Prin colbul vremii

ÎNSEMNE CULTURALE – 2015

Colectivul de redacție: Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Sofia Sincă Ana Cîmpeanu Gina Zaharia Corina Militaru Iris Marinov Alexandru Bolache Coperta – Vasilisia Lazăr Tehnoredactare – Gina Zaharia

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2015 http://insemneculturale.ning.com/

Prin colbul vremii

Însemne Culturale

Concursul de poezie și proză scurtă „Prin colbul vremii” ~ Preambul ~ = Iulie 2015 = Clipa mult aşteptată a sosit! Afişăm cu drag rezultatele Concursului „Prin colbul vremii – ediţia a II-a”, concurs desfăşurat pe Site-ul literar-artistic ÎNSEMNE CULTURALE, în perioada 21 mai – 19 iulie, 2015.

Dacă în termenul de înscriere a lucrărilor, pe site au venit cam doi membri pe zi, sperăm că după afişarea clasamentelor, de supărare, să nu plece câte patru…

Dar să dăm întâi „cuvânt” cifrelor existente la ora acestui bilanţ. Înscrise la concurs au fost: – 41 poezii; – 15 proze; – 4 eseuri; – o piesă de teatru. (După cum se observă, am introdus două noi secţiuni în concurs – eseul şi dramaturgia. Luaţi prin surprindere, creatorii s-au fâstâcit ca nişte fecioare şi nu prea au ieşit în faţă, dar neau promis că data viitoare vor rupe gura burgului!)

Apoi: – 37 membri au votat poezii; – 19 membri au votat (şi) proza.

– 18 membri au notat eseurile; – 22 membri au notat piesa de teatru; – 1702 vizite la Regulament;

5

Însemne Culturale La Ghizunie – 1636 vizite pe paginile unde s-au postat poeziile; – 640 vizite pe paginile unde s-au postat prozele; – 892 vizite pe paginile unde s-au postat/votat eseurile; – 340 vizite pe paginile unde s-a postat/votat piesa de teatru; – 2642 vizite pe pagina de votare a poeziilor; – 732 vizite pe pagina de votare a prozelor.

– 8584 vizite total.

Cifrele, cu toată modestia, impresionează! Şi acum, cu voia voastră, dragi prieteni, câteva păreri postfactum.

Cum lesne se poate remarca, numărul textelor participante a fost generos, iar calitatea lor remarcabilă. Se putea mai bine? Fără îndoială!

Chiar au fost câteva voci în acest sens…

Avem sub ochi clasamentele la cele patru secţiuni. Indubitabil, ierarhizările au născut şi vor naşte controverse. Chiar şi laureaţii pot să susţină că între ei şi locul doi trebuia să fie un număr mai mare de puncte, darămite concurenţii care nu au luat niciun punct? Acestora din urmă le spun să nu vadă situaţia în violet (dar nici prea-n roz!). La urma urmei, ca votanţi, am avut doar zece note. Şi acelea descrescătoare.

Totuşi nu ar strica şi o analiză autocritică, iar celor chiar nemulţumiţi de aprecierile obţinute le recomandăm să trimită un set de poezii la marile reviste de literatură şi dacă vor fi promovaţi acolo, abia atunci să se supere pe noi. Interesant, cum am spus-o şi cu alte ocazii, ar fi să vedem fiecare ce şi cum am votat, câte dintre textele nominalizate de noi au ajuns în topul alcătuit de membri şi în topul final. Astfel ne putem da seama, în afara situaţiei când s-a votat cu ură şi părtinire (deşi sperăm că nu au fost şi astfel de practici), cât de valabilă/corectă este propria noastră scară de valori, prin care vedem/cântărim o creaţie literară. Tot pentru o mai reală apreciere, concursul nu a fost tematic.

Mulţumiţi ori nemulţumiţi de rezultate, vrem să vă asigurăm de 6

Prin colbul vremii acurateţea acestui concurs! Site-ul ÎNSEMNE CULTURALE nu are niciun interes să iasă X ori Y câştigător. De asemenea, nu am avut niciun motiv să cenzurăm vreun participant! Dimpotrivă, ne-a bucurat orice prezenţă! Cu toate acestea, trei lucrări au fost descalificate deoarece au încălcat regulamentul. Regretăm!

Pentru a alcătui o oglindă cât mai fidelă a concursului, pe lângă notele acordate de către dumneavoastră, dragi membri (şi aici ţin să vă mulţumesc din suflet pentru efortul depus de a vota!), am cooptat în juriu, alături de mine, Vasilisia Lazăr (da Coza), preşedintele concursului şi cofondatorul acestui site, pe un administrator-editor, care s-a dovedit a fi foarte aplicat în comentarii şi aprecieri, o numesc aici pe prof. Ana Cîmpeanu, dar și pe Melania Atanasiu Briciu, o poetă cu vers viguros. Lor le aducem mulţumiri speciale, mai ales că nu au avut voie să concureze, diminuând cu multe carate calitatea concursului. De aceleaşi mulţumiri are parte şi coordonatoarea concursului, prozatoarea Sofia Sincă, administrator-editor pe site. Dar cum să uităm să ne arătăm recunoştinţa dragilor şi generoşilor noştri sponsori care oferă daruri de suflet premianţilor? Îi numim cu drag: Valerian BEDRULE – Cu fluturi în călcâie, Teodor DUME – Moartea, fluture alb, Agafia DRĂGAN – Cu Toamna Căzută pe Gene, Nicolae MUŞAT – monografia Catedra Sf. M. Mc. Sava, Dinu ELEODOR – Boschetar în embrionul morţii, Angela DINA – Puncte de inflexiune şi Pensiunea, Alexandru BOLACHE – Hamal în portul visurilor, Angi CRISTEA – Plus/minus poezie, Constantina DUMITRESCU – Poezii, Maxime şi Cugetări, Melania BRICIU ATANASIU – Spartacus, Ana ARDELEANU – Graniţele încumetării şi Poeme de seară!

Intenţionăm ca din acest concurs să facem o carte virtuală, pe care să o aşezăm la loc de cinste pe raftul Bibliotecii digitale a site-ului, alături de celelalte bijuterii. Textele nu vor fi corectate.

Pentru că sunteţi frumoşi, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez cu drag!

Felicitări tuturor!

Vasilisia Lazăr (da Coza) 7

ﾃ始semne Culturale

POEZIE

8

Prin colbul vremii

9

Însemne Culturale

PREMIUL I colecţionarul de răni Teodor Dume

poate că teama pe care o invoc nici nu există nici oamenii întorşi de la muncă cu haina purtată pe umeri ca un semn de ultimă suflare a trudei nu există decât 10

Prin colbul vremii o moarte prin care văd înăuntru nu ştiu dacă e bine sau rău toate acestea îmi inflamează iubirea şi tot ce-am avut... până la urmă aş putea spune că nu există nicio amintire cu un copil în pantalon scurt ci doar un bătrân colecţionar de răni pe care şi Dumnezeu l-a uitat nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni singurătatea cotrobăie prin umbră şi muşcă puţin câte puţin îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept...

PREMIUL al II-lea Vulpea cea de zile rele Angi Cristea

Nu mă dau în spectacolul vieții, este o artă să pictezi cai cu libertatea în șa. Îmi negociez zilele os cu os: zile negre, zile albe și îmi rod până la inima aceea roșie sihăstria orelor.

11

Însemne Culturale

Sunt vulpea care îți fură peștii silabisind: Io-na…

La balcon secundele, dropii solitare,așteaptă naivul care să miroasă a artă.

Te sar de la masa destinului, Fir de nisip într-o haltă.

Viața, liberă de ani și de morți, îmi desenează greieri cu vocație de licurici.

Miroase a vulpe și-a struguri.

Artiștii aplaudă arta de a desena în nisip Minute care curg lungi cât Zidul Plângerii.

PREMIUL al III-lea Catharsis Petre Ioan Crețu „Luminată e de pâine masa mea la care scriu cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu” (Marin Lupşanu - O familie de ţărani) e frig în lume ne sticleşte viaţa de ger susură rana din tâmplă a moarte eu până la prăsele înfig ochiul în cer şi îmi este frică să mai luminez până şi cu gândul fecioara frică îmi e să nu înmuguresc să înfrunzesc a mire târziu trosnesc în mine toţi zeii şi veneticii şi mieii şi în livezi stă să înflorească duzii printre cruci si luna îşi ciugulea bulgării desculţă prin miriştea bătrână - ştiai că zarea a putrezit şi că nici nu au mai înmugurit 12

Prin colbul vremii prunii nici teii parcă erau posedaţi de îngeri în nopţile cu brumă cu greieri zgribuliţi amestecaţi cu humă? la marginea satului cu duzi stau morile de grâu pitite printre umbre la pândă mirosind a veşnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot ca într-o imensă maşină de tocat morminte deşelând pământul şi roţile se înfig adânc în carnea de lut şi eu aveam călcâiele şi osul tâmplei sfârtecate de lumină şi pluteam pe deasupra caselor scunde ridicate din pământ bulgărit amestecat cu pleavă cu paie şi cu trudă - hei, cum ne zidim în pământ cu pământ ca într-o cetate nebună! pe drum se simţea doar mirosul fierbinte cum urcă în cer când mama frângea pâinea în două cu mâinile flămânde

Icoana m-aştepta la închinare Lilioara Macovei din ziduri scorogite de priviri şi clătinate-n bătaia gândului ieşeau îngeri care-mi orbeau ochii la început, apoi stând în braţele mele îmi culegeau lacrimile din labirinturi răscolindu-mă din rugă şi împrejmuind câmpul vizual cu foi de carte veche, mi-era mai trează conştiinţa, icoana mă aşteapta la-nchinare şi poate că şi de aici, 13

Însemne Culturale am aflat că tăcerea nu are nevoie de multă lumină

Sădesc cuvinte-gând Constantinescu Rodica Nu ştiu de ce şi cum, ca umbra ai plecat Exact când luna avea surâsul obosit, Ţi-am căutat prezenţa crezând că ai lăsat O urmă de iubire sau gândul tăinuit.

Cu gesturi rătăcite ating crâmpei de viaţă Şi-ncerc să aflu timpul ce l-am avut în doi, Naivă mă avânt spre mugur de speranţă, Apoi întreb uimită: Ce s-a-ntâmplat cu noi?

Sădesc cuvinte-gând şi jinduiesc cu vrerea Să am braţele-ram şi să-nfloresc din nou, Iar printre frunze crude să simt doar adierea Unei priviri flămânde, nu unui trist ecou.

O candelă aprind şi merg pe drum, nălucă Păşind prin somnul greu şi ape-ntunecate, Ascult foşnetul vremii ce poartă dor de ducă, Şi mă păzesc de vulturi cu gheare de păcate.

O ploaie nesperată mi-aduce mângâiere Şi-mi împleteşte dorul cu-a sinelui dorinţă, Un fluture devin ce-nvaţă acum să spere, Purtând pe-aripa albă un strop de năzuinţă.

14

Prin colbul vremii

Colții fiarelor haine Elena Buldum Haita lupilor flămânzi -încolțesc o ciută blândăCe-i cu ochii tremurânzi, și cu vocea murmurândă, Face-n juru' ei un cerc vicios, s-o-nhațe toatăSă nu-i mai rămână os, mușcând inima să -i scoată.

Nici o frunză, nu se mișcă, de-a durerii mușcătură, Se zbate ca-ntr-o cușcă, îi rămâne -o picătură...

De esență, cea a vieții, scursă cu atâta ură... În altarul dimineații, de-o foame-n căutăură.

Colții fiarelor haine, ca un suflet ucigaș, Niciodată n-o s-aline moartea unui fluturaș Că o haită- nfometată, face-un cerc în juru' prăzii, O înșfăcă de-ndată, așezați pe digu' păzii.

Zbatere lină Florea Dan Tăcute și albe-s aleile noastre poleite-n troieni de serafimii albaștri, dorul se zbate țintuit între coaste trădat în arginți, vândut în piaștri. În seara uitată de ceasul ce bate secunda îngheață-n culoare sub tușă, cresc pene adânci din gânduri înalte plouând peste zbor cu trup de cenușă.

Pe aripi de corb tot cerul pogoară clădind peste mări faleze înalte, vechi țărmuri se rup, croite din ceară, 15

Însemne Culturale orizonturi se nasc sub glasuri de ape.

Trei coaste-mi sunt rupte sub zbaterea lină a dorului ce-aleargă devorând orizontul, crucifică umbre, gonește-n lumină, în urma lui răsare doar ortul.

