Autograf pentru m(â)ine, volumul I by INSEMNE CULTURALE

Colectivul de redacție: Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corectură: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Editare online: Gina Zaharia Arhivare: Sofia Sincă Grafică: Adelaida Mateescu Copertă: Gina Zaharia Imagine copertă: Mihai Cătrună

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2013 http://insemneculturale.ning.com/

Autograf pentru m(â)ine - lirică, proză și arte plastice -

- Volumul I -

Autograf pentru m(â)ine

Prezentul – ecou din viitor Timpul, cu bune cu rele, că vrem că nu vrem, trece inexorabil. Pentru Site-ul ÎNSEMNE CULTURALE, conceput ca un cenaclu online, deschis poeziei, prozei și artelor plastice, ne place să credem că timpul a ars fecund, înveșnicindu-se. În cei aproape doi ani de la crearea sa, a strâns peste trei sute patruzeci de membri. Mulți? Puțini? Irelevant, zicem noi. Puteam fi o mie, puteam fi o sută. Important este că, spiritualicește, suntem o comunitate de oameni frumoși, scânteietori. La porțile site-ului, întotdeauna generos cu iubitorii de sublim, au bătut, cu sfială sau cu voinicie, începători în ale scrisului, ori consacrați. Unii și-au găsit locul, progresând, alții nu. Bucuroși suntem de prezența autorilor validați de cititori, de vreme și de critică. Prin postările și comentariile lor, au arătat cât de sus e ștacheta ce trebuie depășită. În cadrul site-ului și-au găsit locul și un mănunchi de artiști plastici, extrem de talentați… Toate acestea și multe, multe altele, sub coordonarea fondatorilor Ion Lazăr da Coza și Vasilisia Lazăr-Grădinariu, beneficiind de sprijinul administratorilor Gina Zaharia, Sofia Sincă, Mihaela Roxana Boboc, Augusta Cristina Călin, Gabriela Grădinariu, Corina Militaru, Laura Marinela Staicu și Iris Marinov, au primit forma prezentei antologii – Autograf pentru m(â)ine. Antologați sunt toți cei care și-au exprimat liber dorința, trimițându-ne materiale. Că alegerea lucrărilor a fost sau nu inspirată, este o chestiune strict personală. Că au avut sau nu ce alege, e cu totul altă discuție. Oricum, colectivul redacțional a triat și el textele, și din zece poezii, de exemplu, au reținut cel mult șapte. Cert este că pentru unii autori e o încurajare că sunt 5

Autograf pentru m(â)ine

în paginile acestei antologii, pentru alții e o certificare a talentului lor, iar câțiva sunt deja la categoria maeștri. Cu toată modestia, noi zicem că a ieșit ceva deosebit. Peste ani vom găsi această antologie pe vreun raft de bibliotecă prăfuit, sau ca adresă URL, într-un folder uitat de multă vreme. Poate că iertați de iureșul cotidianului, câteva clipe ne va fi îngăduit să o deschidem. În colțul gurii ivise-va un zâmbet nostalgic – ce frumoși eram! Așadar, Autograf pentru m(â)ine – un autograf pentru prezent și viitor, pentru mine și tine, cititorule, pentru starea mea de acum și pentru cea care va deveni amintire, dar, mai ales, amprenta de azi pe treapta de mâine. Bucurați-vă! Ion Lazăr da Coza

Antologie „Însemne culturale” 2013

DAVID ALEXANDRU – pictor (Iași)

Data nașterii: 9 august 2005 Studii: Elev în clasa a II-a la Liceul Teoretic „Miron Costin”, Iași; Debut: aprilie 2013, cu expoziția „DEBUT”, Turnul Golia, Iași; Expoziții personale: „R(Evoluție)”, Palatul

Copiilor, Iași, mai 2013; „Culori și grafică din vara lui 2013”, Turnul Golia, Iași, septembrie 2013; Expoziție în cadrul Festivalului pentru copii și tineret „ARTICO”, Chișinău, octombrie 2013; „Culori ale sufletului meu”, Palas Mall, Iași, noiembrie 2013; „Culorile magice ale copilăriei”, Palatul Parlamentului, București, decembrie 2013; Premii: Concursul internaţional „ART CONTEST PICASSO”, 2013, India, a obţinut de patru ori titulatura de „STAR ARTIST”; Concursul internațional „ART MADE... EASY”, 2013, SUA, locul II; Distincţie oferită de Liceul Teoretic „Miron Costin”, Iaşi, 2013, pentru performanţe deosebite în domeniul artelor vizuale; Concursul Internaţional „Familia mea”, 2013, Arad , premiul I; Concursul Internaţional „Curcubeu”, Curtea de Argeş, 2013, menţiune; Concursul Internaţional „Structure and colour”, Iaşi, 2013, locul III, pictură; Concursul Internaţional „Structure and colour”, Iaşi, 2013, locul III, grafică; Concursul Naţional „David împotriva lui Goliath”, 2013, Vâlcea, premiul II, mesaj eco; Concursul Naţional „David împotriva lui Goliath”, 2013, Vâlcea, premiul I, grafică; Concursul Naţional „David împotriva lui Goliath”, 2013, Vâlcea, premiul I, pictură; Concursul Naţional de desene pe asfalt, Muzeul Literaturii Române, Iaşi, 2013, locul I; 7

Autograf pentru m(â)ine Concursul Naţional „Delta Dunării, fauna și flora”, 2013, Tulcea, premiul I; Concursul Naţional „Bucuriile sărbătorilor pascale”, 2013, Tulcea, premiul I; Concursul Naţional „Minunata Românie”, 2013, Teleorman, premiul II; Concursul Naţional „Eseuri plastice”, 2013, Craiova, menţiune; Concursul Interjudețean „Călătorii în lumea poveștilor”, 2013, BistriţaNăsăud, premiul I; Concursul Judeţean „Educația în context european”, 2013, Cluj , premiu special; Concursul Judeţean „Pe aripi de primăvară”, 2013, Neamţ, premiul II; Concursul naţional de creaţie literar-artistică „Autoportretul”, Prahova, locul I; Concursul „Un oraş mai curat de sărbători”, Palatul Copiilor, Iaşi, premiul special; Concursul judeţean „Copiii lui Tonitza descoperă lumea”, ISJ Iaşi, locul I; De asemenea, una din lucrările de grafică ale lui David, intitulată „Turc cu pipă” a fost selecţionată de Galeriile Saatchi Londra la Concursul „ Art Prize for School” unde au fost 13 000 de participanţi şi se află printre cele 20 de lucrări ce au fost expuse timp de o săptămână în această galerie; SEARA VALORILOR Iașiului, diplomă de excelență; AD ASTRA 2013, diplomă de excelență; Concursul Internațional „Basmele Reginei Maria”, Craiova 2013, premiu special.

Antologie „Însemne culturale” 2013

Autograf pentru m(창)ine

Antologie „Însemne culturale” 2013

Autograf pentru m(창)ine

Antologie „Însemne culturale” 2013

ANA ARDELEANU

(Vâlcan-Ciuruleasa, jud. Alba; actualmente locuitor în Mangalia) Studii: Institut Pedagogic (1976); Debut literar: Revista „Luceafărul”; Cărți tipărite: „Noris” (1998), premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea; „Poemele Evei” (1999); „Vinovată de utopie” (2000); „Loc pentru arderi” (2001); „Cartea vârstei” (2002); „Fără aplauze” (2003); „Arzând pustiu-n pipa depărtării” (2006); „Coletul cu îngeri” – antologie de autor (2008); „Eternitatea fără chip” (2010); „Tăcerea magnoliei” (2012); „Poezie pentru copii” (2000); „Grădiniţa de vis” (2005); „În poiana florilor” (2006); Antologia „Poarta inimii” (1974), Alba-Iulia; Antologia „La porţile soarelui”, Constanţa (1978-1979); Antologia de poezie dobrogeană „Fereastra dinspre mare”, Constanţa (1995) ș.a; Premii: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea, cu volumul „Noris” (1998); Referițe critice: Constantin Ţoiu, Ion Gheorghe, D.R. Popescu, Nicolae Motoc, Ion Roşioru, Marius Tupan, Arthur Porumboiu, Maria Irod, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Rotund, Horea Gârbea, Virgil Panait ș.a.

Autograf pentru m(â)ine poet de-o singură risipire alba faţă a poetului ninge mii de azururi vor asista (ne)liniştea de pe omenescul chip sunetele îşi fac drum curgând ca o răşină poet de-a singură risipire separată iscusit de argila ca mască răspunsul sinelui în versuri veni-va îndumnezeind risipirea

rocile iluziei repetate cine adaugă lumină ovarului ce-şi doreşte zămislirea în marea lucrurilor indiferente cine primeşte viaţa poate primi şi moartea grumazu-i buiestru nu-i va fi retezat dintr-odat’ ochi al omului ce vezi şi visezi poţi aşeza de-a dreapta harul nu ţi-e har 14

Antologie „Însemne culturale” 2013 decât în momentul sfârşitului când va lăsa urme clare de pietre scumpe şi mărgăritare pe feţe litera de bază cât un întreg abecedar ce spun acum nu e de folos puţin prea puţin dintr-un son delicat când norocul în fapt e puţin norocos sub talpa de tină mereu aplecat

nu sunt perfectă nu sunt perfectă versurile au prea multe singurătăţi flăcări de cerneală ce-mi lovesc pieptul cu propria deznădejde mă trag înapoi lucrurile concrete plumbul lor se alege dintre mii de libertăţi sunt tirani ce mă caută la uşă capul lor e mai sus decât vâscul timpul se aşeza ocrotitor peste inima mea pentru ca nimeni să nu despice gloria unui rid nu mai am strigare în piept să m-audă cuvântul cel ce nu dă strigarea vieţii înapoi nu primeşte împărăţii luminate numai muşcând adevărul 15

Autograf pentru m(â)ine vom deprinde gustul mulţumirii în împerecherea cu perfecţiunea aspiranţi vom rămâne mereu

pe firul de-amor al înţelepciunii nicio apă nu devine ascultare şi tâlc precum apa cerului pe care cheile enigmelor plutesc în numele mamelor ce au înmulţit îngerii în viitorul verb îmi vor cina în poală ducând vorba de bine în buzunarele purtătoare de rândunele există motive ce dovedesc şi aseamănă lumi sunt lumi ce amintesc de impulsul alb ce ne-a hrănit viaţa şi ne-a dictat tezaurul ei robind întrebările trecându-le sub linia de calcul a răspunsului cei puternici dăruiesc luciditatea formei floarea sa face în noi eveniment cu petale corul înalţă culori de slavă momentul întăreşte regula în eternul său versului adevărat îi creşte barba pe firul de amor al înţelepciunii 16

Antologie „Însemne culturale” 2013 între golgote ce cuvânt să folosesc să fie de mângâiere şi senin pus în slujba celui ce cutează şi primeşte respectul se spune despre cuvânt că e un mic animal odihnind sub păienjeniş furori făcând doar închipuirea că ar putea reactiva între cele înţelepte trecând cum o dungă de umbră un început de durere nu-i echivalentul suferinţei ea doar sădeşte speranţa răspunsului în brazda dimineţii luminându-i pe cei viguroşi în destin

concertul sensului între multe adevăruri numele tău pare un predicator ce departe-i aproapele ce priveşte şi nu se dumireşte acum îngerii fac din căutarea lui concertul sensului rămânând datori acelei vremi care nu-şi dăruieşte cuvântul spre răul celuilalt 17

Autograf pentru m(â)ine mersul pe ape va sugera eliberarea celui prizonier ca artă a gestului simplu târgul asupra faptelor nu-l vei face singur împărţirea greşelilor ar semăna cu două călătorii în acelaşi timp pe acelaşi drum cu minţile luate

nu ştiu nu ştiu cum să încep acest poem toate cele încercate exprimă energiile vieţii ce scot lumea curioasă din peisajul liniştii sacre nu ştiu nici cum aş putea coase emblema culorii care a terminat cu bine schimbul de noapte şi s-a înscris la concursul de frumuseţe al zilei nu ştiu deşi ochiul descoperă reperul caută mărul lui adam simte pulsul emoţiei aceea înghiţitură ce înalţă şi coboară destinul spre adânca răsuflare a acceptării acest poem nu e genul guraliv căutat în toate evenimentele 18

Antologie „Însemne culturale” 2013 el mă remarcă doar pe mine mă doare şi îmi combate gestul de supunere îmi taie sforile de marionetă care mă leagă de realitate apoi calcă pedala timpului accelerând viteza pe lângă cele dureros trecătoare

Autograf pentru m(â)ine

OTTILIA ARDELEANU Data nașterii: 15 aprilie 19…; Studii: Inginer; Debut literar: „Culorile sufletului meu” , Constanţa, Editura „Metafora”, 2009; Colaborări: „Civiscord”, „Ziarul Văii Jiului”, „Algoritm literar”, „Fereastra”, „Lamura”; Cărți tipărite: Volume colective, antologii și

broşuri: „Amprente literare”, Bucureşti, Editura „RBA media”, 2010, vol. I, II, III; „Tratamente pentru inimă”, Vatra-Dornei, Editura „StudIs”, 2011; „Poetic@”, Bacău, Editura „ArtBook”, 2011; „Aud materia plângând…”, Bacău, Editura „ArtBook”, 2011; „Confluenţe lirice”, Iaşi, Editura „PIM”, 2012; „Cartea a treia. Poezii”, Bacău, Editura „ArtBook”, 2012; „Confluenţe poetice”, Iaşi, Editura „PIM”, 2013; „La confluenţă de gânduri”, Iaşi, Editura „PIM”, 2013; Premii: Premiul II la Concursul de creaţie „101 zile de cultură”, Costineşti, 2011, secţiunea poezie; Premiul I la Concursul de poezie şi proză organizat de Revista „Noi, NU!”, 2012, secţiunea proză; Premiul II la Concursul literar naţional „Neliniştea mării”, Constanţa, 2012, secţiunea proză scurtă și umoristică; Premiul III la Concursul literar naţional „Agatha Bacovia”, Mizil, 2012, secţiunea proză; Premiul III la Festivalul naţional de creaţie literară „Fascinaţia mării”, ediția I, Constanţa, 2013, secţiunea proză scurtă și umoristică; Referițe critice: Liviu Ofileanu, Marin Ifrim, Cezarina Adamescu, Anca Sîrghie, Silviu Guga, Victor Ştir, Menuţ Maximinian ș.a.

Antologie „Însemne culturale” 2013 POEZIE ultimul apel toamnă sufletul meu e plecat la datorie pentru un zâmbet de familie am lăsat tinereţea în hainele de mătase parcă duc un trup greu în raniţă cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri toamnă am sufletul ca o cască împuşcată plină cu pământ din care iese colţul unui fir scăpat cu viaţă

poet de vineri să ne spunem cuvintele acelea care ciugulesc din noi să le scriem pe ziduri pe copaci cu o culoare aprinsă greu de şters de furtuni să rămână icoane de care să-şi şteargă buzele credincioşii în dragoste să le ascultăm cum sună în carnea noastră instaurată vitejeşte pe oase luptătorii dinlăuntru să ţină piept neîncrederii şi abolirii dreptului la fericire să ne topim în ape în păsări în cer şi în zilele ce urmează traiectoria magnetică a săruturilor neameliorate de vreun tratament dus pe picioare timpul în care ne îndulcim 21

Autograf pentru m(â)ine hexagoanele din trupurile noastre laborios albinărite să ne îndreptăm spre clipa în care vom face acel ceva de la sine înţeles să ne strigăm cuvântul care face cât toate cuvintele o voce să întrebe ce faceţi voi acolo sus în spectrul de lumină

unghi de incidenţă să nu-mi ceri secretul adevărului de murano ochii tăi limpezi reflectă karma după care vei fi judecat fericirea o imagine în oglindă o venus fermecată care te scoate din minţi dar nu te poate atinge cu mâinile arhitectură în carne cu arabescuri personale pentru o viaţă sinuoasă un far călăuză pentru zilele încărcate ne-ar trebui un sistem de suflete ca argintul viu să o focalizăm lăuntric să incendieze flota vaselor de sânge dar nu este decât o rază de dezorientat

Antologie „Însemne culturale” 2013 cred că o cunoaşteţi foarte bine şi totuşi cineva mai caută femeia calitativ şi totuşi ea trăieşte sclavagismul modern are spaţiul ei cu oameni virtuali cuvinte şi suflet naţional concurează cu principiile iese mereu pe primul loc iubirea acest sentiment ameninţat că ţine cu poeţii şi ştie să poarte demnitatea ca pe o fustă mulată pe picior

portanţă paris-bucureşti retour vântul se mulează pe coapsele unei zile toride se scutură aerodinamic prin iarba fără creastă aripi cât un văzduh de gânduri se instalează la fereastră norii pot fi şterşi cu mâna peste carpaţi se face dor aerodromul se deschide în pieptul meu românesc 23

Autograf pentru m(â)ine oamenii intră cu bagaje înţesate de spirit niciodată nu am simţit căldura mai bine decât acasă puneţi-vă centura de curcubeu vântul îşi pregăteşte elice de înălţare un vultur la început a fost cugetul să învingi gravitaţia este îndrăzneţ omul a inventat desprinderea apoi a devenit mai liber decât viaţa

toate fântânile au fost îngropate ce stai ca o cană fără apă îşi frânge mâinile mama se uită aşază colaci mere lumânări şi nodul baticului puii de salcie crestaţi picură încet pe o pânză de in chinul urcăm dealul de viaţă greu după noi unii cu umilinţă se înclină 24

Antologie „Însemne culturale” 2013 în poala cu mâţişori se frământă soarele dospeşte tristeţea în privirea mamei urcăm aproape de nemurire tăcerea ca o văduvă neagră între lumi mi-e aşa de sete îmi toarnă mama grija ei sălcie

la taifasul cel de taină Dumnezeu a venit la mine la uşă mi-a cerut un pahar cu apă şi n-am avut credeţi-mă nu mai puteam de ruşine şi i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e pe bani şi câteodată nu e că e campanie fură ăştia ca să ne-o vândă pentru un vot iar noi ne rugăm să plângi să strângem Lacrimile în găleţi să ne spălăm de păcatele noastre şi ale lor mai ales şi pe urmă tot eu Doamne stai cu mine în hainele astea de-o veşnicie până uite ce îndrăcit plouă 25

Autograf pentru m(â)ine PROZĂ Taverna Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintrodată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori... Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul şi aştept un pic să se risipească atmosfera de rece şi picii ei aflaţi pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând oraşul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunţă media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda uşor. Asemenea Atlantidei, oraşul meu va fi descoperit după cine ştie câte milenii: acesta a fost unul dintre oraşele de la ţărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici şi poeţi. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparţinând unei posibile locuinţe, după cum indică cele câteva pietre, parte din nişte ziduri, materialele din care erau construite fiind... Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanţi pe botul maşinii. Ar fi nimerite nişte schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste maşină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4x4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viaţă, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice. Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez uşor, mai mult din instinct, şi las să treacă sforile de apă ca nişte pietoni 26

Antologie „Însemne culturale” 2013 înalţi şi subţiri care merg ţanţoşi unul după altul. Nu e decât o imagine de fracţiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocoleşti. Aveam permanent senzaţia că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte. Semnalizez dreapta şi intru. Trec de părculeţul pensionarilor şi imediat aud tranc! Maşina îşi pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu ştiu ce se întâmplă. Reacţionez totuşi, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele şi cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reuşesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc uşa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un şuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, maşina se răsuceşte în cealaltă direcţie în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru şi doar ţipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină, ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulţi mă urmează, fiecare cu ţipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar şi lichid. Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge şi jazz. La bar, câţiva bărbaţi discută aprins. Într-un colţ chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spaţiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori şi forme pe pereţi şi pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulţime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii aţintiţi pe omul cu pălărie care ţine, artistic în mâini, o carte. Nicio respiraţie. Omul începe grav, ne înfiorăm. Româneşte. Cuvintele trec prin noi ca nişte fulgere. Clare şi sfâşietoare. Poetul ştie să dezlănţuie metafore. Poetul ştie să pună accentul, punctul pe i, 27

Autograf pentru m(â)ine punctul. Rezonanţa cuvintelor mişcă aerul. Ne mişcă. Şi palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mişcat şi el. Totul se mişcă precum într-o fotografie mişcată. Omul dispare din faţa mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând şi ceilalţi, ca şi când îi înghite sfârşitul de vară. S-au lichefiat şi curg în adâncul minţii mele. Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă şi vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere. Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele şi răul. Totul se bazează pe contrarii. Şi încontrări. Situaţia se zguduie. Cad şi mai jos, printre îngeri. Aceştia lucrează la construcţia omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraţ. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reuşesc să ridice caractere de oţel. Credeţi că degeaba spun înţelepţii că buturuga mică răstoarnă carul mare?! Dedesubt, m-am trezit în faţa lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândeşte. Face o mutare şi creează. Posibilităţi, niveluri. Politica este că nu poţi avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieţi. Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus şi observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spaţială la bordul căreia păsările conduc misiunea. Nici nu ştiţi ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el ciopleşte chipuri, le pune ochi şi inimă şi le dă vin din butia Lui, şi pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui... Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă. O scenă-i lumea!

Antologie „Însemne culturale” 2013 Întâmplarea nu e mai veche decât memoria mea A treia zi de când benzinăria este goală. Nu mă îngrijorez, deocamdată semnalizatorul de combustibil se luptă cu propria scădere a nivelului de trai. Din radio ies ecouri reggae, bruiaje şi păcănituri, se pare că m-am prins în plase energetice, cu cât mă apropii de vreun ochi de salvare, cu atât există riscul să mă ating de pragul de zgomot ca de un fir electric şi să-mi pierd auzul, să-mi ies din parametri. Ieri am încercat şi la pompa de pe variantă. Acelaşi lucru. Nimeni nu precizează o cauză, dar efect există. Datul din umeri. Dacă în weekend angajaţii erau oarecum relaxaţi, astăzi mi se par nişte viermi. Rod aerul până la mine şi am impresia că am rămas eu mărul apetisant în zona lor de acţiune. Cheie, ambreiaj, acceleraţie, viteză. Virez, mă bag, sunt claxonată, primesc nişte semne de care zic şi eu că mă doare, nu precizez, şi... Intru în perioada plictisitoare a zilei, unii îi spun scârbici, dar eu cred că de aici am putea umple câteva rezervoare de benzină pe lună. Sau de motorină, mă rog, ceva de mers pe roţi. Cred că din momentul ăsta n-o să mai consider nimic pe lume plictisitor, nici măcar talk-showurile despre cum să faci lumea mai bună ori cum să preîntâmpini un proces de conştiinţă. Dacă şi mâine va fi la fel?! Nu voi alimenta, nu voi avea cu ce să mă mai deplasez. Probabil voi ajunge la destinaţie. Şi atât. Oamenii vor vedea că nu mai sunt în apele mele, dar cum nici ei nu se mai scaldă în apele lor, se vor face că nu observă, mă vor ignora. Voi merge mecanic spre birou, îmi voi lăsa, din reflex, poşeta, haina, pachetul. Voi porni calculatorul, voi deschide geamul, voi face cafeaua. Singurul lucru care mă va trezi va fi aerul dimineţii. De unde vine el mereu aşa de curat, de ordonat, de caritabil cu plămânii noştri îndesaţi cu tutun, diplomat cu aerele noastre pe care le salută binevoitor?! Deja gândesc dintr-o altfel de realitate. Ea îmi dictează, iar eu memorez. Aşadar, în primă fază îmi iau concediul de odihnă. După aceea, bag un medical-două, să zicem, dar nu o pot simula la infinit. Va trebui să mă întorc la muncă. Şi nu voi mai avea cu ce. Nu zic numai de maşina mea. Vor rămâne fără combustibil şi microbuzele şi autobuzele şi ia-mă nene. Sunt şaişpe 29

Autograf pentru m(â)ine kilometri până acolo. Alţii au şi mai mult de parcurs. Analizez. Suntem un oraş de navetişti. Nu ştiu cum vine asta, dar de dimineaţă până seara, oraşul e pustiu. Poate oricine să-l incendieze, să-l înece, să facă un muzeu de buticuri în care vânzătoarele cu chipuri cerate stau cu mâinile în sân că n-au clienţi, ori de bodegi pline de lucrătorii din tura a treia care confundă totul, de exemplu strada cu un antreu, apoi cine ştie pe unde mai nimeresc tocmai când cântă cocoşii de la vilele din zona nouă, începând cu aceea a primarului pe care toată lumea o ştie fiindcă are un steag agitat în poartă. Nu mă mai pot concentra. Aveam ceva de organizat, cine-mi spune ce anume?! Colegul îşi face ceva de lucru, eu cred însă că ar trebui să aflu cum se descurcă. Se uită la mine ca şi cum ar şti că urmează să-i pun o întrebare pentru care nu are un răspuns urgent, dar măcar poate să-şi imagineze ceva la faţa locului. El nu face decât treizeci de minute pe jos. Deci, nu şi-a pus problema. Aha. Mai bine nu întrebam, că acum spaima de ce va fi începe să prindă puteri. Mă văd singură, fără nicio rezolvare. Un oraş întreg care să migreze dintr-o dimineaţă definitivă spre locul de muncă. Şi să o ţină aşa, pe drumuri. Să se întoarcă spre seară, ca o turmă de la păscut. Ar fi trebuit să încerc acest mers pe jos astă-vară. Măcar aş fi ştiut câte ore fac dus, câte întors. Mi-aş fi putut face un program pentru timpul care ar mai rămâne din acest parcurs. Probabil câteva ore de noapte, în care, în principal, mă voi dedica odihnei... oricum chef de cele lumeşti nu voi mai avea, se înţelege. Voi petrece multe minute în gol. Cu pierderi. Randament aproape nul. Magazinele din colţul străzii nu vor mai fi aprovizionate. Un timp, marketurile vor fi devastate până la absolut. Nu va mai exista mâncare. Orice întreruperi de utilităţi vor avea rezolvare într-un timp îndelungat ori deloc. Asta va crea panică, nervozitate, disensiuni. Vom începe să mişunăm din uşă în uşă. Ce mai ştii, vecine, tot pe jos şi săptămâna asta?! Vom intra într-o perioadă de somn nedormit. Vom avea feţe din ce în ce mai filosofice. Cine are bani la ciorap va da fuga să cumpere o bicicletă, ba chiar două. Una s-o dea la suprapreţ, evident. E momentul ca unii să scoată profit. Mintenaş, patronul de magazin va aduce din depozit cele câteva bucăţi existente fericit că nu va mai ţine în loc investiţia şi, spre uimirea lui totală, în câteva ore stocul se va fi epuizat. Dar, se va bucura 30

Antologie „Însemne culturale” 2013 degeaba fiindcă nu ştiu la ce îi vor mai servi aceste finanţe dacă nu va avea cu ce să aducă altă marfă. Ziua aceasta s-ar putea să marcheze declinul afacerii sale. Din păcate pentru localnici, în oraş nu sunt prea multe locuri unde se comercializează biciclete. Va fi bătălie, un nou motiv ca oamenii să se privească tot mai cu ură, mai revoltaţi, mai înverşunaţi. Se vor alcătui două tabere. E clar. Cei care vor continua maratonul şi cei care vor face ciclism. Ce bine de aceia care deja posedă un astfel de mijloc de deplasare, care au preferat să facă sport în felul acesta, desigur ei neputându-şi permite o maşină. Nici măcar un abonament pe una dintre liniile de transport în comun. Nici pentru ei nu va fi comod mereu, închipuiţi-vă. Va veni iarna, gheţuşul, gerul. Cândva am avut şi eu o bicicletă. O urcam zilnic la etajul al doilea. N-o lăsam pe coridor, că şi aici îmi era frică să nu rămân fără ea. Aşa că o ţineam în casă cu mine, pe hol. Am făcut prietenie multă vreme până să mă pricopsesc cu o Dacie. Am vândut-o pe nimica toată. Pe cea mai bună prietenă. Să mai spună cineva că prietenia nu este decât o noţiune teoretică! Marea face spume. Murmure. Din ce în ce mai înalte. Din ce în ce mai dese. Din ce în ce mai aproape. La un moment dat, mă trezesc pe la cinci. Este întuneric de octombrie. Aud un zgomot uşor de motor şi o maşină, ca o fantomă, ieşind pe străduţă. Am un moment de sufocare, nu ştiu dacă din teamă ori dintr-un motiv de speranţă. E clar, cineva s-a alimentat de undeva. Există o modalitate de a ieşi din nebunie! În oraş se pare că există mai mulţi care, ca să nu fie văzuţi, pleacă de foarte devreme şi se înapoiază foarte târziu. Unii au luat cu ei şi pe aşa-zişii oameni de încredere, care, chipurile, nu ar sufla o vorbă nimănui. Cu toate acestea, murmurele au ajuns şi la urechile mele. Există o ţeavă de petrol de care au aflat câţiva cetăţeni mai cu interes, mai curajoşi. Şi, de aici, nu cred că mai trebuie spus ceva. Fiindcă nu trebuie să mai ştie nimeni. Cu cât ştiu mai mulţi, cu atât sursa se va epuiza mai repede. Deja un sfert dintre localnici sunt în temă. Acum s-au format altfel de tabere. Una a celor care fură, cealaltă a celor care înjură pe cei care fură. Hei, te-am văzut plecând cu maşina. Păi de unde benzină? Ei, mai aveam eu câteva bidoane. Le ţineam în baie. Hai că nu te cred. Mergi de o lună şi văd că nu ai niciun stres. Doar nu ai şi cada plină… La câteva zile, omul va apărea cu falca 31

Autograf pentru m(â)ine vânătă. Doamne fereşte, nu e timp de moarte. Nici ambulanţe nu mai circulă. Nici doctorii nu mai au cu ce să ajungă la spital. Merg repejor. Trec pe lângă sondele sfrijite pe care şi-au făcut loc de observaţie corbii. În faţa mea oameni, după mine oameni. Încă... Aproape că am ocupat drumul. Maratonişti cu antrenament. Oare cum ne vedem de pe lună? Ce vor scrie ziarele? Vor mai scrie? Despre cine să mai scrie?! Sunt deja într-o altă realitate. Cât de mult îmi doresc acum o căruţă cu cai!

Drum cât se poate de colorat Fix ora şapte pe pod. Roşcovanul exact în ochii mei. Cu bliţ, cu euforie cu tot. Întorc privirea spre dreapta, brusc mă încrunt în timp cemi face cu ochiul printre copaci. Îmi pun o mână cozoroc, dar până când?! Dacă s-ar putea conduce numai cu picioarele! Sau cu gândul... Ar fi cam riscant. Stă în faţa mea să-l iau pe botul maşinii. Mă înroşesc de atâta insistenţă. La radio încă se discută roşia montană. Virez şi intru în tunelul castanilor năpârliţi. Câteva tufe de ceaţă se scutură când dau buzna în ele. Marea face curăţenie pe ţărm. Un simplu refresh. Un ţiuit încremeneşte în aer. Nu, nu este ambulanţa, un pescăruş face vocalize îndrumat de o baghetă de vânt. Un altul, aţintit asupra unui peşte, face sport extrem. Pe ponton, înspăimântată, liniştea se lasă pe ape ca o pată de petrol. Doi tineri se iau de tâmple, se pierd unul în celălalt, se strâng cum ai strânge recolta. Starea aceasta devine albastră. Parcă în gât mi se opreşte un ţipăt mai rău ca al lui Munch! Şi în loc de capul meu ar fi pământul. Cu oamenii, cu păcatele, cu tulburările lor. Iar ţipătul, fără să mă elibereze, dă ocol până într-un protest. Morocănoşii vâslesc iute spre alte lacuri celeste. Sub gene, cerul se taie maioneză şi alunecă pe luciu ca un vapor abia desluşit care înghite lumina searbădă a farului cât un plop trăsnit de secure, navigând în 32

Antologie „Însemne culturale” 2013 lung. Accelerez şi neliniştea se apropie şi ea cu viteză. Pe vremea asta, anul trecut, chiar aici fusese găsit un corp delicat plutind cu ursuleţul prins de un deget. Din ţărm a mai rămas o jumătate de durere. Pe cealaltă a înghiţit-o marea. E toamnă şi frunzele se lasă călcate în picioare. Trecătorii ştiu, oare, că le vor fi acoperământ, cândva?! Iar ţipătul acesta îngrăşat peste măsură nu iese din mine. Încep să mă deformez, smulg retrovizoarea, scot mâna prin geam, rup oglinda stângă, trag pe dreapta, în derivă... Sunt singură şi din bord încă mai strigă roşia montană.

Bălţata de toamnă Se uită înapoi. Beznă. Ceilalţi sunt prea prinşi de ceea ce se întâmplase. Undeva în fundal, orchestrate de talgere de frunze, se sting vocile zilei. Sub tălpile lui masive pare că sapă cineva tunele de refugiu. O preocupare nocturnă ciudată. Aerul cu uzanţele lui a închis pistele de zbor fiindcă s-a anunţat furtună. Bărbatul între două vârste intră cu grijă să nu se audă scârţâitul uşii de la bucătăria de vară. Bâjbâie cu mâna pe policioară după cutia de chibrituri şi un muc de lumânare. Nu vrea să aprindă lumina, să nu fie dibuit. O fâşâitură, apoi o pată galbenă conturează întunericul posac, tremurând ca umbra unui trup miniatural. Mecanic apucă de toartă cana aşezată la locul ştiut, o lasă în următorul moment pe marginea beciului, apucă belciugul şi ridică oblonul de lemn, îl reazemă de perete, ia cana şi îşi urmăreşte silueta ca o dihanie pe scările abrupte până piere în burta plină, îngrozitor de liniştită, asurzitor de tăcută. Butoi lângă butoi, sticlă lângă sticlă, borcan lângă borcan. Un aranjament desăvârşit. În lumina ştearsă, toate aceste obiecte rânduite după reguli stricte par nişte magicieni aflaţi pe punctul să descopere marele procedeu de iluzionism. O damigeană ieşită din rând e cât pe ce să-i pună piedică omului care, ce-i drept, nu cunoaşte cu exactitate rostul beciului fiindcă îl vizitează destul de rar. Apropie lumânarea de fiecare butoi şi verifică cepurile. 33

Autograf pentru m(â)ine Aha, uite-aici! Aşază cana pe un scăunel pus anume acolo. Chiar sub cep. Roteşte la început cu forţă, apoi dă drumul lichidului roşu să curgă, cu băgare de seamă, fiindcă poate să scape de sub control pe furiosul ţinut în captivitate. În plus, în momentul acesta, nu ar trebui să depisteze nimeni ceea ce se întâmplă în subsolul casei. Cana se umple repede. De-ajuns! Strânge dopul cât poate de tare, apropie din nou flacăra, verifică şi cu degetele. E în regulă. Se întoarce şi urcă încet, ascultând. Da. Pune cana pe masă, închide oblonul pivniţei, ia din nou cana, aruncă lumânarea stinsă între degete în firidă, trage uşa până ce clanţa rămâne înţepenită în opritor şi se îndepărtează repejor. Toamnă şmecheră. Negociază dinainte bunăstarea. Îşi programează lucrările, îngrăşământul, irigaţiile, forţa de lucru. Dă zor să n-o prindă ploile şi să strice tot. Pe urmă stabileşte culesul, transportul, depozitatul. Scoate oamenii la muncă. N-are somn. Gândeşte, socoteşte, iar gândeşte până îi ies calculele dorite. Răsplăteşte. Uite, acuma stă cu mâinile în şolduri şi priveşte satisfăcută hambarele doldora, beciul ticsit, curtea plină cât e de mare. Ba chiar e în toane bune de când a pus pariu cu cei de la meteo că o să se descurce cumva, ei s-au dat mari şi tari că o să fie secetă, că porumbul n-o să se facă, grâul va fi importat. Va fi sărăcie. Ba bine că nu! Se uită undeva în zare. Peste câmpuri miroase a bunăstare. Tihna a prins un loc pe pământ. O simte şi zâmbeşte struguriu. A câştigat. Poate să vină iarna, nici nu-i pasă! O clipă de destindere. Îşi întinde oasele. Prin rochia violacee, se prefigurează sânii plini, minunaţi. Ca o fetişcană care ştie cât de atrăgătoare este, dar se preface că habar nu are, îşi face două împletituri ca spicele în dreptul urechilor, se priveşte în ochii tăi, cât e de frumoasă, cochetează, se alintă. Te cucereşte. E foarte dichisită toamna. Şi foarte muncitoare. De-acum, aş zice şi pricopsită. Înnebuniţi, bărbaţii pleacă după ea şi nu se întorc decât noaptea târziu, după ce vor fi făcut totul ca să-i fie pe plac… Se hârjoneşte pe prispă cu frunzele căzute din nuc. Le face ghemotoace. Vine şi vărgata. Se bagă în joc. Smotoceşte, aleargă, sare. Deodată, lasă totul şi începe a târcoli. Amuşinează, miaună, înfoaie coada. E de trebuinţă mai ales acum când pătulele sunt căptuşite cu ştiuleţi. Stăpânii o ţin de vânătoreasă. Aproape zilnic depune prada pe pragul şopronului, fericită şi lăudată, desigur. Câteodată, mai calcă în 34

Antologie „Însemne culturale” 2013 străchinile goale. Ca astăzi. Bătrâna trebuia să petreacă pe cei doi copii care veniseră de la oraş să vadă ce-or mai fi făcând ai lor. Aşa că rugă pe omul ei să prindă două găini dintre cele mai grase şi să le ia gâtul. Apoi pregăti ceaunul, făcu focul în vatră şi se apucă de treabă. Vârî cele două păsări care abia încăpură una lângă cealaltă. Din când în când suflă în penele înmuiate, să nu-şi opărească degetele. Suflă şi se gândeşte. Cum au trecut anii. Cât a pătimit. Mai mult singură, că omul ei făcea case şi era mai mult plecat. Copiii pe la şcoli. Pe urmă la serviciu. Prin străini. Doamne, ceor mânca pe acolo şi cum le-o fi traiu’?! Ei, n-o duceau rău, dar aşa sunt mamele. Ele trebuie să se vaiete. Ele trebuie să-şi pună probleme. Ele trebuie să descurce tot ce se poate pentru binele familiei. Ele sunt mame până mor, chiar dacă şi copiii au devenit părinţi între timp. Pârleşte păsările albe. Arş, arş... lucrul o scoate din gânduri. Mă, pe unde sunteţi, daţi-vă mai aproape să mai vorbim, că acu plecaţi şi iaaar-iar-iar rămâi sângură pe bătătură... aproape că oftează cum suflă aşa în carnea încinsă cât grija ei de mamă. Mezinul şi fata cea mijlocie, tocmai se întâlniră în poartă cu cei ai vecinilor. Bună zâua. Hai, mă, intraţi. Staţi o ţâră colea pe buturugă. Oho, că nu ne mai văzurăm de-atâta vreme! Şi taina-taina. Taina-taina... Bătrâna trage cu urechea, dar nu mai aude decât ceva nelămurit, râsete. A, e de bine şi iar cade pe gânduri, în timp ce piguleşte fulgii. N-aş putea nici două minute să stau închisă între patru pereţi la bloc, dar de, ce-ar fi putut să facă la ţară în afară de săpat?! Nimic. Şi-apoi atâta şcoală... Aşa că, mai bine că s-au dus care încotro. Îmi mai trece ăl dor că-i ştiu că au şi ei un rost. Şi sunt bine văzuţi pe-acolo pe unde muncesc. Aţâţă jarul cu vătraiul, mai aruncă două-trei surcele şi pârpăleşte păsările când pe una când pe cealaltă pe sub aripi, pe la gâtul fără cap, pe piept, pe târtiţă, pe dindărăt... În aer începe să se împrăştie un miros frate de cruce cu pofta. Dar găinile nu erau de mâncat, erau de dăruit. Aşa că, ia-ţi gândul dacă cumva... Se întoarnă amurgul. Femeia e gata. Iese în curte şi strigă: Vergină, Fănică, unde vă dusărăţi, hai, că mâine vă sculaţi cu noaptea în cap, că aveţi drum lung. Iote, vă pregătii câte-o găină la fiecare. Ia, veniţi încoa. Să vă alegeţi câte una. Îşi luară bun rămas şi dădură fuga. O luă ea înainte, apăsat, şi ei pe urmă, cu veneraţia cuvenită. Da’ matale harnică mai fusăşi. Noi ne luarăm cu vorba, să nu te superi că te 35

Autograf pentru m(â)ine lăsarăm aci. Cică Viorica a intrat la avocatură. De când o ştiu, sta cu nasu-n cărţi. Marcel face şi el seralul. E angajat la fabrica de motoare. Florian a dat-o pe negustorie, ca neica Florea. Cu de-astea electrocasnice. Se laudă că are relaţii, câştigă bine, şi-a făcut casă pe lângă Parcul Central. N-apucarăm să ne dăm seama când trecu a vreme. Se presimţea un aer misterios de cum treceai pragul cuhniei. Apăsă întrerupătorul şi deodată se făcu lumină. Aoleeeeeu, pisica! Se uitară în jur. Dar nu era nicio pisică înăuntru. Cum nu era niciuna dintre găini, ca şi când plecase la plimbare, aşa dezbrăcată de podoaba ei păsărească. N-apucară să se dumirească. Femeia se luă cu mâinile de cap şi începu să ţipe. Ce fac eu acum? De unde mai găsesc eu găină să o tai că se culcară toateeee?! Pe crosna de lemne, prin corcoduş, prin pătul... smirnă! Luna şedea în dudu’ ăl mare ca-n hamac şi citea în stele. Mămică, taci mămică, te aude lumea, stai colea de te linişteşte, lasă că mie nu-mi mai trebuie, eu renunţ. Să ia frate-meu găina de-a rămas, că are copil, eu m-oi descurca. Auzi, dădică, ţi-o fi şi lu’ matale greu prin capitală că e prea multă scumpete pe acolo. Ştii ceva? Eu pot să dau fuga mai des pe la mama. Ia-o tu! Ia-o tu, na-o tu! Până la urmă, bătrâna nu mai avu ce face. Se potoli din năcaz. Îi lăsă pe ei să hotărască care şi cum. De înciudată ce era, nui mai încăpeai în graţii. Abia aştepta s-o prindă pe tâlhăroaică. Cu niciun chip nu voia s-o ierte. Să vezi ce-i fac! Fănică, mă Fănică, unde eşti, mamă?! Aici, aici! Ce faci, maică, pe arie, noaptea cu oala plină cu vin, parcă tămâiezi?! Caut pisica. O caut să-i dau acu’ şi-o cană cu vin, dacă tot se ospătă cu găina mea, aia de trebuia s-o duc eu fiică-mi... Cred că i-o fi sete şi de-aia... Hai noroc! Şi râde. Râde, la ce bun să mai înjure?! Bătrâna îşi face cruce, apoi dă din plâns în râs. Doamne, maică, trăii s-o văd şi p-asta! Numai mâţa sătulă şi pusă la adăpost nu bănuieşte ce va păţi pe lumea ailaltă când o vor ajunge blestemele...

Antologie „Însemne culturale” 2013 Musca (pamflet) Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, şi făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage şi câte un plici când vorbeşte întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenţionat apăsat şi tare ca s-o audă toţi şi să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, şi se răzbună prin metode pe care crede că le deţine. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creieraşul ei sensibil şi mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol. Se reazemă de spătarul ergonomic, porneşte pc-ul şi după ce verifică apatic mailul, face o semirotaţie în aer şi începe să-şi pilească vârfurile picioruşelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită, iar ea intră încălţată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaţilor, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât pe oameni, iar ea le târcoleşte locurile, cum bâz-bâz-bâz şi iarăşi bâz şi totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu ştiaţi propria versiune, nişte proşti. Şi mulţi, mai ales. Însă ea are o nouă ocupaţie, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filosofii pe care le transpune, după mintea ei veşnic şifonată, veşnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-şi mascheze identitatea şi de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deşteptarea naţiunii. Adăstând pe vreo frunză ori petală îşi face siesta după ce muşcă în stânga şi muşcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-şi coapsele ispititor, ca şi cum sub pielea trecută binişor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate. Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond... de ten. Se vede că îşi vopseşte extremităţile ba în negru abanos, ba în violet de genţiane, ba în nisipiul 37

Autograf pentru m(â)ine de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunţării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmăreşte, de ai impresia că se fac praf elicele, reprezintă dovada unei îmbătrâniri premature. Biata de ea are şi dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înţeleg că deţine toate calităţile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Şi, aşa ca o demonstraţie, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeţii au intrat unii prin alţii, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, ameţită, îşi depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel. A fi altfel nu este acelaşi lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuţă în timp ce restul lumii, ascultaţi, toţi ceilalţi sunt nişte trântori. Un fel de... a fi deplasat, exact ce ştie ea mai bine să facă! Musca, o ţaică pe buza ferestrei, le vorbeşte altor surate: ascultaţi la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăţi! Şi în timpul acesta îşi pileşte din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Şi să spună apoi că e producţia ei... Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare. De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filosof şi i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii... era să-şi prindă aripioarele între coperţi într-o dimineaţă când şeful a intrat brusc în încăpere.

Antologie „Însemne culturale” 2013

MIHAELA ROXANA BOBOC – poetă, pictoriță (Buzău)

Data nașterii: 19 mai 1982; Studii: Licenţiată în management şi marketing (2007). Absolventă a Şcolii populare de artă din Galaţi, secţia pictură (2008); Colaborări: „Opinia”, „Vitralii”, „Fereastra”, „Algoritm literar”, „Porto Franco”, „Antares”, „Marmaţia literară”, „Agero-Stuttgart”, „ProSaeculum” ș.a; Cărți tipărite: „Vers și culoare”, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2010; „Poemele Ioanei”, Editura „Lorilav”, Buzău, 2010; Antologie „Poeme Hai-hui”, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, 2012; Premii: Premiul „Titel Constantinescu”, la Festivalul naţional „Titel Constantinescu”, Râmnicu-Sărat, 2009; Premiul Revistei „Antares”, la Festivalul naţional „Titel Constantinescu”, Râmnicu-Sărat, 2009; Premiul pentru manuscrisul „Vers şi culoare” la Festivalului internaţional de poezie „Sighetul-Marmaţiei”, 2009; Premiul Bibliotecii județene „Ion Heliade Rădulescu”, la Concursul național de literatură „Moștenirea Văcăreștilor”, ediția a XVI-a, 2009; Premiul al II-lea la Concursul național „Vasile Voiculescu – arc peste timp”, 2009; Mențiune la Concursul național de poezie „Leoaică tânără, iubirea...”, Pitești, 2010 ș.a.; Referințe critice: Tudor Cicu, Marin Ifrim ș.a. Administrator-editor pe Site-ul „Însemne culturale”.

Autograf pentru m(â)ine POEZIE Cine te-a scos din mine cine a scos lumina din tablourile tale și-a așezat-o dincolo de munți în norii zdruncinați de vise, cine te-a scos din mine pe furiș și te-a trecut peste apele învolburate în limpezișul memoriei; nu știu a câta carte deschid cu tine oftând dintre coperți, de câte ori te-am așezat pe pânză sperând să te-ntâlnesc în desișul pădurii unde nimeni nu are chip, afară de doi îndrăgostiți schimbându-și porțile pe o singură fereastră ascunsă între anotimpuri; ce n-aș da să fim un pârâu să șușotim printre pietre incantații lirice nebănuite în schimbul unei ore de iubire.

Doar o lespede Nu poți să-mi fii palton subțire de toamnă în mine ninge infinit mai mult decât ai putea deszăpezi ninge cu toate florile pe care nu le-am pictat ninge cu ape, cu umbre pierzându-și luntrea 40

Antologie „Însemne culturale” 2013 e un alb halucinant cât privești hornuri acoperite copaci fără contur nimic nu suflă peste buzele mele împrejur doar bătăile pruncului se aud sporadic dinlăuntrul meu ca singura punte între vis și viață e târziu și corpul meu - doar o lespede sub care viața mocnește privesc dincolo de abdomenul meu curbat copila mea se învelește în iarnă un bulgăre de culoare izbește în pântecul meu să scuture valea aceasta întâii aburi adorm sub pietre...

Noiembrie Vreau să-ți vorbesc din rondelul toamnei să-ți strecor în sân o mână rece să-nfioare carnea să tresalte din lut azi te scot din beznă te duc pe străzile acestea înguste cu pavaj cubic și umbre trec printre noi 41

Autograf pentru m(â)ine adormindu-și copilul pe umeri e noiembrie iar pe spatele memoriei desenez trei fețe trei umbre trei lumini trei mâini obsesiv mă leagă de tine mirosul vopselurilor mă gâtuie ca un nod de cravată m-aș culca la piciorul pădurii peste pleoape îmi aștern frunze ochii tăi caută un liman îți zic, nu e încă timpul rămâi cu mine acoperiți de frunze să ne îngropăm în toamnă.

Suntem Iona Privesc, dincolo de flori de corcoduș și petale cromatice, cadre dintr-un film mut în haine de zeghe; e atât neastâmpăr în mâinile mele; înțeleg – viața – o colecție de mădulare amputate mă crezi, suntem Iona până la ultimul suflu, înghițiți de neputință. 42

Antologie „Însemne culturale” 2013 Chiar și-așa sunt zile când adie vânt de credință și un pas printre păpădii e de-ajuns să reiau zborul.

Am timpul meu Când plouă zbuciumat ca acum mă simt cu o singurătate în plus de parcă ploaia își trage seva din fiecare vers; am timpul meu când dau în clocot o lavă de lumină îmi părăsește trupul atunci te întâlnesc și candela adoarme molcom în rugăciunea mea nici corabia nu-și dorește alt țărm să naufragieze în tine.

Călcâiul toamnei Din vis în vis te ating mai rar îmi surâzi prin perdeaua de frunze drumul își pierde conturul – mâna ta nu mai schițează sub nervuri. 43

Autograf pentru m(â)ine Casa se îngroapă în călcâiul toamnei ruginite gânduri se desfac din cochilie, voi fi acolo pentru anii în care nu se vor mai scutura diminețile de povara singurătății ridicând iar ochii din umbriș voi îmbrățișa profilul alipit de tâmplele mele și voi sufla viață în a treia zi a lui brumar peste mâinile care-au uitat să moară.

Răzleţ Nici nu ştii cum au trecut anotimpurile răzleţ, abia ducându-şi vetrele prin foişorul cu vreme undeva în mine e o moară ce sapă adânc tu umpli mereu hotarul sub care cruci se-ntorc în pământ doar un mic respiro cât să adulmec mirosul ploii răpăind pe streaşină şi memoria ta se-mprăştie-n particule de lumină. 44

Antologie „Însemne culturale” 2013 Aici nu locuiește nimeni urme de crăițe aplecate spre răsărit miros de nuci verzi aceleași ziduri neterminate rupând un colț din lume; adorm cu capul între palme îmi țin visele să nu alunece pe umeri de copil, în mine toamna se preface în stâncă poalele curbându-și într-o rugăciune plăpândă.

Octombrie și tu sunt bolnavă de tine octombrie când îmi pătrunzi până la oase nopțile trăiesc o zi în trei ceasuri fără umbre auzi vuietul frunzelor cum te strâng în mine nu mai sunt eu cea care-ți respiră prin piele picură din mine un sărut hoinar foșnesc plopii - metereze între noi toamna a mai făcut un pas. 45

Autograf pentru m(â)ine În vârful pensulei aici plouă mohorât de parcă am coborât griuri peste soare; desprinsă dintr-un timp anonim mă întreb dacă la celălalt capăt al lumii se vede dorul meu în bucăți de vitraliu spart sau tu trăiești doar în vârful pensulei printre picături; oricum ar fi, rămâi tributul meu într-o lume absentă în valea cu mesteceni îți voi vorbi despre poezie în versul meu alb schilodit de umbre nici ceasul lui Dali nu alunecă între noi.

Antologie „Însemne culturale” 2013 PICTURĂ

Autograf pentru m(창)ine

Antologie „Însemne culturale” 2013

Autograf pentru m(창)ine

Antologie „Însemne culturale” 2013

ALEXANDRU BOLACHE

(Buzău)

Data nașterii: 28 august 1968; Colaborări: Membru-fondator al Cenaclului „Ante Portas”, Buzău, președinte Teo Cabel.

poetul l-au prins la granița dintre frumos și realitate și vameșii l-au catalogat imediat traficant de iluzii diluate în picături mici altfel ar fi fost toxic încerca să intre printr-o spărtura pe aripa unui fluture în veșminte de clovn n-ai voie spuneau vameșii visătorii nu pot trece fără pașaport

Autograf pentru m(â)ine primul dans primul dans l-am făcut în brațele mamei la sânul ei când mă hrănea cu setea sa de viață și cu adn-ul străbunilor pe o melodie lăstar din sufletul lui Apollo știută doar de ea zăvor lui Ares cântată cu glasul ușor tremurat de grija zilei de mâine privirea ei arc peste timp mă încredința altui sân la care fiul meu apoi făcea primul dans

noaptea nunții te zideam în inimă și plângeai în ritm iambic refugiată în amintirea sărutului dintâi 52

Antologie „Însemne culturale” 2013 imaculată în rochie de mireasă așteptând să-ți spun ce liant folosesc mâinile mă-mbrățișau cu sete iederă învăluindu-mă hulpavă pe dinăuntru apoteotic de fapt tu m-ai zidit în noaptea nunții

curs banal poarta la care băteam amândoi azi s-a închis cerul negru ne spune că fapta deja s-a prescris; sorții, pustie și ea, îi e dor de umbra ta stelele plâng dezmierdând pe cu totul altcineva 53

Autograf pentru m(â)ine nu mai suntem noi doi; din iubire sicrie de scrum hilar medalion pe sânii goi se poartă acum iubito banca pe care întâi ne-am sărutat astăzi zeii o predau la cursurile despre păcat…

de vorbă cu nepotul te înșeli nepoate carul mare a fost construit mult mai târziu la început străjuia pe cer doar carul mic cu ajutorul căruia sărmanii își aduceau din cer iluziile cu timpul s-a făcut o adevărată potecă de la cer la pământ de la pământ la lună apoi poteca s-a aglomerat și Dumnezeu a construit un car mai mare 54

Antologie „Însemne culturale” 2013 pentru nevoile tot mai multe ale acestora să știi de la mine nepoate în curând vor fi trei care pe cer

istorie ceara din lacrimi devenea curcubeu pe o tablă de șah pionul se uita sub fusta reginei apoi dădea mat regele se făcea că plouă și spunea doar varză viezure vizuină sarmisegetuza flutura în semn de pace un steag în formă de lup dar acolo romulus îl înlocuia pe cain nem... nem... nem… tudom apoi timpul spunea că nu mai are loc în trei culori la zar europa repeta răpirea din serai 55

Autograf pentru m(â)ine rugăminte supuși la curte astăzi rugăm domnul sub cerul liber ca să trecem Prutul pierdut-am pașaportul pe la poartă și-aducem ca dovadă și ca soartă amprenta noastră când frământăm lutul făcut din lacrimile noastre-amare purtate la o zi de sărbătoare astăzi ne mai desparte numai vântul ce a bătut din est așa de tare încât ne-a cam răstălmăcit cuvântul și vinovați purtăm în suflet scuza că ne-am ciocnit aici cu păpădia când alții ne-au călcat apoi pe glia purtată-n gând de Sarmisegetusa neîntregita noastră România

Antologie „Însemne culturale” 2013

COSTIN ANDREI BOLACHE (Buzău)

Data nașterii: 27 septembrie 1991; Studii: Student la Universitatea București, Facultatea de matematica și informatică, anul III.

de-am putea zbura pe lângă ureche, aud un zgomot... – zbrrr – tresar și-mi găsesc ochii ațintiți spre cer. de-am putea să ne desprindem, să gustăm măcar puțin din miracolul zborului, să cunoaștem adevărul ascuns pe după vreun nor… păsările îl știu deja, numai noi atârnăm de realitatea zdrobită.

Autograf pentru m(â)ine promisiune iubito, noi vorbim limba dragostei, așternută peste timpul nesfârșit. mângâierea ta, șoapte din poemul vieții noastre; sărutul pecetluiește soarta scrisă-n focul pasiunii. ne găsim sub așternut de vorbe, purtate de ecouri din trecut.

sclipirea privirilor nocturne deschid porţile iubirii, ferecate atâta vreme, de iedera amăgirii... lipesc petalele calde ce dau viaţa mugurilor înflăcăraţi de gânduri fierbinţi ce-alină două vieţi plăpânde în dragoste nocturnă 58

Antologie „Însemne culturale” 2013 și poartă-n lună plină sclipiri de stele mici, văzute în cristale brodate-n diamante și stoarse de tristeţe.

nocturnă

lacrimile, transformate în șoapte, adăpostesc șuvițele părului tău de foc în duioșia cuvintelor, scăldate pe cearșafuri, în ploaia noastră de îmbrățișări și sărutări. tremurai ușor prin noapte de frig și de căldură, grijile ni se topeau, minutele treceau, iar ibricul de cafea încerca să ne trezească din beție. ochii tăi, înecati de mărgelele sufletului tău, izvorau în pasiunea jocului nostru pueril și mut. pielea ta 59

Autograf pentru m(â)ine mă ghida prin focul dragostei, unde amandoi ardeam în văpaia de petale a iubirii.

Destinație Tren de gheaţă se topește În a soarelui lumină, Pasagerii schimbă-n grabă, Timpul trece, înfloreşte, Sclipitoare roți pe șină, Încuibate-n zori de zi, Împing trenul ce-o sa vină Înflorind în noaptea gri.

Cuvinte de chitară În noaptea grea, aud cuvinte de chitară Venind din camera de mult uitată Şi-mi este frică să mă aventurez Acolo unde, de-atâta timp, eu am închis zăvorul. Am tânjit atât de mult După sunetul sublim al corzilor de fier, Încât am uitat de rostul viselor. Gândirea-mi era înceţoşată de teamă 60

Antologie „Însemne culturale” 2013 Şi de neputinţa cuvintelor vibrate; Fără să mă gândesc, că aparţineam acestora, Eram sclavul lor. Şi azi, după ani de hibernare, Mă trezesc în același loc bântuit De șoaptele din trecut Şi-ascult, în surdină, un cântec, Cerşind cuvinte de chitară.

Autograf pentru m(â)ine

MELANIA BRICIU

(Lupeni, jud. Hunedoara; actualmente, rezidentă în Viena, Austria) Data nașterii: 31 decembrie 1962; Studii: jurist, expert în arte și antichități, organizator de expoziții de sculptură; Colaborări: diferite antologii și reviste; Premii: Mențiunea I la Concursul de poezie „Vasile Militaru”, OcneleMari, Vâlcea, 2013. „…Cei doi copii ai mei au crescut oameni frumoși, curați la suflet și iubitori de cultura și limba română în care i-am crescut, dar deschiși culturilor lumii. Viața, destinul m-au spulberat în colțuri și colburi de drumuri, însă patria mea adevărată este pământul limbii române în care sămânța ce-o sădesc zi de zi așteaptă să rodească...”

Peregrinaj în alb departe de tine zăpezi alpine mi-au nins sufletul sărman peregrin fulgi albi și blajini precum mâinile bunicii (înălțate cândva în văzduhul rezemat de retezat într-o zi de joia mare) mai dezmiardă obrajii aprinși ai copilăriei împletesc în busuiocul sfințit sub icoane râsetele nestăvilite și năzbâtiile cu mătănii și cântece vechi pe care le știu și acum în orașul umil și sărac dar cu suflet adânc cât un abataj de huilă 62

Antologie „Însemne culturale” 2013 cu șapte limbi și șapte puțuri dinspre întuneric înspre lumină ninsorile erau stranii contraste de alb-negru aerul greu de explozii și funingină copiii de mineri n-aveau bomboane salon numai porthos câinele secretarului de partid dar Doamne cât de bogați eram în colecții de stanioluri și colinde în pițărăi și nuci poleite cu bronz pentru sobe și în mere țitroane cum nu mai găsești decât în povești cineva bate în ușă semnul secret știut doar de noi alerg să deschid în fața mea doar amintirea tăcută și albă

Alb hoinar, libertatea cutreieră în mine din clipa nașterii deși au încercat să-mi pună cătușe pe spirit înainte să mă fi împotrivit pe fragile încheieturi sub spaima dislocării în pulberi de clipe încă netrăite rezemată de viață încercam să-mi păstrez echilibrul într-un picior de sare un ocnaș osândit pentru o veșnicie de eternități din pocale de timp neantul prelins peste margini mi-a atins buzele șuierătoare de psalmi răzvrătiți mi-am clădit temple în lumină dar nimeni n-a îngenuncheat în ele bolți de văzduh policandre de stele icoane de păsări altare de ape s-au prăbușit sub buldozere de indiferență 63

Autograf pentru m(â)ine la porți mulțimea râdea demonic urla în limba șerpilor noi avem alte temple mai albe zeul tău a căzut în desuetudine prea bine mi-am zis i-am iertat Doamne sunt cei rătăciți în propriul întuneric au uitat că libertatea e o rugă prea grea pentru cei care n-au învățat-o de mici iar crucificarea nu are decât o singură direcție spre albul din tine

Aghiazma din suflet Busuioc, adiere de datină, oglinditor sub perini căptușite cu vise și sfieli de fecioare, sfințește ulciorul cu apă, căușul de sare, casa bunicilor și poeziile Lui sub lacrima stelei din tei! O voce din civilizație mă despoaie de vrajă: I`ll come to your emoțional rescue. Își gâfâie „stâncile rostogolitoare” cinismul cu limba scoasă de-un cot. Noi ne lăsăm engleziți, frantuziți, manelizați, colonizați, globalizați, fără preget, fără scrâșnet, viețuim derutați, mai degrabă cosmopoliți decât universali. Am uitat calea de întoarcere înspre noi dar găsim cel mai scurt drum către fast-fooduri și Mc`-uri, 64

Antologie „Însemne culturale” 2013 de vor ajunge vreodată să ne pună un hamburger în loc de suflet doar Dumnezeu o mai știe, săracul... Deși departe de tine, mă agăț de originea bulzului, de sărmanul ceaun comun cu zeamă de urzici din care de două ori câte șapte copii încercau să-și astâmpere foamea cu un singur făcăleț prea mare pentru mâini atât de mici. Deșertăciunea nu se măsoară decât în avuții și conturi bancare, în bogăția amintirii, în tezaurul trăirii, niciodată! Vadu Moților, 6 ianuarie 2013

De-a baba oarba m-a chemat pe nume dintr-o scoică de noapte un dor din copilărie chipul meu altul m-a privit pe mine alta în memorii de oglinzi s-a spart a tăcut înciobit cuib și-a clădit cuvântul sub amintiri precum o pasăre boțită ponosită de o vreme până și uitarea uită de mine până și visul mă visează altfel m-am complicat până la moleculă am rătăcit privitul dinspre stele spre gol și am rămas agățată doar într-o sfoară de lună 65

Autograf pentru m(â)ine o singură dată mai implor reînvățarea din tăceri de deșert ori reculegeri de mări niciodată n-am vrut viața înjumătățită nici umbra umbrei mele să fiu mistuită de propria-mi ardere să nu-mi uit cenușa pe un făraș de vânt grijuliu s-o adun în urna călătoriei spre ieri iar dacă mă va striga timpul ciclop unde ești chimiță să îi mai pot răspunde aici aici în șifonierul văzduhului

Parsifal deșteptare după un glonț de întunecare pe o dimineață în sârmă ghimpată să-mi plâng imposibilitățile ca si cum un cioc de pasăre a fisurat osul din care crescuse fericirea să-mi râd posibilitățile care colț de stea a luminat o pleoapă de cer în noaptea ferestrelor mele să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare scuturată prea curând în adânc la rădăcini întortocheate de stânci cum voi putea săpa cuvintele împrejur de astăzi îmi pun la oglindă o ramură înflorită de tinerețe poate mă voi putea recunoaște în ea mă caut mă pipăi mă strig cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii 66

Antologie „Însemne culturale” 2013 nici putere nu am să-mi pălmuiesc bâlbâielile căci nimeni nu mai știe ceva cât timp toți știu încă nimic canonizată mă bântui prin mănăstirea îndoielilor din icoane biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând am ars toate lumânările și-a rămas doar întunericul murmurat printre boabele lipsă din rozariu durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios prea târziu te întrebi te frămânți te căiești prea devreme îți pui țărâna păcatelor în cap la răscrucea următoarelor clipe timpul te așteaptă mereu dezvelindu-și impudic gingiile.

Obezitatea suficienței de sine din podul cu molii scot amintirile de la naftalină în dezamăgirea acestei clipe ce-mi plumbuiește zborul nu e nimeni să-mi vindece rănile mai degrabă de cei care le smulg crusta în piețe vieneze valsul a ieșit din modă demult nimeni nu citește rilke sub luna blazată ocrotitori de animale cu fesele tatuate dezgolite protestează golanul din mine dârdâie în zdrențele libertății cu un rucsac de dor în spinare și prea puține merinde pentru foamea de țară unde cei îmbuibați se asfixiază încet în obezitatea suficienței de sine sub cascheta inconștienței 67

Autograf pentru m(â)ine ne îndesăm lașitatea până la ultima șuviță ne săpăm mereu tranșeele propriilor războaie sperând că nu ne va nimeri Marele Obuz poate atunci când ne vom cunoaște pe deplin nu ne vom mai iubi într-atât de aceea scriu litere în cuvintele unei limbi moarte dar omit mereu accentul circumflex deși în contul sufletesc mai am disponibil și încă n-am învățat cum se percepe camătă

Appassionata toamnă incertă... îmi privesc sufletul cu suspiciune oare câți spectatori au trecut prin antreul său înainte de a-și ocupa locul în sala de concerte fracul meu are despicătura mai adâncă manșetele și-au pierdut butonierele pe gulerul înserării acestor respirări dantela jaboului s-a destrămat vai, cum aș fi putut arunca sunetele la întâmplare cu mereu aceași dislocantă teamă c-aș declanșa o tumoare prea tulbure și prea mare atâtea simfonii fantastice între două sărituri mortale învinovățită de vinovăția tuturor celor pe care mi-aș fi dorit să-i salvez înaintea ultimului trapez cât m-am născocit pe mine însămi cum mi-am nălucit propria viață cu fiecare fantomatică clipă am păcătuit cu gândul, cu vorba, cu fapta prea amplă mi-a fost aripa-n cuget prea rumenă vorba precum pita din țăst 68

Antologie „Însemne culturale” 2013 fapta prea aromată cu mirodenii din lumina grea și rotundă Emina, ți-ai dus bătălia pe singurul front din tine mereu în ofensivă ai plâns cu toate frunzele toamnelor pentru o lume întreagă ei te-au dezintegrat atomic și cosmic până ce ai ajuns doar o gaură neagră te-au spulberat în cea mai ireversibilă radioactivitate hâdul, răul, iadul ți l-au injectat în celule tu vărsai molecula luminii pe eșantionul pus la microscop pentru a fi redescoperită cea mai inexplicabilă existență fizică din care mai târziu fiecare copac milenar și-ar fi înființat lăstarul ce vei face de acum înainte ori de atunci încolo Emina vei cânta la o singură clapă sacadat lovituri de ciocan cu unica falangă din degetul tău degerat apassionata sub agonia acestui ultim pătrar de lună absurdă

Autograf pentru m(â)ine

ȘTEFAN TEODOR CABEL (Buzău)

Data nașterii: 26 octombrie 1967; Colaborări: „Jurnalul de Vrancea”,„Contraatac”, „Literatură și artă”, „Oglinda literară”, „Armonii culturale”, „Confluențe românești”, „Melidonium”; Cărți tipărite: „Tablouri fără semnătură”, Editura Lorilav, 2010; „Merg mai departe”, Editura Editgraph, 2012; Antologie internațională de limbă engleză „The Art to be a HumanCanada”, vol. III, 2013; Antologie internațională de limba română „Arta de a fi uman-Canada”, vol. V, 2013; Antologia poeziei românești contemporane „Meridiane lirice”, Editura „Armonii culturale”, Adjud, coordonator Gheorghe A. Stroia; Premii: Premiul secțiunii „Autori debutanți” la Festivalul „Primăvara poeților”, Biblioteca județeană „V. Voiculescu” din Buzău, 2011; Premiul special al Editurii „Rafet” la Concursul internațional de creație „Titel Constantinescu”, Râmnicu-Sărat, 2012; Premiul I, la Festivalul de creație și interpretare, ediția I, „Cuvinte potrivite”, secțiunea „Creație”, pentru volumul „Merg mai departe”; Referițe critice: Ion Roșioru, Tudor Cicu, Cezarina Adamescu, Oana Camelia Șerban, Ionel Bota ș.a.

Cu noaptea în pat Ca o țigancă, Zornăindu-și grele Brățările, 70

Antologie „Însemne culturale” 2013 Inima, Cu ochii pe geam Gemea adânc, Din toate așteptările... Până târziu fereastra Rămânea goală de venirea ta. Noaptea, rămasă singură, Se plictisea sihastra. Venea la mine -n pat, Eu aprindeam candela. Ca o țigancă zornăindu-și grele Brățările, Inima, cu ochii pe geam Răscolea căutându-te, Zorile... Sângerau în cătina de pe deal Și tremurau Ca roua de metal.

Poemul unui dac Iubito, Ne-am întâlnit ultima oară Pe Columnă, Când ai venit să-mi aduci Căciula de tarabostes Căzută în praful imperiului. Mi-ai ascuţit sabia, sica, cu privirea Ochilor tăi plini de mânie împotriva celui care 71

Autograf pentru m(â)ine M-a închis în marmură. Columna s-a clătinat să se dărâme Din zbaterea noastră... Te-ai întors doar tu, Să vindeci viitorul De uitare. Eu am rămas să fac de gardă Cu veacul... Iubito... încă mai simt în barbă Umbra mâinii tale...

Întâlnire neașteptată Poezia a ieșit în stradă. Avea o rochie vaporoasă, de zefir. Trecea de la un om la altul, în ochi adânci furând zâmbete, vise, să le ascundă în ani neașezați la rând în calendar. Rochia vaporoasă flutura peste chipuri în valuri Alergam să prind clipele, atinse de pulpele ei, metafore bronzate; Multe mi se spărgeau în amintiri, începutul versului nu își găsea locul și titlul nu avea rădăcini 72

Antologie „Însemne culturale” 2013 Îi e dor poeziei de valurile mării, dar azi... în valurile străzii înotând într-o mare de ochi, cu valuri înalte, suflete adânci, în recifuri colțuroase și pestilențiale. Oricând te poți îneca în mulțime chiar și pe trecerea de pietoni. Poezia trece pe lângă broboanele halbelor de bere și zgribulită la umbra restaurantului preferă Anca Parghel și un pahar de vin... delirul surdinei La un semafor m-a atins cu părul mătăsos. Așteptam să spună ceva când m-a privit cu ochii aceia de tău, cuvinte memorabile, nemuritoare... Nu a spus nimic, A trecut mai departe. Mirosea a mere verzi, urma ei. Un ritm cu aromă de tei se-ndepărta cu pași de ciută, orașul se scufunda în orele serii.

Schimbarea la față Zorile mi-au bătut în ochi, ca o daltă de sculptor, 73

Autograf pentru m(â)ine așchiile nopții săreau cu toate coșmarurile, jos ajungeau pietre. Aer rece în plămâni, Pe cer, păsările forfecau nori altostratus. Franjurile norilor în cădere prindeau aripi și zburau. Soarele răsărea, Unul din cei doi galbeni din punguță... Mi-am umplut ochii și plămânii cu zare și am plecat pe jos să caut al doilea galben. Ziua de vară își împletea cosițele de lucernă cosită Cineva începu să strige: Desfrânata, desfrânata, loviți-o cu pietre! Am vrut să ridic o piatră din instinct, coșmarurile transformate în rocă m-au fript, ardeau ca flăcările comorilor ascunse În intersecție am găsit al doilea ban, flăcările pietrelor mi-l ascundeau și eu nu aveam curaj să-l scot din văpaie. Am continuat să merg pe jos cu zarea în ochi... Nu mai auzeam ce strigau căpcăunii evadați de pe pânza nepictată. Ziua intra în oraș, bătea un clopot, cerul se schimba la față.

Antologie „Însemne culturale” 2013 Tăcerile Cuvinte cu boxele oprite. Un tren în viteză, Eurostar Fără pauze, fără semne de punctuaţie. Uşi. Nu aştepta să ţi le deschidă nimeni. Dacă ţi le deschide cineva, Întotdeauna primul este Dumnezeu Nu te umileşte cu prezenţa Lui, Îţi trimite un prieten. Şi umple lumina. Lumina Cuvintelor fără spaţii şi fără Semne de punctuaţie Şi întunericul începutului, După secerişul numerelor impare, Un stol de galaxii fâlfâindu-şi aripile.

Tristețe Mi-am pus mâna la ochi Să rămână acolo Lumina din zâmbetul tău. M-am înșelat… 75

Autograf pentru m(â)ine Când am deschis ochii Cobora Ca un păianjen Zâmbetul cu trenă de lumină. Mi-a intrat un nor în ochi. Din extazul luminii, Un torent răpește Colțul de lună, rămas de azi noapte, Florile înrourate… Azi, așteptarea, s-a dat jos Mai înainte cu o stație. Telefonul s-a descărcat instantaneu Sms-ul așteptării e blocat între două clipe Mai deschid odată ochii. În zadar, Zâmbetul și-a luat pânza și a plecat.

Taninul toamnei Păduri de șoapte-și scutură frunzele, Din aerul nopții în sânul așteptării. Cocorii din barca speranței scutură vâslele Peste clipele-nflorite în trandafirul tăcerii. Spre dimineață stelele din Orion, Ireale mori de lumină, adorm În pagina mea word cu foaie velină. Pașii mei purtați pe gânduri și poteci Traversează căscând printre clipele reci. 76

Antologie „Însemne culturale” 2013 Trei versuri se aleargă după ceașca de cafea Le fur rima și o arunc în... poem Pe caimacul dimineții semnez, anonim S-a prins în laț croncănitul ciorii. Trec stoluri, stoluri, privirea-mi năucă Urmărește cum, din taninul toamnei, Mai cade o nucă.

Autograf pentru m(â)ine

AUGUSTA CRISTINA CĂLIN

(Giurgiu; actualmente, rezidentă în Italia) Data nașterii: 21 august 1975; Studii: Licenţiată a Facultăţii de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu”, Bucureşti, promoţia 2001; Debut literar: Concursul de proză „Ecou hibernal”, organizat de Site „Însemne culturale”; Premii: Menţiune la Concursul naţional de proză scurtă, organizat de Revista „SF Helion”. Administrator-editor pe Site-ul „Însemne culturale”.

POEZII visează-mă când ninge ştiu cât de mult ai căutat un sens al singurătăţii şi-al nostalgiei pe arcul orizontului între bătăile inimii şi faţa nevăzută a lunii nu l-ai aflat nici în cafeaua amară nici în răcoarea dimineţilor descântate de ploi de mă vei visa voi curge din cer 78

Antologie „Însemne culturale” 2013 ca un izvor de munte voi umple conturul palmelor tale cât să te oglindeşti printre degete mă voi strecura în dulceaţa somnului să-ţi las măcar o fărâmă din mine visează-mă doar când ninge fulgi mari fluturi învolţi să-ţi presar pe trupul istovit de căutări

nu sunt diana

nu sunt diana pot vâna dragostea cu palmele întinse pe trupul tău din cuvinte dinţii muşcând inima făcută lasou când mă vezi prin ploaie venind înveşmântată doar în toamnă salvează-te e chestiune de timp până la impactul cu adâncul fiinţei mele

Autograf pentru m(â)ine gând desculţ un gând desculţ îmi alerga prin minte lăsând amprentele de tălpi împrăştiate prin cuvinte iar râsul său de xilofon îşi trimitea ecoul să colinde prin stări de suflet izgonind de la răspântii regrete împletite pe trăiri apuse în alte vieţi singurătăţi străjeri tăcuţi supuşi durerii ardeau mocnit până la scrumul în care vise făceau cuib lăsând cărări deschise eclipselor să curgă-n asfinţit septembrie cu umeri goi şi ploi căzute la picioare îmi alerga prin minte iubirea ta un gând desculţ

inima mea pentru tine un cub rubik te joci cu inima mea de parcă ar fi un cub rubik 80

Antologie „Însemne culturale” 2013 îi amesteci piesele şi îl arunci plictisit într-un colţ indiferent la culorile care curg unele în altele peste albastrul intens zboară stoluri de ibişi roşii umbre punctiforme în dreptul soarelui se scaldă în incandescent asfinţit prin iarba înaltă se unduieşte trupul meu de leoaică albă plecată la vânătoare dragostea ta pradă rară îmi dilată nările începe s-alerge haotic n-o prind obosită şi tristă mă aşez la piciorul tău care mă păşeşte detaşat când ieşi nu lăsa cubul cu piesele amestecate nu voi putea trăi infinitul acestei vânători

în mijlocul pieptului meu un copac... în mijlocul pieptului meu un copac a răsărit îmi cresc ramuri prin vene rădăcina se înfige vârtos în picioare iar privirea mi-e verde în câte-o noapte îi aud trunchiul cum geme dimineaţa mă culc pe pământ tot negru dar nu are acelaşi gust 81

Autograf pentru m(â)ine ca cel al grădiniţei din faţa casei şi-mi ţin picioarele într-un vas cu dor pentru ca vântul depărtării să nu-i usuce rădăcina

casa din piept – îmi place să te privesc înveşmântată în cuvinte de dragoste – mi-ai spus în peştera pe ai cărei pereţi cineva desenase o inimă ca o pictură rupestră ce aşteapta să fie descifrată. eram fericiţi, ne construisem casa la mine în piept. de când ai plecat, trec dintr-o cameră în alta ca un tremurat. mi-ar trebui un anestezic să nu mai simt mirosul de tine. şşş! se aud paşi! este dorul, îşi plimbă trena rătăcind prin cotloanele celor patru camere.

Antologie „Însemne culturale” 2013 La pod Mă îndreptam spre podul tăcerilor în doi Voiam să ştiu şi apa ce crede despre noi; Cu pasul meu de aer mă tot opresc pe flori Să văd cum plânge roua din ochii grei de zori. C-un zâmbet din câmpie primesc salut de maci Doar soarele mi-e martor şi sufletul tălmaci, Sărut o anemonă, nu cred că o mai ştii Am colorat-o-n seara când te-aşteptam să vii. Şi tot mergând pe cale, văd noaptea cum coboară Din iarbă licuricii se-aprind şi mă-nconjoară, Aş vrea s-adorm cu capul în poala unui vis (Căci el e mesagerul de dragoste, ţi-am zis?) Petala dimineţii îmi dă al tău răspuns Departe văd o umbră şi ştiu că ai ajuns, La pod unde-ndoiala s-a prefăcut în scrum Mi-era atât de teamă c-am să te pierd pe drum!

ţi-aş scrie o poezie de dragoste vara a trecut luând cu ea mirosul de flori şi de ploaie caldă nu mi-a rămas decât gândul la iubirea ta trecătoare şi ea ţi-aş scrie o poezie de dragoste fără cuvinte doruri şi aşteptări mă locuiesc 83

Autograf pentru m(â)ine au ocupat abuziv întregul piept în timp ce inima bate bate întruna şi nu-i pot deschide m-am întins pe pământ să aud cum pleci cu ultima lacrimă în care te-am strâns

Cântecul durerii ai plecat prea devreme, Cerul mă doare de clipele frânte Când aripi de îngeri se rup timpuriu, Vântul stingher nu mai vrea să asculte O lebădă neagră ce cânt-a pustiu. Prin mine durerea îşi spintecă drum Şi sapă întruna de parcă-i nebună, Cu gheara-i de foc să prefacă în scrum Toți lupii din suflet ce urlă la lună. Căzută-n genunchi, cu gânduri întoarse, Strâng disperată în palme pământul, Dar mii de suspine pe buzele arse, În veci nu mai pot să-ţi învie cuvântul. Și lacrimi de jale se ţes curcubeu Iar haina lor tristă acoperă zarea, Făclia de dor îmi va arde mereu În templul ce nu vrea să-ţi ştie uitarea...

Antologie „Însemne culturale” 2013 aşteptând-o pe afrodita o altă dimineaţă, un alt vis alungat realitatea îşi cere dreptul de a trăi. în scorbura pieptului, tresar cuvinte speriate de dangătul timpului – e un fel de tic-tac – m-am trezit la ţărmul acela unde gânduri vin să ancoreze în asfinţit. nu! nu vreau să plec! voi aştepta marea să nască o afrodită. unii îi vor spune zeiţă, eu îi voi spune poezie...

