu bizarele personaje fanteziste pe care le copiem. În realitate, nicăieri nu există un asemenea deșert unde nisipuri nestatornice să acopere osemintele idealurilor unei întregi națiuni, ucise după atâtea generații de sacrificii și lupte. În copie, acolo unde ne-au azvârlit erorile ori reaua voință ale celor ce au purtat în mâini destinul, nu și stindardul românismului, totul este posibil, întrucât pastișăm, aberant, o iluzie. Anarhia naște imagini extravagante și modele personale pentru adolescenți răzvrătiți fără cauză, nu modalități viabile de a duce mai departe menirea unei națiuni. Dar, în copie, nu există logică. Tehnicile de manipulare îi suplinesc, cu dibăcie, pe termen nedeterminat, locul.

Am ajuns la o răspântie unde va trebui să alegem, conștient, între devenire și distrugere. Dincolo de orice fraze pompoase ori cuvinte cheie bine plasate, la aceasta se rezumă totul. La a fi români, cu toate greutățile care au fost, sunt și vor mai fi, legate de păstrarea identității naționale în contextul atâtor tendințe expansioniste, sau a nu mai fi deloc. A ne disipa, precum picăturile de ploaie în marea agitată a istoriei mereu schimbătoare. Parcurgând un drum dinainte trasat, cu precizie, către existența în copie – un alt fel de a numi acest soi incipient de renunțare la ființă...

neștiute pleoape închise în brațele rugăciunii.

Să nu pleci acum odată cu luna îmblânzită într-un nor și chipul blând al fericirii, cu genunchii strânși la piept, așteaptă-mă, să mă întorc ocrotind candela în mâini de copil.

Scrie-mi măcar un rând și acela să fie apă vie, Poezia, această femeie plângând la fântâna lui Iacob, cu ochii negri de dor, nu va mai înseta nici va mai cere mângâieri pe chipul palid al iubirii se face noaptea prag.

Mâinile tale cuceresc umerii goi ai cuvintelor, și ele plâng a veșnicie.

Mihaela Roxana BOBOC

22

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

Prima atestare documentar` a satului }inte[ti Războaiele ruso­turce Între secolele al-XVI-lea și al-XX-lea, între Imperiul Rus, aflat într-o permanentă ascensiune și Imperiul Otoman aflat, la începutul perioadei menționate, la apogeu și apoi într-un declin continuu, a avut loc un șir de douăsprezece războaie, toate purtate cu scopul ca fiecare dintre cele două imperii să rupă cât mai multe teritorii de la celălalt. Cele douăsprezece războaie s-au desfășurat între anii: 1568-1570, 1676-1681, 1686-1700, 1710-1713, 1735-1739, 1768-1774, 17871792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856 (parte a războiului Crimeii), 1877-1878 (la care a luat parte și România), 1914-1918 (parte a primului război mondial) și s-au încheiat șapte dintre ele cu victoria rușilor, trei dintre ele cu victoria turcilor și două dintre ele cu victorie nedefinită. În urma derulării acestor războaie, frontiera românității răsăritene a fost mutată de pe un râu pe altul, ajungând de la Nipru (unde s-a aflat la 1681) mai întâi pe Bugul Pontic în 1772, apoi pe Nistru în 1792 și mai apoi pe Prut în 1812 unde se află încă și acum, cu mici perioade de revenire pe Nistru.

Cel de al doilea război ruso-turc, cel dintre anii 1676-1681, s-a terminat cu o victorie indecisă a celor doi cobeligeranți și hotarul celor două imperii a fost păstrat pe râul Nipru. Pacea a fost încheiată în capitala Hanatului Crimeii, la Bahcisarai. În acel timp, în Moldova, a domnit Duca Vodă. În lista domnitorilor români din Moldova, Duca Vodă a fost trecut în trei domnii, între 1665-1666, între 1668-1672 și între 1678-1683, iar în lista domnitorilor români din Muntenia a fost trecut într-o singură domnie, între 1673-1678. Între anii 1680-1683 Duca Vodă a obținut firman de domnie cu specificația “domn al Moldovei și hatman al Ucrainei”și astfel stăpânirea lui Duca Vodă s-a întins de la Carpații Orientali până la Nipru. Nu a fost o uniune de state, așa cum a fost uniunea dintre Polonia și Lituania, ci a fost o uniune personală în care Duca Vodă cumula cele două funcții în cadrul stăpânirii otomane a celor două teritorii. De remarcat a fost faptul că ambele teritorii, atât Moldova, cât si Ucraina dintre Bugul Pontic și Nipru, în sud au fost locuite majoritar de tătari, iar în nord majoritar de moldoveni.

Cel de al cincilea război ruso-turc, cel dintre anii 1735-1739, a fost , de fapt, un război ruso-austro-turc. Imperiul Rus și Imperiul Austriac au înfruntat pe câmpurile de luptă împreună Imperiul Otoman și au fost învinse.

Imperiul Austriac a încheiat cu Imperiul Otoman pacea de la Belgrad, la 21 august 1739, cedând teritorii, iar Imperiul Rus a încheiat, mai târziu, pacea de la Niš, la 3 octombrie

1739, păstrând status quo-ul. Dar, diplomația rusă, devenită foarte puternică în acel secol, a reușit să determine Regatul Franței, care a fost arbitrul Europei în acea vreme, să încheie cu Imperiul Otoman, la Constantinopole, Capitulația din 1740, în care hotarul Moldovei a fost stabilit în mod expres pe Bugul Pontic. O astfel de capitulație a delegitimat pretențiile teritoriale ale Imperiului Otoman dincolo de Bugul Pontic și a legitimat pretențiile Imperiului Rus asupa Ucrainei dintre Nipru și Bugul Pontic. Și, bazându-se pe Capitulația din 1740, Imperiul Rus a ajuns în 1772 cu frontiera pe Bugul Pontic.

Cel de al șaselea război ruso-turc, cel dintre anii 1768-1774, s-a încheiat cu victoria Imperiului Rus împotriva Imperiului Otoman.

Pacea a fost încheiată la 25 septembrie 1774, la Kuciuk Kainargi în Dobrogea de Sud (astăzi satul Kainardja din nord-estul Bulgariei) și a prevăzut, printre altele, că hotarul dintre cele două imperii cobeligerante a fost stabilit pe Bugul Pontic și că prevederile Capitulației de la 1740, încheiată între Regatul Franței și Imperiul Otoman, nu se mai aplică. Această din urmă pevedere a fost posibilă în condițiile în care regele Franței Ludovic al-XV-lea, în timpul căruia se încheiase această Capitulație de la 1740, murise la 10 mai 1774.