Din rană-mi țâșnesc lumini înflorite iar dorul tot sfâșie voaluri de lut.

Umbre de stele ascunse-n morminte păzesc veșnicia a tot ce-i trecut.

Sunt nopţi …

Hatos Vasile Sunt nopţi în care timpul trece Mai greu şi totul îmi pare vis, Culcat, îngreunat în gânduri, Visez, adorm şi mă trezesc scriind!

Sunt nopţi în care visul tace, Nu-l aud deloc în gând, Doar pulberea de simţuri place Gândirii ce-o aud râzând!

Sunt nopţi fără de visuri, Fără de plăceri, În care gândul zace Cutreierând peste munţi şi zări.

Sunt nopţi când amintirile se scaldă În lungi troiene de omăt Şi văd în depărtări celeste Cu ochiul minţii şugubăţ!

Sunt nopţi când nu pot s-adorm Plângând uitările în mine, Remuşcări mă macină în gând 16

Prin colbul vremii Că n-am făcut ieri, lumii un bine!

Sunt nopţi în care visul plânge Neîmplinindu-se pe el, Necazul care zace-n tihnă În sufletul rebel!

Sunt nopţi ce meditez întruna Gândindu-mă la nostalgii, Ca să alung din gând uitarea Aşa cum cade frunza în vii!

Sunt nopţi în care spiritul îmi pleacă Spre nouri negri şi furtuni, Simt că se adună în a mea minte O lume întreagă de nebuni!

Răzbunări dintre cele mai cumplite Le ascult tăcut în gândul meu, Una mă bagă în ispită Spunându-mi că sunt zeu!

Dar alintările mărunte Ale unei gândiri ce i-a foc La fiecare remuşcare Ce parcă nu pot s-o suport!

De la om la om Lucian Dumbravă Visele tale, om de pământ, Vis de pământ, om peste vise, Omule-vis, tăceri prin cuvânt, Cenuşă şi ruguri aprinse De slabele mâini; tremur de pleoape, Omule-zi, omule-vânt, Om de arhivă, omule-noapte, Omule-viaţă, omule frânt 17

Însemne Culturale

De propria-ţi coloană prea dreaptă, De starea de viciu, de starea de bine, De cel care pleacă, de cel care-aşteaptă, De cei ce au casă în casa din tine Omule-suflet, omule-gând, Omule mic şi omule mare, Omule-armă, omule sfânt, Omule-carte, om-ghicitoare, Om abstinent, omule-alcoolic, Om plin de linişti induse, Om înălţat, omule-agonic, Om cu speranţe şi speranţe distruse De propria-ţi coloană prea dreaptă, De starea de viciu, de starea de bine, De cel care pleacă, de cel care-aşteaptă, De cei ce au casă în casa din tine...

tuu Simion Cozmescu buzele primăverii şi un piercing cu un ghiocel cutremurat din amarul de an nou răzleţe pavaje pe ochii mei tu sari din toc în toc pe sloiuri balcoane eliberate din cutremure tuu gând lung alungit adâncit pe căutătura de aur a fermecătorului din basmele neprivegheate şi moarte în limba balaurului şi a oii de aur la care unii se închină plete răzleţe suflate pe cercul lunii atotînconjurătoare tu cântec nostalgic din boxele aruncate în camioane 18

Prin colbul vremii pâna la următorul concert dependenţa lor îmi lasă o melodie în gură val haotic luându-mi ochelarii şi copiii şi moartea iminentă tuu mânecă abisală pentru o cămaşă prea scurtă şi un gutenmorgen feliat de vânzătoarea de arte moarte tuu euu sunt într-o dagherotipie unde mă simt tot mai singur ceilalţi din basmul cu iubire au plecat au închis şi ultimul cavaler într-o tunică moartă iubirea mi-au luat-o şi au transformat-o în valuri

Pledoarie pentru speranţă Carmen Aldea In alt viitor, aproape, Voi cânta pe altă strună.

Captiv, între două ape, Dorul meu putere-adună.

Toată fiinţa mea fecundă Spre un mal paşnic adun, Eu aştept să nasc sub undă Viitorul cald si bun. În alt viitor, aproape, Când pe lujeri crini se-adună Inima alt ritm va bate Voi cânta pe altă strună..

Captiv, între două ape, Ascunzându-şi de furtună Pântecul cu icre sacre 19

Însemne Culturale Dorul meu putere-adună.

Toată fiinţa mea fecundă Freamătă în dans nebun..

Clocotirea ei rotundă Spre un mal paşnic adun.

Eu aştept să nasc sub unde Fără-a mă pricepe cum Însă simt cum mă pătrunde Viitorul cald şi bun.

Viitorul cald si bun Eu aştept să nasc sub undă…

Spre un mal paşnic adun Toată fiinţa mea fecundă.

Dorul meu putere-adună Captiv, între două ape.

Voi cânta pe altă strună In alt viitor, aproape…

Rondelul unui pierde-vară Pop Dorina Printre mucuri și clătite, Tu tot tai frunze la câini. Îmbârligi vreo trei ispite, Apoi sec, te speli pe mâini De jargoane unduite La umbra unor bikini.

Printre mucuri și clătite, Tu tot tai frunze la câini! Îți fardezi cu indolență Suflețelul tău acid 20

Prin colbul vremii Și cerșești doar o clemență, Mucegăită în zid, Printre mucuri și clătite.

Omnia vincit amor!

Florin T. Roman Iată, stau aplecat peste această ultimă coală a caietului în care îmi scriu poeziile.

E o coală albă, imaculată. Singura.

Foaia imaculată odrăsleşte cuvinte nedesluşite, din care tu îmi răsari, zveltă şi nobilă, precum o aristocrată bizantină cu umerii goi şi cu fruntea senină, castă ca Athena, orgolioasă ca şi Casiopeea.

Mă iei la braţ şi urcăm împreună sub clar de lună într-o nacelă cât o jumătate de nucă, purtată în zbor de o pasăre colibri, amândoi înveşmântaţi în raze de lumini argintii ca în haine de bal, tu purtând la gât o salbă din bătăile inimii mele, eu purtând pe cap o coroană de luceferi încă nenăscuţi, tu fredonând rapsodii în cinstea primăverii, eu declamând tăceri impermeabile, de Shakespeare.

Urcăm, urcăm şi Pământul e tot mai mic.

Simt cum în mine se naşte şi creşte un imperiu de cruci, tu ai rămas în urmă, să culegi trandafiri şi sentimente însângerate, eu te aştept foşnind ca un sinistrat al florilor cerului. Şi iarăşi urcăm, urcăm, fără popas, şi cerul e tot mai aproape, se destramă, iată, rozele şi zborul, tu mă strigi dintre urme de cuvinte: 21

Însemne Culturale Omnia vincit amor! Omnia vincit amor!

Eu nu-ţi răspund şi ecoul tăcerii produce albastru. Închinăm un pahar de senin, închinăm şi urcăm, iată, tocmai am trecut de cer, am lăsat în urmă şi cuvântul cer, îmi zâmbeşti şi surâsul tău dezintegrează emoţiile în mii de nestemate, cu frivolitate privesc în urmă: nu se mai văd nici cerul, nici umbra cerului, nici cuvintele, nici necuvintele, dar tu încă ştiu cine eşti, te mai recunosc după forma inimii şi după cicatricea de pe destin; şi suspin.

Freamăt Costel Pirlogea Pe sub platani ce curg în freamătul de frunze văd umbre care trec călcând aceleaşi urme.

Simt paşi uşori pe lespezile ude, râsul şi glasul lor de foşnete ascunse. În lemnul băncilor uzat de trupuri răsucite ce-şi acordau sărutul drag, stă un noian de vise.

Amintirile nu mor pe-aleea cu platani, alţi paşi străbat acum mereu timpul hulpav.

22

Prin colbul vremii În praful lui se pierd plecând la rândul lor, trăiri şi amintiri rămân în freamătul uşor.

Spin Gabriela Ana Bălan Am găsit calea, la capăt se ajunge uşor Înţepi litera A cu un spin, se sparge, urcă la cer un Z ca un zeu, cu aripi deschise în zbor.

Acuma vine marea întrebare: e poezie sau partidă de vânătoare?

Eu mă închin la spin pentru orice eventualitate, Într-o zi cine ştie, poate… zeii îmi aduc ofrande Demonii dau buzna cu plocoane, îngerii îmi strigă “ia-ţi spinul în spinare şi umblă”, binecuvântate îmi vor fi cuvintele.

Nici nu ştiu unde să mă ascund decât în venele tale Of, ţi-ai angajat taxatoare şi eu nu am bilet Cobor discret la staţia următoare Pornesc desculţ pe unde cred că e deşert mai puţin Or fi şi porturi pe undeva dacă îţi pleacă zilnic Din ochi atâtea vapoare, nu-i aşa?

Salut sfinţii, îmi hrănesc din mers părinţii Dracii stau în genunchi, să nu le fur arginţii O droaie de copii desculţi, cu sticluţe pregătite vin să se înţepe la spin, stau la rând, cu mâna întinsă, politicoşi “noi suntem copii flămânzi, nu hoţi.”

Unul mai plăpând mă recunoaşte, plânge Eu sunt poetul care scrie cu sânge. Şi plec, căutând un loc cu zăpadă Am ajuns, dar cine să mă creadă? Hoinar 23

Însemne Culturale Pe tărâm milenar, cu acelaşi pas am străbătut Calea spre azi, din secolul trecut Acum înaintez prin zăpezi cu marea revelaţie Că ecoul e alb, ca pasul, ca gândul Ca iluzia bănuielii trupului meu.

Văd stropi de sânge pe zăpadă, Doamne, m-a înţepat afurisitul spin el cândva trandafir, eu femeie acum un poet mai puţin, ştiu ce voi face la cina de taină, cu Rilke beau vin şi tot vin, până termin de scris poezia, un Z ca nişte aripi în genunchi un zeu mai puţin în Olimp îmi leagă cuvintele în mănunchi. Şi ne iubim…

Am brațele grele de fapte Constanța Popescu Singură pe drum, umbra mă poartă în spate, un dar primit pe drumul cu un singur sens, la începuturi,când atomii au învățat să fie molecule, când eram fluture, fum sau gând nespus. Îmi iau pașii în brațe, să nu se scuture amintirile din castanii aprinși de primăvara fixată la celălalt capăt de cale.

Răzbate muzica în eter, orchestra celestă mă provoacă să trec și eu asta fac fără să știu fără să vreau, am brațele pline cu fapte, cu flori împletite pe față, pe trup, pătrunse în gânduri.

Mă mai strecor printre visuri neterminate, doruri, pârjolite popasuri, cu amprenta pe pas.

24

Prin colbul vremii Câtă vreme o să pot să-mi mai pun florile presate în cartea pregătită de drum?

Singură am ales traseul în călătoria cu onoruri obligatorii la ultimul popas.

Nu-mi mai ajunge să defrișez continuu virgine poteci, să caut amprenta personajelor din povestea în care-i rescriu finalul... făptura-mi se înconvoaie și în genunchi sunt iar puternică la început de drum.

Zidar din buric de ţânţar Elena Șerban În timpul din urmă, când ruptus-a-n cot Şi-şi toarnă devreme amarul „nu pot”, Ce face tot omul? Devine poet Şi scrie melodic sau tandru concret, În rimă captivă, perfidă ori fadă Sonete în ritmuri de capă şi spadă, Rondel alegoric trosnind ca un bici, Pamflet iscusit cu piele de-arici, De inimă-albastră croită în cloş Livrată pe torturi cu frişca din poş, De suflet şi mamă şi tată şi tot Şi-ncepe cu-ncetul să-l doară în cot...

Ce ştie poetul? El n-are liman, Îţi joacă un renghi şi te lasă morman De lemne uscate, îţi pune şi jar, Preface pe cal în buric de ţânţar.

Tu cauţi poetul? Eşti tot visător!

Lugubre perfuzii te-aruncă-n cuptor.

Naiv! Ce aştepţi? Să mai simţi un troheu?

Eşti prada vânată şi falnic trofeu!

Te-ntorci înspre tine şi-ncerci ironii, 25

Însemne Culturale Rezolvi ecuaţii cu litera „i”, Extragi radical din secantele-n van Şi scrii poezii ca s-ajungi la liman.

Te scrii în răvaşe, înveţi cum să dori Şi-adaugi pelin între albe candori, Descoperi copacul ascuns de păduri, Îţi rogi Dumnezeul să poţi să înduri, Te rişti pe o boabă din vechiul hambar, Te laşi modelat, în sân, de plumbar.