PROZĂ Ultimul weekend cu Terra Am auzit de nenumărate ori povestea bunicii despre „acasă” – locul unde se născuse şi unde a sperat neîncetat că se va întoarce sau, mai bine zis, că ne vom întoarce. „Trebuie să ştii cine eşti” îmi spunea „iar când vei ajunge acolo şi vei vedea semnul încrustat în stâncă, vei simţi că acela este căminul tău”. Chiar dacă eu aş fi uitat cumva cine sunt, era suficient să o privesc pe bunica şi mi-aş fi adus aminte. Era o femeie de statură potrivită, slabă, cu părul încă negru pe care şi-l purta împletit într-o coadă petrecută peste cap, iar de pe faţa ovală te priveau ochii 85

Autograf pentru m(â)ine negri şi blânzi, care deveneau cărbuni aprinşi, ori de câte ori vorbea despre trecut. Încă de la vârsta la care am început să înţeleg, îmi depăna amintiri, mai ales, când rămâneam singure. În timp ce povestea, făcea pauze de tăceri apăsătoare şi ofta privind undeva, dincolo de orizont, ca şi când, privirea ei ar fi străbătut spaţiul şi timpul, frământând cu degetele pandantivul un trifoi cu patru foi, prins între două plăcuţe de cristal, şi pe care mi l-a dăruit când a considerat că sunt suficient de mare să nu-l pierd. Despre acea ultimă noapte, bunica mi-a povestit prima dată când eram adolescentă, unele părţi ale poveştii spunându-mi-le de mai multe ori de-a lungul anilor, lăsându-mi astfel durerea ei ca moştenire prin ecoul cuvintelor care îmi răsună şi acum în minte... Într-o zi, când eram tânără aşa ca tine, tata s-a întors de la pădurea care se afla nu foarte departe, în spatele casei, ţinând în mână un boţ de carne cu păr. Mi l-a pus în braţe şi mi-a zis: – Vezi ce faci cu ăsta, nu te ataşa prea mult de el, nu ştiu dacă o să trăiască! Norocul lui că l-am auzit plângând într-un tufiş, probabil l-a aruncat cineva, mare minune că mai e viu după ploaia de azi-noapte. Era octombrie, începuseră ploile şi vremea se răcise. Ori pentru un pui de câine, că asta era, o noapte petrecută în frig şi umezeală putea fi fatală. Avea blana complet neagră, doar pe piept se vedea o pată albă ca o cruce. De-abia îi dăduseră ochii ce-i luceau ca nişte biluţe de mărgean negru prin adunătura aceea de păr, iar o limbă mică, roz şi uscată, tot ieşea afară încercând să lingă nasul la fel de uscat. L-am îndrăgit imediat. Era ud, deshidratat, înfometat, aşa că l-am înfăşurat într-un prosop şi i-am pus sub bot un bol cu lapte cald şi pâine. – Acum să te văd ce faci, i-am zis, gândindu-mă că trebuie să găsesc altă soluţie pentru cazul în care n-ar fi ştiut să mănânce. Dar foamea s-a dovedit a fi cel mai bun profesor, întrucât din bol a început să se audă un fel de lăpăit, numai el ştie cum a mâncat tot. Apoi l-am pus la căldură, sub o veioză aşezată pe podea, unde a adormit imediat, scâncind din când în când după mama şi fraţii lui. L-am numit Blacky, ştiu, nu este un nume prea inspirat, dar atunci mi s-a părut cel mai potrivit. Din ziua aceea am fost nedespărţiţi. Mi-a plăcut să hoinăresc pe afară de când mă ştiu şi nu cred că m86

Antologie „Însemne culturale” 2013 am săturat vreodată. Găseam împrejurimile casei fascinante, le cercetam curioasă, mă minunam de tot şi toate, mi se părea că în fiecare zi descopăr ceva nou, iar lucrurile pe care le vedeam ieri, astăzi îmi păreau diferite. De la noi din grădină, se vedea pădurea, iar ca să ajungi la ea, traversai câmpul de cereale abandonat de vreun an, acum năpădit de buruieni ce creşteau în smocuri, iar pe margine, erau presăraţi boscheţi de măceş şi porumbar. Odinioară, spuneau vârstnicii, din pădure se auzea boncăluitul cerbilor, iar iepurii şi vulpile se aventurau uneori până în gospodării. Acum mai rămăseseră puţine animale, iar păsările ce încântau cu viersul lor, se auzeau din ce în ce mai rar. Dacă o luai printre copaci, spre latura vestică a pădurii, întâlneai un pârâu al cărui curs repede se scurgea printre pietre, clipocind vesel, să poată fi auzit de la câţiva metri. Îmi plăcea să-l traversez sărind din piatră în piatră, imaginându-mi cioturile de pe spinarea unui dragon, ca să ajung pe dealul Vlaşcăi, unde iarba creştea în voie, amestecată cu plante de leac, trifoi şi flori de câmp, ce răspândeau în jur de primăvara până toamna, un parfum înţepător, sălbatic. Acum că îl aveam pe Blacky, aceste hoinăreli deveniseră şi mai plăcute. Câinele se obişnuise să mă însoţească, ba era chiar nerăbdător şi de multe ori îl găseam şezând pe aleea de la poartă, unde mă aştepta să vin de la şcoală, apoi se ducea cuminte la tufa înaltă de trandafiri ce crescuse ca un străjer la intrarea în grădină şi privea neîncetat spre câmp. Îşi întorcea urechile din când în când ca pe nişte antene menite să prindă zgomotul paşilor mei. La fel am făcut şi în sâmbăta aceea. Am trecut pe lângă câine cu mingea sub braţ şi el m-a urmat până am ajuns în câmp, apoi a început să alerge bucuros în jurul meu. Când ne-am apropiat de pădure, am aruncat mingea care a căzut rostogolindu-se la câţiva metri în faţa noastră. – Hai, adu-o, adu mingea! îi zic lovindu-l uşor cu palma pe spate – de vreo doi ani încercam să-l învăţ să o aducă. Blacky se duce până lângă ea, o miroase, apoi vine spre mine fără minge, bineînţeles, cu mersul lui săltăreţ, care-i face urechile să fluture, şi se opreşte în faţa mea dând din coadă voios nevoie mare. Îmi atinge piciorul cu nasul umed, aşteptând să-l mângâi pe cap pentru bravura pe care a făcut-o. 87

Autograf pentru m(â)ine – Câine prostuţ! îi zic, mângâindu-l, apoi îi prind capul între mâini şi-l privesc drept în ochi: cum să te fac să înţelegi că trebuie să aduci mingea? Hmm? stă cu ochii pe jumătate închişi, abandonându-se total mâinilor mele. Şi el, poate, se întreba în mintea lui de câine, de ce nu renunţam odată la această idee cu adusul mingii, dacă vedeam că nu dă roade după atâta timp. Un sunet de creangă ruptă ne întrerupe acest moment de tandreţe. Câinele s-a întors spre pădure, a început să adulmece aerul, ridicând uşor botul, şi a scos un mârâit scurt, de avertizare. Sunete de crengi rupte mai auzisem, nu era ceva neobişnuit. De data aceasta, sunetul fusese ciudat, apăsat. Aşa că mi-am ridicat privirea uitându-mă atent în direcţia din care venise, încercând să desluşesc ceva prin lăstărişul de la intrarea în pădure, căruia toamna începuse să-i coloreze timid frunzele în auriu şi aramă topită. Dar, oricât m-am străduit, nu am văzut nimic, poate doar câte un trunchi albicios de mesteacăn, ce sărea în ochi prin toată forfota aceea de culoare. – Să fi fost o veveriţă? îl întreb – aveam această obişnuinţă de a vorbi cu Blacky, ca şi când ar fi fost o persoană; doar nu m-am aşteptat niciodată să-mi răspundă, în schimb eram convinsă că înţelegea ce-i spun. Ştii că nu ai voie să le alergi! Hai, să mergem acasă! Am întors spatele pădurii şi am pornit spre casă, eu mergând pe cărare, în timp ce Blacky se aventura în jurul meu gonind insectele aşezate pe câte o floare de câmp, ca o pată de culoare lila sau albastră, rătăcită prin smocurile de iarbă care începuseră să se usuce, răspândind în aer un miros de fân copt. Calmul acela, străbătut doar de câte o adiere de vânt, este tulburat de cântecul unui greier, la început mai încet, apoi, din ce în ce mai tare, lucru pe care îl găseam minunat. Blacky începe să cerceteze frenetic iarba cu botul în căutarea sursei sunetului. Până la urmă strănută şi renunţă dându-şi seama că este un efort inutil. În timp ce mergeam, priveam cerul care, la asfinţit, căpătase o splendidă nuanţă de roşu-violet. Parcă mai văzusem aceste culori pe cer, dar nu atât de aprinse ca acum. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât desluşeam mai bine cuvintele melodiei ce se revărsa din radioul aşezat pe marginea terasei: Vino, vino, vino 88

Antologie „Însemne culturale” 2013 Te aştept la Zino Poluării să-i spui nu Vino şi tu! Produsele noastre sunt confecţionate integral din materiale reciclabile. Zi no poluării! „Materiale reciclabile făcute cu tehnologii poluabile” m-am trezit gândind rimat. Poluarea devenise o problemă gravă, îmi explică bunica, se semnau tot felul de pacte de mediu, dar marile concerne nu erau pregătite să renunţe la diverse exploatări şi tehnologii poluante. Apoi, zise reluând firul poveştii, am auzit vocea mamei ca un făcut după ce spotul publicitar a luat sfârşit: – Vino să mă ajuţi! Adu faţa de masă şi tacâmurile. Vreau să mâncăm afară cât mai este timpul frumos. Ne-am aşezat la masa aranjată ca de sărbătoare. Era un obicei al mamei – aşa îşi lua la revedere de la ultimele zile călduroase din an. Tata mă privea fix şi aveam senzaţia că-mi va spune ceva, ce n-o să-mi placă. În ultimul timp, ceva din comportamentul meu îl nemulţumea foarte mult. – Fetele de vârsta ta au alte preocupări în afară de a plimba câinele prin pădure. Tu nu ai nici o prietenă, nu mai zic de un prieten... – Se va duce la facultate şi va avea destui prieteni, îl întrerupe mama. – Voiam să spun că este foarte singură şi asta nu e bine. – Dar mie mi-e bine aşa! mă revolt uşor iritată de aceste discuţii care, de la un timp, începuseră să fie din ce în ce mai dese. Vrei să-mi găsesc un prieten doar ca să fii mulţumit? Chiar mă gândeam unde l-aş fi putut găsi, pentru că la şcoală nu aveam relaţii strânse cu colegii mei, lucru ce-mi atrăgea întotdeauna poreclele cele mai ciudate, iar între vecini nu erau persoane de vârsta mea. În afară de asta, îmi venea să-i spun tatei că, dacă celelalte fete se aruncă de pe un pod, să mă arunc şi eu? Dar nu-mi permiteam şi ar fi fost o greşeală majoră din partea mea să-i pun la îndoială judecata. – Toma şi-a luat o pisică-papagal pe care o învaţă să vorbească. Poate se reuşeşte o încrucişare câine-bărbat şi o să aibă cu cine să se mărite şi Eva, se trezeşte vorbind Ilian, fratele meu mai mic. Pe vremea aceea ingineria genetică se dezvoltase foarte mult. Se 89

Autograf pentru m(â)ine făceau tot felul de încrucişări cu scopul de a îmbunătăţi, chipurile, anumite specii. Se presupunea că, pe parcurs, şi omul va suferi astfel de îmbunătăţiri. Se clonau animale, chiar şi oameni, se putea clona orice de la organe la părţi din corp: un muşchi, un braţ, un trup. Nu se replicase însă o celulă vie din care să se dezvolte o fiinţă, inginerii, pur şi simplu, nu reuşeau să reproducă acea scânteie de viaţă pe care o crease natura. – Ştiu că ai spart vitrina laboratorului de biologie şi maică-ta a plătit-o, l-a repezit tata pe Ilian. Credeai că n-o să aflu? Instantaneu, la masă s-a făcut linişte, fiecare uitându-se în propria farfurie, ca şi când acolo ar fi fost ceva foarte interesant. Am zâmbit, apoi mi-am lăsat privirea să colinde liberă împreună cu gândurile ce mă îndemnau să-mi imaginez noua viaţă la facultate. Atunci am realizat faptul că urma să-l văd mai rar pe Blacky şi mai mult ca sigur, nu voi putea să mă plimb cu el atât de mult ca până acum. Înserarea cobora trimiţându-şi umbrele să se ascundă pe la colţuri, iar luna se arătă timidă numai trei sferturi. De unde-mi aveam locul la masă, surprindeam cu coada ochiului tufa de trandafiri şi o parte din intrarea în grădină. La un moment dat, îmi distrage atenţia ceva, ca o pată neagră, ce se mişca lângă tufă. Îmi concentrez privirea în direcţia respectivă, dar nu văd decât o floare grena, care se mişca prin aer ca bătută de vânt. Nimeni nu părea să observe nimic, numai Blacky, care stătea lungit lângă picioarele mele, şi-a ridicat capul şi a mârâit o dată scurt. M-am gândit că, poate, vreo umbră mi-a creat impresia aceea de mişcare, iar Blacky a reacţionat la tresărirea mea, aşa că l-am liniştit atingându-i capul cu degetele. Până când am terminat de mâncat, noaptea s-a lăsat de-a binelea purtându-şi trena violetă şi înstelată peste sat. După cină, tata şi-a scos chitara, i-a mângâiat corzile şi aerul s-a umplut de notele unei melodii vesele. Muzica m-a acaparat şi am uitat complet întâmplarea. Duminică, dimineaţa m-a întâmpinat cu cerul înveşmântat în nuanţe de un albastru foarte deschis, aproape alb, roz şi turcoaz mai spre orizont – acesta era un lucru nou. În bucătărie mama pregătea cafeaua care umplea aerul cu aroma sa puternică, dulce-amăruie. – Nu ţi se pare ciudată culoarea aceea turcoaz la orizont? o întreb. Vine lângă mine şi aruncă o privire pe geam. 90

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Nu! Ei, s-au mai schimbat culorile pe cer, acum a apărut una nouă, şi? Ridic din umeri, drept răspuns, îmi pun cartea electronică la subraţ, renunţ la minge de data aceasta, apuc în trecere un sandviş şi ies afară, unde mă aşteaptă Blacky. Pornesc spre pădure şi el mă urmează conştiincios. Traversăm grădina, ne oprim câteva secunde lângă trandafiri, apoi ni se deschide în faţă câmpul, peste care păsările coboară din când în când, să caute câte o sămânţă pe miriştea rămasă nearată de anul trecut, spre bucuria lui Blacky, căruia îi place să le alerge. Dintr-un boschet de măceş îşi ia zborul o prigorie rotindu-se uşor în aer, atât cât să-mi arate frumosul penaj verde de pe burtă. Cum traversăm câmpul şi ne apropiem de lizieră, Blacky devine din ce în ce mai nervos. Îmi trece înainte şi, din când în când, se opreşte, se propteşte pe cele patru labe şi începe să adulmece aerul ridicând botul. Mă gândesc, de fapt sper, să fie vreo căprioară rătăcită după mâncare, deşi nimeni din sat nu văzuse vreuna dinainte de a mă naşte eu. Îndată ce trecem de primii copaci, Blacky se calmează şi ne continuăm drumul netulburaţi prin pădure, peste pârâu, până pe deal. Aici, m-am întins pe burtă, îmi plăcea să simt pământul şi nu o dată mi s-a întâmplat să adorm învelită doar cu aerul cald, mi-am plimbat degetele prin iarba înaltă, ce mai păstra încă parfumul acela amărui, înţepător, am urmărit preţ de câteva secunde munca anevoioasă a unor furnici înaripate, ce cărau nişte seminţe, apoi m-am adâncit în lectura romanului „Chemarea străbunilor”. Blacky s-a agitat puţin în jurul meu căutând, ca de obicei, insecte, apoi a venit şi s-a culcat lângă mine plictisit. După un timp, mi-am ridicat ochii şi am văzut că soarele roşiatic era în dreptul nostru, aruncându-şi razele cu destulă putere încă. Se făcuse miezul zilei şi trebuia să ne întoarcem acasă, mai ales că foamea începea să-mi dea târcoale pe la stomac. Culoarea aceea turcoaz, frumoasă de altfel, urcase mai mult pe boltă şi începuse să se amestece în roz şi albastru ca şi cum un pictor nevăzut încerca să vadă ce nuanţă obţine din amalgamul acestor culori. La masa de prânz, ne-a ținut companie domnul Lăzărin, vecinul, un bătrânel durduliu şi simpatic, care venise să joace o partidă de table cu tata. Gălăgia zarurilor şi a pieselor de lemn este întreruptă de vocea crainicei de la radio care prezintă buletinul de ştiri: 91

Autograf pentru m(â)ine Calitatea aerului este în continuă scădere, iar Beijingul anunţă încheierea unui nou Pact de mediu, anunţă agenţia de presă Interfax ProMedia. Statele aderente vor prezenta proiecte de activităţi în vederea stopării poluării şi metode de neutralizare a efectelor acesteia... – Pactele de la Kyoto, Bonn şi Calcutta n-au dat rezultate, acum, China, după ce a mai pierdut un oraş, s-a trezit că vrea şi ea pactul ei, zice tata dând din mâna dreaptă a lehamite. Domnul Lăzărin dă să spună ceva, dar discuţia despre pacte se încheie când pe terasă îşi face apariţia mama aducând faimoasa ei plăcintă cu carne. Acesta îşi freacă mâinile nerăbdător, ia o îmbucătură şi închide ochii de plăcere. Aşteptam să ne spună o poveste din copilărie, cum făcea deseori, când rămânea la masă. – Bună plăcintă mai faci, Dina, îi spune mamei. Ştiţi, când eram eu mic, nu era carne crescută aşa cum o găsiţi voi acum la magazin bucăţi, încă se mai sacrificau animale pentru obţinerea ei. Am vagi amintiri despre asta, dar, încă se mai făceau sacrificii. Se aude un „îîhh” scos de fratele meu. – Da, da, îşi continuă domnul Lăzărin discuţia pe subiectul cărnii, iar chinezii mâncau cândva carne de câine. Domnii ăştia care semnează acum pactul la Beijing, ce supă ar fi făcut ei din Blacky, ha,ha! Din piepturile noastre porneşte un val de revoltă referitor la consumul cărnii de câine, şi în mod special, la cea a câinelui nostru – devenise dintr-odată „al familiei”. Blacky, de unde stătea culcat lângă peretele casei, ridică ochii spre domnul Lăzărin, ca şi cum ar fi ştiut ce spune despre el. – Stai liniştit, că n-o să te mânânce nimeni, îi strig, dar observ că nu se uita spre vecin aşa cum am crezut iniţial, ci spre tufa de trandafiri. Hai să vedem ce este acolo! Mă urmează cu capul plecat de parcă s-ar gândi ce ar face în situaţia în care după tufă ar fi ceva. Ajungem, ne învârtim în jurul trandafirilor, Blacky miroase peste tot, adulmecă aerul dinspre grădină, apoi se întoarce spre mine şi scoate un scheunat ca un fel de „habar nam ce se întâmplă”. Îl mângâi pe cap şi ne întoarcem la ceilalţi pe terasă. După prânz, m-am retras în camera mea, unde am aţipit cu 92

Antologie „Însemne culturale” 2013 televizorul deschis. Când m-am trezit, înserarea se furişa în cameră prin fereastră. Am ignorat-o complet aprinzând lumina şi am coborât la bucătărie. Mi-am dat seama că nu se auzea niciun zgomot în toată casa, ceilalţi, probabil, se odihneau şi ei, aşa că aveam bucătăria la dispoziţie şi tot ceea ce doream, era să-mi prepar o cană mare de ciocolată, peste care să pun un munte de frişcă şi să o mânânc cu lingura de ciorbă. Când să mă apuc de treabă, Blacky sare cu labele din faţă pe pervaz şi scoate un fel de pufăit pe nas să-mi atragă atenţia. Era foarte concentrat, iar coada, care de obicei pendula neîntrerupt, acum era lăsată în jos, ţeapănă, semn de încordare. M-am apropiat de fereastră să văd ce era atât de interesant afară. Mi-a atras atenţia culoarea aprinsă a cerului, un albastru-intens-turcoaz, la care rămân cu ochii lipiţi în aşteptarea parcă a unei explicaţii – era ceva nefiresc, mai ales, că se înserase de-a binelea şi în afară de asta, nu se vedea nicio stea. Curentul s-a întrerupt iar camera a fost inundată de un întuneric bleumarin. Am simţit mişcare în spate şi, fără să mă întorc, mi-am dat seama că întreaga familie s-a strâns în bucătărie. – Ce... ce se întâmplă? întreabă tata. – Nu ştiu, cerul are o culoare ciudată, îi răspund. Au venit toţi la fereastră dar nu au apucat să se mire prea mult, pentru că, pe cer, şi-au făcut apariţia două corpuri sferice ca nişte mingi, unul mai mare şi altul mai mic; ambele de culoare albastră, care au traversat bolta de la est spre vest, rotindu-se cumva în jurul propriilor axe. Probabil că le vedeam albastre datorită culorii cerului, habar n-am. Din senin a început să cadă un fel de ninsoare cu fulgi albi ca de cenuşă – mintea mea aşa i-a asociat, deşi eram la începutul toamnei, dar ce era mai straniu, temperatura nu scăzuse, ba chiar aveam senzaţia că începe să crească. Totul părea încremenit în aşteptare. Apoi, liniştea aceea grea este spartă de un sunet puternic, un dddrrrmmm, asemeni unui tunet urmat de un fel de scârţâit metalic şi sinistru, apoi, din nou, acel dddrrrmmm, dddrrrmmm străbătea aerul cu o frecvenţă pe care o simţeam în capul pieptului. Noi stăteam nemişcaţi, doar capetele ne căutau curioase pe cer sursa sunetului. Curiozitatea ne-a fost satisfăcută foarte repede, deoarece, aşa cum am văzut corpurile zburând, tot la fel, acum, vedeam ceea ce păreau a fi nave negre cu forme ciudate, colţuroase, care, asemeni unor păsări de pradă, – aşa le93

Autograf pentru m(â)ine am numit – au prinse într-un fel de cârlige ca nişte gheare, case întregi pe care le duc tot către vest. – Staţi în casă şi veţi fi salvaţi! Staţi în casă, nu mai este timp! În aer pluteşte o voce plată, fără inflexiuni, inumană. Haosul pune stăpânire peste sat, pe tot ce era suflare. Auzim ţipete, vedem păsări care zboară dezorientate, iar sunetele scoase de animale nu se pot descrie în cuvinte. Un grup de vreo patru persoane trece alergând prin faţa casei noastre, unii dintre ei cară genţi cu lucruri pe care le-au luat în grabă – tata deschide uşa şi le strigă să vină la noi. Inutil! În schimb, au intrat doi porumbei care s-au aciuat înspăimântaţi pe cel mai înalt dulap. Blacky scoate un urlet terminat cu un scâncet dureros şi mă priveşte zgâriind pervazul într-un mod cum nu a făcut-o până acum, de parcă ar vrea să-mi spună „uite, uite ce se întâmplă”. Nici mângâierile mele nu-l mai calmează, iar noi eram îngroziţi de-a dreptul. – Să stăm liniştiţi în casă, zice tata cuprinzându-mă după umeri şi-i simt tremurul mâinilor. O să fie bine, repeta întruna, nu ştia nici el de ce. Casa era singurul adăpost pe care îl aveam şi nici nu se punea problema să ne aventurăm pe afară. O „pasăre” trece foarte aproape de sol, şi în casa pe care o ţinea în „ gheare”, desluşesc silueta ca o umbră neagră a unui bărbat ce stătea în dreptul ferestrei. O căprioară albă trece prin curte, se opreşte câteva clipe şi priveşte spre casă, îi simt privirea prin geam până la noi, apoi dispare topindu-se precum o nălucă, în vacarmul acela de oameni, animale şi sunete metalice. Mai târziu, cineva, care mai ţinea la vechile credinţe, mi-a spus că acela ar fi fost vreun spirit al pădurii. – Aţi văzut şi voi? întreb dar nu-mi răspunde nimeni. Deodată simţim că ceva foarte greu cade pe acoperiş. Speriaţi ne strângem laolaltă, primindu-l în îmbrăţişarea noastră şi pe Blacky care tremură ca varga. Un scârţâit ca un plânset se aude când este smulsă casa, clătinatul ei ne face să ne pierdem echilibrul şi simţim cum suntem ridicaţi în aer. Venise rândul nostru. Ne ţineam strâns de mâini, până la durere care părea că ne dă siguranţă, forţă, iar eu îmi simţeam sufletul cum se strângea în mijlocul pieptului şi pulsa în locul inimii. Deşi ne era teamă, priveam în jos pe fereastră la gropile caselor smulse, trupuri fără viaţă de oameni şi animale cum erau încet-încet acoperite 94

Antologie „Însemne culturale” 2013 de ninsoarea care deja aşternuse la nivelul solului un strat subţire de cenuşă. Apoi viteza s-a mărit şi imaginile s-au derulat cu repeziciune. Mi s-a părut, poate, că eram purtaţi cu grijă, chiar dacă, uneori, curenţii de aer ne legănau ceva mai puternic. Este o senzaţie destul de ciudată să zbori cu propria casă. Nu aş putea să spun exact cât a durat zborul acela, dacă îl pot numi aşa. Mi s-a părut un timp extrem de lung – ani întregi petrecuţi în această beznă bleumarin, pentru că, ciudat, cerul era aprins, dar în jur, totul era cufundat într-un întuneric de cerneală, prin care coborau fulgi mari, albi. Suntem duşi în munţi, deasupra cărora aştepta o navă mult mai mare faţă de „păsări”, părea un oraş plutitor, poate chiar mai mare. Ulterior am aflat că nu era singura care venise pe planetă. Am zărit vârful Omu – şi el privea împietrit acel spectacol trist şi înfricoşător, iar cenuşa aceea ciudată i se prelingea pe lângă ochi ca o lacrimă luată de vânt. I-am aruncat o ultimă privire, un fel de rămas bun, căci „pasărea” care ne transporta şi-a schimbat direcţia pentru a intra în nava-oraş, îndreptându-se spre o zonă unde se vedeau alte case aşezate în rânduri. Simţim o zdruncinătură uşoară şi înţelegem că am fost lăsaţi pe sol, iar zgomotul de pe acoperiş ne spune că am fost eliberaţi din cârlige. Spaţiul în care ne aflam era învăluit într-un fel de lumină gălbuie, aşa încât ochilor le-a trebuit puţin timp să se obişnuiască. Se auzeau plânsete de adulţi şi copii, rugăciuni disperate, chiar blesteme, iar din nava propriu-zisă, ca un sunet de fond, se auzea o „voce”, de data aceasta mai flexibilă, mai modulată, ce dădea impresia unei cântări lălăite pe tonuri când înalte, când joase. Cineva încerca să transmită un mesaj într-o limbă necunoscută. Mai târziu am aflat că acest mesaj avea scopul de a ne calma. Altă voce, plată de data aceasta, ne spune în limba noastră că putem ieşi din case dacă dorim. Mai curioasă din fire, decid să mă aventurez în spaţiul acela străin, chemându-l pe Blacky, care deşi nu-mi împărtăşeşte curiozitatea, mă urmează. Casele fuseseră depozitate într-o sală imensă ca o cupolă neagră, iar podeaua semăna cu argintul înnegrit pe care se vedeau încrustate semne asemănătoare unor desene geometrice. Mi-am rotit privirea prin cupola care dădea impresia că a fost făcută dintr-o singură bucată de material, pentru că, oricât m-am uitat, n-am văzut nicio urmă de îmbinare, niciun 95

Autograf pentru m(â)ine nit sau ceva asemănător, doar o suprafaţă neagră şi netedă, iar lumina aceea gălbuie pătrundea din tavan prin nişte hublouri. Cum casa noastră fusese aşezată lângă perete, m-am apropiat să-l studiez mai bine. Atingeam curioasă bordura care ieşea în relief şi se desfăşura de-a lungul peretelui, gândindu-mă cât este de fină, când Blacky m-a avertizat că nu eram singuri. M-am întors şi în faţa mea stătea o... fiinţă, care, după cum arăta, am bănuit că era un „el”. M-a lăsat preţ de câteva secunde să-l cercetez în voie cu privirea. Era cât mine de înalt, dar mai slab, mi s-a părut chiar firav, îmbrăcat într-un costum la fel de negru ca şi pereţii sălii, posibil să fi fost din acelaşi material, iar pe cap avea o... cască subţire cum sunt cele de înot, neagră şi ea, peste care se vedeau nişte ochelari cu rame groase. Din toată înfăţişarea sa, ochii m-au surprins cel mai mult: deosebit de mari, verzi, cu formă migdalată, aşezaţi pe o faţă mică, triunghiulară cu nas mic şi o gură subţire aproape ca o linie. Pielea foarte albă contrasta mult cu negrul costumului, iar de sub cască am zărit ivindu-se câteva şuviţe de păr blond-alb-auriu. – Eu sunt Smek, mi se adresă cu un zâmbet care a lăsat să se vadă dinţii foarte mici şi egali. – Eu sunt Eva. Involuntar i-am întins mâna, iar el s-a retras, nu ştia ce vreau să fac. Atunci am observat că poartă mânuşi ca o parte integrantă a costumului, terminate la încheieturi cu nişte brăţări late. Câinele îmi stătea lipit de picior aşa că m-am aplecat şi l-am mângâiat pe cap, mai mult cred, să mă liniştesc pe mine. – Am observat la voi acest obicei de a crea legături cu alte forme de viaţă. – Unora dintre noi le place compania unui animal, ba chiar o preferă mai mult decât pe cea a altor oameni. – Înţeleg Ee va! are o încercare stângace de a-şi modela vocea şi mă face să zâmbesc. Dar el nu vrea să aducă mingea. Rămân cu privirea fixă preţ de câteva secunde, în care, prin minte mi se desfăşoară filmul întâmplărilor ciudate din ultimele zile. – Tu erai? Toate umbrele acelea şi crengile rupte... Dă din cap aprobator. – Vă urmăresc de mult timp. El te apără foarte bine, îmi spuse arătând spre câine. Am greşit. Nu trebuia să mă apropii, nu am vrut să 96

Antologie „Însemne culturale” 2013 vă sperii. – Dar cum făceai să dispari aşa de repede? Nu înţeleg... – Mimetizare. Apăsă un buton invizibil de pe o brăţară şi întregul braţ deveni una cu mediul în care eram. Şi el, câinele, era confuz. Eu sunt altfel decât un uman, vezi? Se referea la miros, Blacky nu contenea să adulmece aerul care venea dinspre el. – Cum de vorbeşti limba mea? (am observat că nu o vorbea foarte corect) – Noi ştim multe limbi terestre pentru că vizităm Terra de foarte mult timp. Suntem exploratori. Deşi ne vizitau destul de des nu interacţionau niciodată cu populaţia, nu doreau să influenţeze evoluţia naturală a planetei, a fiinţelor care o populau, aşa că aveau această lege a non-intervenţiei, pe care o respectau cu sfinţenie. Veneau doar pentru studiu, observare, dar, ca în orice situaţie prestabilită, atunci când se schimbă un element, lucrurile iau o întorsătură diferită. De data aceasta a fost curiozitatea lui Smek elementul declanşator al evenimentelor ce au urmat. Îl fascina legătura mea cu câinele, s-a ataşat de noi şi a început să ne urmărească din ce în ce mai mult, ajungând chiar să se apropie de casă. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi unde ne aflam. – Planeta moare, mi-a spus. Se schimbă atmosfera, devine otravă. A trebuit să salvăm, cât am putut, viaţa. Nu este prima dată când se întâmplă, dar atunci, mult, mult în trecut, strămoşii mei nu au putut salva nimic. Foarte trist! Planeta aceasta este unică. După ce moare, renaşte creând din nou viaţă. Mereu alta şi de fiecare dată diversă. Am crezut că, voi fiinţe inteligente, de aceasta dată veţi evita dezastrul, moartea. Poluarea şi exploatarea resurselor au făcut mult rău. Natura nu a fost lăsată să se vindece şi asta a dus la declanşarea procesului-reacţie de apărare, iar, când acesta s-a accelerat, a trebuit să intervenim repede. Noi l-am numit iarnă vulcanică, iar cutremurele şi modificările de climă ce vor urma, vor schimba înfăţişarea Terrei. Un adevăr crud mi se revela acolo pe nava aceea în drum spre o lume necunoscută: ne distrusesem planeta din ignoranţă şi lăcomie. – V-a fost mai simplu să ne luaţi cu tot cu case? – Am vrut să nu simţiti dorul de casă. Eu am adus casa ta aici. 97

Autograf pentru m(â)ine Zâmbesc larg, dar este un zâmbet dureros – nu înţeleseseră pe deplin seminficaţia expresiei. I-am explicat că pentru mine „casă” înseamnă chiar Terra şi vorbind, simt în piept o gheară cum îmi strânge inima. – Şi animalele? – Am salvat şi animale. Dorim să vă aducem înapoi când planeta va fi din nou vie. O rază de speranţă îmi aprinde ochii. – Vrei să spui că ne vom întoarce peste câţiva ani? – Nu, peste mulţi, mulţi ani şi multe generaţii. – Dar eu, noi, nu vom mai trăi cu siguranţă până atunci, cum poţi să spui că ne veţi aduce înapoi? glasul mi se subţiase şi cred că devenisem puţin isterică ceea ce era de înţeles. – Prin urmaşii voştri. Întristarea mi-a răvăşit fiinţa, iar greutatea ei copleşitoare îmi apăsa umerii împingându-i spre podea. Nu reuşeam să plâng, iar nodul care mi s-a pus în gât nu-mi dădea voie să respir. Aveam să scap greu de el, ca şi când nu aş fi putut să înghit situaţia în care ne aflam. – Pare rău!... s-a întors şi a plecat. Aceasta a fost prima conversaţie cu cel care avea să devină prietenul meu cel mai bun. L-ai cunoscut ca Prim Explorator dat de oraşul Arakaan, planeta-grădină Vaaden, în a cărei colonie umană te-ai născut tu, Eva-trei. Tot el avea să-l înveţe pe Blacky să prindă în aer un disc zburător în sala de relaxare a navei cu gravitaţie redusă. Apoi bunica tăcea. Tăcea şi privea de pe veranda suspendată arbuştii de amcardan, pe care până la sfârşitul vieţii i-a numit „tufe de trandafiri”, iar eu, când vreau să văd „acasă”, mă duc în parcul astronomic şi privesc prin telescop spre galaxia cu două braţe, unde, la trei paşi de o stea anume, se vede o planetă turcoaz... şi ştiu că nu a venit timpul...

Antologie „Însemne culturale” 2013 Insula Versului Albastru Poate că nu m-aş fi apucat niciodată de scris dacă nu aş fi trăit o întâmplare care mi-a marcat viaţa. Scepticii ar putea spune că nu este adevărată şi că ar fi doar rodul imaginaţiei mele. Pot să le spun doar atât: întâmplările au loc atunci când crezi mai puţin! Cum nu deţin încă armele scriitoreşti care parfumează cuvintele ameţind cititorul, voi povesti exact aşa cum s-a întâmplat, încercând sămi amintesc cât mai multe detalii care să creeze un tablou complet al desfăşurării evenimentelor. În oraşul unde locuiesc, chiar pe colţul străzii care duce spre centru, se află o librărie. Uneori, un urs mecanic ce împrăştie „baloane de săpun” este postat afară de pază şi are menirea să-i atragă pe copii înăuntru, în lumea cărţilor. Într-o zi, treceam prin faţa librăriei împreună cu nepoţica mea (fiica surorii mele) care are patru ani. – Cri-cri, îmi spune, uite ursul cu baloane magice! – Ce baloane magice? o întreb. – Baloane care duc în Insula Versului Albastru. – Insula Versului Albastru? Şi unde e această insulă? – Păi ca să ajungi acolo, zbori într-un balon de săpun, suuus sus în nori şi apoi zbori spre dreapta până vezi verde. Când ai văzut verde înseamnă că ai ajuns. Uite dacă nu mă crezi, te rog să stai odată să cadă pe tine un balon de săpun şi o să te convingi singură! De un lucru eram convinsă şi anume că nepoata mea are o imaginaţie bogată. Pe de altă parte, exact asta mai lipsea, o nebună oprită pe trotuar şi care aşteaptă să cadă pe ea baloanele de săpun! După un timp, am uitat complet discuţia avută. Într-o zi, trecând prin faţa librăriei, absorbită de gânduri, n-am observat baloanele care zburau prin aer. Se vede treaba că m-am ciocnit de unul pentru că, într-o secundă, nu ştiu ce s-a întâmplat: ori balonul s-a mărit, ori eu m-am micşorat şi m-am trezit privind lumea din interiorul unei sfere transparente, ce reflecta în lumină o mulţime de culori şi care spre disperarea mea, a început să se ridice de la pământ. 99

Autograf pentru m(â)ine Am strigat, am împins cu mâinile în pereţii ce păreau ai unei membrane elastice în speranţa că poate se sparge. Nimic! Pentru lumea de pe stradă devenisem complet invizibilă. Atunci mi-am adus aminte ce-mi spusese năzdrăvana de copilă. De ce nu am fost mai atentă la poveştile ei? Mi-ar fi fost de ajutor. Acum trebuia să-mi fac curaj şi să mă descurc singură. În fond, mă duceam într-un loc unde se pare că nepoata mea mai fusese, iar dacă ei nu i-a fost frică, eu de ce era să mă tem? Încercam să mă îmbărbătez şi să nu privesc în jos. Nici nu vroiam să mă gândesc la ce înălţime mă aflăm în aer, într-o balon de săpun care se putea sparge oricând, atât de subţire şi delicat părea. Într-adevăr, după ceva timp petrecut în nori, care apropo, văzuţi de aproape sunt de fapt pufuri din vată de zahăr, balonul a cotit spre dreapta, dacă se poate spune aşa. Am simţit cum schimbă direcţia de zbor şi nu ştiu exact după cât timp, poate ore, poate secunde, am văzut de departe o întindere verde. Când am ieşit din nori complet, mă aflam deasupra unei câmpii de un verde închis, foarte frumos, străbătută de alei sau... drumuri albe. Am continuat să zbor admirând frumuseţile ce mi se înfăţişau privirii, câmpii şi păduri toate frumos aliniate, străbătute de drumuri înguste, albe şi foarte curate! Am început să cobor încet, încet şi puteam să observ în detaliu florile cum înfloresc, se vedea până şi vântul cum îşi mişcă molatec mâinile pe deasupra plantelor. Balonul, m-a adus pe aleea unui palat alb de o frumuseţe aproape ireală. La aterizare, dacă pot să-i spun aşa, s-a spart singur-singurel, eliberându-mă din transparenta captivitate. Am fost întâmpinată de un fel de comitet de primire. De unde ştiau că vin, habar n-aveam, dar aveam să aflu... Fiinţe asemeni „elfilor şi nimfelor” (mintea mea aşa le-a asociat), cu pielea albă-străvezie, părul blond, roşcat sau negru ce strălucea în soare, cu feţe mici şi bărbii înguste, ochii foarte mari, coloraţi, albaştri, verzi, negri, nas şi guri mici; nimfele aveau rochii dintr-un fel de petale, iar elfii costume mulate, în culori care se schimbau în funcţie de cum erau atinse de soare sau umbră, mă salutară bucuroşi: – Bine ai venit pe Insula Versului Albastru! – Bine v-am... găsit? ulterior mi-am dat seama că din cauza şocului răspunsul meu sunase ca o întrebare. Patetic! M-au condus la palat. Înăuntru era cum mă aşteptam, totul alb, 100

Antologie „Însemne culturale” 2013 mobilele puţine şi în perfectă armonie, numai prin vitraliile imense cu motive florale sau scene din viaţa de zi cu zi (am bănuit) pătrundea o lumină colorată. Se făcu linişte şi în încăpere îşi făcu apariţia Regina, după cum mi s-a şoptit când am fost informată că trebuie să mă înclin şi în semn de respect să nu o privesc până nu-mi adresează cuvântul. – Şi tu ţi-ai pierdut Darul? am auzit o voce şoptită aproape tristă. Când am ridicat privirea, undeva sus în faţa mea, pe platforma de lângă peretele cu vitralii, stătea cea mai încântătoare fiinţă pe care o văzusem vreodată: o tânără, aproape o copilă de o frumuseţe ireală. Ca şi ceilalţi avea pielea alb-străvezie, părul negru, ochii însă erau în întregime de un albastru intens, umbriţi de gene nefiresc de lungi. Oare cât ar plăti starurile de pe „dincolo” pentru asemenea gene? n-am putut să mă abţin. Regina, avea acea privire uşor melancolică a persoanelor care simt un dor numai de ele ştiut şi petrec mult timp abandonate într-o dulce meditaţie asupra lucrurilor importante pentru suflet. Îmi dădea impresia că era atât de sensibilă încât şi simpla cădere a unei petale de flori i-ar fi provocat o suferinţă imensă. Corpul gingaş era îmbrăcat întro rochie lungă, albă şi strânsă sub sâni cu un brâu auriu. Dar ceea ce mi-a atras atenţia (în sensul că am rămas cu gura căscată, cam acesta este termenul corect) erau magnificele aripi de fluture, colorate în nuanţe de albastru şi bleumarin, cu motive negre şi picături aurii. Pesemne le-a deschis când mi s-a adresat şi când a văzut privirea mea şi le-a strâns sfioasă. – Ce Dar? Scuzaţi-mă, ăăă, Maiestate? (din nou, ce e în neregulă cu mine?) n-am primit nici un Dar.... – Numai cei care îşi pierd Darul vizitează insula în speranţa că-l vor găsi aici. Tu nici nu mai vrei să-ţi aminteşti, e atât de trist!... o lacrimă îi străbătu obrazul. Tristeţea reginei îmi provocă o strângere de inimă. – Zi ceva optimist! primesc un cot în coaste. Lângă mine stătea una dintre nimfe şi după cum aveam să aflu, va fi însoţitorul meu pe perioada şederii. Nu m-aş fi aşteptat să aibă atâta putere... – Ăăă, dacă e aşa, promit că voi face tot posibilul să-mi amintesc de Dar şi să-l găsesc. Sunt sigură că aşa se va întâmpla, mai ales că o să beneficiez şi de ajutorul vostru, al tuturor? Şi pentru asta vă mulţumesc... 101

Autograf pentru m(â)ine Nimfa, pe care ulterior am aflat că o cheamă Ory, dădu ochii peste cap şi îmi aruncă o privire piezişă verde-smarald. Regina i se adresă nimfei: – Trebuie să ajungă la Oracol. Numai Oracolul o poate ajuta să-şi amintească. Cercetarea amintirilor este una dintre cele mai bune căi de găsire a Darului. – Facă-se voia Ta, Mărită Augustă! se înclină Ory. – Nu ştiu dacă te voi mai vedea, îmi spuse, aşa că mă văd nevoită să-mi iau la revedere anticipat. Sper că vei accepta. – Mi-ar părea rău să nu Vă mai văd, dar nu pot să refuz salutul de rămas bun. M-am înclinat, de fapt toţi s-au înclinat şi regina-copilfluture a dat de înţeles că întâlnirea s-a terminat şi ea se retrage. Ieşită afară din palat, trebuie să recunosc că eram mai bulversată decât atunci când intrasem. Habar nu aveam despre ce era vorba, cum de voisem să vin pe această insulă şi cine era această regină, dar aveam bănuiala că Ory îmi va spulbera toate nelămuririle. – Regina este atât de frumoasă! zic în timp ce ne îndepărtam de palat, pe drumul alb ce ducea către casa Oracolului. – Nu este o simplă „regină”, ci este Regina-Poetă a Versului Albastru! Ea se trage dintr-o stirpe aleasă de regine-poete. Sensibilitatea ei are cea mai înaltă vibraţie şi este unică, de aceea este foarte preţioasă pentru noi. – Şi ce înseamnă o Regină-Poetă a Versului Albastru? – Înseamnă că ea concepe versuri, iar frumuseţea acestora este de neegalat. Când le concepe, întregul palat se umple de versuri albastre. Uneori acestea depăşesc limitele palatului şi se întind pe garduri sau pe pereţii caselor. Sunt efemere, durează câteva clipe şi apoi se topesc în neant. Sunt foarte delicate. Cineva a atins unul din greşeală şi s-a spart. Atunci s-a dat o lege – atingerea versurilor chiar din greşeală este interzisă, iar când apar, ne mişcăm cu foarte mare atenţie, aproape deloc. De cele mai multe ori rămânem într-o mută contemplare. Mi-aş fi dorit şi eu să surprind un asemenea spectacol al versurilor! Am ajuns în faţa unei case ce contrasta cu restul locuinţelor de pe insulă. Părea cumva...în dezordine, dacă pot spune. Era formată din trei corpuri cu acoperişuri asimetrice, ba chiar turnul din mijloc părea înclinat de parcă i-ar fi dat cineva un bobârnac. 102

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Am ajuns, mă anunţă Ory. Când ne-am apropiat de uşă, aceasta s-a deschis singură echivalând cu o invitaţie de a intra. Înăuntru, ne aştepta o femeie în vârstă ce nu semăna cu nimfele de pe insulă, era... cum să spun, normală. Mică de statură, cu părul alb şi ochii albaştri, mă privea peste o masă pe care trona un glob de cristal cum nu mai văzusem: era faţetat şi asemenea unui diamant, captura lumina şi apoi o împrăştia în milioane de raze. – Aşa deci, ai venit să te ajut să-ţi găseşti Darul! m-a luat la sigur. – De unde ştiţi? întreb cu oareşce urmă de sarcasm spre disperarea lui Ory. – Eu sunt Oracolul, eu ştiu tot! – Bănuiesc că veţi arunca o privire în glob şi îmi veţi spune tot ceea ce trebuie să ştiu! N-am putut să mă abţin, nu mă aşteptam la genul acesta de vrăjitorii. – Care glob, ăsta? Asta e veioza! Nu înţeleg cum ar putea veioza să ne răspundă la problemele tale... Mă priveşte cu suspiciune, ia globulveioză şi-l mută într-o altă parte a mesei. – Aşadar, susţii că nu-ţi mai găseşti Darul. Nu susţinusem niciodată nimic, dar se pare că locuitorii de pe această insulă erau de altă părere. – Darul nu se îndepărtează niciodată prea mult de persoană, continuă. Poate l-ai pus prin vreun buzunar şi ai uitat de el! Te-ai căutat prin buzunare? Aveam impresia că glumeşte dar privirea ei serioasă m-a determinat să-mi controlez foarte atent atât buzunarele cât şi cutele hainelor şi să constatăm împreună că nu era nici un Dar prin ele. – Păi atunci să vedem unde l-ai lăsat ultima oară. Numai reconstituind putem afla ce s-a întâmplat. Reuşeşti să-ţi aminteşti când ai scris ultima oară versuri? A, deci asta era, acum mi se luminase totul. Mă gândesc puţin şi răspund: – Demult, acum... şaisprezece ani! Ce de timp trecuse, mă miram şi eu! – Nu este de mirare că nu-l mai găseşti, l-ai lăsat în hainele de acum şaisprezece ani! 103

Autograf pentru m(â)ine – Atunci putem să-l considerăm pierdut şi îngropat căci hainele de acum şaisprezece ani nu mai am de unde să le iau! – Hmm! mă priveşte cu ochii îngustaţi că două lame. Am mai văzut de-ăştia ca tine. Veniţi aici pe insulă aparent în căutarea Darului (îmi amintesc clar că nu venisem voit pe insulă), doar ca să aveţi motiv sau scuză să nu încercaţi nici măcar recuperarea acestuia! Să fie uitat! Pur şi simplu dat uitării! Abandonat! gesticula ridicându-şi mâinile spre tavan. Iar atunci când staţi de vorbă cu Conştiinţa (aha, iată cine mă adusese pe insulă), să-i spuneţi cu mâna pe inimă că voi aţi făcut tot posibilul însă Darul s-a pierdut pe veşnicie. Ei bine, am o veste pentru tine: Darul se poate recupera! Te vom ajuta să găseşti strada prin care vei ajunge din nou la el. Dacă te împotriveşti, ştiind acum că nu e complet pierdut, nu vei avea pace până nu-l vei găsi şi nu te vei bucura de el atât cât mai este! Esenţa Darului pare evaporată, dar ea se poate reîmprospăta! Dacă îl refuzi, Conştiinţa nu te va ierta niciodată pentru asta şi tu nu o vei mai putea privi în ochi! Figura îi devenise ameninţătoare la fel ca degetul îndreptat spre mine şi care îmi atinse nasul împingându-mi faţa uşor spre dreapta unde am putut să mă admir într-o superba oglindă veneţiană. Era clar că nu mă mai puteam împotrivi. – Trebuie să te trimitem înapoi! – Înapoi cu şaisprezece ani? întreb puţin nedumerită dar foarte fericită! Mă priveşte din nou tăiş: – Sunt Oracol, nu Mag al Timpului! Trebuie să te trimitem înapoi de unde ai venit, oricum nu poţi rămâne pe insulă, nu te potriveşti prea bine în decor. – Pot să mai vorbesc puţin cu ea? se aude în sfârşit vocea lui Ory. – Sigur, dar grăbeşte-te, nu trebuie să piardă clipa. Ce clipă? mă fulgeră un gând. – Uite, am un cadou pentru tine! Ory îmi întinde o cutiuţă aurie cu motive florale roşii. O deschid şi înăuntru găsesc nişte... fire ca de mătase, puţin mai groase decât firele de păr, colorate auriu, argintiu, sau chiar multicolore schimbătoare îndată ce erau atinse de lumină. – Ce sunt? întreb nedumerită şi deosebit de bucuroasă pentru cadoul primit. 104

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Câteva din gândurile mele bune. Sunt despre tine şi vreau să le ai tu! Când vei privi un fir, lumina lui îţi va înflori în minte îndepărtând gândurile rele. Acum aproape că-mi dau mie lacrimile. Mi se strânge inima la gândul că trebuie să plec de aici. – Ia un gând şi priveşte-l, mă îndeamnă Oracolul. Hai... curaj! În următoarea secundă, mă trezesc stând în faţa librăriei holbândumă la cărţile din vitrină. Nu am observat că puţin mai încolo, pe geam este lipit un afiş pe care este scris cu caractere colorate: „Cutia cu unelte – curs de scriere” Probabil că arăt foarte dezorientată întrucât cineva mă prinde de mâna, e un bărbat: – Ai nevoie de ajutor? Aici se tine cursul, în librărie. – Ce curs? Eu nu... am venit pentru curs, bâigui. – Eu sunt unul din scriitorii care ţin cursul şi tu eşti deja în faţa uşii. Prima lecţie este gratis! Vino măcar să vezi cum e, poate ţi se pare interesant! De ce nu, mi-am zis, până la urmă n-are ce să-mi strice. Înăuntru, aşezată pe un scaun în faţa unei mese, o tânără mă primi cu zâmbete verzi. Era o poetă, colaboratoarea scriitorului. Scriitorul începe lecţia: – Prima regulă în scris este... să începi să scrii! Sau să reîncepi să scrii. Îmi zâmbeşte. Aveam o puternică senzaţie că îi cunosc de undeva...

105

Autograf pentru m(â)ine

DAN-PETRUȚ CĂMUI (București)

Data nașterii: 18 aprilie 1969; Colaborări: Revista „Nomen artis”, Revista „Fereastra” etc.; Cărți tipărite: Antologat în Antologia „Cuvântul ca o pradă”, sub îndrumarea scriitorului Petre Rău; Antologia „Amprente literare”, coordonator poetul Cristian Lisandru; Antologia „Confluenţe poetice”; Premii: Premiul I la Concursul „Neliniştea mării”, Constanţa, 2012, ediţia I; Premiul special acordat de Revista literară „Visul”, la Concursul internaţional „Visul”, ediţia a VII-a; Premiul II la Concursul naţional de creaţie literară „Fascinaţia mării”, Constanţa, 2013, ediţia I. „Mă simţeam mai bine înainte! Nu trebuia să fac nimic. Eram un gentleman!”

cercurile ploii nu am răbdare pentru statistici nopţile fără însoţitor scriu pe foiţe de aur visătorii în tranzit spre locuri fără identitate cer aripi şi pături pun o lungime de iarnă între noi ajunge un ceai rusesc de cuvinte oare ştie să facă iubirea 106

Antologie „Însemne culturale” 2013 va găsi pe această plajă de peşti copacii trăsniţi să fie mâncaţi departe de stele sufletul probează oameni civilizaţi de iubire nu ştim ce desparte fiinţele dacă vin le aruncăm în apă dacă ajungem sus ne ţin între lumi umbre nu se privesc niciodată forţa de atracţie stabilizează destinul fulger deşurubat de furtună să învingem gravitaţia mai mult decât o idee bună este big bang te iubesc de unde să ştiu cum va reacţiona universul

ultimul sabat

este sabatul în care dormim cu telefonul închis şi ferestrele zidite de lume fugim împreună lângă un cal lângă un foc lângă apă întâmplarea nu pune nimic între noi decalogul îmi spune cine urăşte mai mult 107

Autograf pentru m(â)ine niciun animal nu ţine atâta supărare lupii cu părul zburlit şi tot se pleacă lunii fraţii mei duşi în căruţe cu gratii cel care a inventat roata se-ntoarce-n mormânt nu-mi place când vorbim respiri aproape de mine ai vrea să vânăm să dăm foc celor o mie de ani de tinereţe noi şi un urs pe lanţ vom câştiga mai mult decât moartea sufletele trimit o vrăjitoare care ştie să cânte acompaniată de broaşte cu adn-ul schimbat sparg fiecare durere care trăieşte-n pahar şi dau cu lacrimile de mese nu contează cât sânge va trebui să ard în fiecare noapte lemne din visele femeilor care ştiu drumul de seară nu se termină la ele nu am stăpân nici slugi nu dau socoteală vieţii pentru ea este o realizare faptul că există oameni după noi iubesc numai la loc deschis am o femeie greu de stăpânit ca o iapă nechează la alţii doar să mă facă gelos fac aceleaşi greşeli dau prea mulţi bani la templu vorbesc despre mine şi nu mă îngrop în cămaşă de in ţin minte sunetul ploii ca o mâncătoare de zile 108

Antologie „Însemne culturale” 2013 când a coborât Dumnezeu cu îngerii fumegau roţile

scuza perfectă ascult universul retrăiesc tot ce vorbesc despre moartea foarte aproape pot să iau tramvaiul până la ea un fan cu nume de păgân la masa unei coincidenţe timpul îi zic să-ţi citesc poemul într-un glob de cristal cu aceleaşi vedenii la ore de audienţă maximă cei care vând finaluri fericite închid continentul ştiut numai de păsări cu sânge rece un şarpe reproduce virtutea risipitor de prea multe porunci îşi plimbă perechea sufletul meu la periferie oamenii se agaţă de oameni amână orice cuvânt despre vină plimb nemurirea cu cercul prin minte pentru nota de trecere suportăm consecinţele femeia din viaţa mea se dezbracă pe versurile multor generaţii sunt 109

Autograf pentru m(â)ine gloanţe nimeresc pe oricine pregătit să trăiască cu graţie iubirea îmi cere apă mereu trupul conştient de scuza perfectă nu eşti ce îmi doresc eşti ce am nevoie

supravieţuitorul eu aduc noaptea tu ai grijă de greieri recunosc ploaia după hertzi ascult de cei care speră să nu fiu pedepsit dacă fur liliacul din curtea morţii de copil întreb am voie să dorm până târziu corbi îşi ţin respiraţia atâtea coarne tăiate nu au strâns niciodată la jertfa de seară preotul înţeapă bucla de aer se bucură vântul pentru decor scoate nisip dintr-o broască sâmburi de nucă îmi fac verde privirea dacă iubesc greierii cântă mai tare moartea pe frecvenţa femeii 110

Antologie „Însemne culturale” 2013 ispiteşte refrenul ei de lăuză mi-e dor să păcătuiesc

oamenii-şoareci am podul plin de hârtii timpul trage o carte fără valoare frângerea pâinii departe de cer simt până în oase viaţa nu pierde nimic din aburul strecurat cu urme de ruj celor o mie de nopţi nu găsesc începutul telepatic rotiţele mişcă iubirea într-o blană dungată moartea se freacă de mine cu coada pe sus

anul femeii ştiu ce femei se poartă anul ăsta cu zâmbetul giocondei în retorica lui refuzul estetic repetă vorbe alese vulgare într-un profil psihologic 111

Autograf pentru m(â)ine trezesc impulsul masculin atât de puternic deschide braţele iubirea de-o vârstă cu mine coală îţi tremură pe mână zarea întoarce apele întunecate de peşti briza mării adoarme un geniu cu suflet de om mulţimea vorbelor scăpate uşor la îndemnul minţii recunosc diavolul în orice femeie anul acesta îndrăgostită la Praga

cântec dinspre mare în dimineaţa aceasta nu se aud pescăruşi marea până în larg duce luna roşie de teama unei mişcări subterane lumina întârzie pe o barcă scăpată de îngeri ne rămâne speranţa lăcrimez după oameni în infraroşu moartea desenează pe tălpi linii ribbentrop-molotov învăţăm limbi de hârtie primul te iubesc caută un sărut cu dorinţa masculină de podium aştepţi cu genunchii la gură o pară îşi scoate seminţele prin dresul rulat atât de uşor ameţesc fără aer sunete deformate întreabă cui aprind lumânări 112

Antologie „Însemne culturale” 2013 ploile au ceva omenesc în destin răutatea şi râsul întoarce lumina virtual suntem compatibili ai putea să-mi distrugi viaţa dar nici eu nu mă las

113

Autograf pentru m(â)ine

MIHAI CĂTRUNĂ – pictor, grafician, ilustrator (București)

Debut: 1987-1990 expoziții comune în Alexandria și Zimnicea; Colaborări: Ilustrator a peste 35 de cărți de proză, poezie și pentru copii; Emisiuni TV și radio despre artă; Premii: Medalia „Teiul de aur”, pentru grafică eminesciană, Botoșani; Premiul III, din partea publicului, la Salonul de artă modernă din Bruxelles, „l'Europe Fantastique, Surréaliste et Apocalyptique-Musee d’Art Fantastique”, 2010; Premiul II la Salonul de artă marină, București, 2012; Expoziții personale și de grup (selecție): Expoziții de grafică umoristică și caricatură – Alexandria, Roșiori de Vede și Zimnicea (organizator și participant), 1992; Expoziții și saloane de artă comune și tematice: „Salonul de primăvară”, „Salonul de marină”, „Salonul de toamnă” și „Salonul de iarnă”, pictură, 2009; Expoziții comune și personale 2010; Expoziție personală Centrul cultural Reduta-Brașov, 2011; Selectat, alături de alți 300 de artiști din peste 50 de țări, în Albumul internațional „Contemporary Artists”, editat la New York; Expoziții comune în Bucuresti la „Saloanele Eminescu”, la „Sala Brâncuși, la Parlament, 2011; Salonul de artă „In memoriam, pictor Dan Segarceanu”, grafică și pictură; Saloanele de artă dedicate operei lui Eugen Ionesco „De la rinocerism la neo-cripto-rinocerism”; Expoziție la Slatina și București, cu pictură, grafică și afiș; Salonul de artă „Recviem pentru un Crăciun însângerat”, dedicat eroilor Revoluției române, pictură, grafică și afiș; Salonul de artă „Simfonia culorilor” dedicat operei lui G. Enescu, pictură; 114

Antologie „Însemne culturale” 2013 Expoziție personală de artă la CCA; Expoziție personală la „Turnul artelor”, Brasov etc. etc. etc.; Pirogravură, desen în creion, afișe, grafică comercială și de advertising (pliante, broșuri, cataloage, firme, logouri, sigle, diplome etc.). Realizare de invitații și diplome de profil pentru diverse acțiuni culturale din țară și București.

115

Autograf pentru m(창)ine

116

Antologie „Însemne culturale” 2013

117

Autograf pentru m(창)ine

118

Antologie „Însemne culturale” 2013

119

Autograf pentru m(창)ine

120

Antologie „Însemne culturale” 2013

121

Autograf pentru m(창)ine

122

Antologie „Însemne culturale” 2013

MARIA

ELENA

(Gerra Orivera) (București)

CHINDEA

Colaborări: Antologiile ASPRA: „Pe strada inimii, cuvântul”, „Leagănul lirei”, „Amprente literare”, „Nomen Artis”, „Confluențe literare”, „Popasuri culturale românești” ș.a; Cărți tipărite: „Picuri în cruce”, poezie,

2011; „Lacrimă de rug”, poezie, 2012; „Mărturisesc, sunt vie”, roman, 2012; „Evadarea din clepsidră”, roman, 2013.

„Între îngenunchere şi zbor, pretutindeni unde universul pulsează doruri de luare-n posesie a identităţii de lumină. Răstignită între bucurie şi lacrimă forez în vibraţia zilei după adevărul ce ne certifică respiraţia harului de-a coborî pe ruguri în miezul lumii! La fulgere îmi acordez corzile inimii, pe ruguri odihnesc zboruri şi-n torente de lavă curg poeme când bucuria îmi sângerează lumina!”

Trezoreria dintre atrii Vasilisiei Lazăr da Coza intră pe frecvenţa nopţii voluptăţi în violete striaţii împresoară ești viu rătăcești mai viu ca niciodată ești crude atingeri străpung elipse caută jilave respirații supernove dau jos de pe umăr 123

Autograf pentru m(â)ine istovesc doruri între cearșafuri vise risipă câte arpegii tremură țărmuri lovindu-se de val să te adune picior se merge mână pipăie orb riduri pliuri de suflet scufund spațiul în tine absorb ceruri virgine pulsație grea schimbă polii timpul sfârâie ritmul se pierde neuronii inimii îmbrăţişări înghesuie fură alunecă între curburi și frângeri țâșnesc cabriolete cu fluturi tainice firide de ecouri răsună sărut răsuflare de zenit cupolă răstoarnă în atrii fără centură de siguranţă în genuni de iubire se-aruncă de aripi tatuat încolţeşte trupul lumii din topirile noastre să privesc doar prin ochiul de lună un chirurg rezident s-a sinucis prin implozie operația a eșuat inima n-a putut fi desprinsă de-a ta și-atunci semințe de lumină ploi genezice din noi încep să curgă

Părinte, mă-nvață să mă rog din bob de rouă mă desfac în clipă țin seminarii despre efemer ratat în veșnicia care mă inundă din neștiut și pretutindeni țipă cresc păsări pe cardinale doruri preling împăduriri în pleoapă se-ngrașă griul lacom din labirint de gânduri să nu mă mai izbesc de orbul zilei absența ta în ceruri nude cade 124

Antologie „Însemne culturale” 2013 artera în banal îneacă galaxii cafeaua dimineții are gust de vise ușa rugăciunii se deschide ușor ca un respir să pipăi infinitul din mal de lut doar brațul tău îmi este pod de flăcări zbor frânghie între oameni împletesc din râsul zilei când țâșnesc ondină zee sau femeie dar mâna ta în abur se preface când îndoiala îmi sărută buza amnarul sparge focul și nici un rug nu mai dezgroapă curcubeu de astre din nara ce uită filtrul tainei când își respiră viața sămânță de miracol se mușcă raiul savuros în mine și erupe „să fie lumină” și-a fost ziua întâi….

Medalie de tinichea, creația? (celor ce cred că omu-i banal) tu vii și-mi spui „sunt un om banal” eu răsfoiesc pe repede-napoi toate minunile din rotundul cărora am respirat amândoi 125

Autograf pentru m(â)ine strâng armonică pereții clipei o să văd negreșit o să văd ce mi-a scăpat printre pliurile memoriei pun busola să-mi arate nordul înțelepciunii din lăuntrul vocalelor lipesc urechea de sinapsa gândului ascult focul creației troznește miracolul în vâlvătăi uriașe smulg buruiana îndoielii din flăcări întețesc focul respirului și m-arunc în alfabetul timpului tău ca-ntr-un ocean nedumerită parcurg din balenă ca și din scoică metamorfozele pline de oameni forfotesc a tine oglindirile toate și mă-ntreb ești un om banal când călărești ochiul de foc al destinului în zadar escaladez la coardă versanții chipului tău să găsesc rătăcit într-o grotă „omul banal” de care vorbești presărate de-a lungul volutelor tale zboruri frânte magii nedezghiocate până la capăt țipă din baghetă în marmora secundei tale file de pașaport către eternitate dăltuiesc grupuri statuare călătorii în abisurile sinelui amprente cioburi de vise stelare temple 126

Antologie „Însemne culturale” 2013 holograme divine țâșnesc pretutindeni din ziduri din pietre dacă vâslești aerul ce le atinge „omul banal” cine unde este?

Împărtășanie Maiei beat de singurătate despărțeai flăcări linia vieții să prindă doar spuma din ruguri însetai la toate răscrucile nici un zenit nu prindea podul palmei răzvrătit de câtă beznă înghițea zilnic foamea ta vorace nu-ți păsa împlântai steaguri de cuceritor înșirând mărgele de genuni la gâtul viselor eu veneam cu timpul meu albastru să te umplu nisipurile frământau sori stinși sub tălpile gândului urcam scărița circulară a sinelui vremuirea zdrobea istorii mănoase din mâneca spațiului nostru locativ ca pe struguri în cramele inimii apucam zorii de plete și-i scuturam de candori în ploaie de vară cotropitoare vin de împărtășanie mă turnam în pocale tu căutai curios cuptoarele din care ți-am scos dorurile rumenite împărțeai gurilor de balaur dintre vertebre ceruri scoase din tolba gondolierului apoi alunecai pe-o liniște sacră în strana trupului o respirație își cobora harul grație și începeai să mă bei în smerenii la fiecare înviere 127

Autograf pentru m(â)ine încheietura înserărilor mele scutura toate muririle înainte de-a se arunca în lumină și-a deveni îmbrățișare

Prizonier în jocul seducției nu te semna trufaș jocul de iele prea devreme ridică praf de ispite îndoieli sângerează drumul dintre noi genunchi orb rătăcește în podul palmei dorințe surpă altar înainte de-a prelinge lavă de iriși în piatră de jertfă arenele înconjoară blesteme tropăit de umbre prea multe coronițe împletite din coapse nu te pavează cu ceruri doar labirinturi deschid angoase deșeuri de vise înghesuie în urma de ploaie a gândului tău n-am să ajung la propria execuție hăituită de foame am să tai mărul în patru răsărituri semințele vor coace în piele nordul destinului de mai mult de-o îngropare în pliuri de voluptate acidă e nevoie pentru schimbarea codurilor materiei femeie în respirație de zenit n-am să locuiesc amorf în răscruce așteptare n-am să tivesc între nebuloasele tale dresor ratat al menajeriei de tigri mai ai de filtrat câteva ruguri floarea de mac se locuiește cel mai înalt botezată în lacrimă cândva smerit bobul de rouă îți va cerui cu îngeri podul spre chipul dintâi și eu voi tăia panglica unui nou rai în coasta ta virgină 128

Antologie „Însemne culturale” 2013 Cadențe virgine nu vă fie teamă lăsaţi să crească muşchi de auroră boreală gândurilor arată nordul inimii abis reformat coboară lin încheietura voluptăţii codifică sângele alternează temperatura inspir moliciuni din volute de cer scormoneşti obstinat doar în pistil de floare carnivoră mă-ncercuieşti dinlăuntru din cupă de infinit se bea esenţa muririi un tablou pe care zenituri îşi scriu marmorate valenţele acelaşi iris ne poate sorbi doar în clipire perfectă de unu fagure sacru mierea curge pe gâtlejul sărutului evadez din îmbrăţişare după osmoză nălţarea îmi numără buricele degetelor săritura-i perfectă duhul se respiră pe sine dor lumină

La pescuit în cartilajul cuvântului pătrate de şah mestecă respiraţia zilei între noi genunea deschide jocul punte colorată cu ziduri alb şi negru aşază litera oarbă în cartilajul cuvântului 129

Autograf pentru m(â)ine destin lingvistic pas refuzat de cu zori străbate pardoseala nisipoasă a unui acord prenupţial poematic între maluri ocultate întind sârma şi merg bară de echilibru metafora licitez sâmburi de lumină hăuri stihinice îmi muşcă de urme atom de nanocreaţie din spaimă dalta sparge abisul galateea ar fi aglomerat aerul cu pygmelioni arşi de morbul creaţiei în piatră prizonier sufletul geme eterul surpă neputinţele în falange excizate de răsărituri soarele irumpe din mine ţipăt sfâşie zarea curcubeu poemul

130

Antologie „Însemne culturale” 2013

CORINA CHIRILĂ – artist plastic (București)

Data nașterii: 03 octombrie 1986; Studii: USAMVB-Biologie, UNARTE – Curs de grafică 2006; Expoziții personale: Februarie 2008 – Expoziție personală la USAMVB; Aprilie 2008 – Expoziție pe teme de mitologie agrară la USAMVB; Februarie 2011 – Expoziție personală la sediul AAPB; Iulie 2012 – Expoziție personală la Arts Concept Café, Cotroceni ș.a; Expozitii de grup: 2012 – Expoziție de grup în Herăstrău; 2012 – Expoziție „Tablouri de vis”, la Palatul Parlamentului; 2004 – Expoziția „În cinstea eroilor Revoluției din 1989; 2004 – Expoziția de iarna de la Primăria sectorului 2; 2011 – „Salonul de primăvară”, organizat de AAPB, în Herăstrău; 2011 – „Salonul de grafică”, organizat de AAPB, în Herăstrău; 2011 – „Salonul de toamnă”, organizat de AAPB, în Herăstrău; 2011 – „Salon de iarnă”, în Herăstrău; 2011 – Expoziția „Călătorind prin lume”, la Elite Prof Art Gallery; 2011 – Expoziția „Culori de iarnă”, la Elite Prof Art Gallery; 2012 – Expoziția de nuduri, la Elite Prof Art Gallery ș.a. Premii: Diploma de participare la Concursul național „Mihai Eminescu” – 2003, expoziție de pictură; Diploma de participare la concursul „Recycle Art” – 2008, cu lucrarea „Coloana infinitului”, realizată din cutii de suc ș.a.

131

Autograf pentru m(창)ine

132

Antologie „Însemne culturale” 2013

133

Autograf pentru m(창)ine

134

Antologie „Însemne culturale” 2013

135

Autograf pentru m(â)ine

IONEL MONY CONSTANTIN

(Ionel Simion Constantin) (Odobești, jud. Vrancea)

Data nașterii: 10 februarie 1946; Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de istorie şi arheologie – 1968, şi Facultatea de drept – 1977. Stagii de perfecţionare în Franţa, 1999/2000. În prezent, profesor pensionar; Debut literar: după anul 1989, poezie, proză, fabule, rondeluri, epigrame, pamflete, memorialistică, evocări… (sub diverse pseudonime literare: Ionel Vrânceanu, Ion Săracu, Ionel Simion Constantin); Colaborări: cu revistele: „Salonul literar” (serie nouă şi veche, unde sunt redactor), „Negru pe alb-Odobești”, „Oglinda literară”, „Saeculum” ș.a. Jurnalism: „Milcovul”, „Diplomatic TV”, „Ziarul tău”, „Vârstele școlii”, „Tribuna învăţământului” ș.a. Membru-fondator al Ligii Scriitorilor din Vrancea şi al Asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”. Comentarii şi cronici în presa literară; Cărți tipărite: Apariţii în volume colective şi antologii; Premii: Laureat al unor concursuri literare, dintre care menţionăm: Tîrgu-Jiu, Gorj – 1999 (Fabule, premiul I), Focşani 2004 (Poezie bahică, premiul II), Dublin-Irlanda – 2012 (Proză scurtă, premiul III).

POEZIE Cât te-am hulit... Cât te-am hulit, o Doamne,-n tinereţe, Am spus de atâtea ori că nu exişti Smintit, cu vorbe grele, îndrăzneţe Am răstignit un milion de Chrişti. 136

Antologie „Însemne culturale” 2013 Le-am dat să bea oţet şi i-am scuipat, Cu suliţa în coastă i-am străpuns, Iar hainele la zaruri le-am jucat Şi mă trufeam că nu primesc răspuns Tu m-ai iertat, dar pot fi eu iertat? Orbit am fost pe drumul spre Damasc De calea Ta prea mult îndepărtat Mai sper a doua oară să renasc Pe cruce lângă tine pironit Azi sunt tâlharul ce s-a pocăit.

Poetul, o definiţie Dacă aş încerca să-l definesc, În fragila-i alcătuire pământeană Poetul este degetul ceresc Pe care Dumnezeu l-a pus pe rană. În clipe de restrişte omenească, Întors cu faţa către infinit, Îşi strigă disperarea lui firească: O, Doamne, pentru ce m-ai părăsit! Pe drumul reîntoarceri la Tine Mă iartă că am şovăit în mers Şi ia paharu’ acesta de la mine Dă-mi şansa să te regăsesc prin vers.

137

Autograf pentru m(â)ine Anatomie Istoria se regăseşte-n mine Globulele-mi sunt pline de strămoşi Arcaşii de din vale de Rovine Sunt anticorpii mei victorioşi. Ţigani nomazi dansează în artere, Fanarioţi adastă-n neuroni. Levantul tot s-a revărsat în fiere Peste străbunii mei autohtoni. Accentul slav îmi susură-n timpane Şi-n ceardaş scurt picioarele-mi zvâcnesc Pe buze-mi vin cuvinte otomane Amestecate-n graiul ovreiesc De Mărăşeşti mi-am curăţat plămânii Romanic am rămas doar în breton Şi-n fiecare zi a săptămânii Simt cum devin mereu mai francofon Doar inima mai bate româneşte Cu ritmul tot mai stins, mai sincopat Un hemoragic val mă copleşeşte Iar dacii-mi dau doar crize de ficat.

Contraste O floare de rubin ţi-am prins în păr, Iar mâna mi s-a rătăcit în plete, Ai buzele rotunde ca un măr Din care aş muşca pe îndelete Stând în fereastră către răsărit 138

Antologie „Însemne culturale” 2013 Când soarele se-aprinde vâlvătaie E ca un meşter care-a poleit Cu aur fin cosiţa ta bălaie Părere fu atacul, au plecat. Torentul între noi îşi saltă valul. Lâng-un poem de moarte-njunghiat, Îţi aperi malul tău, îmi apăr malul.

Poezia Dacă doriţi cumva să accesaţi Pe internet, frumoasa mea iubire Vă dau un link, să mi-o mai căutaţi, Să mă înfrupt din nou din fericire Din ea a mai rămas foarte puţin Şi parţial deja e expirată Majoritatea e recycle bin Şi nu mai e de nimeni acceptată. Am încercat să o mai regăsesc Şi s-o mai downloadez încă o dată Aşa ca într-un gest donquijotesc De când fusese Dulcineea fată. Dar nu am reuşit, e în zadar. Trăind în lumea noastră virtuală Uităm ce sfântă-i slova de tipar Şi cum foşneşte mătăsos o coală Când scriem doar mesaje pe pereţi Îi alungăm din lume pe poeţi

139

Autograf pentru m(â)ine Balada borfașului îndrăgostit „Şi de mândră ce erea m-apucă la lingurea doar când mă gândesc la ea.” Miron Radu Paraschivescu De mult ce tare te iubeam Geană de geană nu lipeam Luam, s-adorm, Diazepam, Da’ tot pe tine te visam Cum te-am văzut frumoasă foc Într-o duminică-n talcioc Cu unu tuciuriu cu ghiul Plimbată pe la Istambul Te da la alţii pe parai Şi, Doamne, cum mai străluceai! Că n-am putut să mai îndur Şi-am hotărât să i te fur Am stat o noapte şi-am păzit Când avea somnu’ mai coclit Să mi te iau de lângă el Cu cheile de pe inel, Dar uite-al naibii ghinion Ai dat alarma din claxon De n-am putut să fug încai C-au şi venit doi poliţai Ce m-au băgat cinci ani la beci Să nu te mai zăresc cum treci Şi uite-aşa de dragul tău Azi spăl latrina la bulău De am ajuns ca un golan Tu-ţi morţii mă-tii de Merţan.

140

Antologie „Însemne culturale” 2013 PROZE Negu şi doamna Nastasia D-lui prof. Ion Cherciu, cu prietenie Asta s-a întâmplat prin cincizeci, cincizeci și unu, când începuseră ăia cu „iepurările” în noile sfaturi populare, care luaseră locul primăriilor, când l-au dat pe tata afară din funcţia de perceptor şi pe mine de la şcoala medie, cum fuseseră botezate pe atunci liceele, că eram fiu de chiabur, cu toate că aveam cinci pe linie. Pe tata îl „ păscuse” Gogu a lu’ Buruiană. cu care fusese coleg în primară, şi acum voia să-i ia locul. Ăla rămăsese repetent într-a doua şi nici nu mai dăduse pe la ore, da’ cu mine nu ştiu ce-au avut. Tata avea o livadă de pruni pe deal şi cazan de rachiu, însă eram cinci moştenitori pe tot ce avea el, aşa că mare brânză din toată averea asta nu se alegea. După ce m-au exmatriculat când era gata să termin pe-a zecea şi să dau maturitatea, după modelul rusesc, m-am întors să stau cu oile pe şanţ, că eu eram cel mai mic din familie şi altă treabă nu prea aveam. Povestea a durat cam vreo două luni până s-a îndurat unu’ Pantazică, fin de-a lu’ tata-mare, după mama, care se înscrisese în Partid şi pusese vorbă pe lângă Negu, să mă angajeze om de serviciu la sfat. Negu era tractorist de felul lui, la un SMT din satul vecin, da’ acum de când se trecuse la comunişti, îl numiseră secretar de partid comunal şi președinte la Sfatul Popular, adică tot un fel de primar, da’ mai prost. Ajunsese în fruntea bucatelor un venetic, care avea aşa un nume, că oamenii nici poreclă nu osteniseră să-i mai găsească. Ăsta, Negu, venea câteodată pe-nnoptate, când credea că nu-l vede nimeni, pe la finu’, că avea boală la rachiu, se îmbăta criţă şi dormea până către ziuă, la el în bucătăria de vară, de unde pleca mătăhăind, la primărie. Când s-au întâmplat cele ce vă povestesc, era tocmai o zi din alea când tovarăşul venise pe la şase la sediu, cu băutura-n cap şi acum sforăia lăţit pe birou, de sărea chitul de la geamuri. Eu eram deja acolo, măturam, tăiam lemne, după cum se nimerea, că dacă nu mă vedea când 141

Autograf pentru m(â)ine ajungea el, netrebnicu’ era în stare să mă dea afară. Aşa a fost şi atunci, eram cu mătura în mână, când, la şapte fix, a intrat pe uşă Doamna Nastasia. Era plânsă şi se vedea pe faţa ei că nu dormise toată noaptea. Asta nu era lucru de şagă, mi-am zis, s-a întâmplat vreo nenorocire, Doamne fereşte. Doamna nu venea ea degeaba până aici, că stătea destul de departe. O ştia tot satul, fusese învăţătoarea mea, şi-a lu’ tata, şi a lu’ mama, şi a lu’ nu mai ştiu câţi alţii din neamul nostru de zevzeci, că aşa se numea şi satul pe atunci Zevzeci, de-i zice acum Victoria Socialismului… Și-a şters ochii cu batista ei dantelată, a tuşit uşor şi m-a întrebat cu vocea gâtuită: – Tovarăşu’ a venit? – Da, i-am răspuns, şi am roşit până în vârful urechilor, ştiind că o să mă prindă cu minciuna, doar răsuna toată clădirea de horcăielile lui. Da’ lucrează la nişte hârtii urgente pentru raion, şi a zis să nu fie deranjat. – Rămân să-l aştept! a zis hotărâtă Doamna şi s-a uitat semnificativ spre scaunul de lângă mine. M-am grăbit să i-l aduc, l-am şters cu mâneca hainei, şi ea s-a aşezat dreaptă, ca atunci când stătea la catedră, însă tot supărată era. Mă tot întrebam ce necaz o mânase, că nu venea dânsa, ditamai învăţătoarea, atâta cale, la un neica nimeni ca ăsta, care nici patru clase terminate nu avea. Mă gândeam cum să fac, să o întreb însă nu a fost nevoie pentru că, după ce s-a foit un pic, Doamna a început să turuie singură: – Uite, Ionică, în ce hal m-a lovit necazul de m-a pus pe drumuri până aici, să cer dreptate la tovarăşu’ ăsta, că domn n-am voie să-i zic. Îţi spun ţie mai întâi, care ai crescut sub mâna mea şi acum eşti mare şi poţi să mă înţelegi. S-a oprit puţin, şi-a smorcăit nasul , apoi a continuat cu un suspin: Eram ieri mai spre seară, în curte la şcoala mică din deal, să văd dacă adusese lemne ăla a lu’ Spulberatu, că aşa a promis. Mâine poimâine încep iar cu abecedarul la ăia mici şi nu vreau să ne prindă frigul şi să le îngheţe degetele la iarnă pe tăbliţe. M-a împins necuratu’ să vreau să fiu directoare şi acum uite cum pătimesc. Tocmai atunci a trecut pe uliţă tovarăşu’ Negu, care, când m-a recunoscut, s-a cam încruntat şi mi-a zis că a venit să vadă cum e pregătită şcoala, da’ ştiu eu că nu pentru asta venise, că doar Pantazică stă cu trei case mai sus. A 142

Antologie „Însemne culturale” 2013 intrat, s-a dus direct în sala de clasă, s-a oprit în faţa portretului tovarăşului Stalin, şi nici una nici două, a început să-mi strige că nu lam şters de praf, că n-are flori proaspete, că lozinca e pusă strâmb... Numai vorbe de-astea care se spun la „duşmanii de clasă", şi-a ţuguiat ea dispreţuitor buzele. O ascultam şi îmi vedeam de treaba mea. Am pus apă proaspătă în coferul de pe marginea lavoarului, de lângă uşa din spate, am clătit ligheanul şi am agăţat un prosop curat în cârlig. În tot acest timp, Doamna Nastasia nu şi-a oprit nicio clipă litania: – …După aia a plecat trântind uşa şi m-a lăsat plângând acolo, ca o proastă. Nu s-a uitat la toată munculiţa mea de-o vară întreagă, că am văruit şcoala singură şi acum arată mai curată ca un pahar. Toată nopticica m-am perpelit că oare ce-o fi având tovarăşu’ cu mine? M-am gândit dacă nu-mi poartă vreuna sâmbetele, poate că basarabeanca aia de Ludmila, care predă limba rusă şi acum se vrea directoare, fără liceu. Doamne fereşte, să nu mă dea afară, în prag de pensie că atunci ce mă fac? La o vreme am adormit şi l-am visat pe răposatu’ frate-meu Vasile, care a murit la Cotul Donului, cum s-a întors acasă şi stă la capul meu şi mă priveşte, galben şi gânditor. M-am trezit transpirată toată şi nu am mai putut lipi geană de geană până în zori. M-am sculat, am dat de mâncare orătăniilor şi apoi am venit fuguţa până aici, să-l întreb, aşa de la obraz, de ce mă critici tu, tovarăşu’, pe mine, de ce? Mă prinsese atât de mult cu povestirea ei că nici nu am simţit când Negu se trezise şi deschisese uşa. Nu ştiu cât auzise din tot ce spusese Doamna, da’ privind-o am văzut cum începe să se albească la faţă şi cum frumoşii ei ochii albaştri au prins să se rotunjească, mărindu-se ca două farfurioare de porţelan. Ăla a dat să se apropie de ea clătinându-se, apoi, pe la jumătatea distanţei, a făcut stânga-mprejur şi s-a îndreptat spre lighean. A luat cana plină, s-a aplecat peste vas şi şi-a turnat-o toată în cap: – De ce?... De ce?!... l-am auzit bolborosind printre stropi. Ca să te îndrepţi, în p...a mea. De aia, Nastasie!