Cel de al șaptelea război ruso-turc, cel dintre anii 1787-1792, a fost și acesta un război ruso-austro-turc. Imperiul Austriac a intrat în acest război în anul 1788, voind ca armatele austriece să aibă flancul estic acoperit de armatele rusești. În cursul anului 1789 armatele austriece au ocupat toată Muntenia și la 9 noiembrie 1789 au intrat în București. Au rămas în Muntenia până la încheierea cu Imperiul Otoman a păcii de la Șiștov, din 24 iulie 1791, cu păstrarea status quo-ului, fiind presați din vest de izbucnirea Marii Revoluții Franceze. Imperiul Rus a asigurat austriecilor flancul estic și armatele ruse au pătruns adînc în teritoriile turcești, reușind să impună adversarilor pacea de la Iași, din 9 ianuarie 1792, prin care lua în stăpânire Kubanul, Crimeia și Transnistria. În felul acesta hotarul dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a ajuns pe Nistru. În anul 1793, împărăteasa Ecaterina a-II-a a Rusiei a ordonat să se facă un recensământ al teritoriului Transnistriei, recensământ al cărui rezultat se află în depozitul de carte al Bibliotecii Academiei Ruse din Moscova și care a consemnat următoarele rezultate: moldoveni 67%, tătari 23% și 10% alte neamuri (turci, greci, bulgari, polonezi, evrei, ruteni,…) Dar, nu a fost picior de rus pe acolo. Mai târziu, istoricul Ion I. Nistor în car-

tea sa ”Românii Transnistrieni”, publicată la Cernăuți, în anul 1925, a precizat că mitropolitul Kievului, Gavriil Bănulescu, în timpul păstoririi sale între anii 1799-1803 a efectuat un recensămînt al comunelor parohiale din Transnistria și a găsit următoarea situație: “Din cele 67 de comune parohiale arătate de mitropolitul Gavriil, 49 erau locuite exclusiv sau în parte de români. Din statistica aceasta reese clar cât de numeros și puternic era elementul românesc între Nistru și Bug pe vremea aceia. Unii dintre acești Români sălășluiau acolo încă din vremurile bătrâne, alții s’au așezat acolo după anexarea rusească. Datele acestea ale oficialității rusești servesc de cea mai bună dovadă pentru românitatea acestei regiuni.” Și, în sfârșit, cel de al optulea război rusoturc, cel din anii 1806-1812, s-a încheiat cu victoria rușilor, care au cerut ca ambele țări române Muntenia și Moldova să intre în componența Imperiului Rus, dar invazia franceză a lui Napoleon I din 1812 a zădărnicit aceste planuri ale rușilor, aceștia mulțuminduse doar cu Basarabia, partea dintre Prut și Nistru a Moldovei. Și, astfel, rușii au adus hotarul Moldovei de la Bug la Prut. În teritoriile românești ocupate de ruși s-a dus permanent o politică de deznaționalizare a românilor, prin deportarea acestora în extremul orient rusesc și prin colonizarea cu ruși și ucraineni.

Ocupatia austriacă a Munteniei între 1789-1791 În timpul celui de al șaptelea război rusoturc, cel dintre anii 1787-1792, Muntenia a fost ocupată de austrieci între anii 1789-1791.

Austriecii, aliați cu rușii, au sperat atunci să ocupe Muntenia și să o anexeze la Imperiul Austriac, în timp ce rușii au fost interesați de ocuparea Moldovei (partea care urma, cea dintre Bugul Pontic și Nistru) și pătrunderea ulterioară în Balcani cu realizarea joncțiunii cu slavii de sud. Austriecii nu au realizat dezideratul lor pentru că după izbucnirea Marii Revoluții Franceze, în 1789, s-au trezit în război și cu Franța și au fost obligați să renunțe la toate planurile de extindere în răsărit. În schimb rușii, care după acest război au ocupat Kubanul, Crimeea și Transnistria, au obținut o largă ieșire la Marea Neagră. În timpul acestui război ruso-austro-turc, Muntenia a fost condusă de domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), care a fost loial turcilor. El a fost sprijinit să ajungă domn al Munteniei de un amiral, Gazi Hasan Pașa, sub comanda căruia servise în flota turcă în calitate de dragoman, amiral care a fost prieten cu marele vizir din acel timp. În

iulie - septembrie 2018 “Istoria Românilorŭ”, a lui V. A. Urechia, publicată în 14 volume, în anul 1891, la lito-tipografia CAROL GŐBL, din București, din Strada Doamnei, numărul 16, în seria de volume pentru perioada 1774-1786, în Tomulŭ I, la pagina 555, scrie următoarele: “Unŭ noŭ asaltŭ datŭ de Mavrogheni și de protectorulŭ sěŭ Hasan Pașa, la Sultanulŭ, în 1786 Februarie, fu încoronatŭ de succesŭ. N. Mavrogheni căpětâ domnia țĕreĭ Muntenescĭ, în loculŭ luĭ Michaiŭ C. Șuțulŭ. La 14 Martie stilŭ noŭ, Mavrogheni primi învestitura din mânile Sultanuluĭ.” În timpul războiului ruso-austroturc din 1787-1792, Nicolae Mavrogheni a avut o mică armată, formată din 10.000 de oameni (în majoritate turci) cu care a rezistat invaziei austriece o bună perioadă de timp.

Boierii din divanul domnesc nu l-au susținut de nici un fel, el fiind un dușman înverșunat al acestora. Aceștia au fost împărțiți în două tabere, una care voia ca Muntenia să fie ocupată de ruși și alta care voia ca Muntenia să fie ocupată de austrieci. Deși Nicolae Mavrogheni a rezistat până la 9 noiembrie 1789, copleșit de armata austriacă, a trebuit să părăsească Bucureștiul și să se retragă în Bulgaria. Pe 31 martie în anul 1790 a murit amiralul său, care l-a susținut să ajungă domn, iar marele vizir prietenul amiralului a fost schimbat din înalta dregătorie pe care a avut-o și astfel s-a trezit singur în fața uneltirilor marilor boieri din Muntenia. În urma acestor uneltiri ale boierilor a fost prins și executat de autoritățile otomane, la data de 30 septembrie 1790, în localitatea Beala, pe râul Yantra din Bulgaria.

Austriecii, după ce au ocupat Muntenia în 1789, au instalat o administrație austriacă.

Privită din afară acestă administrație nu s-a ocupat decât de “muzici și de baluri, după obiceaiul lor” așa cum a scris Dionisie Eclesiarhul în cronica sa. Dar, Prințul Osias de Coburg, comandantul armatei austriece, adusese cu sine foarte mulți ofițeri cartografi, care au trasat planurile marilor orașe și care ulterior au ridicat topografic o hartă a Munteniei. De această hartă, în țara noastră nu s-a știut nimic, foarte mult timp.

Harta lui Friderich Specht Harta aceasta a fost ridicată topografic de un grup de ofițeri cartografi austrieci, sub comanda colonelului de stat major Friderich Specht. Timpul, pe care l-au avut la dispoziție, a fost foarte scurt, doar nouă luni, din septembrie 1790 până în mai 1791. Dar, când s-au retras din Muntenia , austriecii au plecat și cu o hartă amănunțită a acesteia, care semăna destul de mult cu ridicările topografice iosefine din vremea împăratului Iosif al-II-lea (1780-1790) executate pentru toate teritoriile Imperiului Austriac. Harta a fost considerată secret militar mai bine de o jumătate de secol, iar după ce între anii 18691887 au fost excutate ridicările topografice

Cartelul metaforelor pentru Harta Franciscană Iosefină, hărțile cele vechi au fost trimise la cabinetele de hărți ale marilor biblioteci. Și, în felul acesta, a fost posibil ca în anul 1912, academicianul român Nicolae Docan, istoric de profesie, să găsescă o astfel de hartă într-o bibliotecă din Viena. A comandat două copii după această hartă, le-a adus în țară și acestea se găsesc și astăzi la Cabinetul de Hărți al Bibliotecii Academiei Române. În prezent această hartă se găsește și sub formă digitală, fiind transpusă cu ceva ani în urmă.

Harta lui Friderich Specht este cea mai veche hartă a Munteniei din perioada modernă și a fost ridicată topografic de specialiști care au avut cunoștințe sistematic dobândite în domeniul topografiei militare.