Ajungi în final să mai vrei poezii Când, plin de emfază, eşti gata să scrii, Priveşti inocenţa la care se-alocă O grea teoremă, în fond, reciprocă, Aşa e poetul, se simte-n afară, Când inima lui începe să doară...

Prin colbul vremii Rodica Răpeanu S-a dus, Invierea, s-au dus Ei şi Moşii...

Deznădejdea-mi scaldă, speranţele nude, Sângerează vara, prin rozarii roşii, Ploaia se deşiră peste Paparude...

Pădurea-şi înghite, verdele şi cerbii, Cumpăna fântânii ţipă ruginită Cal şi călăreţ, dorm la sânul ierbii Și prin colbul vremii, lumea-i răstignită... În ciutura nopţii, gânduri, mi se-neacă, Vergure lăute, zac iar amorţite Mai ridic o rugă, teama, ca să-mi treacă Mi se-ascut în oase, lame de cuţite...

Murmur de izvoare, mă lovesc de pietre, Pruncii mei sub pleoape îşi sugrumă plânsul Dar, mi-i las din urmă, mărturii pe vetre...

26

Prin colbul vremii Lutul să renască, să nu-şi uite râsul!

Tălpile îmi calcă peste peşti de aur, Soarta-şi îngustează pe deplin, firida, Colbul vremii pare, cel mai scump tezaur Mă scufundă Timpul, ca pe Atlantida...

Metamorfoză Madeleine Dina Pieriţi în hău sunt zeii toţi!

Pe necuprins, doar temple goale, cu trepte-ciob... Înfrânte porţi afundă crez în glia moale...

Statuile divine crapă fără pioasa închinare, iar marmura tăcută, albă naşte în van scântei sub soare.

Hain, adâncul se frământă! Şuvoi de lavă otrăvită se urcă în spirală frântă, cu tunet grav firea să-nvingă.

Cronos, titan în iad robit, râvneşte-acum s-apară-n lume ca domn al timpului! Smintit, preface tot în negre spume...

Privesc din tulburatul cer...

Nu pot să rabd crunta schimbare!

Cu platoşă de grănicer, uit pentr-un ev că lupta doare.

27

Însemne Culturale Chip nou dau răzbunării bir: păianjen sunt, de alabastru!

Trag fir de stele, îl deşir, cobor pe el ca-n vis măistru...

Cronos, ţâşnit din întuneric, pipăie greu blânda mişcare şi ţes în jurul lui, feeric, o lacrimă de-mbrăţişare...

De-acum, suntem o nouă hidră, pecetluind rotirea sorţii: eu, învelişul de clepsidră, iar el, nisip din miezul morţii…

când nu te mai poți gândi la nimic Kazah Și cât de des ploua pe Vasile Milea atunci de-ți venea să te închizi ore în șir în casă și să asculți poveștile femeilor de stradă ude din cap până-n picioare pe care le adăposteau vecinii câte două trei zile până termina întreaga natură de alăptat îndrăgostiți într-un banal decor de garsonieră cu geamuri mici bisericești proiectam peste mașini și oameni o arcă eu salvator iar tu o întreagă planetă 28

Prin colbul vremii la început am fost noi într-o eternă ploaie de pe Vasile Milea

Zbor confuz Daria Dorina Vis pustiu, veștede frunze, în a lacului oglindă, Umbre albe, gânduri negre, prin față mi se perindă, Noaptea-i lungă și întoarsă de la sânul sărbătorii, Pare-un secol până-mi cântă la fereastră iarăși zorii.

Arde-un muc de lumânare, se aud cum trosnesc ramuri Palele de vânt blazate, își cufundă ochii-n geamuri, Tainic murmură ninsoarea ce apasă pieptul greu, Mă pătrunde-nsingurarea și durerea-mi este seu.

Pe un pat al neputinței, zvârcolesc printre himere, Luna poposește-n lacrimi și mai multe parcă cere, De-aș putea, mi-aș prinde aripi, pescăruș să mă ridic De iubirea arzătoare, într-un zbor să mă dezic. Îndelung privesc în plânsu-mi, `genuncheată și confuză, Luna pare că-i pătrată, iar privirea-i e obtuză, Îmi doresc să fii cu mine, să-ți indrug verzi și uscate Tu cu glas scăzut si tandru să mă lecuiești de toate.

Resfiră- ţi părul…

Trandafir Sîmpetru Resfiră- ţi părul, iubito ! În visul somnolenţei seri Se- ndepărtează- o lume, se scufundă…

Resfiră- ţi părul, iubito !

29

Însemne Culturale Ziua sângeră În rana soarelui neânduplecat .

Se- ntunecă speranţa Sub pleoapa neclintită- a nopţii . Şi toate stăruie cum au rămas de ei Cei care- n marmora rănită- a vremii Au scris o istorie- oarecare (cu semnele plăpânde, disperate , Ale memoriei de veac uitat) Înainte chiar ca moartea să vopsească În fum şi pe vecie chipul lor .

Resfiră- ţi părul, iubito , În el să cadă stele cu diamante mari , În poală să ţii lună plină , s- ajungă ora asta o poveste într- amintirea unor simpli iubiţi , s- ajungă ora asta o poveste fără- nceput şi fără de sfârşit .

stare de viață Mihaela Aionesei știu un loc unde râsul își are rădăcina înfiptă în grădina cu pruni prin inima căreia încă-mi aleargă pusă pe șotii copilăria pașii nu cunoșteau stângăcia înfrângerea haz de necaz împotrivirilor genunchii se trezeau deseori șiroind de sânge naivi dar hotărâți știau că un fruct dacă nu cade poate fi cules doar învățând cățăratul pe de rost pentru mingea aruncată la întâmplare trebuia să înfrunți maidanul presărat cu pietre praf scaieți 30

Prin colbul vremii și deseori seara o scară rezemată de șură pentru luna de pe cer. întoarsă acasă cu semnul din dreptul frunții stigmat ai mei mă certau spunâdu-mi că iar mi-am luat stelele în cap chicoteam. prin minte alte idei își dădeau coate cutreierându-mi fericirea deplină. știu o lume care trăia cu tâmpla aproape de nori fără lacrimă teamă durere dor o bunică de statură mică îmi sufla binecuvântări pe rană ori de câte ori stătea agățată de mine o tufă de urzici de parcă aș fi fost înghițită de un mușuroi de furnici de la ea știam că orice încercare avea remediu cum usturimea frunzelor pentru reumatism dar pentru mine blândețea ei era balsam seara-mi adunam drumurile în poală le aruncam într-un colț de cameră puneam năzbâtiile de peste zi pe inima încinsă nu-mi era foame nici sete nici frig pereții anotimpurile nopțile aveau miros de vatră părintească un gutui bâtrân îmi aprindea stele în fereastră deseori simțeam venele cum se dilatau să primească aerul acestei sufocante pasiuni în ajutor venea mereu un stol de aripi albe și eu pluteam pluteam atât de ușor pe un nor știu un loc unde cineva aleargă cu seninul în dinți din piatră în piatră oamenii sunt umbrele lor din care n-are cine să râdă n-are cine să plângă încercările se rostogolesc precum un izvor care macină până seacă atunci și acum locul din mine – misterul numit viață 31

Însemne Culturale

Nevoia de cuvinte Lia Retianu Vezi, tu, bucuria din sufletul meu?

Vezi, tu, dorurile mele?

Vezi, tu, durerile mele?

Citești, tu, oare, gândurile mele și toată dragostea pe care o am pentru tine?

Le vezi? Citești?

Dacă da, la ce mai am nevoie de cuvinte?

Dacă nu...

Oh, atunci voi avea nevoie de multe, multe pagini, de multe, multe căi pentru cuvinte să-ți spună, să știi, să poți să ne cunoști pe mine și sufletul meu...

Hai să începem prin a cumpăra un sac de sare pe care îl vom mânca împreună în timp ce vom depăna firul lung al vieții, un ghem al meu și un ghem al tău; și le vom împleti împreună, strâns, strâns de tot, până ce se vor contopi... și atunci nu vom mai avea nevoie de cuvinte.

32

Prin colbul vremii

Poemele rănite de tăcere Valentina Becart Bișog S-a deschis un crater, s-a’nstrăinat o lume între tăcerea ta şi prăbuşirea mea în flăcări.

Ard amintirile ca o pădure părăsită.

Mor frunzele cu dorul de lumină în privire.

Ce răzvrătire surdă în fuga spre clipa de iubire.

Fântânile sunt prăduite de nopţile ce-şi spală mâinile de orice vină.

S-a prăbuşit înaltul, a lăcrimat pământul, între plecarea ta şi pasul meu învins de îndoială.

Ard şoaptele în vatra timpului robit.

Mor tainele’n poemele rănite de tăcere.

Ce cumpănă de semne se-nalţă în amintire. Şi pretutindeni, sălbăticia unei zodii şi profanarea ierbii crescută pe-o negare, pe-o negare...

33

Însemne Culturale

Alerg printre gânduri Agafia Voicu Dimineaţa îşi amplifică deşteptarea cu degetele prinse de pervaz o amestec cu încăpăţânarea de-a nu mă trezi din prelungirea visului te contureaz în spaima limitelor care ne deosebesc alerg nebună oarbă printre gânduri mă descoperă absurdă geloasă pe o parte din tine şi merg la întâmplare pe o margine de somn încerc să aud fiecare foşnet unde nu sunt tu străluceşti în adâncul de umbră şi luminare cine-i acesta necunoscutul în care m-am adăpostit ochii mângâie răsăritul mireasmă ţipă dorinţa modelată de un gând prins în moleşeala patului inundă strâmta odaie a iubirii pământeşti gura nu are nevoie de cuvinte pentru a ne îndulci setea înfloreşte o iubire potolită egală evidentă şi nedefinită te recunosc între strigătul luminii şi dezordinea chemărilor

34

Prin colbul vremii

Frica Tatiana Afanas Îți este frică de ochii Ei, Îți este frică de ochii Tăi, Nu poți Să te îndrăgostești De cine vrei...

Frica te domină în toate, Chiar și atunci, Când vorbești cu cineva, Privești prin el la Ea – Regina gândurilor tale...

Doamne!Cât e de frumoasă, Această frică nepământească!

Dar nu poți Să te atingi de Ea, De rochia și mătasea ei, Nici cu visele, Nici cu gândul, Nici cu privirea chiar... Îți este frică de ochii Ei, Îți este frică de ochii Tăi, Nu poți Să te îndrăgostești De cine vrei...

Timpul le rezolvă pe toate Constantin Bidulescu Un tânăr mai urâţel Şi mult prea timid de fel, Cum stătea însingurat 35

Însemne Culturale Se gândea el supărat: Toţi băieţii câteodată Se plimbă cu câte-o fată Eu pe cine-am invitat La mine nu s-a uitat.

Singur voi fi viaţa toată N-o să mă însor vreodată. Într-o zi sta la birou Amărât şi trist din nou, Când, aşa cam pe la două, Intră o colegă nouă.

Tinerică, frumuşică Cu ochi verzi ca de pisică.

A adus nişte lucrări Având şi ceva-ntrebări.

Tânărul în sinea lui: E-ncântarea ochiului.

De-o invit la o cafea Niciodată n-o să vrea.

Fetei i-a plăcut de el Chiar de nu e frumuşel E înalt şi e stilat, Iar la urmă l-a-ntrebat: Pentru că afară-i soare Vrei să facem o plimbare?

Din plimbare în plimbare S-au îndrăgostit mai tare. Şi când anul a trecut Nuntă mare au făcut.

Iar morala de aici Apare deîndată.

Niciodată să nu zici, ”Niciodată”

36

Prin colbul vremii

Cingători de neuitare Denisa Curea Popa Cingători de neuitare prinse-n jurul mării Au întipărit în slove numai gustul sării Erodate de furtună, nu-i nicio tăgadă.

Când vuiesc a nepăsare, cine să le vadă? Într-o rugăciune dulce mă ascund de lume, Mă ascund de mine însămi, făr'un scop anume.

Ancorez lângă speranță și mă las purtată Dincolo de-nchipuire... Soarta-i înnodată.

Umbre trec către niciunde, infinit e şirul, Ochii tac lăsându-și cazna şi pe frunte mirul Îl aşteaptă ca pe-o veste despre nemurire Nu e om să nu tresalte plin de mulțumire Când din beznă se ridică pleoapele-a trezvie, Mâini muncite, dar curate și-alte ceruri fie Peste toate câte sunt: oameni, vis, eresuri, Peste colbul vremii strâns, peste aceste versuri.