143

Autograf pentru m(â)ine Praf de purici Era pe douăzeci și opt iunie. Îmi amintesc precis data – o ştiu de la orele de istorie, era ziua în care ruşii ne luaseră Basarabia. Anul nu-l mai ţin minte, oricum la vre-o doi, trei de la loviluţie, cum îmi place mie să-i zic. Lăsasem baltă facultatea şi mă bătea gândul s-o tai în Occident. Făcusem deja de câteva ori Turcia, să strâng ceva parai, dar acum eram în pană de inspiraţie şi frecam mandurul printre cohortele de ruşi, care îşi scoseseră marfa la vânzare în Piaţa Gorbaciov, undeva la marginea oraşului meu natal. Simţind ocazia de a se pricopsi, edilii acestuia, împrejmuiseră locul cu un gard de plasă, puseseră câteva mese de beton şi îl botezaseră, mai nou, Bazar, cum auziseră ei că se spune la turcaleţii din Istanbul. Acum rusofonii plăteau taxă ca să vândă, noi plăteam taxă pentru a intra, iar afacerea mergea ca pe roate. – Bă, ăştia ne ocupă a doua oară! i-am dat un cot lu’ Gipsy, prietenul meu de bagabonţeală. …Ca pe vremea lui Molotov. Gipsy cred că nici nu m-a auzit, că de Molotov nu ştia nimic. Poate doar de cocteil să fi aflat cumva. I se învârteau ochii în cap, ca un girofar. Abia aştepta să se amestece în mulţime şi să facă ţapţarap, adică să fure. – E nasol, nenică! i-am auzit vocea îngrijorată. Ăştia ne-au băgat la ţarc, dacă mă prinde vreunu’ cu jula, nici nu mai pot să mă uşchesc… Cu Gipsy făcusem împreună armata. Era chiar ţigan adevărat, dar mai albit. Ştiam cu ce se ocupă, însă nu-mi păsa. Lăsase de câteva ori, în garsoniera mea, câte o geantă plină, cu fermoarul tras. Venea-pleca, după cum îl tăia capul, totuși nu-mi lipsea nimic. Cât timp găseam pe masă câte o sticloanţă de Stolichnaya, lăsată ca amintire, mă durea în pix. Era mai către prânz, începuse să ne potopească zăduful şi lumea toropită se tragea tot la umbra celor câţiva salcâmi piperniciţi, sau pe lângă ziduri. Venise un autocar cu ucrainieni. Pe tarabe apăruse prospătură – pături mongoleze şi ceva electronică din ţările baltice. Oamenii se mai învioraseră. Gipsy dispăruse şi el prin vecini la ciordeală. Rămas singur, am decis că venise momentul să-mi exercit puţinele cunoştinţele de rusă, pe care profii mă obligaseră să le deprind, 144

Antologie „Însemne culturale” 2013 mai mult cu sila, în liceu. Nu departe de mine ședeau două hazeaice trupeşe, rumene-n obraji. Aşezaseră de ochii lumii, pe o Pravda hărtănită, nişte fleacuri, vreo două vaze de porţelan, câteva discuri de vinil, o matrioska şi cam atât. Una dintre ele, cea mai tânără, s-a uitat atentă împrejur, a băgat mâna în sân şi a scos o punguţă dolofană de piele din care a extras o pereche de cercei filigranaţi pe care cea vârstnică a ajutat-o să şi-i prindă la urechi. Tăşcuţa rămăsese la vedere, ţinută strâns la piept. Ştiam acum care era adevărata lor marfă, şi-o clipă am regretat că Gipsy nu era pe aproape, să încercăm să dăm un tun. Oricum nu voiam să pierd ocazia. M-am apropiat agale, să nu atrag atenţia, am luat la întâmplare un disc, de pe coperta căruia John Lenon mă privea curios prin ochelari, apoi am întrebat de-a dreptul: – Zoloto esti? – Daaaa esti, mi-a confirmat cea cu cerceii, întorcându-şi capul mândră ca să îi admir, haroşâi zoloto, de paisprezece karate, a desenat ea cu degetul cifra în podul palmei. – Skoliko? Cât? am vrut să încep tocmeala. Când mi-au spus primul preţ, mi-am dat seama că marfa nu-i de mine. Astea ori ştiau să ceară, sau chiar aveau aur de calitate. Am spus şi eu un preţ, la vrăjeală. M-au refuzat de două ori energic: – Niet, niet! Când să dau să plec, am simţit o atingere uşoară în dreptul cotului. M-am întors rapid, asta ar fi fost culmea, să fie cineva care să încerce să mă „opereze” tocmai pe mine. Alături, privindu-mă candid, cu ochii săi de un albastru-spălăcit, de sub basmaua înflorată, stătea o băbuţă. – Maică, mi-a prins ea braţul gol cu mâna bătătorită de munca pământului, iartă-mă, rogu-te, da’ văd că ştii rusăşte. Întreabă-le pe ’mnealor dacă nu au praf de purici, că m-au omorât blestemaţii. Am rămas cu gura căscată. Mă aşteptam să-mi spună orice, numai asta nu. Am dat să neg, îmi venea să şi râd… Iaca na, ce-i trece babei ăsteia prin cap să cumpere, dar ca din senin mi-am văzut prietenul în apropiere, cu o pătură mare în braţe, pe care sigur o „împrumutase” de undeva. Mi-a făcut uşor semn cu capul să continui, şi s-a apropiat de rusoaice. Am înţeles că le pusese gând rău şi eu trebuia să-i fac un fel de paravan. – Hai, nu-ntrebi? m-a rugat iar băbuţa. Atunci mi-a venit ideea: 145

Autograf pentru m(â)ine – Mamaie, de ce dai matale banii pe prostii şi nu faci ca bunica mea. Mata esti de la ţară, tre’să ai pe acasă nişte chicuş? – Am. Cum să nu?!... s-a fălit ea încântată. Da’ spirt nu-i bun? – Nuu, musai chicuş, că-i mai tare. Cam o juma’ de litru. Spirtu-i bun pentru puricii de la oraş, cei de la sat sânt mai vânjoşi. Iei apoi o bucată de cărămidă de aia roşie, că se vede mai bine, şi o fărâmi până se face mică de tot, aproape praf, şi o amesteci cu chicuşul, într-o sticlă. Pui după trebuinţă. Dar nu prea mult că se mocirleşte. Depinde cât de mulţi purici ai… M-am uitat cu coada ochiului şi l-am văzut pe Gipsy tocmindu-se. Avea un sul de verzişori la vedere în mână, numai cei de-deasupra erau buni, restul de abureală, traşi la xerox. Lângă mine se opriseră doi curioşi, aşa că m-am grăbit să termin. Mămăica aştepta şi ea „reţeta”, cu mâna pusă la gură: – Seara când te culci, agiţi umplutura bine, te dai pe tot corpul cu chicuş şi te bagi în pat. Puricii se îmbată, se iau la bătaie cu bucățile de cărămidă, îşi sparg capul şi mor. M-am oprit din povestit râzând. Cei doi gură-cască, au început să râdă şi ei înveseliţi. Numai bătrânica se uita prostită, la mine. – Maică, şi-a făcut ea o cruce mare cât o zi de post, mă uit la dumneata, că eşti om tânăr şi cu carte, şi ţi-ai găsit să-ţi baţi joc de mine, fimeie bătrână şi fără şcoală. Apăi ruşine să-ţi fie! S-a îndepărtat bolborosind. Locul se golise. Râdeam încă, atunci, când le-am auzit pe rusoaice ţipând ascutit: – Ţapţarap, miliţia, ţapţarap!... Am ştiut imediat ce se întâmplase. În loc să plătească, Gipsy le aruncase pătura-n cap, smulsese pe bâjbâite punga şi o rupsese la fugă. Am auzit fluieratul prelung al unui agent de pază, lumea începea să se bulucească, aşa că mi-am aprins o ţigară şi am dat-o cotită spre ieşire. Dintr-o boxă, pusă la maxim, cele două „Andrele” mă tachinau de la distanţă: „Moşule ce tânăr eşti E prima oară când vii la mine...”

146

Antologie „Însemne culturale” 2013 Janes rromanes? – O să luăm belengheru, dom’ profisor, a spus ţiganca de lângă mine. Am privit-o amuzat. În anul acela Boboteaza căzuse duminica. Afară era un ger cumplit de crăpau pietrele şi nici în magazin nu era mai bine. Barele de inox după care se înşirase lumea, te frigeau dacă le atingeai cu mâna goală, iar geamurile vitrinei, în care se plictiseau singuratice două cutii de creveţi, se aburiseră sub răsuflarea noastră. Coada se formase încă de pe la şapte, din câţiva oameni zgribuliţi, aşteptând gestionarul să deschidă carmangeria şi crescuse treptat pe măsură ce se apropia ora când acesta trebuia să vină. Pe șapte ianuarie era ziua de naştere a Savantei, şi noi, toţi amărâţii care ne înghesuiam acolo, speram că o să se bage ceva, un pachet, două de carne vânătă de vită, tăiată să nu moară de foame prin grajdul nu ştiu cărui ceapeu. Eram deja înăuntru când am văzut ţigăncile traversând ca un stol gureş piaţa, înfofolite în cojoace, cu basmalele galbene trase până deasupra ochilor. – Astea nici când e sărbătoare nu merg la biserică, fir-ar ale dreacului de tuciurii, a venit din spate o voce gâjâită de bărbat şi am simțit imediat cum mă învăluie un damf de tescovină. – Bă, nea Gică, matale te-ai parfumat de dimineaţă, sau ai rămas aşa de ieri? s-a auzit şi un glas subţire de adolescent, cu vocea în schimbare. Vine şi ele dupe mâncare, ca ciorile când este flămânde. – Hi! Hi! s-a hlizit ştirb, o băbuţă, care îmi împunsese până atunci picioarele, cu o sacoşă plină de sticle goale de lapte. Nu m-am mai întors să văd cine vorbeşte. Îl ştiam deja după voce, era Gică Marţafoi, boschetarul, „dizidentul” oraşului. Ajunsese pe drumuri, după ce fusese dat afară de la fabrică, „pentru că fluierase în biserică”, după cum explica el rânjind, de fiecare dată când era întrebat. Mi-am strâns mai mult gulerul ridicat al paltonului, sperând să nu mă recunoască şi mi-am reluat lectura din cartea pe care o începusem cu câteva cozi în urmă. Din camera din spate începuse să se audă zgomote de tăvi trântite, iar Gogu măcelarul dispăruse şi el de câteva minute 147

Autograf pentru m(â)ine bune să-şi servească muşteriii privilegiaţi. În ochii tuturor prinsese să lucească speranţa. Uşa s-a trântit de perete, ţigăncile au intrat gălăgioase, scoţând aburi pe gură, ca nişte balauri în miniatură şi odată cu ele liniştea mea a luat sfârşit. Coada a început imediat să vocifereze, încercând să le acopere şi să-şi ia măsuri de apărare: – Nu le lăsaţi să se bage în faţă că nu mai apucăm nimic de răul lor, a ţiuit alarmată o bunică. Să treacă cineva să facă ordine! Cineva cu „ otoritate”! M-am zgribulit, ştiam ce înseamnă asta, adică să treci în faţă, ca să te cerţi pe rând cu toţi nebunii, care încercau să „fure” coada. O mai făcusem odată şi-mi era de ajuns. În acel moment m-a descoperit Gică. Mă cunoştea încă de când începuse odinioară liceul la seral şi cred că îmi purta de atunci un fel de simpatie: „Dumneavoastră nu sunteţi de ăia paşoptişti!” îmi spusese odată când mă întâlnise în drum spre şcoală. Acum m-a luat pur şi simplu de umeri, m-a scos din rând şi m-a plantat lângă cântar. – Dom’ profesor e băiat beton, s-a adresat el celor care începuseră să murmure. Răspund eu, iar pe astea le uşui afară cât ai zice câr. Gică era ditamai găliganul, aşa că s-au strâns cu toatele într-un colţ şi au dat să protesteze vociferând. Marţafoi s-a uitat urât la ele şi le-a arătat cu mâna întinsă uşa. Cele mai tinere s-au burzuluit spre el, boscorodind şi una a dat să-şi ridice fustele, has cai mij, mânca-mi-ai... Am vrut să profit de ocazie şi să mă strecor afară, dar din grămada policromă o voce fermă a spus un „Ho!” energic şi toate s-au potolit ca prin farmec. Din mijloc a ieşit una mai bătrână, un fel de bulibaşă cu fustă, pe care se vedea că o ascultă toate, fără să crâcnească. Împingându-le înapoi cu coatele s-a îndreptat spre mine. – Tu ești şăfu’? m-a întrebat, când a ajuns în faţa mea. De aproape, nu mai părea chiar aşa de în vârstă. Avea pielea arămie, încă netedă. Din banii prinşi în cozile negre, regele Mihai mă privea cu nostalgia exilului. Am râs stânjenit. Nu prea ştiam ce trebuie să-i răspund. – Adică tu eşti profisorul, care face ordine? a continuat ea fără să se sinchisească. Ascultă la baba ce spune ea, ş-o să fie bine. Eu stau cu tine până ajungem să luăm şi noi, iar până atunci le spun să iasă afară. 148

Antologie „Însemne culturale” 2013 Ei ce zâci, batem palma. Mişto? Ce era să „zâc”? Am acceptat. În magazin se făcuse din nou liniște. Ţigăncile ieşiseră ascultătoare când bătrâna le poruncise în limba lor necunoscută şi se răspândiseră prin împrejurimi. Din când în când, câte una, îşi mai turtea nasul de geam, încercând să vadă ce se întâmplă înăuntru. În afara lor, în piaţa pustie nu se mai vedea ţipenie de om. Clopotul bisericii din apropiere începuse să bată, semn că preotul ieşise cu aghiazma, în acelaşi timp când Gogu a apărut cu primele tăvi. – Două pachete de persoană! a anunţat, ştergându-şi fruntea transpirată. La doişpe închid, că este şi la mine sărbătoare. – Două kile de om, la trei ore de coadă, nu prea merge… E cam putin! a spus un nemulţumit, dar Gogu s-a făcut că nu aude şi a început să vândă. – O să luăm belengheru, dom‘ profisor, a repetat ţiganca, îndoindu-şi ca să fie mai explicită, mâna de la cot, cu pumnul strâns: Până ajunge la noi, se termină. Gogu ăsta e diliu. Nu se mai satură. E plin de parades, a coborât ea vocea. Zî-i şi tu să mai scoată ceva, că are carne ascunsă. Zî-i că doar eşti om dăştept, dacă te-ai făcut profisor. Nu i-am răspuns şi am numărat în gând câţi mai sunt până îmi vine şi mie rândul. Mai erau vreo zece persoane, dacă nu-i socoteam şi pe cei care îşi ţinuseră loc. O faţă negricioasă s-a iţit din nou la fereastră şi bătrâna i-a făcut semn să intre. Era o tânără, aproape un copil, au început să vorbească repede, apoi fata a plecat în fugă. – Ja lesa, du-te! Din tot ce şi-au spus, am înţeles doar că ceva este nasol, ceea ce era suficient să mă îngrijoreze. – Să nu-ţi chemi şatra, i-am zis ameninţător, că te spun lui Gică şi te dă afară. Ţiganca s-a încruntat mai întâi, apoi prin ochi am văzut cum îi sticleşte o idee şi un zâmbet şiret i-a înflorit în colţul gurii. – Ia zî-i tu, ce fel de profisor eşti? m-a întrebat pe neaşteptate. Adică vreau să zâc, s-a corectat ea repede, de ăia care-i învaţă la şcoală pe puradei când este mici? Mă lăsase cu gura căscată, pur şi simplu nu ştiam ce să-i răspund. Am vrut să îngăim ceva, dar a reluat rapid tirul întrebărilor. 149

Autograf pentru m(â)ine – Lasă asta că nu e emportant, a trecut ea la neologisme. Zî-i lu' baba, limbi străine ştii? Iar mă luase prin surprindere. – Rusa, i-am răspuns, aşa la derută. – Ei roseşte, a dat ea să râdă, dă-o naibii că aia nu-i limbă. Franţozeşte, inglizeşte, ceva nemţască, nu cardeşti? Am răspuns afirmativ. I-aş fi spus că ştiu şi chineza, dacă m-ar fi întrebat, muream de curiozitate, unde voia să ajungă. – Ei degeaba le ştii pe toate dacă nu cunoşti ţiganeşte. La ce-ţi foloseşte? Noi stăm lângă tine şi vorbim şi tu nimica nu înţelegi. Mi-a întors spatele, mândră că mă pusese la punct. M-am întors şi eu. Prin piaţa goală, se întorceau ciocolatele-n galop. Cineva m-a bătut uşor pe umăr. – Hai, dom’ „profisor”, că trebuie să vă schimb. Lângă mine râdea Gică.

150

Antologie „Însemne culturale” 2013

SIMION COZMESCU

(Călan, jud. Hunedoara)

Data nașterii: 25 august 1968; Debut literar: Sunt un produs al fenomenului webcultural, dacă nu apăreau site-urile de profil, probabil că nu aş fi făcut nimic care să aibă legătură cu literatura, cu poezia în special; Colaborări: Revista „Algoritm literar” ș.a; Cărți tipărite: inclus în Antologia „Seminţe literare”, o selecţie de autori din Călan, realizată de Daniel Lăcătuş ș.a.

O mică trezire

mângâiai peretele alb azi voi desena o frescă rămâne ca tu să acoperi cu lavă un oraş de sub unghiile tale stilizate în water marbling se iveşte dimineaţa un pic ciufulită şi tandră pe alocuri cu o lună ca un umăr dezgolit în oglindă miroase a cafea şi a pulsaţii viride strivite în îmbrăţişarea toamnei voi scrie nişte frunze hotărăsc rămâne ca tu să le dai nume

151

Autograf pentru m(â)ine Tramvaiele marasmului Nu sunt tramvaie pentru clipe şi nemorţi, doar ceruri sau văgăuni inerte, capete de linie şi vatmani fără cranii sub chipie, taximetriste bete în pană de benzină mânate de nevoi, pensionari mahmuri, pierduţi la loterie, cu ochii vitriolaţi de blugii adolescentelor la care singurul lucru inteligent este telefonul, văduve inerte respirând peste ceasloave mucegăite, proletari hăituiţi, duhnind a coşmaruri şi copiii care le sunt morminte pentru vise, toţi şi toate sunt înghesuiţi în aceste tramvaie lăsate de izbelişte în panta amurgului care a început nemilos de la răsărit. Afară plutesc gropi care rup planetarele ca pe spaghete, claxoane matrioska umplu de avorturi sonore oraşul stigmatizat cu răni şi puroaie verbale, canalele horcăie înfundate de strigătele mâzgălite pe uşile veceurilor publice. Râd şi, cu urechea lipită de geamul tramvaiului, aud oraşul, ura din el cum dospeşte fermentând în cavourile viilor numite apartamente. Simt ploaia pe care se caţără un blestem spre cerul sulfuros – iederă din betonul turnat proaspăt peste mormântul acestei zile.

Braille şi nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată să te fi cunoscut nu ştiu dacă exişti sau ai fost vreodată. 152

Antologie „Însemne culturale” 2013 doar dorul de tine, o inseparabilă prelungire a tuturor fiinţelor care mi-au împărţit sufletul de-a lungul vârstelor mele zadarnice, invariantul care mă face să sărut buza prăpastiei, doar el îmi mai plimbă privirea în căutare peste reliefuri, de parcă dumnezeu ar fi scris natura în braille pentru un orb neputincios.

Azil de noapte, lângă Irkutsk am înnoptat pe sub uşa unui azil de noapte strecurat de un poştaş înduioşat de povestea din spatele brazilor cenuşii care-mi ţin loc de ochi şi umbră vor crede că eşti o scrisoare mi-a spus nu m-am risipit nici o clipă prin trecerea mea spre ziuă atât doar am visat că sunt devorat de lupi carena pieptului meu şuiera desfăcută în viscol iar inima încerca să îi sperie cu bătăi zgomotoase în timp ce ningea peste ea ultima a fugit o lupoaică se tot uita în urmă de parcă ar fi pierdut ceva zăpada se înroşise aproape de Irkutsk lupii au plecat dar inima mea cumva eliberată nu putea zbura o mai încurcau nişte coaste m-am trezit şi părul mi-era violet cărunt ca al tuturor oamenilor străzii care mai dormiseră în patul acela înaintea mea sub pernă cineva milostiv îmi îndesase câteva copeici şi o adresă era de la o capelă 153

Autograf pentru m(â)ine o fată moartă mă aştepta frumoasă parcă tocmai atunci îşi părăsise ultimul răgaz am primit o vodcă şi un pelmen de la o bătrână spasivo zic vreau să mai adaog d-zeu să o ierte dar nu ştiu cum sorb vodca bălmăjesc un dobrâi deni şi plec mâncând din mers pelmenul fierbinte deodată pieptul mă doare muşcat mă întreb dacă nu cumva ultima lupoaică nu a lăsat un pui în pieptul meu mă prind cu mâna de balustrada realităţii caut o unealtă să o smulg să o port cu mine e scurtă balustrada şi scara e prea lungă abisul mă aşteaptă lângă Irkutsk plecarea e diseară pe sub uşa azilului de noapte

Inocenţa începutului de toamnă valurile se izbesc de faleza nopţii de dragoste, sunt peşti coloraţi plecaţi din etrava sărutului meu străbătând oceanul cald deasupra claviculei tale transparente pot să văd păsările cum îţi trec orizontul pot să văd rotocoalele cuvintelor tale marcate de ruj au înlocuit fumul familiarelor ţigări apropo iubito mi-e dor de mirosul lor brun ... inocenţa e o monedă calpă introdusă într-un tonomat de vise strivesc strugurii găsiţi sub cămaşa toamnei descheiate impudic în aşteptarea plecărilor din această dimineaţă câţiva pescăruşi albaştri şi călifari albi dau ture de încălzire ştii dacă visezi îndeajuns inocenţa ţi se poate returna 154

Antologie „Însemne culturale” 2013 o putem folosi să ne plătim cafeaua de dimineaţă la automatul din spatele halei unde pescari androgini ne îmbie cu peştele prins în vârşe împletite noaptea din genele ochilor mei oceanul s-a retras în depărtare un singur val rupt de el a rămas să bată repetat în malul acestei zile de dragoste

Întâlnire cu un hobo surâsul lui era ca un câine alb. prietene nu ai o ţigară? umbra îl aştepta dincolo de stradă. bricheta pot să o păstrez? nu ai cumva un leu? mă duc la o nuntă, ştii că întotdeauna la nunţile pietrelor se sparge ceva? iar naşterile lor sunt dezlipite cu greu de cearcăne. zic „pe mine lumina m-a râcâit uşor, dintr-o insomnie de amiază... dar spune-mi, tu ai iubit vreodată?” mama era în 7 luni, ducea seara flori la cimitir, a căzut într-o groapă proaspăt săpată, acolo m-a născut, ne-au găsit dimineaţa. tot ea spunea că berzele aduc bucăţi de suflet, noi trebuie să le rotim, potrivim, avem viaţa întreagă la dispoziţie. ricanez „un puzzle, le lipim cu iubire într-un gigantic supersuflet universal!” dar ochii lui de culoarea fierii mă aţintesc durut şi tac. am cunoscut o fată care adora guma de mestecat, umfla apoi nori pe care îi lipea de cer. cred că pe ea am iubit-o cel mai mult. 155

Autograf pentru m(â)ine prietene, mulţumesc de ţigară, trebuie să plec. pe celălalt trotuar, umbra îl aştepta nerăbdătoare. era vremea dintre vară şi toamnă când iarba se face verde pentru ultima oară.

Schiţă pentru vioară şi pianină văd o adolescentă cu o vioară la un şevalet. înmoaie arcuşul în note şi desenele se succed – o plajă tropicală, apoi un munte, o lacrimă, un băiat, o floare, un câine lăţos... cu un glissando schiţează un măr pe o pianină. ia mărul şi muşcă din el proptind obosită vioara de şevalet. din pianină începe o ploaie ce bate pe un geam prin care mă uit la o adolescentă muşcând dintr-un măr.

156

Antologie „Însemne culturale” 2013

PETRE IOAN CREȚU (Al. Cremardia)

(Constantin Brâncoveanu-Ciulniţa, jud. Ialomiţa) Data nașterii: 12 septembrie 1954; Debut literar: Revista „Contemporanul”,

1976; Colaborări: „Romania literară”, „Vatra”, „Tomis”, „SLAST”, „Semnal din Sud” ș.a. În 1983, a înfiinţat Cenaclul „Danubius”, în municipiul Călăraşi, pe lângă Casa sindicatelor, al cărui preşedinte a fost până-n toamna lui 1986.

POEZIE Lupii albi eu îţi vorbeam şoapte şi tu mă credeai eu hălăduiam marginile morţii te căutam se speriau groparii tu fumai sprijinită de uşă pe balconul uitat sub o cută de timp amândoi neputincioşi amândoi sublimi şi proşti – îţi mai aminteşti când te-am luat prima dată de mână am venit la tine puţin stânjenit c-un trandafir galben în mână ofilit apoi am traversat strada spre lumea promisă tu ai văzut lebedele pe mare eu ţi-am arătat spitalul unde am scris singurele mele poezii răstignit de perfuzii salonul unu etajul trei iar umbrele noaste transpirate se târau gâfâind în urmă câtă nebunie cu ce-ţi hrăneşti tristeţile cu vise cu sânge cu rana din palmă cu ură cu 157

Autograf pentru m(â)ine tânguiri – eu aştept să-ţi revii nu plânge aici e bine am pregătit alte şoapte să-ţi spun tu sclava cuvintelor dulci câte doruri tânjite ai stins câte lacrimi ai plâns te întorci deodată freamăt de aripi zgomot de paşi târşiţi pe ape şi mă cotropeşti – un fulger prelung despică cerul pieziş şi te-am pătruns herghelie de fluturi umbrele se topeau şi se prelingeau sfios în crăpăturile pietrelor sânul tău întinerit mă soarbe strop cu strop sărutul meu îţi călătoreşte trupul o ploaie grea din cer ne loveşte scurt altare de piatră pat de suspine durere scursă din răni de fluturi să mă ierţi că te iubesc până şi moartea închide ochii cum crezi că aş putea să te mint vreodată plânsul sfânt o lespede grea moarte şi lupii albi

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete la etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul năluci mov sprijinind o ţeavă de calorifer fac filozofie la o ţigară pe balcon câţiva bolnavi recită versuri de Nichita strânşi într-un colţ iar marea-i zbârlită şi afară a nins ruginiu octombrie frunze de aramă strivite – cocori de argint străpung zarea pufoasă mă ascund după pietre şi tac 158

Antologie „Însemne culturale” 2013 cei de la salonul trei se preling pe lângă perete pe hol în şir indian cei de la doi desenează curcubeie cu creta din când în când mai trece câte o asistentă blondă bâzâind în zbor ori levitând pe deasupra paturilor iar pe pereţii reci e tot o foşgăială de gândaci vioi ori de bolnavi şchiopi şi îngrijitoare cu mopul – s-a înserat deja iar noi cei din salonul unu stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete

Poemul de sâmbătă e dimineaţă dar mai ales e sâmbătă aici sâmbăta e o zi specială asistentele nu mai târâie după ele cărucioare cu seringi perfuzii pansamente sterile morfină îşi fâlfâie halatele lor albe străvezii într-un zbor lin se preling printre paturile bolnavilor pe care-i mângâie pe frunte îi sărută pe tâmplă trist prin salonul nostru mai trece şi moartea bălaie deschide uşa şi ne face bezele dar n-avem timp poate nici stare e sâmbătă cum îţi zic ne îmbrăcăm pijamalele de gală noi bolnavii şi ieşim încolonaţi pe balcon să privim marea lacomi şi tâmp aşteptăm să ne străfulgere sufletul fiorul ei clasic ca şi cum am primi împărtăşania din urmă murim repetat cu fiecare clipă cu fiecare val încolţit de umbre cu degetul în sevraj desenez o floare pe geamul murdar mă caut întruna ca să mă pierd sinucigaş câtă plăcere poţi găsi în neputinţă poate-n ratare cine mai poate şti urletul lupului alb îmi stă de-o veşnicie în gât nici nu mai sunt în stare să mă aud tânguit îmi sfâşie doar tâmpla prelung încă mai e sâmbătă totuşi cum îţi spun gândacii mărşăluiesc mii se scurg pe gresie şi zid am prins unul şi i-am zis vasile gândacul vasile pe care l-am ţintuit cu-n bold şi l-am pus 159

Autograf pentru m(â)ine la păstrare între parantezele crăcănate dintre noapte şi zi dintre mine şi cel ce-mi poartă numele şi răstignit pe-un pat de spital aburit în fiecare zi îi dau firimiturile clipei ospăţului divin aşa îmi e mai uşor să mă cuprind să mă îmbrăţişez în vis e dimineaţă şi sâmbătă îţi zic eu tocmai am plecat din patu-mi să mă regăsesc un pic

Poemul de luni cineva îmi spunea că păpădiile au prostul obicei de a încărunţi din plictiseală – ridică-te Lazăre tu eşti Dumnezeu şi biserică ia-ţi patul şi te du şi s-a dus nici el nu ştie unde s-a trezit deodată aşa în pustiu c-un pat în spinare şi cu o mare durere în suflet de abia se obişnuise cu moartea mai schimba şi el o vorbă cu Dumnezeu sau alte persoane interesate de nimicuri uitatele femei ale căror nume sunt brodate pe eticheta cămăşii cusute de la dreapta spre stânga sau invers cu fir gros ce-mi roade grumazul – înghesuite de-a valma cu ciorapi rupţi fotografii alb negru sticle goale farfurii nespălate amintiri contabila şefă împăturind batista murdară pe un colţ de dosar cenuşiu – liliacul alb înflorit printre blocuri cu patru etaje vopsite în verde-mov – iubind neîmpărtăşit câtă stupoare 160

Antologie „Însemne culturale” 2013 în lumea mea molfuz fac vaporaşe din hârtie cu două etaje şi ele plutesc aşa boţite şi nepăsătoare prin sângele meu îngroşat nu ştiu cum de s-a nimerit să locuiesc mereu la ultimul etaj poate nevoia mea de cer îmi bălăngăneam picioarele deasupra oraşului cocoţat pe pervazul ferestrei înainte să sar se pare că primăvara a venit iar cui îi mai pasă

Gând subscris cât pustiu mă poate cuprinde câte lacrimi şiroind în ochi străini câtă iarnă în cer cât regret doamne câtă tristeţe aici la mine în suflet câtă iubire sărută-mi picioarele iubito şi nu mă plânge că m-am dus poate aşa o fi mai bine poate aşa a fost scris înnoadă-mi aripa frântă de vânt e atât de frig iubito întunericul mă-nfăşoară cu braţe lungi unduind sărută-mi tâmpla iubito şi nu mă plânge că m-am dus voi reveni în somnul tău şi degetele mele ca un vin străvezii prin păr ţi le voi trece nu mă mai plânge lacrima nu pot să ţi-o sorb şi să nu uiţi să nu uiţi c-am fost un gând hălăduind stingher ucis de-o dimineaţă rece şi poate poemul asta va dăinui şi poate va fi drumul pe unde să pot a mă întoarce din când în când nu mă plânge iubito m-am dus.

161

Autograf pentru m(â)ine doar nedumeriri ai fi putut să fii femeie şi dor să porţi în pântec ai fi putut să fii fluture sinucigaş ai fi murit albastru din noi să ştii rămâne doar vina – aş vrea să pot să întreb câţi paşi să fac pentru uitare îţi aduci aminte câte zboruri am zburat în zbucium în vrie şi-n păcat cât mir s-a tot prelins pe oase cât plâns am plâns în noi doar pentru o răstignire şi câte altare am cioplit cu lacrimi ţi-am otrăvit buzele cu săruturi proscrise pe când îmi smulgeai pană cu pană aripa vinovată de zbor a nemurire – priveşte cum fluturii se sinucid albastru-n zori oare câte morţi mai trebuie să murim câtă nefiinţă să mai adunăm până când te vei împlini femeie şi eu voi fi bărbatul – priveşte cum o mie de fluturi trăiesc efectul de zbor albastru

omul cu păsări-pădure copacul meu sculptat de vânt ca o cruce cuvinte vinovate se preling e mir iar dimineaţa de mâine e prinsă în cuie îmi hrănesc frica cu lumină albă de lună plină de fiecare dată am crezut că odată cu moartea vine tăcerea apoi uitarea apoi nimic pentru fiecare umbră frântă am sădit un copac pe umeri până la glezne deja port cu mine o pădure în loc de frunze pe crengile lor cresc păsări şi toţi îmi zic omul cu 162

Antologie „Însemne culturale” 2013 păsări-pădure îmi e mai greu toamna târăsc după mine un covor de păsări ruginii un cântec de jale şi multă moarte sunt omul care aduce toamna – se făcea că eram munte în munte şi simţeam seva pământului mamă cum mă pătrunde şi se mai spunea că pământul îşi creşte fiii cu propriul lui sânge după care îi îngroapă adânc de-atâta toamnă în mine plesnesc iar păsările se rup şi cad una câte una

PROZĂ Aripi frânte I. P, fără pic de tăgadă, putea fi considerat prototipul ratatului cu ştaif. Un bărbat trecut bine şi de a doua şi de a treia tinereţe, de fapt cu un picior de mult vârât în groapă, înalt şi slab, puţin adus de spate, părul scurt, încărunţit de timpuriu, degetele lungi erau ușor strâmbe şi îngălbenite de tutun. Ochii-i erau calzi şi umezi şi încă vii. Poate prea vii. O lumină magică se prelingea din ei. P era posesorul unei inteligenţe cu mult peste medie, dacă nu ar fi ratat m-aş fi hazardat să-l consider o minte strălucită. Un intelectual de provincie, puţin prăfuit, fără haz, dar mintos. Dumnezeu i-a hărăzit lui P întâmplări care nu pot fi cuprinse într-o singură viaţă. Se spune că trenul vieţii este doar unul şi se poate întâmpla ca să nu vină la peronul tău niciodată. Lui P i-au trecut o mulţime de trenuri prin faţă, în care n-a catadicsit să se urce. Cu o nepăsare care friza nebunia. Minte multă, prostie şi mai şi. A eşuat într-un sătuc prăfuit din Bărăgan. Singur şi bolnav. Dumnezeu s-a mai uitat odată la el, i s-a făcut milă şi i-a mai dat o şansă. Degeaba. Încă 163

Autograf pentru m(â)ine mai e şi acum în acelaşi sătuc uitat de lume. – Am devenit ortodox abia dupa ce l-am citit pe Dostoievski, mi-a zis P, deși am fost creştinat ca tot ceilalţi. Ca orice minte iscoditoare am fost atras de teoriile lui Darwin. Mi-am pus o mulţime de întrebări şi, mai ales după ce am citit "Biblia hazlie" scrisă de un sovietic, normal că m-am îndoit. Nu aveam mai mult de zece ani... Întâlnirea cu el, cu multe tăceri şi vorbe nerostite, sau discuţii interminabile în contradictoriu, nu a fost deloc lejeră, dimpotrivă, am plecat cu o durere imensă în suflet. Contrariat, am început să mă interesez cine este acest P. Multe din întâmplările neverosimile mai circulă şi acum sub formă de legende. Povestite de diverşi, cu patos şi pe nerăsuflate. Mi s-a părut că este păcat ca ele să se piardă, de aceea acum puteţi citi aceste rânduri. II. P îmi spunea că nu şi-a dorit să vină pe lume. Dimpotrivă. S-a împotrivit cât şi cum a putut. Deja toată lumea care asista la naşterea lui se speriase. Alergau toţi bezmetici, de colo colo. Se făcuse duminică, soarele răsărise de mult. Era un septembrie cald şi pufos. – Hai, fă, împinge, urla moaşa la tânăra ţărancă, stoarsă de puteri şi care stătea întinsă pe laviţă, cu ochii pironiţi în tavan. I se arăta Maica Domnului, acolo pe tavan. Era c-un prunc în braţe. – Este băiat, şopti stins tânăra mama. – De unde ştii, fă? – Iaca, mi se arată Maica Domnului, acolo pe tavan. Mi s-a mai arătat şi când am vrut să-l dau afară cu fusul. M-am speriat tare şi nu lam mai dat, spuse tânăra ţărancă şi a leşinat. De sâmbătă dimineaţă stă pe spate cu ochii-n tavan. Încăpăţânat copil, îl simte, ori de câte ori se sforţează şi împinge, cum se agaţă, cum se opinteşte să nu iasă. L-ar blestema dar îi e frică de ce vede pe tavan. Asta n-o împiedică să-i alerge tot felul de gânduri prin cap. Dintr-odată parcă toată viaţă îi trece prin faţă. Parcă ar fi la cinematograf. Stă aşa şi se uită la viaţa ei, ca şi cum ar fi super-ofertă de amintiri. Vede cât de tare e bătută şi de tac-su şi de mă-sa, să-l ia pe Nicuţă de bărbat, că are zece pogoane în Bărăgan. 164

Antologie „Însemne culturale” 2013 E mai scund decât ea. Şi iar o bate. Îl vede pe Mihai, cât de înalt şi frumos e. Iar o bate şi tac-su şi mă-sa. Îl vede pe Mihai, acum e boier de oraş. Maior de armată şi secretar de partid. Cum îi străluceau ochii atunci când revăzut-o. Ea era la piaţă la Obor, prin februarie, vindea merele lui tac-su şi ţuica ei de zestre, pe dedesubt, era prohibiţie. Strângea bani să-şi termine casa. Lui Nicuţă îi plăcea jocul de cărţi şi sau dus dracului banii de zestre. Doamne, cât de tare a iubit-o Mihai, în noaptea aia, acolo, pe lăzile cu mere. Uf, mamă, zicea mă-sa, dacă ştiam că se schimbă vremurile şi că Mihai va ajunge boier de oraş, te dădeam lui. Doamne, ce bine era acolo pe lăzi şi ce frumos mirosea. Mirosea a răşină, a fân şi a mere. Mirosea a acasă. A rămas grea după noaptea aia. L-ar fi lăsat pe Nicuţă şi ar fi păstrat şi copilul. Unde să se ducă? Acasă n-ar fi primit-o. Mai avea opt fraţi. Unde să mai vină şi ea cu plodul. Mihai i-a spus că e însurat şi că nu poate să-şi lase nevasta. Nu-l lasă partidul. A dat copilul afară cu fusul. A învăţat-o baba Daia. A auzit plânset de copil. Era în căruţă, afară din sat. – Pune caii la căruţă Nicuţă, s-o ducem la oraş, la spital. Altfel moare şi ea şi copilul, a zis moaşa. – Să scape ea, copii mai facem, zise bărbatul. A înhămat cele două iepe negre cât a putut de repede şi a tras căruţa în faţa porţii. – Moare, fă, a zis către moaşă o babă pripăşită pe acolo, simţind cumva că e rost de colivă. – Uş cotoroanţo, ieşi din curtea mea, altfel târnuiesc bătătura cu tine. Fir-ai a necuratului, ieşi fă, piază rea, urla Nicuţă la babă, după care i-a tras un picior, cu bocancul ăla mare al lui. – Tot moare bă, tot moare. Şi chiar dacă scapă şi naşte, copchilul ăsta-i blăstămat. Alege-s-ar praful şi pulberea, huuo! De ce dai, mă, de ce dai? – Nu-ţi pune mintea cu ea, zise moaşa, hai s-o punem în căruţă mă, hai că moare-n braţele mele. Nu vezi că şi-a dat ochii peste cap? Nici n-a ieşit bine căruţa din sat când femeia a reuşit, în sfârşit, să nască. Era opt şi un sfert. Fix. Un câine urla, singur, aşa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer. – În goană de cai, de frică de moarte, am venit eu pe lumea asta, mi-a zis într-o zi P. 165

Autograf pentru m(â)ine III. Copilăria lui P ar fi fost una obişnuită, dacă nu s-ar fi trezit, aşa din senin, pe la patru ani, să citească ziarul cu voce tare. Nu-şi mai aduce aminte cum a reuşit. Şi atât de mult s-au încântat ai lui, încât, în fiecare duminică, îl îmbrăcau frumos şi mergeau la rude, sau la vecini, să le citească ziarul. Era un ziar vechi, din 53, unde se anunţa moartea lui Stalin. Vin americanii, s-a bucurat atunci Nicuţă, tac-su şi s-a îmbătat, la bufet, cu unu Dima, prietenul lui, care era omul miliţiei şi al securităţii. De mult se ţinea de capul lui Nicuţă să intre cu el în afaceri. Să vândă carne la negru, în Bucureşti, era criză mare şi el avea oamenii lui acolo, că merge la fix. Şi l-a convins pe Nicuţă, acum că murise Stalin, să-şi taie vaca. N-au apucat să vândă nici jumătate din vacă, când, la un avocat din Obor, i-au prins miliţia şi au făcut un an puşcărie. Noroc cu Dima, că era de-al lor, altfel lui Nicuţă i-ar fi putrezit oasele la canal. Atunci s-a ales P cu dădacă, Istina, o ţigancă adusă de la munte de popa Toader. S-a certat cu popa şi a venit la Rodica. Dumnezeu a adus-o, că era greu fără Nicuţă, cu trei copii mici, cu câmpul, cu gospodăria, cu dările şi taxele, cu cotele şi cu banca. Din când în când, se închidea în camera de zi şi plângea o oră întreagă, îşi uşura sufletul. De, femeie tânără şi singură, îngropată de griji şi nevoi. Noroc cu Istina, care muncea mai abitir ca un bărbat şi se ataşase de P. Avea grijă de el, o trezea pe Rodica noaptea, că plânge băiatul şi să-i dea ţâţă. Uite ce foame îi este, cum caută cu gura, hai, fă, trezeşte-te odată. – Fă, o să-ţi vorbească băiatul limbi străine, i-a zis Leana a lui Oblete lui Rodica. În timpul războiului, americanii au trântit o bombă, în miez de noapte, peste casa lui Istina, toţi au murit, numai ea a scăpat, de atunci vorbeşte o limbă numai de ea înţeleasă. În duminica Paştelui, pe P, ai lui l-au dus la biserică, cu un ou în mâna stângă, ăsta pentru a-l da popii pentru împărtăşanie şi cu ziarul ăla vechi în cealaltă mână, să vadă şi popa ce copil deştept au şi popa şi-a făcut cruce. A doua zi popa era la securitate, avea şi el o fată, tot de patru ani, una Ştefania, care, la grădiniţă, îi tăia calea lui P şi îi dădea tot felul de dulciuri, colivă, colaci, îi lega şireturile la bocanci, iarna sau sandalele, când venea vara. Era o fată de treabă, cam şleampătă şi fără de noroc. S-a sinucis când a împlinit optsprezece ani. Nimeni nu a ştiut 166

Antologie „Însemne culturale” 2013 motivul. A înghiţit o sticlă întreagă de verde de Paris. Pe o hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică, a scris o strofă dintro poezie a Elenei Farago: „Pentru cel care mi-a fost Pentru cel ce nu-mi mai este Visele fără de rost Leagă cântec şi poveste” Sub versuri a desenat, cu o cariocă roşie, o inimă ruptă în două, pe o bucată de inimă era scris îngroşat litera P şi pe cealaltă litera Ş, iar dedesubt a scris, cu litere înclinate uşor spre dreapta, „te iubesc, cum nu cred că te va iubi cineva vreodată. M-ai făcut femeie fără să mă atingi, fără să mă pătrunzi şi voi rămâne o eternitate femeia ta, numai a ta. Dumnezeu îmi e martor. Mi-am dat seama că nu pot să te ajut decât dincolo de moarte. Voi fi îngerul tău. Voi veghea tot timpul asupra ta. Iar dacă e adevărat că ne vom reîncarna, vreau tot îngerul tău să fiu. De câte ori vei simţi o adiere în părul tău, să ştii că nu e vântul, sunt eu. De câte ori vei simţi un gust sărat pe buze, să ştii că sunt eu. Numai şi numai eu, acum când prezentul şi trecutul se împacă, deodată în mine. Te iubesc.” Popa a înnebunit săracul, umbla, aşa, prin sat, cu cădelniţan mâna stângă şi cu busuioc în cealaltă mână, sfinţea toţi parii pe care îi întâlnea. A mai slujit, după moartea fiicei sale, aproape un an, până când, într-o zi, la slujbă, s-a întors cu spatele la audienţă, şi-a ridicat patrafirul, şi-a dat pantalonii jos şi a arătat curul babelor din primul rând. L-au internat la Sapoca. După ce s-a dus popa Toader la securitate, a venit la Nicuţă, cu o Volgă neagră, un căpitan de securitate, Amza, cum că şi-a pus băiatul să înveţe pe de rost articolul cu moartea lui Stalin. Degeaba se jura Nicuţă că n-are nicio vină, căpitanul o ţinea langa cum că e un criminal imperialist, că a vrut să se îmbogăţească, vânzând carne de vită la negru. Noroc că Miliţia e vigilentă. – Bă, cheamă-ţi lighioana aia mică, zise Amza, un ţigan scund din Bora, pe care, ţăranii din comuna Ciulniţa, l-au prins într-o noapte, imediat după război, la furat de găini, la învăţător, care avea trei găini amărâte şi ciufulite, că pe alea moţate i le-au rechiziţionat ruşii. I-a luat 167

Autograf pentru m(â)ine şi ceasul de la mână. – Bine că au avut răbdare să vi-l daţi jos, i-a zis ţârcovnicul Nae. Că lui cumnată-miu i-au tăiat mâna, exact de la încheietură. După ce au scos ceasul, au azvârlit laba mâinii la câini. Ceasul îl avea de la un maior neamţ, un Atlantic de aur. I-a plăcut neamţului ţuica fiartă şi după o ulcică d-aia mică, l-a luat pe după gât şi l-a pupat pe obraji. Maiorul o rupea binişor pe româneşte, şi-a scos ceasul de la mână şi i l-a pus la mâna dreaptă. O să mă pomeneşti toată viaţa, i-a zis neamţul. Nenorocitul de cumnată-miu nu şi l-a mai dat jos niciodată, până s-a întâlnit cu ruşii ăia doi, beţi mangă. Ioo, voniucii ostolov, marte domenea. Davai ceasî! i-a zis unul dintre ruşi. Şi de atunci, cumnatămiu, îl pomeneşte întruna pe maiorul neamţ. Ceasul rău. L-a împins împieliţatul să-i fiarbă ţuică de la munte şi să mai pună şi ciuşcă în ea. Bea neamţul ţuică şi mânca gogonele murate. Că era meşter cumnatămiu ăsta, îl chema tot satul să le pună gogonele. Acum aruncă copiii cu pietre după el, sau le povesteşte sătenilor, la mat pentru o cinzeacă de ţuică, cum îi strălucea, lui, ceasul acela, în noapte, că avea cadranul cu fosfor. L-au snopit din bătaie, pe Amza, ţăranii, l-au dezbrăcat în pielea goală, l-au uns cu untură râncedă, baba Călina a rupt o pernă deasupra capului lui Amza şi fulgii s-au lipit de untura întinsă pe el. Arăta ca o găină curentată. L-au legat în mijlocul comunei de un stâlp de salcâm uns cu păcură, special pus acolo din vremea lui Ţepeş. L-au ţinut legat şi a doua zi, în soare. Era luna lui cuptor şi secetă mare. Aerul frigea. Pentru a putea respira, ţăranii intrau, cu căţel şi purcel, în beciuri adânci. Doar în ziua aia era ceva forfotă. Aveau distracţie. Copiii făceu întrecere, care să nimerească, cu bolovani, testicolele lui Amza. Nici nu mai putea să ţipe de durere. Muştele se îngrămădeau, atrase de untura, care, acum, încinsă de soare, îi frigea pielea mai rău decât focul. O vădană miloasă, a alungat copiii şi i-a dat ceva apă de băut. Spre seară l-au plimbat prin comună, cu mâinile legate la spate, târât c-o funie de gât, ca pe vacă. Tot de gât i-au legat o talangă. Şi l-au plimbat aşa prin toată comuna. Muierile îi dădea cu huo, copiii, ţinându-se ciorchine de alai, aruncau cu bolovani, care explodau, ca grenadele, pe ţeasta lui Amza. Atraşi de mirosul unturii râncede se adunaseră toţii câinii din comună, stăteau la o oarece distanţă, câte unul, mai îndrăzneţ, se furişa 168

Antologie „Însemne culturale” 2013 pe la spate şi-l muşca de picior. Apoi l-au scos la marginea comunei, spre Slobozia, i-au desfăcut talanga şi funia de după gât, i-au dezlegat mâinile şi i-au tras şi câteva bâte pe spinare, după care i-au dat drumul. Amza nu s-a oprit din alergat până-n mahalaua ţigănească. N-a stat mult să-şi lingă rănile şi s-a înscris in Securitate şi pentru că, evreul ăla bătrân, care avea prăvălie la ei în mahala, l-a învăţat să citească şi să scrie, a ajuns repede locotenent, apoi căpitan şi puţin mai târziu comandant, acolo, în Slobozia. Pe evreu, nu ştia nimeni cum îl cheamă, îi ziceau toţi uvreiul, căruia îi cam plăcea băieţeii şi Amza, pentru un pumn de bomboane spirtoase, stătea să-l pătrundă, pe la spate, evreul. Acum ţăranii ăia, care şi-au bătut joc de Amza putrezesc undeva pe la canal. Care or mai trăi. Baba Călina n-a rezistat, că a venit Amza, noaptea, la ea în arest şi a sodomizat-o. De ruşine, săraca babă s-a dat cu capul de pereţii celulei până a murit. După ce doi soldaţi au azvârlit leşul babei într-o groapă, săpată la repezeală, Amza şi-a dat nădragii jos şi s-a lăsat pe vine deasupra gropii, deşertând, odată cu fecalele, toată ura strânsă de atât amar de vreme. – Bă, ţăran jegos, i-a mai zis Amza lui Nicuţă adu-l p-ăla micul, hai, fuga marş! Nicuţă a dat fuga şi l-a adus pe P, pe atunci un copil, mai degrabă scund pentru vârsta sa, foarte slab, cu capul mare, tuns zero şi cu ochii caprui spre verde închis, rotunzi şi iscoditori. Îl privea curios şi oarecum mirat pe Amza, nu mai văzuse o astfel de arătare. Amza era o piticanie tuciurie, avea un metru şi cinzeci şi patru de centimetri şi o sută douăzeci şi cinci de kilograme. Era aproape rotund. Faţa o avea transpirată tot timpul, iar transpiraţia îi era uleioasă şi mirosea urât. A venit şi vremea lui. Toţi tremurau de frică , până şi tac-su, un ţigan frumos, lăutar de faimă şi îndrăgit tare de cucoanele din oraş. Cum le zicea el, din gură, de inimă albastră, nu-l întrecea nimeni. Era vestit, de la Ploieşti şi până la Halele Obor, toţi auzise de Lică, guristul din Bora. Nu era o petrecere mai de soi să nu fie invitat. Asta până să intre Amza la Securitate. Acum stă la mila lui fi-su. Fie ziua aia blestemată, când, beat fiind, s-a culcat cu Nela lui Gae şi a rămas grea. Nela a murit la naştere şi Gae i l-a adus pe Amza, să-l crească, altfel îi făcea buzunar pe burtă cu şişul. Lică era ţigan de mătase şi fricos. De Amza au avut grijă mai mult vecinii, asta până când a intrat sub protecţia uvreiului. După 169

Autograf pentru m(â)ine moartea uvreiului, Amza trăia din furtişaguri, până l-au prins ţăranii din Ciulniţa la furat de găini şi a intrat în Securitate. Acum era domn mare. Vestit pentru cruzime şi pentru ura viscerală ce o purta ţăranilor. Dacă era după el, i-ar fi împuşcat pe toţi, dar avea şi el frică de ceva pe lumea asta, îi era frică de partid. – Vezi, măi copchile, în ce belea m-ai băgat? i-a zis Nicuţă lui P. Tu şi ziarul ăla nenorocit. Uite, domn comandant vrea să stea de vorbă cu tine. Şi l-a împins uşor pe P în faţa lui Amza. – Mi-ai adus un ziar nou? l-a întrebat P pe Amza. Ăsta pe care-l am s-o rupt ferfeniţă, abia dacă mai văd literele să citesc. Apoi, m-am plictisit să citesc mereu şi mereu despre moartea lui nenea ăsta cu mustăţi. În timp ce vorbea, P se uita, fix în ochii lui Amza. Ceva ciudat se întâmpla cu Amza şi nu înţelegea ce. Brusc s-a desprins de privirea lui P, parcă-l hipnotiza. – Tu nu eşti de-al nostru, a zis cu năduf Amza. Şi constatarea asta îl va urmări, ca un blestem, toată viaţa pe P. Din ziua aceea, Amza îl trimitea, săptămânal, pe Ionică, un tânăr sublocotenent, ofiţer din noul val, cu liceu şi şcoală militară, să-i ducă lui P ziare, cărţi de poveşti, creioane colorate şi hârtie. Amza a vegheat tot restul vieţii lui asupra lui P, chiar şi când a fost trecut în rezervă, odată cu vântul schimbării din perioada de început a domniei lui Ceauşescu. A încercat să-l ajute să treacă peste handicapul înălţimii, pentru a se putea înscrie la liceul militar. P avea un metru şi cinzeci de centimetri şi treizeci şi opt de kilograme, cât o oaie. N-a reuşit, nu mai avea putere, era acum şef de aprozar. Plus că şi P a reuşit să şi-l facă duşman pe procurorul X de la Procuratura din Slobozia, bucureştean, libidinos şi însurat. Trăia cu A, sora mijlocie a lui P. Odată, de Crăciun, prin 1968, parcă într-o zi de vineri, după ce joi, la tăierea porcului, a asistat şi procurorul X şi s-a îmbătat criţă cu vodkă rusească, adusă de el, că vezi doamne, ţuica de la părinţii Rodicăi, de prună de la munte, pute şi el,de, om subţire. Şi la pomana porcului procurorul a început săl întrebe pe P tabla înmulţirii. Şi P nu a scos niciun cuvânt, făcea cocoloaşe de mămăligă cu mâna, apoi întingea în untura fierbinte şi mânca cu poftă. Din când în când bea zeamă de varză dintr-o cană de lut. După ce s-a săturat a mulţumit pentru masă şi a plecat să se joace cu cei doi băieţi, mai mici ca el, ai vecinului din colţ. De fapt avea o 170

Antologie „Însemne culturale” 2013 bucată de şorici, ţinută ascuns în sân, încă de când a ajutat la căratul cărnii în beci şi vroia să o împartă cu ei. A doua zi, seara târziu a venit şi procurorul, de data asta era treaz şi iar a început să-l sâcâie pe P cu întrebări, ba tabla înmulţirii, ba cine ştie ce întrebare de istorie sau geografie. Auzise că P, în clasa a patra fiind, a câştigat un concurs de cunoştinţe generale, la care au participat, în special fete de la liceu sau de la școala tehnică de contabilitate, toate de aceeaşi vârstă cu A, sora lui. Până când P a luat un chibrit de pe masă, a aprins un băţ şi uitânduse fix în ochii lui X, l-a întrebat ce stare de agregare are flacăra. Procurorul a vrut să spună că e gaz, dar nu era sigur. – E plasmă, a zis P şi te rog să mă laşi să mănânc. O linişte nefirească s-a aşternut în casă. Şi Amza l-a urmat peste tot pe P şi la Motru, unde reuşise la liceu şi la Feteşti unde s-a transferat P, din clasa a X-a şi-n armată la Botoşani, unde P a făcut armată întreagă şi la Bucureşti, când P a reuşit să intre la sociologie. A murit la cutremurul din ’77, aşteptându-l pe P în barul de la Dunărea. Barul era la etaj şi Amza n-a avut nicio şansă. Vroia să-i spună lui P, care era aşteptat a doua zi, la ora 11, la Departamentul Securităţii Statului, Directia Securităţii Interne, să-l caute pe maiorul Ionică, fost subaltern la Slobozia, să vorbească cu el, că mai există o şansă să rămână student. P refuzase să se ducă, în vacanţa din 76, la un stagiu de pregătire la Băneasa. A fost ultima dată când s-a mai încercat recrutarea lui P. Amza l-ar fi vrut ofiţer sub acoperire. În aceeaşi seară la mai aşteptat pe P şi Stan, un inginer agronom din satul de baştină a lui P şi prieten. Venise cu logodnica în Bucureşti pentru cumpărături şi s-a gândit să se întâlnească cu P, la Dunărea, unde seară de seară ştia că-şi pierde vremea la o cafea şi ore interminabile de discuţii cu prietenii. Stan a luat o masă în restaurant, la geam şi aproape de uşă, să-l vadă pe P când vine. Când a început prăpădul a mai apucat să-şi arunce logodnica prin geam. Lui, nici măcar nu i-au găsit cadavrul. Ea a rămas paralizată pe viaţă şi cu o spaimă continuă în suflet. Epilog P a hotărât, în fine, că e vremea să se sinucidă. Demult s-a gândit că ar fi singurul lucru pe care ar fi putut să-l ducă la bun sfârşit. Totuşi nu 171

Autograf pentru m(â)ine se face să mori, aşa, oricum. A chemat o femeie să-i facă curat. Noroc că a chemat-o dis-de-dimineaţă, altfel trebuia să moară într-o altă zi. A mai rugat o femeie s-o ajute pe prima. Le-a spus că se-nsoară, mitul Mioriţei, de... şi nu se cade s-o primească aşa pe viitoarea nevastă. Se va duce s-o aducă de la oraş, cu căruţa. Şi la căruţă o să aibă înhămate două iepe negre. Femeile îşi făceau cruce, pe furiş. N-aveau curaj să hlizească, nici măcar sa-şi ridice frunţile din pământ. P le plătise bine, cât pentru trei zile la sapă pe câmp. P l-a rugat pe unul, Gică al Mariei, zis şi Buzilă, că avea nişte buze de ziceai că sunt buci de vădană, i-a mai zis că vrea şi două iepe negre. Buzilă n-avea decât o mârţoagă, un cal bătrân şi ăla era roib, dar i-a zis că se face, dar o să-l coste cam scump. – Cât? l-a întrebat P. – O vadră de ţuică, i-a răspuns Buzilă. Cam mult, se gândea P, aproape că se duce toată pensia pe ţuică. Şia aprins o ţigară. Scotea rotocoale absent. Buzilă a întins mâna spre el, vroia o ţigară. I-a dat. S-au aşezat amândoi pe treptele casei şi fumau, umăr lângă umăr. – O să-ţi placă iepele, ai să vezi, V le-a luat imediat după revoluţie de la Jegălia, de la herghelia aia de acolo. Nu-s bune la plug, dar sunt frumoase si au mers de prinţese, înhămate la car. Acum V vinde mânjii lor pe bani grei. Şi-a cumpărat pe banii aceia un Ford, e bun că-i mare şi pe motorină, că mai cumperi de pe la tractorişti cu bani mai puţini. Doar că e negru şi c-o cruce pe el. Băietul meu, ăla de-i student, îmi zice că-i dric. Fugi mă de-aici, îi zic, cred că a fost al unui popă mare, mitropolit. E dric, e dric, îmi tot repetă ăl mic. Ce să le faci, că de bătut nu-ţi mai dă voie legea. Aşa că-l las în plata Domnului. E drept că-i mai ard câte una, dar pe întuneric, să nu aibă martori. – Să vii peste două zile cu căruţa la mine, zise P. Pe la opt fără un sfert. Atunci îţi dau şi ţuica, ai Înţeles? – Fiţi fără grijă că am să vin. Cele două zile au trecut cu greu. E şapte deja şi încă mai are atâtea de făcut. Femeile muncesc de zor. P mai întâi se bărbiereşte. Are o chestie deşteaptă, cu trei lame, dar electrică. A primit-o cadou de la S, feciorul lui. Acum bărbieritul nu mai e un chin. Degeaba. Că de 172

Antologie „Însemne culturale” 2013 bărbierit uită cu săptămânile. Când îşi dă seama că a trecut mult timp, zice că-şi lasă barbă. Nu-l ţine mult. Se duce la oraş şi-şi tunde şi chica şi barba. E şapte şi-un sfert. Mai are ceva timp. Se spală pe dinţi. Femeile au terminat, îşi numără banii lăsaţi de P pe televizor. Sunt toți. Dau bună ziua şi-l lasă singur pe P. Or să vină mai târziu, cu vreun motiv, acolo, să-i vadă nevasta. E opt fără un sfert. A venit Buzilă. Sunt frumoase de adevărat iepele. P le privește cu drag şi mirat. Se urcă-n căruţă, e îmbrăcat în costum negru, puţin uzat, cămaşă albă, papion şi pălărie aşezată şmechereşte pe cap. – Diiii, fetele mele, diiiii! șuieră P. Iepele se-aruncă într-un galop nebun. Buzilă abia reuşeşte să se ferească, îşi face cruce. Câinii vecinilor aleargă în urma căruţei şi muşcă furioşi praful stârnit de roţi şi copitele iepelor. A ieşit din sat, acum se îndreaptă spre oraş. – Ho, fetelor, ptrrr, ho, ho! zise P. Şi-a aprins o ţigară şi se uită, aşa, lung, în zare. Era opt şi un sfert. Fix. Un câine urla, singur, aşa, de nebun. O lumină galbenă coborâse din cer. P a coborât din căruţă, a deshămat iepele, le-a împiedicat cu funia hamului şi le-a dat drumul pe islaz. Apoi, hotărât, se-ndreaptă, fără a mai întoarce capul, spre oraş. Nu se va mai întoarce niciodată în acest sătuc, prăfuit şi uitat de lume.

173

Autograf pentru m(â)ine

MARIUS AUREL CSENGER – grafician, caricaturist… (Margina, jud. Timiş)

Data nașterii: 02 aprilie 1965; Studii: Școala militară pentru pregătirea subofiţerilor de poliţie; Colaborări: caricatură în ziarul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara, precum şi în Revista „Râsul Lumii”, cochetează cu proza ș.a.

174

Antologie „Însemne culturale” 2013

175

Autograf pentru m(창)ine

176

Antologie „Însemne culturale” 2013

177

Autograf pentru m(â)ine

LUCIAN DUMBRAVĂ

(Târgu-Mureș, jud. Mureș; actualmente, rezident în Portugalia) Data nașterii: 15 martie 1974; Cărți tipărite: „Departe de țărm”, versuri, Editura „NICO”, 2009; „Spini de zăpadă”, versuri, Editura „NICO”, 2010; „Povestiri în alb și negru”, povestiri, Editura „NICO”, 2010; „Poeme pentru zile simple”, versuri, antologie şi inedite, Editura „NICO”, 2010; „Inimi de-o noapte”, versuri, Editura „NICO”, 2011; „Nopți de ceară”, versuri, Editura „NICO”, 2011; „Peronul de la linia moartă”, roman, Editura „NICO”, 2012; „Zăpezi pelagice”, versuri, Editura „NICO”, 2012; „Maidanul filosofilor”, roman, Editura „NICO”, 2013; Antologia „Insomnii mătăsoase”, Editura „Pastel” din Braşov, 2012; Premii: Premiul Revistei „Vatra veche”, pentru volumul „Povestiri în alb şi negru”, 2011; Premiul special la Concursul naţional pentru literatură „Romulus Guga”, pentru volumul „Inimi de-o noapte” ș.a.

POEZIE Câte doi Doi aleg din spice pâinea, Doi se-ntrec la trântă-n crâng, 178

Antologie „Însemne culturale” 2013 Alţii doi conving destinul Altuia, ce e flămând. Doi, îşi construiesc o casă, Doi se-nfruptă dintr-o nuntă, Doi pun monopol pe toate, Altor doi, să nu le-ajungă. Doi sunt în amor arhaic, Doi măsoară la Pământ, Doi suportă consecinţa Prea-cinstitului cuvânt. Doi nu cred în nemurire, Doi mai cred, încă,-n ceva, Doi au de vânzare lemne, Legături de iarbă rea. Doi îşi caută o cale, Doi renunţă la un drum, Doi se publică în viaţă, Doi se publică postum. Doi aleg, din multe, totul, Alţii, din nimic – puţin, Doi reconstruiesc destine, Doi nu au nici un destin. Doi împart şi le dă viaţă, Doi trec totu-ntr-un raport, Doi adună cât mai este: Doi cu doi, le dă un mort. Doi sunt reci şi doi sunt calzi, Doi sunt şi gropari şi sapă, Doi sunt cruce şi ectenie, 179

Autograf pentru m(â)ine Numai unul este groapă. Doi cu doi, aceeaşi apă.

Somnambulism Vreau o noapte de somn în care să adorm în rând cu fiecare petală de floare, să visez ca un nor eteric și călător, gata să mă agăț în pripă, de orice aripă ce-mi trece prin umeri și brațe cu gând să răsfațe un vis dintr-un somn în care nu mai adorm, prea obosit de atâta cât este. Nu mai sunt nici poveste, nici somn și nici vis, transformat în abis. Veșnic nesomn în oameni ce-adorm.

180

Antologie „Însemne culturale” 2013 Am dreptul Am dreptul să cred în poveste, Am dreptul să cred în conștiință Atunci când nimic nu mai este În nici o zadarnică ființă. Am dreptul să cred că se poate Găsi un drum mai corect, Am dreptul la o libertate În care, spre moarte, s-aștept. Am dreptul firesc, la o milă Ce taie prin creier adânc, Am dreptul normal, de rutină, De-a fi, peste viață, pământ. Am dreptul de-a ști și alege Ori viață ori moarte, oricând, Am dreptul să cred într-o lege, Cetăți de nisip ridicând. Am dreptul ilustru la boală, Să-mi macin conștiința în timp, La fel ca morarul din moară, Ce-și duce făina-n Olimp. Am dreptul de-a fi orișicine, Am dreptul de-a fi orișice, Am dreptul de-a crede în bine Fără-ntrebarea: „de ce?”. Am dreptul de-a fi cum apar, Am dreptul la ultima casă, Am dreptul de-a fi mai uman 181

Autograf pentru m(â)ine Sub fierul ruginii de coasă. Am dreptul de-a fi mai aproape De voi, când loviți și stârpiți, Chiar dacă pământul desparte Copiii, prin morți de părinți. Am dreptul să cred în poveste, Și-atunci când nu e Dumnezeu, Atunci când nimic nu mai este, Am dreptul firesc, de-a fi eu.

Barcarolă de noapte Mai stai, fără plată, scripcar de maidan, Zi din lăută și-aduți un aport Ca noaptea aceasta să nu fie-n van, La noaptea în care eu însumi sunt mort. Zi din lăută o grea barcarolă, Să tremure Neptun, zeu de cleștar, Că iată, se-apropie ultima oră Pentr-un poet și bătrân marinar. Să fim calendar și fiori dintr-o eră, Să fim ca doi morți ce-au plătit în avans Ortul de vamă și-o tristă baiaderă Ce-și lasă, din suflet, un suflet în dans. Zi din lăută, e noaptea prin care Trec grăniceri ca pe-o linie de front ; Noi nu avem acte, din întâmplare 182

Antologie „Însemne culturale” 2013 Și de-asta plătim, în avans, câte-un ort. Citește-mi pe strune, ca dintr-o carte, E noaptea în care moartea mi-e soră. Pleca-voi, scripcare, pleca-voi departe Dar cântă-mi, la urmă, o grea barcarolă.

Poem imaginar Am fost și am murit, cam asta-i tot Din ce eram când mai eram ceva, Când mai aveam puterea să mai pot Să fiu, din când-în-când, altcineva, Când mai iubeam rupându-mă de mine, Transfigurat în omul meu iubit, Fiind apoi frânturi din orișicine Mergeam, fără să știu, către sfârșit. Îmbrățișări făcute fără grabă, Mă transformau, pe-o noapte, în cuvânt, Mă transformau, sporadic, în zăpadă, Din dor de vreo zăpadă pe Pământ. Însingurat, pribeag prin emisfere, Lovit de-nstrăinări ce mă divid, Am raportat minutele la ere, Când erele în neanturi se închid. Mai bântui astăzi, sec, prin emisfere, Fiind impresia mea c-am fost părere. 183

Autograf pentru m(â)ine Lumi paralele Îngeri fără aripi, îngeri fără brațe, Colb ce nu ajunge pașii voștri siguri, Buze înghețate nu mai vor să spună Cât e de departe, cât suntem de singuri. Ochii voștri suie drepte metereze, Vise în albastru construiți în nori. Sunteți entitatea lumilor celeste, Dincolo de toate câte trec prin noi. Nu cerșim, nu cerem nici un gând al vostru : Fiecare Lume le are pe-ale ei. Noi suntem genunchiul Lumii voastre pure, Noi suntem în spațiul fără dumnezei. Nu-nălțăm orgolii, n-avem nici o pizmă, Suntem niște oameni – bun de larg-consum, Chiar dacă, utopic, lăcrimând prin sfere, Vise de-ale voastre, noaptea, se mai spun. Chiar și-aceste rânduri, scrise de cu noapte, Se lovesc de poarta paralelei Lumi Care ne desparte peste timp și spațiu. Noi suntem genunchiul zilelor de luni.

Doleanță Stă-n galben crud pădurea și se-așterne O altă iarnă nouă, peste noi, 184

Antologie „Însemne culturale” 2013 Simțind că prin pustiul de zăpadă E-un ideal să patrulăm în doi. Și chiar de singuri, poate, câteodată, Mărșăluim ca printr-o beznă albă, Ne căutăm un partener de pași, Să traversăm în doi prea-lunga iarnă. Nu cerem mult și suntem obosiți În viața-n care tot trăim de toate Purtând, cuminte, tot ce e de dus, Din viața asta până-nspre departe. Nu vrem decât atât, cu obediență, Ca-n iarna care cade fără ploi, Să nu mai fim chiar noi singurătate, Topiți înspre zăpezile din noi.

PROZĂ O noapte perfectă Era o seară bântuită de nori, picuri reci de ploaie şi de starea mea de deprimare. Nu era o simplă stare indusă de o toamnă târzie şi nici vina acelor planete ce se intersectează, influenţând bioritmul anumitor indivizi. Eu suferisem un eşec în dragoste! Pare banal? Poate, dar eu am iubit-o cu adevărat pe Tania. Da, am iubit-o! De câteva zile mă zvârcoleam nebun, simţind că mă înăbuşă deznădejdea, şi ideea sinuciderii îmi dădea târcoale ca o hienă, urmărind, cu colţii rânjiţi, clipa când aveam să cad pradă disperării. M-am oprit brusc în mijlocul străzii pustii. De ce aş fi mers acasă? Nu mă mai aştepta nimeni acolo! Tania, iubita şi frumoasa mea Tania, 185

Autograf pentru m(â)ine plecase! M-am aşezat pe bordura trotuarului. Se formaseră mici pârâiaşe pe marginea străzii şi acum îmi inundau pantofii. Am zâmbit; dintr-o scuzabilă neglijenţă, îmi pusesem o încălţăminte uşoară, de vară. La câteva blocuri distanţă, se auzea sunetul strident şi enervant al unei sirene oficiale; o pereche de tineri trecu grăbită pe lângă mine, înghesuindu-se sub o umbrelă şi aruncându-mi priviri dezaprobatoare. Am încercat să-mi aduc aminte ce anume s-a întâmplat atunci; ce anume a provocat ruperea relaţiei mele cu?... Probabil că nu a fost ceva anume sau vreun moment-dat. Poate că totul a venit pe parcurs, distanţându-ne unul de celălalt fără să ne dăm seama şi, când ne-am trezit, a fost prea târziu... Dispăruse, în ultimul timp, orice fărâmă de romantism. Deveniserăm placizi şi... casnici. Serviciul ei era cauza! Sentorcea acasă mereu obosită, arborând faţă de mine o atitudine aproape ostilă, refractară la orice subiect de conversaţie în care încercam să o atrag. Şi totuşi, am iubit-o cu toată fiinţa mea! Am adorat-o în cea mai pură stare de idolatrie! Ploua în continuare, în picuri mici şi deşi, formându-se pârâiaşe la marginea străzii pustii. În ceafă simţeam răsuflarea hienei cu colţii rânjiţi, gata să mă sfârtece în momentul în care cădeam pradă disperării. Şi atunci s-a întâmplat acel lucru, pe care unii îl pun pe seama coincidenţei, alţii pe seama destinului, iar alţii îl includ în sfera de jurisdicţie a providenţei dar care, în mod cert, poate salva oameni, dărâma regate, provoca războaie şi, de ce nu, acel lucru, de multe ori mărunt, insignifiant, poate schimba soarta întregii omeniri. Un pas greşit, un gest prost înţeles, o vorbă scăpată, un minut mai târziu sau mai devreme, o uşă trântită, o privire... Dar eu nu sunt filosof şi nu fac dezbateri de nici un fel. Eu constat, simt... La fel ca atunci, în seara aceea înnorată şi umedă, în care stăteam pe bordura unui trotuar pustiu. S-a aşezat pur şi simplu lângă mine, cu gestul firesc cu care te-ai aşeza în parc pe o bancă, într-o zi de vară însorită. Părul ud îi cădea în plete peste umeri, iar câteva şuviţe i se lipiseră de frunte şi obraji. Rochia subţire, cu imprimeuri albastre, se mula pe picioarele ale căror genunchi aproape îi atingeau bărbia mică, deosebit de feminină. Stătea foarte aproape de mine şi am simţit-o tremurând uşor. Scuzându-mă într-un fel penibil, mi-am dezbrăcat sacoul punându-i-l pe umeri. Braţul meu drept i-a înlănţuit trupul, într-un gest de protejare şi... afecţiune. 186

Antologie „Însemne culturale” 2013 Da, chiar afecţiune, căci, în ciuda faptului că nu o mai văzusem niciodată, simţeam că o ştiu de când mă ştiu pe mine însumi şi ştiam că o iubesc aşa cum nu mai iubisem niciodată înainte! Ciudat? Poate. Absurd? Doar pentru aceia al căror suflet nu a vibrat niciodată fără ajutorul calculelor logice şi raţionamentelor îndelung dezbătute. Sub acea frumuseţe enigmatică, oarecum reţinută, eu îi simţeam sufletul şi acel suflet îl înlănţuisem eu cu braţul şi-l mângâiasem cu privirea. Am stat aşa mult timp, înlănţuiţi în noapte sub picurii reci ai ploii, tăcuţi, năluci într-un oraş adormit. Nu mai simţeam răsuflarea de gheaţă a hienei şi nici pustiul ultimelor zile. Renăscusem! Clopotul din turnul bisericii vesti miezul nopţii. Vântul începu să bată mai furios. Norii cei mai negrii făcură boltă pământului, iar ploaia se înteţi. Jumătate din sufletul meu se ridică de pe bordura rece a trotuarului şi, pentru o clipă, am trăit sentimentul înnebunitor de pierdere irecuperabilă, de marasm cumplit şi am simţit în gură gustul de noroi al morţii. Dar numai pentru o clipă, căci în momentul următor mâna ei sentinse înspre mine. – Vii ? M-am ridicat oarecum poticnit, stăpânindu-mi cu greu tremurul surescitat al trupului. Palmele noastre s-au înlănţuit într-o îmbrăţişare mută şi atunci am ştiut că veşnicia există ! Nu se putea altfel! Iată, vedeam puritatea în toată splendoarea ei! Trăirile cele mai SFINTE şi mai ADEVĂRATE îmi guvernau fiecare fibră a trupului şi niciodată nu mi-am simţit spiritul mai materializat în ceva palpabil decât atunci, în noaptea aceea, în care raiul s-a mutat, pentru câteva ore, într-un cartier adormit din St. Petersburgh. Pierdusem noţiunea timpului şi simţul orientării. Mergeam oriunde ne duceau paşii, pe străduţele întunecate şi liniştite, mărginite de clădiri cu ferestre neluminate în spatele cărora dormeau ignoranţii, aceia care habar nu aveau că însuşi pajul lui Dumnezeu coborâse din ceruri şi că, în noaptea aceasta, se umpleau de lumină şi înţelepciune sufletele celor care nu dorm. Eram la fel de tăcuţi ca noaptea însăşi. Din când în când, mă opream câteva clipe pentru a-i sorbi cu privirea chipul angelic, chipul acela de o frumuseţe stranie, reţinută, pentru a mă pierde în ochii ei 187

Autograf pentru m(â)ine trişti şi adânci... Ea schiţa de fiecare dată un surâs plin de afecţiune şi înţelegere, iar mâna ei o strângea mai cu putere pe a mea. Am intrat pe o străduţă strâmtă şi mizeră, care se dovedi a fi o fundătură. Gestul meu de a mă întoarce fu oprit la jumătate. – Aici locuiesc... Atunci am constatat, aproape simultan, două lucruri: că în peretele clădirii din dreapta mea era încastrată o uşă cu lemnul mâncat de carii şi că zorile erau pe cale să-mi fure cea mai sublimă noapte din viaţa mea. Am sărutat-o şi buzele ei moi se întredeschiseră uşor, abia sesizabil, doar cât să-mi primească sufletul pentru totdeauna. Şi i l-am oferit! Totuşi, ciudat, apa de ploaie de pe buzele ei avea un gust sărat, de lacrimi! Plânsese? Nu ştiu, dar avea ochii limpezi şi privirea puţin melancolică. I-am luat obrajii între palme, total nepregătit pentru un răspuns negativ: – Ne vom mai revedea ? – Bineînţeles, dar acum trebuie să plec. Se uita cu oarecare nelinişte în jur. S-a făcut târziu... Ne-am îmbrăţişat cu patima celor care ştiu că se despart pentru mult timp. – Nu mi-ai spus cum te cheamă... – Katia, îmi zise ea aproape în şoaptă. Eu sunt Katia. – Am să te caut, Katia. Uşa aceea cu lemnul mâncat de carii scârţâi îngrozitor, şi jumătate din sufletul meu dispăru în spatele uşii închise. Cealaltă jumătate a rămas mult timp acolo, pe străduţa strâmtă şi sordidă, potopită de ploaie şi melancolie. * În aceeaşi zi, puţin după orele amiezii, băteam cu insistenţă la uşa aceea veche, pregătit să suport concertul ţâţânilor ruginite. Se auzeau, vag, voci ce veneau din interiorul casei care părea gata să se prăbuşească sub povara anilor. Îmi deschise o femeie în vârstă, îmbrăcată sobru, etalând o eleganţă ce venea mai degrabă din atitudinea şi gesturile femeii decât din croiala vestimentaţiei. 188

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Katia... am murmurat pierdut, gata să mă prăbuşesc din pricina emoţiei pe care mi-o dădea perspectiva întâlnirii cu aceea pe care o iubeam mai presus de mine însumi. Toată viaţa mea se limita acum, doar la câteva ore dintr-o noapte. Orice altceva îşi pierduse vreo însemnătate. – Dumneata trebuie să fi vreun prieten al ei, nu-i aşa ? Avea o voce foarte plăcut timbrată şi sesizasem un uşor tremur al corzilor vocale. – Da... ne-am cunoscut... – Poftim, intră. Îmi făcu loc, arătându-mi cu mâna înspre o uşă întredeschisă. E toată lumea acolo şi tocmai ne pregăteam de plecare. Mă împinse uşor, de la spate, înspre încăperea de unde se auzeau voci. Continuă pe acelaşi ton, echilibrat, plăcut: – Acum că ai venit, mai putem rămâne câteva minute, apoi, dacă vrei, ne poţi însoţi. – Dar Katia ? am îndrăznit. E şi ea acolo ? Femeia mă privi puţin ciudat şi-mi răspunse oarecum nervos: – Desigur! Poţi să o vezi câteva minute. Ce a urmat, nu pot descrie în cuvinte. Am avut brusc certitudinea că ceva nu e în ordine. Totul era apăsător şi-n gură simţeam izul de noroi al morţii. În acea cameră se aflau vreo douăzeci de oameni, toţi îmbrăcaţi în haine negre, cu pantaloni călcaţi la dungă şi cravate asortate. Ciudat cum am observat toate acestea, căci în mijlocul camerei, întinsă într-un sicriu ce umplea încăperea cu miros de brad, se afla Katia! Katia mea, esenţa vieţii mele! Eu însumi mă aflam acolo şi eram mort! Da, mort! pentru că... – E... e... moartă? am întrebat prosteşte, simţind că podeaua se voalează sub greutatea de plumb a trupului meu, iar pereţii încăperii se apropie din ce în ce mai mult, până când respiraţia îmi deveni şuierătoare, iar plămânii mei căutau cu disperare să se umple cu aer, dar era imposibil, din cauză că... – Dumnezeule! Nu ştiaţi?! Dar a murit acum trei zile, când... Noi tocmai ne pregăteam să... Domnule! ...Acea încăpere nu exista, aşa cum nu exista nici casa, nici oamenii aceia, aşa cum, de fapt, nu exista nimic... * 189

Autograf pentru m(â)ine

Era prea mult alb în jurul meu; mobila era albă, pereţii erau albi, paturile, chiar şi omul care-mi vorbea ca unui copil, era alb şi el. – Haide, Iannis, fii puţin atent, da? Deci, dacă mingea galbenă o punem în găletuţa galbenă, pe cea albastră în găletuţa albastră, unde vom pune mingea portocalie, Iannis? Ploua, ploua întruna... Trotuarul era umed, şoseaua era umedă, norii erau şi ei umezi, chiar şi buzele ei... Cât era de întuneric şi, Doamne, cum mai scârţâia uşa aceea cu lemnul mâncat de carii. Da, dar ea avea nişte ochi trişti, foarte trişti, iar sufletul meu a fost sorbit de gura ei, cu buzele abia întredeschise... În ceafă, simţeam răsuflarea hienei cu colţii rânjiţi şi o ştiam încordată ca un arc, gata să sară şi să sfâşie.