Chiar dacă timpul acordat acestora a fost unul insuficient, cunoștințele lor au suplinit din plin acest neajuns. Aceștia au folosit pentru ridicarea topografică a hărții metoda triangulării, cea mai modernă metodă a timpului respectiv. În acest sens au folosit patru axe de triangulare: axa Dunării, cea mai importantă și cea mai bine trasată, axa Oltului, axa Prahovei, cu coborâre peste Dâmbovița și Argeș și axa Buzăului. Pe aceste axe localitățile au fost mult mai corect amplasate geometric pe hartă și sunt prezentate toate fără omisiuni. În spațiile dintre axe au mai fost și localități uitate sau eronat fixate. De asemenea rețeaua de drumuri a fost destul de bine reprezentată, drumurile dintre orașe fiind trasate cu o linie mai groasă pentru a marca importanța acestora, iar drumurile dintre sate fiind trasate cu o linie mai subțire. Pentru toate drumurile s-a folosit o culoare spre maroniu deschis. Cursurile de apă au fost trasate cu culoarea albastră și au grosimi diferite în funcție de mărimea cursului de apă respectiv.

La 1764, când a fost introdus sistemul cadastral austriac, s-a stabilit ca hărțile cadastrale să folosească o scară în care 1 țol vienez=1000 pași. Academicianul Nicolae Docan în “Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la răsboiul din 1787-1791” publicat în Analele Academiei Române, seria II, tomul XXXIV, Memoriile Secțiunii Istorice, București, 1912, a prezentat țolul vienez ca fiind dat de relația: 1 țol vienez=0,0263 metri.

Aceasta a făcut ca scara unei hărți cadastrale să fie 1:28.800. La această scară a fost trasată și Harta lui Friderich Specht de la 1790.

Dar academicianul Nicolae Docan a adus cele două exemplare ale hărții la o scară pe jumătatea celei inițiale, adică 1:57.600. Numărul de planșe din care a fost compusă harta a fost de 111, dintre care 108 au acoperit Muntenia, iar celelalte 3 zonele limitrofe ale Serbiei. Dintre zonele Munteniei, din hartă a lipsit raiaua Brăilei pe care austriecii nu au îndrăznit să o ocupe, aceasta fiind un cap de pod în stânga Dunării pe care turcii nu l-ar fi cedat ușor și o zonă puternic fortificată și cu

23

multă armată turcească.

Mulți autori au criticat carențele Hărții lui Friderich Specht. Eu am avut la dispoziție doar o parte din axa Buzăului a acestei hărți, mai precis zona de sud a orașului Buzău. Pe o hartă militară m-am așteptat să găsesc trecute toate cele patru movile ale comunei Țintești. Nu a fost trecută niciuna, probabil din cauză că zona a fost puțin locuită și oamenii locului fiind veniți de curând, nu ajunsese să pună denumiri și movilelor și atunci cartografii austrieci nu le-au mai trecut pe hartă. În zona fostei comune Maxenu care acum face parte din comuna Țintești nu a fost trecut pe această hartă bazinul hidrografic al pârâului Negreasca, care la timpul acela al ridicării topografice a Hărții lui Friderich Specht era foarte întins și bogat ca debit. De asemenea nu au fost trecute pe hartă toate pădurile din zona comunei noastre. Cu toate aceste carențe Harta lui Friderich Specht rămâne pentru noi un document unic.

Prima atestare documentară a satului Țintești În ultima perioadă de timp, am studiat o serie de hărți vechi ale Țării Romănești Muntenia, din secolul al-XVIII-lea, cu speranța că voi găsi măcar unul din satele comunei Țintești, trecut pe aceste hărți. Au fost hărți întocmite în majoritatea lor de cartografi austrieci, ridicate prin metode empirice, iar unele mi s-au părut copiate după altele mai vechi.

Denumirea localităților din acele hărți a fost mult diferită de ale celor din zilele noastre și nu am găsit nimic. Căutările mele au durat până când am găsit articolul “Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la războiul din 1787-1791” al academicianului Nicolae Docan, pubicat în Analele Academiei Române, seria II, tom XXXIV, Memoriile Secțiunii Istorice, în anul 1912, la București.

Memoriul acesta a fost o prezentare a hărții ridicată topografic de grupul de ofițeri condus de colonelul Friderich Specht în perioada 1790-1791. În decembrie 2017 am reușit să ajung la Cabinetul de Hărți al Bibliotecii Academiei Române, unde am cerut Harta lui Specht. Personalul bibliotecii a fost de o politețe impecabilă. Mi-au adus o hartă de carton pe care erau cele 111 planșe ale hărții și le-am spus că mă interesează planșa cu numărul 87 unde era reprezentată partea din sudul orașului Buzău. Au dus înapoi harta de carton, au venit apoi cu un CD pe care l-au introdus într-un calculator și a apărut pe ecran partea de hartă pe care o cerusem. În sudul orașului Buszeo era trecut numele unui sat Szindestie (în limba germană se citește Țintești). Am dat apoi adresa mea de poștă electronică și mi-au trimis acasă extrasul din planșa cu numărul 87 din această hartă.

A fost, probabil, în acest an 1790, prima atestare documentară a satului Țintești, din județul Buzău, momentul din care acesta a

24

Cartelul metaforelor

început să aibă istorie. Nu m-am întrebat niciodată dacă această perioadă de peste 230 de ani de existență, dovedită istoric, a fost mult sau puțin. Când am citit cartea “Agricultura veche”, scrisă de Constantin Garoflid, cel care a fost ministru al agriculturii în mai multe guverne interbelice, am aflat că satul Țintești a fost un sat nou înființat în Bărăgan și de atunci nu am mai avut așteptări dincolo de această perioadă de 230-250 de ani. Această hartă, în care satul Țintești a apărut cu un număr de 11 case, dintre care 9 case au avut curte, iar două dintre ele nu au avut, dovadă că acestea din urmă fuseseră de curând construite, a fost prima hartă în culori, cu un asemenea grad de detaliu, ridicată topografic în Muntenia. Cele 11 case au fost dispuse aparent la întâmplare în jurul unui spațiu liber ce semăna cu o piață și de unde plecau toate cele șapte drumuri, care legau satul de celelalte sate și de orașul Buzău. Am presupus că aici s-au aflat una sau mai multe fântâni cu uluce de o parte și de cealaltă pentru adăparea animalelor, fântâni de la care luau apă și locuitorii. Locul acesta, unde a fost plasat satul atunci, evident că nu putea fi altul decât acel “În crucioae” despre care ne-a relatat învățătorul Ion Neagu în “Monografia satului Țintești din județul Buzău” publicată la Buzău, în anul 1939. Satul Țintești a fost plasat pe malul unei gârle, al cărei curs nu a fost trasat corect. Probabil că această gârlă s-a ramificat în două brațe, undeva mai sus de satului Pogonele din zilele noastre și apoi aceste brațe s-au unit mai la sud de satul Țintești. Unul din brațele acestei gârle a curs pe lângă satul Țintești, iar celălalt a curs prin satul Vlat, aflat undeva între calea ferată actuală care leagă orașul Buzău de orașul Brăila și DN2B, aproximativ la 2,5 km de Tăbărăști pe direcția nord, deci în cadrul moșiei Ținteasca de mai târziu. Acest sat a fost cea mai mare surpriză a mea pentru că memoria colectivă a celor din Țintești nu l-a păstrat, iar învățătorul Ion Neagu în monografia lui nu a scris nimic despre un astfel de sat.

Revenind la gârla aceea, trasată incorect pe hartă, urmărind izvorul acelei gârle, cu toate imperfecțiunile acestei hărți, acesta a fost plasat pe paralela pe care se află și astăzi movila Cucutan. De sub movila Cucutan a izvorât acest curs de apă și probabil că atunci a avut două brațe care au curs pe direcția dinspre nord-vest către sud-est. Primul braț, cel din dreapta sensului de curs, mai curge și acum. Acesta a fost numit de pogonari, când s-au așezat aici, după 1863, pur și simplu Pârâul. Ținteștenii l-au numit Pârâul Antoanei sau Apa Antoanei. Celălalt brat, cel din stânga, pe care de fapt s-a aflat Hanul Antoanei a avut o soartă mai tristă. Când s-a construit calea ferată, la anul 1870, traseul acesteia a fost ales astfel încât a traversat de două ori cursul acestui braț. Și, cum terasamentul acesteia a fost construit peste gârlă,

aceasta s-a transformat în apă stătătoare și în timp s-a colmatat. Dar valea a rămas și se poate vedea și astăzi unde a fost satul Vlat, aproximativ prin zona aceea a gârlei pe unde a fost puțul lui Mioară.