Avatar Dumitru Ichim Am fost odată rege domnind în Vavilon, am fost tâlhar pe mare, am fost şi prooroc, dar stareţ sunt acuma al marilor tăceri.

Mai urc cu încă-o treaptă ierboasele lumini spre vremea hărăzită de clopot şi de flaut şi până-n vârf de munte ca pe o piatră trupul încerc să-l urc într-una prin pumn muşcat şi zâmbet, prin scorpioni şi rame, prin crini treziţi în apă, 37

Însemne Culturale plătesc oricărei clipe domnească vămuire un şarpe, sau o harfă, sau un pahar de aur, dar când să mă apropii de-a cerului aripă se prăbuşeşte-n vale povara prin salcâmi.

Rămân pustiu, dar cântec din salcia de aer mi-aduce iar refrenul ce-l port de mii de ani mereu, mereu în altul şi niciodată însumi.

17 Daniela Sorina Ciurariu În fiecare zi vreau doar 17 cuvinte iubite ca 17 mărgele rebele în 17 minute știute.

Sau măcar 17 silabe suave în17 secunde fecunde plus 17 filozofii rozalii pe 17 frunze pe buze în loc de săruturi confuze . Însă- mi raspunde din neantul de unde numai ecoulce mă lasă mereu uimită dar,de 17 ori fericită !

38

Prin colbul vremii

Prin colbul vremii Dorin Moldovan Prin colb, prin tină, în opinci Din vremuri ancestrale, Trăit-a neamul nost” aici Cu dor și multă jale.

A risipit în patru zări Dorințe și imperii, Care avut-au căutări În colbul fin al țării.

A apărat cu dăruire Credința, moșteniri, Să fie rost, cu implinire, În veci, pentru copii.

S-au prăfuit și chiar s-au rupt În timpuri, multe-opinci, Prin colbul vremii, care-au vrut, Ca Noi să fim Aici.

Bunica printre noi Valeria Merca Aceleaşi ape repezi valul duce, Rămân stingheri în urmă anii mei; ,, La naştere primim în dar o cruce Plocon cărat în spate - vrei, nu vrei.’’ În poală m-a ţinut bunica seara, Cu nani-cântec-sfânt mă adormea: ,,Să nu cunoşti oftatul, nici ocara!

Să creşti frumos şi demn, copila mea!''

39

Însemne Culturale O văd la truda câmpului, senină, Pe arşiţă, cu sârg păşea'nainte, Înveşmântată-n griji, ruga să vină Asupră-ne, mărirea din cuvinte! În prag de sfinte sărbători, voioasă, Alese pilde propovăduia: ,,Belşug s-avem în suflete şi-n casă Norocul, nu ni-l fure nimenea!''

Se zbate ochiul nopţii; temeri, gânduri Stârnite de furtună curg şuvoi.

Adoarme lin bunica; printre rânduri Procur eternităţii haine noi.

Prin sita vremurilor Angelina Nădejde Uşi deschise către moarte Nimeni rostul nu le ştie, Colbul lumii se împarte În ce-a fost... şi va să fie!

Lumânările durerii Veşnic stau în rugi aprinse, Sfeşnicele disperării Sunt de lacrimă prelinse Ruginesc prin munţi de sare Suflete încarcerate, Ocne mari, ucigătoare, Zăvorâte-s cu uitare.

Voi, cei care aveţi putere 40

Prin colbul vremii Să schimbaţi ades destine, Faceţi loc de-o mângâiere Prin hârţoagele preapline.

Nu uitaţi că nepăsarea E păcatul ce ucide, Laşitatea şi sfidarea Porţi spre viaţă vor închide.

Haideţi, de schimbaţi macazul Vieţilor în drum spre moarte, Ştergeţi huma de pe-obrazul Unei lumi fragilizate.

N-o striviţi prin apăsare, Umerii îi sunt de ceară, Stă-n genunchi, ca-ntr-o-nchinare, Sufletele să le cearnă.

Pași Daniela Tiger Adun clipe șterse din urma aridă a pașilor adânciți în nisipul unui timp pe care îl tot caut, cu disperare și înverșunare, le dau formă de speranță, iar zâmbetul lor, purtat în văzduhul unui suflet nins, va sta rezemat de soare.

Nu văd țărmul închipuit în nuanțe de roz, iar barca este prea mică pentru visele noastre 41

Însemne Culturale care, unduite de amurg, se pierd prin labirinturi stelare în urma aridă a pașilor paraleli.

e o pulbere...

Alexandru Bolache e o pulbere țepi de argint îmbrăcată sumar a plămadă într-un lagăr un cântec de-alint e o ploaie urcând o cascadă pe gondolă purtată de vânt ne-am urcat dezolați nu râmânem decât praf de tăcere și cânt dar uităm totdeauna ce suntem ne rugăm blestemând fără rost suntem cerberi în dungi și cătușe egoiști căutăm adăpost devenim din lumină căpușe

De iubire Ilarian Păunoiu Mi-e cald de tine și mi-e frig, Mi-e rouă și mi-e nepoveste, Din cupa de lalea te strig Să-ți dau cea mai frumoasă veste.

Să-ți pun cel mai frumos inel, 42

Prin colbul vremii Îți fac secundele verighetă, Mă fac sublimul menestrel Și-mi fac o magică baghetă.

Să dirijez orchestra nopții Cu-o serenadă pentru tine, Să cânte-n bucuria sorții, Să vină dulcile lumine.

Apoi să-ncepem altă viață, Cuprinși de idealuri sfinte, Să te răsfăț în dimineață Cu minunate, dulci, cuvinte!

Poem însȃngerat Urfet Șachir Uneori îmi scriu poemele cu ruj roșu, sidefat, pe oglinda șifonierului în care se reflectă albastrul peretelui ros de timp și de grijile mele.

Sunt poemele mele mute, cȃnd gura n-are limbă să rostească tumultul din pieptu-mi zvȃrcolit și atins de mana secolului.

Pe cerul din oglindă, cer sideral, stau poemele mele scrise cu roșu sȃngeriu, atinse de focul dragostei cȃnd cocorii încep să privească orizontul și-și pregătesc aripile de zbor.

43

Însemne Culturale

PROZĂ

44

Prin colbul vremii

45

Însemne Culturale

PREMIUL I Şerpoaica Ion Lazăr da Coza Pavăl şi Ghină, la un patruzeci de ani fiecare, înalţi, harnici, că doar lucrau la acord, aproape ca muierile de limbuţi, îl luaseră tovarăş, în acest sezon de recoltat răşină, pe Iogan a Panaiţei, bărbat cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, ceva mai scund, tăcut, de parcă avea o mâzgă pe suflet, dar nu ursuz, ci mai degrabă discreţia era un fel de a evita oamenii tineri, consideraţi de el frivoli. Când era supărat, scăpa cel mult o sudalmă-două, nu ca Pavăl şi Ghină care ar fi putut înjura şi o jumătate de ceas fără să repete numele vreunui sfânt, numele 46

Prin colbul vremii vreunui ritual bisericesc sau obiect de cult. Cu atât mai mult, la această muncă, Iogan se abţinea de la sudălmi ca vădana tânără de la a păcătui cu trupul, în postul Paştilor. Simţea el că participă la ceva sacerdotal, culegând răşină. Avea mereu în ochi imaginea fumului înălţându-se din cădelniţă spre icoana Fecioara Maria cu Pruncul în braţe, din fruntea catapetesmei bisericii lui din sat, iar nările parcă adulmecau, din când în când, mirosul aromat, pătrunzător, specific tămâiei… Cu securea, căuta să desprindă numai răşina de pe trunchiul bradului, fără bucăţi de coajă, ce-ar fi atârnat şi ele binişor la cântar, iar dacă aceasta nu cădea mereu în ocaua de forma unui ţap de bere, emailată, ce o ţinea lângă rana scoarţei, se apleca, o aduna de pe jos, sufla ţărâna ce se lipea de ea şi o arunca direct în sacul de celofan purtat în spate, într-o raniţă ponosită. La despărţirea de bradul eliberat de răşină, ca de-o dulce povară, făcea o mică reverenţă din cap, a recunoştinţă, şi, cu milă, dacă nu erau prea multe incizii pe tulpină, mai executa o tăietură lungă de câţiva centimetri, pentru ca peste un an-doi, când avea să revină pe acolo, el sau alţii, să aibă ce recolta. Cum spuneam, Pavăl şi Ghină erau mai dezinvolţi. Hăuleau să alunge urâtul sau vreun urs, că doar nu stăteau unul în coasta celuilalt: Pavăl o luase înspre tâmpla soarelui, Ghină pe sub gurgui, iar Iogan se urcase pe un podeac vestic. Întrucât se făcuse ora prânzului, cei doi, cu greu, i-au smuls confirmarea camaradului lor – „Iaca, viu, mă’!... Viu!” – să coboare la tabăra de bază, instalată pe un tăpşan întins, pe malul unui firişor de apă, la vreo douăzeci de metri de drumul forestier, acolo unde-şi lăsaseră, dimineaţă, traistele cu merinde şi sacii mari din iută, în care îşi goleau, din când în când, conţinutul raniţelor.

Nemulţumiţi erau cu toţii de pădurarul Tupă, la care lucrau ca zilieri. Auziseră că noul tehnician silvic e mai sever, dar corect. Ce promitea el, devenea literă de pravilă. Şi, ca un făcut, printre tulpinile brazilor cu zvelteţe eternă, asemenea unor coloane înalte de catedrale gotice, chiar îl zăriră pe tehnician, care, din curtoazie, arunca o privire încântată spre munca celor trei.

Primii se apropiară Pavăl şi Iogan.

– Bună ziua! Merge treaba? Merge?! salută cu întâietate, voios, tehnicianul.

– Să ne trăiţi! răspunseră cei doi, în timp ce goleau răşina în sacii 47

Însemne Culturale mari. Nu prea merge… continuă Iogan. Şi de unde nu-i, Dumnezău mai cată să ia şi El partea Sa… – Adică?

– Să nu ne spuneţi că un sac de ăsta, cusut la gură, are numa’ nouăşpe kile…

– Am auzit eu câte ceva… Uitaţi cum facem: diseară, mergem cu toţii la cooperativă, cântărim sacii acolo şi-i ducem la mine, la gazdă.

Nu la Tupă.

– Dar chiar şi aşa, să nu vă fie cu supărare, tot nu ne convine… mustăci Iogan. Un cosaş, cu mâncarea gospodarului, seara ia optzeci de lei. Noi, cu mâncarea noastră, dacă luăm şaizăci… De mâine mă duc la coasă…

– Ba nu. Rămâneţi să realizăm planul şi toţi vom fi mulţumiţi!...

– Vrem unu’ de-ăsta, corhănit şi fasonat de noi, la fiecare în ogradă! zise Pavăl, lovind cu palma bradul de lângă el, aşa cum un geambaş loveşte crupa lucioasă a armăsarului scos la vânzare.

– Voi faceţi-vă treaba voastră, eu mi-o fac pe a mea.

– I-aţi spus, mă’? I-aţi spus?!... Să ne trăiţi, domn’ tehnician! se aruncă în vorbă Ghină, abia ajuns în tabără, în timp ce lepăda grăbit, lângă bagaje, raniţa şi ustensilele.

– I-am spus, mă’, i-am spus… îl asigură Pavăl.

– Tupă să-şi crească plozii de la inginer şi de la preceptor cu mişmaşurile lui, nu pe spinarea noastră!... insistă Ghină să-şi verse tot focul.

– Rămâne cum am stabilit. Astfel îl ocolim pe Tupă, şi totodată îl verific… Să vedeţi ce-am păţit. Astăzi, la niciun sfert de oră după şedinţa operativă, ne cheamă şeful din nou la el. Numai pe noi, cadrele tehnice. Un urlet era! L-au sunat de „sus”, pe linie de partid, că-l bagă la subminarea economiei naţionale! …Cu articolul 162, din Codul penal, nu te joci. Ajungi în faţa plutonului de execuţie cât ai zice „ peşte”! Pe scurt, să vedeţi cum a fost: unul dintre pădurari – mulţi îl bănuiesc pe Tupă –, sau poate şi alţii, au tăvălit prin răşină pietre înroşite în foc, obţinând ditamai gogoloaiele. Din saci de douăzeci şi cinci de kilograme au făcut saci de şaptezeci şi cinci. Tare necumpătaţi… Când lotul nostru de la ocolul silvic a ajuns la fabrică, recepţionerul de acolo, probabil că a păţit-o şi altă dată, a fost mai 48

Prin colbul vremii vigilent… Acum să vedem cum putem aplana scandalul…

– Mda!... se solidarizaseră, în cor, muncitorii, dar nu cu prea multă convingere.