Povara iubirii De mai bine de doi ani, pentru Bill Higewather toate bucuriile şi frumuseţile acestei lumi se reduseră la un nume: Anne-Marie Blocks, singura fiică a magnatului David Blocks şi actualmente participantă activă la cursurile bătrânei Universităţi Oxford. Unde mai pui că avea reputaţia – nu uşor de obţinut! – de „fată cuminte”, care de un an şi ceva era lidera grupului celor ce participau la olimpiada de matematică, organizată de mai sus numita universitate. Dar ceea ce era cel mai important pentru tânărul Bill Higewather, membru marcant al grupului de şoferi-distribuitori, era faptul că această ingenuă, această fiinţă angelică şi aproape ireală în perfecţiunea ei, îl iubea. Şi cum îl mai iubea! Iată, după peste doi ani de când îşi pecetluiră dragostea reciprocă şi veşnică cu un sărut, în colţul străzii 32, ea îl înconjura cu aceeaşi afecţiune în gesturi şi vorbe; îl privea cu ochii ei mari şi albaştri, aruncând în sufletul lui şuvoaie de sentimente adânci şi convingătoare. Dar când a fost bolnav?! În fiecare zi îi aducea fructe proaspete şi ceaiuri alinătoare şi-i citea dintr-un volum vechi de Byron, iar vocea ei liniştită făcea mai mult decât toate fructele şi ceaiurile pământului. 190

Antologie „Însemne culturale” 2013 Doamne, cât o mai iubea! Chiar şi acum, când sta în camera lui luată cu chirie, cufundat în întunericul ce acoperea fiecare colţişor al încăperii, simţea un dor înnebunitor pentru Anne-Marie Blocks, unicul copil al magnatului David Blocks. Avea o durere surdă în piept, care-l înăbuşea, îl ameţea şi-i dădea o stare euforică, la limita dintre plăcut şi neplăcut. Inima îi izbea pieptul ca limba unui clopot în ceas de vecernie, trepidaţiile reverberându-i prin tot trupul, până-n creier. Se ridică cu oarecare greutate de pe pat şi, cu gesturi somnambuliceşti, se îmbrăcă şi ieşi în stradă. Ploaia măruntă şi rece îi făcu bine. O luă în josul străzii, fără o ţintă conştientă. Gândurile şi imaginile se înghesuiau disputându-şi întâietatea de a se transforma în ceva clar şi raţionat. După aproape douăzeci de minute, Bill Higewather îşi mai reveni. Se opri şi se uită în jur cu o curiozitate cvasi-apatică şi constată că se afla pe o alee îngustă, la doar două străzi de casa cu două nivele a lui David Blocks. Îşi ridică redundant gulerul ros al sacoului leoarcă de apă şi, fără să se grăbească, adâncit în gânduri limpezi, o porni înspre locuinţa iubirii vieţii lui. Constată că iubea cu adoraţie drumul ce ducea înspre Anne-Marie, picurii reci de ploaie care-l însoţeau înspre locuinţa familiei Blocks, gardul care-o împrejmuia, poarta înaltă din fier forjat, casa imensă cu ochiuri negre de geam şi cerul de deasupra... Toate purtau câte o părticică din fiinţa care, de doi ani, îi acaparase toate gândurile, îi influenţase acţiunile şi-i făcu sufletul o reflexie a ei. Fără să ţină cont că totul în jur era ud, se aşeză pe bordura trotuarului de vizavi, cu privirile pierdute melancolic în direcţia impozantei construcţii, unde, probabil, Anne-Marie Blocks, îl visa. O, fiinţă adulată, mesageră a îngerilor înaripaţi! Ce pasiuni, ce sentimente, ce trăiri putea să nască în el, biet muritor! Doi ani de iubire sublimă, activă şi dominantă... Bill simţi din nou durerea acută din piept şi avu impresia că pământul îi fuge de sub picioare. În mod aproape ridicol, îi trecu prin cap că Galileo Galilei a descoperit că Pământul „si muove”. Se sprijini de trotuarul băltit cu bruscheţea beţivului imediat după paharul în plus. Poate pentru prima dată de când era cu Anne-Marie, îşi aduse aminte de perioada anterioară relaţiei lor, şi simţi o dulce nostalgie, 191

Autograf pentru m(â)ine calmă şi binefăcătoare. Doamne! Parcă a trecut o veşnicie de când jucase pentru prima oară în echipa de base-ball a liceului! Marck, Paul şi ceilalţi, prieteni pierduţi în umbra unui trecut, nu atât de îndepărtat, cât estompat de stările lui sufleteşti, avide de dragostea pentru AnneMarie, fiinţa care i-a modelat sufletul după chipul şi asemănarea ei... Şi orăşelul în care se născuse şi unde toată lumea cunoştea pe toată lumea; şi părinţii lui, şi Peneloppe... Peneloppe? Dar ce-i veni să se gândească la Peneloppe?! O relaţie simplă, pasageră, de adolescent dornic să intre în rândul bărbaţilor. Dar parcă o şi zărise undeva, prin oraş... Da, acum îşi amintea: lucra într-un fast-food cu program non-stop în partea de nord a oraşului. La fel de mignonă şi cam zăpăcită, ca atunci. Chiar stătuseră puţin de vorbă, timp în care află că stătea cu chirie şi că nu era măritată. Pe trotuarul străbătut de pârâiaşe minuscule, tânărul Bill Higewather se lăsă purtat de lirismul calm al aducerilor aminte şi de supoziţii fanteziste: cum ar fi fost dacă ar fi rămas cu Peneloppe? Tânărul zâmbi, graţie imaginaţiei. Cu Peneloppe? Atât de naivă, de ignorantă, de credulă... Cum s-ar fi putut îndrăgosti vreodată de ea? Firava Peneloppe... Bill Higewather izbucni în râs. Cui îi păsa de biata Peneloppe O’Brien?! Cui îi păsa?! Cui îi... Tânărul se opri brusc din efervescenta lui reacţie. O idee îl străfulgeră, paralizându-l pentru câteva momente, pentru ca, mai apoi, aruncând o privire rapidă şi piezişă înspre locuinţa Annei-Marie Blocks, să sară în picioare şi să o ia la goană ca un smintit, înspre nordul oraşului. Avea impresia că Anne-Marie fuge alături de el, că-i recita din Byron cu vocea ei caldă, că i se strecoară prin carne şi se înfruptă din fiinţa lui care, de atâta iubire, stătea să se desfacă în mii de bucăţi ce aveau să zboare veşnic deasupra Pământului, fiecare părticică purtând câte-un strop de sentiment pentru angelica Anne-Marie. Bill simţii că-şi pierde cunoştinţa, dar îşi înteţi fuga gâfâind spasmodic, fixându-şi cu obstinaţie în creier imaginea micuţei Peneloppe O’Brien. Când tânărul intră în fast-food-ul din nordul oraşului, ud leoarcă şi gâfâind, cu priviri înfrigurate şi trup vlăguit, Peneloppe, într-un colţ al localului gol, savura o cafea cu mult zahăr şi puţin lapte. Tresări la auzul uşii trântite şi-l privi puţin uimită, cu ochii ei veşnic întrebători. 192

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Bill?! S-a întâmplat ceva?! Tânărul făcea eforturi să dea impresia unei situaţii cât de cât normale. Zâmbi neconvingător şi se aşeză pe un scaun, în faţa ei. – M-a cam udat ploaia... – Să-ţi aduc ceva?... – A, nu, nu... Am venit doar să te întreb... Voiam să ştiu dacă mă mai iubeşti, Peneloppe. Fata roşi, plecându-şi ochii înspre ceaşca de cafea: – Cât eşti de franc... Ridică puţin privirea înspre el: Altfel aş fi venit în oraşul ăsta aglomerat, Bill ? – Perfect! sări tânărul atât de entuziasmat, de parcă de răspuns ar fi depins liniştea sufletelor străbunilor săi. Atunci ne căsătorim, nu-i aşa?! Cât mai curând... Chiar acum! Da, chiar acum! Vrei, nu-i aşa?! Peneloppe O’Brien se fâstâci de-a binelea. Era fericită, dar o fericire care vine atât de brutal nu mai e chiar fericire. Sorbi din cafea cu gesturi nesigure şi, poate din instinct, încercă să dea un preludiu postum fericirii bruşte. – S-ar putea să fiu de acord... Sau nu... cochetă ea alintat. Ar trebui să discutăm puţin înainte, nu? De exemplu, unde am locui; sau dacă vom face o nuntă, sau dacă-ţi plac copiii şi când ai vrea să avem... Bill Higewather era groaznic de grăbit şi nerăbdător, dar nu o arătă. Prelungi deliberat momentul actoricesc şi, pentru întâia dată, o studie atent pe Peneloppe O’Brien, cu partea sensibilă a creierului. Nu-l atrăgea prin nimic. Era atât de... insipidă. Nu ar fi putut-o iubi niciodată şi – ce situaţie hilară şi absurdă – tocmai de aceea, acum o iubea. Cât de ciudată e natura umană! Întinse mâna peste masă acoperind-o pe a ei. – Uite, vom juca un joc romantic: tu îmi spui un singur lucru pe care ţi-l doreşti de la mine şi invers. Dacă amândoi vom fi de acord, cu toată sinceritatea şi fără meschinării gratuite şi înşelătoare, ne vom căsători acum, imediat. Bătrânul Bartolomew e dispus la orice oră în a oficia sfinte căsătorii. Ce spui? Fata stătu pe gânduri câteva clipe şi se hotărî: – Sunt de acord şi mi se pare cinstit. Cine începe? – Tu, bineînţeles. Întotdeauna doamnele mai întâi... Râseră puţin şi-şi strânseră mâinile. – Ei bine – tonul fetei era serios şi afectuos –, cred că dacă mi-ai 193

Autograf pentru m(â)ine oferi un lucru, unul singur, totul ar fi în regulă. – Hai, spune, Peneloppe, nu mă mai fierbe! Fie-ţi milă! – Iubire, Bill. Atât îţi cer. Să mă iubeşti cu toată fiinţa ta, aşa cum şi eu la rândul meu... Bill Higewather, membru marcant al şoferilor-distribuitori, păli îngrozitor. Ochii i se-nceţoşară, iar mâinile începură să-i tremure necontrolat. Fără o vorbă, sub privirile uluite ale fetei, o zbughi pe uşa fast-food-ului, ca lovit de dambla. Afară încă ploua cu aceiaşi stropi mici şi deşi. Străzile erau pustii. Oraşul dormea. Trenul care pleca înspre locul unde toată lumea cunoştea pe toată lumea, pleca la patru fără douăzeci.

194

Antologie „Însemne culturale” 2013

EMIL DUMITRU

(Coada Izvorului-Petreşti, jud. Dâmboviţa) Data nașterii: 15 octombrie 1958; Studii: absolvent al Liceului Industrial nr. 1, din Târgovişte, promoţia 1978; Debut literar: anul 2007, cu poezie în Ziarul „Impact”; Colaborări: cu scurte articole despre oraşul Târgovişte, în Ziarul „Impact”.

Drumul meu unic − de vorbă cu Brâncuşi, într-un vis − ,,Pă vale, pă cărare mă-ntâlnesc c-o fată mare: Un-te duci tu fată mare? Mă duc la ăl dăocheat, să-l las curat şi luminat, aşa cum Maica Precistă l-a lăsat. D-o fi dăocheat dă fată mare, să-i crape călcâili, să-i curgă ţâţâli...” (cântec popular) Am închis ochii vrăjit de incantaţia mamei, incantație care mă translata, ducându-mă prin timp, din lumea mea reală în lumea formelor lui. Forme fixe pentru unii, dar schimbătoare pentru alţii, forme reci, dar calde totodată prin armonia liniilor curbe, linii terminate uneori brusc în piatră sau marmură, însă care se prelungesc suspendate de 195

Autograf pentru m(â)ine eterna imaginaţie. Curbe care sfidau prin originalitate şi îndrăzneală, nişte curcubeie arcuite peste generaţii – neînţelese atunci −, venite din nemărginitul infinit şi imortalizate în piatră pentru veşnicie, suprarealiste şi unice, făcute cu dalta, şlefuite cu trudă, migală, sudoare şi poate chiar sânge din buricele degetelor, cu forme şi imagini din lumea sa, parţial înţeleasă acum ori decodificată doar de cei care pot vedea dincolo de… sau de ce nu, peste timp, neînţeleasă pe deplin poate nici atunci… Apoi, în lumea aceea de forme ce păreau neterminate dacă erau privite dintr-un anume unghi şi perfect terminate dacă erau privite din alt unghi, am văzut un mormoloc mic. Un embrion. Sunt sigur că eram EU, după modul atroce cu care mă zbăteam să ajung undeva. Aveam sigur o ţintă. M-am văzut pe mine însumi, în primele secunde ale vieţii, un nimic, un mic embrion înotând într-o apă vie, într-un fluviu cald şi puţin tulbure, căutând casa-ou, în care trebuia să ajung şi să mă dezvolt. Nu ştiu de unde ştiam asta, că trebuie să ajung undeva! Poate că instinctul primar mă conducea spre viitoare mea casă, casa-ou, poate chiar ovoidul! După un timp − sigur în plan real nouă luni, dar în lumea ireală a viselor mult mai repede − mi-am auzit primul ţipăt. Răzbătu în zori unei zile, despicând cerul în două, ca un imens fulger alb. Din ţipătul-fulger, care ţâşnise din fluviu, se născu o pasăre măiastră, cu mine prunc acum, în ghearele ei. Zbură către libertate, poate chiar spre infinitul acela al lui, ştiut şi căutat numai de el. Totodată, ţipătul-fulger lăsă şi o urmă pe pământ: ,,– Vezi linia aceea dreaptă, acolo în ţarină, este drumul pe care trebuie să mergi tu, este drumul tău unic! Să nu ocoleşti casa pe care o vei întâlni în calea ta, este casa Domnului şi aşa cum drumul n-a ocolito, nici tu să n-o ocoleşti!” îmi spuse, mai mult a poruncă, pasărea, care acum avea doar un cioc lung şi un corp fusiform, apoi dispăru. Am rămas acolo, suspendat de cer, ţinându-mă cu o mână de un curcubeu, fără o formă bine definită şi căutam să văd mai bine „ drumul”, să-l înţeleg mai bine. Şi am văzut cum drumul meu unic ieşea din apa în care se născuse, iar pe el încă pustiu, dar virgin, un prunc, un mic patruped ce înainta, pipăind ţărâna cu mânuţele şi genunchii. Se opri, se căţără fără grabă pe un mic bloc de piatră, în formă de clepsidră. Era un scaun la tainica 196

Antologie „Însemne culturale” 2013 masă dăltuită în tăcerea pietrei. Pe faţa pruncului am căutat zâmbetul acela pur. Eu… eu mi-am căutat zâmbetul, zâmbetul de izbândă credeam, pentru că el, pruncul ieşit din apă, cucerise ceva, un prim urcuş, poate chiar prima bătălie din primele lui clipe din viaţă, dar n-am văzut nicio urmă de zâmbet. O faţă senină, doar atât, o faţă pe care se putea citi multe, numai zâmbet nu. De ce nu zâmbeam? De acolo de sus, încă legănat de balansoarul curcubeului, îmi urmăream evoluţia, chinuit de întrebări. „De ce nu zâmbea pruncul? De ce eu nu zâmbesc?” Nici nu ştiu când şi cum m-am hotărât să cobor la tainica masă a tăcerii. Am început să caut, să decodific figurile care înconjurau masa. Erau forme ciudate, fără un contur bine definit, foarte stilizate şi fiecare ocupa câte un scaun. A trebuit să mă concentrez, să le desluşesc, să le înţeleg. Pe primul scaun, în stânga mea, mama – „Cuminţenia Pământului”, născătoare de pui de om, calmă, concentrată, senină şi împăcată cu ea, împăcată cu destinul ei de femeie pe acest pământ, aşteptând într-o cuminţenie ireală parcă să vină cineva sau să se întâmple ceva. Albise şi amuţise de atâta aşteptare. Pe al doilea scaun, l-am privit pe copilul naiv ce eram. Şi iarăşi chipul trist, aproape rigid al copilului, m-a făcut să tresar, întrebândumă: „De ce faţa mea nu zâmbeşte, mamă? Sunt încă un copil, nu am griji, nu am greutăţi, de ce nu zâmbesc, tată? Oare pe chipul meu, să fie întipărită toată tristeţea semenilor mei? Oare, chipul meu de copil, să fie purtătorul mesajului de suferinţă şi ei, maturii, să nu înţeleagă?” Pe scaunul al treilea, mă văd adolescent. Nervos. Tânăr şi agitat. Supărat că nu sunt înţeles. „Veşnicul conflict dintre generaţii?” Mă întreb. Nu sunt lăsat, simt eu, să zbor ca pasărea măiastră, aşa cum doresc. Cu biciul mi se retează aripile abia înmugurite. Nu sunt lăsat să evadez din turmă. Nu am voie să am personalitate. Sunt încă tânăr, mi se spune! Păcat, a trecut aşa de repede această etapă din viaţa mea că nici n-am avut timp să-i percep sau să-i apreciez justa valoare. Pe scaunul patru mă văd soldat, stând cuminte. Supus. Îndobitocit. Ascultător şi cu mâinile la spatele drept. Sunt forţat călit şi instruit pentru o viaţă în colectiv (turmă de oi proaste?) din care nu am voie să plec, nu am voie să am opinii, nu am voie să fiu eu, nu am voie să am 197

Autograf pentru m(â)ine personalitate. Spun ei, căprarii: „Ordinul se execută, soldat, nu se discută! Întocmai şi la timp. Ai înţeles?! Dacă nu poţi, te ajutăm; dacă nu ştii, te învăţăm; iar dacă nu vrei, te obligăm!” O etapă tristă, chinuită, pierdută inutil şi cred că nu prea frumoasă din viaţa mea, căci sar repede peste timp, mai departe, zărind un bărbat tânăr, pe următorul scaun-clepsidră. Da, pe scaunul cinci, admir deja un bărbat tânăr. Pare pregătit să lupte, înarmat cu mult entuziasm, încredere în societate, îndoctrinat cu nişte idealuri măreţe, gata să pornească pe lungul drum al vieţii. Drumul lui unic… Pe scaunul şase, direct în faţa mea, stă ea, o altă ,,Cuminţenia Pământului”, mai mică, mai firavă, aparent mai fragilă, mult mai tânără, dar mai semeaţă parcă. Mă priveşte direct, vorbindu-mi fără cuvinte, spunându-mi din priviri că ea este viitoarea mea născătoare de pui de om. O să-mi fie alături la bine şi la greu, mai ales la greu, dar… dar trebuie s-o caut. „Trebuie să ştii să mă cauţi!” îmi spusese prin telepatie fiinţa ei, prin imensitatea ochilor atunci când o privisem mai atent, să-i desluşesc chipul. Cuvintele parcă le săpase cu dalta, le săpase pe scoarţa mea cerebrală. Pe scaunul şapte, opt şi nouă, câte un copil. Le desluşesc numai forma capului uşor aplecat pe umărul drept. „Viitorii mei copii?'' mă întreb privindu-i atent, meticulos, să nu-mi scape nici un detaliu. Şi iarăşi mă îngrozesc, au feţele rigide, copiii nu zâmbesc! Pe scaunul zece, admir un bătrân, cu mâinile aşezate ţărăneşte în poala cămăşii, aşa cum de veacuri ţăranul român îşi odihneşte mâinile. Bătrânul mă priveşte calm. Privindu-l, realizez că de fapt mă autoprivesc. Ce oglindă perfectă am în faţa ochilor! Sunt eu, un biet bătrân lângă altul şi mai bătrân: tata! Da, pe ultimul scaun, în dreapta mea, se afla bătrânul meu tată, dătătorul de viaţă. Tăcut şi profund, cufundat într-o mare de gânduri, cu privirea fixă, melancolică, meditativă, asculta parcă o muzică care vibra din tăcerea celestă a mesei. Sunt sigur că el înţelegea nefireasca muzică, o muzică născută dintr-o tăcere pietrificată, dintr-o masă de piatră dăltuită pentru eternitate. Şi astfel, la rotunda masă a tăcerii, ciclul simplu al unei vieţi, roata, se încheie. Am mai privit o dată, fugitiv, toate chipurile, ori mai bine spus, 198

Antologie „Însemne culturale” 2013 acele spectre și deodată privirea mi se opreşte pe scaunul din faţa mea. Era gol, ea dispăruse. Trebuia s-o caut − mi-am amintit mesajul ei − şi am plecat pe aleea străjuită de scaune, clepsidre-borne de hotar, care despart lumea „reală” din vis, de lumea infinită. Trebuia să merg numai pe aleea delimitată de bornele-scaun, să nu depăşesc hotarul, altminteri cădeam în neant. Şi ce poate fi mai dureros decât să cazi în infinit? Rătăceam pe alee, analizând chipuri, încercând să descifrez în forma lor ultrastilizată, faţa dragă, viitoarea mea născătoare de pui de om. După un timp, atunci când începusem să obosesc, am avut o revelaţie, am simţit-o pe ea în preajmă, brusc am întins mâinile ş-am prins-o, ea era o pasăre măiastră, care zbura planând, fără aripi, folosindu-se de corpul fusiform, terminat sau continuat cu un imens cioc. Şi atunci s-a transformat în femeie pe braţele mele: „Căutătorule, mi-a zis simplu, sunt fericită că m-ai găsit! Haidem să pornim la drum, pe lungul tău drum, acum al nostru, suntem doi!” Am închis ochii strângându-mi în braţe femeia visurilor mele, pura, viitoarea născătoare de pui de om. Mi-am simţit brusc braţele împletite cu alte braţe, corpul lipit de alt corp şi buzele strivite de alte buze. Am apucat să văd că erau braţele ei, era corpul ei, erau buzele ei. Şi a fost o îmbrăţişare şi-un sărut unic. Sunt sigur că Dumnezeu a văzut totul şi a înţeles că în acel sărut simplu, că în acea îmbrăţişare simplă, noi doi poate eram Adam şi Eva. Atunci ne-a transformat în două pietre, unite strâns, într-o piatră, aşa îmbrăţişaţi în acel unic sărut, să dăinuim peste veacuri, veşnic să transmitem celor care ne privesc, că pe lungul drum al vieţii, ca să fii pe deplin fericit şi împlinit, trebuie să fie doi: un EL şi o EA. După un timp, eu şi ea, ţinându-ne de mână am evadat din sărutul de piatră, coborând şi amestecându-ne printre necunoscuţi, pornind pe lungul drum al vieţii. Mai aveam multe de îndurat, multe de văzut, multe de făcut, şi-am făurit „Poarta sărutului”. Am zămislit-o tot din piatră şi tot pentru eternitate. Poarta tuturor începuturilor, a începutului etern, sfidând infinitul! Nici nu ne-am dat seama când am părăsit aleea scaunelor, am depăşit hotarul, am vrut să evadăm din gloată, să evadăm din spiritul de turmă, să nu gândim ca ea, ca gloata, să fim noi cu gândurile noastre, unici poate ca el. Am fost repede găsiţi, doar eram ,,unici” şi s-a 199

Autograf pentru m(â)ine încercat marginalizarea noastră, apoi reeducarea forţat-rapidă şi aduşi pe drumul cel bun, adică ,,urma dreaptă, drumul tău unic”, arătat de pasărea măiastră, atunci din ceruri. Şi drumul meu, care acum era drumul nostru, trecea printr-o biserică. Doar fusesem avertizat să n-o ocolesc. Ne-am oprit pe trepte privindu-ne: „Ai îmbătrânit!” Spune privirea ei. Privind-o pe ea mai atent, am observat că îmbătrânise frumos, trecuseră mulţi ani, devenise o ,,Cuminţenia pământului” adevărată, vie, se transformase odată cu timpul. Bătrâni, păcătoşi cu voia şi fără de voia noastră, am intrat în biserică. Trebuia să ne purificăm, să putem merge mai departe. Am îngenuncheat sub imensa boltă din centrul bisericii, tot o „Poarta sărutului” e şi aceasta pentru că aici se sărută mirii prima dată, după ce primesc sfânta cununie. După ce ne-am spus păcatele, fireşte că în gând, fiindu-ne probabil ruşine să le spunem cu voce tare Celui care şia sacrificat unicul fiu pentru izbăvirea noastră, am părăsit biserica. Sunt sigur că am ieşit purificaţi din casa Domnului, căci o lumină caldă, nu orbitorul fulger de la începuturi, o lumină blândă, plăpândă ca de lumânare, ne-a arătat calea ce trebuia s-o urmăm. Mergeam, urmărind odihnitoarea lumină, tot ţinându-o de mână strâns, să n-o pierd. Şi-am strâns atât de tare, că mâna ei s-a topit în mâna mea, şi pe drumul vieţii, aproape de sfârşitul lui, am pierdut-o. Acum mă văd şi mai clar, sunt eu, lângă imensa „Coloană fără de sfârşit”. Singur. Bătrân. Obosit. Aici, sprijinindu-mi fruntea de recea Coloană, lungul drum al meu se rupe brusc. Brâncuşi l-a continuat înălţându-l spre infinit. Am ridicat şi eu ochii spre infinitul Coloanei, atunci o pasăre măiastră şi-a luat zborul. Poate că era Brâncuşi, venise să se odihnească o clipă, obosit de zborurile sale fără sfârşit, prin infinit, prin eternitate. „...şi lasă-l curat şi luminat cum mi l-a lăsat Maica Precista, ce mi l-a dat. Fugi dăochi, du-te pă pustii d-acolo, să nu mai vii…” Nu mamă, nu sunt „dăocheat”, am vrut să-i spun când am deschis 200

Antologie „Însemne culturale” 2013 ochii. Am avut un vis, poate o revelaţie, doar atât, un vis în care m-am văzut şi mi-am văzut evoluţia în timp. Nu am avut curajul să-i spun, ar fi crezut că sunt „luat din căluş” şi sigur m-ar fi dus la baba Balcâza, sămi descânte în tăciuni aprinşi, de sperietură.

Dumnezeu face inventarul… În acel an, toamna parcă se aşternuse pe pământ, poleind cu aurul frunzelor, nu numai aleile din curtea bisericii, ci şi tot ce până mai ieri fusese verde şi frumos. La biserica din deal, sau biserica frasinului aşa cum mai era cunoscut acest sfânt lăcaş, se întâmplase ceva nefiresc. Bătrânul Petre îi spusese atunci simplu: o minune de limpezire! În afară de el, doar preotul şi foarte puţini din cei prezenţi înţeleseseră mai bine mesajul clar al „minunii”. Ctitorită pe la 1800, cu ajutorul localnicilor mai cu dare de mână, pe colina care străjuia mai toată aşezarea, biserica domina şi acum, după trecerea anilor, prin măreţia turlei albe ce se zărea de la marginea satului. Cu timpul, pe aleea dintre clopotniţă şi biserică răsărise un frasin, frasin care acum, prin opulenta lui coroană, încerca să pună în umbră falnica turlă, dar cum el îşi schimba mereu culorile coroanei, nu reuşea. Albul turlei, indiferent de anotimp, rămânea mereu alb. În dumineca aceea, toamna târzie făcuse din frunzele frasinului un veritabil covor foşnitor, auriu, aşternut molcom de cum treceai prin tunelul clopotniţei şi până la uşa biserici, covor în care se împiedicau paşii micuţi şi târşiţi ai lelei Ioana. De peste patru decenii, lelea Ioana, o femeia micuţă de statură, puţin cocoşată şi cu un neg imens pe vârful nasului, se îngrijea de orânduiala bisericii. Pe la jumătatea aleii se oprise să-şi mai tragă sufletul, apoi îşi ridicase ochii spre coroana frasinului, dojenindu-l, aşa cum fac bătrânii în şoaptă sau în gând, înaintând încet spre uşa bisericii, făcând, cu mersul ei târşit o pârtie prin frunzele moarte. 201

Autograf pentru m(â)ine Două-trei zile şi gata cu frunzili tale, bă boşorogule, că mi-ai mâncat sufletu’ nu alta! Pă fiece toamnă: mătură Ioană în sus, mătură Ioană în jos!… Da anu’ ăsta nu mă mai grăbesc, am să te aştept să-ţi cadă toateee, toateee… şi apoi mătur… Brusc gândurile i se curmaseră: se oprise cu cheia în mână şi ochii pironiţi mijit, pe afişul de pe uşă, să vadă mai bine. Se apropie şi mai mult să desluşească scrisul, dar tot nu pricepu mare lucru: literele erau diferite faţă de ce învăţase ea la şcoală. Se gândi că este un anunţ pus de la primărie ori altcineva, care vinde sau vrea să cumpere ceva, apoi, făcând aşa un gest cu mâna stângă a lehamite, descuie uşa din dreapta şi păşi în biserică. După primul pas se opri puţin speriată, luminile care încadrau intrarea în altar erau aprinse. Îşi făcu repede semnul crucii − cum de altfel o făcea ori de câte ori intra în casa Domnului − gândindu-se că poate părintele le uitase aprinse. Între timp, pe aleea din faţa bisericii, se adunaseră primii enoriaşi: câţiva bătrâni şi bătrâne. Priviseră mai toţi afişul acela, cu scrisul ciudat, ridicaseră din umeri şi aşteptau nerăbdători să vină moşul Petre. Acesta veni printre ultimii şi întrebă aşa în treacăt, care-i problema. Toţi arătară spre uşă. Citi şi el anunţul, oftă adânc şi dându-şi pălăria a bună, de duminică, aşa mai pe ceafă şi scărpinându-se în frunte, zâmbi, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi de tutun şi mămăligă. − Spune-ne şi nouă, bă Petre, ce scrie acolo mă, dă te tot hlizeşti acilişa, zise Nae a lui Vulpoi, unul cam de un leat cu el. − Apoi scrie, aşa! şi dregându-şi glasul, zise mai tare: Anunţ!... şi tăcu, aşteptând să se facă linişte. După câteva momente reluă: Azi, în duminica a doua a lunii brumar, anul curent, să aduce la cunoştinţa enoriaşilor că, în bi-se-ri-căăă… Dumnezeu va face inventariu... Se opri. Ultimul cuvânt − inventariu − rostit de Petre cu o voce foarte gravă, alergase fără să întâmpine vreun obstacol peste capetele lor şi se agăţase de braţele crucilor. O linişte ciudată îşi întinsese aripa peste ei şi parcă tăcerea mormintelor din jur, pusese stăpânire peste tot şi toate. Nimeni, timp de secunde bune, nu scoase niciun sunet. − Inventariu!... mai spuse încă o dată bătrânul Petre, ridicând ameninţător degetul arătător spre cer. − Adicătelea... ce... ce inventar, bă Petre? Nu vezi că uşa e dăschisă! reuşi tot Nae să spună. 202

Antologie „Însemne culturale” 2013 − Inventariu!... repetă Petre pe un ton şi mai ridicat, aşa… să audă toţi şi să-şi închidă gurile. − Du-te bă dacilişa!... Bă Petre, tu ai bolânzât, sau te râzi dă noi? Când se face bă inventar, am văzut eu la cumparativă, acilişea în sat, să închide uşa cu sigiliu băăă… şi să pune pă ea un afiş mare, pă care scrie mare băăă… IN-VEN-TAR! zise, silabisind, tot Nae. Tu nu vezi că uşa este dăschisă, ori ai orbu’ găinilor? − Văd, bă Nae, cum să nu vad!?... răspunse Petre, aranjându-şi pălăria. Da’ ici, pă afişu’ asta, scrie negru pă alb: Dumnezeu va face inventariu... nu inventar, ca la cumparativă, dacă ai priceput... e... e o mare diferenţă. − Du-te băăă… cu deferenţa ta, că nu e nicio deferenţă… − Cine, mă’, face inventar? Dumnezeu?! întrebă o voce piţigăiată, din mulţime. − Şi... şi la ce crezi tu, mă Petre, că face Dumnezeu „inventariu”, aşa cum spui tu, la lumânări, la tămâie, la iconiţe? întrebă tot Nae, aşa în băşcălie. Petre nu răspunse provocării, îi învălui pe toţi într-o privire cercetătoare, să vadă dacă este cineva nou printre ei, dacă merită să-şi răcească gura sau nu. Aceleaşi feţe obosite şi zbârcite de femei şi bărbaţi, întâlnite duminică de duminică, de ani de zile. „Nu merită, lasă-i în prostia lor, să vină părintele şi să le ixplice dumnealui, ce şi cum!” gândi el. − Bă Nae, da’ prost mai eşti!... îl auzi Petre pe Cocostârc – de fapt pe băiatul cel mare a lui Trandafir, care stătuse la oraş mulţi ani şi acum se întorsese la casa părintească îl chema Constantin, dar fiind înalt şi foarte slab, prietenii îl porecliseră Cocostârc. Mă’, cum să facă mă Dumnezeu inventar la lumânări la tămâie sau iconiţe? Crezi tu că asta-l interesează pe bunul Dumnezeu, ce şi câte lumânări a vândut lelea Ioana?... Face un inventariu, băăă! – şi accentuă cuvântul, încercând să imite vocea gravă a lui Petre – asupra noastră, a oamenilor, măăă’! Să vadă El, cu ochii Lui, careee… cineee… ceee şi cum, pricepi?! Toţi rămaseră cu gurile căscate, aşteptând răspunsul lui Nae. „Dăştept Cocostârc ăsta a lu’ Trandafir! Pricepu care e şpilu, nu arse gazu’ dă pomană la oraş. Le ixplică mură-n gură, da’ ei tot lemn Tănase, tot ca viţelu’ la poarta nouă se uită la afiş!” reflectă Petre, 203

Autograf pentru m(â)ine văzându-i cum toţi stau aşa, ca nişte statui şi aşteptau ca cel întrebat să răspundă. Însă Nae făcu pe mortul în păpuşoi. − Adică!?... îndrăzni, să întrebe totuşi cineva din mulţime. − Adicăăă... Să vadă El, care e cu El, care e cu Domnul trup şi suflet şi care e doar aşa cu vorba!… îi lămuri Petre, în locul lui Nae. Şi din nou aceeaşi linişte stranie îi învălui pe toţi. Petre îi privi mai atent pe cei din faţa sa, oprindu-se aşa o secundă, două pe chipul fiecăruia, căutându-le ochii, dar toţi se uitau în pământ, cercetând parcă, în semnele de pe jos un răspuns şi mai lămuritor. Ar fi dat enorm de mult să le poată citi gândurile. Cel mai mult ar fi dorit să poată descifra ce cugetă Nae. Îl căută prin mulţime şi-l găsi. Era în partea opusă, stătea tot nemişcat şi cu privirea în pământ. După un timp, toţi începură să se foiască. Probabil se plictisiseră ori obosiseră de atâta aşteptare mută. Bărbaţii îşi dădură pălăriile sau căciulile mai pe ceafă şi începuseră să se scarpine în creştet, un semn caracteristic ţăranului român, un semn profund de meditație… Femeile se agitaseră şi ele, netezind cu palma cute imaginare ale şorţului negru, sau aranjând basmale pe cap, adunând firele de păr şi pitindu-le sub ele, privind cercetător, în stânga şi-n dreapta, să vadă cine a mai venit… Petre le înţelese limbajul semnelor: „Frica, teama că acum totul iese la iveală şi să află adevărul gol-goluţ, a pus stăpânire pă ei... uitei cum să mai foiesc şi cum să mai codesc şi... şi cum trag dă timp!” gândi el, privindu-i. Îi abandonă ridicându-şi privirea spre cer. Nu căuta acum, acolo sus, vreun semn anume. Semnul era azi, aici, jos, pe uşă, dar o făcuse aşa, mai mult din obişnuinţă. Petre mereu căuta semne. Știa să citească semnele pe care alţii nici nu le luau în seamă. Ştia să privească, să înțeleagă natura şi chiar să vorbească cu ea. Când era singur, uneori chiar vorbea cu glas tare cu copacii, cu iarba, dar cel mai mult vorbea cu florile. Făcea mereu o comparație bizară între o floare şi o anumită femeie. Avea câteva tufe de trandafiri pe care le botezase cu numele unor femei, dragi lui, din sat. Urmărea zile în şir evoluţia tufelor de trandafir şi tot compara. Era fericit că femeile nu se trec aşa de repede ca florile. Acum privirea i se opri în frasin, admirându-i corona falnică şi totuşi frumoasă aşa prin începutul de goliciune, închipuindu-şi că ramurile golaşe, seamănă cu nişte mâini întinse spre cer, a rugă: „Și tu, falnicule… Tu… Tot 204

Antologie „Însemne culturale” 2013 Dumnezeului nostru te rogi, sau voi aveţi alt Dumnezeu, numai al vostru, al pomilor?” îl întrebă în gând pe frasin. − Ce face-ţi, mă’? Nu intraţi în biserică?!… Acuşica vine părintele şi voi staţi aşa, ca viţăii la poarta nouă... Hai, intraţi, ce mai aşteptaţi!? îi trezi glasul lelei Ioana la realitate. Nu se grăbea nimeni să intre. Toţi amuţiseră aşa în aşteptare, chinuiţi de îndoială: „Dacă era adevărat şi în sfântul lăcaş îi aştepta bunul Dumnezeu?... Dacă făcea inventariu, aşa cum spusese Petre?” − Ce-i, măi oameni buni, ce s-a întâmplat? De ce nu intraţi în biserică? l-auziseră pe părinte că-i întreabă, venind pe alee, spre ei. Ca răspuns, toţi întoarseră capul, privind spre afiş. Preotul înţelese din gestul lor că acel anunţ de pe uşă ar fi pricina, se apropie şi citi. Mai citi încă odată. Apoi, rămânând în aceeaşi poziţie cu spatele la enoriaşi, îl strigă pe Petre. − Petre, tu ai citit anunţul? Ai înţeles scrisul? îl întrebă părintele mai mult în şoaptă. − Da! răspunse Petre scurt. După câteva clipe de gândire, părintele se întoarse cu faţa spre ei: − Oameni buni!... Azi, eu... eu nu pot să mai ţin slujba de duminică! Merg, continuă el după o mică pauză, la oraş, la înmormântarea unui… unui prieten… a… a unei rude! Dumneavoastră puteţi să intraţi în biserică, să vă rugaţi, să aprindeţi lumânări pentru cei vii, pentru cei morţi!… Aşa că: la bună vedere!... Părintele plecă, însoțit de privirile năuce ale enoriaşilor. Petre îl urmări şi el buimac, gândind: „Adică şi părintelui îi este…”

Promisiunea Ambulanţa îşi făcea cu greu loc prin jungla „civilizată” a străzii. Sirena urla de mama focului şi asistenta Eugenia, prin geamul pe jumătate deschis, trebuia efectiv să ţipe la şofer ca să fie auzită: 205

Autograf pentru m(â)ine − Grăbeşte-te, nea Tase, că-l pierdem… − Poftim?... − Mai repede, mai repede!... Că-l pierdem!… − Mai repede... mai repede! mormăi nea Tase − Tascalov pe numele lui întreg −, ca pentru sine, rozându-şi mai departe mustaţa „balşoi”, înjurâd printre dinţii mari şi îngălbeniţi de tutun, strecurându-se la milimetru printre maşinile parcate aiurea şi „gropiţele” din asfalt, dând din cap că, da, a înţeles, dar ce să facă, nu este vina lui… Salvarea, un hârb de pe vremea când el era tânăr, traficul infernal, iar şoferii care pur şi simplu îl ignorau etc. − Hei, domnule Emilian, mă mai auziţi?! întrebă asistenta cu ochii pe micuţul monitor, care începuse să piuie prelung, semn că ceva nu este în regulă. Domnul Emilian deschise greu ochii şi avu puterea să zâmbească uşor în colţul buzelor, spunând: − Profesor Emilian!… Vă rog! Eugenia nu spuse nimic, doar zâmbi. Era obişnuită cu acest gen de oameni, mai ales pensionari, care aşa credeau ei, că folosindu-şi fosta „ foncţie”, erau mai bine văzuţi, mai bine trataţi. Aiurea!... Nu spun o noutate: tratarea şi tratamentul se face şi se acordă în scumpa noastră patrie, fostă Republica Socialistă România, în funcţie de câţi bani dai şi cine eşti. Eugenia îi ridică rapid mâneca pijamalei şi-i făcu o injecţie, în scurt timp pulsul reveni la nişte valori cât de cât normale şi aparatul încetă să mai piuie. Deschise mai mult gemuleţul culisant: − Nea Tase, mai avem mult? − Maximu’ trei-patru minute domnişoară şi gata, îl predăm! Închise repede geamul pentru a mai diminua zgomotul sirenei. Profesorul deschise iarăşi ochii şi cu greu articulă: − Spune-i şoferului, te rog, să oprească sirena! Nu cred că mai este cazul să vă grăbiţi… − Nu se poate, domn’ profesor. Suntem în misiune. Avem urgenţă… Auziţi? Hei, mă mai auziţi? Profesorul confirmă că o aude. − Am încuiat eu uşa apartamentului dumneavoastră! V-am pus 206

Antologie „Însemne culturale” 2013 cheia în buzunar. Mi-au spus vecinii că sunteţi singur şi ar fi bine să încui eu uşa… Emilian se pipăi la buzunare pijamalei şi găsi cheia, o scoase şi i-o întinse asistentei: − Poftim! Te rog, cât am să stau eu în spital... să ai dumneata grijă de Moţu!… Moţu este motanul meu. E tare cuminte! Contra cost! mai adăugă el, văzând-o că ezită… Te rog, te rog mult! Nu mai apucă să spună ceva, că ambulanţa frână brusc şi cheia căzu din mâna profesorului. Eugenia se aplecă s-o caute, moment în care uşa din spate se deschise şi doi brancardieri se şi repeziră şi-l traseră afară pe pacient. Rămase câteva secunde cu privirea asupra cheii, întrebându-se: „De unde atâta încredere?” Coborî şi ea din ambulanţă şi merse în urma lor. După ce termină formalităţile la urgenţe, îşi privi ceasul şi constată că tura ei se terminase de mult, tresări: „Iulian! Oare mă mai aşteaptă?” − Dragul meu, te rog, iartă-mă de întârziere! spuse ea, sărutându-l. În această seară, am să-ţi fac cunoştinţă cu Moţu. În privirea ei, Iulian putu citi rapid: rugăminte şi pasiune, mirare şi teamă, dar şi multă iubire. − Dacă aş avea o putere magică, mi-aş pune aripi de fluture sau nu, de… de înger mai bine, albe, imaculate, pure ca iubirea mea şi toată ziua aş roi în jurul tău! Aş fi îngerul tău păzitor. Eşti aşa de fragilă încât chiar ai nevoie de un înger păzitor… − Nu! răspunse ea, întrând în jocul lui. Mai bine fluture… rămâi fluture, alergi din floare-n floare, furi nectarul tuturor florilor vizitate, iar în nectarul inimi mele te las să-ţi faci cuib! Iulian o cuprinse strâns în braţe, sărutându-i fruntea înaltă, cleopatriană. − Acum îmi spui cine e… Moţu? − Iubitule, Moţu este… este o surpriză! spuse ea alintându-se, simţind că-i stârneşte curiozitatea şi parcă văzu o urmă de gelozie pe faţa lui. Uite, mergem la această locație… ori ai alt program? Iulian privi scurt adresa de pe bilet. − Cunosc strada, dar nu ştiu exact blocul. − Ştiu eu blocul. Am fost azi acolo! mai spuse ea, bulversându-l şi mai mult. 207

Autograf pentru m(â)ine Iulian nu mai puse nicio întrebare, o cunoştea destul de bine pe Enia – aşa o alinta el – şi n-ar fi aflat nimic în plus dacă ar mai fi insistat: atât dorise ea să-i spună, atât îi spusese. Ajunseră destul de uşor pe strada respectivă. Găsiră rapid blocul şi scara. La etajul doi, Eugenia se opri în dreptul unei uşi. − Enia, sigur e aici? întrebă Iulian pregătindu-se să sune. − Da, dragul meu, sigur este aici! Un moment, te rog!... Este inutil să suni, eu am cheia. Şi scoase din geantă un breloc de care atârna o cheie. − Dacă tu ai cheia, atunci asta este casa noastră? întrebă Iulian, făcând pe naivul. Ea zâmbi: − Visezi frumos, dragul meu! Am spus că-ţi prezint pe cineva, nu că-ţi arăt o casă. Deschise foarte uşor yala, dar când scoase cheia, uşa de lângă, se deschise încetişor. Un cap plin de moaţe multicolore se ivi în crăpătură: − Domnu’ profesor Emilian nu este acasă… L-au luat mai devreme cu salvarea… săracu’! spuse capul cu moaţe. − Da, doamnă, ştiu! răspunse Eugenia. − A… da! Doamna Mateescu, mă cheamă, drăguţo, tot profesoară ca domnu’ Emilian am fost şi eu… Directoare am fost, la liceul de fete… Patruzeci de ani… da, da… Săracu Emilian, dacă nici acum nu-i găseşte o inimă… Capul cu moaţe dispăru la fel de încet cum apăruse. Uşa se închise fără zgomot, parcă doamnei profesoare fiindu-i frică să nu-şi trezească amintirile care se aflau răspândite prin tot apartamentul, mai ales sub formă de poze şi să fugă, lăsând-o şi mai singură. − Dragul meu, dumnealui cred că este Moţu! spuse Eugenia, triumfătoare, arătând spre fotoliul în care dormita un motan. Iulian pufni în râs: − Un motan!?... Enia, am bătut jumătate din oraş ca să-mi prezinţi un motan? − Da, iubitule, dar este un motan de soi! − Văd, maidanez sadea!... Şi ce facem cu dumnealui? − Vom avea grijă de el, până când domn’ profesor vine acasă. Ce, iubitule, nu-ţi doreşti un prieten? întrebă ea copilăreşte. 208

Antologie „Însemne culturale” 2013 A doua zi, Eugenia îl găsi pe domnul Emilian la terapie intensivă, conectat parcă la toate aparatele din salon, care zumzăiau, piuiau şi clipoceau din toate beculeţele lor verzi, semn că funcţiile lui vitale se aflau în parametri normali, era stabilizat. − Bună dimineaţa, domnule profesor Emilian! spuse Eugenia, folosind formula completă de salut, crezând că-i induce astfel o stare de mai bine. Vă aduc veşti bune, continuă ea, chiar foarte bune! Moţu deja ne-a cucerit pe mine şi pe logodnicul meu, are tot confortul şi dragostea din lume… Este un răsfăţat, ce mai! Dumneavoastră cu ce vă lăudaţi? Profesorul schiţă un uşor zâmbet. Eugenia privi cu teamă faţa lui pergamentoasă: „Doamne, să nu se rupă!” − Vă las cheia în sertar? Domnul Emilian mişcă uşor capul în semn că nu. − Vreţi să o ţin la mine? El confirmă. − Bine, am înţeles! Acum plec, peste câteva minute încep tura, am să mai trec după ce termin. O zi bună, domnule Emilian! Trecând pe lângă Doina, asistenta care fusese în garda de noapte, Eugenia îi făcu un semn discret s-o urmeze în hol. – Spune-mi sincer, Doina, după părerea ta, domnul Emilian mai are… şanse? – Minime!... Aparatele ce-l mai ţin în viaţă! Sunt momente când e gata, gata să plece de tot… Este ruda ta? – Nu! A fost ultimul pacient pe care l-am adus tura trecută… – Dacă azi sau cel târziu mâine, nu se întâmplă o minune!… Doina ridică a neputinţă din umeri, scuturându-şi capul, semn că nu se mai poate face nimic… Eugenia nu mai putu s-o asculte, mulţumi dând din cap şi se grăbi spre ieşire. Simţise brusc o nevoie acută de mult aer. Holul parcă se lungise şi se strâmtase în acelaşi timp sufocând-o, simţind în tâmple ritmul alert al bătăilor inimii: „Doamne, Eugenia, calmează-te! Ai uitat regula de aur? Nu te ataşa sentimental de niciun pacient! Tu trebuie să-ţi faci bine doar datoria, respectând acel jurământ al lui Hipocrat, chiar dacă este acum depăşit în unele privinţe şi-l depun doar medicii!” se certă ea în gând. Afară inspiră adânc aerul proaspăt al dimineţii de primăvară, simţind parfumul inconfundabil al zarzărilor pitici, aliniaţi pe alee, ca nişte mirese sfioase 209

Autograf pentru m(â)ine şi pure în faţa altarului, pregătindu-se să spună acel magic „da” din viaţa lor. Zâmbi, amintindu-şi că şi pe ea, în toamnă, o aştepta acest unic eveniment. Aşa stabiliseră împreună cu Iulian. Acesta decretase solemn, imitându-şi tatăl: „În toamnă, gata! Se însoară băiatu’ lu’ tata şi facem în ograda lu’ nea Cojocaru – adică, a mea –, o nuntă ca-n poveşti. Dăm cep la butoiul ală cu vin dă zăşe ani, iar ţuica galbină ca uleiul…” Pe Iulian, frumosul ei iubit, îl cunoscuse în urmă cu aproape doi ani, chiar în prima ei zi de activitate. El era şofer la o firmă de distribuţie medicamente şi – aflase ea puţin mai târziu − penultimul an la stomatologie, specialitatea tehnică dentară. În primele luni se studiaseră, tachinându-se reciproc din cele mai banale motive. Revelionul îl făcuseră în gaşcă la munte şi de atunci, din seara aceia minunată, rămăseseră împreună. Se întâmplase totul atât de normal încât… încât nici nu aveau ce să povestească, exceptând momentul acela unic, delicat, când ea ţipase de fericire şi-și înfipsese dinţii în umărul lui. − Cupidon a evoluat, draga mea Enia! îi spusese el, într-un amurg al verii trecute, în timp ce se plimbau pe marginea micuţului lac din parc şi iarba le răcorea picioarele desculţe. Ea îl privise atunci mirată, nu discutaseră nimic despre acest subiect. − Da, da… continuă el. Nu mai este războinicul din antichitate, nu mai foloseşte banalul arc cu săgeţi… nu mai ţinteşte inima… − Te rog, nu mă dezamăgi! Spune-mi că tot înger a rămas. Tot aripi are şi sunt tot albe şi pure! spusese ea alintându-se şi agăţându-se de braţul lui. − Păi evident că tot înger a rămas… Cum altfel ar fi prezent în toate colţurile lumii, supraveghind toţii îndrăgostiţii, nu? Numai că acum, în secolul acesta, arată puţin ciudat… − Adică? întrebase ea mirată. − Păi… se opri el din mers şi privind-o drept în ochi, continuă: Are acum o mască pe figură, ştii, cum au cosmonauţii, asta din cauza poluării… Costum special contra radiaţiilor, căptuşit cu plumb şi vestă din kevlar, antiglonţ. Mai are şi o armă ultra perfectă, o armă cu laser şi ţinteşte la milimetru, exact în emisfera din creier responsabilă cu… cu 210

Antologie „Însemne culturale” 2013 îndrăgosteala. Nefericitul cade fulgerat, jertfă pe altarul iubirii... Și Iulian se prăbuşise efectiv în iarbă, la picioarele ei. Ea se lăsase, atunci, în genunchi pe iarbă, lângă el, prinzându-i delicat faţa cu mâinile, sărutându-l. Înţelesese originala lui declaraţie de iubire. − Dragul meu, iubirea mea pentru tine s-a trezit în mine aşa de uşor, de delicat, încât nici n-am simţit-o când… când a prins viaţă, când a căpătat formă, contur… şi nici nu i-am văzut ochii larg deschişi… larg deschişi să vadă dacă merită să se trezească din letargie sau nu... Dar, continuase ea jucându-se cu degetele prin părul lui, mi-e teamă că după un timp, roboto-monotonia noastră să n-o adoarmă pe ea, pe iubire, la fel de uşor şi tot aşa pe nesimţite… Îmi promiţi că n-o să se întâmple asta niciodată? − Nu! Nu pot să-ţi promit aşa ceva. Ştii tu, viaţa, ,,n” surprize, bla, bla, etc… Dar, accentuă el, îţi promit altceva: Că şi după moarte, inima mea va bate pentru tine! spusese el ridicându-se în genunchi în faţa ei. Doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi şi îngenunchiaţi în iarbă. Umbra lor îngemănată se lungise, lipindu-se de tremurul valurilor de pe suprafaţa lacului, până către mijlocul lui. Tremurânda lor îmbrăţişare, semăna cu „Sărutul” lui Brâncuşi. În asemenea momente, timpul sau trecerea lui nu mai are nicio valoare. Tot în asemenea momente de comunicare a inimilor prin fluxul privirilor transferate prin irişii ochilor, cuvintele sunt de prisos, inutile. Iubirea, dragostea, înţelegerea, comunică prin priviri… prin ochi. Ochii nu mint, ei încă n-au evoluat spre minciună, ei încă nu ştiu să mintă. Ce şi-au spus, ce şi-au jurat, ce şi-au declarat prin această tăcere încărcată de iubire, plină de adânci semnificaţii, numai cei doi îndrăgostiţi ştiu. În dimineaţa zilei a treia, domnul profesor Emilian încercase un zâmbet la salutul Eugeniei, dar nu-i ieşise decât un perceptibil tremur al buzelor. − Sunt sigură că vreţi să ştiţi ce face Moţu! El închise şi deschise ochii. − Păi… face foarte bine, este un scumpic de care, eu şi Iulian, neam îndrăgostit… Ultimul cuvânt fu aproape acoperit de soneria telefonului. Îl scoase repede din buzunar şi privi ecranul. Era un apel de la șoferul 211

Autograf pentru m(â)ine ambulanței. − Mă scuzaţi, am o urgenţă, vorbim mai târziu! spuse ea, plecând în grabă. Alergă pe hol şi când deschise uşa de la ieşire, apăru şi ambulanţa. Se urcă mai mult din mers: − Ce-i, nea Tase, unde arde? − Nu arde, tată! Mai grav, avem un accident cu victime… două… stare foarte gravă! Eugenia îşi fixă centura de siguranţă şi mâna dreaptă i se încleştă de mânerul portierei. Mai mereu accidentele, mai ales cele auto, o puneau la grea încercare, din toate punctele de vedere. Dar cel mai mult o impresionau accidentele în care erau implicaţi şi copii. După nici două minute se aflau pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Îl privi pe nea Tase cu coada ochiului. Îşi toca mărunţel vârful din dreapta al mustăţii, semn că era concentrat la maxim. − Unde? îndrăzni ea să-l întrebe. − Intersecţie: Ferdinad cu Mihai Bravu! răspunse el telegrafic. − Cât crezi că facem? − Şase-şapte minute… mama lui de trafic! ridică el din umeri a neputinţă. Nu-l mai întrebă nimic, concentrându-se şi ea asupra infernului din stradă şi rugându-se ca sirena lor să fie auzită şi de şoferii, mai ales cei tineri, care aveau muzica pusă la maxim. Observă de departe lume multă adunată în intersecţia cu pricina. Pe deasupra capetelor mulţimii îi văzu şi pe cei de la descarcerare că roiau în jurul maşinii răsturnate. Sări din ambulanţă, cu trusa medicală într-o mână, alergând spre autoutilitara cu roţile în aer, dar… dar după primii paşi simţi cum pământul îi fuge de sub picioare şi genunchii i se înmoaie. Recunoscuse autoutilitara şi sigla firmei de distribuţie: era a lui Iulian. Bărbatul pe care cei de la descarcerare se străduiau să-l scoată dintre fiarele contorsionate. Era el… Iulian. Apucase să-i vadă faţa şi privirea fixă. Apoi totul se scufundase într-o lumină albă, ca o explozie în capul ei şi un piuit straniu îi paraliză auzul. Simţi cum se prăbuşeşte şi o durere acută îi străbătu capul. O linişte şi o căldură nefirească îi cuprinse tot corpul ca o învăluire ceţoasă. Când Eugenia şi-a revenit din starea comatoasă, parcă tot un piuit a 212

Antologie „Însemne culturale” 2013 trezit-o la viaţă. Ceva îi ţiuia în creier. Primul lucru pe care-l conştientiză fu că totul în jurul ei era alb şi doar piuitul acela o apăsa, o deranja chiar. Întoarse uşor capul în ambele părţi şi brusc realiză unde se află: salonul de terapie intensivă, salonul unde îl adusese ieri pe domnul profesor Emilian. Închise şi deschise ochii, apoi îi închise din nou: nu, nu visa, se afla în salonul de terapie intensivă. Simţi o mână caldă şi delicată c-o ţine uşor pe-a ei: − Eugenia, draga mea, te-ai trezit? Recunoscu imediat vocea Doinei şi deschise ochii: − Ce s-a întâmplat cu mine, cum am ajuns aici? întrebă ea mai mult în şoaptă. − Ai… te-ai accidentat, te-ai lovit la cap foarte tare… ai fost în stare comatoasă… − Comatoasă!? Cât? − Păi… cam zece ore… − Zece ore!? Eugenia închise iarăşi ochii. Fragmente cu imagini şterse, neclare, înceţoşate se derulau fără noimă prin mintea ei şi brusc derularea se opri: o autoutilitară cu roţile în aer... − Iulian!... aproape că ţipă ea, deschizând ochii. Iulian!… Unde este Iulian, Doina?! o întrebă încleştându-şi degetele pe mâna ei, parcă fiindu-i frică să nu plece fără să-i spună. În primele secunde Doina, o privi doar. Deşi se pregătise psihic pentru acest moment, ştiind că va fi întrebată, nu se mai putu abţine şi ochii i se umeziră. Puse mâna liberă peste mâna Eugeniei, şi mângâindo, spuse în şoaptă: − Iulian… Iulian a… se opri, nu mai avu puterea să continue, parcă o gheară nevăzută se încleştase pe gâtul ei, oprindu-i cuvintele acolo, prin strangulare. Eugenia realiză totul într-o clipă. − Nu!!! gemu ea sfâşiitor, cu privirea înfiptă parcă în ochii Doinei. Nu!… Nu se poate, Doamne!… Nu!… Spune-mi că nu-i adevărat, spune-mi Doina că nu-i adevărat!… şi lacrimile îi inundară ochii. Doina se aplecă uşor peste Eugenia, cuprinzând-o cu braţul liber, suspinând uşor. După câteva secunde se ridică brusc: simţise corpul Eugeniei că se relaxase dintr-odată şi mâna n-o mai strângea cu putere. 213

Autograf pentru m(â)ine Brusc, aparatul care-i supraveghea ritmul cardiac, începu să piuie. Eugenia intrase în stop cardio-respirator. Doina apăsă pe un buton chemând urgent medicul de gardă. Tot în acel moment uşa salonului se deschise şi un spate de brancardier îşi făcu apariţia trăgând după el un pat. − Lasă-l la mine şi fugi după medicul de gardă! Am urgent nevoie de ajutorul lui! strigă ea la brancardier. Veni şi o altă asistentă: − Ai grijă de domnul Emilian, conectează-l la aparate... Intră şi medicul de gardă. − Eugenia a intrat în stop!… îl informă ea scurt. Amândoi începură manevrele de resuscitare. După aproximativ o oră, se opriră. Eugenia îi părăsise. Plecase să se întâlnească cu Iulian acolo sus în ceruri. Cupidon îi chemase la el. Domnul profesor Emilian, după aproape şase luni se refăcuse complet. Avea o inimă tânără… avea inima lui Iulian. Aflase de la asistenta Doina toată povestea lor de dragoste. Mergea în fiecare duminică cu flori, la mormintele celor doi, care erau îngropaţi în acelaşi cimitir, dar în locuri diferite. Începuse demersurile şi lupta cu birocraţia cimitirelor, voia să construiască un cavou în care cei doi îndrăgostiţi să fie împreună pentru eternitate. Nu ştia nici el de unde-i venise această idee, dar simţise că aşa trebuie să facă. De unde să ştie că-n pieptul său trăia o inimă care făcuse o promisiune: „Că şi după moarte va bate pentru cineva!”

214

Antologie „Însemne culturale” 2013

VIOLETA FLORENTINA ION (Bucureşti)

Data nașterii: 12 ianuarie l959; Studii: Facultatea politehnică Bucureşti, promoţia 1984; Cărți tipărite: „Idoli fără cer”, Editura „ Preşcoala”, Râmnicu Vâlcea.

Licitaţii am scos la licitație ochiul în care se oglindea dumnezeu când buzele lui fierbinți îmi ardeau linia vieții și cerul de vise uzat ce-i drept sub care te-ai declarat sclavul sclavei tale preț de pornire capătul liniei lui 103 rapid voi mai licita soclul și urma tălpilor și cuiele care ți-au pironit sentimentele rugina lor ți-a mâncat din carne și găurile găurile negre din sufletul meu implorând pereții ce-mi mușcau din tâmple preț de pornire răstignirea mea am mai scos la vânzare poveștile speranța caseta pe care o păstrezi cu sfințenie la capătul patului și-o arie din My Fair Lady 215

Autograf pentru m(â)ine (ai fi vrut să scot la mezat și iertarea dar nu am putut se caută doar iertarea neiubirii) ai licitat maxim și ai câștigat nu ți-a păsat de preț doar două vieți

Frângeri am bântuit o viață întreagă scormonind cu disperare la temelia semnelor de întrebare am visat păsări albe surpau adevăruri mutilate dar soldații mei de plumb n-au primit nici măcar onorul am cotrobăit prin caverne în care falsitatea făcea echilibristică pe lama bisturiului ce retezase ultima speranță stalactitele purtau lilieci în păr jurând că a venit primăvara dar santinelele mele anunțau dezertări cu mâinile goale mi-am extirpat tumoarea am tras spre mine arzânde veri și-am respirat despletite candori de maci ce-și frâng trupul mi-am dus surâsurile printre colți flămânzi de viață și le-am predat necondiționat

216

Antologie „Însemne culturale” 2013 Idoli fără cer în sala de așteptare tu ai fost singurul idol te-am bombardat cu pietre te-am mânjit cu noroi ți-am falsificat fiecare zâmbet am scrijelit pe trupul tău ca pe zidurile orașelor noastre graffiti dar ai răsărit iar și iar până când m-ai luat de mână și ai aruncat broboadă de albastru înflorat peste cerul primei nopți de dragoste m-ai urcat lângă tine pe un alt soclu încet încet am început să jinduim fiecare după bucata celuilalt de cer curg macii râuri din clipa ce piere fiecare pe piedestalul lui idoli în mizeria frumuseții lor unul la nord și celălalt la sud despărțiți irevocabil de o simplă silabă mă auzi?

217

Autograf pentru m(â)ine La polul sud la polul sud al ochilor tăi sângeră gura lângă horn nepângărit de flacără stalactită a înghețului din tine am coborât din trup de vară într-un sens giratoriu năucitor în care prioritățile au fost iremediabil inversate mi-ai încălțat sufletul în sandale de bogdaproste și mi-ai vândut urmele pe-o ulcică de vin râdeai când m-am rătăcit prin mările tale cu iz de iubiri intrate-n insolvență ți-ai scos la șosea visele printre automate de cafea și vedete de Playboy pe mine m-ai abandonat prin uitări cu aromă de pelin pe umeri trec trec tramvaie fără vatmani și plâng la capăt de linii

Doar un bilet... dus țigara ta fumegă încă în scrumiera de lut a trupului meu gust de toamnă la camera în care ploile își pun straie cernite ferestre către mine își atârnă cercei la urechi 218

Antologie „Însemne culturale” 2013 mie îmi atârnă zilele a neputință pe muchii de soartă se umple aerul de urmele tale urme de adevăruri fardate de zâmbete fără călăuză de cavaleri apocaliptici capete de pod fără ape și fără șine de tren ceasuri dezmembrate ce strigă a singurătăți de cuc și bilete către iad doar dus (pe timp de criză n-avem bani de circuite turistice)

La mansardă liliacul a înflorit orb ți-ai aruncat ochii spre mine de atunci îi țin ascunși în bluza aia prin care mi se vedea sufletul decoltat până la brâu țesută-n război de sălbatice guri și gust de năluci arse de dor cămile însetate au călătorit prin palmele mele s-au prăvălit zilele rupte și sfâșiate pe la coate în măruntaiele tale până când am rămas cu sufletul zdrențe exilat dincolo de meridianul poveștilor undeva la mansardă liliacul a înflorit orb

219

Autograf pentru m(â)ine Cu mărgele colorate mă dor drumurile neumblate și zilele nenăscute în trupu-mi uitat la morga orașului plâng cireșele de la urechile copilăriei iar liliecii mi s-au prins în păr și jură că sunt fluturi plâng codițele împletite din scrinul bunicii retezate ca podul de piatră torente ce-n clocot nebun se aruncă pe râpă de nor se mulează pe griul mat care a invadat ochiul cărând la vale țipăt mut de viață bat clopote la ceasul zăgazurilor frânte bat cu limbile rupte în urmă două maluri sângeră a scaieți pe cerul răsturnat în atele de plumb cerșetori la garduri de ceață letale așchii de apă stau în prag de sorți zăvorâte miroase a hoit speranța ridică brațele cu mărgele colorate la gât

220

Antologie „Însemne culturale” 2013

VASILE IONAC (Dej, jud. Cluj)

Cărți tipărite: „Iubind iubirea” – 2010 „Cântece de dragoste” – 2013 „Priviri peste timp” – 2013 „Mesaje despre cuvinte” – 2013

Descântec Ești o femeie frumoasă fiindcă privită prin ochii mei întruchipezi toate culorile deodată și taci surâzând în cel mai neasemuit cântec. ești o femeie frumoasă pentru că te asemeni femeilor care știu cum și când se gustă din mierea păcatului. ești o femeie frumoasă pentru că în fiecare clipă rodești începuturi. ești o femeie frumoasă și atunci când nu întrebi nimic, dar știi toate direcțiile și timpii în care dragostea poate fi găsită. 221

Autograf pentru m(â)ine pentru că ești o femeie frumoasă, chiar cea mai frumoasă, privită prin ochiul sufletului meu, îndrăgostește-te de noi amândoi și adună-ne în veșnicia, fie și de o clipă, a unei mari iubiri.

Scrisoare de brumă și frig Scrisoarea cea de brumă și uitare, Eu sper să te găsescă la căldură; În mintea mea n-am bucurii, nici ură, Nici nostalgii de nesfârșiri astrale. Îmbătrânit, stau chiar în buza iernii Și număr de prin viscole zadarul; Covor de frunze-a așezat dricarul Chiar în pădurea ce-și gonește cerbii. Se gudură suspinele prin gânduri. Chiar când îți scriu, pe pană-mi simt cenușa. Un vânt târziu îmi mai deschide ușa, Demult, doar cu tristețea, suntem singuri… Ce bine mi-a mai fost cândva cu tine! Mi se părea că viața-i nesfârșită, Dar astăzi, luat de vreme în copită, Trăiesc ca un scaiete pe ruine. De te iubesc acum, nu mai contează, Căci am ajuns o umbră mișcătoare, 222

Antologie „Însemne culturale” 2013 Care își calcă visul sub picioare Și doarme cu durerea pe-o spetează. N-am întrebări să-mi pun, răspuns nu caut Și nu zidesc tăcerile cu haita; Când mă privești, te simt cum sapi cu dalta Dorința care-nalță cântu-n flaut. Din bunăstarea dimineții tale, Nu vreau nimic. De ce folos să-mi fie, Un cânt care se stinge-n colivie, O floare ruginită de petale? Scrisoarea mea, n-ai s-o citești vreodată. Doar eu o scriu, de dragul cel de-aiurea… Îți amintești? Cândva-nverzea pădurea, Iar noi pășeam spre zarea neumblată…

Copaci de cuvinte Mie-mi vorbește toamna despre muguri, iar clipa, despre despădurirea de frunze a codrilor; poate sunt chiar clipele în care mai rămân câțiva pași nefăcuți, și la care am fi putut ajunge obosiți, dar în vremea ăstei vieți… te ating doar cu un gând; atât mi-a mai rămas dintre toate cuvintele acelea 223

Autograf pentru m(â)ine pe care ni le-am fi putut spune cu șoapta. cauzele, îmbătrânite la marginea luminii, mai bârfesc despre noi, în vreme ce ni se sting numele pe care ne strigau îngerii. scrisoarea aceasta, cât o frunză în calea unor pași nesosiți, mi-o voi trimite mie, fiindcă știu, nu se va naște acel timp în care aș fi putut să te uit.

Tăcere de drag Nu-ți voi spune că ești prima ființă care m-a văzut încercând să mă descompun într-un cântec, nu-ți voi sugera că numai tu știi cum încerc să fac din spusă cuvânt iar cuvintelor să le înalț statui din semne, nu ești singura căreia i-am ascuns că tăcerile mele vorbesc iar axul anotimpurilor nu trece prin calendare; 224

Antologie „Însemne culturale” 2013 despre mine au aflat copacii că îi cunosc dincolo de identitatea pădurii și codrii că îi știu freamăt cu freamăt. doar iubirea pe care ți-o port nu seamănă cu nicio culoare, cu niciun cântec, cu niciun parfum și din cauza inefabilului, nu suportă îmbrăcămintea de semne. dragostea pentru tine are în ea înălțimea culorilor încă nevăzute, puritatea imnurilor sacre, gustul grădinilor mângâiate de roua zorilor noi, însă toate acestea nu am cum să ți le spun decât cu lacrima bucuriei; Dumnezeu ne-a dat unele simțăminte ca să le putem tăcea dumnezeiește!

Declarație de dragoste Dacă vrei să afli cum se odihnesc îngerii, vino în lumea cuvintelor nerostite, în țara izvoarelor ascunse de sete, în lumea dimineților care răsar perpetuu. feriți de oboseala trecerii, îngerii zboară odihnindu-se în cântecul cuvintelor care îndrumă sau poate 225

Autograf pentru m(â)ine într-o cuprindere de necuprins. eu nu o să te chem strigându-te pe nume, eu am să te rostesc așa cum torentele aduc înspre albii lumina zăpezilor care pleacă, am să te privesc dinspre lumina stelelor care ocrotesc Luna când mările se întâlnesc cu țărmul, silabe de încântare devin cuvinte doar atunci când îmi pot desena prin gânduri surâsul și șoaptele tale, uimirile înfloresc în parfumul dorinței mereu când te caută. dacă te-aș putea cuprinde într-un cântec de dragoste, aș rămâne mut pentru restul vieții; niciodată un altul asemănător nu aș mai fi în stare să rostesc!

Chiar ești o lumină Părea că este o lumină (căci întuneric nu era) drumul acela pe care au trecut carele cu timp ale altor vremuri soseai fluturând un surâs fără anotimp definit, veneai spre mine nu dintr-un impuls întâmplat, ci dintr-o întâmplare hotărâtă ai spus cuvintelor că mă placi 226

Antologie „Însemne culturale” 2013 și că pot să-ți fiu adevăr într-o dragoste imensă; nu știu cu ce dimensiuni ai măsurat dar totul s-a prelins într-o banală uitare dinspre trăirea ta. ...o tăcere planează peste gânduri, cuvintelor le e târziu ca să se nască, drumurile zdruncină ecouri și multe stări pipăite de a fi nici nu au existat... tu chiar ai rămas o lumină în ochii sufletului meu și ori de câte ori te pot vedea, simt ce gust a avut primăvara.

Departea De ce tu trebuie să fii aşa de frumoasă şi eu mereu atât de departe? se amestecă într-un mod indecent timpul cu punctele cardinale; se nasc dimineţi cu iz de înserare când marea îşi caută ţărmuri în rostirea unui val, tu poţi să mă uiţi pe numele mic, eu te ştiu doar rosti pe numele de chemare; între noi numai risipirea 227

Autograf pentru m(â)ine nu este în vacanţă. am să-ţi simt parfumul trecerii dincolo de paravane; fără identitate voi rosti cuvintele, nu-mi voi asuma nici măcar o şoaptă din freamătul care stârneşte cântecul, am să îndrăznesc să te ating cu roua primilor zori, cu adierea blândă a zilei sau poate, în taină, cu răscrucea din vis a cărărilor mele neumblate. eşti aşa de frumoasă şi departe de vârsta lutului meu încât nu îndrăznesc să mângâi nici cu privirea taina unei îmbrăţişări.

228

Antologie „Însemne culturale” 2013

LUCREȚIA IONESCU Studii: A absolvit Facultatea medicina veterinară, Iaşi, şi Facultatea de jurnalism, Bucureşti; Debut literar: poezii în Revista „Cronica”; Colaborări: „Convorbiri literare”, „Urzica”, „Contemporanul” ș.a; Redactor-şef la Ziarul „Deşteaptă-te, române!” şi la Ziarul „Viaţa studențească”; Cărți tipărite: „La porţile amintirii”, roman – 1990; „Oglinzile timpului”, poezii; „Descântece pentru ursită”, studiile etnografice; „Magia descântecelor”; Volume colective: „7 poeţi ai Iaşului”, „Muguri iertaţi”, „Cărticica mea de Crăciun”, „Cărticica mea de iarnă”, „Arta sfâşiată”, „Cuvântul ca o pradă”, „Amintiri temporale din faptul serii”, „Surâsul primăverii”, „Fântâni de gând prin uni...vers”, „Leagănul lirei”, „124 Poeţi contemporani”, „La confluenţe de gânduri”, „Confluenţe poetice”, „Dincolo de cuvânt”, „Dispare dragostea?” etc.; Premii: Premiul de Excelenţă la Concursul naţional de poveşti „Universul poveştilor”, 2011 ș.a.

POEZIE Îndulceşte-mi adevărul, Timpule! Am îmbrăcat Timpul cu mătăsuri, l-am fardat cum doar o femeie ştie să-şi ascundă neîmplinirile sub spoiala speranţei. 229

Autograf pentru m(â)ine Îmbrăţişează-mă şi nu-mi spune despre asfinţitul iubirii şi despre răsăritul sfârşitului, îndulceşte-mi adevărul, Timpule! dincolo de mine se ceartă orele, a îngheţat sărutul la Poarta Aşteptării, se despletesc secundele în sterlici de-argint. Cuprinde-mi sufletul, Timpule! cu amândouă braţele şi uneşte-l cu sărutarea ploii ce-a bătătorit cărarea spre mâine.

Schimb de roluri Am păşit cu stângul, dreptul, acoperit cu valuri de idei, luaseră forma albatrosului, se zbătea neputincios pe marea vieţii, curcubeul s-a aruncat în apus, nicio adiere de vânt nu clătina tăcerea, doar cuvintele, în bezna zilei, se aşterneau grăbite pe altarul de crizanteme, la întretăierea de ani. Am simţit cum mâna dreaptă a devenit neputincioasă după ce a lovit cu piatra mândria de a fi sărac, aşchii fosforescente s-au adunat lângă piciorul stâng, pe cer, ochii albaştri ai nopţii lăcrimau rar, o stea ducea dor de dor mâna strângă, ce a înlocuit mâna dreaptă, abia învaţă să scrie cuvântul „Iertare”.

230

Antologie „Însemne culturale” 2013 Refuzul îngerilor L-am mângâiat pe Nicolae Bălcescu cu timiditate şi cu răutatea omului ce poate atinge cu greu valoarea materială, i-am admirat ochii pătrunzători ce-mi citea în suflet descântecul nopţilor albe, faţa avea o parte din frumuseţea lacrimii, alunecând anevoios printre strugurii brumaţi ai tinereţii, cealaltă parte, ascunsă în fericirea de ieri, se ofilise, albise, se zbârciseră printre mulţimea de consoane toate agitându-se în jurul literei „B”: Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine. Nicio vocală nu-mi întindea braţul pentru a atinge creştetul plin de numere a lui Bălcescu ascuns printre mormanele de versuri, printre frunzele ruginii ale rătăcirii tomnatice, dincolo de asfinţit se uscase şi ultima încercare de a mi-l face prieten. Cu mândria unui conducător, mi-a întors spatele, fulgerându-mi inima din motive subiective a mai făcut doi paşi, braţele i-au devenit aripi şi o dâră de clorofilă s-a împrăştiat pe gândurile mele răzleţe înmugurind durerea de ieri. Bălcescu, Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine au devenit bogăţii spirituale care nu sunt recunoscute nici măcar de îngeri.

231

Autograf pentru m(â)ine Jocul de-a viaţa Se grăbesc oamenii spre un botez, o înmormântare sau spre jocul de-a viaţa într-o odăiţă mică, plină cu lucruri inutile, cu mirosul înecăcios al trecutului ce se revarsă pe cerul străveziu al credinţei din care au mai rămas două, trei lumânări aprinse. Jocul de-a viaţa devine o glumă a lui Dumnezeu ce pune pe acelaşi taler bogatul şi săracul, fericirea şi nefericirea, cioara şi lebăda, a uitat Dumnezeu de tot ce-i lumesc simţămintele mele n-au ajuns până la El, îngenuncherea dureroasă nu L-a mişcat şi nici rugăciunea n-a strivit privirea mohorâtă ce căuta cu lăcomie încuviinţarea. Jocul de-a viaţa a devenit joc de copii, mă ascund după scutul credinţei nimeni nu mă va găsi la ceas de taină alerg bucuroasă spre locul fixat de către destin o cruce răzleaţă scrisă cu alb întinde urâcios şuviţa de vise totul e alb: în suflet, pe deal, pe cuvinte şi Jocul de-a viaţa se lasă sedus de crucea albă împodobită cu vis un semn de departe se vede albind e îngerul morţii ce caută mir.

Structura secundei Am împărţit în trei secunda: trecut, prezent şi viitor, Dar, vai, împărţirea mi se pare nefirească! 232

Antologie „Însemne culturale” 2013 Viitor? Despre ce viitor vreau să vorbesc? e doar prezentul care-mi sugrumă aşteptările cârpite cu lut negru, lut brut adus pe umeri din prăpastia nefericirii, nu mai pot să-i modelez forma primitivă mi-e sete de ziua de mâine, gura îngheţată a înţepenit cuvântul pe o notă de pian şi atâtea aveam să vă spun într-o singură secundă devenită trecut în cetatea Nirvanei. cireşele de mai ale copilăriei, mirosul de salcâm al iubirii, dezamăgirile adunate cu rost în plânsul nopţii toate fac parte din structura secundei ofilită şi ea la colţ de oră.