Dacă unim printr-o linie dreaptă satele Țintești și Tăbărăști, pe Harta lui Specht, această linie trece peste brațul din stânga al Gârlei Antoanei, aroximativ pe lângă locul unde a fost în acele timpuri Hanul Antoanei, aflat pe un tăpșan pe malul drept al acestui brat. Singura urmă pe care a lăsat-o această femeie, care a fost o hangiță de renume pe drumul Brăilei, a fost o cruce de piatră cu inscripții cirilice, care s-a aflat lângă han.

Acest drum al Brăilei a fost trasat pe Charta României Meridionale a lui Carol Popp de Szathmari, desi nu a fost prezentată și o ospetarie (un han) pe drumul dintre Țintești și Tăbărăști, pentru că acesta dispăruse în anul 1855. Mai târziu însă pe Harta Franciscană Iozefină apare doar crucea Antoanei. Eu cred că ținteștenii ar trebui să aibă grijă de această cruce ca de un monument istoric, să nu se întâmple și cu aceasta ceea ce s-a întâmplat la Pogonele cu crucea Vântulesei.

Dintre satele actuale ale comunei Țintești, pe Harta lui Specht a fost trecut și satul Maxin, precursorul satului Maxenu din zilele noastre. Acesta a avut în acel timp 7 case care au fost dispuse, la fel ca și cele de la Țintești, în jurul unui spațiu unde se întâlneau toate cele trei drumuri care duceau la Maxin. Acest sat nu a mai fost însă satul Maxin din evul mediu tărziu, pentru că acel sat a dispărut în același timp cu celelalte sate de pe teritoriul comunei Țintești, Negreasca, Beridești și Opăriți, datorită invaziilor turcești repetate de la mijlocul secolului al-XVII-lea, așa cum se susține la pagina 44 și în monografia “Țintești-Rouă de Bărăgan” scrisă de Nicoleta Gâlmeanu, Sebastian Hofner, prof.

Stelian Grigore, prof. Valeriu Nicolescu și prof. Carmen Elena Dragnea. Episcopiia Buzăului a încercat timp de 150 de ani, să restabilească satul acesta, la nivelul la care să aibă suficienți oameni, pentru a munci întrega moșie Maxenu Vârtoapele. Și, în anul 1812, a reușit, așa cum ne-a prezentat Bazil Iorgulescu în “Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău” republicat în anul 2005, la Editura ALPHA MDN, la Buzău, descriind evoluția comunei Maxenu.

De asemenea, pe teritoriul din zilele noastre al comunei Țintești, a mai fost trecut pe Harta lui Specht satul Vlath. Acesta a avut 13 case și a fost cel mai mare sat dintre cele trei. Casele satului Vlath au fost plasate de o parte și de cealaltă a brațului din stânga al Gârlei Antoanei. Pe partea dreaptă, în sensul de curs, a acestui braț au fost nouă case, iar pe partea stângă au fost patru case. Concentrarea aceasta de case, pe malul drept, ne duce cu gândul la faptul, că satul Vlath s-a înființat pe acest mal al brațului stâng al Gâr-

iulie - septembrie 2018 lei Antoanei. În acest sat duceau doar trei drumuri, la fel ca și în satul Maxin, în timp ce la Szindestie (a se citi Țintești) se intersectau șapte drumuri. Toate aceste trei sate, care au fost amplasate pe teritoriul comunei Țintești, au fost sate înființate de puțin timp, cel mai concludent indiciu în acest sens fiind faptul că nu aveau biserici. Acestea au fost construite abia în secolul al-XIX-lea, în cele două sate Țintești și Maxenu, care au avut continuitate neîntreruptă până în zilele noastre pe teritoriul comunei, în timp ce satul Vlath a dispărut.

Pe axa Buzăului, a Hărții lui Specht, în partea imediat de sud a orașului Buzău, satele sunt relativ bine reprezentate și ca poziție și ca denumire. Cum satele românești au în general denumiri cu forme de plural, austriecii au folosit diverse forme de plural astfel: la satele Stăncești și Gomoiești au folosit terminația -st, prin pierderea vocalei i care este neaccentuată, scriind pe hartă Stancsest și Komojest, la satele Țintești și Tăbărăști au folosit terminația -ie, scriind pe hartă Szindestie și Taborastie, la satele Mărăcineni și Căpățânești au folosit terminația -y, scriind pe hartă Kapusinesty și Maratsineny. Au fost însă și localități care nu au avut nici o problemă de fonetică: exemplu au fost Lipia și Maxin la care fonetica a fost aceeași și în limba română și în limba germană.

Satele din jurul comunei Țintești actuale au fost trecute pe hartă astfel: Stancsest - Stăncești 13 gospodării Vlath - Vlat 13 gospodării Szindestie - Țintești 1 1 gospodării Taborestie Tăbărăști 13 gospodării Maxin - Maxenu 7 gospodării Komojest - Gomoiești 7 gospodării Kremen - Cremenea 17 gospodării Toate aceste sate au fost sate fie recent înființate, așa cum a fost satul Țintești, fie sate reînființate, așa cum au fost Maxenu, Gomoiești, Tăbărăști. Primul argument în sprijinul acestei afirmații a fost numărul mic de case, al doilea lipsa bisericilor și al treilea lipsa curților boierești și a conacelor. Toate aceste sate au fost plasate de la râul Buzău trecut pe hartă ca Buszeo Fluss (Fluviul Buzău) și până la râul Călmățui trecut pe hartă Kalmazeu. Și, cu toate carențele pe care le-a avut Harta lui Specht, această hartă rămâne un izvor istoric important pentru cei care vor dori de acum înainte să scrie monografii sau istorii locale ale satelor României Meridionale alături de alte hărți precum Harta Rusă de la 1830, Charta României Meridionale de la 1855 a lui Carol Papp de Szathmari și Harta Franciscană Iosefină ridicată topographic între anii 1869-1887.

Mihai ȘTEFAN

iulie - septembrie 2018

Ion Lazăr da Coza, un Vezuviu în literă și spirit creștin Înainte de a lectura cea de a șasea carte a lui Ion Lazăr da Coza, am dat un mic ocol prin CV-ul său literar. Autorul cărții la care fac referire acum (”La umbra Vezuviului”, roman, Ed. Salonul literar, Odobești, 2016, 274 pag.) a debutat cu poezie în revista ”Ramuri” (1987) și cu proză în ”Convorbiri Literare (2006). Este prezent în multe antologii și a obținut numeroase premii, inclusiv unul internațional, în Italia. Colaborează la reviste importante, din țară și din străinătate, cu versuri și proză. Despre cărțile sale au scris nume (re)cunoscute în literatura contemporană: Ion Panait, Dumitru Pricop, Corneliu Fotea, Valeriu Anghel, Culiță Ioan Ușurelu, Gheorghe Andrei Neagu, Mircea Dinutz, Gheorghe A. Stroia, Elena Otavă, Tudor Cicu ș.a. Are o activitate consistentă și în spațiul virtual.