– Cum adică – sări cu întârziere Pavăl, împins mai tare de latura sa mucalită decât de seriozitatea vreunei discuţii – răşina noastră nu e dusă la patriarhie şi cetită de popi, s-o facă tămâie?

– Tămâie?!... La drept vorbind, ceea ce ard preoţii noştri, în cădelniţe, prin altare, nu prea e tămâie. Tămâia adevărată se prepară din răşina copacilor floribunda ori bosuela, care cresc în unele zone din Somalia, Etiopia, Egipt, Arabia, India, China… Şi-apoi, şi tămâia e un surogat al smirnei, cea care a stat, de fapt, la baza ceremoniilor religioase antice şi păgâne, la îmbălsămare... Smirna se extrage numai din coaja stiraxului – un arbore exotic, întâlnit prin insulele Sonde, prin Yemen… Ceea ce obţinem noi din răşina de conifere, prin distilare, după evaporarea terebentinei, este, ca produs principal, sacâzul.

– Scârţa-scârţa!... persiflă Ghină.

– Exact. E folosit la instrumentele muzicale cu coarde şi arcuş: prin frecarea părului arcuşului se îmbunătăţeşte calitatea sunetului. Dacă tot suntem în domeniul artei, presărat ca praf, şi pe urmă încălzit, formează o crustă fină, tehnică, utilizată în tipografia plastică... În sport, sub formă de pudră, pentru a reduce alunecarea, halterofilii, gimnaştii şi alţi sportivi îşi pomădează palmele. În electronică, se foloseşte ca dezoxidant la cositorit, asigurând o lipitură puternică. Dacă distilarea sa făcut în alcool, datorită proprietăţilor ei tonice, tămâia a fost şi este întrebuinţată şi în medicina tradiţională împotriva temperaturii, a infecţiilor, uşurează tusea, vezica urinară… iar în uz extern peste o rană se poate presăra pulbere – e cicatrizantă. Însă mare atenţie: boabele de tămâie trebuie învelite, de exemplu, cu miez de pâine pentru a fi înghiţite, deoarece atacă smalţul dinţilor… Aşa că, atunci când vă intră în gură ceva răşină, să o scuipaţi imediat, iar înainte de masă e bine să vă spălaţi temeinic pe mâini.

Cei trei muncitori ar fi avut prilejul să se amuze laolaltă, sau fiecare în parte, de danturile lor prăduite de carii şi de cleştele lui moş Gadacioiu, „stomatologul” satului, însă explicaţiile tehnicianului, chiar dacă nu pe deplin înţelese, aplecarea lui asupra subiectului în discuţie, i-au făcut să-l privească admirativ.

49

Însemne Culturale – D-apoi, numa’ pentru atâta lucru s-adună vagoane de răşână din toţi munţii? întrebă, oarecum mâhnit, Iogan.

– Evident că nu. Ce v-am spus până aici face parte din industria secundară… Chiar şi-n parfumerie se întrebuinţează răşina, însă grosul merge la prepararea lacurilor, cleiurilor, la obţinerea maselor plastice, ca adeziv… E aproape la fel de importantă ca petrolul…

– Dar la biserică nu se duce nimic? se interesă şi Ghină, cu o falsă descumpănire, bine temperată.

Recent fusese făcut, cu anasâna şi „pe repede înainte”, membru de partid. În cadrul lecţiilor de marxism-leninism, la care a fost nevoit să asiste, se vorbea repetat despre „opiumul popoarelor” – religia. Dorea să afle de la un om şcolit, într-un mediu neoficial, care e realitatea. De aceea ridicase această problemă.

– Acum vreo două mii de ani, nemaiavând ce impozita, împăratul roman, Vespasian, a taxat toaletele publice… De aici şi numele „ vespasiană” pentru closetele orăşeneşti… Întrebat de fiul său dacă nu îi e ruşine cu acest nou bir, împăratul a răspuns: „Banii nu au miros!”.

– Deci, una spunem, şi alta fumăm!... îşi confirmă Ghină, cu voce tare, ceea ce ştia dintotdeauna.

– Ai auzit, nea Iogane, interveni şi Pavăl, poţi să te-nchini în continuare la fiecare brad care îţi dă răşână, că o fărmătură tot ajunge în altar…

– Ia, vezi-ţi de treabă, mă’!...

– Domn’ tehnician, avem noi o controversă mai veche: o femeie, când e prima dată cu un bărbat, poate să rămână gravidă? schimbă Ghină, total, subiectul discuţiei.

Tehnicianul îl privi pe Ghină, zâmbind ştrengăreşte.

– Nu, nu eu!... Povestea e mai veche… Prin coclaurile astea, o fată mare păştea o mână de oi. Peste ea a dat un flăcău. A început s-o giugiulească, s-o… Mă rog, toate cele… A, am uitat să vă spun – fata era oarbă… Vedea doar o „umbră de lumină”, cum zicea ea… Cum zice ea, fiindcă trăieşte şi azi. Când îşi strângea catrinţa cu cingătoarea, îi şopti flăcăului: „– Să mai vii pe aici, măi Cutare!” „– Eşti nebună, fa?!

Eu sunt Gheorghe a’ lu’ Bosneagă, din Vadul Cănuiului! Şi dacă spui la cineva, te omor!” „– Ba eşti din sat. Eşti Cutare a’ lu’ Cutare, din cătunul Luncii Rotunde.” Flăcăul a luat-o la fugă, ameninţând-o. La 50

Prin colbul vremii câteva săptămâni, el s-a căsătorit. Când a fost la jurământul din faţa altarului, peste nişte luni, rudele miresei au împiedicat-o pe asta chioară să ajungă la biserică, să mărturisească faptul că poartă în pântec plodul mirelui. În duminica ce-a urmat, cu mâna pe icoana mare din altar, a jurat că spune adevărul. Pentru a stabili cine e tatăl copilului, a venit procuratura în sat. Procurorul a aliniat, ca la armată, pe flăcăii şi însurăţeii de la noi, dar şi din alte sate. Mereu-mereu, fata l-a arătat cu degetul numai pe făptuitor… De-aia întreb, dacă se poate ca o femeie să rămână însărcinată de prima dată.

– Nu are legătură una cu alta. Cu cât o femeie e mai blondă…

– Da-da, femeia e bălaie! se băgă în vorbă, ca un chimval spart, Pavăl.

– …Cu atât himenul… sau „aţa”, cum se spune prin popor, e mai subţire, iar în timpul dezvirginării sângerarea e puţină spre deloc.

– Hai, mă’, să mâncăm!... Că n-o să stăm de bancuri toată ziua!... mormăi înfundat Iogan.

– Bine, vă las. Mă duc şi pe la funicular, să văd ce fac şi drujbarii.

– Da’ rămâneţi să mâncăm cu toţii! îl îmbie Ghină, pe tehnician.

– Am pacheţel aici, zise acesta, bătând blând porthartul cu palma, şi, urându-le spor la muncă, plecă.

Pavăl şi Ghină rămaseră privind cum tehnicianul dispare printre tulpinile viguroase ale brazilor. Prufnind foarte nemulţumit, Iogan întinse ştergarul peste un colţ de cioată veche, ce fusese cândva un brad straşnic. Pe el înşiră bucatele: – Ce-aţi rămas, mă’, ca nişte momâi uitându-vă după deşteptu’ ăla?!... Haideţi la masă!

Destinşi, cei doi scoaseră din traiste mâncarea, o aşezară pe prosoapele întinse lângă ştergar, şi-apoi luară loc în jurul cioatei, ca în jurul unei veritabile mese. După câţiva dumicaţi înghiţiţi cu poftă, Ghină i se adresă lui Iogan: – Bre, nea Iogane, băietu’, de-acu’, e mare. Are, la rându’ lui, copii.

Are cin’ să-ţi ducă numele mai departe. Fetele matale şi-ale lelei Panaiţa s-au dat după bărbaţi şi ţi-au pierdut numele… Băietului i-ai plătit pensie alimentară, l-ai ţinut în facultate, cum te-a obligat legea…

De ce nu-l recunoşti, bre? Ai ciugulit, în tinereţe, un rahat… Asta e!…

Când suntem tineri, mintea ne zboa…

51

Însemne Culturale – Mă’ băieţi, de cuţitu’ ăsta să mor, dacă eu am atins-o pe femeia aceea! silabisi cătrănit Iogan, şi înfipse, printre prosoapele blagoslovite, până la plăsele, cuţitul în cioata putredă.

Nu credeau că-l supără atât de tare pe camaradul lor acest subiect, ce părea vechi de când lumea. Vinovaţi, cei doi îşi plecară capul şi începură să mestece sălciu.

– Ho, drace!... încremeni Ghină, arătând cu degetul mânerul cuţitului ce începuse să se mişte înspăimântător în stânga şi în dreapta, înainte şi înapoi, fără să fie atins de ceva sau cineva.

Pentru câteva clipe, toţi comesenii s-au transformat în statui, privind uluiţi acel dans – un blestem negru ce se cerea împlinit. Ţâşnind în picioare, Iogan prinse cuţitul, se retrase trei-patru paşi, ca nu cumva să păteze cu sângele său masa, şi-l duse energic spre gât. Îngroziţi de ceea ce avea să facă tovarăşul lor, Pavăl şi Ghină săriră înspre mâna înarmată…

Pe sub o coajă roasă de cari, o şerpoaică scoase prevăzătoare capul din cioată şi adulmecă aerul cu limba sa bifurcată. Simţind că pericolul s-a îndepărtat, se strecură afară, căutându-şi alt adăpost mai sigur, lăsând ca, prin putrezire, cioata să-i clocească ouăle.

PREMIUL al II-lea Puzzle Mihaela Suciu Motto: „În organigrama lumii, oamenii se numără până la unu!”

(Ion Cosmovici)

S-a trezit brusc, fără s-o deranjeze nimic; linişte, întuneric, nici o geană de lumină, nici un coşmar. „Straniu!” – exclamă, iar în sinea sa s-a mirat: „De ce mi se întâmplă asta?” Privirea i-a alunecat instantaneu spre ceasul fosforescent. „Super, iar am dat în mintea 52

Prin colbul vremii copiilor! Ştiu că există probabilitatea să fie ora două, plus sau minus câteva minute, dar nu-mi pot înfrâna curiozitatea.” Îmbrăcând halatul pufos şi bâjbâind după papucii moi, călduroşi, cu coada ochiului a cercetat fereastra: „Dacă tot m-am trezit cu noaptea-n cap, măcar să văd cum e vremea. Ce-aş putea planifica pe mâine? O fi Lună plină?”

Decisă, trase draperia opacă de in. Inelele rulară pe bară cu zgomot metalic acompaniate de clanţa de la uşa dinspre verandă. Ieşind afară, inspiră adânc aerul răcoros cu iz de iasomie, dulceag, amărui şi se ghemui pe băncuţa din colţ, locul ei preferat. Astfel cuibărită, în linişte şi siguranţă, putea visa cu ochii larg deschişi. Mâna stângă o furnica, semn că spondiloza îşi făcea din nou prezenţa. Îşi frecă energic braţul.„ Mi-e bine!” – se îmbărbătă şi râse copilăros. „Ce noapte minunată!...

Tăcerea pluteşte peste cătun. Nu se zăreşte nimic. Toţi dorm duşi; sus în coasta pietroasă, mai aproape de cer, risipiţi, morţii cu morţii, jos în vale, mai aproape de pârâul dătător de viaţă, laolaltă, viii cu viii.” Din depărtări răzbătu în ecou: „Tu-tu!” – ţipătul unui tren de noapte. Pe ecranul negru al cerului, imaginaţia proiectă un tren rulând pe şine cu-n ecartament cu mult mai larg decât cel Trans-Siberian, hotărât să străbată lumea în lung şi-n lat, pe arşiţă, pe viscol. În faţa sa, o locomotivă greoaie precum un bivol, pufăia și icnea trăgând un şir nesfârşit de vagoane, îndărătnicindu-se să cucerească traseul, metru după metru, la fel ca optimismul care sfidează orice obstacol, chiar şi destinul, mereu înainte cu speranţa că lucrurile merg spre mai bine, spre ceva ce este deasupra rutinei de zi cu zi. ”Mi-e foarte bine!” – concluzionă şi îşi întinse braţele cât să cuprindă tot cerul cu scenariul său.