Pasărea Alcion Dragostea venea dintr-un loc îndepărtat născută din pasărea Alcion, venea aducând iz de primăvară cu numele tău pe buze. Sonata Amintirii, Alcion cântă la pian singurătatea, mâinile regăsesc iubirea clapele pianului au ruginit şi le dor, un oftat la Porţile Amintirii

233

Autograf pentru m(â)ine Sufletul ruginiu al poeziei S-a furişat în suflet ruginiul toamnei, inima a devenit frunză de lut, gata să se desprindă din trunchiul scorţos, bolnav, mutilat de atâtea păsări ce i-au sorbit esenţa, i-au lovit orele cu ciocul de granit, i-au sfărâmat corola de smarald împletită din dor şi uitare. Ochiul cerului plânge ruginiu, câte o vorbă rebelă se ascunde în asfinţit, poezia a luat formă de stea, aleargă pe pământul făgăduinţei cimentat, prea devreme? prea târziu? cu litere ce se aştern dezordonat pe linia vieţii. Cu mâna întinsă spre Dumnezeu cer îndurare, din suflet cresc sălcii aplecate spre viforul ploii, în care şi-a făcut cuib astă iarnă o lebădă, mâna a devenit o cruce banală pe care scrie „Viaţa nu iartă!”, doar steaua ce aleargă pe cer nevăzută

PROZĂ Dragoste de țigancă Trenul duşmănos nu mai voia să plece. Trenul durerii, trenul dezamăgirii îi încurca viaţa fără sorţi de izbândă. Trenul Disperării o purta pe Rada pe apele tumultoase ale vieţii, aruncând-o la discreţia uraganelor ca pe o coajă de nucă în acel moment de răscruce. Zâmbea 234

Antologie „Însemne culturale” 2013 trist şi cerul a-nceput să plângă cu lacrimi de dor. Călătorii admirau frumuseţea enigmatică, retrasă ca o căprioară într-un colţ al vagonului, de frica colţilor duşmănoşi ai lupilor. Erau locuri libere, dar tânăra ţigancă stătea în picioare, privind din când în când spre Dumnezeu, de la care cerea îndurare. N-o incomodau privirile admirative ale bărbaţilor şi nici invidia femeilor... se obişnuise cu aceste mici răutăţi. – Cred că e fata lui bulibaşa, spune cu admiraţie un călător. – Desigur, e prea distinsă pentru a nu fi de rang mare, completează altul cu acelaşi entuziasm. Rada nu auzea, ori nu voia să audă. Privirea rece urmărea culoarea apusului de soare devenită vineţie, roşiatică, albăstruie – semn al zbuciumului sufletesc. Părul lung, de culoarea grâului copt, era legat cu o fundă roşie, într-o parte. Fusta vişinie, creaţă, fixată pe un cordon lat din mărgele, îi punea în evidenţă trupul firav, iar danteluţa albă, care abia se zărea de sub fustă, completa vestimentaţia aristocratică. Stătea cu mâinile în şold, severă, tristă, încercând cu greu să-şi recapete echilibrul lăuntric pentru a putea trece puntea suspinelor. Nicio mişcare de prisos din care să-ţi dai seama că ceva o nelinişteşte. Ochii, doar ochii nespuşi de albaştri, aruncau săgeţi de răzbunare, de nesupunere, în timp ce afară ploua din ce în ce mai tare. Îşi schimbă mâna în celălalt şold, iar cu vârful pantofului desena arabescuri. – Ce încălţăminte are! spune alt călător. Numai în filme am văzut o asemenea frumuseţe sinistră. Ţiganul îngână ceva timid, neîndrăznind s-o privească. Rada dă din cap dezaprobator, încruntându-şi sprâncenele. Obosit de atâtea refuzuri, îşi sprijină capul de geamul vagonului. Pe chip i se putea citi, în acea secundă, aşteptări, dorinţi, suferinţe cauzate de neputinţa de a materializa iubirea într-un legământ sfânt. Atent, vrea s-o ia de mână în acel joc al înserării. Ţiganca se retrage fulgerător, ignorând privirea devoratoare ce aluneca pe trupul ei. Stătea de multă vreme în aceeaşi poziţie ca nu cumva ţiganul şi, poate, iubitul nedorit, să-i înţeleagă greşit gestul. Trenul mergea repede, prea repede, fluierând nepăsător când se apropia de staţie. Palidă, închide ochii, refuzând realitatea ostilă. Viaţa se învârtea ca la roata norocului... Un fel de „Te iubesc” unde nu există 235

Autograf pentru m(â)ine număr câştigător. Ţiganul, a cărui eleganţă abia atunci am observat-o, ia luat traista ţesută din mărgele, ajutând-o să coboare. Un oftat prelung, multiplicat în mii de săgeţi, i-a secat sufletul şi ultima rază de speranţă. A coborât cu paşi şovăitori pe tărâmul disperării. Vântul amesteca frunzele copacilor, troienindu-le ca pe nişte amintiri, în locuri retrase. Din mulţime se aude glasul cristalin al surorii sale: – Rada! Rada! Chemarea se repeta fugar. Soarele trecuse de mult sub orizont. Pe furiş, îşi şterge lacrima, dar o altă lacrimă îi lua repede locul, şi privirea îi devenise o mare a suferinţei. Mergea încet, calculându-şi paşii cu grijă. Șatra o urma ca pe o regină. Rada, la un semn – a cui oare? –, a început să râdă, un râs dureros ce fulgeră inima ţiganului. Nemulţumit de răceala iubitei, dădea din cap, fără a putea să-şi adune gândurile. Aceasta privea în jur bucuroasă de florile apărute la colţ de drum, râdea tare, iar plânsul, devenit râs, lovea cu multă cruzime iubitul. Epuizată, neştiind de ce şi pentru cine a venit, s-a aşezat neputincioasă pe banca de la marginea peronului. Ploaia se oprise şi doar ţipătul păsării ce pleca spre zări necunoscute, o adusese la realitate. Fluieratul trenului prelung, strident şi indiferent ca notele unui pian ruginit, uitat de timp, o determină pe Rada să înfrunte uraganul: – Nu înţeleg tăcerea şi rostul iubirii. Sosirea mea te-a întristat? – Rada, ai uitat prietenii, obiceiurile noastre şi chiar dragostea mea. Depărtarea, despre care îmi tot vorbea bunicul tău, a făcut din tine o fiinţă total nouă. Asculta vorbele şi, simţind greutatea lor, răspunde răspicat: – Raul, mă acuzi pe nedrept, mă faci vinovată în faţa ta şi a şatrei. – Pe nedrept? – Ai vrea să te urmez, ştiu asta, nu trebuie să mi-o repeţi. Dar între noi există doar depărtarea... Două inimi ce nu se vor întâlni. Singură am să-mi croiesc drumul în viaţă, viitorul îmi aparţine. Prefăcându-se că nu aude ultimele cuvinte, ţiganul întreabă poruncitor: – Mă refuzi?! – Nu eu te refuz, ci inima. Ţi-aş mulţumi frumos dacă m-ai lăsa în pace... 236

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Rada! De ce?!... – Soarta mi-a scos în cale un alt bărbat... N-a avut putere să-şi termine fraza. Mâna lui Raul o strângea dureros. Dar ce e durea fizică pe lângă durerea sufletească atunci când soarele deznădejdii aruncă spre zenit raze de dor şi de tristeţe? – Ţin la tine, Rada! În toată această perioadă a absenţei tale, mi-am imaginat în fel şi chip momentul întâlnirii, când îmi vei aparţine toată. Spui că am greşit, dar cu ce? Nu înţelegi că Dumnezeu, şatra, mi te-au hărăzit? Obişnuieşte-te cu ideea că în curând vei fi a mea! Rada îl privea cu ură, gesticulând a nesupunere: – Crezi că au să facă din mine ţiganii ceea ce au făcut din mama? Profitaţi de moartea mamei, a bunicului, uitând că tata încă trăieşte? Nu voi deveni ţigancă de-a voastră cu sila! Raul zâmbea amar, compătimind-o: – Unde ţi-ai petrecut copilăria?! Nu aici, în mijlocul şatrei, pe marginea drumului? Ai uitat ziua când ai intrat la facultate şi ţiganii au petrecut bucuroşi, în jurul focului, că au printre ei şi o învăţată? Pe chipul tău ţi-am citit bucurie. Acum refuzi iubirea, neamul şi legea ţigănească, deşi ai totul la picioarele tale. Ce ţi-a dat în plus străinul de care-mi vorbeşti? – Nu ştiu, Raul, nu cred că-mi dă ceva mai mult, deşi nici lui nu iam cerut ceva, spune cu tristeţe Rada. Dar ce fac oare? Cum pot explica dragostea pentru un alt bărbat, omului care îi sunt la fel de dragă? – Atunci?... – E simplu: iubirea lui seamănă cu o zi toridă când doar apa rece a fântânii îţi potoleşte setea. Iubirea să fie oare răsăritul de soare ce nu mai apune? – Visezi, drăguţă, visezi... Rada era convinsă că visul va deveni realitate, doar pentru asta a muncit nopţi de-a rândul, a indurat umilinţe, a luptat cu cei din jur, cu sine pentru o clipă de fericire. Ură şi tristeţe, înfrângere şi durere, toate s-au aşternut între ei încât visele adormite sângerau cireşele de mai. – Vorbele tale, spune Raul apăsat, sunt pline de tâlc, nu-ţi pricep aşteptarea şi iubirea, străine mie. Ce te face atât de fericită? Cui şi de ce ai promis iubire? – Unui coleg de facultate pe care-l iubesc şi fără de care nu pot trăi, 237

Autograf pentru m(â)ine răspunde Rada plimbându-se în jurul băncii. Mă voi căsători cu el... Priveşte-mă! Sunt în stare să port masca fericirii o viaţă întreagă? Raul asculta dezinteresat spovedania iubitei. Ştia că legea ţigănească e aspră pentru cei care nu se supun. Rada oftă uşurată, scăpase de povara iubirii neîmpărtăşită. Îşi şterge ochii înlăcrimaţi, privind peronul pustiu ca propria-i viaţă. Raul, după un moment de ezitare, continuă: – Văd că ai înţeles greşit aşteptarea dragostei mele. Te-ai întrebat cât sufăr când eşti departe? – Ţi-am spus doar... – Ştiu. Mi-ai spus că drăguţul îţi este doctor, că drumul tău este diferit de al meu, că inima ta bate puternic pentru altcineva. Dar ai mai auzit la noi de trădare sau de răzbunare? Îmi aparţii aşa cum noi aparţinem lui Dumnezeu. – Adevărat vorbeşti, Raul, adevărat. Ne aşteaptă şatra. Priveşte, deja sunt aproape de noi. Însă te rog să-mi îndulceşti venirea... Vreau să merg la mormântul mamei. – Nu e timp de amintiri. Şatra vrea să petreacă. Și eu alături de ea! Îmbrăcată de sărbătoare, şatra a venit să-şi întâmpine învăţata. Se întorcea de la studii nepoata fostului bulibaşa şi logodnica lui Raul. Momentul era aşteptat cu nerăbdare deoarece era un prilej de a răsuna iarăşi lăuta toată noaptea. – Ce frumoasă te-ai făcut, Rada! spune sora ei, Crina, sărutând-o pe amândoi obraji. Puradeii strigau în cor: – Rada! Rada! A venit Rada! Ecoul repeta Radaa! Radaa! dureros ca un suspin. – Ai devenit o adevărată domnişoară, îi spune Rada bucuroasă surorii. Ce repede trece timpul… – Ce-i, Rada? Plângi de fericire? Întotdeauna lacrimile ţi-au făcut ochii nespuşi de albaştri. Nu plânge, draga mea surioară, nu plânge. Mămuca, acolo sus, te vede, va plânge şi ea. Asta vrei? – O, Crina, nu vezi cum sunt încolţită de către şatră? – Spui postii, răspunde Crina, râzând: Toţi ţiganii vor să petreacă alături de voi, la logodnă. – Taci, Crina! 238

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Am greşit cu ceva? – Nu, n-ai greşit... Lasă-mă, te rog, câteva clipe singură. – Şi eu lângă cine să merg? Culoarea albastră-vineţie a cerului îi dădea un sentiment de siguranţă. Vântul, la fel ca altădată, legăna încet florile, iar păsările cu trilurile lor spărgea liniştea serii în fărâme de dor. Ca o zeiţă, cu părul în bătaia vântului şi a sorţii, Rada mulţumi mamei că i-a dat curajul să lupte pentru a-şi împlini visul. Îi lipsea blândeţea ei, vorbele de încurajare şi poveştile pe care i le spunea până în zori de ziuă. Ţiganii cântau fericiţi. Era cântecul începutului şi al sfârşitului iubirii imposibile. Alerga pentru a-şi întâmpina destinul, fără ca cineva să-i vadă lacrima şi să i-o şteargă: „Eu, Rada, voi învinge legea ţigănească, voi schimba destine, deşi nu sunt un Dumnezeu!”, spunea fără să observe privirea triumfătoare a şatrei. În faţa ochilor s-au derulat amintiri adunate într-un ungher al sufletului. – Dacă ar fi trăit mama… Rada se sperie de glasul sfâşietor de dureros. – O pot înlocui, şopteşte Raul luând-o de braţ. Când vei deveni mamă vei uita de aceste amintiri fără rost. Dinspre apus vedea culoarea cărămizie a cerului, parcă prea cărămizie pentru acest început de drum. Cer şi pământ s-au amestecat pentru o clipă, iar ploaia trimitea picături calde ale iubirii neîmpărtăşite. Ţiganii, surprinşi de tăcerea lui Raul, îl mustră aspru: – Nu-ţi stă bine, băiete, în postura de logodnic trist. Ce, nu te bucuri că ţi-a venit femeia? Până azi se auzea doar glasul tău, iar acum, când este aici, nu-ţi mai place nimic. Care-i baiul? Raul nu răspunde provocării, chiar dacă inima îi bătea cu putere în piept. – Poate nu-i mai este drag, se aude o voce în mulţime. – Ei, şi tu, fă, Sultano, nu mai cobi! zice o ţigancă învârstă fără a-şi lua ochii de la Raul. – De… Ce aduce ceasul, nu aduce anul, îngână Sultana, făcându-şi semnul crucii. Raul se așeză la masă lângă Rada. Ţiganii, mulţumiţi de nunta pusă la cale, jucau de mama focului. Două inimi băteau puternic şi durerea lor se împletea cu cea a clopotului ce amintea oamenilor că sunt 239

Autograf pentru m(â)ine trecători. Inima Radei îşi cerea dreptul la iubire, la viaţă, la cântec şi descântec. Mâna încărcată de inele abia atingea mâncarea. – Mănâncă mai cu poftă, spune mama lui Raul. Uite ce slabă eşti... Te bate vântul. Îi întinde o pulpă de pui, iar ochii o săgetau cu răutate şi cruzime, ca şi cum întregul necaz al ei ar sta în faptul că e prea slabă fata. Câte nelegiuiri nu s-au petrecut în rândul şatrei din cauza dragostei pătimaşe! Mama Radei o viaţă întreagă a urât iubind, a zâmbit prin suferinţă şi a murit iertând pe cei care i-au ucis dragostea. „Se poate repeta durerea?” se întreba Rada. „Nu, nu e posibil să am acelaşi destin! Am s-o răzbun pe mama, înfruntându-mi soarta!”. – Ciocnim paharul pentru tineri, spune noul bulibaşa, ridicându-se în picioare. E ziua lor, e logodna lor! Hai, cântaţi marşul de primire! Ţiganii îşi acordau instrumentele, în timp ce puradeii veneau mai aproape pentru a vedea mireasa. Privirile ucigătoare ale celor din jur, care o urmăreau ca pe un animal de pradă, o epuizau. Sufletul mutilat nu mai rezista stresului. Grăbită, se ridică de la masă, scuzându-se faţă de cei prezenţi: – Drumul a fost lung şi obositor. Vreau să mă odihnesc. Crina, vino cu mine. – Să se ducă Raul! strigau ţiganii nemulţumiţi. – Crina merge cu mine, spune Rada cu ultima fărâmă de putere. Raul să-şi continue distracţia… Raul ar fi vrut ca pământul să se despice în două, să-l înghită pentru a nu mai ajunge la batjocora şatrei. Bea pahar după pahar, fără să ridice ochii din farfurie. – Nici în prima zi nu-ţi conduci nevasta? întreabă un flăcău de-o seamă cu el. – Asta nu e treaba ta! se răsteşte Raul, trăgând cu ochiul la mama sa. – Nu e treaba lui, dar e treaba noastră, intervine cel mai bătrân dintre ţigani. Nu miroase a bine această logodnă... Fata e schimbată! – Am mai spus, interveni bulibaşa, că multă carte strică. S-a îndepărtat de noi şi Dumnezeu știe ce o să mai vină... – A-nvăţat carte multă, completează Raul, luându-i apărarea. – N-am nevoie de o noră învăţată, ci de una care să muncească şi să 240

Antologie „Însemne culturale” 2013 facă puradei mulţi. Nu-mi place că te faci de râs, Raul. Fii bărbat aşa cum te-am învăţat! Şi maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, până ce a murit n-a fost mulţumită c-a luat un ţigan de-a nostru. Îi seamănă leit la nărav, asta e! – Ce-ar fi vrut, întreabă Raul, să se căsătorească cu un prinţ? – Nu e vorba de avere, explică bulibaşa cu amărăciune, ea avea patimă pentru un rumân, dar s-a terminat rău de tot. Rumânul a fost omorât! Înmormântarea rumânului şi nunta cu Didi a avut loc în acelaşi timp. – Tată! strigă Raul din capul mesei. Să nu mai aud vorbele astea. Povestea n-o să se mai repete! – Nu-mi da poveţe, fiule! Raul nu se lasă copleşit de vorbele dure ale tatălui, dorind să se facă simţit în mijlocul şatrei: – Ai uitat c-am devenit bărbat şi am şi eu un cuvânt de spus?! Știu ce trebuie să fac în viaţă şi fără sfatul vostru! Ţiganii ascultau cu sufletul la gură ciorovăiala dintre bulibaşă şi fiu. Nimeni până la el n-a avut curajul să-şi contrazică stăpânul în văzul tuturor. – Ai dreptate, Raul, răspunde bulibaşa cu un calm fals, ai devenit bărbat fără să observ. Ai păreri diferite, vorbeşti ce nu trebuie... Să dea Dumnezeu să rămâi aşa toată viaţa. – Cum? întreabă Raul nedumerit. – Aşa cum vrei să pari. Iubirea pentru Rada l-a făcut să treacă peste cuvântul tatălui şi să nu accepte dragostea respinsă. Trebuia să aibă putere ca să lupte contra celor din jur, a sorţii şi a propriei iubiri. Surâzând dispreţuitor, îndeamnă ţiganii să bea: – Să cânte lăutarii! Să bem! Ceasul ăsta n-o să se mai repete. O dată se logodeşte ţiganul, o dată şi bine... Nu-i aşa, tată? – Aşa este, Raul. Aşa-i cum spui! Dar logodnă fără logodnică s-a mai văzut vreodată? Din ochii lui Raul ieşeau săgeţi de mânie: – Mă duc să-mi aduc ţiganca! Să se bucure de cinstea ce i se face! – Aşa, Raul, aşa te vrem! strigau ţiganii bucuroşi. Alerga ca un nebun spre camera Radei, ca şi cum acolo l-ar fi 241

Autograf pentru m(â)ine aşteptat cineva cu drag: – Rada, locul tău e lângă mine! Vino, şatra vrea să te slăvească! Nu fă nazuri, măcar în al doisprezecelea ceas. Palidă, cu părul în dezordine, Rada apare în pragul uşii: – Nu-ţi aparţin! Pleacă! Raul o privea cu fals dezinteres. Îşi înfunda pălăria pe cap, râzând, din când în când, ca un învingător. – Nu merg, Raul! N-auzi ce-ţi spun?! – Vrei s-aduc ţiganii să te ia cu forţa? o întreabă Raul, sigur pe sine. Vei rămâne lângă mine toată noaptea, chiar de-ar fi să fac moarte de om. – Ascultă, Raul: niciodată n-am să-ţi fiu nevastă! N-am să mă ascund ca mama şi n-am să trec prin ceea ce a trecut ea. Spune şatrei că am alt bărbat. – Blestemată să fii, pui de târfă! Am să-mi bat joc de tine în văzul tuturor. O să te îngenunchez aşa cum n-am mai făcut-o. Cine va avea curajul să spună că nu are dreptate feciorul bulibaşei? Vrei un bărbat deschis la culoare, un rumân... Ei, bine, mulţumeşte-te aşa cum sunt. Eşti muierea mea! – Nu merg acolo, unde toţi mă pizmuiesc! – Bine, drăguţo! Mă duc să le spun ţiganilor că nu vrei să vii. Ei nu stau mult pe gânduri... Sau ai uitat că n-ai pe nimeni alături de tine? – Îl am pe Dumnezeu! strigă Rada, încercând să se desprindă din braţele vânjoase ale lui Raul. – Până la Dumnezeu, dracii îţi scot ochii… – Nu merg, Raul, nu merg! plânge Rada, fără a se mai opune. – Am să te înşăl pe toate drumurile ca să te fac de râs cu toată învăţătura ta. O faci pe-a domnişoara şcolită, dar eşti ultima târfă din şatră. Credeai că n-am să-ţi cer socoteală că ţi-ai pierdut fecioria? – E adevărat, Rada, ce spune Raul? o întreabă Crina, speriată de moarte. E adevărat?! – Da, e adevărat! – Vino, frumoaso, spune batjocoritor Raul, luând-o de după gât, de acum eşti la cheremul meu! Ce-ar mai râde şatra daca ar afla că feciorul bulibaşei ia de nevastă o târâtură. – Ai face bine de-ai povesti şatrei adevărul. Astfel, voi scăpa de 242

Antologie „Însemne culturale” 2013 tine şi de blestem. – Rada! Rada!! strigă Crina, răpusă de ruşinea pe care i-o făcuse sora ei. Văzând lacrimile Crinei, îl luă de braţ pe logodnicul nedorit, îndreptându-se spre şatră. Zâmbetul, tristeţea ce dispăruse odată cu înserarea, reuşi să-i păcălească iarăşi pe ţigani. Raul, mulţumit de supunerea fetei, porunci: – Sus paharele şi muzica să nu se mai oprească până dimineaţă. Să petrecem aşa cum o ştie doar ţiganul. Hai, cântă „Te iubidaptu”! Cântă aşa cum n-ai mai cântat! Au început să joace în jurul focului ce se pregătea parcă să ardă vise, speranţe, amintiri. Flăcările răspândeau în jur miros de busuioc, iar amintirile dureroase deveneau în noapte candelabre pe care cerul le atârnă la porţile dorului, cu tristeţe. – Aşa te vreau, învăţato! Aşa te vreau, târfo! îi spune Raul, muşcând-o de vârful urechii. Văd că eşti bucuroasă că ai scăpat de ocara şatrei. Uită-te la mine! Numai la mine să te uiţi cât timp jucăm! Frumoasa Rada devenise ţiganca ascultătoare, supusă bărbatului şi destinului. „Ei nu ştiu că aparenţele înşeală!” îşi spune Rada, în timp ce noaptea se lăsa ca o cortină. Dintr-un colţ al cerului, luna, cu razele sidefii, arunca spre ţigani ciorchini de steluţe ce căpătau culoarea curcubeului în drumul spre mâine. Cu mişcări rapide se desprinde din braţele lui Raul, căutând-o cu privirea pe Crina. Îi spune în şoaptă: – Dormi cu mine noaptea asta, Crina. Nu fac faţă singură acestei mari bătălii. Crina râde de frica nejustificată a surorii: – Nu te mai prostii. Ţiganii nu-ţi vor răul… Simţind parcă acelaşi dispreţ şi în vorbele Crinei, Rada o strânge de mână, accentuând fiecare cuvânt: – Ai promis mamei că mă vei ajuta! – Cu ce să te ajut? – Să scap cu bine noaptea asta, că mâine voi fi departe... – Taci, Rada! Cum poţi vorbi aşa?! Înseamnă că bunul Dumnezeu nu vrea să te îndepărteze de şatră. Facă-se voia Sa. – Am să fug! – De ce să fugi? Ce vrei şi nu ţi se dă? 243

Autograf pentru m(â)ine – Niciodată n-am să fiu mireasa lui Raul! – Unde, Rada, ţi-e mai bine ca aici? Raul te iubeşte, e şi bogat... Vrei să forţezi destinul? – Plec unde văd cu ochii... Să nu mai aud de şatră, de răzbunare, de necinste şi de iubire. Am venit să te văd, să merg la mormântul mamei pentru a-i spune că visul ei a devenit realitate: Sunt doctoriţă! – Doar pentru asta ai venit? – Da, pentru tine, pentru mama şi, poate, pentru focul „Te iubidaptu”, ce se cuibărise adânc în inima mea. Crina o privea cu asprime. Nu înţelegea cum de putea Rada să refuze un ţigan bogat, frumos, râvnit de toate fetele. Nu pricepea ura surorii faţă de Raul şi faţă de şatră: – De ce-l refuzi? – Raul îmi este străin. – Ai să mă faci de râs, la asta nu te-ai gândit? Tu eşti învăţată, îţi vei croi mai uşor un drum în viaţă, dar eu? Dacă fugi, şatra o să-şi bată joc de mine. Cine o să mă mai ia de nevastă? Asta vrei, Rada? Să plâng pe mormântul mamei, blestemându-mi zilele? Întrebări la care Rada nu avea răspuns. Pe Crina o credea încă un copil care plânge dacă o contrazici, căreia trebuia mereu să-i piepteni părul creţ, mereu încâlcit. Seriozitatea de care a dat dovadă, o nelinişti. Ar fi vrut să-i sărute fruntea copilei, să-i spună că soarele va răsări şi pentru ea: – Crina, ajută-mă să scap cu bine şi, promit în faţa lui Dumnezeu, că voi veni să te iau. Nu te las la discreţia uraganelor! Crina, dându-se repede într-o parte, o priveşte cu indignare, împotrivindu-se. – Vrei să mă duci în altă parte? Nu, nu voi pleca asemeni ţie. Aici e lumea mea, aici e şatra. Stii doar că nu pot să mă despart de ţigani! – Crina, în numele mamei, ajută-mă! – Nu te supăra, dar e adevărat că ai păcătuit cu acel rumân? – Nu e păcat să iubeşti şi să fii iubită!Numai dragostea adevărată te poartă pe culmile abisului. Când vei simţi fiorii iubirii, îmi vei da dreptate. Vorbele mamei se adeveresc ca un blestem. – Care vorbe? întreabă Crina îngândurată. – Iubirea echivalează moartea! 244

Antologie „Însemne culturale” 2013 Crina nu înţelegea sensul vorbelor ce-au apăsat sufletul mamei, ceau făcut din noapte, zi şi din fericire, nefericire. O privea suspicios, gata parcă să se răzgândească la ajutorul promis. – Raul te chinuie pentru că nu eşti cinstită. Ţi-a pus gând rău, am văzut eu asta... Inima i s-a muiat repede când a văzut lacrimi pe faţa Radei. O luă de mână, cu aceeaşi timiditate ca atunci când porneau spre oraş, încercând s-o încurajeze: – Rada, Rada, nu mai plânge! Pentru mine vei rămâne, indiferent ce vei face, aceeaşi soră frumoasă şi bună care nu ieşea din vorbele bunicului. Eşti mândria ţiganilor, dar ce vor spune după ce vei pleca? – Nu mă judeca aspru, Crina, spune mulţumită de decizia surorii, lasă-i pe ţigani să-şi bată capul. Poate va trece mult timp până ne vom revedea, dar să ştii, şi să spui asta şi tatei, că vă iubesc şi voi fi fericită lângă acel bărbat. O priveşte pe Crina cu tristeţe, sărutându-i faţa scăldată de lacrimi. – Îmi pare rău că trebuie să suporţi dojana şatrei din cauza mea, dar mama, de acolo, din ceruri, îţi mulţumeşte. Viaţa Radei devenise un joc de cărţi la care trişa cu bunăştiinţă pentru gramul de fericire la care avea dreptul. În fapt de seară, jocul morţii şi al dragostei deveniseră o punte pe care trebuia s-o treacă victorioasă. Păsările cântau, de dor, de jale şi aripile lor, ca nişte vise rebele, tăiau aerul, înflorind buruiana de pe marginea drumului. Se simţea aruncată la discreţia destinului nemilos. „Când m-am născut în toamna aceea blestemată, ploua mărunt, mărunt... Octombrie, o toamnă întârziată când ultimele flori se scuturau în vânt. Dacă nu plec, cine îmi va mângâia nopţile când vântul va lovi fereastra şi cine îmi va sorbi lacrima când somnul o să mă-nconjoare? Cui îi voi spune despre împliniri şi dezamăgiri?...” La toate astea gândea Rada, în timp ce afară începuse să se întunece. Obosită, s-a aşezat la marginea lanului de grâu, dădu-şi la o parte şuviţa de păr arămie ce tot flutura deasupra ochilor. Zâmbetul căpătase alt înţeles, i se citea pe chip fericirea. Cu câtă emoţie a aşteptat momentul terminării facultăţii. A luat zece la examenul de licenţă, a găsit post la un spital remarcabil din oraş, de 245

Autograf pentru m(â)ine acum putea trăi pe picioarele ei. A reuşit cu greu să smulgă lauda colegilor şi profesorilor, remarcându-se din primii ani de studenţie. Şi când totul părea simplu, să nu poată oare să-şi ia zborul? Aseară, când s-a despărţit de Silviu, i se părea că fericirea va lua sfârşit odată cu această plecare neaşteptată, că nu există frumuseţe şi bunătate în afara lui. „A înţeles oare, sau doar s-a prefăcut că înţelege ce e cu viaţa mea?” se întreba Rada neliniştită. „La asta am să mă gândesc mai târziu... Balanţa nu pare a fi echilibrată...”

246

Antologie „Însemne culturale” 2013

VALENTIN IRIMIA

(Mizil, jud. Prahova; actualmente cu domiciliul în Ploieşti) Data nașterii: 4 decembrie 1961; Colaborări: Membru al Cenaclului „Atitudini”, din cadrul Casei de cultură a

municipiului Ploieşti; Cărți tipărite: Apariţie in volume colective: „Natură în mişcare cu infantă” – 2012; „Din pana egretei” – 2013; „Splendoarea capcanelor” – 2013; Antologia festivalului de poezie „Romeo şi Julieta la Mizil”, ediția 2013; Premii: mențiune la Festivalul de poezie „Romeo şi Julieta la Mizil”, ediția 2013.

Alungat din noi Aproape se-ntreţese cu departe Să-ţi scotocesc prin somnuri ca un hoţ Şi când ne-aprindem vindecaţi de moarte Tu fugi cu tot cu plopii fără soţ. Păcatu-n mântuire ţi se schimbă Când odihneşti oceanele pe chip Şi râdem, râdem în aceeaşi limbă Şi tu mă laşi să ard, să zbor, să ţip. Te-ntreb cu voce-ascunsă, de stafie Ca de sub grea secure de călău, 247

Autograf pentru m(â)ine Într-o definitivă veşnicie: Câte-anotimpuri poartă trupul tău? Să mergem, orizonturile-s arse Şi cum se întregeşte scurtu-n lung Eu alungat din „noi” de-aceleaşi farse, Te voi ajunge, fără să te-ajung.

Fără polen Strădanie grea sub coaste nutreşte Arsuri de fiori ce împunge străina Duminica ta ce iar ne găseşte Pândind după colţ cum tresare lumina. Cu aripi de sare vâslim prin ninsori Prin cercuri de ceruri şi ceruri de cercuri, Murim de nesomn, murim de uitări Când ziua abia se conjugă în sferturi. În albe-ntrupări cresc sevele-n fagi Ca nişte sfioşi cavaleri fără zale Când lung ne-acordează orhestre de magi Cad îngeri uituci împuşcaţi cu petale. Statuile vin să colinde la porţi Purtând în oftaturi mirare străveche, Iluzia forţei e trasă la sorţi, O limbă de clopot se zbate-n ureche. Trândave blazări se preling pe pereţi, Cresc muguri sihaştri din lemnul de toacă, 248

Antologie „Însemne culturale” 2013 Se tulbură slava de vulturii beţi Şi-un soare pătrat ne tot sfâşie-n joacă. Cetăţile minţii scot imnuri pe nări, Prin dragi amintiri ne cutreieră sfinţii, Vom sparge văzduhul minunii călări Şi-atunci vom putea să ne naştem părinţii.

Gavotă Anotimp ostenit coborâse-n statui, Presimţeam tresăriri dinspre marele joc Iar fiorii dintâi, necurmaţi, nesătui, Conturau vămi adânci între somnuri şi foc. Şi atunci te-am găsit printre iambii plăpânzi, Ca o lavă curgea râsul tău în fântâni, Din luceferii beţi patinând pe oglinzi Născoceam dimineţi, născoceam săptămâni. Cu arsuri de sărut, te-mpleteam uneori, Peste ierni, peste veri, răscolite la fel, Mori de vânt ne scrutau atârnate de nori Şi iubirea părea un triunghi isoscel. Însă noi chiar credeam în concentricul cer Dar nesaţul răpus te-nvelea în trecut Şi abia mai ştiai să te-aşterni ca un ger Peste temple pustii cu altare de lut.

249

Autograf pentru m(â)ine La început a fost tăcerea E-o secetă enormă de accente, Tăcerea se-ndeseşte pârguită Şi timpul cu molari de stalactită Însângerează zări luminiscente. În chinul facerii – buza, cuvântul, În albul coalei – viaţa netrăită, Ne cară sufletul fluid în sită, Cu litere să îngrăşăm pământul. Inseminat eternul se divide, La mijloc doar o linişte de moarte, Toiag ce-mparte marea ca pe-o carte Spre-ndepărtate, ninse piramide, Piedestaluri cerurilor sparte Din care curg mimetice silfide.

Metamorfoze Descalecă blesteme din amvoane, Întregul cer e-o platoşă enormă Şi drumul smuls care-mi deşiră goane Într-o spirală deasă se transformă. Sub pielea ce o port pe dos întoarsă Îşi plămădeşte urletele lupul, Să pot să treier nesfârşirea stoarsă Îmi încolţesc picioare pe tot trupul. 250

Antologie „Însemne culturale” 2013 Îmi curg prin nume litere străine Şi-o insomnie udă, udă, udă, Ca din mormânt mă zbat să ies din mine, De-atâta sârg şi umbra îmi asudă. Din lacrima ce-a îndrăznit să fiarbă Sar îngeri ce de stele-or să se-agaţe, Să pot să număr firele de iarbă Pe-ntregul trup îmi încolţesc doar braţe.

Paloarea măştii Precum un nimb te încunună vina De-aţi deveni chiar propriul chip o mască, De când tot tulbură prelung lumina Mânjii văzduhului veniţi s-o pască. Călcâiele scrâşnind ţi se revoltă, Ca nişte-amnare mestecând buimace, Cu pleoapele îţi sapi o altă boltă În care să-ncolţeşti o altă pace. De-atâta jar ţi-a amuţit galopul Şi urmele se-astupă de rugină, Purificat cu apă şi cu focul Ce iar şi iar, te-alină şi te-anină. Necunoscute căi se-aştern în faţă Şi-arhipelaguri lungi din nori de cretă, Dar tu cel ostenit de-atâta ceaţă O să te-aşterni pe-o trenă de cometă. 251

Autograf pentru m(â)ine Tu şi eu Pogoară-te din basm coafată-n glorii Să răscolim mirările mirate, Să bem văzduh pe-un creştet de cetate Şi sângele martirelor podgorii. În seri cu soţ să îmblânzim tenebre Şi-n straja-mbrăţişării strânsă-n spuză Te voi sorbi prin pori trufaşă muză Canonizând iubirile celebre. Doar tu şi eu – ce lumi fără planetă Doar eu şi tu – planete fără lume Zidiţi de vii în aerul de cretă. Când îmi botezi credinţele cu sevă Asurzitor, în gând te strig pe nume Clocotitoare, re-ntrupată Evă.

252

Antologie „Însemne culturale” 2013

NUȚA ISTRATE GANGAN (NIG)

(Matca, jud. Galați; actualmente, rezidentă în Florida-SUA) Colaborări: publică des în diferite reviste literare din România şi diaspora; Cărți tipărite: „Eva”, poezii, Editura „Pastel”, Braşov, 2013; „Jurnal sentimental”, poezii în dialog cu poetul Adrian Păpăruz, Editura „Pastel”, Brașov, 2013. „Scriu atunci când îmi este bine şi scriu atunci când nu îmi este prea bine.”

dependență ce nume să-ţi dau cum să te strig cine eşti și ce cauţi în sângele meu în nopțile cu lună plină umbră care te prelingi pe zidul ridicat în jurul inimii mele? ai un je ne sais quoi buze aspre palme fierbinți și gust de moscato la bella sera nu îndrăznesc să-mi încep noaptea cu tine de frică să nu îmi creezi 253

Autograf pentru m(â)ine dependență te simt adânc şi zvâcnit până în vârful degetelor (care ating clapele pianului albastru pe care am făcut odată dragoste cu un poet trist şi violet) te simt până în camera din spate a inimii aceea închiriată pentru o noapte îndrăgostiţilor clandestini infideli certificatelor de căsătorie dumnezeule mare se spune că cei care visează colorat înnebunesc devreme nu sunt nebună (nu e deloc devreme) dar dacă aş începe să pictez în secunda aceasta aş picta îngeri goi sorbind din pahare de moscato la porţile iadului nu mă trezi nu-mi da pânză și culori

în palma ta uit să respir mă îmbăt cu vinul dulce-amărui pe care cuvintele tale îl picură pe coapsa fierbinte a versului meu 254

Antologie „Însemne culturale” 2013 botezându-mi fiecare centimetru de suflet cu extaz şi agonie cu binecuvântări şi dulci blesteme mi-ai tatuat litere pe inimă multe tot mai multe aprinse tot mai aprinse adorm în palma ta floare albă şi mă trezesc fructul interzis din care muşti iar şi iar înfloresc în pauza dintre respiraţii în tandreţea cuvântului abia şoptit apoi mă închid din nou în pumnul tău strâns înfășurată în liniile vieții tale, dragostea mea în palma ta uit să respir

pagină desprinsă dintr-un roman de dragoste am drept de rezidenţă permanentă în inima ta mi-ai construit acolo patru camere confort sporit fără vecini fără câinii comunitari 255

Autograf pentru m(â)ine care îmi muşcau mâinile când îi alintam dumnezeule e atâta linişte aici îmi aud cuvintele formându-se pe buze şi sângele aprins colindând te citesc şi te învăţ pe de rost stând picior-peste-picior în anticamera creierului tău privesc lumea prin ochii cu care tu mă priveşti atunci când îmi închizi nu-ul gurii cu un sărut lung și mușcat care mă face să îmi uit numele şi planeta de pe care am venit pe certificatul meu de naştere scria zână ai tăiat cu un creion gros și ai scris femeie de atunci tot rătăcesc prin lume frunză stingheră pagină desprinsă dintr-un roman de dragoste astăzi mi-ai dat rezidenţă permanentă patru camere confort sporit acces la toate arterele principale vedere la oceanul neliniștilor tale și un șemineu aprins prin flăcările căruia îmi trec palma cu un curaj inconștient și nebun când trebuie să plătesc chiria, darling? 256

Antologie „Însemne culturale” 2013 nicio inimă nu moare mi-au spus râzând că ai murit (o altfel de moarte, femeie) dar nu i-am crezut cu o noapte înainte inima ta în palma mea trăia mai roşu şi mai aprins ca niciodată inima nu moare aşteaptă, îţi spun erai atât de frumos atât de al meu... ochii tăi oţel fierbinte îmi topeau pe rând armurile în brațele tale învățasem câteva lecții despre nemurire inima nu moare rezistă, îmi spui astăzi mă privești tăcut palma rece întârzie doar o secundă pe toamna tâmplei mele... doar umbra ta mă cuprinde în braţe şi mă sărută îndelung ca de sfârşit de veac şi de iubire

257

Autograf pentru m(â)ine mult prea târziu iubirea noastră moare şoptit pe trupul meu geamurile raiului promis s-au spart şi prin ochii largi ai ferestrelor hulpave luna ca un clovn prost plătit rânjeşte sarcastic aripi uriaşe desprinse de pe trupurile corbilor trec prin cercuri de foc în încercări disperate de a zbura fără păsări un nebun (tu?) şi-a zdrelit palmele săpând un mormânt în pământul îngheţat cu degete însângerate scrie pe o cruce cuvinte pe care nu le-a putut rosti o viaţă întreagă

tăcut înţelegi tăcerea doar atunci când ai dreptul la cuvânt palma care ţi-a acoperit gura mult prea mult îşi slăbeşte strânsoarea dar vorbele s-au sinucis în gând 258

Antologie „Însemne culturale” 2013 taci îndelung taci crispat şi apoi taci pur şi simplu pentru că uneori cuvintele care tac sunt de fapt cuvintele care vorbesc un ceasornic se străduieşte zadarnic să-şi întoarcă timpul în sens invers un felinar luminează şters poarta veche şi ruginită este atât de greu să nimereşti cheia potrivită dintr-un mănunchi întreg doar luna sclipeşte opalin peste vârfurile brazilor fulgerând arginturi pe poteca îngustă dintre gând şi cuvânt mai tăcut ca niciodată dumnezeu a ieşit la plimbarea de seară

pumnul tău încleștat în jurul inimii mele te-am iertat de mult poate chiar în secunda în care m-ai rănit îmi ţineai inima încleştată în pumn şi mă rugai șoptit să plec mă îndepărtam 259

Autograf pentru m(â)ine dar trupul meu se transformase în statuia tăcută şi rece pe care o ţineai în braţe mă dezlegai de tine dar ochii tăi mă legau cu liane fierbinţi astăzi te-am uitat... între noi s-au așezat tăceri o mie nu te mai iubesc dar niciodată n-am plecat

260

Antologie „Însemne culturale” 2013

GEORGE GÎTLAN (București) Debut literar: Revista „Suflet tânăr”, Nr. 910 martie-aprilie 1998, cu poezia „Întreabăte”; Cărți tipărite: „Nopți inodore”, poezii, Editura „Art Book”, 2011; „Hemoragie în vers alb (sângerări despre tine)”, poezii, Editura „Contrafort”, 2012; „Poeme la lumina gleznei tale”, poezii, Editura „Contrafort”, 2012; „Poeme pentru Sara”, Editura „Contrafort”, 2013; Antologia „Lira în patru puncte cardinale”, Editura „Rovimed Publishers”, 2010; Antologia „Poetica”, Editura „Art Book”, 2011.

Poetul străzilor recit și eu prin gări pe la metrou și la fiecare colț de stradă mila trecătorilor cu inima mare cât un leu atâta costă azi pâinea lui dumnezeu cea de toate zilele în care propriul meu stomac mă critică până mi se-apleacă de-atâtea cuvinte vomit poezia

261

Autograf pentru m(â)ine Imaginațiune de fiecare dată când închid ochii vreau să te văd pe tine să te strâng între pleoape ca și cum te-aș îmbrățișa apoi să-i deschid și să-mi fii tremur sub piele ziua de azi verde trecere de pietoni vinerea metrorex station țigara de după cana din care sorb cu nesaț iubirea cu zaț cu tot… să nu mai rămână nimic corbilor de mâine

Cuvinte amorțite ploaia îmi flagelează trupul cu picături reci mă trezește la o realitate mohorâtă care nu vreau să cred că e a mea nu vreau și pace vântul mă bate pe unde mă prinde când mă prinde umblând singur pe străzi fără număr o adresă anume nu există destinație se numește rătăcire 262

Antologie „Însemne culturale” 2013 ceața e multă și groasă iar eu nu vreau sau nu pot recunoaște că m-am pierdut până nu mă voi regăsi din nou în brațele tale calde și toate acestea vor fi doar niște prostii cu debitul măsurat în litere fără număr îmi era bine în inima ta asta până când m-a prins între două bătăi iar celelalte au început să mă lovească din toate părțile ca o ploaie rece ca vântul când mă prinde pe unde mă prinde… până îmi amorțesc toate cuvintele și tac

Portret înrămat în cuvinte gândul meu în drum spre tine și-a pierdut culoarea și marea și cerul și toate literele le-aș desena închipuindu-ți chipul din lumini și umbre iar tu pată de culoare peste viața mea ștearsă ieși în întâmpinarea gândului vers și nu te mai pierde în drumul lui spre tine poezie

263

Autograf pentru m(â)ine Și pământul mi se părea mai rotund ca niciodată te-ai înrădăcinat adânc în inima mea de pământean mi te-a plantat acolo dumnezeu într-o toamnă argheziană când încă frunzele nu începuseră să cadă iar eu ți-am dăruit iubirea într-un fir de trandafir regal semăna cu tine (queen of my heart) atât de frumos era și era toamnă la început de iubire povestită între două cafele și mai multe țigări aprinse printre cuvinte și mai multe frunzele nu nu începuseră încă să cadă doar cuvintele mele se scuturau poetic trandafirii petale la picioarele tale și glezna da glezna în care mi-am îngropat de viu sărutul să nu moară niciodată freamătul buzelor și tremurul șoaptelor petrecute de fiorii iubirii într-o toamnă argheziană când frunzele încă nu nu începuseră să cadă numai lumina soarelui cădea perfect pe chipul tău perfect dezvăluindu-mi un zâmbet mai mult decât perfect...

264

Antologie „Însemne culturale” 2013 Poem mansardat îmi place să spun că locuiesc undeva deasupra lumii cu un vis un vis și ceva mai aproape de cer dar cel mai mult și cel mai mult îți spun îmi place sub tine să te privesc de jos în sus minune dumnezeiască pierde-m-aș în ochii tăi atunci când vii odată cu noaptea timp de vis și împlinire să-mi binecuvântezi cu mâinile tale făcătoare de bine oaselor mele toate visele cu parfum de fantezie erotice până-n măduva împlinirii lor

Când nu tic, tac dacă nu te-aș scrie poezie m-ar bate vântul tăcerii peste gură până când mi s-ar învineți inima ar sta ca un ceas cu limbile tăiate sângerând clipa exactă când să tic și când să tac pe cadranul fără ore timpul se măsoară astăzi în cuvinte pentru dragoste nu există unitate de măsură dar eu știu că te iubesc mai mult că atunci când nu-mi ajung cuvintele te iubesc în tăcere și tac și tic… 265

Autograf pentru m(â)ine

IOAN GRIGORAȘ

(Bacău; domiciliul actual în Baia Mare) Data nașterii: 9 septembrie 1961 Debut literar: 1989, Revista „Limba şi literatura română”; Colaborări: „7 zile din 7” (săptămânal băcăuan), „Graiul Maramureșului” (cotidian băimărean) ș.a; Cărți tipărite: „Ceremonia iubirii”, poezii, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2013; „Recurs pentru iubire”, poezii, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2013; Antologia „Artă sfâșiată”, Editura „ARHIP ART”, Sibiu, 2011; Antologia „Însemnele unei tăceri”, Editura „Rovimed Publishers”, Bacău, 2012; Antologia „Fântâni de gând prin uni...vers”, Editura „Pim”, Iași, 2012; Antologia „Vara arsă de cuvinte”, Editura „Pim”, Iași, 2013.

astăzi mă numesc Schumann în zori te visez salcie pletoasă desenând curcubeie pe fiecare pliu al apei și mă rog de ramurile inocente să lase stropi de clorofilă pe marginea unui gând să crească poem mai târziu savurez umbra pașilor 266

Antologie „Însemne culturale” 2013 uitată în amonte de inima mea și dezleg iță cu iță firul Ariadnei cusut de mâna destinului la reverul palmei noaptea adorm în palma unui cuvânt și te regăsesc despletită la fel ca-n prima zi când alergai printre flori adunând nectarul unei povești în care fiecare dintre noi era celălalt degetele tale lungi sărută buzele pianinei de pe claviatura frunții sub care țes vise cu suflete pereche dimineața aștept să-mi dai un sărut dezbrăcat de inocențe și mă prezint astăzi mă numesc Schumann vrei să fii Concertul meu pentru pian în La minor?

nocturnes îmi plac serile când bați la ușa mea desculță și-atingi cu degetele lungi clapele sufletului ca-ntr-o nocturnă de Chopin am știut dintotdeauna că ascunzi în palmă o sonată pentru pian romantică 267

Autograf pentru m(â)ine asemeni preludiului cântat la prima întâlnire pe podul unde-am promis că nu ne vom minți niciodată ador nopțile când te plimbi agale pe neliniștea din somnul meu și mă faci să cred c-am regăsit paradisul pierdut în alt ev uneori mă visez pian tu guști din fiecare clapă eu savurez degetele subțiri din nocturna în care-am jurat că vom păși în zori ţinându-ne de mână

serenitate seara obișnuiesc să beau câte-un strop din urma pașilor tăi desculți uitați la poarta sufletului meu ca într-un joc fără sfârșit când alfa se naște din omega și moare pentru a răsări în zori uneori sunt atât de beat și uit poarta deschisă sperând să te rătăcești 268

Antologie „Însemne culturale” 2013 prin labirintul construit pentru pasul tău mic de o inimă prea tânără să nu te vrea prea bătrână să te piardă sunt zile când simt o clepsidră cu aripi albastre cum crește în golful din piept și fiecare secundă care se naște purtând în palmă numele tău

e pur si muove am văzut în umbra părului tău despletit că drumul nostru își trage seva din iubire ca ploile ce beau din cupa curcubeului nostalgia primului amor uneori ațipim cu tălpile goale pe cioburile ultimei tăceri rupte într-o dimineață când Prometeu ne-a dăruit focul și ne-am scăldat în laguna albastră din sufletul tău câteodată aripile pe care Icar scrie cu graffiti goodyear în zilele de weekend când meteorologii avertizează cod roșu sunt prea fragile de câte ori pășești prin visele mele desculță 269

Autograf pentru m(â)ine citesc pe talpa piciorului tău stâng (Prometeu sau Icar n-au știut că iubirea are propriile legi) e pur si muove

perpetuum mobile simt iubirea noastră în piept ca un pendul în care literele alfabetului se joacă de-a v-ați-ascunselea prin rouă iar noi pieptănăm visele de ceață și secundele orologiului din turn e lună plină dar eu cred că-mi aparține numai jumătatea drumului spre glezna ta rătăcită pe un colț de vers unde buzele mele îi fac cu ochiul ștrengărește când umbra pașilor tipărește un ecou... Eleni... Eleni... ți-ai dezvelit călcâiul lui Ahile și mă încurajezi să asediez Troia plouă porțile sunt deschise de pe creneluri surâde Paris

270

Antologie „Însemne culturale” 2013 simply the best am împărțit secundele la doi cele care râd și cele care zboară s-avem fiecare câteva minute să legănăm visele când alergăm desculți printr-o clepsidră albastră ce încă nu ne aparține aud noaptea chemarea ta, adorm în brațe cu fiecare cuvânt pe care m-ai învățat să-l rostesc și-l sărut ca pe un prunc ce-și caută părinții adoptivi să înflorească filele cărții îmi spun că ești departe dar citesc paginile în diagonală două câte două și sorb urma pașilor tăi de pe nisip elixirul care mă face să zbor mai aproape de palma ta să locuiesc în ea, să trăiesc... să mor... ești singurul țărm pe care pescărușii sunt albi și stele se-aprind de iubire de câte ori valurile pictează cu spumă umbra nopții pentr-un Robinson Crusoe veșnic naufragiat „You're simply the best”

271

Autograf pentru m(â)ine chintă spartă de astăzi am intrat în post nu mai amestec zaruri și nu mai ascund Asul de treflă în ventriculul drept nici pentru Madona Sixtină nu are decât să împartă cărțile Rafel „La Ultima Cena” nu servește niciun ospătar da Vinci i-a trimis în concediu fără plată a păstrat un singur crupier iar eu vreau să postesc sorb de pe buzele unei clipe tăcerea și simt că „Unul dintre voi mă va trăda” sigur că doare am avut toate cărțile în mână și am făcut doar pasiențe cu da Vinci în definitiv toată lumea joacă la cacealma Mona Lisa n-a intenționat niciodată să mă urmeze pe Riviera Franceză de astăzi am intrat în post să împartă cărțile Rafael, da Vinci, sau una dintre cele două Madone plouă „Fecioara între stânci” are curcubeul pe buze

272

Antologie „Însemne culturale” 2013

VASILISIA LAZĂRGRĂDINARIU

(Șipote, jud. Iași; domiciliul actual: Tulnici-Vrancea) Data nașterii: 20 septembrie 1964; Studii: Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, promoția 1984; Licențiată a Facultății de drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, promoția 2000; Colaborări: în Revista „Salonul literar-Odobești”, poezie, 2012, și în Revista „Mantaua lui Gogol”, proză, 2013; Cărți tipărite: debut editorial în Antologia universală a poeziei românești contemporane „Meridiane lirice”, Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2012, sub îndrumarea scriitorului și editorului Gheorghe A. Stroia; „Cuvinte în filigran”, poezie, Editura „Proșcoala”, Râmnicu-Vâlcea, 2012; Referițe critice: Valeriu Anghel, Gina Zaharia, Sofia Sincă, Ion Lazăr da Coza, Gheorghe A. Stroia. Cofondator, alături de scriitorul Ion Lazăr da Coza, al Site-ului de literatură, artă și cultură ÎNSEMNE CULTURALE.

POEZIE Dragoste târzie (soțului meu I.) treceau dimineţile pătate de somn şi nu întrebam încotro unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină 273

Autograf pentru m(â)ine şi-mi înstrăinau visele dezmăţate curăţam cearşaful de praful singurătăţii îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită o retuşam cu o libertate inutilă şi mă întorceam zâmbind cu gândul la o nouă zi dar lampa cu care te căutam pâlpâia tot mai des… mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam încă erai paznicul nopţilor toate când visam doar să curg un gând lângă tine să-mi dăruieşti o pană de cocor o carte cu poveşti şi-un strop de cer în mâini dar într-un aprilie înrourat zorile mi-au spălat faţa iar ochii mei te-au recunoscut erai tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul şi-mi colorai deseori, în roşu, aşteptarea de-atâta dor mi se topise sufletul de-aceea l-am turnat într-un tipar de forma clipei când ne-am întâlnit apoi, l-am aşezat în palmă, ţie iubirea mea târzie...

274

Antologie „Însemne culturale” 2013 Vreau drumul înapoi Ţara îmi face cărare, vrea să mă vadă iar. Anii mei au rămas în pragul casei bătrâneşti, în pereţi şi-n vetre. Agăţată de firele lumii, mă dor paşii de-atâta umblat, buzunarul sufletului duce o grea povară. Mă scotocesc prin sânge şi aflu dorul. Fericirea mi-a rămas acasă. Străbunii mă cheamă din rame vechi, copil mereu în drumul spre ei, soarta m-a condamnat la exil între oameni. Vreau paşaport spre înapoi, să nu mai fiu umbră nicăieri, călător în timp uitat.

275

Autograf pentru m(â)ine Iubire lacustră Cum lunecă văzduhul curgând pe crinoline, Şi albe flori de apă în cercuri se desfac, E-o vreme ce miroase a mine şi a tine, Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac. În târgul plin de vise şi umbre androgine, Prin care trec alene trăsurile de ceaţă, Suntem albaştri fluturi, în mândre pelerine, Cu aripile grele şi inimi mari de gheaţă. Se ofilesc în suflet parfumuri de bujori Şi toamne cad milenii, în transă, peste noi. Lacustru ochi de sare, în sfâşieri de nori, Ne spală de iubire, cu reci şi triste ploi.

Peisaj autumnal Prin aburii groşi de ceaţă, bătrânul munte desenează holograme, însingurând orizontul. Poteci pustii îmi plimbă paşii prin frunze răscolite de tristeţi autumnale. Căutându-şi verdele rătăcit, pădurea, căzută pe gânduri, 276

Antologie „Însemne culturale” 2013 apleacă braţe costelive înspre călătorul cu miros de plecare. Urc anevoios, clătinându-mă din rădăcini. Caut umărul tău, sprijin al atâtor urcuşuri, dar ochii scrutează doar depărtări. Şi totuşi eşti aici... te simt cum ştergi cuvintele tăcerii din noi. Cu degete de verde, răscoleşti ruginiul toamnei mele, iar căldura gândului tău îmi înfloreşte petala unui surâs. Muntele ne-a pecetluit iubirea!

Orele noastre curg ascultă, orele noastre curg... nimeni nu ştie dacă în mersul lor îşi mai amintesc izvorul un cuvânt să fi fost? un vis? o ipotetică strângere de mână? mirosul proaspăt de zăpadă în dimineaţa aceea uscată? 277

Autograf pentru m(â)ine dorul? nu mă cunoşti, nu te cunosc celest răsărit se naşte la marginea umbrelor noastre îi mângâi conturul cu fericirea unui copil în dimineaţa Crăciunului culorile pământului ard în mine slova ochilor tăi îmi scrie poemul unei iubiri ce nu doare dar orele noastre curg iar timpul face piruete pe tinereţea noastră

Sfidând toamna surâs perlat acoperit de brumă în toamna-mpestriţată de culori mă uit prin geam cum la un semn se-adună şi curg în râuri stoluri de cocori. poem de ploaie suspinând se scurge te-mbrăţişez cu-n rând de nopţi polare 278

Antologie „Însemne culturale” 2013 noian de frunze pe la geamuri strânge hoinarul vânt sosit din altă zare. perdeaua tremură ca-n orice toamnă pastel de gri mereu spre miazănoapte iar ploaia cu arome dulci de coarnă adună-n cerul gurii fructe coapte. mi-e frig şi mi se face dor de vară hai să păşim pe-aceleaşi calde căi te-aştern pe visul meu în strop de seară şi verde mă-nvelesc cu ochii tăi.

Dantelă Decembrie pleacă şi duce cu sine, Dantele ţesute în fir argintiu, Miresme ascunse în dulci cătăline Şi-un vag sentiment de apus şi târziu. Privesc, pe fereastra brodată de ger, Pe cer, cum caleştile vântului suie. 279

Autograf pentru m(â)ine Uşor, ca o boare, te pierd în eter, Prin ceaţa cea aspră, cu iz de gutuie. Plimbându-mă-n gând, răsucesc spaţii frânte, Cu paşi ce mă poartă mereu spre trecut. Un vânt cald, de vară, m-atinge pe frunte Minţind că nimic nu e încă pierdut. Decembrie pleacă şi duce cu sine, Dantele ţesute în fir argintiu, Miresme ascunse în dulci cătăline Şi-un vag sentiment de apus şi târziu.

Regăsire mă ghemuiesc în colț de suflet și croiesc tălpilor freamăt de pași până-n ograda bunicilor în iarba necosită mă înfășor în miresme de cimbrișor și izmă creață cerul îmi dăruiește iarăși cupola redevin copila care desenează conturul jucăuș al norilor bunica în straie albe mă fură din când în când cu privirea prin perdeaua subțire de muselină ar vrea să mă cheme 280

Antologie „Însemne culturale” 2013 în odaia cu miros de prune uscate dar cuvintele se lovesc de pragul buzelor strigătul se pierde-n umbre într-o liniște din ce în ce mai adâncă apoi bunica se face ulcior ori poveste eu mă întorc în rama veche pentru încă o veșnicie alături de alte poze îngălbenite

Ecou orbită de o lumină amăgitoare privesc tot mai des pe sub cozorocul vieții dintr-un ungher tărâmul prunciei mă cheamă în murmur de șipot mă-nchid în el ca într-o rană în praful uliței ce m-a crescut trecutele urme de pași întind rădăcini peste suflet ghemuită în bucla sorții mama îmi mângâie genunchii juliți și-mi caută prin gânduri întristările 281

Autograf pentru m(â)ine mi-e bine strig minți minți minți răspunde ecoul lacrimii căzute-n batistă

Desfrunzire (in memoriam, scumpei noastre nepoate, Getuța) suspină vântul a primăvară târzie și a răstignire ce praf de rugină are azi viața clipa își pierde identitatea aripa corbului cade cu greutate îngheață înflorirea și gheara lui strânge și strânge și strânge sfâșietor se tânguiesc aducerile-aminte șoaptele nopții se-aud tot mai aproape cuvintele se îneacă unul câte unul iar vorbele nespuse rămân nespuse curg lacrimi amare de serafimi departe pe pământ tot mai departe din ce în ce mai departe 282

Antologie „Însemne culturale” 2013 PROZĂ Răfuiala (roman - fragment) – Mă duc eu cu taică-tu la plug. – Asta-i bună! Mamă, văd că mă consideri încă un copil. – Păi… – Nu! îi reteză băiatul vorba. – Cum nu?! – Nu mai sunt mic, mamă! Maică-sa îl privi cu o duioșie pe care nu și-o putea ascunde. Mihai, ca să evite prelungirea acestor clipe de tandrețe, zise: – Am plecat, mamă! Cred că tata a aranjat totul. Ne aștepți cu masa deseară. După aceste cuvinte, băiatul ieși din bucătărie, Maică-sa rămase o clipă nemișcată, ascultând pașii îndepărtându-se și privind locul unde stătuse cu câteva clipe în urmă, acesta. Într-adevăr, fiul ei crescuse, terminase armata acum câteva luni, se maturizase, era acum bărbat în toată firea. Doar ea nu-l vedea, nu voia să-l vadă așa, deși știa că de foarte mult timp acesta se desprinse de poala ei, ieșise de sub aripa acelei iubiri sufocante, specifică mamelor. A cerut să fie independent, să aibă „personalitatea” lui, lucru care a durut-o mult la început. Avea senzația că-l va pierde definitiv și nu putea nici în ruptul capului să accepte asta. Cu timpul a început să înțeleagă că temerele ei sunt fără temei. Mihai a reușit să se detașeze, dar fără a o vitregi de dragostea lui fiască; nu prin răceală sau ceartă, ci prin acea blândețe și siguranță, care întotdeauna se impun. În curtea mare, Grigore, tatăl lui, înhăma calul. Mai avea de încheiat doar câteva curele. În căruță, plugul cu o roată aștepta impasibil. – Crezi că terminăm de arat astăzi? întrebă Mihai. – Da, deseară suntem devreme acasă. – Deschid? La încuviințarea lui taică-su, băiatul se îndreptă spre poartă. În 283

Autograf pentru m(â)ine locul lui apăru maică-sa, care, făcându-și de lucru pe la căruță, zise: – Grigore, să nu-l lași numai pe Mihăiță la coarnele plugului! – Lasă, n-avea tu grijă, nu vezi că e mai vânjos ca mine? – Eeei, da!... E mai vânjos ca tine… îi răspunse lui bărbatu-său cam iritată, Ioana. Băiatul, bănuind ce se discută, zise: – Tată, mergem? – Mergem! Apăi, noi plecăm! mai zise către nevastă-sa, urcând. – Spor la treabă! Calul, la primul „hai” al stăpânului, urni căruța, trăgând-o după el în drum, unde se opri un pic. – Lasă, Mihăiță, că închid eu poarta. Urcă-te și tu! – Gata, am închis-o eu! zise Mihai și sări sprinten pe grapa de nuiele, lângă taică-su. – Aveți grijă de traista cu mâncare! Aceștia o liniștiră, dând afirmativ din cap. De dimineață, după lungi discuții purtate în bucătărie, Mihai reuși să o convingă pe maicăsa că nu are niciun rost să vină cu mâncare caldă, la prânz, tocmai unde aveau ei de arat. Totul era gata de drum. La un „dii”, puțin mai răstit, calul o luă din loc la trap ușor, urmând drumul care însoțea apa ce trecea prin mijlocul satului. – E timp bun pentru arat. Băiatul se mulțumi să dea afirmativ din cap. – Astăzi terminăm de plug pe anul ăsta. Și de data aceasta, Mihai aprobă, doar dând din cap. Nu, nu era supărat, numai că se simțea mai aproape de taică-su atunci când nu-și vorbeau, asta nu însemna că nu îl asculta. Ori de câte ori, acesta îi dădea o învățătură ori îi explica ceva, băiatul îl asculta atent și Grigore știa lucrul acesta și mai știa că asupra aceleeași probleme nu avea de ce să mai revină vreodată. După tentativa de a lega un dialog, taică-su tăcu și doar din când în când scotea câte un „aaa” prelung pentru a atrage parcă atenția calului că stăpânii lui sunt încă acolo. Mihai își spionă de câteva ori tatăl cu coada ochiului și îl surprinse cu privirea ațintită înainte, cu biciul într-o mână și hățurile în cealaltă, ducând uneori mâna la pălărie pentru a 284

Antologie „Însemne culturale” 2013 saluta sau a răspunde la salutul concetățenilor cu care se întâlneau, îi admiră fruntea înaltă, spatele drept, precum și noblețea pe care o emana întreaga lui făptură. După un timp, ajunseră la o răscruce de drumuri, unde încetiniră pentru a vira la dreapta. Coborâră amândoi deoarece drumul începea să urce panta unui deal, devenind destul de anevoios. Dimineața era răcoroasă. Pomii, îmbrăcați în veșmânt alb, așteptau răbdători ca soarele să fie ceva mai generos. Primăvara venise cu o oarecare siguranță, doar niște nori, întârziați, epuizați parcă, se abătuseră peste fire, lăsându-și în urmă hachițele și adăugând peste albul primăverii un strop din ceea ce fusese iarnă. Soarele urcase mult. Trei sferturi din ceea ce aveau de arat, terminaseră deja. Calul își mânca porția de ovăz dintr-o găleată de plastic. Mihai și Grigore, se așezară lângă un cireș, care crescuse pe hat, și începură să mănânce de prânz. După ce terminară, băiatul aruncă resturile de pâine la botul calului, apoi scutură prosopul și îl băgă în traistă. Taică-su se întinse pe iarba crudă și, punându-și mâna sub cap, încercă să ațipească. Mihai își aduse un genunchi la piept, îl cuprinse cu ambele mâini, și începu să privească împrejurimile. Lotul lor sau blana, cum își numeau țăranii din partea locului bucata de pământ arabilă, era situat pe coasta unuia dintre dealurile ce înconjurau satul vecin – sat așezat ca în fundul unui vas de lut, cu majoritatea caselor amplasate pe marginile drumului principal și care tăia pe din două această imensă văgăună, continuând cu unul din capete să scapete dealul și să facă legătura cu satul de unde plecaseră de dimineață la plug. Pereții acestei depresiuni erau mozaicați cu bucăți inegale, unele așezate paralel cu zarea, altele voind parcă să plonjeze în mijlocul depresiunii, bucăți având culori diferite, de la cea a pământului reavăn, proaspăt întors de plug, la auriul miriștii de toamnă, de la cenușiul cătinii ce populează pâraiele și râpele, la verdele crud al ierbii în primăvară. Privite de sus, în miniatură, coroanele albe ale pomilor, ori casele, unele cu acoperișurile de șindrilă înnegrită de vreme, altele de țiglă roșie, dădeau peisajului culori puternic contrastante, reliefate de lumina soarelui care strălucea cu tărie pe cerul de un albastru cristalin. 285

Autograf pentru m(â)ine Mihai se opri din contemplare când simți că taică-su se ridică în capul oaselor, căscând ușor: – Vezi, măi Mihăiță, zise taică-su după un timp, am putea să luăm în arendă, cu vreo sută de lei, pârloagele acestea și să le muncim, iar pe toamnă să scoatem pe ușor doi-trei saci de boabe de pe fiecare. – Ar fi o idee… – Dar, nu. Ce-ar zice lumea din sat? „Uite, mă, la alde Tudorache, nu-i ajunge cât pământ are”. Dar pe mine nu m-ar supăra, fiindcă tot ciudoșii ar spune lucrul ăsta. Să zicem, îi dai omului o sută pe pârloagă, apoi te apuci de muncă. O întorci din toamnă, duci câteva căruțe de gunoi de grajd, o ari din nou primăvara, semeni, prășești, culegi. Al doilea an, când te duci să o arendezi încă o dată – fiindcă să faci dintr-o pârloagă blană bună, nu rentează să o arendezi un singur an – te pomenești că respectivul proprietar nu ți-o mai dă la același preț, uneori îl crește atât de mult încât renunți, alteori, când proprietarul vede că ai pus blana pe picioare, nu o mai arendează deloc, încercând să profite de avantaje. Acum nu zic că nu ai găsi și oameni cu care să te învoiești pe mai mulți ani la rând, dar nu vreau. Parcă nu am pământ atât cât ne trebuie? Apoi, stând un pic pe gânduri, zise: – Poate nu chiar atât cât ne trebuie… În fine… În timp ce taică-su expunea cu glas monoton, dar fără înverșunare, ci doar cu o oarecare indignare, acest aspect din satele necooperativizate de la munte, Mihai asculta dând din cap, cufundat în problema ce se discuta. Și ca și cum ar fi vrut să ajungă la apogeul discuției, taică-su mai zise: – Uite, măi Mihăiță, zi că n-am dreptate. De data aceasta glasul îi era puțin aspru: – Luăm exemplu blana noastră și a vecinului Pricop. De bine, de rău, la toamnă scoatem un tron de știuleți, plus cocenii, apoi sfeclă și fasole. Ei ce scot? Nimic sau aproape nimic, că pasc iarba cu vaca două-trei săptămâni și gata. Într-o vară întreagă, asta nu e treabă bună, hotărât lucru. – Părerea mea e că peste câțiva ani nu va mai putea să pască nici vaca. – Da, da... Cătina e dată dracului, se întinde ca râia. 286

Antologie „Însemne culturale” 2013 Și dând din cap a nemulțumire, continuă: – Da’ să trecem la ale noastre… După ce adăpă calul la un smârc din apropiere, Mihai îl duse la plug și îl înhămă. Plugul, încremenit în brazdă, se urni la primul pas al calului. Pentru moment, Mihai se mulțumi să-l poarte de căpăstru și să-l lase pe taică-su să meargă la coarnele plugului, până are să obosească. Privindu-l din nou cu coada ochiului, băiatul observă că trăsăturile țăranului-filozof, care privea, pe de o parte indignat, pe de alta, nepăsător la ceea ce făceau alții, dispăruseră definitiv. Acum el redevenise țăranul-țăran. Mâinile lui puternice stăpâneau plugul cu aceeași siguranță cu care ar fi tăiat o felie de pâine, mersul puțin precipitat era în permanență în căutarea punctului ideal de sprijin, fie și numai pentru o clipă, fruntea încruntată, presărată cu broboane mici de transpirație, ochii urmărind cu încruntare cum plugul despică și răstoarnă bucata de pământ, respirația accelerată, toate acestea emanau din dragostea pentru pământ, din acel „pune suflet, că pământul simte” și nu dintr-un sentiment al posesiunii. În restul acelei săptămâni, Mihai o ajută pe maică-sa să facă curățenie generală în toată casa. De fapt, la toate gospodăriile din sat vedeai pe garduri covoare, covorașe, cuverturi, păretare, pături și chiar lenjerii de pat sau de corp, spălate și întinse la uscat ca și cum o epidemie ar fi bântuit satul și scăparea ar fi fost numai prin acea primenire. Spre sfârșitul săptămânii, această agitație scăzu treptat și mirosul rufelor proaspăt spălate a fost încet-încet înlocuit cu mirosul specific de cozonac aburind, frumos rumenit, gata scos din cuptor, ca și când întregul sat ar fi fost bucătăria unui împărat care își măritase fata și poruncise bucate alese pentru ospăț, ospăț de la care nu aveau voie să lipsească mieii fragezi și ouăle vopsite în roșu. Toată această forfotă dispăru de tot sâmbătă seara, când bărbații și femeile mai în vârstă se pregăteau să meargă la Înviere. Mihai refuză respectuos invitația maică-si de a merge „toți trei” la biserică, în noaptea aceea. Duminică dimineață, din obișnuință, acesta rămase mai mult timp în așternut. Soarele trimitea, printre ramurile înflorite ale pomilor, raze 287

Autograf pentru m(â)ine jucăușe în camera lui. Pe hol se auziră pașii ușori ai maică-sii, apoi glasul acesteia: – Mihăiță, vino, mamă, în bucătărie! – Vin! răspunse el, întinzându-se. – Întâi pască și după aceea vin! se auzi de dincolo de ușă glasul bine-dispus a lui taică-su. Mihai nu întârzie să-i răspundă: – Întâi să mă spăl și apoi pasca și vinul. Dar replica nu fusese receptată în întregime, fiindcă pașii lui taicăsu se auzeau coborând cele câteva trepte ale scărilor de piatră. Spălatul în dimineața aceea urma să fie făcut cu apă dintr-o ulcea de lut în care se aflau un ou roșu și un bănuț de argint, al douăzeci și doilea pe care l-ar fi adunat Mihai. II. Căminul Cultural, de fapt clădirea unei foste școli, nu putea fi destul de încăpător pentru hora din prima zi de Paști, de aceea se hotărî ca taraful satului să fie așezat la umbra unor pomi de pe marginea terenului de sport al școlii, dând astfel posibilitate acesteia să se extindă fără a ține seama de spațiu. Într-adevăr, hora se întindea foarte mult, ocupa cam trei sferturi din teren, în momentul în care Mihai ajunse acolo, unde aproape toată suflarea satului era concentrată. Dintr-o privire, observă că taraful era înconjurat de copii, unii mulțumindu-se doar să asculte, alții privind atent la muzicanți, de parcă ar fi vrut să fure ceva din taina acestora, iar o altă parte încercând pe furiș să atingă o clapă de acordeon sau o coardă de țambal, ori să tragă câte un pumn în pielea întinsă a vreunei tobe. În stânga tarafului, la câțiva metri, stăteau fetele, în grupuri mici, așteptând să fie invitate. În partea opusă, cam la aceeași distanță, erau flăcăii care nu se prinseră încă în joc, dar care priveau din când în când către grupul de fete sau în mijlocul horei, ca și când ar fi urmărit pe cineva anume. De jur-împrejurul acestora vedeai femei, majoritatea mame a celor ieșiți la horă, care urmăreau tăcute întreaga mișcare, dar care deveneau destul de vorbărețe atunci când odraslele dansau cu cine le era lor pe plac. Mai retrași, bărbații, în grupuri mici, însoțindu-se de 288

Antologie „Însemne culturale” 2013 gesturi, uneori largi, alteori reținute, discutau fel de fel de probleme, neluând în seamă vioiciunea molipsitoare a celor tineri și nici bârfele guralivelor neveste. Mihai se hotărî să se apropie de grupul de flăcăi care nu dansau: – Hristos a înviat! spuse acesta, după cum se obișnuia în acele zile de sărbătoare, onorându-i pe toți cu o privire. – Adevărat c-a înviat! răspunseră câțiva. – Ce, mă, nu mai cunoști lumea? Sau te-ai liberat și de-acu’ ți-ai luat nasu’ la purtare… – Ba, măi Vasilică, o cunosc și află că v-am salutat, dar tu erai furat de cântec sau poate de peisaj și n-ai auzit. – Mda, da’ să dai noroc cu lumea, așa… – Bine, mă, bine, uite, vin să dau noroc „cu lumea”!... Și Mihai făcu câțiva pași, dădu mâna cu Vasile, apoi se retrase la locul lui de unde începu să privească mai atent hora. Era la mijlocul lui aprilie și soarele, mai mult decât priitor, se întrecea în strălucire cu mândrele costume populare – viu-colorate pentru fete și ceva mai sobre pentru femeile măritate – accentuându-le nota de eleganță, dar și feminitatea. Tulpanele, majoritatea cu flori roșii, completau fericit frumoasele straie. Mihai se gândi un moment ce bine ar fi fost dacă și flăcăii ar mai fi păstrat cât de cât portul popular. Muzica continuă în același ritm alert, ritm care te chema, te împingea parcă la joc. Fetele, cu fețele îmbujorate, flăcăii, cu broboane de transpirație pe frunte, prin dansul lor plin de vervă, parcă îți porunceau să li te alături. Mihai își plimbă privirile roată pentru a-și da seama ce fete au mai ieșit la horă. Descoperi destule noutăți, apoi, uitându-se la grupul celor care nu dansau, puse ochii pe o fetișoară care i se păru mai deosebită și hotărî să o invite, numai că atunci când făcu primul pas, văzu cum aceasta se desprinde de celelalte, îndreptându-se spre flăcăul care o chemase înaintea lui. Se retrase puțin stingherit și, privind în stânga, îl descoperi pe băiatul vecinilor, Aurel, căruia îi făcu semn să se apropie: – Bem ceva? propuse Mihai. – Faci cinste? întrebă Aurel, zâmbind. – Fac, că nu mă doare gura, răspunse primul. Bufetul era instalat în casa gestionarului. Cei doi găsiră o masă 289

Autograf pentru m(â)ine liberă, într-un colț, lângă fereastră. Mihai se așeză, iar, după scurt timp, Aurel aduse două sticle de bere, le puse pe masă, apoi înapoie restul lui Mihai și luă loc lângă acesta. Băură destul de repede. – Mai luăm câte una! Propunerea veni, de astă dată, din partea lui Aurel care, fără a mai aștepta vreun răspuns, se sculă de la masă și porni cu pas sprinten spre cârciumar. Băură și de data aceasta cu aceeași iuțeală, fără să-și spună nici de data asta prea multe vorbe. După încă un rând, răcoriți, dar în același timp și puțin încălziți, porniră cu pași molcomi înapoi spre horă. Pe drum, întâlniră multe grupuri de flăcăi ce se duceau să-și potolească și ei setea, precum și nenumărate grupuri de fete care se plimbau alene, semn că, în acele momente, lăutarii se odihneau. Ajunși iarăși pe marginea terenului de sport, băieții fură întâmpinați de Ioana, mama lui Mihai: – Unde ați fost? întrebă aceasta, privind când spre unul, când spre celălalt. – La o bere, răspunse Mihai. A venit și tataia? – Da, e pe aici pe undeva… – Tu, Aurele, când te însori? întrebă ea, râzând. – Eu? Întâi băiatul matale, le’ Ioana, c-a făcut armata, răspunse acesta disculpându-se fără motiv. – Dar să nu jucați că vă ia lumea la ochi și fetele de rău! glumi ea. Între timp, muzica reîncepu. Rând pe rând, flăcăii se prinseră în joc. – Mamă, dacă vrei să mă vezi dansând, du-te mai bine la femeile matale! – Mă duc, dar nu prea cred eu că o să văd asta curând… zise Ioana depărtându-se. – Auzi, Mihai, tu chiar nu ai de gând să joci? întrebă Aurel după ce rămaseră din nou singuri. – Ba da, o să jucăm. – Să jucăm?! În niciun caz! răspunse acesta puțin neliniștit. – Uite, ne prindem între Grigore și Ghiță. Tu înainte! – Nu! zise hotărât Aurel. – Ba da, ba da, răspunse cu blândețe Mihai. Hai, ia-o înainte! Aurel ezita. Mihai îl prinse de braț și-l conduse cu fermitate spre horă. După câțiva pași, novicele intenționă să se oprească brusc, zicând hotărât: 290

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Eu mă retrag! Toată lumea se uită la mine, nu vezi? – Așa mi se părea și mie când am dansat prima oară. Dă-i înainte! Aurel se supuse fără a mai scoate o vorbă. Primul ocol parcă îi desferecă picioarele dându-i atâta curaj cât să continue. În scurt timp, aveau să treacă prin fața fetelor neinvitate: – Acum să te văd pe care o alegi!? zise Mihai, înghiontindu-l. – Ce să aleg? – Fata! spuse scurt acesta. – În niciun caz!... Mi-ajunge pe anul ăsta! – Uite, eu mă opresc la Georgeta, iar tu invit-o pe Irina! Și fără a mai avea răgaz să se împotrivească, Aurel o privi în ochi pe Irina și o pofti lângă el, în sârbă, printr-un gest discret. Mihai o luă pe Georgeta. Muzica mai continuă o vreme, apoi încetă, după care cele două perechi se apropiară una de cealaltă: – Le mulțumim fetelor că ne-au acordat acest dans, zise Mihai. – Eu am primit mulțumiri cu puțin timp în urmă, zise Irina, privindu-și partenerul cu oarecare complicitate. – Aaa, deci, Aurel al nostru nu e chiar atât de sfios pe cât l-am crezut eu! La vorbele lui Mihai, Aurel scoase pieptul înainte, ca și cum ar fi vrut să zică: „Păi ce mi-s eu?” – Da, vedem, vedem! îi aprobă celălalt gestul. Fetele sloboziră un râset înfundat. – Dar mi-e o sete de lup, zise Mihai, după care, schimbându-și puțin inflexiunile vocii, continuă: nu știu dacă lupul e setos… – Bine, am înțeles ce-ai vrut să spui până aici, îi tăie cuvântul Georgeta. Și mie mi-e sete. Fântâna de la poarta popii are o apă foarte bună. Cu toate că Mihai ar fi preferat berea, încadră cu ajutorul lui Aurel fetele și porniră încetişor spre fântână. Pe drum, întâlniră mai multe grupuri de tineri care se întorceau la horă, după ce își potoliseră și ei setea. În momentul în care ajunseră la poarta popii, observară câteva tinere care așteptau răbdătoare să le vină rândul pentru a bea apă. În timp ce una dintre fete se aplecă spre găleata zincată care ținea loc de ciutură, cumpăna se mișcă brusc și i-o smulse din mâini cu oarecare violență. Câțiva stropi îi udară minunata ie, ceea ce le determină pe 291

Autograf pentru m(â)ine celelalte fete să scoată un râs zgomotos. La acest mic spectacol, Mihai interveni: – Măi, fetelor, nu e bine să râdeți de necazul altuia! Cu toatele se întoarseră și priviră spre Mihai. – Dar tu de ce râzi? întrebă una din ele. – Eii, dar unde mă vedeți voi râzând? Apoi acesta le cercetă pe rând cu oarecare deferență, dar când ajunse la ultima, ochii i se măriră a surprindere, respirația i se opri pentru o clipă și inima o luă razna. Părul blond, puțin ondulat, fața rotundă, obrajii plini, gura micuță cu buze cărnoase, trandafirii, încremenite într-un zâmbet diafan, lăsând la vedere niște dinți albi, de o strălucire sidefie, nasul mic, ochii de un albastru senin, melancolici, având în ei un ceva anume, ceva ce nu putea încă pricepe, toate acestea laolaltă îl pironiră locului și, abia stăpânindu-și emoția, zise dregânduși glasul: – Aurele, nu le dai o mână de ajutor? – O! ba da, ba da… răspunse celălalt, arătându-se excesiv de amabil și, prinzând găleata, o aplecă ușor pentru ca și ultima dintre fete să poată bea. După ce mulțumiră, acestea își văzură de drum. Aurel, însă, continua să țină găleata aplecată: – Bine, măi flăcău, nouă ne dai apă scoasă de o săptămână? se stropși vizibil deranjată, Irina. – A! imediat, imediat, răspunse el, tresărind. Pe drum, Mihai devenise foarte tăcut. La întrebarea Georgetei: „Tea cam furat peisajul la fântână?!” el se fâstici și îngăimă un „Ăăă… nu!...”. În schimb, Aurel devenise foarte volubil, povestea ceva cu o viperă, ba pomenise chiar și despre niște urși. După ce ajunseră la horă, fetele se despărțiră de cei doi și se amestecară printre celelalte, iar băieții își căutară și ei locul de dinainte: – Măi Aurele, ar fi bine să nu mai înflorești pățaniile tale! îl apostrofă Mihai. – Dar când le-am înflorit? își arătă Aurel nedumerirea. – Măi, vipera e scurtă și groasă, tot ce-ai zis tu despre ea e toată ziua șarpe de casă; cât despre urși, ce să mai vorbim… Dar Mihai nu apucă să-și ducă observațiile la bun sfârșit fiindcă lângă ei răsări pe 292

Antologie „Însemne culturale” 2013 neașteptate mama lui Aurel: – Dar unde mi-ați fost, frumoșilor? – Am băut niște apă, răspunse fiu-su. – Bine că am ajuns ziua în care băiatul mi-a ieșit la horă! rosti ea, nemaiîncăpându-și în piele de bucurie. – Cred că m-am făcut de rușine și numai tu ești de vină, Mihai, răspunse Aurel, privindu-și mustrător prietenul. – Ei, cum să te faci, mamă, de rușine? Nici nu știam că știi să joci, interveni din nou maică-sa. – Păi nici eu nu știam… – Ai văzut ce fată și-a ales? zise Mihai, zâmbind pe sub mustață. – Eii, până o termina Aurel al meu armata, fata se mărită… – Ia mai lăsați-mă-n pace, o făcu băiatul pe indignatul, apoi, adresându-se maică-sii: mamaie, ar cam fi cazul să ne lași, că prea apărem de mucoși cu mamele lângă noi!... – Hai că vă las, vă las… În scurt timp, muzica reîncepu. Rămași singuri, Mihai îi zise lui Aurel: – Asta-i „Hora studenților”. Ne prindem? – Nu, chiar mi-ajunge pe azi, răspunse celălalt cu fermitate. – Atunci, sper să nu te superi că te las singur. Mihai invită o fată și intră cu ea în horă. În timp ce dansa, aruncă o privire spre grupul celor care stăteau pe margine și surprinse, ațintită asupra lui, privirea ochilor albaștri întâlniți la fântână. Zâmbi și-și spuse în sine: „Aaa, deci nu-i sunt indiferent”. Muzicanții trecură de la o melodie de joc la alta. Contrar obiceiului celorlalți flăcăi, el schimba partenera la fiecare dans, parteneră care zâmbea când era chemată, dar care nu mai părea la fel de încântată atunci când, după doar un singur joc, era condusă la loc. În tot acest timp, frumoasa fată cu ochi albaștri aștepta cu oarecare înfrigurare următorul dans, dar, de fiecare dată, Mihai constata că nu avea suficient curaj pentru a se opri în fața ei. Nemulțumit, renunță și se îndreptă către grupul în care se afla Aurel. De acolo, scrută cu privirea mulțimea pentru a o putea localiza pe tânăra cu ochi misterioși. O descoperi ușor, discuta cu alte fete și era așezată în așa fel încât îi venea ușor s-o examineze. Simțindu-se urmărită cu o anume insistență, aceasta își schimbă poziția, dar continuă și ea să-l 293

Autograf pentru m(â)ine fure din când în când cu privirea. La un moment dat, atenția lui Mihai fu atrasă de niște flăcăi care râdeau în hohote. Profitând de situație, frumoasa fată găsi prilejul să-l cerceteze mai în amănunt. Dar când ochii li se întâlniră din nou, ea își mută cu iuțeală capul spre dreapta, ca și când, din acea parte, ar fi strigat-o cineva. Cumpănind într-o clipă situația, reveni, gata fiind să înfrunte oricât și orice privire. Mihai îi admiră hotărârea și ca semn de considerație se înclină discret. Cu o noblețe demnă de admirat, încântătoarea fată plecă ușor capul în semn de salut, oferind și un zâmbet aproape imperceptibil, un zâmbet victorios care era umbrit de teama că victoria din acel moment e, cu siguranță, efemeră. Mihai nu descifră taina surâsului ei și se mulțumi să se întrebe: „Cine să fie?” Și încercă să-și dea răspuns: „O fată din alt sat nu poate fi, că nu ar fi venit de una singură la horă… Aaa, am găsit!” dar varianta respectivă nu-i fu pe plac, deși, pe moment, o găsi cea mai plauzibilă: „Totuși va trebui să aflu.” Deodată, se trezi întrebând cu glas tare: – Cine e fata aceea în civil? – Care „civil”? răspunse Aurel, singurul care auzise întrebarea. – Cea fără ie. – Aaa, nu știu. Și eu mă tot întreb. Dar e drăguță… Să mor eu dacă nu e drăguță… – Vezi să n-o deochi! – Ce-ar fi să o inviți la dans? – Da, ideea e bună, dar… Fie ce-o fi! își luă Mihai inima în dinți. Cei doi se prinseră în joc. În momentul în care ajunseră în fața fetelor, Aurel luă mâna de pe umărul prietenului său și o invită pe Irina. Surprins de curajul acestuia, Mihai uită pentru o clipă de fata cu ochi albaștri, clipă care se dovedi mult prea lungă, fiindcă depăși cu câțiva pași locul de unde trebuia să se desprindă de umărul flăcăului din fața lui pentru a-și alege partenera. Enervat pentru secunda de neatenție, acesta își propuse să-și repare greșeala când va trece din nou prin fața ei. Cu această dorință în suflet, hora îl purtă mult prea domol și până când să ajungă din nou în locul unde trebuia să facă invitația, misterioasa tânără dispăruse. Deznădăjduit, aruncă o privire pe drum pentru a vedea dacă nu cumva gândul ce-i fulgeră prin minte putea fi adevărat. Nu o zări, însă, după un timp, o văzu în horă lângă un flăcău, 294

Antologie „Însemne culturale” 2013 ceea ce-l făcu să-și zică printre dinți: „Ah, ciumetele ăsta nu o să-i dea drumul până când n-o să se termine muzica! S-a dus naibii pe ziua de azi!” Mihai mai dansă un timp, însă fără chef, apoi se retrase. Ar fi vrut să plece acasă, că oricum soarele era la chindie, dar nu voia să lase o impresie proastă prin această plecare neașteptată. Astfel găsi de cuviință să rămână până când muzica se va opri. Între timp, urmări cu discreție felul de a dansa al enigmaticei fete și își dădu seama că ritmul popular nu îi e chiar la îndemână, ceea ce-i întări bănuiala că aceasta n-ar fi din sat.