Ion Lazăr este născut în ziua de 2 aprilie 1963, în comuna Tulnici, județul Vrancea. Lectura intermitentă a cărții mi-a luat trei zile. Un roman antrenant, scris de un autor cult, informat din punct de vedere istoric și religios. După ce am dat ultima pagină, la vreo două zile, până să mă hotărăsc dacă e cazul să scriu despre această carte, am găsit, în ”Convorbiri Literare” din luna martie a anului în curs, o recenzie superbă semnată de cunoscutul și altruistul scriitor Emilian Marcu, care, mai iute la lectură, parcă mi-a luat cuvintele din gură:”Cu siguranță că această carte, La umbra Vezuviului, scrisă de Ion Lazăr da Coza are un acut accent de unicitate în literatura română contemporană, prin modul de tratare a unui subiect nu chiar la îndemîna oricui, prin multitudinea de detalii și de nume legate de perioada istorică de la începutul primului mileniu creștin. Avînd un ascendent în Quo vadis de H. Sienkiewicz, autorul urmează în mare măsură același traseu scriitoricesc, spre sau dinspre începuturile creștinismului. Ce este de remarcat la Ion Lazăr da Coza, pe lîngă harul de autentic prozator, de constructor de lumi, este cunoașterea pînă la detaliu a acestei epoci de la confluența dintre politeiști și monoteiști, dintre urgisitorii creștinismului și cei dedicați, pînă la jertfa supremă acestei noi religii incipiente”. Ion Lazăr da Coza scrie cu o poftă vecină de intrarea în transă, văd și simt în frazele sale pulsul unui atlet care nu mai vede și nu mai aude nimic, decât liniștea potoului, locul definitiv în care să-și savureze bucuria, istovirea meritată, victoria deslușirii, construcția în care să-și adăpostească viziunile. O reconstrucție, de fapt, făcută cu mijloace moderne de informare și verificare a unui trecut mai limpede decât prezentul. Din lunga istorie a Imperiului Roman, Ion Lazăr da Coza se ocupă de câteva decenii bine conturate, înainte de istorica erupție a vulcanului Vezuviu, expunând aproape științific viața de zi cu zi și preocupările spirituale ale locuitorilor cunoscutului oraș Pompei. Parcă totul s-a întâmplat ieri! Oricât de mult aș încerca să găsesc câte ceva deosebit

25

Cartelul metaforelor

în această narațiune exemplară, ceva care să-i fi scăpat lui Emilian Marcu, se dovedește zadarnic, așa că, vorba ceea, ”să dăm Cezarului ce este al Cezarului”. Drept pentru care citez încă o dată din cronica acestuia: ”Acțiunea romanului se desfășoară la începuturile secolelor I și II de la crucificarea lui Iisus Hristos cînd în memoria unora încă erau proaspete jertfele și crucificarea și cînd obiceiurile și datinile străvechi ca adorația pentru zei se interpătrundeau cu iubirea pentru Mîntuitor, cum se făcea trecerea de la ritualurile vechi la cele noi, mai ales prin femei, pentru că ele constituiau temelia casei și a castei, pentru că ele formau lumea ce urma să vină, lumea cea nouă avînd grijă de educația copiilor. Avînd un vădit caracter filmic, romanul La umbra Vezuviului este pigmentat de foarte multe scene memorabile, scene, adesea, cutremurătoare, precum acea scenă de luptă între doi gladiatori și o ursoaică și apoi puiul ei. Scena ar fi fost aproape firească dacă nu ar fi apărut în toiul luptei și puiul ursoaicei, cel care a amplificat drama prin sacrificiul de care a fost capabilă mama, autorul făcînd o subtilă trimitere la modul cum își apără orice mamă pruncul. Aluzia pare evidentă și cu o anume trimitere la Flavia Antonia, cea care acceptă să i se schimbe la naștere fiul, un mic monstru, cu cel al Saphirei care născuse un copil ca un înger. Cu multă iscusință autorul știe să-și poarte cititorul printr-o lume fabulatorie, o lume greu de imaginat în zilele noastre, în care astăzi puteai să fii invitat la masa împăratului, iar mîine să te rogi de cerșetori să te primească lîngă ei, la umbra unui templu. Atmosfera cărții redă perfect începutul unei lumi noi, cînd apele nu s-au separat încă de pămînt, cînd totul este sub semnul întrebării și al incertitudinii… Romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, spune în prefața la acest roman Culiță Ioan Ușurelu. La umbra Vezuviului este romanul începutului erei creștine de după răstignirea lui Iisus Hristos prin apostolii Petru și Marcu, o eră de mari frămîntări și jertfe; surprinse în aceste pagini. Ion Lazăr da Coza, tributar unei documentări serioase, se implică în această lume în așa măsură încît cititorul este dus în ispita de a se crede că autorul a fost contemporan al acelei perioade, sau și mai mult că trăiește, el însuși în acele timpuri. La umbra Vezuviului de Ion Lazăr da Coza este o carte densă, consistentă, cu mute întrebări despre o lume crudă, și la propriu și la figurat, o lume în plină construcție”. În concluzie, am descoperit, la rândul meu, un prozator cu vână, o bucurie pentru literatura de azi, un nume în care, sunt convins, editurile, inclusiv cele cu ștaif, ar putea investi bani și speranțe. Pariez pe viitorul literar al acestui autor ajuns într-o ipostază favorabilă șieși și norocoșilor săi cititori. Ave! Marin IFRIM

Hăis?

Era un decembrie alb pe la colţuri. La colţul gardurilor, a grajdurilor, la colţurile caselor şi acareturilor mai rămăsese câte un pic din zăpadă căzută într-una din nopţi. Nu a fost cald, zăpada a fost puţină.

Vasile era supărat din cauza asta.

– O să se strice grâul, pe acolo pe unde o mai fi cultivat!

– Aşa-i. De la revoluţie se cultivă din ce în ce mai puţin!, i-a ţinut isonul Nicuşor socrului său la care venise să mai facă una, alta prin curte.

– Se înserează. Du-te cu boii la nentu Badea!

Pe uliţă, Nicuşor, zorind cei doi boi mari, frumoşi i-a sărit în minte expresia „Marea Revoluţie din Octombrie”. La noi a fost în decembrie. De ce nu i-am zice şi noi „Marea…” .

Da o fi fost revoluţie? Cum vine luna decembrie cum o dăm iar la întors, la sucit, la învârtit şi mare lucru tot nu aflăm.

– Oooo! Ce aveţi de nu mai mergeţi?

Boii s-au oprit când au ajuns în şosea. Ce au, măi, omule? s-a întrebat Nicuşor. Aia-i.

Aşteaptă comanda. La stânga, sau la dreapta.

Aşa i-a învăţat tata-socru. El nu-i lovea cu biciul decât foarte rar. Rezolvă problema Nicuşorule acum. Care-i „cea” şi care-i „hăis”?

Toată viaţa a auzit de cuvintele astea două dar nu şi-a pus problema să le şi înţeleagă semnificaţia exactă. Stai în frig acum. Nu-şi luase nici băţ cu el, că i-a spus socrul său că boii merg singuri. Îi era frică să dea o comandă greşită. Cum îi mai întorcea din drum pe urmă?

Norocul lui că a trecut cineva pe şosea.

– Bre, nene, cu toată ruşinea, ce comandă le dau boilor ca să o ia la dreapta?

Omul a rămas desfiinţat, blocat. Aşa din vedere ştia cine este că l-a mai văzut prin sat şi ştiindu-l de om aşezat şi-a revenit repede şi a zis scurt „cea” şi şi-a văzut de drum. Nici nu s-a mai uitat înapoi să vadă ce se mai întâmplă decât la capul podului. Dar, Nicuşor plecase. Şi-a zis că trebuie să ţină minte întâmplarea asta.