Acum, totul decurgea lin, programabil. Era sigură pe ea. Avea controlul direcţiei precum un acar la macaz. Ţinta era spre ţinuturi noi, cu prieteni şi cu surprize. „Doamne, ce de surprize! Prevăd, de pe acum, c-or să-mi taie respiraţia.” Instinctiv inspiră adânc. Boarea răcoroasă îi invadă alveolele pulmonare, înviorând-o. Expiră lent şi imită mersul sacadat: „Te duc–te-aduc, te duc–te-aduc...” Locomotiva se străduia din răsputeri. Din când în când, se oprea să-şi tragă sufletul şi şuiera: „Tu-tu! Tu-tu! Poftiţi în vagoane!”

A răspuns invitaţiei. Era prea tentant ca să refuze. A ocupat un loc, retras, lângă geam. „Ce relaxant!” Nu trebuia să facă nimic ieşit din comun. Asculta conversaţiile vecinilor. Când peisajul era mai 53

Însemne Culturale interesant, privea şi medita cu scurte pauze întrerupte de vocile din jur.

Porneau de la discuţii banale: vreme, vremuri şi trecerea timpului şi ajungeau la confesiuni. Între necunoscuţi, intimităţile se aşează mai uşor pe tava vecinului pe principiul: „Nu ne cunoaştem, deci nu ne judecăm! Este doar o călătorie, de plăcere. Emitem păreri, sugestii, exclamaţii, orice, doar ca să ne simţim bine.” Unii se simţeau chiar minunat în grupul format ad-hoc. Se împrieteneau, îşi dădeau adresele, numerele de telefon cu promisiunea: „Dacă trec prin localitatea ta, sigur te caut.” O promisiune ce putea fi uşor încălcată: ”Ei şi, chiar dacă trecea şi nu-i contacta, cum aveau să afle? Importantă e doar călătoria... asta.” Ea îi înflăcăra, iar entuziasmul se întipărise pe chipul lor. Într-o gară mică, trenul a oprit. În trecere prin compartimente, conductorul anunţa impersonal: „Staţionăm douăzeci de minute! Atenţie la trenul care vine din sensul opus.” Deşi era timp berechet, cei mai grăbiţi să coboare erau fumătorii. Agitaţi, îşi pipăiau buzunarele căutând din mers ţigările, bricheta. Imperturbabili de forfota din jur, cei doi navetişti: Pandele şi Marian se concentrau asupra finalului partidei de table. Pandele era mai în vârstă. Îţi dădeai seama după mâinile crăpate ce-i ieşeau din mânecile salopetei bleumarin încheiate corect până sub bărbie. Aplecat asupra jocului, cozorocul şepcii îi ascundea jumătate din faţă. Se putea zări mustaţa generoasă şi bărbia fermă.

Pandele scutură zarurile în palmă, suflă în pumn şi c-o mişcare de răsucire a încheieturii le aruncă dibaci. Dublă!

– Nea Pandele, eşti mare! Marţ tehnic. Mă dau bătut! Încântat de victorie, pregătit să primească şi celelalte laude, cum se întâmpla de obicei, Pandele ridică privirea radios. O zări pe vară-sa intrând în vagon încărcată cu sacoşe şi cu un copilaş în braţe.

– Hai, Mariene, s-o ajutăm pe Zîna!

Cei doi se grăbiră s-o întâmpine pe femeia oacheşă, cam de vârstă medie. Fusta creaţă îi îmbrăca şoldurile generoase, cobora mai jos de genunchi lăsând să se zărească gleznele fine şi sandalele cu tocuri joase. Marian s-a ocupat de bagajele femeii, iar Pandele de copil.

Săltând prichindelul spre înaltul vagonului şi alintându-l: ”Tâta mare!”, ţâncul a chicotit de plăcere.

– Greuţ flăcău ai, Zîno! Tânără şi frumoasă, aşa te ştiu, aşa ai 54

Prin colbul vremii rămas. El e Matei! – făcu Pandele prezentările şi aşeză băieţelul lângă geam.

Femeia se aşeză lângă odraslă şi înclinând puţin capul, cuviincios, răspunse: – Mulţumesc, Pandele! Mulţumesc, Matei! și arătând spre cel mic zise: „El e nepoțelul meu. Acuşica, face doi anişori. Noi îi spunem Bebe.”

Conversaţia lor s-a oprit brusc la apariţia unui buchet mare de flori „bulgăraşi de zăpadă”. Două braţe străvezii îl îmbrăţişau cu teama de-a nu se risipi. Buchetul imens ascundea faţa deţinătorului. Cu paşi mărunţi, pe lângă ei trecu ca o adiere, o persoană mignonă îmbrăcată în port naţional. Cămaşa brodată cu flori, decoltată doar puţin, dezvelea un gât aproape rahitic, iar pe umeri se legănau două cozi mici, subţiri, împletite spic.

Bebe care până atunci a stat liniştit, s-a întors spre Zîna, i-a apucat strâns bluza, s-a ridicat în picioare şi răsucindu-se spre spătar l-a prins cu mâinile, hotărât. S-a ridicat pe vârfuri să vadă maldărul de flori, iar femeia grijulie l-a îndemnat: „Stai hopa, Bebiţă!” „Buchetul alb” s-a oprit nu foarte departe de ei şi a început să glăsuiască pe un ton scăzut: – Geani, eşti mereu galant cu mine! Dacă nu erai tu, nu ştiu cum maş fi putut urca în tren. M-am îmbrăcat special pentru întâlnire. Vezi, am ia, catrinţa şi fota mămucăi. Simt şi acum pe creştet mâinile ei noduroase, tremurânde: „Fătuca maichii, să-l porţi sănătoasă!” Geani, cum îmi şade costumul? Sîîît! Nu, nu-mi răspunde, lasă-mă să te privesc. Mi-e dor să te privesc. Mi-ai lipsit.

Trenul aştepta impasibil startul. La un moment dat, conductorul trenului şi-a verificat ceasul, a rotit steguleţul în semicerc, impiegatul gării a întors paleta cu cercul verde spre mecanic, iar locomotiva a şuierat scurt, dând de ştire c-a înţeles semnul de plecare. Garnitura s-a pus în mişcare; întâi a rulat încet şi apoi din ce în ce mai repede.

– Şezi, Bebe! Până acum ai plâns să te iau în braţe. Nu te mai dor „ păcioarele”? O să cazi! – îl apostrofă femeia.

– Lasă-l, Zîno! Nu ne deranjează cu nimic şi mai târziu o să-şi aducă aminte toate mustrările primite. Eu gândesc că el e viitorul care o să ne asigure pensia. Apropo, ai ieşit la pensie?

55

Însemne Culturale – Mi-am depus dosarul de pensionare, dar mi l-au respins, îi răspunse Zîna. Nu mi-au recunoscut nişte ani de grupă, când am lucrat la depou. M-am judecat un an şi jumătate, am câştigat procesul şi acum aştept decizia. Răbdare de fier şi sănătate!

Spre finalul explicaţiei date de Zîna s-a suprapus o altă conversaţie cu un ton înflăcărat: – Eşti bine, Geani? Doamne, ce iarnă grea! Ger şi afară şi în casă.

Picioarele îmi erau sloi. Mi-am tras două perechi de ciorapi, mai întâi ciorapii albi şi peste ei cei roşii, ca la mărţişor - să-mi poarte noroc să răzbesc frigul. M-am înfofolit. Dragobete m-a surprins hibernând. Pe urmă a venit galopant o primăvară hămesită. O explozie de flori. Nici n-au înflorit bine magnoliile, c-au dat năvală caişii, zarzării. La tine a înflorit piersicul? S-au bulucit peste ei cireşii, vişinii. Au urmat, perii şi merii. Castanii au aprins lumânări la festin. Salcâmul şi liliacul s-au îmbătat în mirosul propriu. Ruşinoşi, bujorii s-au bucălat din alb în roz şi apoi în roşu aprins. Eu şi nucul, n-am participat. Ne cânta cucul, iar noi superstiţioşi ne căutam de mărunţiş. N-aveam un chior. Team aşteptat să vii. Ştii, anul trecut, au tăiat mesteacănul. N-am avut cui spune durerea. Uite, Geani, galben-verde! şi uite... foc!, foc!... Geaniii, arde! Săriţi!

– Taci, fă, că sperii copilul! – se răsti spre ea, Pandele. Mare scofală, un câmp cu rapiţă şi câţiva maci înfloriţi. Te-ai smintit? Unde vezi tu că arde?

– Las-o-n durerea ei! O cunosc. Un suflet rătăcit – interveni Zîna.

Autoritatea din glasul bărbatului îmbrăcat în uniformă îi luă prin surprindere: – Pregătiţi biletele, abonamentele!... Ooo, Zîna! Săru’-mâna, doamna scriitoare!

Matei făcu ochii mari. Femeia din faţa sa, nu părea să aibă preocupări literare. Indiferent însă cum arăta, merita toată stima sa şi fiindcă nu buchisise prea mult la şcoală, se scărpină după ureche, se foii şi îşi ridică pieptul ca un om important, plăcut impresionat să fie în prezenţa unei personalităţi.

– Bună ziua, domnu’ – răspunse Zîna zâmbind. Aşa-i, toată viaţa am scris, şi zi, şi noapte. Cinstit şi cu trudă, mi-am câştigat cum am putut traiul. Te rog însă domnu’ Ghiţă, nu mai deruta oamenii, prezintă 56

Prin colbul vremii corect cu ce mă ocup. Sunt „scriitor vagoane”. Nu-i nici o supărare, aşa apare în nomenclatorul COR. Poftim biletul!

Matei se dezumflă. Îngândurat, se căuta prin buzunare.

– Lasă, Matei, ştiu că ai abonament, îl scoase controlorul din încurcătură. Biletul să mi-l prezinte colegul tău.

Când se auzi numit, să-i cadă faţa lui Pandele. Se ridică în picioare. Îşi dădu jos şapca şi pe ton umil cu accent neaoş, încercă să dreagă busuiocul: – Să trăiţi şefu’! Să mor io, să moară mama, dacă te mint, n-am bani să iau o pâine la puradei, nici ieri n-am avut şi colegu’ lu’ matale m-a înţeles şi mi-a zis: „Pandele, îmi dai mâine.”

Trenul încetini. Tuuu! – atenţionă locomotiva intrarea în haltă.

Frânele docile s-au pus în mişcare. A urmat o mică zdruncinătură şi vagoanele s-au ”pupat” scurt în tampoane. Stop.

– Un moment! – se scuză controlorul. Am de coborât o persoană şi revin. Pandele, pregăteşte banii, cinci lei pentru azi şi cinci pentru colegul meu, că aşa a fost învoiala cu el. Ai priceput? Suntem firmă privată şi actualii patroni n-au milă, dacă nu realizăm numărul de abonamente lunare sau nu aducem venit, suspendă traseul. La naiba, pierdem amândoi, măi Pandele! şi n-am de gând să mă spânzur ca fostul patron. În dreptul vagonului, pe peron, se vedea o singură persoană. În jurul ei flori albe zăceau risipite. Fiinţa se agita frământându-şi palmele, legănându-se de pe un picior pe altul şi ţipa: – Geani, coboară! Geaniii! Coboarăăă! Te rog, Geaniii!

Ca să vadă mai bine, Bebe, nostim, îşi turtise năsucul de geam.

Pumnişorul lui se deschidea şi se închidea: „Pa! Pa!” – Zîna, a vorbit băiatul!? – se minună Pandele şi uitându-se spre geam la zarva de pe platforma haltei, continuă: „Cine-i Geani? Ştii?”

– Vere, pregăteşte banii, sigur se întoarce „naşul” Ghiţă. Întreabă-l şi de Geani. Dar mai bine nu-l întreba. E o poveste tristă...

Trenul era deja într-o mişcare de deplasare lină. Locomotiva neîncetat dădea semnale scurte avertizând, dar glasul tânguitor alergând de-a lungul șinei nu renunţa: – Geaniii! Gea-niii! Coboară! Geaniii!... Nu mă părăsi!