295

Autograf pentru m(â)ine

ION LAZĂR da COZA (Tulnici-Coza, jud. Vrancea)

Anul nașterii: oficial: 02 aprilie 1963 (de facto: 21 martie 1963); Debut literar: Revista „Ramuri”, nr. 11/1987, poezie; Revista „Convorbiri lite-rare”, nr. 12/2006, proză; Colaborări: „Ramuri”, „Contemporanul”, „Destine”, „Convorbiri literare”, „Prosaeculum”, „Oglinda literară”, „Tribuna”, „Fereastra”, „Armonii culturale”, „Salonul literar”, „Mantaua lui Gogol” ș.a; Cărți tipărite: „Labirintul de zăpadă”, poeme, Editura „Salonul literar”, Focşani, 2002; „Crucea umbrelor. Povestiri”, Editura „Pallas”, Focşani, 2008; „Apusul îngerilor. Povestiri”, Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2011). (Prezent în câteva antologii…) Premii: Premiul I la Secțiunea proză scurtă, din cadrul Festivalului național de creație „Vrancea literară-2012”, pentru volumul „Apusul îngerilor. Povestiri”; Premiul „Florin Muscalu” pentru debut în volum cu „Labirintul de zăpadă”, Dragosloveni-25, 2002; Premiul la Concursul interjudeţean de poezie „Costachi Conachi”; Premiul Centrului de librării la Salonul literar „Dragosloveni” ediţia a XVIII-a 1987. Referițe critice: Ion Panait, Corneliu Fotea, Dumitru Pricop, Valeriu Anghel, Ioan Culiță Ușurelu, Mădălina Temelie, Gheorghe Andrei Neagu, Aurel Șelaru, Ionel Marin, Gheorghe A. Stroia, Dinu Mirea ș.a.; Cofondator, alături de Vasilisia Lazăr-Grădinariu, a Site-ului de literatură, artă şi cultură ÎNSEMNE CULTURALE.

296

Antologie „Însemne culturale” 2013 EPIGRAME Dialog politic – Ca şi Titanicul, se-afundă Ţara, în sinistra undă! – Ce te plângi aşa, măi, vere, Sunt ai noştri la putere?

Mireasa Mi-ai repetat de-atâtea ori că eşti fecioară Şi eu credeam c-o spui fără vreun scop, Dar, după nuntă,-n prima noastră seară, Am observat că te referi la horoscop.

Zvon despre guvern Zvonul umblă ca nebunul: „Cade, cade că-i plăpând!” M-am şi luat în piept cu unul: „Cade, domnule, dar când!?”

297

Autograf pentru m(â)ine Dorință

Nu mai huliţi guvernul ăsta, nu! Că vreau s-ajungă la pensionare – Să vadă cum trăim şi eu, şi tu Cu pensia… plus „marea indexare”.

Prin ricoșeu

S-au luat „n” hotărâri, cu gândul bun, Dar, vai, tocmai pe dos au ieşit ele Încât eu strig (vă par oare nebun?): Luaţi, vă rog, numai decizii rele!

Lămurire

De nu-ţi răspund la provocări, ca un dușman, Stimabile, nu-i frică şi nici silă. Este ceva cu mult, mult mai uman: E milă.

298

Antologie „Însemne culturale” 2013 Axiomă

Era un timp în viaţa ta Când viitor nu exista. Acuma totu-i revolut – N-ai nici prezent, şi nici trecut.

Nivelul de trai al urmașilor lui Decebal

Îmi place, zău, de țara mea, Când, de pe pășunea dacă, Un kilogram de telemea Costă cât un sfert de vacă.

Mofturosul

De ce se plânge că-i un chin, Că doar iubita lui cea castă S-a schimbat foarte puţin: Din nevastă în… nefastă.

299

Autograf pentru m(â)ine POEZII Hai-ku (I) Scurt popas de corb Pe creanga înflorită Cireș în doliu

Hai-ku (II) În vântul uscat Luna umple ciutura Stele curg în puț

Hai-ku (III) Ochi de lup flămând În bezna pădurii reci Luna tremură

300

Antologie „Însemne culturale” 2013 Tanka

Cocorul rănit, Privește zarea țipând. Toamna plânge-n iaz. Cu ecoul în auz Primăvara tot vine.

Note din jurnal

De la prăşit vine mama – bătrână ca limba română – și miroase frumos, a ţărână reavănă, a buruieni strivite. (iulie 2006) De un timp, grădina-i copleşită de silnice bălării Limba română – așijderea. (mai 2013)

301

Autograf pentru m(â)ine Vitraliul soției mele, Vasilisia, suflet deosebit Nebun am fost De-am spart, Din catedrala păgână, Vitraliul ce te reprezenta. Printre cioburi ți-am găsit ochii Și-am privit lumea cu ei – Chiar există atâta culoare? Prin ciobul-zâmbet Am salutat cocorii întorcându-se În primăveri ce le-am crezut uscate. Brațele ți-erau pline de cântece noi. Prin sâni i-am văzut Pe toți bărbații care ți i-au mângâiat Și ți i-au dorit (Eu eram mult mai aproape decât aș fi crezut Și excelam prin perspectivă!). Coapsele – un Stradivarius pe care aluneca, divin, un arcuș del Gesù. Genunchii tremurau de parcă te duceai la prima întâlnire – Încă erai fecioară – Gleznele, subțiri, le-am pierdut În molozul din aripi de îngeri. Nebun am fost… Prin părul negru Am vrut să privesc o eclipsă de soare, Consemnată în oracole, Dar mi-am văzut sufletul Îngenuncheat în păgâna catedrală Sfărâmată, Îndoindu-se.

302

Antologie „Însemne culturale” 2013 Egoism Te visez adesea, mamă. Treci senină În sus și-n jos Prin bătătura ce-o țineai curată, De parcă acolo trebuia Să poposească, viu, Iisus Bătrânele satului Spun să-ți dau ceva de pomană Eu știu că ți-am pus prânzurile toate Și-apoi un blid de mâncare în minus N-ar fi sărăcia lumii… Dar cum să mă lipsesc de lumina ta, mamă?

Cămașa Mai pun o cămașă pe sufletul meu, Că se tot plânge de-a vieții spuză, De-al vieții ger – O cămașă zdrențuită, Ca o piele de șarpe Acum lepădată. N-ar trebui să te-ngrijorezi – E destul de transparentă! Îmi spun 303

Autograf pentru m(â)ine Mai tinerii mei prieteni sofiști. Zâmbesc zării împăcat. Copilul din mine moare asfixiat De solzii clipei.

Păgân Iubito, de ce vrei să-mi schimbi zeii la care mă-nchinam? – Romanii lăsau altarele învinşilor, dacă se predau! – Eu, la primul tău zâmbet înrourat, poarta cetăţii am deschis-o. De ce vrei, acum, să-mi schimb zeii şi să nu mă mai închin la mersul tău, la ochii tăi, la sânii tăi? Dacă se predau fără luptă, romanii lăsau intacte altarele învinșilor!

Absenţă Pe când nu erai, Îmi creşteam singurătatea 304

Antologie „Însemne culturale” 2013 In vitro. O îmbrăcam în diferite culori: Violet, Galben, Gri… În zilele mai bune, Din irizaţia lacrimii, Puneam rogvaiv. Ca stare de agregare Predomina ceaţa, Cu miros de ţigară stinsă Şi zaţ rece (De cele mai multe ori, nechezol). Gustul amărui al păpădiei Umplea sâmbăta. Era jucăria preferată A spiritului meu – Voia să se laude că trăieşte Profund. Acum, de câte ori eşti departe, Singurătatea scapă din laborator Ca un virus letal Sufletul meu devine mut

Înfrângeri Înnobilat mi-e blazonul ce-l las în paragină! Acceptate sau nu, știute-s doar de tristețile mele 305

Autograf pentru m(â)ine toate cicatricile de pe trupu-mi din cețuri în disipare. Genunchiul julit, palmele rănite, obrazul desfigurat, – hrană pentru viermi, ori cenușă – de care tu râzi, sunt dovezi c-am avut înfrângeri – monede cu care mi-am plătit victoriile!

Bucurii vin Învățătorule vin la nunta din Cana vin vin să faci din apă de-or rămânea din nou nuntașii fără vin de-oi cădea sub masă tot Te voi recunoaște drept Uns – nu-s dintre cei ce doar la picioarele-Ți pironite Ți se-nchină vin vin în Cana ca mire 306

Antologie „Însemne culturale” 2013 să-mi blagoslovești mireasa și de-or seca vasele vin să faci din lacrimile noastre

PROZĂ Mamornicul (eseu) Entomologii spun că sunteţi cam patru mii cinci sute de neamuri. Mai spun că existaţi de pe timpul dinozaurilor fiindcă s-a găsit un strămoş de-al vostru prins într-un chihlimbar vechi de vreo cincizeci de milioane de ani; că voi veţi fi supravieţuitori pe acest pământ şi după un eventual război nuclear, sau chiar atunci când Soarele, devenit o „ gigantă roşie”, ar fi înghiţit planetele Mercur şi Venus, iar radiaţiile ultraviolete vor fi făcând de mult timp ravagii pe Terra. Dintre toate rubedeniile voastre, doar vreo treizeci aţi fi domestice. Adică sunteţi asociaţi cu locuinţele umane, şi în niciun caz că aţi fi deprinşi cu omul, fiindu-i de vreun folos. Generic, vi s-a dat numele de gândaci-de-casă. Nu ştiu dacă asta vă supără au ba. Încercând să facem puţină lumină, ori, din contra, să încurcăm şi mai tare lucrurile, înşirăm câteva denumiri căpătate în vreme, urmând ca fiecare să tragă la casta lui mai mult sau mai puţin ilustră, ori să rămână orfan prin neaoşa vorbire a gospodinelor înfuriate: gândacul-morţilor (Blaps mortisaga) în unele regiuni numit şi borză, goandă sau goambă; gândacul-de-făină (Tenebrio molitor), morar sau grângoaşă; gândacul-de-casă (Phyllodromia germanica) menţionat şi ca şvab, tărhan, gâzoabă, corhan, torhan, rus, turhan ori tarcan… Nu, pe tine nu te-am pomenit aici, dar nădăjduim că te vei recunoaşte în rândurile de mai jos, iar dacă n-ai atâta duh te vom ajuta înspre final. 307

Autograf pentru m(â)ine Îţi faci apariţia îndeobşte în lumina difuză a amurgului, în lumina de stroboscop a televizorului, ori a vreunei veioze băhnită. Chiar dacă simţi mişcare în jurul tău, tu nu cauţi să te ascunzi repede întrucât elimini o secreţie de-a dreptul pestilenţială atunci când eşti atins. Mersul tău se vrea ferm şi demn, însă aroganţa, însoţită cel mai adesea de un groaznic surplus adipos, te face întotdeauna hâd. Căţărat pe cele şase picioare subţiri şi păroase, înalte şi strâmbe, trupul masiv, în comparaţie cu membrele, stârneşte până şi râsul eunucilor văduvi. Nu, tu nu ai suferit vreo metamorfoză ca personajul lui Franz Kafka. Tu nu te vezi respingător în ipostaza ta. Aşa ai fost de când te ştii. Trăiai în celare şi debarale, în beciuri şi subsoluri umede şi răcoroase. Autostrăzile tale erau cărările şobolanilor, sau ţevile de canalizare. De ce n-ai rămas acolo?! Nimeni nu te-ar fi remarcat în mod deosebit, pe nimeni nu ai fi deranjat în mod evident! Dacă ai fi continuat să te hrăneşti cu stropii râncezi de ulei de sub aragaz, ori cu firimiturile mucegăite din spatele dulapurilor coşcovite, aveam cu tine doar un război casnic, dar aşa provoci reacţii publice. Ai scos ţara asta din priză ca pe un frigider cât de cât populat şi ai transformat totul într-o clismă extrasă parcă dintr-un cadavru putred. Cu asta te hrăneşti tu. Asta vrei să te înconjoare. Acesta-i mediul tău. Ţii neapărat să ne convingi că nu ai şase picioare, ci că eşti un Shiva, hindusa zeitate cu patru mâini. Nu te amăgi – dansul tău nu reprezintă un ciclu de nimicire şi de formare a lumii. Tu nu ai clădit, nu clădeşti şi niciodată nu vei clădi ceva nobil! Tu doar distrugi, doar acaparezi. Furi fără nicio apăsare până şi din mâncarea bătrânilor din aziluri, dar şi din bomboanele copiilor cu dizabilităţi, internaţi adesea în cămine sordide. Totul îţi prieşte. În special purulenţa. Fie ea morală, socială ori economică. Te amăgeşti că ai o aură. Vai, ce blasfemie! Tu nu ai nimb, ci un halo sinistru. Dacă haloul ar fi din vapori de mercur şi fosfor, din acid clorhidric şi amoniac tot ar fi ceva de capul tău, însă tu eşti un planetoid din găinaţ umed înconjurat de cele mai respingătoare miasme. Acesta e ozonul caracteristic ţie şi pe care îl respiri cu nesaţ. Oh, şi dacă ne uităm la tine descoperim uşor patru adâncituri pe trupu-ţi dezgustător. Una în frunte, una în osânza de sub buric – ombilicul dovedeşte că ai avut, totuşi, o mamă!? – şi câte una pe umeri. 308

Antologie „Însemne culturale” 2013 Firesc, urmele acestea ar fi trebuit să fie lăsate de colţurile vreunei ferestre în chip de romb a vreunei închisori jilave. Dar nu. Acolo, în gropile acelea, îţi izbeşti degetele de vidanjă, închipuind o cruce mare şi curată, fiindcă tu – vezi Doamne! – eşti evlavios. Ba ai construit şi vreo biserică prin oarece cătun sau ghetou, ori poate doar ai zugrăvit-o. Nu ţi-a ajuns numai atât: ţi-ai boit şi detestabila-ţi făptură pe sacrul perete. Asta ţi-a fost îngăduit deoarece şi prin altare şi amvoane sunt destui ca tine. Ai asistat batăr la o slujbă în biserica ridicată sau pictată din obolul tău? Dacă „da”, ai văzut desigur că enoriaşii nu stau la umbra frescei tale fiindcă şi ea pute. Adesea eşti şi om politic, ori stai în spatele a multor oameni politici, dirijând astfel o caricatură de partid. Imaginea de salvator al neamului e deconspirată încet-încet şi tot ce vremelnic i-a îmbătat pe naivi se transformă în greaţă şi-apoi în lehamite. Pentru teamă sau furie e deja prea târziu. Te-ai înmulţit suficient încât să stăpâneşti şi să împarţi cu cei de teapa ta stârvul ţării. Nici voi între voi nu vă respectaţi şi nu vă suportaţi exalaţiile, dar aveţi nevoie unul de altul. Obsecvioşi ai destui – cei prea slabi ca să-ţi arate oglinda, sau cei ce aşteaptă să le arunci o ciozvârtă cangrenată, muiată în balele tale de varan de Komodo! –, numai că oricât ai fi de bogat nimeni nu te iubeşte! Nici măcar progenitura ta. Şi lui îi puţi, dar asta nu înseamnă că nu-ţi toacă banii infecţi în cluburile pline cu libărci… Cum spuneam, eşti foarte rezistent şi oportunist. Ai un număr mic de inamici naturali. Câţiva paraziţi şi prădători. Dintre aceştia din urmă, viespile din familiile Evanidae şi Ampulicidae ţi-ar mai veni de hac. Dar ce să facem dacă „doamna legată la ochi” nu e o astfel de viespe? Asigurat din această parte, continui să defilezi nepăsător pe sub ochii celor pe care-i consideri limacşi amorfi atunci când, anesteziindu-se în sărăcia lor, lăcrimează urmărind vreo telenovelă ori vibrează la un meci de fotbal jucat de echipa naţională… Te-ai recunoscut? Eşti tu, mamornicul sau clăbucul, moroslivul sau gringoaşa-puturoasă, gândacul-negru sau gândacul-puturos. Puţini, foarte puţini te ştiu pe numele latinesc – Meloe proscarabaeus. Din păcate, şi mai puţini sunt cei care nu-ți mai suportă fetida prezenţă. Eseu publicat în revista „Oglinda literară” 309

Autograf pentru m(â)ine Și caii mor… (povestire) Dacă acţiunile pe care le iniţiem s-ar răsfrânge direct asupra noastră, oare am sta mai mult să chibzuim înainte de a întreprinde ceva? Mă îndoiesc… Încărcată cu asupra de măsură, căruţa s-a poticnit greu într-un smârc. Fire neînduplecată, Radu a început să-şi bată fără milă caii, neputând să conceapă că străduinţa lor e dusă dincolo de limită, că nu mai au strop de putere în plus, pus la păstrare. În toată hărmălaia aceea de înjurături, îndemnuri şi ameninţări, care atrase atenţia tuturor celor aflaţi cu vreo treabă prin poieni, surul lui Radu s-a dezechilibrat şi a căzut în glod. Poate din cauza epuizării, poate că răcoarea mlaştinii o găsi ca pe o minune reconfortantă pentru pielea încinsă de atâtea prăjini noduroase ce se abătuse cu bestialitate asupra sa, calul renunţă pentru câteva momente să se mai zbată în ham. Doar nările expirau vălătuci de aer, de parcă ar fi fost foalele lui Hefaistos, pe când acesta făurea tridentul pentru Poseidon, cu care zeul mării avea să stârnească vulcanii, cutremurele şi furtunile de pe mare. Ca turbat, Radu renunţă la beldie şi se repezi să smulgă toporul înţepenit în vraful de lemne. Îl prinse de coada trainică de stejar şi, înotând până la genunchi prin mocirlă, ajunse lângă sireapul căzut. Cu o furie oarbă îi aplică o muchie puternică în coastele ce se mişcau sacadat, în aceeaşi căutare disperată de aer. Calul, surprins de atac, nu avu timp decât să se îndoaie de durere. Văzând că urmează un potop de alte lovituri, începu să se zbată haotic, aruncând cu picioarele când prin aer, când prin mocirla pestilenţială. O săgeată ca de jar, izvorâtă din genunchiul stâng, îi străbătu întregul corp epuizat şi oricâte urgii s-ar fi abătut asupra lui, nici măcar nu ar mai fi clipit. Chiar şi acest fapt minor i-ar fi părut o concesie de neadmis. Într-adevăr, grozăvia a încetat. Dându-şi seama de ceea ce făcuse, Radu aruncă toporul la un pas distanţă, îngenunche lângă victima lui, puse capul pe spata acoperită de noroi şi cu pumnii încleştaţi de milă începu să izbească întâmplător gâtul şi plexul nevinovatului cal. Mânia oarbă s-a transformat încet-încet în mângâiere. Lacrimile căutau să-şi facă albie curată pe faţa acoperită de 310

Antologie „Însemne culturale” 2013 mâl. Cu mâinile tremurând nervos, gemând de durere, începu să desfacă şleaurile şi încheietoarele de la ham, să elibereze un rob care şi-a făcut cu dăruire totală datoria. Văzând că nici aşa surul lui nu reacţionează, băgă braţele sub el şi-l îndemnă să se ridice. Găsind minime forţe, sfărâmata făptură izbuti să se arunce în picioare. La primul pas făcut era să cadă în nas. Piciorul stâng, din faţă, nu-l mai asculta. Şchiopând amarnic, reuşi să părăsească teribilul câmp de luptă. Prins de bretonul din frunte, se lăsa purtat de stăpânul său spre o tihăraie din apropiere. Prin râpa abruptă, chiar că îi era imposibil să mai facă paşi. De ce continua hainul să-l chinuiască? S-ar fi oprit în clipa aceea, dacă toporul din mâna crudului stăpân nu se fâţâia ameninţător. Şi chiar asta a făcut imediat ce şi-a simţi smocul de păr eliberat. Toporul fu aninat în craca unui tufan. Radu, cu gesturile unuia care ştie că nu mai are încotro, se dezbrăcă de pulover şi îl puse pe capul calului, nu înainte de a privi cu mâhnire în ochii negri şi strălucitori, ca două oglinzi convexe, arătând o urmă adâncă de regret că tovărăşia asta s-a terminat cum s-a terminat. Surul, simţind în nări mirosul atât de cunoscut al stăpânului, începu să clatine botul ca să adulmece cât mai multă transpiraţie – compania acesteia dându-i şi acum, ca în atâtea dăţi, siguranţă, dar şi spaimă. Deodată capul îi explodă în mii de jerbe de foc. Pleoapele parcă intraseră într-un carusel haotic, de neoprit, unde culorile se stingeau înfricoşător, penetrând o beznă cumplită. Picioarele l-au lăsat brusc. Îşi simţi corpul sprijinit de nişte tulpini fragile de târşi ce îl susţineau părelnic să nu se rostogolească în viroaga adâncă. Teama de a nu se prăvăli îl făcu să încerce a se ridica. Mişcările nesincronizate îi slăbi şi mai mult poziţia. Hotărî să stea câteva momente neclintit, ca săşi analizeze situaţia. Cizma stăpânului îi poposi pe crupa relaxată. Crudă şi fermă, îl împingea spre hău. Nu căută să se împotrivească. Era voinţa stăpânului… Radu ieşi în drum şi de acolo se îndreptă spre sat. Ajunse după un timp în poarta altui cărăuş, Luca. Îl strigă peste gard şi acesta, ca orice gospodar harnic, veni mustăcind că a fost deranjat din lucrul său. – Bre nea Luca, dă-mi-l pe stelatu’ matale ca să-mi aduc în ogradă căruţa fiindc-a rămas împotmolită în noroi, la Budăiul Mare, bre. Suru’ meu cred că şi-a rupt picioru’! zise Radu, ascunzându-şi minciuna sub necaz. 311

Autograf pentru m(â)ine Deşi îl ştia violent şi adesea iresponsabil pe mai tânărul său consătean, Luca se duse în grajd, îşi înhămă calul cel breaz şi îl scoase pe poartă. Nici nu trecu bine un ceas că Radu i-l aduse înapoi teafăr. – Da’ bine se potrivesc, bre nea Luca… Acelaşi pas, acelaşi fir de păr negru, lucios; aceleaşi stele în frunte, pintenogi amândoi… Parcă au acelaşi tată. Luca îşi încetini mişcările, privind în jos. „Ce-o fi vrând ăsta? Mai bine-l omor cu mâna mea pe Breazu, decât să ajungă la el. Pe Mişu i laş da, de-aş găsi pereche potrivită lu’ Breazu…” Din aceste gânduri îl scoase aceeaşi voce răguşită: – Ţintatu meu e cu trei deşte mai înalt… Ia-l mata! Să mă vezi înhămat singur la cotigă dacă o să mai pun vreodată ham pe cal. Şi copite ca ei să ajung să am de mi-o mai trebui cai! îşi accentuă Radu afurisenia. Luca se scărpină în creştet prin căciulă, ca un om sărman care a dat peste un duh: – Ştiu şi eu, măi băiete?!... – Îl vinzi pe roibul matale şi cu restul banilor te aştept! – Mi-e drag calu’ tău, da’ nu pot. Am necazuri acu’… – Te aştept, bre, n-auzi!? Târgul nu fusese încheiat. Asta nu însemna că mofluzul de Luca nu se gândea zi şi noapte la Ţintatu lui Radu, ajuns acum pe mâna unor ţigani ce se pretindeau geambaşi. Hrănit de aceştia cu ciocălăii rămaşi de la animalele gospodarilor, ciocălăi scoşi la prund ca să putrezească, bietul cal ajunse spectrul celui ce fusese. Pe la începutul lui martie, un martie golaş, dar afurisit de rece, Luca îl luă pe Mişu lui de căpăstru şi i-l duse lui Mărin geambaşul. Îi mai dădu trei sute de lei şi o strângere de mână. La proba la care a fost supus, Ţintatu s-a comportat ca o mireasă cuminte ce o avea de faţă pe mama-soacră, purtând în lungul satului un buştean mare şi verde de gorun, ca pe o sarcină oarecare. Convins că afacerea e bună, Luca, atent să nu fie auzit de Mărin, se lăuda prietenilor săi întâlniţi în drum – de parcă pe aceştia i-ar fi interesat mişmaşurile sale – că a dat cinci sute de lei diferenţă. La rândul său, Mărin plănuia să-l ducă pe Mişu, înainte de a slăbi, în oborul de vite din oraş şi să ia dublu cât a dat pe Ţintatu, căci avea să prezinte acest căluţ pirpiriu, dar bine hrănit, drept noaten de doi ani şi 312

Antologie „Însemne culturale” 2013 jumătate. Drag avea Luca de noua sa pereche de cai, însă de Ţintatu se îngrijea cu osebire. Fura din leasă – de teama ochilor Polinei, nevastă harnică şi aşezată – ştiuleţi de aur, iviţi din bobul de sudoare prelins în ţărâna săracă, şi-i băga sub botul negru şi catifelat ce avan îndurase foamea o iarnă întreagă. Spera că până începe aratul să-l întremeze pe arapul anemiat. Pandaliile de pe lume l-au apucat pe Luca atunci când Polina s-a arătat sceptică. Probabil că pe un străin l-ar fi luat cu parul dacă i-ar fi spus că această afacere este o mare cădere, o mare păcăleală. Ca nişte urări de „Doamne-ajută” începu a răsuna glasul cucului în primăvara devenită deodată pură. Cum sezonul desţelenitului era bănos, dar scurt, Luca nu avea de ce să se codească, însă mulţumea în tăcere norilor şi calendarului ortodox când în mijlocul săptămânii mai cădea vreo ploaie, ori vreo sărbătoare religioasă, astfel se mai putea odihni şi Breazu lui, căci pe el cădea mai toată truda plugului şi frică îi era lui Luca să nu-l „rupă” aşa cum i l-a „rupt” Mărin pe Ţintatu. Cât a fost de lungă vara, Luca nu prea a căutat cărăuşie, muncind mai mult cu palmele, şi doar asprimea lui o făcea pe vrednica de Polina să nu-i amintească iar şi iar de combinaţia nereuşită. Pe cealaltă parte, Ţintatu dovedea pe zi ce trece că ograda noului stăpân nu e o tabără pentru refacerea forţelor, ci o ospătărie pentru pensionari dezmierdaţi. Cu uşurinţă Luca ar fi dat vina pe Ionuţ şi pe Tomi – feciorii lui, veniţi după un şir parcă nesfârşit de trei fiice – dacă Ţintatu nu ar fi fost îngrijit cum s-ar fi cuvenit în vremea cât el nu stătea pe acasă. Dar nu putea face asta: băieţii îl îndrăgiseră mult pe noul locatar al grajdului şi braţul cel mai bun de fân, de iarbă cosită sau de otavă, era întotdeauna aşezat în faţa lui. Iar când venea vorba de ţesală, acesta avea partea lui dublă de răsfăţ. Toate drăgălăşeniile nu porneau din teama vreunui reproş, ci ca răsplată a faptului că Ţintatu se lăsa călărit. Mişu, calul dat la schimb geambaşului, era parşivul ce îl influenţa pe Breazu ca să nu se lase înşeuat, şi cei doi fraţi ştiau că urechile ciulite nu sunt de bun augur când se apropiau de bidivii, aşa că îi duceau ori îi aduceau de la păşune prinşi de căpestre, iar asta îi umilea destul de tare în faţa celorlalţi băietani, stăpâni şi ei de cai. Acum, blândeţea lui Ţintatu parcă se transmisese şi lui Breazu, fiindcă acesta nu mai ciulea urechile şi nu mai scutura neşovăitor capul când tovarăşul lui era călărit. Cu 313

Autograf pentru m(â)ine toate acestea, niciunul dintre fraţi n-ar fi îndrăznit să verifice docilitatea vigurosului armăsar. Toamna, odată cu plecarea la liceul cu internat a lui Tomi, răsfăţul de care s-a bucurat Ţintatu a început să se apropie de sfârşit. Cauza nu ar fi fost delăsarea lui Ionuţ, ci tatăl său îşi arăta tot mai explicit nemulţumirea faţă de Ţintatu, având grijă totuşi să nu-şi recunoască făţiş eroarea, ba, în context, lăuda, aşa cum laudă o codoşcă pe cocota ei favorită ajunsă fără clienţi, meritele calului, merite de care, între noi fie vorba, Luca nu prea s-a bucurat. Mai pe la începutul iernii, acesta se gândea tot mai frecvent să-l ducă pe Ţintatu ca hrană la păstrăvii din topliţă, ori ca hoit la urşi. A şi avut o astfel de tentativă, dar, când a văzut cam câţi bani primeşte pe gloabă, grabnic a renunţat la plan, jurându-se că mai bine îl îngroapă de viu, ori că îl lasă pradă corbilor, decât să fie luat în batjocură cu aşa sumă… O unealtă, în momentul în care te-ai hotărât s-o abandonezi, nu mai solicită nimic, nici măcar atenţie. Nu tot aşa stau lucrurile cu un animal de povară, cu o fiinţă. Iar ca să faci din curte un azil pentru dobitoacele vlăguite nu ştiu dacă e la îndemâna şi la inima orişicui. Chiar fără de suflet nu-l ştia Ionuţ pe tatăl lui – când începuse să deschidă ochii către lume, descoperi în curte, sub nucul bătrân, un dulău lăţos, roşcat, poate mai bătrân ca pomul ce-i ţinea umbră vara, ce îşi ducea zilele într-o lungă şi bătrânicioasă apatie. Din această lentitudine îl scotea orice avion care zbura pe deasupra lui. Atunci îşi aduna toată voinţa şi alerga să se ascundă sub una dintre ieslele din grajd ori, şi mai bine, sub unul dintre paturile din casă. Ajuns la loc sigur, începea să urle tânguios de te apuca mila. Toate acestea i se trăgeau de pe timpul războiului. În retragere, frontul îşi întinse aripa seacă şi peste acele coclauri. Florea, că aşa îl strigau pe bătrânul câine, păzea ţarina, departe de sat, priponit de tulpina unui pom. În jurul lui au căzut o droaie de proiectile şi multe schije i-au sfârtecat carnea. Când l-au găsit a doua zi, i-au dezlegat lesa şi l-au târât dincolo de hat, în nişte mărăcini, crezându-l mort. Ca în orice poveste cu zâne cu păr de aur, peste niscai zile, abia târându-se, Florea a intrat în curte. Deşi s-au găsit mulţi binevoitori care să-i crape ţeasta lăţosului cu vreo rangă, acesta a murit în fundul grădinii, de bătrâneţe. Nu la fel avea să se întâmple cu Ţintatu. Ce nu ştia Ionuţ era faptul că Florea fusese adus în acea curte pe când era puiandru, de către tata 314

Antologie „Însemne culturale” 2013 tatălui său, adică de bunelu, chiar în ziua plecării acestuia la război. Când, făcut ferfeniţă, Florea a venit acasă, taman atunci a picat, ca un sfârşit de lume, înştiinţarea despre un soldat dispărut într-o neagră încleştare militară. Şi acel brav soldat era tocmai cel ce trebuia să-i fie bunic lui Ionuţ. La aproape un an de când a fost cumpărat, tot pe o vreme rece şi umedă ca aceea de atunci, Luca l-a invitat pe agentul veterinar în bătătura lui. Trecuse suficient timp de când Ţintatu fusese asigurat la ADAS. Mai mult pentru că era un beţiv notoriu decât din altă pricină, veterinarul ceruse de băut. Cum nici Luca nu îşi ţinea paharele în talaş, a fost destupată o sticlă cu rachiu. Doar ca să scape de gura nevestei, dar şi de ameninţarea înserării, acesta a promis încă o garafă cu zeamă de cazan, însă după ce aveau să-şi săvârşească daravela. Ţintatu păşea răbdător, purtat cu lanţul de căpăstru, în urma stăpânului şi a veterinarului care îşi găseau cu greu echilibru pe panta uliţei ce urca în păduricea de deasupra satului. În urma lor, Ionuţ, însoţit de un prieten din vecini, călca întristat. Orele, poate minutele lui Ţintatu erau numărate. Din când în când, Breazu, rămas singur în grajd, scotea câte un nechezat care se auzea prin tot cătunul. Ţintatu nu îndrăznea să îi răspundă decât cu un fornăit. Ajunşi pe un şes micuţ şi împădurit, conducătorii acelui grup se opriseră, căutând ceva cu privirea. Acel ceva părea să fi fost doi salcâmi tineri, depărtaţi ca la un metru unul de celălalt. Abia acum Luca îl descoperi pe tovarăşul lui Ionuţ. Prezenţa acestuia zădărnicea taina acţiunii lor, aşa că, scoţând limba într-un gest ce se voia discret şi conspirativ, zise către veterinar: – S-a îmbolnăvit, mânce-l lupii. Să-i facem o injecţie. – Îhî! făcu veterinarul, schimonosindu-şi a complicitate partea stângă a feţii. Apoi, aplecându-se asupra genţii sale jerpelite, scoase de acolo două flacoane sigilate cu capace de aluminiu, o seringă imensă cu un ac potrivit şi, separat, un alt ac de aceeaşi factură, însă mult, mult mai gros, atât de gros încât Ionuţ nici nu-şi închipuia că există aşa ceva. Luca îl trase pe Ţintatu lângă cei doi arbori şi-şi chemă fiul să vină ca să prindă lanţul. Acesta îşi îndemnă prietenul să facă treaba în locul lui, arătând prin gesturi că vrea să urmărească atent cum se face o injecţie. Şi chiar că studia mişcările veterinarului, dar mai mult ca să nu prindă vreo mustrare în ochii tatălui decât din curiozitate. Gâtul calului 315

Autograf pentru m(â)ine fu îndoit pe tulpina salcâmului cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost din plastilină ori din ceară caldă, iar crupa se sprijinea de celălalt salcâm, fiind silită de coada care era trasă cu fermitate de către Luca. Imobilizat cu atâta hotărâre, Ţintatu nu îndrăznea decât să respire şi să spere că va fi eliberat cât mai curând. Legănându-se nesigur pe picioare, veterinarul se apropie de grumazul arcuit spre dreapta al calului, îi săltă coama lungă şi pipăi carotida ce se reliefa clară sub pielea zbârlită de frig, dar poate că şi de teamă. Ţintatu tresări scurt când simţi înţepătura. Sângele ţâşnea cu forţă prin acul gros, formând rapid pe solul umed o băltoacă roşie, din care ieşeau aburi ameţiţi. – Întâi şi-ntâi scoatem nişte sânge, că e copleşit de atâta boală. Uite, uite cât e de negru şi de vâscos!... zise veterinarul căutând, stângaci şi fals, ca să-şi motiveze acţiunea faţă de prietenul lui Ionuţ, pe urmă, fără să se sinchisească vreun pic de prezenţa puştanilor, făcu doar doi paşi, întoarse spatele şi începu să-şi golească vezica. Mirosul urinei tăbărî netrebnic peste cel de sânge, pângărind parcă toată pădurea. Ţintatu se smuci uşor. Poate că-l ajunse vreo slăbiciune, poate că stătuse prea mult într-o poziţie incomodă. – Mai scoatem, nu? îl întrebă Luca pe veterinar. Acesta, dând evaziv din cap, se apropie într-un târziu de cal şi cu mişcări de om sastisit extrase acul de inox, lăsând rana deschisă din care să curgă sânge cât o vrea. Ţintatu începu să dea semne de nelinişte. Veterinarul sorbi cu seringa lichidul din cele două flacoane, apoi se îndreptă iarăşi spre carotida umflată. De data aceasta Ţintatu încercă să protesteze mai viguros împotriva tratamentului brutal ce i se aplica, însă imobilizat cum era nu avu succes. – Gata! zise triumfător veterinarul, adresându-se calului. Aripi îţi punem… He-he-he! Luca slobozi coada lui Ţintatu. Imitându-l oarecum grăbit, prietenul lui Ionuţ slăbi la rându-i lanţul. Ţintatu căută să se aşeze mai bine, dar făcând un pas descoperi cât de tare se clatină lumea, aşa că îndepărtă cu precauţie picioarele ca nu cumva să i se întâmple vreun pocinog. De parcă şi-ar fi amintit ceva foarte important, Luca se repezi la el şi îi smulse căpăstrul. Urmară câteva secunde în care nu se întâmplă nimic. Un spasm puternic îi străbătu corpul lui Ţintatu. Trecură alte secunde de nemişcare lungi cât un veac, le contabiliză 316

Antologie „Însemne culturale” 2013 Ionuţ, de aceea următoarea convulsie păru de-a dreptul barbară. Ţintatu părea tot mai nesigur pe genunchii săi care începuseră să tremure necontrolat. Ca şi cum un lup s-ar fi repezit să-l apuce de bot, la un moment dat îşi feri capul pe spate. – Ia căpăstrul şi duceţi-vă înainte acasă! porunci Luca. Să nu audă voce de om, Ionuţ o luă la fugă pe uliţa abruptă, lăsându-l cu mult în urmă pe tovarăşul său de joacă. Arătându-se obosit, se duse devreme la culcare. Adormi destul de greu, căci refrenele porcoase şi vorbele rostite prea tare de către veterinarul ce căuta să-şi ia plata şi răsplata în rachiul turnat pe gâtlej se auzeau prin uşa ce separa camera lui şi a surorilor de cea a părinţilor. Dimineaţa se trezi abătut. Ca să scape de treburile din ogradă, îşi băgă nasul în manuale şi caiete – activitate încurajată de ambii părinţi, spre ascunsa nemulţumire a celor trei surori. Din când în când Breazu mai slobozea de la iesle câte un nechezat sumbru şi intempestiv, ca un ţipăt de urât, răscolind amintirea dramei din ajun. Nişte bubuituri discrete şi rare, chinuitor de rare, începură să se facă simţite de dincolo de fereastră. Cunoscând provenienţa acestora, Ionuţ îşi apăsă fruntea în carte, aşteptând ca altcineva să descopere beleaua. În zadar. Nemaisuportând chinul ce părea să se prelungească la nesfârşit, strigă tare cât să fie auzit de cei din preajmă, fără a numi pe careva: – Hei, e cineva în curte! Pustiul căzuse peste el ca întunericul unei eclipse totale de soare. După o pauză lungă şi grea, repetă atenţionarea. Acelaşi rezultat. Mila începu să-l sufoce, precum lichidul amniotic devenit deodată toxic pentru embrionul pe care trebuia să-l proteguiască. Ridică încet privirea. Greabănul costeliv trecea tărăgănat pe la geam asemenea unei molime păroase. Ieşi pe scări şi ţipă din ce în ce mai tare: – A venit calu’ acasă! Ţintatu! Ţintatu a venit acasă!! Descoperi, cutremurându-se, că era singur în toată gospodăria. Ca dovadă că Ţintatu nu uitase cum îl cheamă, când îşi auzi numele, întoarse capul spre stăpânul cel tânăr. – O, doamne!... exclamă Ionuţ când văzu în ce hal arăta Ţintatu lui. Părea că străbătuse o pustietate nemărginită şi că de la un capăt la altul acesta nu văzuse măcar o găleată de apă, sau o mână de otavă. Peste toate relele, mai mult ca sigur că Ţintatu venise de-a berbeleacul pe 317

Autograf pentru m(â)ine uliţă în jos, căci nu aveai unde să pui două degete pe el fără să dai de un strat gros de noroi care începuse deja să prindă crustă. Ionuţ se repezi la găleata din tablă zincată, agăţată într-un cui la streaşina magaziei. Înşfăcă din porţia orătăniilor o mână babană de boabe de porumb şi le duse sub nasul lui Ţintatu. Cu buzele groase şi dăbălate, acesta prinse câteva grăunţe, însă când dădu să le ronţăie le scăpă în ţărâna curţii. La îndemnul lui Ionuţ de a lua altele, Ţintatu făcu un pas, şi încă unul. Ionuţ căzu în dilemă: să deschidă uşa grajdului ori să-l dea pe renegat pe poartă afară. Ţintatu se arătă mai hotărât – cu paşi rari se îndreptă spre tumurugul unde era priponit atunci când trebuia ţesălat. Aruncând nepăsător grăunţele, Ionuţ se apropie de cal. Cu ochii în lacrimi începu să-l ţesale, ca şi cum l-ar fi pregătit pentru o lungă haiducie în doi. Întrun târziu, maică-sa îşi făcu simţită prezenţa, ocărând o mâţă care îi umblase prin blide. Ca să aibă pe cine certa, fiindcă uşile erau vraişte, îşi strigă fiul. Acesta îi răspunse de după grajd, neavând intenţia de a părăsi ocupaţia de moment. Cheful de sfadă îi pieri subit gospodinei când dădu cu ochii de calul crezut mort: – Doamne, iartă-mă!... Doamne, păzeşte! Ce facem cu el!? Taică-tu e dus după agentu’ de la asigurări şi dintr-o clipă în alta stă să apară… Într-adevăr, dacă nu şi-ar fi zărit soţul când şi-a pus pieptarul din piele de oaie pe oiştea căruţei, acesta l-ar fi dus pe agent în pădurice, iar acolo aveau să caute şi să tot caute stârvul calului, până ameţeau. – Da’ veniţi mai întâi pe la noi ca să gustaţi ceva… – Nu, nu. Ieşim… – Fă cum zic eu, măcar de data asta, că nu te ia dracu şi nici mama lui!... Ruşinat, agentul se întoarse primul din drum. Luca, pierdut, fiindcă în toţi anii de căsnicie nu primise un aşa afront de la soţie, îl urmă. Cu o curtoazie deosebită, căutând în felul acesta să şteargă prima impresie făcută agentului, gazda îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera de oaspeţi. Cerându-şi scuze cu multă grijă, soţii îşi lăsaseră, „pentru un minunţel”, musafirul singur. Pe antreu, Polina îi şopti soţului: – Du-te până în spatele grajdului, să vezi ce-i acolo… Beţivii dracului!... Chiar că se afla în faţa unei nenorociri, în faţa a ceva ireparabil dacă soţia lui îndrăznea să se comporte aşa. Bolborosind niscai sudălmi 318

Antologie „Însemne culturale” 2013 în barbă, Luca se îndreptă spre locul poruncit. După ce îşi reveni grăbit din şoc, alergă după un topor. – Şi crezi că agentul n-o să-i observe capul pisat? Întrebarea lui Ionuţ îl opri pe taică-său ca să-şi ducă fapta vitejească la capăt. Acesta rămase neputincios în cumpănă, privind la Ţintatu ca la cea mai mare belea pe care a întâlnit-o în viaţă. Toporul îi alunecă lent din mâna inertă, făcând un zgomot sec. – Du-te în casă şi mai ţine-l de vorbă pe agent. Rezolv eu treaba. Când din prag îţi fac semn, să ştii că problema e rezolvată cum trebuie. Dezorientat, Luca îşi îndrepta paşii către pragul casei. Rău ajunse – gândea el – dacă dintr-o dăndănaie aşa de grea îl va descătuşa tocmai mezinul. La rândul său, Ionuţ abandonă ţesala şi îmbrăţişă, lăcrimând, capul mare şi ciolănos al calului. De-ar fi fost după voinţa sa, l-ar fi păsuit o veşnicie, dar aşa trebuia să tranşeze în grabă situaţia. Ce regrete? Ce iertări? Culese de pe jos toporul şi se duse în magazie. Cercetă dintr-o privire dacă sacul din celofan, plin cu îngrăşăminte chimice, aruncat peste un butoi cariat din colţul întunecos al încăperii, este spart. Mulţumit de ceea ce vedea, îi spintecă partea ce atârna deasupra podelei, urmărind apoi cum sferele micuţe de azotat, de dimensiuni variabile, curg zorite ca nisipul din clepsidră, făcându-l pe Ionuţ să realizeze că o perioadă a vieţii, cea în care inocenţa fusese regină, se sfârşea chiar atunci, în clipele acelea, odată cu ultimele bobiţe scurse. Scutură bine sacul de pudra alburie, îl întoarse pe dos şi, ca să nu fie cumva zărit din casă, îl împachetă şi îl ascunse pe sub pulover, tocmai la subsuoară. Ţintatu, tremurând astenic din toate mădularele, deschise prelung pleoapele ca să vadă cine îl vizitează. Constatând că e pe mâini bune, închise ochii cu aceeaşi încetineală apăsată. Ionuţ scoase din ascunzătoare sacul, îl desfăşură şi se apropie de botul lui Ţintatu. Acesta întinse blând capul, aşa cum făcea de o viaţă întreagă atunci când primea căpăstru. Ca pe o cămaşă a morţii, Ionuţ trase uşor sacul până la fund, având grijă să lase cât mai puţin aer înăuntru, pe urmă plie marginea hărtănită de topor pe gâtul ce fusese cândva puternic şi armonios. Degetele îi oscilau între promisiunea făcută şi între neputinţa de a curma viaţa unui sol îmbătrânit al copilăriei… 319

Autograf pentru m(â)ine Vestala (fragment de roman, în șantier) Ţipătul plin de durere, de speranţă, dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului, în noaptea ce părea speriată și mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro, cotropind flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă filigranată de pe coloanele porticului generos din marmură albă cu irizaţii azurii ce înnobilau centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural, ce avea oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit fiind să se arate lumii ca o piază bună sau rea… Doar zeii şi penaţii puteau să ştie, ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, erau ridicate cu gândul la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor, uitând, ori preferând să uite, că unele dintre ele au trecut sau că vor trece prin aşa ceva, considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii grele, garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri miresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – subreta şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau 320

Antologie „Însemne culturale” 2013 rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile zeilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile noi, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii: – Oh, zei! Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi parcelor fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?! – Nu huli, dacă nu ştii! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri coborî cele două trepte pe care era înălţat patul, trecu dincolo de draperie şi bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat şi nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi! – Dar… – Afară! tăie elanul insolentei tinere, nou-venită în familie. Tăcute, sclavele ieşeau cu capul plecat. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în puterea vârstei, intendentul, era libert, însă, mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea până la moarte faţă de această casă. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, sclipea mânerul unui jungher cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă. – Thermus, du-te şi spune-le musafirilor că vinul s-a terminat. Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus să nu rămână cumva în incintă. Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Păziţi împreună intrarea principală! Celelalte uşi sunt deja încuiate, nu?! Zdrahonul duse mâna pe lama jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Thermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, văzând monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o 321

Autograf pentru m(â)ine batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe, râul uitării. Moaşa prinse ceva curaj, şi acum privea cu acea aroganţă ce doar iluzia i-o dădea că deţinea puterea de a decide mersul lumii: – Pentru un dinar în plus, o să-l duc în cloacă. – Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al imperiului! Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o subretă, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi îl duse spre vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de zidul incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec în intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul precum cu o marfă stricată care trebuie arătată vânzătorului şi astfel acesta s-o arunce în cea mai neagră hazna. Piciorușul drept, îndoit, cu genunchiul şi şoldul blocate, stătea lipit de abdomen. Celălalt picioruș, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsând cu călcâiul tibia strâmbă. Coşul pieptului era excesiv de bombat, anulând orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească. – Eu tot zic să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs… – Te rog să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc. – Zeul tău poate că da, lumea niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şiapoi venerabilul Caecilius Antonius – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte aşa ceva, această umbră rea pe blazonul strămoşilor săi? Văzându-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând: – Oh, vin zorile, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele. Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu 322

Antologie „Însemne culturale” 2013 viaţă... Sapphira, îndreptându-se către sipetul cu încrustaţii de fildeş, aruncă peste umăr privirea: – Sper că această seară să o uiţi! În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi dinari în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră patru sesterţi de argint strânse degetele peste micuţa avere, zicând: – Zeii, m-au hărăzit cu o bună memorie, ca să uit, o să ne vedem la fiecare lună plină, ca două nobile, ce suntem. – Va fi o plăcere pentru amândouă... Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se vroia plină de emfază. Sapphira o conduse până în faţa scărilor, ascuţindu-şi auzul, căutând să prindă un alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor. După ce musafira dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii, pierzându-se în întunericul neştiut al nopţii de vară, făcu semn discret celor două siluete vii ce vegheau la pacea casei, alături de celelalte statui din marmură înşirate pe alei: – Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Vincianus! La auzul acestei veşti minunate, Bilubus şi Thermus se închinară adânc, aducând mulţumiri zeilor. Aşteptând ca aceste momente solemne să se împlinească, Sapphira i se adresă intendentului: – Thermus, mergi în cancelarie şi consemnează momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare. Mâine e o zi lungă şi grea. Veghez eu. Intendentul înclină capul şi plecă luminos, asigurând-o pe tânăra subretă că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, aceasta îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ: – În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini!... Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului. – În drumul tău, îneacă toate făcliile de pe alee. Când a fost stinsă ultima făclie, Sapphira îngenunche, împreunându-şi mâinile. Privind cerul cu stele, izbucni în plâns: 323

Autograf pentru m(â)ine – Luminează-mă, Doamne! Şi iartă-ţi roaba că nu are încotro! Îşi lovi fruntea de trei ori de ţărână, încuie ușa, apoi plecă înfrigurată după Bilubus a cărui siluetă masivă o zărea greu prin bezna atâtor ganguri. Atâta timp cât el păşea înaintea ei, la o distanţă la care nu şi-ar fi dat seama că e urmărit, ea se simţea în siguranţă. Tâlharii nopţii, proscrişii, plebeii puteau oricând s-o jefuiască, ori chiar s-o omoare. Viaţa nu prea avea însemnătate pe acele străzi. Totuşi, după un timp, a trebuit să renunţe la siguranţa ce i-o dădea silueta neagră şi coti pe o străduţă strâmtă, întunecată. Începea uşor, uşor să se desluşească forfota portului. Grăbi pasul, căutându-şi la brâu cheia de la uşa cămării pe care o stăpânea împreună cu Apperia, cumnata sa. În ultimele zile ale sarcinii sale, Sapphira se retrase din casa în care slujea, refuzând acea sigură şi luminoasă odăiţă din streaşina vilei ce-i fusese oferită de către stăpână, preferând să nască departe, ca o jivină ce se ascunde chiar şi de propria haită. Sub benedicţia unui episcop venit din Elada, împărţiseră aşternutul cu un soldat roman, aflat cândva sub comanda soţului stăpânei sale. Cum Caecillus Antonius, în ultimul timp, devenise locţiitorul proconsulului unei provincii, ea nu mai avea ştiri despre soţul drag, ştiri inserate într-un colţ de scrisoare la insistenţa preabunei Flavia Antonia, care se erija în micuţul zeu Eros pentru cei doi îndrăgostiţi, întrebând în fiecare epistolă despre „scumpul nostru Cassianus”. Tare ar fi vrut să ştie dacă vestea că are un fiu a ajuns la el şi cum a reacţionat acesta aflând-o. Pe cât era ea de virtuoasă pe atât de mizeră ajunsese Apperia. Ca sclavă într-un lupanar, nu ar fi avut cum să ştie cine e tatăl plodului ei. Sute de marinari şi plebei, de hoţi şi criminali trecuseră prin patul său sordid. Ar fi putut să lepede viermele care îi creştea în pântec, dar plecase urechea la predicile cumnatei sale ce spunea despre un fel de zeu care şi-a dat viaţa şi pentru ea – o nefericită. Ba chiar a mers la o întrunire secretă şi îi plăcuse povestea despre decăzuta iertată de zeul căruia îi spălase picioarele cu mirt. În hruba aceea întunecoasă, printre acei oameni umili, dar dârzi în credinţa lor, a plâns alături de alte femei. Totuşi, când a ieşit în lumea ei, a întrebat mai mult pentru sine: „Am înţeles cum e cu umbra mea după ce voi muri, dar ce mă fac eu cu trupul acesta căruia trebuie să-i dau zilnic mâncare!?” Dacă ar fi să aibă aceeaşi discuţie, Sapphira i-ar da aceleaşi răspunsuri, aceleaşi 324

Antologie „Însemne culturale” 2013 încurajări, însă acum era preocupată doar de cum să deschidă uşa cât mai repede şi cum să-şi ducă treaba la capăt. Intrând în acea încăpere sinistră, ca o celulă de temniţă grea, fu întâmpinată de două gânguriri stinse, răguşite, două plânsete epuizate de frig şi foame. Se duse întins în colţul din stânga, acolo unde ştia că e puiul ei, îl înşfăcă şi încercă să plece, deşi hotărâseră împreună cu Apperia ca fiecare să alăpteze pe ambii plozi atunci când aveau ocazia, atunci când o fereastră din programul lor le îngăduia acest lucru. Acum ar fi fost pentru prima oară încălcată înţelegerea, or în aceste momente disperate nu putea să facă altfel: timpul o presa neîndurător. Când să pună mâna pe clampă şi să fugă, auzi dincolo de uşă ciorovăiala unor marinari beţi ce se opriseră tocmai în pragul ei. „Dacă Thermus şi Bilubus s-au întors la locurile lor? Oh, ticăloşii ăştia n-au de gând să isprăvească, să plece?” gândi Sapphira înnebunită. „Oare ce-am să-i spun lui Cassianus când o să vadă pruncul? Ah, dacă n-ar şti Apperia!...” Peste toată altercaţia de afară, peste tot tumultul din mintea ei, plânsul celuilalt prunc parcă umplea cerul şi pământul. Mila o cuprinsese ca o slăbiciune trupească. Se aplecă asupra lui, îl luă în braţe şi începu să-l alăpteze. Doar faptul că laptele curgea singur în guriţa epuizată mai dădea speranţă că acea fiinţă poate să prindă răsăritul soarelui. Într-un târziu, plodul din braţele ei adormi sătul. Cu grijă îl aşeză jos și îl înveli. Închipui asupra lui semnul crucii: – Mesia e tatăl tău! Ghidată de scânceala propriului fiu, îl recuperă şi-l duse la piept, îi băgă în gură mamelonul umed şi catifelat din care a fost hrănită şi cealaltă făptură. Abia acum îşi dădu seama că scandalagii plecaseră de cine ştie când. Se strecură afară, încuind uşa. Drumul înapoi îl făcu fără să se mai gândească la viaţa ei. Prioritar era să ajungă neobservată lângă stăpâna sa. Parcă dintr-o răsuflare ajunse dincolo de poarta ce îi da atâta siguranţă. Totuşi nu trebuia să renunţe la prudenţă. Păşind la umbra tufanilor exotici şi a colonadelor zvelte, Sapphira îl zări pe gardian la postul său din faţa scărilor. Aşeză cu grijă pruncul adormit pe iarba de lângă havuzul aurit, apoi păşi firesc spre intrarea imensei vile. Bilubus tresări când o văzu, şi acest lucru o mulţumi pe Sapphira. Însemna că nu ştiuse că a plecat şi, mai ales, unde a plecat. – Unde-i Thermus?!... 325

Autograf pentru m(â)ine – Văd încă lumină în cancelarie. – E în zadar să-ţi spun că trebuie să ţii secretă misiunea ce ai primit-o în această seară. Bilubus reuşi să-şi ascundă ofensa iscată de această neîncredere pe care i-o arătase Sapphira. Dacă ar fi fost altcineva nu se ştie ce ar fi păţit neisprăvitul. Ei, însă, putea să-i ierte orice! – În padoc am auzit nişte zgomote, du-te şi verifică! Sapphira aşteptă ca paznicul să dispară din zonă, apoi se întoarse grăbită, îşi luă pruncul şi se strecură cu mare grijă pe scări în sus. În ciuda mâinilor ce tremurau nervos, reuși să descuie ușa destul de repede și să se oprească în spatele ei. Scrută atentă întunericul din curte. Parcă o floare de leandro se clătină în umbra unei coloane dintr-un ungher al porticului şi nişte frunze ca nişte ochi au strălucit la lumina stelelor, a lunii. Rămase alte momente cu respiraţia tăiată. Îi era greu să hotărască dacă a fost vreo adiere, sau cineva prea curios. Obligată de pruncul care începuse să se mişte în braţele sale, păşi spre iatacul stăpânei. Pesemne că Flavia Antonia dezvelise pruncul de lângă ea şi, când văzuse ce monstruozitate ascunde scutecul, căzuse iarăşi în același somn profund, tanatic. Nu era timp pentru drăgălăşenii. Sapphira începu să-şi spele pruncul în apa ce aproape se răcise. Acesta tresări din somn, ţipă de câteva ori până se obişnui cu răcoarea, apoi adormi la loc, obosit, dar mai ales sătul. Gata înfăşat, gemu de câteva ori prin vis. Fu aşezat lângă lăuză, în locul celuilalt. Până aici totul decurse uşor. Cum să scape de celălalt prunc era întrebarea. Cel mai comod ar fi fost să îl arunce în cloacă, acolo unde mai pluteau astfel de lepădaţi. Dar cum ar fi putut să facă una ca asta fără să încalce îndemnurile celui ce mântuieşte sufletele? Cum ar mai fi îndeplinit funcţia de diacon chiar dacă, mărturisindu-şi crima, episcopul i-ar fi iertat păcatele? Îngenunche cerând cerului iertarea, doar pentru că a gândit la astfel de lucruri. Coborând ochii, privirea i se împiedică de sipetul cu încrustaţii de fildeş. „Aurul e stăpânul acestei lumi, până la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru!” gândi Sapphira. Luă doi dinari, înfăşă în grabă nefericita făptură, o repezi pe-o bucată de pânză, înnodă colţurile acesteia şi se îndreptă spre fereastră. Aşeză bocceluţa pe masivul pervaz şi, făcându-şi curaj, sări de la o înălţime apreciabilă în grădină. Purtând ca pe un bagaj oarecare acea fiinţă nenorocită, pentru a nu stârni suspiciunile vreunui insomniac întâlnit în cale, se îndreptă prevăzătoare spre ieşirea folosită doar de sclavi, ieşire 326

Antologie „Însemne culturale” 2013 care dădea în periferia pauperă a oraşului, a portului. Ajunsă acolo unde erau doar bordeie şi considerând că distanţa de vila stăpânilor e optimă, dar mai ales că zorile mijeau, se apropie de o uşă făcută din scânduri noduroase, adunate de pe plajă. Lovi cu putere într-o astfel de scândură şi aşteptă o reacţie. Cum nu se auzi vreun zgomot, repetă loviturile. – Cine-i acolo? se auzi un glas gutural ce voia să intimideze orice străin. – Deschide! La o aşa poruncă fermă, uşa se crăpă atât cât să poată ieşi la iveală o căpăţână zburlită, somnoroasă. Arătând în lumina pală a zorilor dinarul, Sapphira forţă intrarea. Se propti în mijlocul hrubei. Partenera celui ce deschise uşa, se ridică speriată din colţul ei: – Ai grijă de plod până diseară! porunci Sapphira, punându-i banul în mână şi întinzându-i fătul. – Mai pune unu! se auzi iarăşi glasul gutural. – Eu stabilesc preţul aici! Bărbatul o măsură din cap până în picioare pe nepoftită. Luând aminte la stola sobră, de calitate, realiză că musafira e protejata cuiva potent. Bombănind, se retrase pe paiele de unde a fost trezit. Sapphira o privi cu asprime în ochi pe femeia care, în sărăcia ei, nu avea decât o cârpă înfăşurată în jurul bazinului. Aceasta, speriată, dădea din cap în semn că a înţeles, că acceptă, că se supune. Revenind cu bine în iatacul stăpânei sale, Sapphira urmări pentru câteva clipe somnul plin de coşmaruri al inocentei lăuze. În scurt timp, învinsă și ea de infernul acelei nopți, se cuibări într-un colț al patului şi adormi ca fulgerată. Nu ar fi ştiut să spună cât și cum dormise, dar când un ţipăt aprig ieşi din pieptul Flaviei Antonia, Sapphira sări în picioare, dezmeticită. O prinse pe stăpâna sa în ultimul moment înainte ca aceasta să se arunce din patul imens. Cu o furie de animal rănit, căuta să fugă din acel aşternut, să fugă de lângă mogâldeaţa înfăşată, ca și cum de acolo i s-ar fi tras moartea. Aşezată la locul său cu fermitate, şi neputând să protesteze altfel, Flavia Antonia voia să împingă urâciunea de alături, fără s-o privească. – Dar, stăpâna mea, luminata mea, ce are acest înger? întrebă Sapphira, grăbindu-se ca să-i arate, drept bibelou nepreţuit, pruncul mândru la înfățișare. (…) 327

Autograf pentru m(â)ine

RODICA LUPU (rezidentă în SUA)

Volumul online, pe Site-ul „Însemne culturale” – „Dă-mi mâna, Niarne” – 2013

strada ieri am trecut pe aceeași stradă pe unde odată tălpile au decupat anotimpului arterele pline de vise lângă banca din fața blocului m-am oprit ca și cum renunțările s-ar fi aflat acolo privindu-mă cu inocența primelor clipe când ne-am umplut spațiile goale cu iubire am pășit pe sub bolta viței de vie prinzând din zbor câteva din șoaptele noastre uitate de vânt în aura înserării aplecată ca certitudinea peste vibrația umbrelor dincolo de înserare dragul meu așteptările se adapă din fântâna cuvintelor 328

Antologie „Însemne culturale” 2013 să bem și noi literă cu literă până vom da de tăcere să ne putem în fine auzi

te găsesc luminând în amurg când îngemănarea gândului se identifică cu amurgul slobodă peste abis o fărâmă din balada mea o revărs zeii o ascultă înțelegând-o mai abitir ca oricine o flacără izvorăşte din amurg peste pământ peste mine peste iubirea ascunsă cu grijă de umbrele morţii mă contopesc cu ea revărsându-mă în anotimpuri peste ani și clipe păstrate-n veşnicie o speranţă pleacă din mine alergând până la capăt în exil aruncat de iubire te găsesc luminând în amurg se aprind stele-ntre noi 329

Autograf pentru m(â)ine luceafărul creşte-n rotund ochi în ochi mână în mână lacrima pică la vale mângâiere şi dor presărate în cale cu migală le adun în pocalul infinitului în amurg îl închin clipei zeii tac încă ascultă balada născută-n adânc

desculță de întuneric ce de furtuni vin și pleacă dezorientate de pe această pajiște desculță de întuneric în urmă copacii șterg aerul cu priviri inepuizabile până la celălalt mal unde simfoniile ploilor revarsă-n oceanul de îndoială aluviuni aduse de gând după toate întâmplările dezintegrate în praf merg pe urmele neucise de ape unde cuvintele au viața lor și prelungiri de vise și atâta lumină curge pe ele 330

Antologie „Însemne culturale” 2013 încât după prima întrebare ecoul nerostirilor sparge zidul tăcerii așezând între cărămizi respirațiile șoaptelor de iubire

supărat pe verbul a fi te-ai supărat exilându-te într-un pont euxin ca un fugar invadat de sentimente suficient de orgolios încât să te doară al naibii de tare verbul a fi deși înainte să fim aveam adăpostul zidit între liniile palmelor după ce suntem ne strângem în el sensurile risipite adjudecându-i lui a fi apoteozarea de a nu ne pierde suntem un fel de cochilii aruncate în mare cu miezul zbătându-se violent în fluxul ce ne aduce aproape jumătăți închegate în sângele nopții 331

Autograf pentru m(â)ine sub pleoapa cu vise nicăieri nu evadăm retrăgându-ne-ntr-o rană până prinde crustă dacă nu mușcăm din a fi până-i vom fi în zidire iubire

încotro un joc de raze succedau imagini dintr-o altă lume n-am înțeles ce cǎutau în soarele meu și tocmai în existențialitatea mea mișcǎri persuasive mǎ stârnesc sǎ pǎtrund în spectrul lor descompunându-mi atomii în elemente invizibile urcând până deasupra umanitǎții ca într-un film sf de unde văd un mapamond abscons șezând la o masă rotundă gravând cu schije pe-un maldăr de hârtie viitorul omenirii o ambarcațiune plutește pe tangajul acestei lumi schimbând cu flashuri culorile realității febra în creștere prăbușește aerul 332

Antologie „Însemne culturale” 2013 acoperind vremurile c-un timp din care fiecare-și respiră propria dorință deasupra într-un ecou glasuri modulează sunetele unei rugăciuni desprinsă parcă din suflete adormite în timp ce îngerii cără pe aripi arsenale de luptă cu fiara o irezistibilǎ voințǎ menține legǎtura cu vanitǎțile veacurilor rostogolindu-le dramele și comediile în labirintul de expiere tristețe plutește-n neant și-n fiecare strǎlucire de soare arde un avertisment

repetitio de vină este ceața îmi spuneam când am ieșit din lacrima prelinsă din ochiul dimineții în jur lumea se amăgea cu indiferență asistând neputincioasă la migrația unor păsări de pradă ce-nghit din planetă bucată cu bucată 333

Autograf pentru m(â)ine nu-i drept repetam în gândul meu oamenii aceștia au acrofobie în sânge aspirațiile lor înalte riscă tot mai mult să pocnească precum un balon cu heliu împrăștiind pe zeci de kilometri rană lângă rană decupam un șablon după imaginea ce intrase în mine voind s-o camuflez în subconștient ca pe o răzvrătire cuminte repetam întruna de vină este doar ceața așezată pe ochi să nu se mai vadă scările timpului rulând ca-n alte vremuri imemorabile când orbitoarea frumusețe zeiască de bună voie a călărit taurul înrobindu-se

neamuri întregi îmi scriau cuvinte cuvintele se mulau traiectorii peste liniştea ninsă pe braţele mele mânată de primul concept al firii tremurând adunam tot albul din ele retina mi s-a umplut cu cerneluri 334

Antologie „Însemne culturale” 2013 curgând din priviri în poeme răsfoiam pereţii scrijeliţi de acrostihuri citeam şi mă pierdeam în episteme se face noapte în litere ochii se plimbă-n bastoane pe ziduri o imunitate zdrobitoare de autocunoaştere mă împarte-ntre lume şi visuri văd hieroglife lipite de chipul luminii semne sculptate pe fresce în anii când în gheţari se-adunau oseminte neamuri întregi îmi scriau cuvinte

335

Autograf pentru m(â)ine

DANIEL MARIAN (Deva, jud. Hunedoara)

Data nașterii: 20 octombrie 1969 Colaborări: cu poezie și cronică literară în: „Tribuna”, „Vatra”, „Oglinda literară”, „Steaua”, „Orizont”, „SLAST”, „Ramuri”, „Ardealul literarartistic”, „Opinii culturale”, „Noua Provincia Corvina”, „Constelaţii diamantine”, „ProSaeculum”, „Algoritm literar”, „Impact cultu-ral”, „Dăruiri literare”, „Citadela”, „Lumină lină-SUA”, „ObservatorulCanada”, „Onyx-Irlanda”, „Zemra Sqhiptare-Albania” ş.a; Cărți tipărite: „Căpiţă de fluturi, îngerii mei”, 2011, poezie; „O bibliotecă pentru balansoarul meu” – vol. I și II – 2012, 2013, cronică literară.

Capăt de lună plină Vine hămesitul cal de fluturi ce-a-nfulecat orbeşte un neam întreg de îngeri impecabili. pe când erau lucrurile gri Dumnezeu picura cerneală. fără vântul mărunt, nimic nu era dinaintea furtunii. foamea de aripi 336

Antologie „Însemne culturale” 2013 a ţinut loc de disperare. vine, iată-l. oare şaua l-ar scoate din minţi?

Arc electric Inimii tale îi veneam ca o mănuşă, mâinii tale îi veneam ca un inel, ochiului tău ca o lacrimă blândă, moftului tău nebun, ca o pradă, era-n zadar, dar eu ţie îţi veneam. inimii mele îi veneai ca o zeghe, mâinii mele îi veneai ca o cătuşe, ochiului meu, ca o secure de lumină, înverşunării mele cărunte un păcătos bumerang. era-n zadar, căci tu mie nu îmi mai veneai. eu, curentat de iubire aproape inexplicabil – tu, înger îmbrăcat într-un fulger pe cerul altui saltimbanc.

337

Autograf pentru m(â)ine Decor pentru stres Aruncată ca o piatră la-ntâmplare, cafeneaua murdară de vorbe, de chipuri lăţite de fum albăstrui. înnodată între pereţii lălâi între ziua de mâine şi ziua de ieri ziua de azi e un iepure alergând pe câmp – secundă cu secundă pastile amare se macină cocoşat oraşul trece uneori pe-aici amendat cu o mare tristeţe repede încearcă să-şi acopere cu palmele – largi bulevarde părţile ruşinoase ale trupului de parcă ar fi felia mea întruna cu nesăratul nesărutul

Cel mai frumos Cel mai frumos poem se va scrie la ramificaţiile întunericului, călătorul obosit a început să vadă oraşele ca pe nişte broboane de sudoare 338

Antologie „Însemne culturale” 2013 în palmele întinse ghicitoarelor, să audă greierii fântânilor ca pe nişte telefoane la care sună impresarii luminii, aruncă în sus zaruri de nu se mai văd, se aud numai zeii făcând mult tărăboi şi apoi cad scoici şi broaşte, linguri de lemn şi pietre rotunde fugărind pe câmpuri alezanii, cel mai frumos poem e luat în copite şi dus cine ştie unde

Fără doar şi poate Moartea are gene de deochi peste două-mperecheri de ochi. n-ai cum scăpa, poţi da cu ochii-n patru! am vrut şi am ajuns să latru – moartea îşi ia partea-ntre măsele şi-o-mparte doar cu cucuvele. viu să fiu, de n-aş fi acuma mort cu moartea tot n-aş şti cum să mă port – e moarte, măi, şi e blestem, fir-ar să fie, n-o fugăreşti cu nicio nebunie. 339

Autograf pentru m(â)ine era viaţa ca o curvă, dar trăiam! m-aş duce s-o înnod din nou în ham! viaţă răsfăţată fără niciun rost, ca o piatră spartă cu o piatră, viaţă-n care-am fost - oare am fost? o noapte lungă, ca o dungă cenuşie – moartea asta zace ne-ngropată, măi! fir-ar să fie!

In vitro veritas (II) Mira-m-aş, cândva, să vină o altfel de geană cu vise care să arunce-n aer, de la o mie de sfinţi, aureole compromise, pe când să-mbrăcăm lupii în boturi ascuţite-nfipte-n blugi de pe-acolo, de unde n-ai cum să-nţelegi darmite, măi, să fugi! dac-ar fi atâtea necunoscute-nzăuate pe-o mânecă subţire, înseamnă că mai e vorba de-o comoară pe la vreo mănăstire cu tot cu doi-trei lei din lume, zburătăciţi prin buzunare, tot pe-acolo, pe unde s-au dus vremile – a’ dracu’ zburătoare –

Numai nu mai zice nimic – zic Vei veni odată şoptind – la şoaptă cu zeii de prin umbrele-amorţitele, ale ideii 340

Antologie „Însemne culturale” 2013 cu caleaşca-n roată pagina ta însprâncenată mi te va aduce – şi da – pentru Dumnezeu – să fi atât: tu şi cu eu

341

Autograf pentru m(â)ine

ADELAIDA MATEESCU –

grafică, poezie, epigramă (Orhei, Basarabia; rezidentă România)

în

Data nașterii: 02 iulie 1931; Studii: Facultatea de matematică-fizică, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi; Debut: „Şarje colegiale” Liceul „Traian”; Colaborări: caricatură, grafică și catrene asociate portretelor-şarjă în „Jurnalul de Bucureşti” (rubrică personală „Ochiopunctura”, timp de șase ani), „Cronica română”, „Arhimede”, „Datini”, „Învăţământul liceal”, „Agenda canadiană”, „Observatorul di Toronto”, „Floarea albastră”, ilustraţii de carte ș.a; Expoziţii personale: „Bravos Naţiune”, Sala Rosetti, Bucureşti, 1995; „Exporampa”, Teatrul de Comedie Bucureşti, 1978; „Colegi de cancelarie”, 1971; Cărți tipărite: Volum colectiv de epigrame „Gânduri în 4 Rânduri”, alcătuită de Eliş Râpeanu; Premii: Premiul I, Laureat - grafică - etapă republicană, 1987; Diplomă pentru întreaga activitate în cadrul AAPB, 1995; Premiul I, pentru caricatură la Festivalul „Ion Canavoiu”, Târgu-Jiu, 2010; Referițe critice: Octavian Sava, Loredana Tudor, Valentin Ulmeanu, Larisa Brătescu, Lelia Pop, Amelia Pavel, Albert Poch, Al. Mirodan, Mircea Şeptilici ș.a.

342

Antologie „Însemne culturale” 2013 POEZIE Din inimă Vi se pare că totu-i rău? Nu, zău!... Ne-a părăsit şi Dumnezeu? Ba, nu! Ba, eu, eu zic că-n rouă, flori, lumină, e-ascunsă, senină, boarea de bine şi de frumos ce se lasă de Sus în jos peste noi fericiţii. Da, Da! fericiţii oameni vii; Şi să ştii: Ne putem da mâna, ne putem zâmbi, vorbi, împărtăşi păşi înainte cu zilnica pâine de ieri, către mâine.

Papagalicisme Aţi remarcat „modernizarea” Ce se constată-n toate cele, 343

Autograf pentru m(â)ine Dar care cere precizarea Că e cuprinsă-n ghilimele? Expresii noi ajung la mine Şi iată am început şi eu Să spun „OK” în loc de „Bine” Şi „UPS” în loc de „Aoleu”. Ba mă trezesc că propoziţia O-ncep cu „Deci” şi-n loc de „Au!” Mă englezesc, călcând tradiţia, Şi scot pe gât modernul „Wow!”. În receptor, la despărţire, Aud un tandru „I love you” Ca-n seriale de iubire Cu scene sexi, ieri tabu. Nu m-a lovit de mult năpasta Şi nici un virus tropical Dar m-a pocnit în iarna asta Molipsitorul tic verbal. Se alterează-Abecedarul, În loc de „Pa!”, „Bye-bye” ori „Ciau”, Ne colorăm vocabularul Cu Ups, OK, Bye-Bye şi Wow. Modificându-ne şi-accentul Totu-i OK, suntem în TOP Şi totuşi, cred c-ar fi momentul Să-i zicem vorba aia: STOP!

344

Antologie „Însemne culturale” 2013 La ţară Aici, la ţară, zi de zi Cu Grigorescu te-ai trezi. Aici, copile, surâzând Cu Creangă poţi zburda oricând. Aicea, nobil şi decent, E şi Brâncuşi mereu prezent. Aici la ţară, ce e drept, Inima ţării-ţi bate-n piept.

Rugătoamnă Începe timpul să ne cearnă Şi simt plecarea ca pe-un ghimp În cel de-al cincilea-anotimp, Cel nenumit, de după toamnă. Plasându-mă în contratimp, Nu voi să cad în disperare Şi mă întreb: Cum sună, oare, O rugă către-un anotimp? Bonjur, stimată Doamnă Toamnă, Cu frunza-n vânt şi iz de fân, Nu mă plasa, rogu-te, în Banala rimă „Toamnă-Doamnă” Îmbracă-mă-n culori deschise, Dă-mi printre riduri zâmbet fin, Adie-mi boare de senin Şi-n sufletu-mi parfum de vise. 345

Autograf pentru m(â)ine 77 de primăveri – la aniversare – Am un sac întreg de fapte: Unul a băut cât 7 Şi-a făcut 7 păcate Până astăzi neiertate. La ani ’77, Am aflat, aşa, prin şoapte, C-ai făcut şi tu păcate. Doamne, iartă-le pe toate! Altul, doarme şi visează Nişte vaci ce vegetează: 7 grase – îmbelşugate, 7 slabe – nemâncate. La ani ’77, Se aude, mai în şoapte, Că te-aşteaptă-n dormitor, Îmbătate de amor, 7 dame… mai plinuţe Şi în plus… 7 puicuţe. Basmul Albei ca Zăpada, Cunoscut până-n Canada, De cei mari şi de cei mici, Zice de 7 pitici. Se-aud vorbe, se-aud şoapte Că la ’77 Dacă-ar fi Alba pe aici I-ai face 7 pitici. 346

Antologie „Însemne culturale” 2013 Am văzut „7 magnifici” Nu poţi decât să-i califici Cam necopţi, boboci de lapte, Nu voinici de ’77. Unii, parcă-au gărgăuni, Zic că-s doar 7 minuni, Eu aş zice însă: Nu! Căci a 8-a eşti chiar tu. 7 zile-n săptămână, 7 vaci la îndemână, De 77 ani ai parte Şi în sânge-ai 7 arte. Şi acuma, în sfârşit, Să-ţi mai spun ce-am auzit: 7 gâşte potcovite Au plecat să se mărite; Azi de ziua ta, bărbate, Poţi să te însori cu toate.

347

Autograf pentru m(â)ine GRAFICĂ

348

Antologie „Însemne culturale” 2013

349

Autograf pentru m(창)ine

350

Antologie „Însemne culturale” 2013

351

Autograf pentru m(â)ine

ICA MATEI (Aurelia Elena Matei) (Abrud, jud. Alba)

Data nașterii: 27 decembrie 1966; Studii: Institutul de mine-Petroșani, 1990 și Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad, 2009; Debut literar: Antologia Esențelor „Vis și pasiune”, Editura Panfilius, Iași, 2011; Cărți tipărite: Antologia „Amprente literare, vol. IV, Editura PIM, Iași, 2011; Antologia „Artă sfâșiată”, poeți contemporani-73, Editura Arhip Art, Sibiu, 2011; Antologia Esențelor „Căutări prin vara arsă de cuvinte”, Editura PIM, Iași, 2012; Antologia Esențelor „Fântâni de gând prin uni...vers”, Editura PIM, Iași, 2012.

Mai spune-mi... Mai spune-mi, iubite, povestea aceea veche, de iubire, cu noi, printre clipe ce mor și renasc răzvrătite, în serile toamnei care-a uitat să ruginească în ploi. Mai spune-mi, cu șoapte cu arome de-atunci, cum zăceau nespuse prea multe cuvinte și pași spre niciunde făceam sub aspre porunci... 352

Antologie „Însemne culturale” 2013 mai spune-mi, dragi mi-s aceste aduceri-aminte. Mai spune-mi... le-aș scrie în mine, iubite, sau mai bine le-aș trăi, să pot, iarăși cu tine, le-aș trezi dac-ar fi sub vreme-adormite și-aș ignora soarta ce-a pus în brațele noastre separate destine. Te-ai oprit? De ce taci și mă privești așa, de parcă lângă tine nici nu-s? în ochi îți arde vara aceea cu maci când, departe de tine, m-am târât spre un veșnic apus. Nu te opri, mai spune-mi, iubite, știu, ți-e greu, povestea aceea-i prea tristă, dar acum, când viața trage de clipe sfârșite, am să scriu o altă poveste cu noi chiar dacă azi, ea, nici nu există…

Ultimul popas Prea multă și târzie toamnă,-mi spui, adăpostesc de-o vreme-n mine, sub strat de frunze, cuvinte amărui se-ascund când nimeni nu-i 353

Autograf pentru m(â)ine să le aline. Când ție, dragă-ți este-n mine vara, ce crezi că mai vibrează cald pe umeri, și-ai vrea, când vine-n gânduri seara, stele-n palmă, una câte una, să îmi numeri. Iar de pe buze, cu buze să-mi culegi povești din lumea cea de vis, cu noi și rătăcirea pașilor prea des pribegi să fie prag de casă, pentru amândoi. Am obosit și eu de-atâta toamnă, îmi ruginesc singurătățile sub pas, și poate-aș vrea durerea veșnic să adoarmă, iar pieptul tău să-mi fie ultimul popas.