Pe drum, Nicuşor, mergând în coada boilor, trăia cu impresia că trecătorii, rari e adevărat, se uitau după el compătimindu-i nepriceperea. Totul pornea de la faptul că în copilărie nu a avut acasă decât capre, iar cai nu erau decât la C.A.P. În satul lui natal nu era nici un bou, iar vacile le numărai pe degete. „Cea boală” şi „hăis boală” nu comandase decât haragului pe care-l călărea în joacă, luând-o, însă, în direcţia în care voia el.

La întoarcere a început să ningă. Zăpada îi intra în ochi şi în gură şi atunci a observat că fulgii vin dinspre apus. I s-a părut curios lucrul acesta, dar şi-a zis că dacă tot vin acum atât de multe dinspre apus, de ce nu ar veni şi zăpada de acolo? A mai uitat de ruşinea cu „cârnitul boilor” gândindu-se la altele, ba chiar a şi zâmbit când a ajuns în locul cu pricina şi, aducându-şi aminte de discuţia avută cu socrul său despre revoluţie, s-a întrebat: – Domnule! revoluţia noastră din decembrie oare unde o fi luat-o, în „hăis” sau în „cea”?

Valentin COJOCARU

26

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018

O via]` cu sens Surpriza Stelian GRIGORE Deunăzi, am purtat un fructuos dialog cu bunul meu prieten Vasile Matei, fost primar al comunei Ţinteşti între anii 20042008, despre oameni şi fapte de la Maxenu, despre fiii acestui sat care şi-au închinat întreaga viaţă, cu pasiune, cu dăruire şi credinţă unui ideal, unei dorinţe generale de mai bine, de împliniri şi prosperitate, oameni care prin fapte şi comportament au fost şi sunt modele demne de urmat. Voi aminti aici câţiva dintre aceşti oameni minunaţi, şi anume pe inginerul Aurel Cosma, cei doi colonei Ion M. Vlad şi Constantin P. Vasile – legaţi printr-o frăţească prietenie până la sfârşitul vieţii, pe preotul Constantin I. Radu, pe profesorul şi directorul de şcoală Petre Cosma, cât şi pe talentata interpretă de muzică populară Jenica Bercea, din Odaia Banului. În rândurile ce urmează voi încerca să evoc momente din viaţa şi activitatea primului dintre cei nominalizaţi mai sus. Distinsul inginer Aurel T. Cosma, actualmente pensionar, cu domiciliul în Bucureşti, str.

Caloteşti, sector 3, s-a născut la data de 18 septembrie 1929, în localitatea Maxenu, judeţul Buzău, fiind cel mai mic dintre cei patru copii (Ion, Lisaveta, Ioana şi Aurel) ai familiei Tudor şi Lina Cosma, familie de gospodari de frunte ai comunităţii. A urmat primele patru clase la Şcoala primară din Maxenu, în perioada 1936-1940. Părinţii, văzând că băiatul lor Aurel s-a distins ca un şcolar silitor, s-au hotărât să-l înscrie la unul dintre liceele de elită ale Buzăului, Liceul B.P.Haşdeu, unde a frecventat cursurile acestuia între anii 1940 şi 1948. În acea perioadă liceul era încadrat cu profesori renumiţi precum: Nicolae Trifănescu (română), Dimitrie Ionescu (istorie), Alexandru Stancu, Ion Apreotesei şi Ion Păunel (matematică), Emanoil N. Stângescu şi Petre Ionescu (franceză), Bucur Ţincu (filozofie), Sozont Stadnicov (fizică-chimie), Nicolae Nazarie şi Petre Moisescu (ştiinţe naturale), Constantin Dumitrescu (geografie) şi Ion Mihai (muzică).

După anii de liceu, din 1948 şi până în 1952, urmează cursurile de învăţământ superior ale Institutului de Petrol şi Gaze din Bucureşti, pe care le absolvă şi obţine diploma de inginer. Proaspătul absolvent de facultate, în vârstă de 23 de ani, este repartizat să lucreze ca inginer stagiar la Schela Şuţa Seacă – Târgovişte, între anii 1952 şi 1954. Din 1954 până în 1958 funcţionează ca inginer proiectant principal la IPROMET Bucureşti (Institutul de Proiectări Metalur-

gice). Începând cu anul 1958 lucrează la ISPH Bucureşti (Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice) până în 1992, când iese la pensie. La acest institut a ocupat, pe rând, funcţiile de inginer proiectant, şef atelier proiectare, inginer şef de secţie şi director tehnic.

Privind starea civilă a reputatului inginer, precizăm că s-a căsătorit în anul 1957 cu Virginia Anghel, tot inginer, din Galaţi.

Are un fiu, Bogdan, de profesie inginer electronist, căsătorit cu Roxana, tot inginer electronist, care au la rândul lor un copil, Ştefan-Tudor. Locuiesc şi lucrează în SUA, din anul 1991. În funcţiile pe care le-a deţinut la ISPH, cutezătorul inginer A. Cosma s-a implicat cu dăruire, cu profesionalism şi responsabilitate, în importante acţiuni de realizare a unor mari obiective, atât în ţară (CET Turceni, CET Hunedoara, hidrocentralele de la Porţile de Fier, Argeş, Bicaz, Olt etc.), cât şi peste hotare: Iran (Hidrocentrala Saveh), în Irak (linii de înaltă tensiune), Somalia şi Germania. În anii 1972 (la Nairobi – Kenya) şi 1973 (la New Delhi – India), în cadrul unei comisii formată din trei persoane a participat, din partea României, la Sesiunea Comitetului ONU pentru resurse naturale, unde s-au dezbătut probleme legate de rezervele de ţiţei, apă şi minereuri de pe Terra, prezentate de către fiecare ţară. La una dintre şedinţele Sesiunii respective, condusă de Secretarul general ONU, ilustrul inginer Aurel Cosma a luat cuvântul în numele României şi al ţărilor din sud-estul Europei.

Iată o interesantă pagină de viaţă, dăruită muncii, în slujba oamenilor, o pagină de viaţă cu sens.

Cele şase fotografii-document primite, care au imortalizat momente semnificative din activitatea acestui OM între oameni şi pentru oameni, în diverse puncte ale lumii, m-au fascinat, pur şi simplu. Dacă am fi putut să le reproducem în paginile revistei noastre, cu certitudine s-ar fi dat o notă de mai multă concreteţe exerciţiului meu de admiraţie şi binecuvântare. În mod sigur, însă, imaginile îşi vor afla locul binemeritat în viitoarea monografie a comunei Ţinteşti.

Inginerul Aurel Cosma, un adevărat alergător de cursă lungă, om de o aleasă distincţie morală, constituie pentru noi un model de viaţă şi de muncă devotată, sfătuindu-ne, parcă, să reţinem că munca bine făcută, cu dăruire şi tenacitate, subordonată unui ideal nobil, ne aduce satisfacţii profesionale, morale şi sociale.

El mi-a făcut o surpriză plăcută când eu bolnavă îmi tăiam părul în oglinda din holul tapetat cu fluturi mulţi ieşiţi din mine pe nas, gât şi urechi după împerechere, trişti, au murit au rămas aripile încă viu colorate polenul splendid, strălucitor mi-a pudrat obrajii pentru carnaval el mi-a făcut o surpriză ce mă îndatorează a făcut-o din dragoste ori să-şi plătească o vină pe care încă nu o ştie?... nu ştie că sunt o rană la mare distanţă ce se deschide la orice gând bun...