– Ana! Fata taichii, ai grijă la roţi! – o atenţionă părintesc 57

Însemne Culturale controlorul ieșit pe jumătate în afara ușii. Îţi promit că pe Geani o să-l vezi şi mâine. Te urc, eu, în tren. Anăăă! Te rog frumos, Anăăă, du-te acasă!... *** Mintea i-a mai rătăcit o vreme. Răcoarea a alungat-o. De pe terasă a intrat în cameră. Din cameră a ieşit pe hol şi drept în tindă. S-a întors pe hol. Ţuşti! în camera de zi. Iar pe hol. N-a ratat nici un colţ din bucătărie şi nici din cămară. A cotrobăit peste tot, prin dulapuri, pe rafturi, sub pat, sub masă, în sertare, în geamantane, cutii, prin cărţi, albume, oale şi ulcele. Lipsea ceva, dar nu-şi dădea seama ce. „A, mămuca, tătuţul şi... parcă era... Era şi un copil?” Musafir neanunţat, incertitudinea îşi făcu apariţia: „Pruncul?”... „Da, da, băiatul, Geani!... Geani arde, ajutooor!” – îşi aminti. Frântura de raţiune a umplut paharul şi teama de foc s-a revărsat cuprinzând-o într-un tremur spasmodic. Dorul o măcina. Haotic, părticele din rărunchi deveneau invizibile. Golul se mărea copleşitor. Necunoscutul îi dădea târcoale ca o jivină înfometată: „Mîrrr, Ana lu’ Manole, a mea eşti!”. N-a apucat să explice că ea este, de fapt, o altă Ană. Haţ! mîrşav îi înfipse colţii-n beregată. Sugrumat, mecanismul slăbit se dereglă. Repeta continuu: „ Răbdare, răbdare, răbdare...” „Draga maichii, când nu mai zăreşti nici o cale, mergi înainte!” „ Da, mămuco, ce înţeleaptă eşti!”... Mergea, orbecăia şi se poticnea.

Fiecare pas o epuiza şi s-ar fi târât ca râma, numai să nu renunţe: „Tot înainte!, ’nainte, ’nainte...” Şi totuşi, un gând a răzbit-o: „Singurătate şi moarte, asta urmează? Va capitula şi basta! Doamne, va fi sfârşitul poveştii, dar dacă mor, unde merg?” Ca într-un film cu final neaşteptat, speranţa licări ca un pulsar răspunzând mesajului S.O.S. - salvaţi sufletele noastre: ”În organigrama lumii, oamenii se numără până la unu!”... „Numai tu, numai tu... hai cu mine, draga mea!”... „ Îndrăzneşte! Sparge clepsidra cu silabe, să curgă timpul și să se închege versul... Cântă, fato!”

Se dezmetici cântând şi adunând cioburile clepsidrei sfărâmate. Le dibui chiar şi pe cele din cel mai ascuns cotlon. Toate, strânse într-o grămăjoară, au încăput într-un căuş de numai „21 de grame”: bucăţi de 58

Prin colbul vremii hârtie mototolită, fotografii rupte, mesaje ciunte, amintiri frânte, întâmplări. Una câte una, le-a cercetat: unele mătăsoase - altele aspre, unele viu colorate - altele incolore, unele dulci - altele amare... Le-a întors pe toate feţele şi le-a grupat căutând înţelesuri: „Mă urăşte? Nu mă urăşte! Mă urăşte? Nu mă urăşte!...” *** Afară, se simţea bine răcoarea zorilor, chiar dacă era spre mijlocul lui iunie. O Lună plină, încremenită, făcea feţe-feţe încercând să se desprindă. (Hazardul hâtru, o ţintuise de cer c-o piuneză şi-i lipise bandă adezivă pe gură, sătul de limbariţa cu care-şi muştruluia alaiul de tinere stele risipite.) Imobilizată, ”regina” s-a pomenit cu un nor, iubăreţ nevoie mare, deasupra. Penibilă situaţie! Luna-gălbenuş arăta ca un „ochi” preparat de un novice, tuflit, taman pe dos, pe boltă. „ Doamne, ce curtezan posesiv!” – îşi zise, sătulă de pupăceala îndrăzneţului. Devenise chiar enervant. O pală de vânt îi veni în ajutor. „Ufff!” – răsuflă, uşurată c-a scăpat. Îşi aranjă discret machiajul.

Mândră privi de jur-împrejur ca şi cum nu s-a întâmplat nimic şi-şi roti cochet corola. O mică rază curioasă, se desprinse din astrul nopţii şi se furişă, pâş, pâş, cercetător. Jos, în casă, agitaţie mare.

– Hei, tu! Om mic, ce faci? – se băgă în vorbă sclipirea.

– Creez! Mă străduiesc şi iar mă străduiesc, să unesc piesele astea, primi răspuns, iar raza ştergându-şi ochişorii, continuă nevenindu-i să creadă: „Piese? Din ce? Nu văd nimic.”

– Ete, na! Să chiorăşti, tu, că nu vezi! Uite! Sunt destule bucăţi: din colbul vremii, din incertitudinea prezentului şi din speranţa viitorului.

Ce să-ţi mai explic, licurire? Fac un puzzle. Pa! Am treabă, vorbim mâine!

59

Însemne Culturale

PREMIUL al III-lea Dezlegarea Angela Dina De când nepotul Lumânăresei venise în sat, Nenea îl păştea. Nu-l plăcea şi gata! Încercase tertipuri felurite să-l înfricoşeze! Săvârşise cu ai săi nebănuite pozne, doar-doar să-i biruie cerbicia nou-venitului, să-l facă de-al lor! Dar n-avusese câştig şi pace!

Băiatul subţire şi gălbior ca o fată, cu ochi de azur, rămăsese acelaşi. Era aşezat, cumpănit, deşi n-avea mai mult de doisprezece ani.

Nu-i plăceau ciondănelile, mai ales cele zgomotoase. Era harnic la şcoală şi-n bătătura bunică-sii, Lumânăreasa, atrăgând vorbe de preţuire de la mari şi mici. Toţi îl îndrăgiseră, uitând că-i venetic. Doar acum locuia în sat, împărţea acelaşi trai cu ei!

Peste orice, se vădise mare născocitor de istorioare cu tâlc, bucurându-le auzul şi străluminându-le minţile. La nevoie se arăta meşter la glume isteţe, în stare a-mbuna omul, a-l înveseli! Îl strigau Povestitorul şi, în scurtă vreme, puştiul căpătase o aură de căpetenie, astfel încât o mână dintre părtaşii lui Nenea veniseră şi se orânduiseră cu drag în jurul său.

Faptul atrăsese înverşunarea fiului Clopotarului, mare tartor în sat, muncindu-şi ortacii în nevolnicii supărătoare pentru oameni, nerecunoscându-şi faptele niciodată, căutând alt ţap ispăşitor. Găliganul ăsta, la cinsprezece ani ai săi, era nevolnic la carte, dar priceput să-şi joace pe degete supuşii. Îl ascultau bietele firi slabe, nădăjduind să-i calce pe urme la faimă, uitând mereu de câte ori îi dusese la necaz în sat! * În anul acela, mare parte din isprăvile săvârşite de ciracii lui Nenea se-ndreptaseră asupra Povestitorului, dar acesta ieşise basma curată din toate şi potrivnicul, învins.

Era mult peste ce-ar fi îndurat asupritorul! Aşa nu se mai putea! Şi 60

Prin colbul vremii cloci o nefăcută de zile mari! Cel puţin asta-şi doreau neprietenii Povestitorului!

Cum în zilele dinaintea marii sărbători a Unirii toată suflarea satului trăise fierberea pregătirilor, iar copiii mai mărişori dăduseră o mână de ajutor ca porţile să fie gătite cu tricolorul, lui Nenea îi trecu prin cap să facă dispărut steagul ce-mpodobea casa Lumânăresei. Câţiva supuşi de-ai săi, furişându-se noaptea, înaintea primului cântat al cocoşilor, săvârşiseră pocinogul.

Astfel, în ajunul lui 1 Decembrie, bunică şi nepot fuseseră puşi în faţa a ceva neaşteptat şi, pe moment, de neîndreptat.

Bătrâna îşi zicea că nu se mai pomenise aşa nelegiuire… doar steagul nu era un pui slab sau un lujer… Era tocmai tricolorul!

Nepotul, şi el supărat, îşi făcu de lucru toată ziua cu cei de seama lui la răscruce, unde avea să se ţină sărbătoarea, dar nu pomeni despre ticăloşie nimănui. La întoarcerea spre casă, câţiva de-ai lui Nenea îl zgândăriră despre întâmplare, dându-se îngrijoraţi.

Deşi pricepuse cine făcuse lucrătura, deşi dezlegase iute cusătura cu aţă albă a vorbelor, grăi cuviincios, conducându-se după gândul că hoţul nedovedit e negustor cinstit şi se despărţi de prefăcuţii prieteni.

Seara, cu inima înnegurată de lipsa flamurei, Povestitorul abia seatinse de bucatele puse pe masă de bunică. Înainte de culcare, îngenunchiat, supuse o lacrimă icoanei ocrotitoare şi pecetlui rugăciunea cu un oftat ce-l tulbură parcă şi pe dulăul curţii, pornit să dea chemare spre stelele îngheţate ale nopţii... * Povestitorul ridică pleoapele cutremurat de zgomote.

Pământul se rupea în bucăţi, bătut de tunete şi fulgere fără pic de ploaie. Doar grăunţi de pământ şi perdele de praf îi întunecau privirea.

Un duduit ca la sfârşit de lume îi dezvălui că se afla în mijlocul unei lupte. Înmărmuri când i se perindară prin faţa ochilor cai nechezând a disperare, pierzându-şi călăreţii, căciuli de miel, işlice încurcându-se în cădere cu turbane colorate, străluciri de săbii şi iatagane încrucişate, flinte şuierând amarnic… Şi tot aşa…

Până să se dumirească de primejdia ce-l înconjura, se pomeni faţă61

Însemne Culturale n faţă c-un pârdalnic de turc ce-şi aţintea o pereche de ochi fioroşi de sub turbanul căzut pe-o parte şi-şi mişca amarnic iataganul uriaş, înaintând spre puiul de românaş, gata să-i reteze viaţa.

Ameninţatul n-apucă să clipească a spaimă, că şi văzu cum un arnăut sărise de pe cal, făcându-se pavăză lui. Îmbrâncindu-l, îl feri din calea turcului pe copil, primind în plin piept tăişul curb şi lat, ucigător. Românul pică pe loc. Dar nici turcul nu vieţui, fiind străpuns de-o furcă de clăcaş.

Deşi zdruncinat de soarta vajnicului salvator, găsi putere să-l tragă pe acesta spre şanţul de apărare apropiat, sperând a-l ajuta cumva. Cu inima zbătându-i-se a zbor de pasăre, culcă pe braţu-i nevolnic tâmpla arnăutului rănit, căutând a-l ogoi.

Cu ultimele puteri, arnăutul îl puse a-i scoate din buzunare comoara lui ocrotitoare până atunci - nişte năframe - pentru ca s-o ducă drept semn de rămas-bun în satul său. Doar ce-şi rostise numele şi pe-al locului de unde pornise la chemarea Domnului Tudor, că se şi stinsese. Întrebând pe unul şi pe altul întâlniţi într-un joc de umbre în spatele câmpului de bătălie, copilul înţelese că satul pomenit, Polovragi, se afla la marginea mănăstirii cu acelaşi nume, care se găsea printre lăcaşurile Olteniei întărite de Tudor Vladimirescu pentru a rezista pârjolului din anul 1821.

Băiatul se pornise fulger spre locul pomenit, cernând timpul într-o curgere de colb a unei nisiparniţe vrăjite.

Se făcea că ajunsese până la urmă la Polovragi tocmai într-o duminică. Intrase în curtea bisericii şi după slujbă, întrebase de familia acelui Dragomir al Firei.

N-apucase a spune pricina care-l mânase într-acolo, că-i apăruseră în faţă trei fetişoare mărunţele, cu privirile înceţoşate de lacrimile presimţirilor.

Emisarul scoase de la piept năframele aduse, îndreptându-le către copile. Cea năltuţă luă năframa sinilie, mijlocia, pe a gălbie. Doar cea sângerie rămăsese. A cui să fi fost?! Mezina privea îndurerată la cârpa ceea, întrebându-se în ce fel batista ei albă, pusă de tăicuţu la piept, senroşise?!

Orfanele căzură-n genunchi ţinându-se de mâini şi porniră să 62

Prin colbul vremii plângă sfâşietor. Oamenii adunaţi priveau înmărmuriţi durerea fetelor.