Nu știu să-mbătrânesc... Nu știu să-mbătrânesc... Știu doar să mă înalț, să-mi port prin vreme aripile deschise-n vânt, să mor puțin, de dor, s-adun păcate, 354

Antologie „Însemne culturale” 2013 uneori să cânt și printre gânduri complicate, să scriu, din când în când, poeme. Nu știu să-mbătrânesc... Dar știu s-ascult ecoul ce urcă din genune, să zburd aiurea, cu anii să mă joc, prin umbre vagi de palidă-nserare, la tine, să mă-ntorc tristă și umilă-mbrățișare, sau primăvară toamnei care-apune. Nu știu să-mbătrânesc... Știu să găsesc în tine-un semn spre mai departe, s-adun lumină-n palme, vis să-ți fiu, și rest de toamnă arămie, apoi, într-un târziu, în dulce acalmie, să desenez cărarea ce încă ne desparte... Nu știu să-mbătrânesc... Și poate nici nu vreau să-nvăț vreodată! Știu să fiu tot ce vrei, din când în când, câte puțin din toate, știu chiar să număr flori de tei și sentimente demodate nu știu să număr ani, doar amintiri de altădată...

355

Autograf pentru m(â)ine De nicăieri, spre nicăieri...

Ninge, iubite, feeric și sublim, în seara asta, cum n-a mai nins din vremuri de demult, în mine-am redeschis spre noi fereastra, măcar ninsorii, foșnetul de alb să i-l ascult. Te chem de nicăieri, spre nicăieri, într-o plimbare, cărări ne-așteaptă ne-ncepute și ne dor, se adâncesc tăcute pe margini de străină zare, se-ascund în cenușiul fiecărui nor. E iarnă iar, o nesfârșire de gheață și de frig, afară și în noi se cern ninsori cândva uitate, te-aștept la o fereastră, din când în când, te strig, un semn să ai și-o călăuză prin nopți îndepărtate. Știu c-ai fi vrut să vii, dar și să nu te mai întorci – nu poți să te împarți, nu știi cum să rămâi… te înțeleg, nu poți s-alegi, zăpadă-i pe poteci – să nu îți fie greu, mă lasă doar, să plec eu, mai întâi...

356

Antologie „Însemne culturale” 2013 Și ninge S-au pornit de nicăieri ninsori, iubirea mea, și dinspre tine simt venind fiori, învăluiți în perdele brodate cu nea... Cu ochii minții te văd, și mai văd sănii trase de cai, fantasmagoric aburește cana ce te-așteaptă cu ceai, pe cer s-abat uneori stoluri speriate de corbi din trecut, îmi zâmbesc tineri falnici, dar orbi. Printre-amintiri, cu pasul greu mă strecor, undeva am lăsat povestea aceea de dor, tristă-i și plânsă, acoperită toată de nea să-ți spun că mi-e greu, și poate aș vrea să-ți dau bomboane cu gust de cafea, să sparg nuci, să desfac de coajă mandarine, să mă pierd în ninsori, alături de tine? Nu-ți spun, dar știu că tu știi, știu că mă simți chiar dacă-ntre noi e-o tăcere de sfinți în sania aceea trasă prin gânduri de cai, în brațe, veșnic mă ții, mă vrei și mă ai... 357

Autograf pentru m(â)ine Albastră se scurge de viață încă o seară, beteală de gânduri atârn în ninsoarea de-afară, un ochi îmi râde, altul se-nchide și-mi plânge și peste toate, iarna cu fiori se așterne, și ninge...

O umbră De poți, mă iartă, știu că azi îți sunt, de toate, prea departe Și-n fiecare zi a ta am pus bucăți de neagră noapte Stele-am zăvorât într-un adânc de-nvolburată neuitare Să n-ai de unde să alegi o stea de-a pururi călătoare. Și-mi iartă fiecare rest firav de vie amintire, Ce mi-a rămas de-atunci, demult, când între noi era iubire Îl port și-l cresc în mine, surd îmi freamătă sub piele Când îl hrănesc cu tine, cel rămas prin gândurile mele. Și-apoi, dacă mai vrei, târziu, dar nu în clipa cea din urmă Mai iartă-mi tu, iubite, durerile ce-n mine scurmă Speranțele ce le-am purtat prin timp cu flacăra nestinsă Și visele ce s-au oprit din zbor cu-aripa neîntinsă. Îmi iartă pașii mici și tineri ce n-au știut să te urmeze Și gândurile fără somn, și dorurile veșnic treze, Și lacrimile mele ce-au înghețat în iarna-aceea sumbră Mă iartă și mă uită, n-am știut să-ți fiu mai mult, decât o umbră... 358

Antologie „Însemne culturale” 2013 rochia mea mov, cu crini mai știi rochia mea mov, cu crini, o purtam prin anii-aceia mici, fără vini? mi-e-un dor nebun de ea… ascunsesem în tiv, îmbrățișările tale de catifea și-n talie,-n cordon visuri ce pășeau fără baston, iar în margini de căptușeală amintiri cu gust de cerneală... nu mai știi rochia mea mov, cu crini... am agățat-o cândva, rătăcind printr-o pădure cu spini fâșia ruptă cusută-i cu ață ca o parte din mine, ca o parte din viață timpul a șters din culori vise nu mai am agățate de nori nici pașii aceia zglobii nici râsul nebun al fiecărei șotii... nu mai am rochia mea mov, cu crini nici pe tine, doar regrete acoperite cu vini și-un rest de zâmbet, uitat prin gânduri, pe raftul de sus și nori fără vise coborând la apus... mi-era dragă rochia mov, cu crini... n-o mai știi… dar pe mine, printre atâția străini, mă mai știi? oare eu, te mai știu? să nu uit, din când în când îți mai scriu...

359

Autograf pentru m(â)ine

CONSTANTIN MIHAI– artist plastic (București)

Data nașterii: 05 februarie 1965; Studii: Universitatea Bioterra, Facultatea de Inginerie economică și management turistic. Debut: Ca fiu al sculptorului Alexandru Mihai din comuna Brăeşti, judeţul Buzău, începe să cocheteze cu arta încă de la vârsta de șapte ani. Cincisprezece ani mai târziu, după decesul tatălui său și la dorința acestuia, termină o lucrare complexă, moment în care prinde suficientă încredere în capacitățile sale creatoare. Tot atunci descoperă sublimul cizelurii și face din aceasta o menire!

360

Antologie „Însemne culturale” 2013

361

Autograf pentru m(창)ine

362

Antologie „Însemne culturale” 2013

363

Autograf pentru m(â)ine

IRINA LUCIA MIHALCA

(Piatra-Neamț, actualmente locuiește în București) Data nașterii: 05 mai 1967; Studii: Academia de studii economice, Bucureşti, specializarea Finanţe-băncigestiune economică; Colaborări: „Absolut”, „Algoritm literar”, „Actualitatea literară”, „Apostrof”, „Ardealul literar”, „Armonii culturale”, „Ateneu”, „Atelier liternet”, „Banat”, „Basarabia literara”, „Bucovina literara”, „Bucovina”, „Caiete silvane”, „Climate literare”, „Citadela”, „Confluenţe româneşti”, „Constelaţii diamantine”, „Cuib literar”, „Colţul literar”, „Chronos”, „Destine literare", „Dor de dor”, „Familia”, „Familia noastră”, „Faleze de piatră”, „Grailu Armanescu”, „Izvoare”, „Izvoare codrene”, „LEVURE LITTERAIRE”, „Melidonium”, „No.14 plus minus”, „Nomen Artis”, „Nord literar”, „Oglinda literară”, „Omniscop”, „Onyx”, „Poezia”, „Regatul cuvântului”, „Revista nouă”, „Șansa”, „Vatra”, „Visul” ș.a; Cărți tipărite: Antologie de poezii cronopediene „Amprente temporare”, volum II, Editura „Doducocenter”, Bacău, 2012; Antologie de poezie şi proză „Confluenţe Lirice”, Editura „Pim”, Iași, 2012; Antologie de poezie „Arta sfâşiată – 73 poeţi contemporani”, coordonator Valentina Becart, Editura „ARHIP ART”, Sibiu, 2011; Antologie de versuri „Lanţul Prieteniei”, Editura „Contrafort”, Craiova, 2011; Antologie de poezii „Insemne”, Editura „Docucenter”, Bacău, 2010; Antologie tipărită de poezie a finaliştilor câştigători ai concursului naţional literar „Incubatorul de condeie” IDC, secţiunea poezie romantică, 2010; „Aliterația timpului” – Irina Lucia Mihalca, volum digital de poezii realizat de Site-ul „Însemne culturale”, 2012; Premii: Premiul II la Concursul „Pașii Profetului”, ediția a II-a, Cenaclu „Lucian Blaga”, Sebeș; 364

Antologie „Însemne culturale” 2013 Premiu I la Concursul naţional literar, poezie, proză şi scenarii „Incubatorul de condeie”, IDC 2010, ediția I – secţiunea poezie romantică (Finalistă câştigătoare);

POEZIE În noi curge izvorul Clipă de clipă, te mişti între absolut şi limitat, etern semn al mirării şi-ntrebării, spre noi înţelesuri. Clădim castele, mai mari sau mai mici, conjugate la trecut sau prezent. Misterul împrăştie, în valuri, fiecare semn, în mijlocul unei eterne primăveri. Sub fiecare piatră există şi-o durere, ascult-o de vrei să înţelegi, devastatoare imagini, fiecare are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea. Sărut-o, acum, când clipa îţi oferă şansa! În urmă vezi şi viitorul. Un strigăt vine din tine, un strigăt din strigăt, de neuitat, stăpân şi sclav într-un trup, trăind intens totul, strigătul te trezeşte. De ce aşa? Un apogeu şi dispariţia în neant. Flux şi reflux, răscolitoare durere, vibraţie, neputinţă. (Viaţă, moarte, să fie totul o nebunie?! Era un alt timp, mai aproape de alţi timpi, un timp uitat?) Vrei să-i transferi visul, să-nchizi definitiv un timp, 365

Autograf pentru m(â)ine neştiind adevărul despre tine, revii cu fiecare călătorie, un drum trasat de dincolo de văl, cu fiecare pas te-ndrepți spre apele uitării. Continui călătoria, cumva suspendat, chiar dacă pământul îşi continuă rotirea, schimbându-se. Tăcută, sub un rodiu, Venus te cheamă. Ştii că are nevoie de tine, de sufletul tău, s-o eliberezi de întrebări, să te uneşti cu ea, să-i redai liniştea, sărutul acolo unde energia se-aprinde. Ştii că ai nevoie de ea, de sufletul ei, de mâinile ei pe corpul tău, de căldura ei, de împlinire, să te simţi om, ca pe o pâine caldă să o aştepţi, să o mirosi, să te îmbeţi de miresme şi simţuri, să te eliberezi de tot, să te topeşti şi ridici cu ea, prin ea, până la do de sus, acolo unde apare vibraţia, acolo unde cuvintele nu-şi au sensul. O catedrală construită în adâncul fiinţei, impalpabilul vieţii, atingerea acelui adânc unde orice suferinţa tace! Prin întuneric trece drumul spre lumină, o lună de fildeş străluceşte pe chipul Hecatei, Picătură de lumină, rătăceşti în univers, totul e sacru, să mergi până la capăt e provocarea, să nu sari scările, să descoperi armonia, despuiat până la treapta de sus, dorinţa separată de-ntâmplare, trecătoare frunzişuri, iubirile nu mor niciodată, amintirile sunt vii, contopite-n lumină plutesc prin esenţa lor... 366

Antologie „Însemne culturale” 2013 Prin tine curge marea, cerul te-mbracă, iar stelele te-ncununează, Ridică-ţi ochii spre infinitul albastru, acolo unde nicio limită nu mai există, drumurile se vor întrepătrunde în ziua a opta, eterna zi a iubirii, infinit şi înviere!

Suflarea iubirii Din inimă liniile tristeţii îţi ţâşnesc, ştii că nu le poţi îndoi, departe îşi duce notele reci speranţa pierdută, În visul tău, îngerii cântă un cântec bântuit de umbre nefericite, de-o rafinată durere, priveşti pendulul din perete cum îşi poartă implacabil mişcarea spre stânga şi dreapta, spre lumină şi întuneric, spre tine şi mine, spre întrebări şi răspunsuri pe care va trebui să le cauţi şi regăseşti în călătoria ta. Să fugi, să te sperii sau să cânţi frumuseţea în care vei pătrunde, alegerea îţi aparţine. Prin umbrele serii rătăceşti, lacrimi sărate ţi se preling, cu fiecare strat de rugină desprins, înaintezi prin ploaie şi miresmele cerului, în geana ochilor, stele licăresc în noapte, inutil strigi, valuri asurzitoare sparg solitudinea de ţărmuri, nu ştii de sunt lacrimile cerului sau ale tale, 367

Autograf pentru m(â)ine prin spaţiile furtunii, continui să mergi, calci pe nisipul udat de valuri, în jur, presărate prin spumă, scoici visătoare-şi aşteaptă perechea perlei închise, în urmă laşi paşii pierduţi prin ceaţa infinitului. Secat ţi-e izvorul inimii, închizi ochii, o mare de şoapte te-mpresoară, aştepţi o minune, un înger, suflarea Luminii, în faţă sunt eu, cea aşteptată, printre atâtea iluzii, noapte de noapte, în faţă sunt eu, cea cunoscută-n vise şi realitate, uşor deschizi ochii, întinzi braţele, de dincolo de timp, simţi aroma florilor de câmp, în faţă sunt eu, cea auzită-n suflet, apa ta vie. Departe e noaptea, departe furtuna şi golul, departe durerea şi ţipătul ascuţit al pescăruşilor, un cântec răsare dintre nălucile topite, e glasul meu. O bucurie caldă te-nvăluie, creşte, rostogolindu-se pe albastrul cerului încălzit de primele raze de soare. În faţă sunt eu, Adevărul din tine, credinţa, speranţa, iubirea.

Orbită de sărutul fluturelui În liniştea nopţii, undeva, în surdină, acordurile unui saxofon, în cercuri de timp, adie briza vântului. În lumina lunii, 368

Antologie „Însemne culturale” 2013 şoapte murmurate la ureche, atingeri sacre curg în faţa infinitului, cu buzele continui drumul, urci şi cobori, conturezi teritorii, noi şi noi geografii, arome relevate de santal, salcâm şi iasomie, în palme palpită, calde, două rândunele cuibărite, mângâieri delicate recunosc drumul visat. Un cântec necunoscut, liniştitor, comunicare reciprocă, o dăruire neîngrădită, reflectări în oglinda ochilor strălucitori, umbre, linii de trupuri se împletesc în faldurile nopţii. Prin fiecare senzaţie, într-o sărbătoare a simţurilor, surprinzătoare forme cucerite, pas cu pas. Departe a rămas lumea, doar noi şi bucuria nemaitrăită, binecuvântate atingeri, dorinţe, suspine, adânci vibraţii, ritmuri mareice suspendate în abandonul aceluiaşi sfârşit. Prin forţa torentului, o singură respiraţie, un val seismic, fluide de fericire curg şuvoi. Înlănţuiţi, trăim acelaşi vis visat, în timp ce un fluture, la pervazul ferestrei, cu aripile sale, delicat desfăcute, cade în aşteptarea celui mai scurt moment al naturii, sărutul lacrimilor dulci de hoya, înflorite în noapte.

369

Autograf pentru m(â)ine Arcada iubirii Prin aerul blând al serii, un cântec delicat se răsfiră în armonie, o bucurie a sufletului, o evadare în tunelurile nopţii, o stare de spirit în căutarea nectarului vieţii, şoapte arse de căldura viselor pierdute. Cu mâinile atingi fiecare sunet, din melodie extragi cheia înţelegerii. În tăcere, inima ta naufragiază, lumea se termină aici atunci când natura se odihneşte. La malul curbat deasupra orizontului albastru, duhul tău se linişteşte. Un fâlfâit de aripi şi binecuvântarea albă, departe-ai ajuns, acum simţi pacea abandonului în ceaţa sfârşitului. Cristal strălucitor pentru ca îngerii să îţi deschidă calea...

Misterul clipei Un moment este tot ce trebuie pentru a începe un poem, într-o clipă de fericire se vor forma primele cuvinte ce-i deschid zorii, aşa cum lumina soarelui atrage respiraţia, în timp ce natura departe îşi poartă cântecul pentru începutul unei noi zile, aşa cum izvorul nu are nevoie de apă, 370

Antologie „Însemne culturale” 2013 doar de bucuria de a fi izvor, având totul. Prin toate între ele, poeţii ar trebui să fie legaţi, iar fiecare bătaie a inimii lor s-o simtă ceilalţi. Sub pleoapele strânse aleargă imagini din vis, din adânc derulezi amintiri, risipit peste tot şi nicăieri, un fir de nisip îşi caută forma plin de el, de apa tăcerii, până devine izvorul iubirii, stele mari pâlpâie ca nişte flăcări îngheţate, un cer înstelat oglindit într-un ochi de apă, un pustiu sfârtecat de unde vibrante şi-n aer miresme de pelin. ......................................................................... Din nou, fotografia mea departe ţi-a luat respiraţia, închizi ochii şi cauţi, pictezi cu lumină, dintr-o dată totul se mişcă, prea curând, inima ţi se topeşte, precum mercurul se-mprăştie, confuzia ţi-e încărcată de-atâtea note de disperare, îţi aminteşti cum te uitai la mine, fără suflare, ştii că am fost visul tău din copilărie, eşti fericit acum când îmi priveşti curbura obrazului, în sus şi-n jos, în nuanţe estompate, continui traseul spre umerii divini, cobori treptat spre şolduri, distilezi chintesenţa, moment în care simţi un loc de-o frumuseţe atât de senină, respiri aerul de sub aripi, derivă fără ţintă, ca un mic vas în căutarea unui port, în cele mai întunecate locuri a oceanelor, pluteşti în acest spaţiu, umbră contopită cu stelele din galaxii. ........................................................................ Ştii că încetarea oricărui gând este marea pierdere. 371

Autograf pentru m(â)ine Amprentele noastre O inimă zdrobită plânge în cuvinte, o amară constatare sau un dulce avertisment ameţitor ca şi un lucru amânat de teama riscului de a te risipi, din prea multă plăcere. Ai grijă de visele tale şi nu uita de frumuseţea nopţii! Pe unde treci îţi laşi amprenta, un timp trăit împreună, perle sub valuri, un semn, nufărul deschis în palme, un talisman ascuns în suflet, o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău, roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât şi dulcele emoţiei rodiului înflorit. O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire! Ce mult contează să rămâi cu un semn, vibraţia dispare abia atunci când se vindecă locul marcat de emoţie! Chiar dacă nu eşti aici poţi schimba ceva în bine, cu siguranţă vei purta şi un nume, ca şi un copac în anotimp de toamnă, multe frunze, multe crengi, fără un nume, fără o destinaţie anume, fără cuvinte, doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ. Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar primăvara... Chiar dacă peste toate vine toamna, vântul va scoate la lumină urmele noastre! Doar trecerea timpului şi noi, noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al pământului... Dragostea mea pentru tine nu se va stinge, înconjurată de-această strălucitoare lumină. 372

Antologie „Însemne culturale” 2013 Dacă întinzi mâna mă vei atinge, după lumina ta te voi găsi! Rezonezi în mine, în sufletul meu, în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor! Sunt aici, îţi ating sufletul, îţi sărut inima înainte de a mă topi toată în tine, mii de voaluri se desprind, unul câte unul, în timp ce totul se ridică. Există şase râuri care separă tărâmul lui Hades de lumea viilor, dacă ne trezim, suntem vii, dacă ne căutăm, mereu, suntem vii, iar când ne pierdem tot vii suntem. firul care ne leagă este subţire, visul care ne uneşte este străveziu. Există frânturi de vis şi existăm noi, cei care încercăm să unim piesele de puzzle, există o singură lacrimă şi aceea este Hinc illae lacrimae... Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie, Să urci sau să cobori după ce ai urcat, este, oare, aspra enigmă a vieţii?

Corabia de vise Străbaţi furtuna deşertului în căutarea celei care ţi-a răscolit visele, noapte de noapte, cascadă curgând în carnaţia coapselor răsucite 373

Autograf pentru m(â)ine din unda de dragoste. Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii, de primul pas prin oglinda lungă, în care coridorul întunecat transformă realitatea într-un sărut şi-n aripile sufletului prin care pluteşti. Nu ai uitat privirea întâlnită şi-acele linii curgătoare ce duceau spre ea, cu-atât de mult timp în urmă. Toată speranţa ţi-e în aşteptare, punctul de pornire al iubirii eterne. O viziune, dincolo de tot ce-ai contemplat, ţi-a fost de-ajuns să o iubeşti, o înmugurire repetă crisalida, în timp ce durerea ţi-e greu de suportat. Prin focul trezit, trecători suspendate în spaţiu, se îndepărtează cu fiecare popas. Pentru ea, visul tău zăboveşte, adâncit în zidurile sfinte din inima ta. Nisipul, strălucitor ca diamantele, respiră în aşteptarea brizei ce va spăla lacrimile tale. Şi totuşi visul continuă, te afli la jumătatea drumului spre râul ce curge în oceanul de lumină, doar pădurea de cuvinte tremură de teamă, îngrădită în noapte. 374

Antologie „Însemne culturale” 2013 Numeri orele durerii şi secundele chinului prin care, într-o linişte virgină, ţi se derulează imagini dulci-amărui. Te-ntrebi „cât arată măsurătoarea apei?”, acel timp în care orele se măsurau cu o clepsidră. Fiorul melodiei îţi scapă, simbol şi serenadă, gardenia din părul ei, – floarea sufletului – miresme subtile persistă în tine. O inimă rănită plânge, priveşti stelele şi respiri aerul nopţii, – Abisul fecundând veşnicia Tăcerii – până când auzi un cântec de leagăn, fantoma ei în fiecare cadenţă şi vibraţia adusă de vocea ei sub un cer adăpost. Simţi atingerea Cerului? Te urmează în vis...

ELEGIA I – Pe firul gândului călător Dincolo de graniţele acestei lumi un val plesneşte-n noapte şi un câmp se bucură de apă după arşiţa unei vieţi... – E cineva pe aici sau doar lumina lumânării? te întrebam… – Bine te-am regăsit lumina păcii! mi-ai răspuns. 375

Autograf pentru m(â)ine – Viaţa implică destinul şi factorii de destin! Se poate ca tu să-mi fi influenţat radical acum ceva, posibil eu să-ţi influenţez emoţional şi definitiv o parte a senzitivului tău, poate într-un mod aparte! îmi spuneai cândva... – Viaţa poate să fie deviată asemeni unei corăbii, dar tu, cel de azi, cel din momentul Acum, ce-ţi doreşti? îţi spuneam atunci. – Sunt aici, astăzi, îţi aparţin, sunt exact pe structura ta, îmi dai un centru de greutate, adică mă înfig bine în pământ cu picioarele! Ai grijă de lumina păcii! Contează atât de mult, oriunde! Sunt fericit că mă primeşti în fiinţa ta intimă şi vulnerabilă, nu în sensul de slăbiciune ci în sensul de sensibilitate, fragilitate! spuneai tu.... – Cred că spiritele noastre comunică cu mult mai mult, o profunzime interioară, dincolo de viaţă şi situaţiile ei! îţi spuneam... – Două zile de şoapte şi atât a durat până a plecat pe acel drum!... De atunci încerc să găsesc o definiţie lucrurilor! mi-ai scris... – În acele clipe ţi-a spus totul, privirea a contat mult. În vis vă regăsiţi! ţi-am răspuns printre litere... – Ai plecat? te întrebam ... iar tu: – Timpul nu curge într-o singură direcţie pentru toţi! Mai presus de toate există ceva. Nu ştiu ce este dar există. O energie pozitivă, ceva ce te face să pluteşti şi să te desprinzi uşor de tine. – În spatele pozei sunt eu, uşor decopertat acum. M-ai văzut rău şi amnezic în unele situaţii, nu-i aşa? mă întrebai… – Rău? Nu, dragul meu. Doar voalat şi o mare durere şi temere, aşa percepeam. Dincolo e adevăratul suflet. Poate că, sufletul meu e sufletul tău. Ești Tu sau sunt Eu? Privindu-te simţeam cum pătrund tot mai profund dincolo, în planul nevăzut, în adevăratul Tu! îţi răspundeam... – Te-am bulversat rău, ca să vezi ce reuşesc! Scot tot din adâncul omului! ţi-am spus… – Ştiam! Sufletul unui om este mai mare decât fundul unui ocean! îmi răspundeai.... M-ai întrebat: – Accepţi să citeşti trei rânduri scrise cândva, o mică scrisoare?... ţi-am răspuns: – Da!... ... şi, „fără titlu”, mi le-ai redat: „Privesc la cel ce-mi stă înainte, la planul lui atât de stupid şi amar, la dorinţa lui de a mă apleca într-o zonă noroioasă şi crudă. Am nevoie de timp, de toată puterea şi lumina din mine, pentru că el este prea sigur de reuşită. Îl privesc încruntat pentru că am gustat prea viu 376

Antologie „Însemne culturale” 2013 din primejdie. Vreau să-l contrazic, dar, ridicându-mi ochii, mă izbeşte expresia privirii lui. Cineva mi-a spus odată, că în schimbul durerii se pregăteşte întotdeauna ceva, mă gândesc că, poate, ar trebui să accept durerea şi să o las neatinsă, ca pe o taină...” Ai completat: – A scrie, nu înseamnă a avea încredere că poţi s-o faci! Aş posta un tablou alb şi aş scrie ceva şi aş fi eu, „Nu ştiu să scriu scrisori, ştiu doar să le citesc!”. Scrisul implică altele, apare momentul de gândire cu sufletul, doar spiritul aşezat în inimă să-l ai. Destinul? Rămâne nota lui ca şi individ, rămâne stabilită de Sus. Nimic nu schimbă nota Do. Este Do de sus sau de jos. Nu ştie nimeni, unde va trăi în nota respectivă! Viaţa înseamnă destin iar cei din jurul nostru, peisajele, decorul şi întâmplările sunt influenţate de factorii de destin! ... – Până la un punct contează mult, dar putem schimba decorul de încercăm. Prin voinţa fiecăruia păşim peste o graniţă, chiar dacă atâtea împrejurări au dus spre acea direcţie. Omul e pus într-un complex de împrejurări dar are libertatea deciziei. Mintea pusă în situaţii limită acţionează surprinzător. Pas cu pas învaţă omul. Ai uitat că şi mersul doar cu încredere ai reuşit? Lasă-te purtat pe aripile visului tău interior şi adu la suprafaţa lumina din tine! ţi-am spus. (Pe firul undelor, un cântec transmis în poarta viselor... ecoul lui doar revine în dansul lunii prin umbra chiparoşilor...) – Închide ochii şi spune-mi ce simţi ascultând cântecul? te întrebam... – Frunze pe alei, asta am simţit şi eu, o frunză pe alee purtată de vânt! îmi spuneai. – Erai frunza sau zefirul ce purta în zbor frunza? .... – Nu ştiu ce eram, eu asta am văzut! .... – Frumos erai tu, acolo, liniştit, luminos, cel real! Păstrează-ţi amintirea să bată, acolo, în piept! îţi spuneam privind pe fereastra timpului... – Mereu sunt aşa! îmi spuneai... Te-am întrebat: – Ce părere ai despre toate, viaţă, lume, univers?... – Nefiind în comuniune cu tine nu poţi fi nici în viaţă prezent, nici în lume nu exişti şi nici univers nu există! Este starea mea! Aşa sunt mereu! mi-ai răspuns... Şi glasul meu îţi scria: – Mă bucur! Nu toţi reuşesc să redea clar asta căci ecoul răsună tot mai adânc. Înaintam în propriul labirint, ghidându-ne după cântecul lăuntric. Visele subterane vor umfla 377

Autograf pentru m(â)ine izvoarele ce ne conduc printre anotimpuri îmi îngâna glasul tău: „Dacăţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău”. Eu îţi spuneam: – Da!... – Nu! îmi spuneai Tu. – Este un contrast divin acest Da al tău cu acel Nu al meu! Şi ce se ascunde se vede! Am fugit din mâna morţii... rămân aici! mi-ai şoptit pe unda vântului stingher... – Undeva-cândva! ţi-am şoptit... – Da, chiar! O vibraţie ce te înalţă sus, pe scara cerului! Te aştepta momentul, căci dorul implică o poveste, o stare, un sentiment, un vis! Trăindu-le într-o armonie în urmă rămâne dorul! În vis suntem doar noi! mi-ai confirmat.... – Un zburător, zburătorul meu cel luminos şi divin de frumos, cel care m-a dus sub marea oglindă în fundaţia petalelor de maci, în câmpul de flori care ne-aşteaptă, în cerul nostru interior de un albastru pur lăuntric! ţi-am spus. – Doar, pur şi simplu! mi-ai zâmbit.... – Drumurile recuceresc câmpia mlădioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul! îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit...

ELEGIA II – Pe firul gândului călător El e în oglinda ochilor ei, în fântâna adevărului, Are culoarea ochilor ei, culoarea liniştii, Cufundat în umbra ei cu acelaşi contur Nu poate dormi, ochii ei îl privesc mereu. Prin oglinzi aerul multiplică singurul lor cântec, Visele ei evaporă în abur lumina solară, Îl fac să uite de el, să râdă, să vibreze, să simtă, Şi să vorbească doar pur şi simplu, să fie El. (– O, privighetoare a inimii şi sângelui Lui!) – Eşti Tu sau sunt Eu? Propagăm aceeaşi emoţie! Nu am cuvintele 378

Antologie „Însemne culturale” 2013 potrivite pentru simţirile mele. Aş vrea să-ţi scriu ce simt, dar nimic nu se aseamănă cu trăirile mele. Îmi dai un sens deosebit emoţiei! continuă El... – Hai, lasă-te purtat, dragul meu, pe aripile visului şi readu lumina din ploile înlănţuite în spaţiul ce se mistuie oprindu-se în preajma inimii, dincolo de ochiul insinuant aţintit asupra noastră! Peste noi sunt desfăcute larg aripile delicate ale fluturelui Regina Alexandra (Ornithoptera alexandrae). Un fluture ce ne călăuzeşte drumul prin simple bătăi de aripi apărându-ne inima mai puternic decât orice alt scut! i-a răspuns Ea. – Prin puntea dintre maluri, în trecerea de dincolo de cuvânt, prin umbrele oculte ce-şi caută lumina, printre lianele sufletului ce par să respire aceleaşi miresme ale paradisului sau infernului cine o înţelege, înţelege tot! Am gura plină cu litere sângerânde şi ce mai lipseşte din normalitatea scrisului, a gândului exprimat. Nu mă uit niciodată ce scriu! i-a spus El... şi Ea a scris stângace: – În cântec şi-n amintiri seapleacă trestia iubirii prin vârtejurile ceţii. Am venit aici doar să visăm, căci şoapta ecoului vibrează adânc în noi!... – Ceaţa este o stare, nu te scoate nimeni din ea. Artificiile nu îmblânzesc vremea nimănui! a spus El.... – Oare ce este iubirea? l-a întrebat Ea... – Acel punct de topire sau atingere a luminii şi a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza tuturor stă străfulgerarea! Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare! Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul nostru intim! a redat El... – Da, energia iubirii e vitală mai ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea.... – Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu! Singura moarte dulce, este din iubire! a răspuns El. – Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea... – Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până aici! Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au curajul să dărâme un zid! Acolo unde-i libertate este motiv de creaţie a sufletului! Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei! i-a răspuns El... – Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea... – Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el, nu 379

Autograf pentru m(â)ine poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta dar acesta este adevărul! a urmat El, pe firul emoţiei... – Poate că scenariul a fost de toţi trasat şi aici avem libertatea opţiunii, a schimbării! a continuat Ea. – La ceas de seară luminiţa ta pâlpâie încă! Ce frumos când apuci să zici iar azi! rosti El pe unda gândului... – Să simţi intens clipa, fiecare clipă! îi răspunse Ea. – Acum sunt o baladă a durerilor negre, dulcea ei asperitate, pentru a-i simţi atingerile de catifea, umbroasa mea! Da, un om cu umbră, un om care vine şi pleacă dar rămâne umbra lui ce te cuprinde definitiv, ce este în tine, cu tine! îi şopti El.... – Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternității vom respira nemărginirea universului! i-a şoptit Ea... – Ştii ce este cel mai greu? întrebă El... – Spune-mi, suflete drag! spuse Ea... – Să ascunzi ce se vede! Nu există spaţiu pentru a ascunde acolo câte ascunde un om în sufletul lui. Unde te-am întâlnit eu pe tine? Frumoasă eşti! Ai carismă de duci omul pe urmele viselor! Umbroasă eşti şi porţi omul în visare! îi spuse El... – Cum sufletul unui om e adânc multe pot fi depuse acolo de-a lungul vieţilor. Totul e să căutăm. Şi pierderea ce este? îl întrebă Ea... – Să nu poţi să mai spui „pur şi simplu”, adică fără pur şi fără simplu, fără natură şi naturaleţe! Toate-s iluzii, mâine vei constata că ai pierdut ziua de astăzi, iată adevărat pierdere! Pierderi mai sunt anii din viaţă trăiţi condiţionat, timpul neîmplinirilor, tot ce trece şi nu ne mulţumeşte, pierderea naturii tale, a celor dragi! răspunse El... şi Ea a completat: – Mare adevăr, dar toate au un rost! Pierdem timp pentru a învăţa. Asta-i pierderea! Ca atunci când vom fi întrebaţi „ce-ai făcut cu timpul acordat” ce vom răspunde? Şi „una şi alta”! – În ce constă lecţia dorită? Cine a pus subiectul lecţiei? a întrebat El... – În ce-ai dorit, tu! Ţi-ai dorit experienţa asta! i-a spus Ea. – Cred în destin. Ştiu că putem influenţa partea negativă a lucrurilor prin voinţă şi dorinţa de a a face acel bine, dar mai mult nu putem! a spus El... – Şi totuşi, la nivel interior, tu ai dorit să experimentezi acel ceva dorit. Tu ai ales condiţiile şi scenariul, hazardul pluteşte în verticala stelei! a zâmbit Ea. 380

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Dar în momentul trimiterii mi s-a şters tot, nu am venit cu notiţe de acolo! a răspuns El... – Altfel nu mai aveai liber-arbitru! Scenariul a fost scris dinainte şi cu alţii şi apoi aprobat de toţi. Aici trebuie doar să alegi o direcţie sau alta. Şi de aici se vor tot modifica planurile. E posibil să-ţi aminteşti frânturi, acel ceva ştiut lăuntric, un ecou!... – Să lăsăm atunci predicatul să dea viaţă subiectului, deja sufletele ne sunt uşoare! Cei mai mulţi oameni habar nu au ce-i cu ei! i-a spus El... – Se vor trezi ei, căci dincolo de lumea materială e adevărata viaţă! a răspuns Ea... – Omul poate, omul nu poate! A rezona înseamnă să poţi! Dincolo de trup este adevărul! a continuat El... – Să-ţi deschizi inima căci taina ei se va risipi din adâncuri prin lumina difuză! completă Ea... – Este o primăvară gândul tău! Între uitare şi taină alerg spre tine! îi şopti El... cu glas stins Ea îi răspunse: – Eternitatea clipei, în veşnicia rece doar piatra zâmbeşte! Suntem piatra dintre izvor şi cer, în adâncul amintirilor doar copacii mai ştiu frunzele scuturate în liniştea absentă! Mâine e doar inscripţia pietrei din deşertul tăcerii: BANA IASTI ICI TIVA, CA BRUMA DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA! Iar pe verso doar două litere I.L.!

ELEGIA III – Pe firul gândului călător Ai vrea să vii ? Dacă ai şti ce îmi doresc? Ce eu gândesc că tu poţi fi?! – Ai vrea să vii? Ai vrea să ştii? De ce nu vii? ..................................................- ........................... – Sunt aici lângă tine, sunt acolo în lumea noastră! (O undă oglindă a sufletelor diafane lunecă lin...) La chemarea zidurilor adormite, din depărtări, ecoul 381

Autograf pentru m(â)ine ne propagă respiraţia unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa... Pe drumul început din nostalgie devenit pas, devenit dans, devenit zbor şi timp, devenit tăcere, zi, noapte, trecutul uimeşte aburul prezentului unui timp de amintire, unui timp de regăsire, unui timp de uitare... Sub cerul nostru cuvintele nasc inscripţii pe pietre, pe frunze, pe petale, pe drumul unde zefirul le risipeşte... – Bucuros de oaspeţi, dragul meu? întrebă Ea... – Tu un oaspete? Eşti a mea! îi răspunse El. – Oaspete de prânz, cu monopol de suflet? zâmbi Ea … – Vedem noi de ce se-agaţă monopolul, la stat nu te dau! zâmbi şi El. – Gândurile mi se oglindesc în tine. Este o primăvară gândul tău! Cine-mi redă acest parfum tainic, acest dar fără rădăcini? Unde te-am mai întâlnit eu pe tine? o întrebă El... – Poate ne-am întâlnit în cer şi, în vis, continuăm firul început! îi spuse Ea. – Adolescenţa este primăvara omului, iar a o păstra este a te numi un om fericit! Oare să fii adolescentă este mai greu? întrebă El... – Nu ştiu, poţi să rămâi aşa la orice vârstă, tu alegi. Să simţi mereu în suflet primăvara, tremurul de cireş cu zăpada florilor ce te-nfăşoară, să te bucuri de lumina soarelui lăuntric! Nu-ţi şterge amintirile, lasă-le acolo, singure, să-ţi bată în piept! răspunse Ea. – Tu, doar tu, ştii cum poţi fi un om total! Vând maturitate păstrând copilăria şi adolescenţa! spuse El... – Să păstrezi mereu copilul din tine, dragul meu! Când pleacă începem să îmbătrânim cu adevărat! îi spuse Ea. – Ce înseamnă drag? întrebă El... – Drag? Cineva pe care-l simţi apropiat, cineva cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cineva la câte ţii mult! E bine sau prea lungi explicaţiile? surâse Ea... – Cam lungi. Îmi placi şi gata ~ drag! răspunse El. – Copilul meu este bebe înfăşat, se uită la lumea asta nebună! Ce este mai frumos decât un bebeluş!? eu îl conserv aşa! zâmbi El... – E bine, atunci îţi zâmbeşte! Privirea lui îţi aduce lumina! îi spuse Ea. – Sper să-l păstrez, uneori, când îl las şi plec de acasă fac nebunii! spuse El.... – Ei, se mai întâmplă să mai şi creşti! zâmbi Ea. – Copilul tău câţi ani are, draga mea? întrebă El ... – Eu ştiu?! 382

Antologie „Însemne culturale” 2013 Variază în funcţie de stări! răspunse Ea. – Asta trebuie să ştiu, dacă sunt şanse să se joace cu copilul din mine! spuse El... şi Ea, zâmbind, spuse: – Copiii doar prin joc învaţă! De noi depinde să rezonăm, să ne deschidem inima! – Dincolo de trup este adevărul! Este o muzică de mare supleţe. Foarte rar întâlnim oameni cu un limbaj al trupului, adică o propagare a sufletului, un om cu carismă... Îmi place să arunc cu pietre în mare, pietre verzi, roşii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi încânt sufletul! spuse El... iar Ea: – Undele se propagă în multe cercuri concentrice! – Toate pornesc de la un punct spre centru! adăugă El... iar Ea: – Dincolo de marginea vieţii mereu e una nouă, cu graniţe necunoscute, un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspăt, căci orice desprindere naşte un început uluitor! – Eşti scump, dragul meu, ştiai asta? întrebă Ea... – Nu a pariat încă nimeni pe mine! Nu-mi ştiu valoarea, pornirea, prima strigare sau cum se zice, n-o ştiu! spuse El. – Pariez eu toţi banii de vrei, dar nu e nevoie, îţi cunosc lumina! spuse Ea... – La cât poate fi ultima strigare chiar nu ştiu. „N-ai nici tu nici împăratul. Bani să-mi cumpere băiatul!” răspunse El. – Tu trebuie doar să fii, chiar dacă nu te ştii! îi spuse Ea... iar El: – O să mă aflu! Zâmbind, Ea îi spuse: – Eu nu te cumpăr, eu constat, te apreciez!... – Nu am remarcat asta până acum, deşi am avut mare răbdare! răspunse El. – Cine mă apreciază, care din voi două, tu sau Fata din Vis? întrebă El... – Toate. Nu spuneai tu că toate te iubesc? spuse Ea. – Am spus doar că toate ajung să mă iubească, căci pe ce pun mana începe visarea! spuse El... iar Ea zâmbi: – Aşa este! – Şi Fata din Vis unde este, cum o cheamă? întrebă Ea... – Îi construiesc fundaţia unde să vină. Pentru asta trebuie să-i pun un câmp de petale la temelie, căci orice act implică un pretext! Pentru Catrinel, Fata din Vis, fata fără vârstă, căci acolo sufletele nu au vârstă, au doar lumină! – Oare, de ce-ţi trebuie flori? întrebă Ea... iar El răspunse: – Un câmp de flori, un câmp de petale, aşa simte şi-mi cere sufletul! Să dorm pe petale într-un timp adormit, în turnul lui pentru totdeauna! Probabil 383

Autograf pentru m(â)ine nu ai dormit încă pe petale şi nici apele curgătoare nu au stat din cursul lor să-ţi asculte trăirile! – Catrinel este acolo? întrebă El... – Da! şopti Ea, zâmbind. – Transmite-i, te rog, un gând luminos! O aştept! îi spuse El... iar Ea: – L-a primit instantaneu, îţi mulţumește, dragul meu! Timpul, de culoarea liniştii nopţii, fixează eternitatea, în orizonturi noi, peste uriaşa lună! – Aceasta-i temelia de flori! Sub clarul de ceas al liniştii albe, construcţia din petale nu se poate dărâma, aici, pe pământ! spuse El... – Mulţumesc pentru lumina ta, o simt instantaneu. Ce frumos! spuse Ea. – Vezi, în candela timpului, nu există distanţă între suflete! Intrând pe poarta lunii, în foşnetul clipelor avem un tărâm aparte. Undeva lăuntric, pe drumul acela, toate florile îşi deschid petalele când intrăm! Acum mângâie petalele răsfirate de vânt! Pe aici inima va trebui să treacă, pe aici! Dar tu unde eşti? întrebă Ea... iar El: – Aici cu Catrinel, aşezam petalele răsfirate, uitând de noi! Catrinel poate vrea pe pământ, îl consider o oportunitate! – Probabil îţi ascultă bătăile inimii purtând-o pe aripile viselor. Şi pe pământ ce faci? întrebă Ea... – Investesc, sper să fie o investiţie bună, căci draga mea, pământeanul vrea să simtă materia! Când văd un pârau mic întru cu picioarele în el, când văd unul mai mare îi urmez cursul pe alături! zâmbi El. – Vorbeai de rai? întrebă El... şi Ea: – De lumea creată, poţi să-i spui rai, vis, scara pe care urcăm spre noi! Călătorim, prin oglinzi de cristal, pe cărări nesfârşite, spre stele izvorâte din scoici de lumină! – Ca să ştii cât de frumos este raiul trebuie să ştii şi cât de aspru este iadul, adică florile nu-s doar petale! spuse El... la care Ea răspunse: – Suntem atât de orbiţi încă, căci nu reuşim să vedem dincolo de perdeaua acestor simţuri fizice. Abia după trezirea acelor noi simţuri vom începe să ne trezim la viaţă! – Bravo! Acum ai sensul cuvintelor mele. Astăzi punem interzis iubirii şi dăm acceptul sălbăticiei, dincolo de percepţia fizică şi reacţiile animalice! Nu-s legi scrise pentru asta, totul este ca şi o provocare! spuse El... – Gândul, o mare forţă, de care omul nu este conştient! răspunse Ea. – Tu eşti? întrebă El... Eu? Poate că, involuntar, produc şi eu 384

Antologie „Însemne culturale” 2013 cataclisme. Ştiu, te-am cam zdruncinat, ieri! răspunse Ea. – Da, uneori eşti cam posesivă, dar fondul tău este din petale! Ai grijă de visele tale, ai grijă de Catrinel! adăugă El... – Dincolo de fiecare oglindă, un copil doarme şi steaua care-l însoţeşte îi multiplică, în aer, visul-evantai! răspunse Ea. – Nu te teme de vise, căci nimic nu te poate răni acolo, nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! spuse El... iar Ea: – Ne vom continua drumul. Cât timp în sufletul meu va fi Universul, după sute sau mii de ani, ne vom revedea. Pe cărarea albastră, arc peste timp, cu un nufăr în palme, prin umbrele stelelor, te voi întâlni! Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu, tu, zburătorul nopţilor mele!

385

Autograf pentru m(â)ine

CORINA MILITARU

(Mediaș, jud. Sibiu; actualmente locuiește în Constanța) Data nașterii: 14 ianuarie 1958; Studii: Institutul Politehnic Bucureşti, secţia Maşini electrice; Colaborări: „Nomen Artis”, „Faleze de piatră”, „Salonul literar”, „Fereastra”, „Oglinda literară”; Cărți tipărite: Volumul colectiv „Poveştile de la Bojdeucă”, Editura „Panfilius”, 2013; Premii: Premiul II, secţiunea creaţie literară, proză scurtă, adulţi, la Concursul internaţional de poezie, proză scurtă, eseu, desen şi fotografie digitală „Dor de Eminescu”, 2011; Premiul II la Concursului naţional de creaţie literară „Ion Creangă”, Iaşi, 2012; Premiul I, secţiunea proză scurtă, la Concursul „Univers XXL”, Piteşti, 2012; Menţiune la Concursul „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil, 2013. Administrator-editor pe Site-ul „Însemne culturale”.

Orbul Fredonând uşor o melodie, mă mişc cu precizie pregătindu-mă să încep o nouă zi de muncă. Un duş, un sandvici, machiajul discret, îmbrac hainele pregătite de seara trecută şi sunt gata. O privire în oglindă, zâmbesc, sunt mulţumită. Mă simt fericită. Şi nu este doar primăvara de vină. De un timp, primul meu gând la trezire, dedicat de obicei serviciului, zboară la el. La întâlnirea cu muzica lui. 386

Antologie „Însemne culturale” 2013 Mă uit la ceas, am timp să-mi beau cafeaua pe îndelete. În bucătărie, aşezată pe scaunul meu preferat, sorb cu înghiţituri mici şi rare licoarea amăruie, ascultând trilurile păsărilor care, prinse parcă de frenezie, cântă victoria definitivă a primăverii asupra iernii. Arunc iar o privire la ceas şi mă duc repede la fereastră. Este ora. Privesc spre gura de metrou şi-l văd ca de obicei îmbrăcat în pardesiul lung, negru, cu mersul uşor nesigur, ghidat de aceeaşi doamnă în vârstă spre locul unde stă în fiecare dimineaţă – în stânga scărilor de coborâre în subteran. Sufletul îmi tresare de bucurie văzându-l. Va fi acolo şi astăzi. Îmi beau restul de cafea la fereastră urmărindu-i ritualul, bine cunoscut de acum. De când l-am întâlnit prima oară îi pândesc apariţia matinală. Ştiu direcţia de unde vine, felul cum este îmbrăcat, locul unde se opreşte, invariabil acelaşi, intuiesc delicateţea gesturilor când îşi aşează vioara sub bărbie, ţinuta dreaptă, uşor băţoasă, îi ghicesc lumina dincolo de ochelarii fumurii şi zâmbetul cald oferit însoţitoarei lui când aceasta pleacă, lăsându-l acolo cu muzica şi cu şuvoaiele de suflete ce curg în valuri către destinația lor zilnică. Eram şi eu o picătură anonimă din fluviul de oameni grăbiţi să prindă metroul, acum o săptămână. Zorită, ieşisem din bloc privind în jos, parcurgeam drumul preocupată să-mi ordonez ziua de lucru ce abia începea. Dat fiind faptul că programul meu, în compania multinaţională unde muncesc, se întinde până la terminarea sarcinilor primite, grija mea în drum spre serviciu era planificarea fiecărei activităţi în speranţa că voi reuşi să câştig şi puţin timp liber. Astfel şi în acea dimineaţă mergeam, gândeam, organizam, ignorând tot ce era în jurul meu, când, deodată, timpul a stat în loc. Sunete suave mi-au asediat inima ferecată, trezind-o din amorţeală. Uimită am căutat magicianul şi atunci l-am văzut. Înalt, maiestuos, transfigurat de pasiune, fără vârstă, atingea cu gingăşie corzile viorii răspândind sunetele calde şi strălucitoare în jurul lui. M-am oprit vrăjită. Parcă deschideam ochii după o noapte lungă, neştiută. Simţeam pe obraji căldura timidă a soarelui fugărindu-se cu vântul încă rece, observam copacii înmuguriţi gata să explodeze în culorile primăverii, pământul acoperit de covorul verde crud. Uitasem de serviciu şi curioasă cercetam reacţia oamenilor din jur. Zâmbete zeflemitoare, priviri mirate, altele întunecate, sau pur şi simplu indiferenţă. Nimeni nu avea timp să asculte. M-am trezit şi eu după 387

Autograf pentru m(â)ine câteva secunde. „Ce stai femeie în drum!” m-a admonestat cineva răutăcios, amintindu-mi că trebuia să ajung la birou. Atunci am păşit spre violonist gândind să-i mulţumesc, oferindu-i bani. Căutam din priviri o pălărie, un bol, ceva aşternut la picioarele lui, unde să-i pun darul meu. Nu exista nimic, iar când am ajuns la un pas de el, arcuşul a început să salte tumultuos pe corzi, muzica şi-a pierdut dulceaţa transformându-se într-un strigăt deznădăjduit ce parcă încerca să mă avertizeze că, sunt pe cale să tulbur o apă limpede. N-am avut curaj să duc gestul până la capăt, am băgat banii înapoi în buzunar şi am plecat. De a doua zi am început să-i pândesc apariţia. Mi-am rezervat zece minute, zilnic, pentru întâlnirea cu mirificul univers deschis de muzica lui. Nu a trecut mult şi am observat că mă simte. De fiecare dată când apăream, se întorcea spre locul unde stăteam şi zâmbind, îmi cânta doar mie. L-am verificat schimbându-mi de câteva ori locul. Negreşit mă descoperea. Beau şi ultima gură de cafea privind mulţimea de oameni ce se scurge pe lângă el grăbită, profund nepăsătoare. Mă tot întreb cum reuşeşte să mă recunoască. „Parfumul! Asta este!” îmi spun şi-mi vine ideea să-l schimb, ceea ce şi fac. Îmi consult ceasul. Am timp să-mi iau cadoul, cele zece minute de bucurie. Ies din casă şi respirând fiecare detaliu din spectacolul primăverii, merg alene spre gura de metrou. Aud de departe muzica diafană şi abia mă abţin să nu alerg până acolo. Totuşi nu mă grăbesc deoarece vreau să savurez aceste momente, să mă îmbăt cu aerul parfumat, să-mi scald privirea în culoare, să mă las încălzită de soarele mai îndrăzneţ azi, să privesc oamenii chiar dacă majoritatea sunt crispaţi şi întunecaţi. Ajung şi-mi aleg un loc undeva în spatele lui. Ascult. Spre surprinderea mea mă descoperă chiar dacă miam schimbat parfumul. După câteva secunde se răsuceşte spre locul unde stau, înţepând cu arcuşul, din greşeală, un domn bine îmbrăcat care tocmai trecea prin spatele lui. – Hei! Îmi scoţi ochii, nenorocitule! urlă acel domn, împingându-l scârbit pe bărbatul cu vioara: Dacă eşti orb, stai dracului acasă! Cerşetori, peste tot numai cerşetori!... se plânge el unui interlocutor imaginar, dispărând apoi în mulţimea ce cobora scările spre metrou. Nici nu ştiu cum, din doi paşi, ajung să prind vioara ce-i scăpase orbului când fusese îmbrâncit. 388

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Cerşetor? Eu?! Când gura strigă, şoapta inimii se stinge. Voi sunteţi cerşetori! spuse calm violonistul, păstrând aceeaşi expresie senină pe chip. Îi întind vioara şi dau să plec. – Tu eşti... – Da, eu! mă trezesc răspunzând. – Aş vrea să te văd. Pot? întrebă apropiindu-şi şovăielnic degetele de obrazul meu. Înţeleg ce vrea, dar îi apuc mâna cu intenţia să i-o îndepărtez, însă imediat renunţ şi ascultând de un impuls nedefinit îi aşez palma pe fruntea mea, lăsându-l să-mi urmărească fiecare linie a chipului. Curioasă, îl cercetez la rândul meu. Cu un surâs enigmatic, faţa plăcută, în ciuda ridurilor adânci, radia lumină, deşi dincolo de lentilele fumurii domnea întunericul. Mă întreb ce imagine îmi compune din beznă. Aş fi vrut să mă văd prin ochii lui orbi. Pe neaşteptate îşi retrage mâna şi cu o graţie deosebită apucă arcuşul, pregătit să atingă corzile viorii peste care îşi aplecase obrazul cu tandreţe. – Stai! Te rog! îl reţin eu. Rămâne cu arcuşul în aer, aşteptând în tăcere. Câteva clipe de linişte. Nu mai ştiu nici eu de ce l-am oprit. – „Voi sunteţi cerşetori!” Ce ai vrut să spui? întreb în sfârşit. Mă surprinde chicotind copilăreşte, apoi atingându-mi scurt fruntea cu arcuşul spune: – Ştii! Altfel n-ai fi aici, acum.

Stop joc Pe balcon, înconjurată de florile mele dragi, îmi beau ceaiul respirând prin toţi porii aerul de primăvară. Topită în scaunul confortabil, mă mulţumesc doar să ascult mulţimea de sunete din jur cemi bate, fie cu blândeţe, fie cu agresivitate, în timpanul încordat la 389

Autograf pentru m(â)ine maxim ca să le poată cuprinde pe toate. Încerc să le identific. Mici accidente, ciocniri de o clipă cu viaţa în toate formele ei: un ţipăt, un motor ambalat peste măsură, un râs de copil, o manea asurzitoare scăpată pe fereastra unui „4x4”, un câine lătrând furibund, trilul unei păsări, foşnetul frunzelor, ticăitul ceasului măsurând necruţător trecerea. Secundele nu aşteaptă. Ştiam asta şi înainte, dar de un timp simt altfel acest adevăr. Mai exact de când am aflat că ele sunt numărate. Pentru mine. Vestea mi-a dat-o doctorul Stoian. Aş putea să-l numesc prieten având în vedere numărul întâlnirilor şi discuţiilor purtate cu el. L-am îndrăgit de la prima vedere. Cald şi onest, mi-a comunicat diagnosticul fără ocolişuri inutile. I-am admirat echilibrul. Între indiferenţă şi falsa implicare, urma firul uneori greu de atins, al normalităţii. Am avut un şoc atunci auzind că tot ce-mi rămăsese de trăit era un an, dar mi-am revenit repede, iniţial mai mult ca să păstrez aparenţa demnităţii, pe urmă realizând că nu am altceva de făcut decât să mă bucur de orice clipă. După fiecare control, la început, îl întrebam cât mai am, sperând într-o minune. Zece luni, opt luni, apoi am renunţat să-l mai descos. Îmi era suficient să-i citesc umbrele de pe chip. Până la ultimul control, acum o lună, când ceva s-a schimbat. Inexplicabil pentru mintea lui plină până la refuz cu tot ce ştiinţa a descoperit în domeniu, a trebuit să accepte că boala a stagnat. N-a ştiut să-mi şi să-şi explice faptul. O sclipire de speranţă a licărit în ochii lui, dar s-a grăbit s-o ascundă parcă speriat, şi a insistat să nu mă entuziasmez dezvăluindu-mi perspectiva lui, ştiinţifică, nu prea optimistă. Însă eu am căpătat curaj să cred că trupul meu hrănit cu viaţă şi-a redobândit capacitatea de autovindecare. Iniţial, atunci când am primit vestea rea, am fost înspăimântată, tristă, revoltată pe absurditatea hazardului, dar nu mai sunt. N-am mai trăit atât de intens niciodată. Poate că este un privilegiu să ştii. Mai ai timp să cerni ce este important şi ce nu. Să te scuturi de iluzii. Falsele probleme ne fură clipa. Ideea de mărire ne face să alergăm prin viaţă. Pierdem esenţa, uitând că „La sfârşitul jocului de şah şi regele şi pionul intră în aceeaşi cutie!”, aşa cum spune un proverb italian. De fapt, nu am aflat de la domnul doctor ceva ce nu ştiam. Cochetez de mult cu ideea marii treceri. Cu misterioasa comandă „Stop joc!”. Nu mă surprinde, am folosit-o de multe ori ca să-mi amintesc că 390

Antologie „Însemne culturale” 2013 trebuie să trăiesc la timpul şi locul potrivit. Şi am făcut-o. N-am regrete. Însă niciodată ca în ultimul timp. Câteodată spectrul cortinei lăsate peste scenă mă înfricoşează, necunoscutul îmi dă fiori, dar nu pentru multă vreme. Îmi amintesc că, încă sunt actor şi vreau să fiu unul bun. Să-mi joc rolul cu pasiune până la capăt. Atunci culeg din palmele vieţii toate cadourile, mari, mici, nu contează, fără să mă mai întreb ce va fi mâine. În special pe cele mărunte, mai multe şi mai uşor de scăpat printre degete. Am învăţat să râd în faţa inevitabilului. – Te admir, să ştii! mi-a spus doctorul după ultimul control. – De ce? am întrebat zâmbind. – Senină tot timpul! Cum poţi? Off, n-ar trebui să vorbesc aşa. Tocmai eu! – Sunteţi prea exigent cu dumneavoastră. Aţi făcut şi faceţi tot ce este posibil pentru mine. Vă mulţumesc pentru asta. O să fie bine, veţi vedea! – Bravo, doctore! Te încurajează pacientul pe tine! s-a dojenit domnul Stoian. Iar tu, m-a împuns el cu arătătorul, cum reuşeşti? Inversezi rolurile! Aşa ai făcut şi când ţi-am pus diagnosticul. Îţi aminteşti? – Nu mai ştiu. Probabil! – Ţi-am dat vestea. Ai pălit groaznic. Te-ai înmuiat de tot şi, când eram pe punctul să chem asistenta ca să-ţi dea un calmant, te-ai îndreptat şi cu privirea aia, n-o s-o uit niciodată, mi-ai spus: „O să fie bine!”. Ce-ai citit pe chipul meu de ţi s-a părut că am nevoie de încurajare? – Frică! am răspuns, privindu-l în ochi, apoi am continuat râzând: Mi s-a făcut milă de dumneavoastră! – Adevărul este că m-ai impresionat de la prima întâlnire. – Domnule doctor, mi se pare mie sau v-aţi îndrăgostit de mine? Sunt măritată, să ştiţi! am glumit eu. – Şi totuşi accepţi să te întâlneşti cu mine o dată pe lună! a intrat el în joc, apoi a continuat redevenind serios: Îţi admir puterea! – Nu este putere. Este disperare. Nu disperarea morţii, ci aceea de a trăi, dar tot disperare. – Încerc să-mi imaginez... nu ştiu... am văzut atâţia! Majoritatea se prăbuşesc. 391

Autograf pentru m(â)ine – Pun moartea în faţa vieţii. Mor înainte de a veni ceasul. Eu prefer să trăiesc ca şi cum... poate astfel reuşesc să păcălesc soarta! Nu aşa facem toţi în mod normal? Adică atunci când nu ştim că vine... Dumneavoastră renunţaţi să trăiţi pentru că mâine s-ar putea să vi se întâmple? Nu! – Adevărul este că nici n-am timp să mă gândesc la asta. Copiii sunt încă mici, fac eforturi să le ofer un viitor, casa în construcţie cere şi ea, soţia vrea maşină, cică s-a săturat să depindă de mine... Iar am schimbat rolurile! a constatat el cu ciudă. Mă vait când tu... – Când eu vă tot repet că o să fie bine! Îmi termin ceaiul şi fără grabă mă pregătesc de plecare. La întâlnirea lunară cu prietenul meu. De mult nu mai este pentru mine doar un simplu doctor. Încerc să-mi imaginez cum o să reacţioneze când o să-i spun că am renunţat la tratament, de o lună, şi că mă simt foarte bine. Din ce în ce mai bine. Ca şi cum viaţa ar regenera viaţă. Ştiu că no să fie de acord. El se închină doar în faţa ştiinţei, eu am învăţat să cred în miracole. Socotesc că şi un condamnat la moarte poate primi graţierea în ultima secundă, când are încredere în această posibilitate. Ies pe uşă, tot cu gândul la duelul de idei ce se contura la orizont. Doctorul se va opune din răsputeri nebuniei mele, aducându-mi argumente multe desprinse din cărţile lui groase. Nu mă voi lăsa uşor. Am de partea mea evidenţa. Va fi de ajuns să mă privească, iar dacă analizele vor ieşi cum cred eu, va rămâne fără replică. Mă amuz în sinea mea desenând uimirea pe chipul lui imaginar. Plutesc pe străzi, caut din priviri copacii pudraţi cu mici petale roz, albe sau cu muguri ghemuiţi ce abia aşteptă să se reverse verde sub soarele din ce în ce mai cald. Simt pe obraji năduful iernii, o ultimă suflare rece aruncată peste noi înainte de a se recunoaşte învinsă. Primăvara nu uită niciodată să vină. Renasc, parcă, odată cu natura. Viaţa întotdeauna învinge dacă ai încredere în primăvară. Ajung la spital, urc la etajul trei unde are cabinetul prietenul meu. Mă întâmpină doamna Ioana, asistenta lui, mai puţin amabilă decât de obicei. Cu faţa întunecată, evitându-mi privirea, încearcă să-şi ascundă agitaţia mâinilor în buzunarele halatului. Zâmbesc gândului că poate are o zi proastă. Aş vrea s-o întreb ce a supărat-o aşa de rău, dar n-am curaj. 392

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Dacă nu este, vin altădată! o liniştesc, văzând că ezită să mă poftească în cabinet. Pot să înţeleg! Aş fi sunat înainte, dar de obicei mă anunţa domnul doctor când apărea o schimbare în program. Nu-i nimic, reprogramăm! – Da! Te reprogramez la... Cuvintele doamnei Ioana rămân suspendate undeva în aer, trupul ei trădează o mare nelinişte, mă priveşte în sfârşit şi-mi spune precipitat, – Am vrut să-ţi trimit un mesaj, dar s-a întâmplat totul aşa de repede... Domnul doctor a murit azi noapte...

Atingerea Când am ajuns acasă, soţia mă aştepta lângă uşă, gata îmbrăcată de plecare. Foarte nerăbdătoare. Parcă-mi pândise de la fereastră sosirea. Sau poate chiar aşa făcuse. M-a enervat graba ei, dar mi-am amintit că-i promisesem această ieşire. La cumpărături. Nici nu voiam să-mi imaginez ce chin mă aştepta. Aş fi preferat să mă dizolv într-un fotoliu şi să privesc tâmp la televizor. Ştiu că aşa arată faţa mea obosită, scăpată de sub orice control, când mă las trăit de filme, reclame, politică. Nu mă deranjează, dar soţia mea are grijă să-mi atragă atenţia asupra acestei metamorfoze. Nu mă iartă. Obişnuieşte să-mi întrerupă alunecarea în dulcea stare de inconştienţă, cu binecunoscutele întrebări, „Ce faci? Unde eşti? Mai trăieşti?” Niciodată nu ştiu ce să-i răspund. În schimb, după ce mă foiesc puţin zâmbind strâmb, parcă vrând să-i demonstrez că sunt viu, iau telefonul, verific e-mail-ul preocupat, apoi revin la televizor. Fac astfel fiindcă nu mai sunt în stare de altceva după o zi de muncă. Ce vorbesc eu. De fapt, nu există după. Şi când dorm visez soluţii, strategii, paşi, cifre, multe cifre. Dar ea nu înţelege, iar eu nu pot să-i spun. Cu toate că, uneori îmi vine să-i strig când o aud că-mi vorbeşte însufleţită despre cât de frumoşi sunt copacii, florile, iarba, marea, îmi vine să-i strig, „Nu vezi câte probleme am eu? Crezi că-mi arde de prostii?” Dar mă abţin, îmi văd de treaba 393

Autograf pentru m(â)ine mea ignorând toate nimicurile acestea. Ea are tihnă. Program uşor, nu responsabilităţi, nu decizii, nu urgenţe. Opt ore la serviciu şi apoi parcă schimbă planeta. Odată ieşită din birou se scutură de termene, grafice, situaţii, lăsându-le să strige până răguşesc. „Mâine!” le spune nepăsătoare. Aş vrea să fie şi la mine la fel. Dar nu este. Ea are timp de tot felul de mărunţişuri lipsite de importanţă. Eu nu. Nu-mi pot permite luxul acesta. Bine, de ce să nu recunosc, ea se ocupă şi de casă. Face aproape totul singură. Eu nu pot s-o ajut. Am treburi mai serioase de rezolvat. Câştig bani. Şi nu puţini. Ea tot necăjită că, de ce nu ne plimbăm, de ce nu plecăm şi noi ca alţii în week-end undeva afară din oraş, şi multe alte nemulţumiri. Cum să plec dacă am o afacere de crescut? Nu am câştigat întotdeauna mulţi bani. A trebuit să muncesc zdravăn, să-mi bat capul să găsesc soluţii. Abia de vreun an îmi merge mai bine. Tocmai de aceea nu-mi pot permite să scap lucrurile din mână. Dar ea o ţine pe a ei. O las în pace. Mă întreabă câteodată: „Carei logica? Ce rost mai au banii dacă nu faci ceva şi pentru sufletul tău?” Nu ştiu ce să-i răspund şi mă enervez. O să facem şi altceva când n-or mai fi atâtea griji. Acum însă, am alte priorităţi. Cert este că m-a convins s-o însoţesc în oraş, să căutăm cadoul perfect pentru fiul nostru. Nu ştiu cum. Poate pentru că o iubesc şi am vrut să-i fac o mică plăcere. Acum este în faţa mea, gata de plecare. Nu pot nici să mă descalţ. Nici să invoc foamea, să mai trag de timp poate se răzgândeşte. Ştie că am mâncat. Îmi spune să mă relaxez. De parcă aş putea! Am primit zece e-mail-uri numai în timp ce veneam spre casă. Şi trebuie să le răspund. Dar am promis şi ca urmare plecăm. Pe drum îmi povesteşte că ei i se pare mai importantă bucuria simţită când alegi darul, decât darul în sine. Aşa o fi. Pentru ea. Pentru mine, cadoul e cadou, şi dacă ar putea să vină singur de la magazin nu m-aş supăra. Cât timp aş scuti. Nu mai spun de aglomeraţie. Ea crede că oamenii sunt frumoşi şi că este plăcut să te mişti printre ei, să le zâmbeşti, să le vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Mă îndoiesc. Sunt acum printre ei şi nu ştiu cum să mă feresc de câte un ameţit care merge cu gâtul întors spre rafturi. Oricum m-am resemnat şi încerc să mă ţin după ea, tot timpul cu un ochi pe telefon. Mai trimit câte un e-mail, mai răspund unui client, atent să n-o pierd din ochi. Parcă-i argint viu. „Hai 394

Antologie „Însemne culturale” 2013 şi acolo! Hai şi acolo!” cu o bucurie pe chip de parcă a câştigat premiul cel mare la Loto. M-am oprit, scriu un mesaj urmărind-o cu coada ochiului. Răscoleşte un raft, mă întreabă ce cred că i-ar face plăcere fiului nostru. Ridic din umeri în timp ce scriu. Nu ştiu. Cineva mă loveşte în trecere. Instinctiv acopăr cu mâna locul atins. De parcă aş vrea să opresc revărsarea mea printr-o spărtură imaginară provocată de acea atingere. Apăsând pe locul respectiv, întorc capul să văd cine îmi pricinuise necazul. Uluit zăresc o făptură de o frumuseţe ireală. Nici înaltă, nici scundă, învăluită într-o lumină blândă, senină cu un surâs angelic, ochi albaştri ca cerul, părul de culoarea spicului de grâu căzându-i în valuri pe umeri, silueta atât de fină încât ai fi zis că, este gata să se unduiască la cea mai slabă adiere de vânt. O minune de fată. Privesc hipnotizat mirifica făptură. Nu-mi vorbeşte şi totuşi îi aud glasul dulce, spunându-mi să nu mă împotrivesc. Îmi povesteşte despre întuneric şi lumină. Mă îndeamnă să-mi privesc trupul. Înţeleg fără să ştiu cum. Eu sunt întuneric. Iau mâna de pe locul atingerii lăsând acea lumină să pătrundă dizolvând povară, după povară. Mă simt din ce în ce mai uşor. Plutesc alături de acea zeiţă într-o lume miraculoasă. Secunde, minute, ore, nu ştiu. Imagini refuzate, cuvinte neauzite, emoţii ascunse, sclipesc în jurul meu cerându-mi să le ating. „Da, vreau să văd, să aud, să simt!” răspund nu ştiu cui şi mă las purtat mai departe. Dar zborul mi se curmă fulgerător când aud glasul soţiei. Mă trage de mânecă insistent şi-mi spune, zâmbind complice: – Ce faci? Ce-ai rămas aşa? Dacă era tânără, te înţelegeam! – Păi, este! am dat eu să-i explic arătându-i fermecătoarea făptură: Uite! – Unde? Stupefiat, văd în acel loc, o femeie foarte în vârstă care prinzândumi privirea îmi cere să-i citesc preţul pe o etichetă. Mă supun confuz, aproape că nu mai văd cifrele. Doamna îmi mulţumeşte zâmbind senin, şi-mi face imperceptibil cu ochiul. Înţeleg. „Eu îţi mulţumesc!” îi spun în gând simţindu-mă deodată fericit pur şi simplu. Bag telefonul în buzunar, îmi iau soţia de mână şi plec mai departe prin magazin. – Crezi că există îngeri? o întreb aproape în şoaptă, însă văzându-i privirea iscoditoare, scormonind în mine încercând să afle ce este în neregulă, adaug repezit: Lasă! Ziceam şi eu! 395

Autograf pentru m(â)ine – Te simţi bine? mă cercetează ea, oprindu-se în loc. – Oo, da! Hai! Ştiu ce cadou să cumpărăm! îi spun şi pornesc grăbit spre unul dintre raioanele magazinului. În urma mea aud paşii mărunţi ai soţiei. Abia se poate ţine după mine.

Contratimp Cezar deschise ochii şi examină fără entuziasm camera puţin răvăşită. Sonia plecase iar în fugă. Trusa de farduri înşirată pe birou, câteva haine aruncate pe un scaun, cafeaua neterminată pe masă şi alte câteva semne, arătau că se trezise iarăşi târziu. Îşi întoarse plictisit privirea spre fereastră. Ar fi vrut să vadă un copac sau măcar o bucăţică de cer, dar nu vedea decât picioarele trecătorilor. O cameră la demisolul unei clădiri, era tot ce putuseră găsi de închiriat. Pentru ei. În Oslo românii nu erau văzuţi deloc bine. Din acelaşi motiv el nu reuşise să-şi găsească de lucru. Îi venea foarte greu să spargă credinţa atât de puternică a norvegienilor că, românii sunt ţigani şi hoţi. Se ridică din pat fără a avea un scop anume. Căută mecanic în frigider, dar realiză că nu-i este foame. Deschise calculatorul. Citi cu înfrigurare mail-urile primite sperând într-o minune. Îşi trimisese portofoliul la toate firmele de arhitectură sau design, căutând una care să-l accepte. Nimic. Deci chiar trebuia să se întoarcă acasă. Înfrânt. Încă îi mai sunau în minte cuvintele Soniei, – Ori te angajezi ori am terminat! – Ştii bine că şi eu vreau să mă angajez! Ce mă cunoşti de-o oră? – Da! Sigur! Domnul arhitect!... N-o să găseşti de lucru ce vrei tu! îl ironizase Sonia. – Trebuie puţină răbdare. N-o să sară nimeni să mă angajeze din prima! Că sunt eu, Pătraşcu Cezar din România! Te rog mai lasă puţin! Este foarte important pentru mine să-mi fac meseria, încercase s-o convingă el. 396

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Uite ce este! Eu nu pot să duc situaţia asta. N-ai decât să faci ce vrei, dar singur! – Nu mai înţeleg nimic! Aveai încredere în mine! Ce s-a schimbat? – Ştii ce! Nu mai vreau! Am nevoie de cineva care să fie la nivelul meu. – Adică, eu nu mai sunt de nasul tău? o întrebase stupefiat. – Uff... Zău! Înţelege ce spun! ridicase tonul Sonia, apoi calmânduse continuase: Vreau să urc, iar tu mă tragi în jos. Vreau lângă mine pe cineva cu o situaţie ca a mea. Sau mai bună. – Şi ce se schimbă dacă accept orice job? Se rezolvă problema ta? Nu! – Ba da! De exemplu, ştii cât câştigă un şofer în Norvegia? – Nu vreau să ştiu! încheiase el discuţia. Deci trebuia să se întoarcă acasă nu numai cu sentimentul amar al eşecului, dar şi singur. Fără Sonia. Nu putea să renunţe la visul lui. Simţea că trebuie să lupte chiar dacă şansele păreau mici. Era prea devreme să cedeze şi să accepte orice. Avuseseră multe discuţii în ultimul timp, fără niciun rezultat. Cezar încercase în toate felurile s-o facă pe Sonia să-l înţeleagă, dar nu reuşise. În final hotărâse să părăsească Norvegia. Privea orb la monitorul calculatorului. Sperase nebuneşte până în ultimul moment. „Se pare că minunile nu-s pentru mine” îşi zise el cu ciudă. Simţea că trăieşte într-o lume întoarsă pe dos. N-o înţelegea. Nu ştia cum lucrează şansa. Cum de unii o aveau, iar el nu. Toate realizările lui de până atunci erau rezultatul unui efort imens. Se întreţinea din anul doi de facultate, muncise din greu şi nu o dată, fusese păcălit lucrând fără a-şi primi banii. Dar ţinuse drumul, privind spre visul lui de a ajunge un designer renumit. Gândea într-un timp că ar avea şanse, talentul lui fiind de multe ori confirmat. Acum nu mai ştia ce să creadă. Prin contrast cu alunecarea lui în disperare, Sonia deschisese aripile larg şi zbura avântat spre înălţimi. După terminarea liceului se angajase la o firmă de shipping, fusese remarcată şi în urmă cu două luni transferată în Oslo. Cu un salariu foarte mare îşi permitea orice, chiar să uite că, oamenii n-au şanse egale. Unii trebuie să forţeze norocul în timp ce alţii îl atrag uşor, nu se ştie cum. Îşi făcuse cu o viteză uluitoare prieteni noi, iar pe el îl împinsese undeva la marginea universului ei, 397

Autograf pentru m(â)ine punându-l să aleagă între ea şi visul lui. Cezar plănuia şi el să plece din ţară, dar nu aşa de curând. Voia să strângă suficienţi bani ca să poată rezista până găsea de lucru. La rugăminţile Soniei lăsase tot în urmă şi venise cu ea. Îşi amintea cu cât entuziasm porniseră la drum. Condusese patru mii de kilometri fără să simtă oboseala. Un drum minunat. Se simţiseră liberi, fericiți, încrezători în marea schimbare. Îşi amintea după-amiaza şi noaptea din Praga, apoi Berlinul unde stătuseră două zile. Îl părăsiseră cu regret. Apoi Norvegia, Oslo. În două luni evoluaseră de la extaz, bucurie, curiozitate, iubire totală, la nemulţumire, dispreţ, blazare, disperare. Şi din punctul de vedere al Soniei, vina era a lui. Trebuia să renunţe la el ca să fie totul ca altădată. Site-uri după site-uri se derulau pe monitorul calculatorului. Cezar conştientiză ce face. Căuta locuri de muncă. Cu un zâmbet amar renunţă. Nu mai era cazul. Trebuia să plece. Luase această hotărâre după ultima discuţie cu Sonia, dar tot trăsese de timp sperând într-o rezolvare. Cu câteva zile în urmă încercase să-şi cumpere bilet de avion, dar ea îl oprise rugându-l să-i ducă maşina în ţară. Nu putea s-o ţină în Norvegia mai mult de trei luni, fără să plătească o taxă foarte mare. Acceptase s-o ajute şi astfel mai tărăgănase puţin plecarea. Se ridică de la calculator şi începu să se plimbe prin cameră. Sunetul telefonului îl opri din mişcare şi-i dădu un scop pentru moment. Era Sonia, – Te-ai trezit? – Da, de mult! – Nu-mi găsesc agenda şi voiam să verifici dacă nu este în maşină. Te rog! – Sigur! Mă duc să văd şi te sun după... – Mulţumesc! spuse ea protocolar. – Hei! Nu-i cazul! Sunt tot Cezar... Mâhnit că nici măcar nu-l lăsase să-şi termine propoziţia se duse să ia cheia de la maşină, dar constată cu stupoare că nu era la locul ei. O căută prin toată camera, chiar şi în locuri unde nu ar fi putut să fie. N-o găsi. El folosise ultima oară maşina şi-şi amintea că pusese cheia la locul ei. O sună pe Sonia, – Ştii ceva despre cheia de la maşină? 398

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Nuu... – N-o găsesc! – E clar! Ai închis-o în maşină! Nu mai pot cu tine aşa! – Nu! Îmi amintesc foarte clar că am pus-o la locul ei! – Dacă o puneai, era acolo! Cezar încerca să-şi amintească. Era aproape sigur că nu o lăsase în maşină. „Dar... dacă totuşi am uitat-o?”, gândi el. – Daa... Nu ştiu ce să zic! S-ar putea... – S-ar putea? spuse Sonia nervoasă. Nu are omul nicio bază în tine! – Stai puţin! Hai să găsim soluţii! Ţi se putea întâmpla şi ţie! – Eu chiar dacă sunt stresată am grijă de lucruri. Tu eşti neglijent şi năuc. N-am încredere să-ţi mai dau maşina pe mână! Să-ţi cauţi bilet de avion! Stupefiat de ieşirea ei, Cezar rămase ţintuit locului câteva secunde. Unde era Sonia lui? Nu mai înţelegea nimic. Un singur lucru îi devenise foarte clar. Nu avea niciun rost să mai prelungească situaţia aceasta. Se aşeză la calculator dorind să-şi rezerve bilet de avion când telefonul sună iar. – Da! răspunse plictisit – Eu am luat cheia. Ţi-am dat un test! auzi vocea Soniei. – La naiba cu testele tale! răbufni Cezar. – Trebuia să văd dacă pot avea încredere să-ţi dau maşina. – Nu eşti zdravănă! Ce se întâmplă? Ţi-a şters cineva creierul? Chiar începusem să cred că am uitat-o... la câte am pe cap... – Câte ai pe cap? Că te duc în spate! – Ştii ceva? Nu sunt de încredere! Nu vreau maşina! Îţi aminteşti? Tu voiai să te ajut! – Să-ţi iei bilet de avion! Repede! Cezar se întoarse la calculator. Da, trebuia să-şi găsească imediat bilet şi să dispară din acea cameră, oraş, ţară, relaţie. Răspunse nervos la telefonul care sună iar, – Ce mai e? – Marius Popa de la Asen Design. Domnul Pătraşcu Cezar? – Da! Vă rog să mă scuzaţi! Credeam că este... – Nu-i nimic! V-am sunat pentru că aţi trimis la noi o cerere de angajare. 399

Autograf pentru m(â)ine – Da! V-am trimis portofoliul meu. – L-am primit! De aceea vă sun. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce faceţi! – Mulţumesc! – Am vrea să colaborăm. Mai sunteţi disponibil? Lui Cezar îi venea să urle: „Vă aştept de două luni! De ce v-a luat aşa de mult timp?” Nota cu mâinile tremurânde de emoţie, adresa unde trebuia să se prezinte a doua zi. Lăsă apoi telefonul pe masă şi începu să se învârtă prin cameră agitat. Nu ştia cu cine să împărtăşească vestea. Sonia! Se gândi s-o sune, să-i spună că în sfârşit... Simţi ruptura. Ultima săptămână fusese de ajuns ca să distrugă tot ce construiseră în trei ani. Încet, încet, se calmă şi hotărî următorul pas. Cu cât se rupea mai repede, cu atât era mai bine. Pentru el cel puţin. Cam într-o oră urma să se întoarcă şi Sonia. Cezar se apucă să-şi strângă lucrurile. Voia să plece imediat ce ajungea ea acasă. Nu ştia încotro, dar nu mai conta. Termină de împachetat repede. Nu-şi adusese multe lucruri cu el. Se aşeză pe un scaun aşteptând sosirea Soniei. Privea liniştit, de jur împrejur, camera. Sorbea crâmpeie de trecut, imagini dintr-un film creat de doi regizori nepricepuţi. Tresări la intrarea Soniei, – Voiam... spuseră amândoi aproape în acelaşi timp. – Spune tu! o îndemnă Cezar. Câteva secunde de tăcere, apoi ea începu să vorbească. Cuvinte căutate cu grijă, fraze frânte de pauze lungi, priviri căutând adânc în sufletul lui Cezar confirmarea că nu este prea târziu. Trecuseră câteva minute de când liniştea se aşternuse. Priveau amândoi spre bagajele care stăteau între ei.

400

Antologie „Însemne culturale” 2013

ELENA MITITELU (Oşeşti, jud. Vaslui)

Data nașterii: 25 septembrie 1950; Debut literar: în Revista Liceului Pedagogic „Al. Vlahuţă”, Bîrlad, 1977; Colaborări: „Făclia”, „Meridianul”, „Învăţătorul vasluian”, „Românaşul”, „Ecouri literare”, „Cronos – peniţa de aur” etc. Coordonator al Cercului literar „Luceafărul” – Şcoala Generală „Mihai Eminescu”, Oşeşti; Cărți tipărite: „Cuvinte spre cer”, poezii, Editura „Tiparul”, Bârlad, 2006; „Ferestre deschise...”, poezii, Editura „Pim”, Iaşi, 2009; Volum colectiv de poezie „Floare albastră”, Editura „Top Lux”, Iaşi 2006/2007; Premii: Premiul I la Concursul de creaţie literară „Pe urmele eroilor neamului”, Târgu-Jiu, 2009; Premiul III la Concursul „Floare albastră”, Iaşi, 2007; Menţiune la Concursul „Floare albastră”, Iaşi, 2006.

EPIGRAME Unui parvenit Cât a fost un om ratat, L-am ţinut la umbra crucii. De când s-a văzut bogat, Culeg... roadele măciucii.