25.03.2018, lui Marin Ifrim Victoria MILESCU

iulie - septembrie 2018

Cartelul metaforelor

27

„Un brilliant autobiografic“, de Titi Damian Am parcurs, de curând, recentul volum ”Sisif coborând muntele”, al prozatorului Titi Damian, ca pe o pâine caldă și mitică, fără să se poată sfârși vreodată. Fusesem electrizat adolescentin de creația camusiană și, după foarte mulți ani, de prin 1970, s-a întâmplat să intru în contact telefonic cu un bun prieten, acum medic stomatolog, la a cărui nuntă i-am dăruit o poezie cu titlul ”Sisif”. Fascinația lirică a temei, uman-esențiale, mi-a fost redeclanșată de cartea domnului Titi Damian, deopotrivă.

Prima reacție, citindu-i titlul, fiind sugerată de antinomia semantică a gerunziilor ”urcândcoborând”, gata oricând să realizeze o structură sinonimică.

Antitezei i se opunea, pe rând, fiecare termen, fără nicio putință de a da prioritate vreunuia, ori de a-i judeca în aceeași matrice-maternală-îngemănați. Punctul zero declanșa geneza, evoluția și căderea, ca o ”coloană infinită” a perpetuării, după teoria dubletelor sinusoidale, vezi și spațiul mioritic ”deal-vale”, dar mai ales, care era acel punct zero. Totul se derula fără nicio înălțare sau prăbușire definitivă, ritmul mișcării continua imperturbabil: o eră, un timp, o viață și făceau loc alteia, în matcă. Și istoria aceasta s-a derulat ca și fenomen, într-un ”flux-reflux” natural, social ori înscris după alte ordini și virtuți pământești, tot la fel, de mii de ani. De fiecare dată, individul sau colectivitățile umane s-au găsit în fața unor mutații ”de falii” și de reașezare a plăcilor pentru o vreme, ca să se declanșeze din nou, ciclic.

Am parcurs, spuneam, acest roman biografic fără nicio suspiciune sau previziune că el va fi înscris ca temă distinctă în tetralogia ”Muscelenilor”, pe considerentul că aici, câtă este, ficțiunea dispare și că romanul-ficțiune (”Fagul, Umbra, Norul, Ruina”) își epuizase și își încheiase deja nararea. Astfel, volumul ”Sisif coborând muntele” nu ar reprezenta decât transferul comprimat al întregii combustii de forță, care a fost și geneza ”Muscelenilor”.

Cităm din ”nota autobiografică a autorului”: „Aici este realitatea unui sat cu o vârstă ce depășește cu mult un mileniu, după cum o atestă izvoarele istorice, dar asupra căreia se rostogolește vertiginos istoria recentă al cărei început a avut loc în momentul când satului iau fost smulse energiile tinere, transferate parșiv la orașe, în industrie, sub promisiunea unui trai mai bun, mai apoi, în valul al doilea, puținele energii rămase după așa zisa Revoluție din Decembrie, au luat drumul străinătății.”

Ceea ce aflasem deja, ca un final căzut, în volumul IV, ”Ruina”, unde percepem chipuri de

”Sisif”, transfigurate, după prăbușirea idealului și a speranței. Numai astfel titlul cărții se poate susține în planul său epic.

Un sat de munte ”unde primăverile copilăriei mele au stat sub semnul noroiului”, atât de vast în determinarea sa areală, familia lui Ion Damian (”Ion Șase”), o comunitate numeroasă, un cult țărănesc al muncii, ”un instinct al proprietății”, o credință dintr-o zestre ancestrală, care se mișcă într-un spațiu greu de înregistrat imagistic, curgând dinspre depărtările înalte ale ”Vârfului Vătraiului”, ”Vârfului Gosii”, ori celor ale Boșoveiului, ale Samarei sau ale Ceciliei, care deschid căi piramidale câmpiei până în Bărăganul ce stârnea imaginația copilului și adolescentului narator.

Acolo, la Buzău, avea să urmeze Școala Pedagogică, asemenea lui Nică-a lui Ștefan a Petrii, la Școala de cateheți de la Socola.

Scriitorul scrutează și rememorează timpul real și afectiv că drumurile dinspre muntosul spațiu al Mățarei (”Ozana cea limpede curgătoare...”) către câmpie, respectiv Muntenii-Buzău (nu întâmplătoare legătură toponimică și sufletească de mai târziu), erau făcute și de căruțele cu coviltire de la munte, acolo, înspre câmpie, unde țăranii aveau proprietăți moștenite din moși- strămoși: doi ”poli” din existența lui Titi Damian: Muntele și Câmpia. În sensul celor exprimate, autorul împărtășește ”verdictul” cititorului dacă a reușit sau nu ”să urce sau să coboare”, aidoma lui Sisif, ”muntele spiritului românesc”.

Cu o fragilitate a vârstei infantile și o sensibilizare a celei adolescentine, și nu numai, retrospectiv, dl Titi Damian, își scrie acest ”briliant autobiografic” la vârsta maturității, altfel nici nu se putea, rămânând, în bună parte, același care a fost la altă vârstă, sorbind, parcă, și acum, din fiecare moment existențial să-și astâmpere setea, din mustul cireșelor din ogradă, din cel al frunzelor și tijelor de acrișoară, din coada-mânzului, de mesteacăn și de afine: un copil, un adolescent, în sine, un om, care prin frumusețe, bucurie și har cristalizează apa.

Scriitorul nu dă pilde și nu ia în seamă întratât neologismele întâmplătoare, în schimb, ceea ce atrage însă scriitura sa constă și în lexicul diminutivelor pe care le-am înregistrat. Ele aparțin acelui spațiu lingvistic unde s-a născut și a trăit scriitorul, apoi, nu în ultimul rând, legăturii intim-familiare într-o lume neabrutizată, pașnică, nealterată și de înaltă ținută morală, chiar și prin cuvânt.

Autorul nu probează prin limbaj niciun ”elitism” scriitoricesc, de ultime generații, ceea ce dă valoare autentică operei, el trăiește copilăria

prin întreaga sa ființă colectivă fie prin jocul infantil spre cunoaștere, fie prin iubire (”jocul dea chiloțeii”), fie prin dramă (”drumul boilor la ORACA”). Iar formele diminutivale aparțin acestei vârste!

Infantilă și povăralnică viață, Sisif! Am vrut să spun Titi Damian.

Exemplificăm unele dintre nestematele diminutivale pe care le valorifică d-l Titi Damian: ”mămichii, tăticu, nițel, păhăruț, păhărel, brânzică, sticluță, litrușcă, polățică, șunculiță, ghiozdănel, clopoțel, costumaș, frățior, mingiuță, pantalonași, flăcăiași, cuțitaș, cuișoare, mărișoară, funduleț, grămăjoară, mititel, crenguțe, brățic, copilaș, cămăruță, cămășuță, bucătărioară, fustiță, odăiță, pămâncior galben, locșor, izmenuțe, perniță, căruță, farfurioare, lingurițe, bocăncei, țățica(sora), slăbuță, tocăniță, trebuliță, bobițe, funduleț, mămăliguță, boișori, mânecuță, plăntuță, coșuleț, ghetuțe, iconiță, lucrușoare, plinuțe, acrișoară, ulcică, buricică (de ploaie), căpiță (de fân sau de cânepă) etc.

Nu am luat în calcul elementul lingvistic regional, ca și alte aspecte, care dau specificitate de cercetat operei. Înzestrat cu o memorie afectivă și vizuală greu de cuantificat, acest ”Sisif” al MusceluluiCărămănesc dă cititorului, iată, un roman autobiografic insolit.

El se vrea și este unul dintre cele mai reușite și mai realizate scrieri despre satul de munte românesc, o istorie a unei existențe morale, împovărate, ”urcând și coborând” destinul cu ”bolovanul vieții în cârcă”, aidoma eroului mitic.