401

Autograf pentru m(â)ine Unuia ce-şi ia colegii peste picior Ironiile sunt bune, Dacă-s fine, constructive, De-s bâzoaie între strune, Se transformă-n... sedative

Dragoste cu năbădăi Oare cum te vezi, părinte, După câte rele faci?! Zău, mai crezi în cele sfinte, Sau… ţi-ai dat mintea la draci ?!

Unui cafegiu Unii spun: „Cafea de beau, Nu mai dorm, de veghe stau!” Eu aş spune altceva: „Doar când dorm, nu beau cafea!”

Unui viitor pensionar Oare ce ne-om face, frate, Când nu vei mai fi în şcoală, Vor rămâne-n boale toate, Sau toţi vom scăpa... de-o boală?! 402

Antologie „Însemne culturale” 2013 POEZII Dacă-aş putea… aş răsuci arcul ceasului din urmă… aş sfredeli timpul să dăltuiesc din întortocheatu-mi ghem capcane clipelor urâte celor tăcute le-aş urzi din corzile inimii culcuşuri dorului aş scotoci atent prin breşe să aflu curcubeiele ce ne-au fost hărăzite rupând genunile pentru noi apoi m-aş odihni sub bătaia de aripă în rugăciune…

403

Autograf pentru m(â)ine Rondelul soarelui Sfetnicul sus străjuieşte, Salbe scurge-n sălcioară, Satul saltă, stăpâneşte, Scăpărând scântei spre sară. Sufletu-mi se spovedeşte, Să-l săruţi sosind sprinţară, Sfetnicul sus străjuieşte, Salbe scurge-n sălcioară, Sub salcâm somnu-mi sfinţeşte, Singur stând, sperând s-apară, Sarabanda se sfârşeşte-n Simfonia solidară, Sfetnicul sus străjuieşte!

Rondelul nopţii Noaptea-şi va broda perdele Din amurg cu fir de zi, Aruncate pe zorele, Bolta-n ram va clipoci. În mirajul din vâlcele, Caldu-mi cuib îmi vei nunti, Noaptea-şi va broda perdele Din amurg cu fir de zi, 404

Antologie „Însemne culturale” 2013 Îţi voi prinde flori de stele, Visele vom despleti, Stinge-ne-vom doruri grele, Când pe sâni ţi-oi adormi, Noaptea-şi va broda perdele…

Sub salcâmul care-şi lasă Sub salcâmul care-şi lasă, Braţu-n flori de liliac, Mă aşteaptă-n geana deasă, Mere-n pârgă în hamac, Doamne, cât e de sfioasă Şi eu cât sunt de buimac, Sub salcâmul care-şi lasă, Braţu-n flori de liliac. Dup-un nor blânda Crăiasă, Îmi şopteşte ce să fac, Cupidon uşor m-apasă… S-o sărut şi să nu tac, Sub salcâmul care-şi lasă…

Sunt… o parte din el ramă de urdiniş 405

Autograf pentru m(â)ine în gustul pelinului zilnic mă arde căldura-i ce-mi curge prin izvorul înflăcărat i-am închis în mine fluturii să construiască vitralii cu-ai mei din rădăcini am păstrat lacrima curată să-mi răcoresc grija de mladă am făcut un pact până la pământ de va-ncerca cu boabele-i de rouă sărutul altei flori ascunsă-n liniştea şi furtuna sufletului voi sorbi păcatul învelindu-l cu veşminte de curcubeu şi seminţe de lumină să-mi duc suspinul spre izbândă uitând de coastă…

Priceasna trecerii soarele a destrămat pământul ca-ntr-un joc de puzzle 406

Antologie „Însemne culturale” 2013 piesele înconjurate nu se mai pot îmbina găuri negre se cască de la o zi la alta străjuite de cioturi uitate se zăresc clape albe de xilofon printre pânze de păianjen strămoşii ne cântă priceasna trecerii

Liniştea lutului din zâmbetul primilor zori timpul ţese fuioare sapă şanţuri prin care să lunece durerea oglinzilor sparte de spinii trandafirilor petale crescute din curcubeie şlefuiesc urmele cu săruturi arse în visuri lungind itinerarul spre liniştea lutului… 407

Autograf pentru m(â)ine

CĂTĂLINA NICOLETA MUNTEANU (Galați)

Data nașterii: 12 iunie 1967; Cărți tipărite: „Ofrandă la capăt de drum”, poezii, 2013; Referițe critice: Amalia Elena Constantinescu, Marius Iulian Zinca ș.a.

stihurile secundei care ne desparte mă scurg nisip prin strâmtorile vremii doare secunda care ne desparte aceea în care timpul tău cuprinde mii de infinituri în care nu mă regăsesc nu-ţi fie teamă n-am să plec nu încă mai este poezie în mine respiraţii sacadate printre cuvinte plouă mărunt multă linişte în tăcere 408

Antologie „Însemne culturale” 2013 se nasc stihuri renasc suflete și gând curat

stigmat mi-am sfidat tinereţea într-o înserare cu miros de liliac târziu foarte târziu în noaptea celor trei petale (fără de noroc) din luna mai m-am condamnat la înflorire sălbatică a rămas ecoul durerii carnale în lumina trecerii

ca un zmeu de hârtie m-am trezit din visare pe nisipul secundei 409

Autograf pentru m(â)ine uitată în colţul clepsidrei cu iţele destinului încurcate ca un zmeu de hârtie în zbor controlat prin bătăile vântului (confundate cu bătăile inimii) cândva marea mă va înghiţi ştergând urma trecerii prin infinit sau un copil mă va ascunde

tăcere ascunsă o să-mi taci acolo în adâncul de nepătruns în cernerea nisipului fin între secundele netrăite acoperit de fluturii plăpânzi care vor mângâia aşteptările până în ziua în care 410

Antologie „Însemne culturale” 2013 urmele rănilor mă vor obliga să tac vorbind spovedindu-mi păcatul de a te fi îngropat de viu

mântuire implorată prin încheietura piciorului drept neputinţa se târăşte căută alinare o arde seva transformată în otravă clocoteşte ceaţa metamorfozată printre bătăile nedumeririi în punctul de rouă erupe smoala păcatelor implorând mântuirea se cufundă în ape

411

Autograf pentru m(â)ine destine încrucişate literele s-au amestecat pe tabla de şah alunecând printre diagonalele destinului picurate din călimări s-au strecurat în turnul de fildeş unde şi-au rotunjit formele până la epuizare sub marginile aşteptării ascunse învaţă să joace cuvinte încrucişate

evadare copila din mine se zbate neputincioasã în adâncul temniței a pierdut busola în mlaștinile timpului ar fi o ușurare sã scap de ea se hrănește cu laptele nefericirii și străbate arterele ia pulsul calcarele crescute în infinit îmi apasă mijlocul dor răstignirile din lut seara nu le simt în rugăciune. locul rămâne sterp. ghimpii sufocă sufletul 412

Antologie „Însemne culturale” 2013

ANGELINA NĂDEJDE (Iași)

Data nașterii: 13 ianuarie 1963; Studii: inginer chimist; Cărți tipărite: Antologia „Fântâni de gând prin univ...vers”, Editura „PIM”, Iaşi, 2012; Antologia „Popasuri Culturale Româneşti – Suflet nemuritor”, Editura

„StudIS”, Iaşi, 2013; Antologia de poezie şi epigramă „Romeo și Julieta, la Mizil”, ediţia a VI-a 2013.

„Poezia mea seamănă cu mine – are gena sufletului şi culoarea inimii mele. Versul vine de dincolo de mine. Îmi străbate fiinţa şi uneori îmi este teamă că va pleca aşa cum a venit. Poartă în el iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi iubirea mea pentru voi. Văd suferinţa aşa cum n-am văzut-o până acum şi simt parfum de liliac în plină toamnă!”

Purtătoare de viață Femeie frumoasă, dai lumii lumină, Din pântec ce creşte iubirea în rod, Ai pus nemurirea plămadă în tină Şi fire de viaţă făcutu-le-ai nod. Acum eşti potir, ţi-e trupul ofranda, Scânteia divină aprinsă-n zidire, Bărbatul în mir îmbracă triada 413

Autograf pentru m(â)ine Şi-ntreaga fiinţă-i dumnezeire. Ai luat de la stâncă tăria să rabzi Când taie în tine durerea ca lama, Dar ce bucurie în suflet, ce arzi, Când puiul de om îşi caută mama! Eşti totul în toate, aceasta-i menirea Sădeşti bucurie aici pe pământ, Prin jertfa adusă, primeşti mântuirea, Mărită femeie, eşti lutul cel sfânt...

Eu te iubesc, femeie… Cum blânda dimineaţă Îşi flutură iubirea Peste copaci în floare, Cum păsări cântă-n codru De dragul primăverii, Eu cânt iubirea-n taină De dragul tău femeie! Prin vene-mi curge lavă Cu muzica dorinţei, În suflet ard în torţe Nemuritoare patimi Şi râd de fericire, De tine, ochii lacomi. Eu te iubesc femeie, Până şi gându-n noapte Ţi-l mângâi în tăcere Să nu stârnesc izvoare Neliniştite-n tine. 414

Antologie „Însemne culturale” 2013 Să nu-ţi cuprindă visul Străine năluciri Să tulbure fiinţa Şi-n somn, să mai suspini. De-ar fi s-o faci vreodată Să fie doar, de... dor, Ascuns adânc în suflet, De mine, până mor. Eu te iubesc femeie Ca ploaia cea de vară Pe care eu, pământ, Cu sete o aştept, Să-mi răcoreşti ardoarea Ce-o am când nu-s cu tine, Să fericeşti ţărâna, Din care sunt făcut. De n-ai fi fost, femeie, Te-aş fi zidit din mine Din inimă-scânteie, Cu lacrimă şi lut, Dând viaţa mea, tribut.

Mamă, file de carte Plâng răsăriturile pe umerii tăi, mamă! sunt din ce în ce mai puţine… Aplecată sub povara anilor grei, duci în spate crucea, precum Iisus... pentru alţii, din ce în ce mai grea, făcută din esenţă de trăiri, mustind în seva lacrimilor tale. Amforă din lut sfânt ai purtat în tine firul vieţii 415

Autograf pentru m(â)ine fără să te întrebe cineva dacă vrei. Ţi s-a dat şi atât. Casă ţi-au fost durerile de tot felul; pe zidurile ei au crescut grijile ca o iederă împânzind sufletul şi trupul. Te-au încorsetat lăsând nevindecabile cicatrici. Intactă e doar lumina sufletului tău răsfrântă în ochi ca doi licurici, infinită în timp şi spaţiu e pretutindeni cu noi. Acum, pari o floare de câmp uscată pusă în vasul ciobit din odaia cea mare. Fragilizându-te, scuturi petalele, Așteptând, împăcată cu Dumnezeu, trecerea între file de carte.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Eu sprijin anii mei de tine Ca de un munte de lumină. Tu-i porţi... iar umerii tăi mici, Atât de firavi, de novici, Ca doi călugări puşi să-ndure Canonul lor în rugăciune, Îmi ţin tristeţile de-o viaţă Şi zile fără de speranţă, Când, rătăcind cărări prin ploi, Tu mă chemai să fim iar doi. Luai în spate din poveri Şi le-ngropai în primăveri. Îmbătrânim, frumoasă doamnă, 416

Antologie „Însemne culturale” 2013 Dar cu atâta drag îţi duc Al neputinţei tăvălug Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare Plăpândul trup, precum o floare... Ţi l-aş purta spre infinit, Numai să ştii cât te-am iubit. Îngenuncheat pân' la pământ E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt, Tivit cu slăbiciuni șuvoi, De multe ori şi cu nevoi, Ai cicatrici şi urme-adânci, Lăsate de dureri şi prunci. Dar şi aşa, vei fi mereu, Mireasa sufletului meu. Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Singurătăţi în cuib de cuci, Ne-aşteaptă iarba de sub cruci, Să odihnim în ea trăiri, Din lada plină cu-amintiri. Dar sufletelor noastre-acum Le cresc lăstari pe scurtul drum. Sunt înfloriți ca-n primăvară Iar peste tot ne împresoară Parfumul clipelor în doi Din vraja vieţii ca un roi. Şi te iubesc, iubită doamnă, Magnolie-nflorită-n toamnă!

În asfințit Când îţi vei aduce aminte de mine, voi fi doar câmp în asfinţit, 417

Autograf pentru m(â)ine mistuit de radiaţiile unei iubiri ce a declanşat tumori multiple. Toamnele aspre ce mi-au trecut prin suflet, însoţite de vânt şi ploi, mi-au spulberat aşteptările. Au şters şi ultimele rămăşiţe de dor. Erau învelite în ceara durerii şi miruite cu lacrimi. Din când în când lăsam să intre Primăvara. S-au ivit ghioceii dar nu au mai avut niciodată putere să înflorească, au murit cum mor unii copii în faşă, de dorul mamei care s-a stins la naştere.

Ți-am spus și azi că te iubesc? De nu ţi-am spus, îţi spune vântul Căci am vorbit cu el aseară, Dacă te vede trist cu gândul Să îţi şoptească, fluierând, Că-mi este dor şi, în curând, La tine voi veni, nălucă, Cutreierând păduri şi văi Prin ochii tăi! Ti-am spus şi azi că te iubesc? De nu ţi-am spus, priveşte luna, Când mângâind cerul cu mâna, Trimite carul său cu stele 418

Antologie „Însemne culturale” 2013 Şi dorul meu ascuns în ele, De te trezeşti din somn buimac Să-ţi fiu vedenie şi leac Acum şi-n veac! Ţi-am spus şi azi că te iubesc? De nu ţi-am spus, îţi spune floarea Ce-a înflorit cu mine-odată, Ea-n ploi de vară sărutată, Eu cu iubirea ta udată De tine, omul meu cel blând, Ce-mi eşti în suflet şi în gând, Soare ce-aprinzi lutul meu sfânt, Prin legământ.

Apusul macilor Azi macii mei răniţi de ploi Simţind aproape asfinţitul, Îngenuncheaţi, străini şi goi, Aşteaptă resemnaţi sfârşitul. Însângeraţi, fără speranţă, Şi aplecaţi de crudul vânt, Par răstigniţi, încă în viaţă Şi-n rugăciune la pământ. Ei ştiu c-au înflorit c-un rost, Să fie jertfă frumuseţii Dar viaţa lor prea scurt-a fost La fel ca roua dimineţii 419

Autograf pentru m(â)ine Ne-asemănăm cumva cu ei, Răniţi de vorbe şi de fapte, Loviţi în suflet de lachei Furiş, prin uşile din spate. Dar dăinuim prin frumuseţe Şi biruim prin bunătate; Privind senin spre bătrâneţe, Rămânem demni până la moarte.

420

Antologie „Însemne culturale” 2013

ADA NEMESCU

(București)

Data nașterii: 1979; Studii: statistician.

tinereţii-mi frunză... ...tu nu ai nici o scuză, amarnic m-ai minţit; mi-ai spus c-ai să mai stai, dar pleci cu vântul, mi-a cotropit fiinţa roşu-ţi! numai gândul c-am să te pierd mă doare, ce-am simţit? ............................................... ce simte cerul când îi fură norul ce plânge dorul când nu mi te află ce poartă malul când un val aşteaptă cum strigă-aripa când se frânge zborul ................................................ te-ai ruginit pe poale te-ai ascuns prin alte mii asemenea cu tine nu te-ai gândit măcar un pic la mine cui să mai spun ce doruri mă apasă pe ce cărări să-ntorc paşii acasă ce bârfă sau ce zvonuri duce norul ce fâlfâit prin aer pierde zborul? mă consolam privindu-te pe ram uscam o lacrimă, tot mai speram că tinereţea veşnică-o să-mi fie m-ai înşelat! Fraudulos o iei cu tine 421

Autograf pentru m(â)ine mimând un dans în crinoline m-ai minţit, rătăcitoare frunză… eu te blestem pentru a câta oară să mi te-ntorci ...doar verde-n primăvară tu frunză-tinereţe, surioară!

Vis nenuntit drum bun prin inima mea! jariştea ei nu apune. caută-mă prin tine, nu-mi spune ce zei îmi adulmeci, alb înger! minune… bun venit prin visele-mi nevisate, ca stele fără nume intersectăm curat un zbor, nicicând nu va apune nimbul lor pierdutule! rătăcitor pe cărări demult aflate altă minune… semafoarele sufletului pălesc ca florile de câmp, inutile-mi sunt gândurile fără tine, vestesc altă nemurire, prin ea coloană oficială e iubirea. mă împletesc şi mă adun din nou, mi-e bine iarăşi minune… jariştea inimii nu va apune. caută-mă prin tine, nu-mi spune ce zei adulmeci mirat, tu înger! drum bun, prin inima mea! ...răbdarea-mi e pulbere pe tâmpla ta, tu mă respiri odată cu ea... 422

Antologie „Însemne culturale” 2013 incompatibilă cu mine cu zgomot de sticlă pisată, mi-am scufundat destinul într-o mare, valul şi-ascunde spuma stelată cu soare, l-am rătăcit într-un port ce niciodată n-adoarme visul lui nu-i... cu verdele frunzelor ucise pe caldarâm mi-am înnoit destinul, parfumat a mentă, picurat cu cer de-o ploaie ardentă, l-am îndulcit cu tine, l-am retuşat, asumându-mi plânsul ce nu-i trecut în prospect. din respect, spuneai, balansând fruntea între nu şi da, tristeţea ta îmi ţipa tâmplele, bietele, două rătăcite-mi colorau viu minţile. mi-am agăţat destinul de ultimele-ţi respiraţii sacadate, trecând prin mine ca prin ultimele staţii. mi-am provocat destinul, râdeai, apoi ai plecat, ieşind pe uşă, nu ştiam încotro curgi, de-ai să mai treci prin umbra mea, de-ai să mai pleci vreodată din ea. mi-am mototolit destinul, cât o lacrimă de prunc, am datorie de plătit vieţii pentru tot ce nu am putut. mi-am chinuit destinul cu rânjet de călău, ştiind cât mi-e de greu, mi-am antrenat durerea, am împletit-o în spic, o hartă am inventat să-l ascund pe „nimic” eu însămi inventată, fals picurată…

423

Autograf pentru m(â)ine Pasul timpului pierdut secunda când te-aş fi pierdut, nu s-a născut mantie zdrenţuroasă ţi-ai lăsat, privire toată rouă curgea lunecoasă ca o vină ți-am întins ruga cu mâinile amândouă atârna o lună pătrată, degeaba-i nouă ticăind asurzitor inima ta-mi spunea impresia primă doare, se vrea ultima absenţă sublimă surâsul râului stins în albia secată a sufletului tău, se zbate sunt ritmul inimii tale, mă bei din sete mă plimbi prin noi ţinută de toarte stropi de ploaie în părul tău urmele buzelor pe umărul meu, nici o noapte nu-mi oferi întreagă cât ar costa un mănunchi de şoapte? îmi alungi visele din care mă trezesc murmurând, o beţie mi-am închipuit o scară prin mine urci şi-mi stingi stelele, mult prea puţine mi-ai inventat roua! Lorelay renaşte. o porţi, străine, privirea-i curge, e totuna cu tine, de ce ar mai pleca, de ce ar mai rămâne?

424

Antologie „Însemne culturale” 2013 floare de gând mi-am zis insomnie – floare de gând visele nopţii rebele, ducând nu se cade să păşesc vinovat, o călătoare de-o zi prin iubire, cu ochii speriaţi, de ciută, torent de ploaie prin tine. mai bine să iubim, altfel viaţa ne va trage la sorţi, mirosul florii de cais ar rămâne de strajă la porţi. mă poţi nărui, iubite, cum se năruiesc castele de nisip amestecate cu vise, albe cândva, promise. bidiviii timpului aleargă, n-aşteaptă, insomnia e orbitoare, străpunge pleoapa, iubite, pierdut ca o mare, întunericul nu-i iad, doare. iubite, coapsele fluturilor sunt o apă, plânsul cuminte al vântului aşteaptă, iar gleznele tâmplelor lor pline-s de măduva timpului.

425

Autograf pentru m(â)ine senzaţii febrile fărâme mult m-au durut, mă minţeam, tu n-ai ştiut doar o noapte violetă m-ai iubit până mi-au sângerat pletele negre, bietele! ca pe-o ninsoare de oceane te-am iubit ca pe-o scrisoare de vise Iluzii vopsite-n verde crud prea mult trecut netrăit ploua atunci cât un potop, vlăguit erai de prea mult iubit întindeai uşor mâna tremura aerul nevăzut îi ucideai vâna atunci am putut să ating nevăzutul mi-am sfărâmat gândul şi-am aflat „e casant” ţi-am strivit iubirea până am uitat am început de la cap sau de la coada ei? hei, mi-am pierdut curajul să-ţi mai scriu versuri pe manşetă tinereţe, dragoste, v-am rămas corigentă! 426

Antologie „Însemne culturale” 2013

ADRIAN PĂPĂRUZ

(Zărneşti, jud. Braşov)

Data nașterii: 10 aprilie 1968; Colaborări: în Revistele „Zărneşteanul”, „Dealul Melcilor” ș.a; Cărți tipărite: „Sub soarele speranţei”,

poezie, 2007; „Îngerul din urmă”, poezie, 2009; „Balerina timpului”, poezie, Editura „Eikon”, Cluj, 2011; „Jurnal sentimental”, poezii în dialog cu poeta Nuța Istrate Gangan, Editura „Pastel”, Brașov, 2013. Premii: Premiul al II-lea Festivalul naţional de poezie „Andrei Mureşanu”, Braşov, 1990; Premiul al II-lea, secţiunea poezie, la Festivalul naţional de literatură „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”, Suceava, 2008; Premiul al III-lea, secțiunea proză, la Festivalul național de literatura „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”, Suceava, 2009; Premiul I la Festivalul de poezie „Andrei Mureșanu”, ediția a IX-a, Brașov, 2012; Premiul II la Festivalul de poezie „Andrei Mureșanu”, ediția a X-a, Brașov, 2013.

din dragoste mă urăști mă săruți sfâșietor până în neuronii mei bezmetici însă o faci cu revolverul pe tâmpla mea îmi șoptești romantic Neruda fredonezi aprinsă Piaf 427

Autograf pentru m(â)ine dar semnezi ultimatumuri mie cu stiloul lui Bin-Laden te dezbraci languroasă cu ochii-ți mânăstiri în flăcări dar ai degetul pe trăgaci mă dorești până la neființă strigi mai tare decât clopotele din rai iar eu mă-ntreb nedumerit în ce fel vei alege să mă ucizi azi din dragoste sau din ură

am fost azi la tine ți-am poleit bustul am udat florile şi am aspirat trădarea ta mi-am făcut o cafea şi am plâns puţin cu Bocelli cu Piaf am şters praful ales 428

Antologie „Însemne culturale” 2013 din jurămintele noastre m-am străduit şi cu amintirile obraznice nu mi-a ieşit ţi-am revăzut albumul nu ştiu de ce (poate din masochism) am vrut să mor mai întâi în baie (pe criterii igienice) dar mi-am amintit că sunt claustrofobic şi am ieşit pe balcon poţi să vii când vrei am curăţat totul în urma mea p.s. cioburile din hol sunt ale iubirii noastre eterne?

infarct tu ştii că şoaptele languroase picurate chinezesc pe creierul neaerisit rezonate artistic 429

Autograf pentru m(â)ine cu cel mai altruist decolteu au efect garantat de viagra-instant mă şantajezi profesionist cu povestea genunchilor tăi lipiţi de singurătate de tristeţe rotunzi ca două luni pline virgine mă rogi nerefuzabil unduindu-te sistematic pe pianul albastru să fiu dumnezeul tău primul şi ultimul ucigaş de blesteme din viaţa ta să te desfac până la ţipăt să te bântui până la disperarea caldă a nirvanei eşti drogul meu din rădăcini de infern unicul meu bilet spre fericire dar dacă mă iubeşti şi nu vrei să fii condamnată aproape din culpă fă un duş rece iubito e tot ce îţi cer azi temporar sunt în infarct

430

Antologie „Însemne culturale” 2013 eşti toată poezie miroşi a busuioc scorţişoară în zile cu soţ chiar mai sferică te văd împletind pe dos pe faţă unice clipe iluzoric atârnate de surâsul tău demenţial tălpile nu-ţi ating lumea pluteşti doar deasupra neliniştilor balast aripilor mele nici nu pari să respiri da vinci te-a pictat icoană pe mine când lemn voi fi fost ori vitraliu eşti toată poezie albă serafică cavalerii se bat cu chitări să prindă un loc 431

Autograf pentru m(â)ine de sinucigaş în lumea ta altfel mi-aş dori însă uneori să cobori în patul meu fără nimb dezbrăcată de orice cuvânt să cred şi eu puţin că exist preaiubito

ți-e frică de cai de parcă șaua vreunuia dintre ei ți-ar putea încăleca în vreun fel speranța firavă înălțată timid periscop în ape străine preferi să alergi singură pe câmpii virgine goală de sine despletită de vânt sălbatică amazoană îți aperi curajul de a respira uneori parfumul iubirii cu batista pe nas 432

Antologie „Însemne culturale” 2013 îmi spui că mă iubești dar o faci ca o declarație inevitabilă de război iar eu nici nu știu dacă e de bine dacă e de rău ți-e frică de caii din inima mea dar pe ei galopez să te salvez de tine însăți așteaptă puțin doar puțin atât cât cuvintele mele să-ți prindă din urmă toate visurile cât buzele mele să-ți țină tălpile ocupate și vino apoi toată să facem echitație cu viața

vând inimă tu ştii că inima mea e rotundă (ca o verighetă) mi-ai spus-o din prima zi când te-ai mutat acolo că are într-adevăr acoperişul stricat şi ferestrele rupte dar m-ai asigurat că de pe balcon poţi privi luna pe partea cealaltă iar la flux speranţa îţi intră pe sub uşă 433

Autograf pentru m(â)ine până în pat eu ţi-am promis că nu trebuie să faci nici o investiţie că poţi să-ţi aduci toate amintirile iar chirie n-am să-ţi iau niciodată acum însă dacă tu ai plecat deşi recunosc ai curăţat totul după tine nu-mi rămâne decât să o vând probabil pe nimic

dresorul de fluturi motto: moartea vine râzând dezbrăcată în soare mă respiri mă sufoci peste mine mirare viaţa e doar sticla unei vitrine pictată pe cer cu amintiri vii jonglezi inimi 434

Antologie „Însemne culturale” 2013 pe jumătate goală în arena unui globus flămând fabulos cu un rechin pe un umăr cu un altul pe sâni şi flăcări pe buze mai ai curajul să râzi de clovnul ucis de tristeţe în manej două în aer una în pumn pulsând nebuneşte numele tău jonglezi inimi eu fluturi spectator pe rândul voluntarilor cu inima jumătate afară aştept nerăbdător viaţa morţii de tine jonglate fluturii mei te aplaudă numai pe tine

435

Autograf pentru m(â)ine

IULIANA PĂUN (România)

Data nașterii: 18 iulie 1976; Debut literar: poezie în Revista culturală „Agora” – Constanţa, nr. 46/iunie 2012; Colaborări: Membru al cenaclului literar „Mihail Sadoveanu”, Constanța; Revista „Cronos-Penița de aur”; Cărți tipărite: prezentă în „Antologia vinovatelor plăceri” 2010, sub egida Asociației culturale „Maria Domina”; Antologia Concursului literar „Romeo și Julieta la Mizil” 2013. Premii: Premiu special al Editurii „Ema”, pentru poezie, la Concursul literar „Visul”, Orăştie, septembrie 2012.

Cuvinte frumoase Port greutatea secundelor pe frunte Şi încă pot să număr visele mai mărunte din somnul tău. Culoarea ochilor mai ştiu să-ţi desluşesc Şi n-am uitat să-ţi spun că te iubesc. Cuvintele frumoase în noi se oglindesc. Cuvinte zilnice se pierd, rămâne pasul greu Al timpului închipuit de Dumnezeu.

436

Antologie „Însemne culturale” 2013 Domnişoara Pogany Numai iubirea nu moare nu erodează Rămâne atent nemişcată pe soclul echilibrului ochilor mari, domnişoară, împietrit în bronz, în marmură albă cioplit şi aşteptat în oasele mâinilor subţiri să tresară.

Dacă aş pleca Cine-nţelege iarba verde-dulce din ochii-mi plini de lacrimi, iubitori, De ce să plec cât încă mai pot duce în palmă şi pe buze flori? Doar m-aş ascunde după un vis nevinovat Să-ţi văd durerea, să te urmăresc În câte zile m-ai uitat Şi dacă meriţi azi să înfloresc... Dac-aş fugi puţin de ochii tăi, Cine rămâne să te mai privească? Cine să înţeleagă iarba verde-dulce Din ochii-mi plini de lacrimi, iubitori, De ce să plec cât încă îţi pot duce Din palma mea pe buze flori? 437

Autograf pentru m(â)ine Imitaţie după Dali Ca să nu ne doară promisiunile de ieri, aruncă în mine promisele de azi cuvinte goale, cuvinte grele între ghilimele. Apoi atârnă-le de cuiul din perete Ca pe o imitaţie după Dali. Ca să nu ne doară promisiunile de azi, primesc cuvintele-tablou, organizez licitaţii în secret de văzul şi auzul lumii Şi îmi adjudec iubirea dintre noi, O imitaţie după Dali, la un preţ de nimic.

Moartea curcubeului Pentru că nu ştie să respire, cum să se poarte, Mi-e frică de moarte. De moartea curcubeului în noroi vă învinovăţesc, recidiviste ploi. Bocesc cu ochiul stâng. Bocesc cu ochiul drept, albastru, pământesc. 438

Antologie „Însemne culturale” 2013 Indigo-violet, păun de mănăstire, mai ţip şi mă rog în zbateri de aripi pentru galben pai pe icoane, pentru verde iubire. Cu mâna pe inima roşu-închis Jur că m-am împiedicat în noroi de curcubeul ucis. Pentru că nu ştie să respire, cum să se poarte, Mi-e frică de-o moarte.

Monocromie Oameni-raci fierţi, fructe de mare Oameni-fructe de pădure Fără zahăr, fără gust de sare Canini înfipţi în clopote mahmure, opriţi sângele să curgă în carantină sau amestecaţi-l să nu se mai închege respiraţi, miraţi de-aşa frumoasă lună plină, Pacienţi pansaţi în vreo lege. În legea somnului de după-amiază Monocromia lumii sângerează.

439

Autograf pentru m(â)ine Homo Sapiens Întreabă un Homo Sapiens, un Shakespeare despre o limbă moartă latină învăţată în şcoli înalte, într-o limbă străină A fi sau a nu fi o herghelie. O haită gri de lupi înfometaţi. Pentru un fir de păr albit într-o chelie nu plânge mamă, tată Nechezaţi. A fi sau a nu fi copac în drum. Un lan de levănţică ori un fir de mac. În zorii zilei vreau să fiu nebun Pe la apus în stol de ciori să mă îmbrac. Cu ochii mari cu limba ca de vată nu mă certa Latră-mă, tată.

440

Antologie „Însemne culturale” 2013

HELENE PFLITSCH

(Mihai Viteazu, jud. Cluj; actualmente, rezidentă în Germania) Data nașterii: 8 decembrie 1958; Studii: Liceul teoretic nr. 2, Turda; Institutul Politehnic Cluj, secţia TCMsubingineri; Colaborări: „Singur”, „Faleze de piatră”, „Confluențe literare”, „Itaca”, „Caiete sil-

vane” ș.a; Cărți tipărite: „Dezrădăcinare sau un nou început”, roman, Editura „Sympoesium”, Iaşi; „Jurnalul şefei mele”, roman, Editura „Singur”, Târgovişte, 2013; Antologie proză „Scripta manent”, Editura „ANAMAROL”, București, 2013; Premii: Premiul III cu proză scurtă ”Bunica”, concursul ”Rădăcini” ediția I, sept. 2012, Însemne Culturale; Premiul III cu proză scurtă ”Casa cu voci”, concursul ”Rădăcini”, ediția a II a, dec. 2012, Însemne Culturale ș.a.

Sfera albastră Sunt ca o pată într-o sferă albastră. Nu știu unde se sfârșește cerul și unde începe oceanul. Sunete diferite îmi inundă auzul. Pare a fi o orchestră ce își acordă instrumentele. Privesc în dreapta. Câteva capete ies din albastru și străpung albastru: Maria, Christa, Ruth, grupul acela numeros și nedespărțit ca și cum ar fi frați siamezi. Îmi fac cu mâna. Le întorc salutul prin același gest, bucuroasă că nu sunt nevoită să spun: Guten Morgen Deutschland, Schweiz, Österreich... Sunetele din stânga par mai grave. Se rostogolesc până la mine și 441

Autograf pentru m(â)ine disting un „Dobroe utro!”. Zâmbesc! Pierdută într-o lacrimă a Oceanului Indian, mă aflu tot la mijloc, împărțind politicos zâmbete în dreapta și în stânga. Nisipul fierbinte îmi arde tălpile. De undeva, din față, muzica pare lină, suavă și parcă mă cheamă spre ea. Ape înspumate îmi îmbrățișează gleznele fierbinți. Îmbrățișarea lor este atât de plăcută, muzica ce o aduc cu ele atât de fascinantă încât pășesc într-acolo. Încet, încet, apele cresc și-mi cuprind genunchii. O poartă se deschide ca și cum sfera în care sunt ar avea mai multe încăperi. În albastrul de după ea, o frumoasă femeie și-a clădit din gânduri o insulă pe care își odihnește trupul. Vrăjită de muzica ce o învăluie, nu observă gândurile ce se risipesc în mici piese de puzzle. Mai încolo, o scoică este gazdă bună pentru o alta, ce nu vrea să-și ude gleznele delicate. O tablă de șah se scurge printr-o altă poartă, aducând cu sine trupuri ostenite de furtuna lăsată în urmă. Simt îmbrățișarea suavă cuprinzându-mi sânii și îmi doresc să mă revărs în albastru. Cineva îmi strânge încheietura mâinii. O coardă a primei viori se rupe. Sunetul ei îmi izbește dureros timpanele: – Ce faci? Nu știi să înoți?! Moragalla, Sri Lanka – 30 ianuarie 2013

Casa cu voci – Bună, Mihai. Crăciun fericit să ai! – Bună, Ina. Mulțumesc! La fel și ție. Ce faci? – Ei, sticla cu vin, cozonacul… Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu? – La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei. – Ce munți colindați anul ăsta? – Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi, acolo. Tu? 442

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Mie... nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai minunat decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă cu vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța? – Da, dacă ai lângă tine persoana dragă, poate să fie interesant. Mi-a râs ironic, și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios. Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei, parcată alături. – Ne întâlnim din nou, îi zic. – Lumea e mică, Mihai, lumea e mică… – De ce cred că acolo, în vârful patului, vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce. Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: – Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun a venit mai repede la mine şi mi-a dat în dar o scrisoare de adio.Voi fi doar eu, cozonacul şi sticla cu vin. – Ştii ce? Vino cu mine. – Ei, ce să fac acolo? Nu-mi stau schiurile în picioare. – Nu, acolo! Vino cu mine, la casa mea din munți. – La „Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere. *** Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo, probabil căutând căldura lor. Noaptea fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul şi mi-o petrecusem într-o colibă părăsită. Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav, ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă cu pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor înmuguriţi. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, roind printre ele. 443

Autograf pentru m(â)ine Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau. O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele, crengile unui corcoduș se înălţau spre cerul albastru, iar alături, un colț dintr-un acoperiș. Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă. Treptele de scândură putreziseră, dar o piatră de râu din apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă. Acolo... două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme. Am apăsat clanța primei uși. S-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii. În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn, uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate, se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile, mirându-mă că, deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când, ele erau intacte. Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Un păianjen harnic îmbrăcase cele trei ferestre într-o pânză fină, mirifică. Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al casei. Era ca și cum îmi descopeream iubita. Îi mângâiam trupul, iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos. Și... m-am îndrăgostit ! Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbonăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el. Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la grumazul vitelor, am coborât în sat. – A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit. Știa! După o săptămână aveam actele de propietate în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici. Am auzit vocile. Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase 444

Antologie „Însemne culturale” 2013 de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică de prune, prune din livada casei. Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni şi rămăseseră peste noapte. S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii, unde obișnuiam să îmi beau cafeaua. A privit, cu ochii ei mari, soarele ce se ridica încet, încet pe albastrul fără nori. – Casa asta e plină de bucurie și fericire. E raiul tău aici, nu? – De ce crezi asta? am întrebat-o mirat. – Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie... Să nu schimbi asta! Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Ceilalţi ni s-au alăturat și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când, uneori, o întâlneam, întreba: – Ce mai e la „Casa cu voci”? *** Am ajuns odată cu ninsoarea care cernea din cerul cenușiu. În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse. Din când în când ieșea în tindă și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă pe apă. – Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare, mi-a urat bun venit... Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună. – Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa pe care nu i-o mai văzusem niciodată. – Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor. – E iarnă Ina, greierii nu mai cântă. – Pentru mine vor cânta. O să vezi. Ai răbdare, să vină seara... îi vei auzi. Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de 445

Autograf pentru m(â)ine masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot. – De unde ai scos fața asta de masă? – Am improvizat-o din ce-am găsit în dulapul tău. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă. – E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul. Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă „udeală“ pe dușumea: – Doră n-aț vănit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi, asta e bine. Fain Crăciun va fi... Faceți și brad? – Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare. – N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei. – Adu-mi un brad... Uite acolo, a zis ieșind în tinda casei şi arătând locul. – Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei. Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls, a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat împreună. Ina a rămas cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem. M-am întors spre amiază. Bradul era la locul stabilit de cu seară. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii, dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. L-am admirat minute în şir, întrebându-mă dacă nu tocmai intrasem într-o poveste. Am găsit-o pe Ina cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul. – Ce faci acolo? – Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun. – Ai mai făcut vreodată pâine? – Fac acum. Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric eram într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu 446

Antologie „Însemne culturale” 2013 nerăbdare următoarea clipă. Seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea. Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scosese din cuptor. – Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine. – Unde? am întrebat uimit. – Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici. – Cine stă la casa aia? – Nu știu. Contează? Nu am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea. Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unei lămpi. – Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc, cu glasul meu, universul. Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă. Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea lăsându-şi simțurile să se desfete în mirosul ei. – Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp. – În care casă? am întrebat. – În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați... A fost casa părinților și moșilor mei... Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi. L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpii împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noaptea înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe. – Asta-i sară de Crăciun Și Măria-i tot pe drum Umblă-n sus și umblă-n jos Ca să-l nască pe Cristos… A început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele. 447

Autograf pentru m(â)ine *** Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai, când prunii erau în floare. Se apropie iarăși Crăciunul. Îl aștept cocoțat pe grindă, ascultând povestea Stâncii ce i-o făcusem, cândva, cadou Inei. Aștept seara când greierii îşi vor începe colindul, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi… Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce cheamă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi. „Asta-i sară de Crăciun Și Măria-i tot pe drum Umblă-n sus și umblă-n jos Ca să-l nască pe Cristos...”

Insula Templu Am aflat de Insula Templu încă de la prima întâlnire cu Oceanul Indian, dar atunci soarele era deja adormit și nu am putut s-o văd în splendoarea ei. A doua zi, părea o explozie verde, încremenită între albastrul oceanului și albastrul cerului. Nu știam prea bine unde se sfârşeşte unul și începe altul, păream niște pete într-o sferă albastră, iar verdele crud al ei făcea ca totul în jur să pară magic și misterios. Câteva zile la rând am privit-o, însă îmi lipsea curajul să mă îndrept spre ea, mi se părea ireală, o Fată Morgana cu plete verzi scăldându-se în apele albastre. Vizita la templul din Aluthgama a pus în mișcare rotițele din capul meu, cred că moleșite de căldura celor peste treizeci de grade și m-am trezit dimineața cu dorința de a nu mai amâna explorarea insulei. Îmbrăcată cu fustă lungă și șal peste umeri, plecăm spre ea. Lui Klaus iar fi plăcut mult mai mult să stea la taclale cu Ruth, Alfred sau mai știu eu care neamț, austriac, englez sau elvețian. Ufff, aici e toată Europa, în 448

Antologie „Însemne culturale” 2013 apa oceanului, dar sunt atât de hotărâtă să ajung acolo încât a bănuit că nu are șanse să mă oprească și mă însoțește, suportând cu stoicism razele fierbinți ale soarelui. Insula se află cam la un kilometru jumătate de Casa El Kamino, acolo unde râul Bentota se varsă în ocean. Bărcile, pe care le vedem de departe, ne așteptă bucuroase fiindcă există șansa măcar pentru una dintre ele să se dezmorțească. Suntem asaltați de proprietari lor, încă de departe. Ne spun oferta, asigurându-ne că sunt prețuri „no turists”. Klaus le răspunde cu „Nein, nein!”. Nu ne oprim. Ei ne însoțesc, ne întreabă de unde venim, unde suntem cazați, râmân lângă noi, cei care știu puțină germană, scad din preț, o dată, de două ori, mie mi se pare că deja sunt mult prea mici, dar Klaus nu se oprește, parcă nu mai știe să zică altceva decât „Nein, nein!”. Ajungem lângă o barcă, cei care mai sunt încă în prejma noastră se risipesc sub umbra cocotierilor. Rămâne doar un tânăr frumos cu păr negru, cârlionțat: – O sută! zice categoric Klaus. – Nu. Trei! răspunde tânărul. Klaus face, spre disperarea mea, stânga-împrejur. Mă vreau dincolo, strânsoarea mâinii lui mă oprește să zic ceva și bine fac, pentru că, după al doilea pas, băiatul ne strigă râzând: – Ok!... și împinge barca spre apă, fără să mai aștepte răspunsul. Nu a avut noroc, de data asta nu i-a ieșit în cale un necunoscător. Dincolo, la numai trei metri de locul unde acostăm, este intrarea spre templu, de fapt întreg teritoriul insulei îi aparține. Ne întâmpină un indicator în singaleză, căruia îi dau importanță doar ca să îl fotografiez și să îmi spun cât de greu poate fi să înveți toate semnele acelea. Un altul mai mare, în aceeaşi culoare ca și pădurea ce începe din spatele lui, pe care sunt scrise în engleză, germană, rusă, franceză și italiană câteva indicații pentru vizitatori: Dragă vizitatorule, Să respectăm toate religiile! Respectaţi frumusețea acestei insule ce este balsam pentru mințile și corpurile noastre. Unele reguli: Bucurați-vă de liniștea acestui loc. Protejați frumusețea acestei insule. Nu fumați și nu beți alcool. 449

Autograf pentru m(â)ine Opriţi telefonul mobil. Nu faceți sex pe insulă. Nu pescuiți în apropierea insulei. Îmbrăcăminte corespunzătore înainte de a intra pe insulă, aceasta este o zonă de mănăstire. Umerii și genunchii trebuie să fie acoperiți. Doar un prosop, nu este suficient. Vă invităm la meditație între orele: 07,00 - 08,00 08,00 - 09,00 Există, de asemenea, o meditație în lumina nenumăratelor felinare între orele: 18,00 - 19,00 Dacă doriți să participați, vă rugăm să ne trimiteți o notificare. Pentru întreținerea insulei apar costuri. O donație este binevenită întotdeauna. O casetă de donație este așezată alături. Pe insulă nu există ghiduri. Vă mulțumim! Să fii fericit în trup și suflet! După ce am aflat toate informațiile, intrăm în verdele pădurii. Dinspre ocean răzbat, printre ramurile copacilor, murmurul valurilor care la această oră mângâie insula. Parcă îi povestesc visul din noaptea care a trecut. Prin pădure, urcă şerpuind o alee din pietre netede. Mă opresc aproape după fiecare pas. Privirea îmi este atrasă ba de o floare ce nu o mai văzusem, ba de o pasăre ce își întrerupe somnul la zgomotul pașilor noștri, ba de o broscuță care ne privește mirată. Calea ne este tăiată de doi cățeluși care și-au găsit loc de odihnă pe treptele de piatră. Unul din ei își ridică capul spre noi, ne întinde o lăbuță ciungă ca și cum ar vrea să ne salute. Celălalt însă este în lumea visurilor și nu și-o abandonează nici când trecem pe lângă el. Ajungem sus. În stânga, o micuță clădire din scândură, iar în fața noastră un lac de o frumusețe de poveste ne încântă privirile. Un tânăr călugăr îmbrăcat în haina lui portocalie ne întâmpină cu zâmbetul pe buze și ne salută în engleză. Deja știm regula sandalelor, așa că ni le abandonăm înainte să ni se spună, iar eu, într-un gest involuntar, îmi aranjez mai bine șalul pe umeri. Tânărul zâmbeşte din nou şi mă asigură că ținuta îmi este în ordine. Fusessem informată 450

Antologie „Însemne culturale” 2013 de prietenii mei că voi găsi un călugăr care vorbește germana, din păcate nu am noroc, este plecat. Îi mulțumim celui prezent pentru bunăvoinţa de a ne însoți. Eu nu știu engleza. Klaus o vorbește puțin, așa că nu prea poate să îmi fie de folos. Pornim pe aleea din dreapta noastră, acoperită cu mici pietricele roșiatice. Le simt înfigându-se parcă în creier, mă întreb din nou cum pot avea talpa așa sensibilă, dar suport fără să mă plâng. Încerc să-mi păcălesc mintea imaginându-mi că pășesc pe cel mai fin nisip cu putință. Abia de îmi iese trucul că mă trezesc cu pișcături deasupra gleznelor. Ufff, ţânţarii de aici nu au apucat să afle că vin din țara lui Dracula. Klaus se distrează. În sfârșit m-au atacat și pe mine. În timp ce încerc să îi îndepărtez, zăresc câțiva crabi fericiți că și-au găsit căsuțe și parcă se iau la întrecere, vor să afle care ajunge mai repede sub frunza uriașă a unei plante. O floare roșie, câțiva sâmburi de mango, păsări care își iau zborul din apropierea mea. Klaus, care le știe pe toate, ține să îmi spună denumirile. Mintea mea preocupată să facă traducerea în română, mă ajută să uit de ţânţarii supărați că am intrat pe teritoriu lor, de ascuțimea pietrișului, și mă trezesc în fața unei grote îmbrăcată în plante urcătoare: de vis! Chiar dacă dincolo ar fi hăul, nu poți să te oprești. Trebuie să intri. Lumina unei mici candele mă lasă să văd mai întâi, în fața mea, la vreo cinci metri, o mică statuie a lui Buddha, protejat de cobră. De-o parte și de alta a grotei lunguiețe, cu pereții de piatră de culoare sidefată, mici scăunele rotunde. Grota este luminată doar de o candelă, dar am impresia că sunt în mijlocul celei mai blânde lumini posibile, iar liniștea mă cuprinde într-o caldă îmbrățișare. E, categoric, un loc unde te poți regăsi, unde poți să stai de vorbă cu tine însuți și unde poți să te dezbraci de toate energiile negative cu care ai fost învelit. Glasul lui Klaus îmi amintește că sunt doar în trecere pe acolo și că trebuie să îmi continui explorarea, lăsând pe altă dată întâlnirea cu mine însămi. Urmăm cărarea și murmurul oceanului îl auzim mai puternic. Aleea coboară spre el. Dau de un alt loc de meditație, în aer liber – o mică piațetă în formă de cerc cu scaune din pietre netede. În mijlocul ei un altul, tot de piatră, probabil locul unui îndrumător. În dreapta aleii, un copac bodhi este împrejmuit de un gard din bârne. În fața noastră, vârful alb al stupei ne îndeamnă să ne continuăm drumul. De acolo, de lângă ea, printre crengile copacilor, zărim albastrul oceanului și barca 451

Autograf pentru m(â)ine tânărului singalez, care ne-a trecut râul cu un preț de-adevărat „no turists”. Sunt extrem de încântată de ceea ce am văzut și simțit, dar Klaus mă avertizează că nu e tot și că voi avea alte motive de încântare. Facem cale întoarsă pe aceeași potecă, fără însă să ne plictisim. Mai sunt plante pe care nu le-am văzut, mai sunt păsărele ce au lipsit din drumul nostru. Ajungem din nou la lacul din mijlocul insulei. Călugărul e tot aici, se joacă cu cei doi căței care sunt vioi acum. Schimbă câteva vorbe cu Klaus și ne îndreptăm în direcția opusă unde se ridică o construcţie din cărămizi de piatră. Aflu că este o construcție mai veche care a fost renovată. În fața unei uși încadrată de doi pomi (basoreliefuri) stau de pază doi mici elefanți de piatră. Elefantul este simbolul norocului. Fiecare familie de budiști are în casă cel puțin o statuetă pusă în prima încăpere a casei și îndreptată întotdeauna cu fața spre ușă. Intrăm în clădire: mai întâi într-un hol lung, gol, apoi într-o încăpere dreptunghiulară. Pe peretele din față, pe latura mare a camerei, sunt patru statui imense, din marmură albă, ale lui Buddha, aflat în patru poziții diferite. Lângă ele o altă statuie, un bărbat în picioare. „Un elev”, îmi explică călugărul care ne-a însoțit. Mici scaune sunt așezate pe cealaltă latură lungă, oferind condiții de meditație. Găsesc câteva coli pe care sunt scrise texte ce te pot ajuta să îți începi meditația. Meditația pentru iubire și bunătate: Mintea mea este acum departe de gândurile negative. Este un pahar în care pun apă pură și curată. Îmi umplu inima şi mintea mea cu gânduri pașnice, pure, de iubire nesfârșită, bunătate și compasiune pentru mine! Pot fi bine și fericit! Pot fi liber de suferință, durere, frică și furie! Pot fi puternic, încrezător și paşnic! Mental am construi în jurul meu o aură de prietenie și bunătate iubitoare. Folosind această aură am tăiat toate gândurile negative, toate vibrațiile ostile. 452

Antologie „Însemne culturale” 2013 M-am îndepărtat de mânie, sunt plin de compasiune pentru bunătate și doresc pace și fericire pentru toate ființele! Mă simt bucurie! Mă simt bucurie! Las spiritul meu să fie fericit și liniștit. Las spiritul meu să fie fericit și liniștit. Părăsim micul templu, nu înainte ca să aflăm că insula a fost aleasă de câțiva călugări pentru meditație prin anul 1200 și că în timpul tsunamiului din 2004 nu a fost afectată. Coborâm din nou pe o potecă, prin aceeași vegetație crudă și ajungem pe cealaltă parte a insulei, unde pădurea nu a putut învinge piatra sidefie. Aici ne așezăm la umbra unei plante și ne lăsăm cuprinși de vrajă… Am același sentiment care l-am simțit pe plajă. Mă simt într-o sferă albastră, ancorată acum de această pată de un verde-crud și nu pot decât să admir paradisul care mă înconjoară, fără să mă întreb cine l-a creat și de ce. Nu asta are importanță. Important este că el există, că ochii mei îl văd, că sufletul meu îl simte, că… Mă simt bucurie! Și Las spiritul meu să fie fericit și liniștit! (fragment din volumul în lucru „Sri Lanka, lacrima din ocean”)

453

Autograf pentru m(â)ine

AURA POPA (Elena Aurora Popa) (Mihăeşti, jud. Vâlcea)

Data nașterii: 29 septembrie 1973; Studii: educatoare; Debut literar: „Curierul literar şi artistic”, poezie, 1993; Colaborări: Revistele „Floare albastră”, „Nova Didact” și „Educația preșcolarului în mileniul III”; Cărți tipărite: „Cuvinte șlefuite-n firesc”, poezii, Editura „Armonii culturale” din Adjud, 2013; Volum online „Rugină pe timp”, pe site-ul „Însemne culturale”, 2012; Antologia „Muguri iertați”, Editura „Bebedream”, 2011; Antologia „Vama literară”, Editura „Agentpress”, 2012; Antologia universală a poeziei românești contemporane „Meridiane lirice”, Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2012; Antologia „Fântâni de gând prin uni…vers”, Editura PIM, 2012; Premii: Mențiune specială în cadrul Concursului internațional de poezie pentru românii de pretutindeni „STARPRESS”, 2010.

Înstrăinaţi Nu te mai ştiu… Nu-ţi recunosc paloarea, Parfumul… Şi nici umbra n-o mai ştiu! Cuvântul stins, surâsul, încruntarea, Veşmântu-acesta simplu, cenuşiu Nu-mi spun nimic din ce ştiam de tine! Privirea ta de azi nu are jar Iar mâinile-ţi, deodată-mi par străine 454

Antologie „Însemne culturale” 2013 Şi mersul tău e parcă mai bizar. Străini îmi sunt şi fluturii de teamă Ce-ţi stau pe umeri, rotunjind căderi Şi glasu-acesta care mă tot cheamă Pe nume de-mprumut. Acelaşi „ieri” De n-ar fi fost în calendarul ceţii Acum şi pe de rost te-aş fi ştiut! E prea târziu iar valurile vieţii Ne-au şters povestea-n raiul de-nceput. Nu te mai ştiu… Nici tu nu-mi ştii cuprinsul! Şi-atunci? Să nu mă-ntreb de ce-ai venit? Cine-a învins sau cine-a fost învinsul Nici n-a contat, nici nu ne-a folosit…

Tardiv Mi-aş fi dorit să te cunosc mai bine, Să-ţi ştiu şi umbra umbrei pe de rost, Chipul blajin şi trist, cu riduri fine Sau adâncite. Şansa nu ne-a fost La îndemâna ultimei convingeri. Nisipul norocos s-a risipit. Buchete de tăceri şi neatingeri Am strâns pe câmpul gândului trudit. Mi-aş fi dorit să recunoşti în mine Tot ceea ce în tine n-ai găsit Dar chiar de-n loc pământul azi l-ai ţine E prea târziu să-mi spui… că m-ai iubit… 455

Autograf pentru m(â)ine Pe tine Te duce ploaia asta prea departe. Să te privesc plecând? Abia-ndrăznesc. Rămâi în vis dar… visele-s deşarte Când umbrele în noi se înteţesc Şi-n jur se-ntunecă a întomnare. Îmi reazem iar povestea de tăceri Şi fruntea de fereastra asta care Pe mine… nu mă duce nicăieri. E frig şi-n suflet, frig şi în odaie. Mă învelesc cu pledul unui gând În care trupul tău e tot văpaie Şi-mi încălzeşte zâmbetul plăpând. Te laşi purtat de ploaie prea departe. Şi te tot duci… Nicicum nu te opreşti Iar lumea noastră iarăşi se împarte În două: „unde-s eu” şi „unde eşti”…

Fericire Nu, n-am crezut c-am să-mi găsesc iubirea Zvâcnind la tâmpla unui simplu gând Şi c-o să-mi bată-n poartă fericirea. Surâsul zilei nu-mi mai e plăpând. Sunt păpădii-nflorite-n câmp de vise Şi păsări albe în antet de cer, 456

Antologie „Însemne culturale” 2013 Cărări de rai prin zările promise Şi lotci pe marea plină de mister Ce leagănă seninul cu privirea Unui prea blând şi magic răsărit. Nu, n-am sperat c-am să îţi văd sclipirea Din cuib de braţe dar… te-am întâlnit!

Plouă din nou… Plouă din nou ca-ntr-un sfârşit de lume Şi-n orice zare umbrele mustesc Deschid alt vis văratec,fără nume Sperând ca printre lanuri să găsesc Paşii venirii tale de-altădată: Rotunzi şi fără zimţi de răzgândiri Şi-acea poveste, ce ne-a fost furată De-un hoţ de şanse, cerul din priviri Ce oglindea pe-atunci atâtea linişti Şi-atâta nerăbdare să-l atingi Cu macii albi şi-nsinguraţi din mirişti De răzvrătiri. S-au deznodat din chingi Nori de tăceri şi nori de-nstrăinare. De-atâta vreme plouă ne-ntrerupt Iar lumea mea, rămasă fără soare Zdrobeşte vise şi respiră-abrupt…

457

Autograf pentru m(â)ine În lumea ta Am văzut mări ce-şi scutură apusul Peste corăbii rătăcite-n larg Şi mateloţi ce-şi dau cu presupusul Despre fixarea lunii pe catarg În nopţile brăzdate de cuvinte Ce-şi caută-adăpost de vreme rea Iar briza nostalgiei se resimte La ţărmul unde sensul înflorea. Am văzut plumb de cer şi valuri ninse Ce-şi alternau mareele oftând Şi faruri în paragină şi stinse, De la febrile crize aiurând În ierni încrucişate cu-anotimpul De răzvrătiri. Dar am văzut şi munţi Crescuţi din poezie în răstimpul Când nu ştiai să ţipi şi să te-ncrunţi, Când orice gând se răsfăţa-n lumină Şi-orice privire stele îmblânzea. În lumea ta-i şi umbră şi rugină Dar şi senin şi râs. Ca-n lumea mea!

Nu… Nu m-ai iubit… Iubeai numai iubirea Şi râurile repezi de sărut 458

Antologie „Însemne culturale” 2013 Ce-nvolburau cuvântul şi privirea Duioasă a acelui început. Nu m-ai iubit… Iubeai alăturarea Acelor lumi de râset şi tumult Ce ne schimba cumva înfăţişarea Şi ne făcea să strălucim mai mult. Doare că tu iubeai doar plăsmuirea Ce din scânteie aprindea poveşti Pentru că eu… nu, nu iubeam iubirea. Eu mă-nveleam cu gândul că îmi eşti Pământ şi cer, culoare şi lumină, Răspuns şi întrebare, şi senin. Nu m-ai iubit… Şi nu, n-ai nicio vină Că mi-ai fost „tot” şi că ţi-am fost „puţin”…

459

Autograf pentru m(â)ine

MIHAELA POPA (Bucureşti)

Data nașterii: 26 august 1967; Studii: licenţiată în psihologie – Universitatea „Hyperion”, Bucureşti; Cărți: „Efectul de Terra”, poezii, carte digitală apărută sub egida „Însemne culturale”.

POEZII efectul de Terra învârt roata olarului ştiu că sunt lut şi mă sfărâm din convingerea de rotund

portret naiv casa mea se află în toate anotimpurile, are amprenta mamei, parte umbrită de bolta cu struguri, o alta vişinul înflorit, cu numele tatei, păzită de Alma, ciobănesc mioritic, sub privirile motanului

460

Antologie „Însemne culturale” 2013 maO cu multe ferestre, camera cea mare se află într-o zi de primăvară, cu zbor grăbit de rândunici nu plouă niciodată mai mult decât trebuie, întotdeauna de jos în sus, cu parfum de liliac alb. am să redecorez totul, în vară, cu flori de mac

promisiune întind mâna culeg gândurile mere cu parfum de scorţişoară sărutul tău pe coapse s-a copt printre şoapte despletite desfrunzesc pregătindu-mă pentru o nouă primăvară

tată – dac-aş putea ţi-aş spune că ciugulesc firimituri de viaţă 461

Autograf pentru m(â)ine în şoaptă mirându-mă cum de mărul are aroma petalelor de trandafir catifelata stare îmi leagănă fantasme şi vocea ta cu care merg la culcare nu s-a schimbat doar lumea mea nu mă înghesuie-n mine mă împrăştie pretutindeni aştept să răsară flori în urmă să nu vin la tine cu mâinile goale

adresă când nu trăiesc pe de rost Dumnezeu locuieşte în Soare şopteşte copilul care am fost fiecare noapte cu artificii întreabă dacă lucrurile s-ar mişca şi eu nu oare ce s-ar aşeza lângă mine

mamă porţi atâta lumină braţele tale dornice de mine tremură 462

Antologie „Însemne culturale” 2013 cuvintele strecurate prin lacrimi despre care nu vrei să ştiu cât de mult mă iubeşti văd ruga ta din fiecare seară neodihna din fiecare zi

exerciţii de sinceritate - intuiţie simt sursa sunt un punct din multe alte puncte prin atâtea spaţii libere/închise alegerile-mi aparţin şi consecinţele întotdeauna mi-a tremurat sufletul chiar şi când aşteptam autobuzul nu a fost de fiecare dată pentru direcţia dorită e recomandat mersul pe jos treizeci de minute din viaţă dacă pot vedea clar mă voi declara mulţumită am primit mesaj de la nimeni m-a făcut să mă-ntreb cât îmi sunt 463

Autograf pentru m(â)ine PROZĂ La graniţa cu Pipera. Căinţă – Ex-tra-or-di-nar! Ce cauţi, Nelo, p-aici? – Te-am aşteptat, Teiule, c-ai zis că când om trece amândoi pân faţa bisericii, intri cu mine şi dăm acatist... – Du-te fă, d-aici, că n-am bani! – Ai zece lei, c-am văzut adineori când îi băgai în bozonar. În timp ce Nela negocia intrarea lui Teiu în biserică, îmbrâncindu-l cu mâna stângă spre poartă, cu dreapta se-nchina. De gura ei, dar mai ales de ochii curioşilor din stradă, Teiu intră în biserică. S-au dus hotărâţi spre femeia care vindea lumânări, o bătrânică cu chip blajin parcă abia coborâtă din icoană, şi fără explicaţii Nela îi zise: – Vrem să dăm şi noi acatist, să moară... Uţa! Bătrânica, nelămurită de tonul scăzut al ultimului cuvânt pronunţat de Nela, întrebă, bâlbâindu-se: – Ce? Cine să moară maică?... Uţa? şi se uită, cu ambii ochi de parcă s-ar fi unit într-unul singur, întrebătoare către Teiu. – Nu, bre, Uţa. Vetuţa! Că se-ncurcă ăsta mai dămult cu ia. Faţa Nelei se îndreptă spre picioarele crăcănate ale lui Teiu, în timp ce acesta îi dădea cei zece lei băbuţei. Se lumină băbuţa de explicaţie, şi, cu ochii spre Teiu, dar vorbind cu Nela, întrebă tare: – Da ce, maică, lui nu i-a plăcut? Teiu dori să-şi lăţească un zâmbet de aducere aminte, dar privirea ascuţită a Nelei îl puse la punct şi nu-i reuşi decât o înroşire până în vârful urechilor. Până să se dezmeticească el din starea indusă de amintiri puse faţă în faţă cu nevasta, băbuţa le întinse lumânări de aprins „la vii” şi „la morţi”, o iconiţă şi cinci lei, restul: – Duceţi-vă, maică, duceţi-vă şi vă rugaţi! Că ce vreţi voi nu se face! Rugaţi pe Dumnezeu să vă ierte! Nela, cu o faţă pioasă, aprinse lumânările ei şi pe ale lui Teiu. Bărbatul părea chinuit de suferinţă, aspect ce nu îi scăpă Nelei din vedere: 464

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Te căieşti, mă, te căieşti? – Da, fă, mă căiesc! – Dă ce mă, dă ce? întrebă Nela, gesticulând din cap şi ochi – Că mai am dăcât cinci lei... zise Teiu, scoţând un sunet ascuţit din dinţi.

Părinţii de altădată. Lucky – Săru' mâna, mamaie! – Să trăieşti, Sabină, pupa-te-aş! Cu care venişi? – Cu ăla de unşpe. – Aoleo, da' târâşi geanta aia... Ce-ai în ia, pietre? – Are roţi, mamaie... Ţi-a trimis mama ulei şi zahăr pentru pomană şi caşcaval de la Sibiu. – E, la Sibiu am fost când eram mai tânără, cu tac-tu mare, Dumnezeu să-l ierte, ce panaramă se vedea dă pă muntel-ăla... – Panoramă, bre! – Şi-n cutia aia ce-ai? – Ţi-am adus şi un pui de căţel, cred că e mort de foame şi de sete, a fost aglomerat trenul şi a stat tot drumul sub banchetă. Hai, Lucky, hai să te eliberez din detenţie... Hai, ieşi, hai, cuţu, cuţu... Cred că e speriată! Lucky! – Lache, vină la mamaie... Lache... – Lucky, bre, Lucky! Înseamnă norocoasa! – Norocoasă pe dreami*, nume de câine la căţea... Să-i dau niţică pâine muiată-n lapte... – I-am adus, mamaie, mâncare de căţel. – A, e căţel! – Nu, e căţea! – Păi nu ziseşi adineaori că-i aduseşi mâncare dă căţel? – Aşa se numeşte, mamaie. Am cumpărat de la supermarket. Uite, îi pui o mână de boabe în bol... 465

Autograf pentru m(â)ine – Păi la ce dăduşi, maică, banii, că ie la boabe-n hambar... – Nu bre, că nu e găină, astea sunt speciale, pentru câini! Da' matale ce-ai în cutia aia de sub pătul? – Florică a trimis, când fu-n Germania, maşină să spăl... da’ e d-aia la sintofor... – La hidrofor. – Aşa! O scoţei dân casa mare că nu sunt io d-aia, oi da-o la fo nuntă... Zise şi alde Florică să vie azi p-acilea, cu fi-sa, o veni cu două... Pe poartă intră val-vârtej o domnişoară rubicondă, cu păr vopsit în roşu-morcov, îmbrăcată după ultima cerinţă a modei: pantofi cu toc înalt, tricou cu buricul la vedere, din care, din când în când, strălucea un ştras după cum se mişca porţiunea ce se revărsa, generos, peste pantalonii strâmţi. Fata lui Florică. Cu o mână – cu cealaltă ţinea trei sacoşe – arăta spre poartă de parcă vocea i se transferase în unghiile impecabil aranjate. Abia apucă fata să se ascundă după bunică, verişoară şi maşina de spălat, că la fel de vijelios, Florică, ameţit de băutură, apare cu furca în mâini: – Unde e capia aia, mamă? Unde e, bre, zi?! Că văzui că aci intră... Să-mi spuie ia mie să nu mai beau?! Nici nu intră bine pe poarta casei şi zbiera că de mai beau, nu mai vine p-acas'... Ce, io-i zic să-şi scoaţă belciugele din buric? Ai, Sabină, tu nu-ţi pusăşi belciuge?! – Florică, maică, lasă furca, speriaşi pă Lache! – Săru' mâna, unchiule! Lucky, mamaie, strigă Sabina nervoasă şi necăjită că nu putea scoate căţeluşa din cutiuţa în care o transportase. – Aoleo, Florică, aoleo... să mă faci dă râs la lume, alergi cu furca... Lache, ieşi dân cutie... că nu-ţi face niminea nimic... – Păi dă când spune copilu’ ce să facă ta-so? Hă? Îuu... jigodia asta ce ie? – Căţel... răspunse, stins, Sabina. – A... Lache... P-ăsta-l speriai? Şi nu latră? S-a speriat? Ha? Ce câine eşti, mă, tu?! Florică, îmblânzit de puiul de căţel, lăsă furca. Neînarmat şi cu voce joasă, chema căţeluşa: – Cuţu, cuţu, hai la tata. Hai c-am lăsat furca, uite, hai... Vino! zise, ridicând vocea. 466

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Viu, tată, viu! se auzi de după cutia cu maşina de spălat. – Vino fă şi tu, da’ să stai ca Lache. Mută, fă, mută! Ca Lache! Nu sfârşi bine de zis al doilea „Ca Lache”, că-n bătătură apăru nevasta lui Florică şi-ncepu a ţipa cât o ţineau plămânii, către Florică: – Boala lu’ Calache să te lovească pă tine mă, nu pă fată! și apoi către soacră: Auzi bre, auzi la beţivan, lovi-o-ar boala de băutură, că i-a ars minţili, că acu’ iau furca şi merg să sparg toate sticlili dă la magazin... *substitut pentru necuratu

Pica De când a aflat Maria că-i sunt zilele numărate și neavând soț și copii și-a rugat surorile, Pica și Geta, ce stăteau la câteva case, să treacă zilnic pe la ea să nu moară fără lumânare. Şi-a făcut rânduială-n suflet şi lucruri, fără a face testament. A dat din lucruri păstrând bijuteriile, care erau de la răposatu’, „Dumnezeu să-l odihnească!” îi era greu să se despartă de ele, urmând să şi le împartă surorile după ce ea n-o mai fi. „ Le găsiţi aici, în noptieră, ale voastre sunt!” le zicea, sperând în sinea ei că astfel face o plată în avans surorilor pentru a-i ţine toate rânduielile creştineşti. S-a hotărât Dumnezeu, într-o bună zi, să aline suferinţele Mariei şi să o ia la el. Prima care a ajuns a fost Geta. Mai tare de inimă, i-a aprins lumânarea, a dereticat preţ de câteva minute prin casă, spre a nu găsi lumea dezordine, urmând să-i anunţe pe toţi, însă, mai repede decât se aştepta, ca o umbră, trecu prin faţa geamului Pica. Văzând lumânarea aprinsă şi oglinda acoperită, aceasta nu-şi putu stăpâni strigătul: – Ai murit Marieeee!?! strigăt ce a alarmat vecinii. S-a dus Pica repede la căpătâiul Mariei și se aplecă spre moartă. Lovindu-se cu capul de noptieră, pipăi, preţ de câteva secunde, sertarul… gol. Ca să evite o scenă de furie, Geta sări iute pragul casei, 467

Autograf pentru m(â)ine şi începu să-i adune pe vecinii care voiau să o vadă pe Maria. Din camera defunctei, se auzi Pica țipând: „…A dracului să fii!” apoi, observând vânzoleala din curte, mai zise ceva ca pentru sine. Din acel moment, Pica a scos cu greu un cuvânt-două, de genul: „ Dumnezeu s-o odihnească!” sau „Dumnezeu să o ierte!” La slujba de înmormântare, ca prin vis, auzea frânturi din vocea baritonală a preotului: „Doamne miluiește! ...Domnului să ne rugăm!...”, mișcânduși automat mâinile în semnul crucii atunci când se închinau şi ceilalţi. Privirea pierdută şi faţa lividă, păreau semnele neputinţei, într-o astfel de conjunctură. În pauzele dintre cuvintele preotului era o linişte ce o apăsa, lăsând-o aproape fără respiraţie. Chipul i se schimonosise şi, unde până acum nu avea riduri, îi apăruse o cută adâncă între sprâncene, unindu-le. Ajunse preotul cu slujba la întrebările retoric-metaforice, despre dreptate și adevăr, despre deșertăciunea vieții pământești: – „Unde e aurul? Unde e argintul?” – La Geta, părinte... La Geta! răspunse, într-un suflet Pica, tare și răspicat, părându-i-se că preotul o sprijină în frământările ei, care țineau din clipa în care a deschis sertarul golit al noptierei. Pentru scurt timp, liniștea întregului pământ s-a adunat acolo, apoi, privirile mutându-se, ca limba unui clopot, de la Geta la Pica, de la Pica la Geta au început să fie însoțite de murmure. Țârcovnicul, unicul spectator al imaginii de ansamblu, ținea acum buzele sub puținii dinți pe care-i avea. După câteva secunde grele cât o veșnicie, preotul reluă, ca o placă zgâriată, mult mai din urmă textul slujbei de înmormântare: „După mila Ta, viază-mă și voi păzi mărturiile gurii mele…” Dându-și seama de „potrivirea” greșelii paragrafului se întoarse cu spatele, își drese vocea și continuă: „ Domnului să ne rugăm!...”

468

Antologie „Însemne culturale” 2013

DENISA POPA CUREA (Bacău)

Data naşterii: 6 septembrie 1977. „Încă din anii adolescenţei, poezia mi-a fost leagăn şi descântec pentru suflet, punte către rugăciune şi meditaţie. Am căutat în miezul cuvântului lacrima sfântă care înnobilează omul: ochiul a citit, iar inima a îmbrăcat cămaşa versurilor. Dacă mi-a fost rece sau cald înseamnă că m-au învelit în sentimente poeţii, și coardele inimii au răspuns timid tot prin versuri. Nu mă gândesc prea mult la forma pe care o vor lua cuvintele, pentru mine să transmit e suficient... mi-e bucurie şi credinţă.”

Tihnă Într-un timp toate dormeau... era atâta linişte că-mi auzeam visele rostogolindu-se. Unul s-a desprins de noapte şi s-a agăţat de poalele dimineţii; Tremura de frig şi teamă. Soarele n-avea decât câţiva dinţi şi zâmbea. Dacă nu l-ar fi îmbrăţişat răsăritul ar fi gângurit continuu.

469

Autograf pentru m(â)ine Dorinţă Nerostirile mă intrigă sau mai degrabă au un ecou asurzitor. Gândul păşeşte timid lăsând în urmă scoarţa. Nu ştiu câtă distanţă trebuie parcursă cu ochii deschişi spre înapoi. Eşti acolo unde se odihneşte mereu tăcerea. Nici vântul nu ţine jugul depărtării; te sărută sub cerul liber. Întinde mâna stângă şi cuprinde-mi uimirea din priviri. Atunci când nemărginirea te ascunde, strecoară în curgerea timpului doar câteva cuvinte ce-ţi cad din vise. Adu-mi dimineţi albastre sub pleoape!

Adiere de gând Să ajung la umbra fericirii am adormit un timp... Fiecare vis l-am zidit sub călcâie. Zilele furau orele nopţilor cernând scântei de speranţe. Clipele tremurau sub pleoape şi-mi pictau zarea albastră. Ceasul nu se oprise, 470

Antologie „Însemne culturale” 2013 valsau secundele... m-am lăsat legănată! Creşteau buchete de zâmbet în trunchi şușotind între ele... Nicio adiere de gând nu-mi tulbura odihna!

Pânza vieţii Să îmi zugrăvești printre destine Lanuri de speranțe, flori de vis, Cu acel albastru smuls din tine Și parfum de liliac promis. Hai, așază tot pe pânza vieții, Brațele, ca ramuri de măslin, Să îmi culc pustia dimineții, Inima de doru-ți să-mi alin. Poți s-aduci și cerul mai aproape, Dacă-i ziuă, nu uita de nori... Fă-i să se oglindească-n ape, Nu să plângă peste trecători. Și de-o fi ca noaptea să te țină, Iar în vraja ei să fii supus, Creionează înc-o lună plină... Și nicicând să nu pictezi apus.

471

Autograf pentru m(â)ine altarul din suflet inima bate-n ritmul clopotelor de bronz îngenunchez în biserici zidite din cuvinte gândul rămâne în pridvor lăcrimând albastru buzele tremură cerând binecuvântare luminii îmi lipesc fruntea de catapeteasma poeziei

Glasul tăcerii dau glas tăcerii doar prin lacrimi ele răsună în rostogolire ecou de clopot în dimineți albastre ți-ai acoperit urechile cu crengile nepăsării sunt verzi le va atinge soarele tu le vrei înmugurite dar se vor usca de căldură eu nu voi îndoi destinul voi aștepta până când se vor uni cărările va fi sărbătoare.

472

Antologie „Însemne culturale” 2013

CONSTANȚA POPESCU

(Răzvad-Târgovişte, jud. Dâmbovița) Data nașterii: 4 mai 1956; Debut literar: Revista „Luceafărul”; Colaborări: „Romȃnia literară”, „Convorbiri literare”, „Vatra românească”, „Tomis”, „Scânteia tineretului” ș.a.; Cărți tipărite: „Capcana cuvintelor”, versuri, Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2013.

În altă limbă Am un clopot neînceput pentru tine, iubite, în fiecare dimineaţă bate întâiul meu gând în altă limbă. Indescifrabilă. Uneori şi mie mi-e greu să-i înţeleg bătaia şi să susţin ritmul frânt de multe ori la primele măsuri. Se opreşte, uită pasul, dar continuă în alt grai. Melodia asta nu este din inima mea, nici din a ta, dar temeinic învăţăm curgerea în altă dimensiune, cât nu se opreşte clopotul. Mă şi mir de ce-şi mai frământă atâta zbaterea când melodia spartă în mii de bucăţi, este pe altă limbă, uitată în cealaltă viaţă, când îmbrăţişarea era altă dorinţă, pe limba noastră.

473

Autograf pentru m(â)ine Măcar dorul Privirea umedă înşeală ochiul în căderea imaginii repetate prea des, deformate de dorinţă. Întorc banal capul şi privirea se amestecă printre trecători, pe partea umbrită a sorţii. Nu recunosc căldura ca să pot întregi imaginea închisă odată într-un sentiment nebunesc. Amestec printre amintiri tot ce mai am: sentimente neconsumate, răbdare, tristeţi aruncate ce se roagă în genunchi să nu le părăsesc şi să opresc ceva din ele, măcar dorul… Oricum nu întorc privirea fixată pe partea cealaltă, unde imaginea ta trecuse cândva.

Rol defect Cuvintele mele au prins o curbură aparte, se-ncovoaie de greutatea sentimentelor nerostite, poveri sublime, doar baloane colorate la petreceri aniversare. Se rostogolesc greoi, pline de înţelegere pe cărări închise sau aleargă diafan prin nisipul din clepsidra sorţii. 474

Antologie „Însemne culturale” 2013 Nu ştiu ce solie aştepţi. Eu negociez păcatul nefăcut, să cadă încet printre cuvinte… Le poleim, le camuflăm Şi nimic nu ne împiedică să aruncăm povara şi să trecem peste scenariul prost scris sau incomplet al unui autor obtuz şi conformist. Părerile se amestecă şi actorii chinuiesc un rol defect… Nici cortina nu cade, nici publicul nu aplaudă, câştigă sufleorul ce a rămas fără replică.

În pasul meu Ținându-te de mână, dor, în anotimpul cu nume de poezie şi de ploaie numărăm iubirile plecate precum păsările spre alte lumi mai colorate, mai poveste. Îmi iau cuvintele de mână Şi le aştern în faţa ploii ce vine negreşit doar pentru mine când ştiu că tu nu o să ieşi să le cauţi amprenta, parfumul… Eşti gândul mei dintâi, ce nu se vrea frunză galbenă de toamnă, chiar dacă vara a investit în ea toată iubirea şi căldura altor poveşti. Aş vrea să fie trecerea ce pregăteşte un alt timp cu altă curgere 475

Autograf pentru m(â)ine în alt pas. Tu pregăteşte-ţi toamna ta şi las-o să curgă spre mine, în timpul meu, în pasul meu.

Mângâie-mi cuvântul Am simţit amprenta-mi pe tâmpla ta dreaptă, chiar dacă trecusem demult pe acolo. Am încercat s-o şterg temeinic cu alt dor şi m-am răspândit în sânge, gând năucitor, profund. Cum să-mi retrag pachetele de vise sortate uneori de viaţă şi rămase nedeschise? Lipeşte o altă poză peste urma pală a gândului poznaş ce nu-ţi dă pace, să încerci să cureţi locul şi reuşeşti să acoperi totul cu alt dor, din altă poveste nescrisă de tine. Mângâie-mi cuvântul suav şi tandru, acoperă-l cu iubirea neîncepută din fiecare dimineaţă, fă-i loc lângă tâmpla ta să-ţi încânte somnul.

Musafiri nepoftiţi Scrijelesc în fiecare zi câte un gând pe răbojul golit de fapte. 476

Antologie „Însemne culturale” 2013 Nu ştiu ce aşteptări ai şi nici cât de adânc trebuie să tatuez partea poveştii nespuse şi uitate din cutia copilăriei… Poate memoria îmi joacă feste şi rolul este invers, cum este iubirea cu capul în jos. Nu este nimic pregătit să o întoarcă să o cureţe şi să-i pună haină nouă. A crescut prea mult şi i-au rămas mici toate cuvintele nescrise, neştiute. Nu mai găsesc vorbe noi să mai îmbrac bătrâna iubire. Sentimentele mele sunt musafiri nepoftiţi care bat cu putere la poarta vieţii. Cu greu încerc să o deschid, să intre spectatorii ca să aud muzica din fundal, netocită şi blândă poveste.

Trenuri fără orar Gândurile, trenuri fără orar, staţii şi cale. Nici o destinaţie nu este clară. Aleargă în cerc, apoi în spirală, iar şi iar, pasagerii lor – sentimente neştiute, şoapte nerostite, privesc de la fereastra visului-vagon în noaptea gata să înceapă. Speriate se aliniază decente pe banca unei poveşti şi ţin cu dinţii strâns începutul unui verb viu şi tandru. Este singura călătorie fără sfârşit, în care patologicul nu mă mai sperie. Boala asta este cea mai îngăduită durere a zilelor neîncepute altfel. 477

Autograf pentru m(â)ine CUPRINS Cuvânt-înainte…………………………………………………. David Alexandru………………………………………………. Ana Ardelean…………………………………………………... Ottilia Ardeleanu……………………………………………….. Mihaela Roxana Boboc………………………………………... Alexandru Bolache…………………………………………….. Costin Andrei Bolache…………………………………………. Melania Briciu………………………………………………….. Teo Cabel……………………………………………………….. Augusta Cristina Călin………………………………………….. Dan-Petruț Cămui……………………………………………….. Mihai Cătrună…………………………………………………... Maria Elena Chindea……………………………………………. Corina Chirilă…………………………………………………… Ionel Mony Constantin………………………………………….. Simion Cozmescu……………………………………………….. Petre Ioan Crețu…………………………...……………………. Marius Aurel Csenger…………………………………………... Lucian Dumbravă………………………….......………………... Emil Dumitru……………………………………………………. Violeta Florentina Ion…………………………………………… Vasile Ionac……………………………………………………… Lucreția Ionescu…………………………………………………. Valentin Irimia…………………………………………………... Nuța Istrate Gangan……………………………………………... George Gîtlan……………………………………………………. Ioan Grigoraș……………………………………………………. Vasilisia Lazăr-Grădinariu………………………………………. Ion Lazăr da Coza……………………………………………….. Rodica Lupu…………………………………………………….. Daniel Marian…………………………………………………… Adelaida Mateescu………………………………………………. Ica Matei………………………………………………………… 478

5 7 13 20 39 51 57 62 70 78 106 114 123 131 136 151 157 174 178 195 215 221 229 247 253 261 266 273 296 328 336 342 352

Antologie „Însemne culturale” 2013 Constantin Mihai………………………………………………….. Irina Lucia Mihalca……………………………………………….. Corina Militaru……………………………………………………. Elena Mititelu……………………………………………………... Cătălina Nicoleta Munteanu………………………………………. Angelina Nădejde…………………………………………………. Ada Nemescu……………………………………………………… Adrian Păpăruz……………………………………………………. Iuliana Păun……………………………………………………….. Helene Pflitsch…………………………………………………….. Aura Popa …………………………………………………………. Mihaela Popa……………………………………………………… Denisa Popa Curea………………………………………………… Constanța Popescu…………………………………………………

479

360 364 386 401 408 413 421 427 436 441 454 460 469 473