Aceasta ar fi ”căruța” timpului în acest ”briliant autobiografic”: începutul dramei muscelenilor a fost dat de colectivizarea inchizitorială de prin `60-`62, apoi, mai târziu, de procesul ”democratic” de pauperizare a țării după Revoluția din Decembrie, la comanda electorală a nu știu căror eșaloane neocomuniste, alese prin vot ”popular”.

Amândouă au dat curs procesului de demolare a etnogenezei și de dislocare prin decultivare și înstrăinare prin sărăcire, fără nicio firavă miză istorică, a satului românesc.

Să nu ne mai ascundem și învârti după o metaforă chioară, unde nu-l găsesc nicidecum pe prozator. În sine, pentru mine, acesta rămâne cel care am fost fiecare, autobiografic, un Ion Creangă sau un Titi Damian, în spațiul românesc.

Cine este în stare (era să spun ”să arunce piatra”) să-i rescrie pentru un premiu Nobel opera și să arunce acest copil golgotian din copaie?!

Ianuarie 2018 Nicolae GÂLMEANU

28

Cartelul metaforelor

iulie - septembrie 2018 O istorie a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XI)

Liviu Ioan Stoiciu

Trebuie să se întâmple Observă că nu-i stă bine așa cum e, pierdut, cu ochii tulburi, în față cu ploi de pucioasă și foc slobozite din cer, cu fumegare ridicată din pământ.

Oftează: ah, sălaș al durerii și al uitării binelui de orice fel…Nu vrei să te uiți, totuși, la mine? Își arată sânii. Sunt frumoasă, numai suflet. Îi pare rău. Nu ți-e frică de tine cu asemenea gânduri?N-am nicio supărare. N-are sens.Așa mi-a venit miea cum, lipa-lipa: am avut o revelație, îi subliniază. Dar ce, e cu Sodoma și Gomora? Cu moartea ta? Se bate cu mâna peste gură. N-ai văzut că sunt cetățeni indignați de purtarea celor care nu vor să scape din mână puterea? Vor să bage groaza în spirite… Dă din cap, sceptic.Ne agităm în gol, sunt atâtea mizerii. Și vicii. Unii tânjesc și suferă mai mult decât alții, atâta tot. De ce nu ia și ea lumea așa cum e? El și-a găsit în pădure, nu departe, o crăpătură de pământ unde se adăpostește ziua, stă la pândă, ia lecții de inițiere: că trebuie să se întâmple… Sunt atâtea avertismente ale naturii.

E urmărit la ascunziș de câini, cărora le aruncă bucăți de mămăligă. Simte, în același timp și dulce, și amar și acru. Poartă în sine răul și stricăciunea, e clar. Nu e, aici, unde se retrage, în crăpătura de pământ, izvorul vieții și al bucuriei? În care se ascund mituri de altădată, nevizibile?

Aici îl întâmpină ea cu ochii mari și plini de dragoste, așteaptă să-l treacă în „cealaltă realitate”.

Joi, 5 aprilie 2018. BV

Amintiri fabuloase! Printre noi, la Cenaclul literar ”Al. Sahia” exista și un „moș” cu părul alb dar mai tânăr decât noi în știința vieții de zi cu zi și dintotdeauna, un fost comandor la Aeroportul Boboc, Ion Romanescu, cel care, printre altele, i-a predat, la Boboc, lecții specifice, de zbor, lui Nicu Ceaușescu, fiul dezarmatului definitiv din 1989. Nea Romanescu avea o parolă: ”Voie bună”. Era un om de o cumsăcădenie unică. În 2001, când era redactor la un ziar local, mi-a atras atenția că deranjez pe unii și pe alții prin scrisul meu. Mi-a vorbit foarte dur. Am reținut ”apropoul” și m-am încăpățânat să fiu o ființă ”dificilă”. După elicopteriada din 1989 Ion Romanescu mi-a rămas prieten. Așa a vrut Cel de Sus. La cenaclul Casei de Cultură veneau fel de fel de oameni. Nu insist, nu intru în amănunte care nu au de-a face cu tonul pozitiv al acestor rânduri. Spun doar atât, decenii la rând, până și puțin după 1989, Securitatea a călărit toate institituțiile de cultură ca pe niște cai de curse. Cu voie de peste tot. Cu exces și abces de zel. În 2001 mi s-a propus să devin ”colaborator”, turnător adică. O să detaliez împrejurările în care, un pus pe funcție, voia să-mi confiște conștiința. În genere, în Casa de Cultură au lucrat oameni de treabă, oameni cu caracter integru. Știe tot târgul ce aș putea spune eu acum. Nosferații nu trebuie băgați în seamă decât în lumea lor gradată. Ca atare, încă tac. Revin la nea Romanescu. ”Moșul”, cum îi spuneam noi, cenacliștii, avea o poftă cumplită de viață, ceva numai al său fără să gândească niciodată la răul altuia. A fost un om de o blândețe unică. Se trăgea dintr-o onorabilă familie din Moldova, familia Pătlăgică, și era tare mândru de arborele său genealogic. Între timp, fiul său, un fost mare campion la tenis de masă, Cristinel Romanescu, a intrat în politică. Nu mă pricep la politică dar nu-mi plac oamenii care fac politică. La niște alegeri oarecare, un ”pus pe funcție” l-a făcut praf și pulbere pe Cristinel Romanescu. Repet, nu vreau să cânt politică rafinată la un pian dezacordat de securiști. Un profesoraș parlamentat de două ori, fugit cu pantofii și chiloții la subsuori, alungat din satul său natal, pentru că, profesor fiind, a pus degetul și nu numai sub fustița unei copile. ”Proști” cum sunt, țăranii de acolo l-au promovat într-o funcție pe care oricum nu a respectat-o. L-au alergat până l-au avansat. Asta făcea Securitatea, avansa. O să revin cu amănunte, cu nume, cu tot ce mi-a afectat viața. Nu vreau să fac rău nimănui, vreau doar ca această Casă de Cultură să fie ceea ce este, o instituție culturală care a format caractere. Ce nu se știe, nu există! Aici am cunoscut oameni de forță morală impresionantă, începând cu liderul cenaclului, prof. Constantin Petcu și terminând cu actualul director al instituției, Vasile Minică. La momente de cumpănă administrativă, un cuvânt de spus au avut toți membrii Consiliului de Administrație ai Casei de Cultură: Corneliu Vasilescu, Ion Bogdan, Emilian Albu și Vasile Minică – reprezentanți ai unor mai asociații sindicale, care, prin experiența lor democratică, prin deciziile luate, au repus Casa de Cultură a Sindicatelor în drepturile ei de a supraviețui.

Nu cred că e nevoie de amănunte. La o adică, memoria subsemnatului e gata de start. Mai e mult până departe.

(M.I.)

ISSN 2360 - 7033 ISSN-L 2360 - 7033 Colectivul de redacţie: Redactor­şef: Marin Ifrim Senior editor: Stelian Grigore Redactor­şef adjunct: ­ Dana Georgiana Bițeanu Redactor­şef adjunct: ­ Irina MIRICĂ Secretar general de redacţie: Emil Ifrim Consilier editorial: Nistor Tănăsescu Corespondent Franţa: Marilena Lică­Maşala

Director executiv: Vasile Minică Director Marketing: Emilia Miu

Adresa: Str. N. Bălcescu nr. 38 Tel./fax: 0238/431736 email: cartelulmetaforelor@gmail.com Cod fiscal: 13192536 Cont: RO44RNCB0096031397150001 Banca: BCR Sucursala Buzău

Tiparul executat la tipografia

EURO PRINT COMPANY Buzău, Str. Victoriei nr. 1 email: europrint2006@yahoo.com