Abia ajuns în clipa asta, băietanul nu-şi mai putu ţine cumpătul.

Pe loc slobozi un strigăt prelung de deznădejde… * În dimineaţa lui 1 Decembrie, pe nepotul bătrânei Lumânărese, trezit din visul ce-l purtase prin colbul vremii, îl năpădiră lacrimile, gata-gata să-l înece. Şi se lăsă plânsului îndelung, amărât… pentru arnăut, pentru fete, pentru ţara împilată în vremurile vechi de fanarioţi şi otomani, pentru cei din oastea lui Tudor care se prăpădiseră pe-acele plaiuri olteneşti în drumul spre făptuiri înalte…

Ostoindu-şi durerea, băiatul se pomeni c-avea în mâini năfrămuţele aflate în vis. Le puse pe masă, iar ele pe dată se îmbinară, născând însemnul roş-galben-albastru, sfânt călăuzitor al străbunilor în 1821… * După ce se risipi vesela adunare din răscruce, Nenea îşi duse ceata spre casă. O luară pe ocolite, doar să treacă semeţi pe uliţa Povestitorului. Era tare-ncântat că-şi văzuse împlinită şicana. Totuşi, se gândea, de ce nu se făcuseră valuri?! Pişpirică avea mândrie… nu se plânsese nici de astă dată…

Nu-şi duse gândul până la capăt, că se şi aflau în dreptul casei păgubite… Dar nu-i veni să creadă! Un tricolor micuţ, cam ferezit de timp i se păru, flutura în bătaia vântului.

Ce se-ntâmplase?! Cum de-şi făcuse rost?! Când? Iarăşi fusesenvins de năpârstocul ăla?! Şi, pe tăcute, se despărţi de ortacii săi, dorindu-şi, ca nicicând, să fie singur, să-şi aline rănile de… biruit.

La câteva zile după-ntâmplare, se dezlegă răspunsul la întrebările lui Nenea. Povestea dăduse înconjur satului, rostită fiind la sfârşitul predicii de însuşi preotul.

Acesta grăise despre o minune întâmplată la o casă de unde tricolorul se făcuse nevăzut tocmai în ajunul zilei Unirii celei Mari şi unde reapăruse datorită credinţei şi smereniei în faţa icoanelor strămoşilor, ce nu şi-au risipit în vânt trecerea prin viaţă. Pomenise cele 63

Însemne Culturale aflate de la bătrâna păgubită.

Auzind Nenea cum se făcuse Povestitorul cu tricolor chiar de 1 Decembrie, pentru întâia oară îşi recunoscu nimicnicia şi în sine se legă să nu-i mai caute pricină. Ba mai mult, recunoscu faptul că piciul e întradevăr firoscos, că-şi merită şi numele, şi recunoaşterea printre copiii satului. Şi de atunci, veghe asupra lui ca şi când acesta i-ar fi fost un frate mai mic, îmblânzindu-şi firea, luminându-şi mintea după mezin...

Ţara fără de lege şi criminalitatea fără de moarte Dan Manciulea … Fenomenul criminal îşi făcea de cap de-a lungul şi de-a latul ţării născocind procedee şi mijloace năstruşnice pentru a se strecura printre barierele anti-infracţionale. Oricât de înalte ar fi fost ele, năzdrăvanul le sărea iar lupta cea mare împotriva criminalităţii se transformase într-un fel de ,"hoţii şi vardiştii" în care nu se mai ştia care sunt unii şi care sunt ceilalţi .

La curtea lui Papură–vodă era veselie mare. Dregătorii, îmbrăcaţi de mare gală îşi aduseseră jupânesele peste care, în prealabil, răsturnaseră şifoniere şi safe-uri cu bijuterii şi benchetuiau împreună în sunetul muzicii cu acompaniament uşor de veselă în sol major.

Deodată, dinspre marea poartă a curţii, se auzi o hărmălaie care creştea din ce în ce până când, în faţa Măriei Sale apăru un mesager.

Adunarea dregătorilor se împărţi în două , să-i facă loc.

– Măria Ta, criminalitatea legală tinde spre zero, dar cifra neagră înghite non – stop sufletele pângărite ale supuşilor căzuţi în păcat, fie că sunt ei lombrossieni, oedipieni sau funcţionari publici…

– Şi ?… zise Papură .

– „Şi” este conjuncţie, Mãria Ta. spuse umil mesagerul. Eu vin acum de pe câmpul de luptă împotriva fenomenului criminal şi îţi spun că trebuie să faci ceva până nu or să ne dea afară din ţară pe noi, ăştia cinstiţii .

64

Prin colbul vremii – Are dreptate solul, Măria Ta. se băgă în vorbă boierul velit Evăzaru.

– Numai Făt Frumos ne mai poate scăpa din ăst necaz. zise grav Măria sa.

– Dar, Măria ta, Făt Frumos este plecat de vreo doi ani în ţara Împăratului Verde. grăi boier Bancrutescu.

Nici nu termină acesta bine vorba că trompetele răsunară anunţând un oaspete. Curtea întreagă întoarse privirile către poartă şi imediat un murmur străbătu mulţimea: Făt Frumooos!…

Măria Sa luă o poziţie marţială şi grăi important: – Făt Frumos, ţara te aşteaptă să o salvezi. Numai tu eşti destinat operei de înfăptuire a justiţiei adevărate pe aceste plaiuri! Du–te, dar, şi curăţă-le de buruieni!

– În principiu m-aş duce, Măria Ta, însă odinioară puneai şi Domnia Ta la bătaie o recompensă. Ce, ori ai măritat toate prinţesele sau, bată-te norocul, ai rămas fără împărăţie?

– Apăi, dragul meu, împărăţia nu-i a mea, ştii doar, iar prinţesele sau zburătăcit după alţi Feţi Frumoşi ce au trecut pe aici şi ne-au scăpat de şomaj, de inflaţie, de frig şi de foame.

– Şi cum, eu pentru asta n-o să primesc nimic?

– Nu, dar ţara îţi va fi recunoscătoare. În mintea lui Făt Frumos se înfiripă un gând: dacă salvează el ţara de la prăpastie iar poporul eliberat de infracţionalitate şi de insecuritatea socială îl va înscăuna în locul obositului Papură ?

– Bine, accept. spuse el hotărât. Şi plecă Făt frumos din sala de banchet către tenebrele fenomenului criminal. În urma lui dregătorii se veseleau că şi de data asta s-a găsit cineva s-o facă în locul lor.

Primul pe care îl căută viteazul flăcău fu Înţeleptul cel Mare al curţii, izgonit de Papură cu mulţi ani în urmă.

– Bătrâne Înţelept, eu vreau să scap ţara asta de recrudescenţa criminalităţii şi am venit la dumneata să aflu care ar trebui să fie primul pas.

– Făt Frumos, înainte de a începe astă trudă, ţara trebuie scăpată de şomaj, de inflaţie, de foame şi de frig. Trebuie însănătoşită şi educată!

– Păi cum vine asta? Adineauri Papură Vodă mi-a spus că, de cele 65

Însemne Culturale ce spui, tocmai a scăpat. Şi asta cu preţul înstrăinării dragelor lui fiice… Acum eu pe cine să mai cred?

– Crezi pe cine vrei, dar vezi pe cine crezi!

Dând cu sinapsele de pragul acestor cuvinte înţelepte, neuronii lui Făt Frumos se zburliră ca de un frig năpraznic. Asta însemna, pe undeva, că „il cappo di tutti cappi” nu trebuia căutat în afara palatului voievodal papurian, ori că Înţeleptul era vreo iscoadă a Împăratului (Verde sau Roşu) care voia cu tot dinadinsul să îl folosească în opera lui mârşavã de cucerire.

Văzând el cum cade pradă gândurilor negre zise: Numai poporul poate să îmi arate care este adevărul adevărat. Numai el, sărmanul, suferă fără putere de a crâcni şi de a-şi schimba soarta. Deci, mă duc la popor! Şi se duse.

Poporul nu era departe. La poalele muntelui pe care se înălţa îndrăzneţ palatul, îşi ducea zilele un orăşel sărăcăcios, locuit de amărâţii supuşi ai lui Papură-Vodă.

Atunci când frumosul flăcău apăru în capul uliţei principale, călare pe calul său alb şi învelit în mantia-i strălucitoare, locuitorii prinseră a se aduna pe la porţi şi, strigând din vecin în vecin, au pus mână de la mână să îi facă viteazului o primire triumfală.

Sufletul lui se umplu de bucurie la gândul că el este alesul, cel care va conduce lupta împotriva criminalităţii şi că poporul, în recunoştinţa lui, îl va înscăuna peste ţară pentru o domnie lungă şi prosperă pentru toţi.

Mulţimea se dădu la o parte şi înaintea lui apărură trei ipochimeni mai răsăriţi care păreau că vor să îi ureze bun venit, pasămite oficialităţile.

– Cine sunteţi voi?

– Eu sunt primarul. zise unul slab şi piţigăiat. Măria Ta, salvatorul nostru, bine ai venit! Bine c-ai venit, că te aşteptam demult şi ochii noştri plânşi mai că nu puteau zări lumina acum, în clipa sosirii tale.

– Eu, Măria Ta, Dumnezeu să-ţi ajute, sunt preotul turmei acesteia. În ruga noastră către Bunul Dumnezeu, continuă preotul ca la un montaj literar – artistic, ni s-a arătat că ai să vii şi ai să ne salvezi din ghearele Hapsânului Papură. Fii bine venit! El e armaşul, nu ştie multe 66

Prin colbul vremii dar a vrut să te întâmpine. Zii, măi Vasile!

– Te-om ajuta, ne vom aduna şi, sub spada ta, vom… se încurcã şi începu a se bâlbâi .

- …Obţine victoria. continuă zâmbitor şi dând din cap cu aprobare primarul.

–…Vom obţine victoria! mulţămim, dom primar. reuşi armaşul. Însufleţit de această primire, de cuvintele frumoase şi de vuietul mulţimii, Făt Frumos găsi de cuviinţă că ar fi momentul pentru un spici.

Astfel se urcă pe şaua calului şi grăi: – Popor, iată-mă-s, am venit să vă fac dreptate! Să vă aduc bunăstarea!

– Ăăăă!!! zise poporul entuziast.

– Am venit să vă redau libertatea!

– Ăăăă!!! zise poporul în extaz.

– Vreau să vă garantez că, după ce vom duce lupta cea de pe urmă, fiecare va trăi şi va munci liniştit, fără teamă de sărăcie!

– Ăăăă?… Adică cum să muncim? întrebă unul din mulţime.

– … Să trăim cu toţii în frica lui Dumnezeu şi a legii! continuă netulburat flăcăul cel viteaz .

– Ăăăă ?… Ce spune ăsta, mă? întrebă un altul.

– Lasă-l, mă, să zică. îl înghionti primarul pe recalcitrant.

– Şi acum, la luptă viteji! rosti îmbărbătarea Făt Frumos şi coborî în şa.

După o clipă de derută, flăcăul duse mâna în partea stângă a cingătorii, să scoată spada. Pipăi bine, … foarte bine, … şi mai bine: – Aoleu, care mi-ai luat spada? Mi-a dispărut spada de la tata!

Primarul se uită în juru-i şi porunci să se facă loc .

– Pesemne că ţi-a căzut în timp ce vorbeai, Măria Ta. S-o căutăm! Şi o căutară mult şi bine prin tot oraşul dar nimeni nu veni cu vestea cea bună. Deznădăjduit, Făt Frumos aştepta la casa primarului alături de preot şi de armaş. Armaşul îi spuse: – Măria Ta, n-ai teamă, fiindcă oi da poruncă la covaciu sã îţi facă o spadă din aur, bătută în nestemate!

– Spada aceea mi-a dat-o tătâne-meu, Viteaz Vodă, când am plecat în lume să mă fac bărbat şi eu am pierdut-o ca un copil. M-am făcut de ruşine!

67

Însemne Culturale – Ei, Măria Ta, lasă necazul, c-om găsi-o ! Ia de-aici un păhărel de rachiu de pe la noi şi gustă din bucatele noastre, poate eşti ostenit… Şi mâine om porni la luptă. zise armaşul fără nici un chef. Şi începu ospăţul. Servitorii nu mai conteneau să aducă mâncăruri noi şi băuturi fine. Făt Frumos uită puţin câte puţin cele ce avea de gând să facă şi se obişnui cu ideea că e bun un răgaz înainte de o luptă.

Plimbându-şi ochii prin sala de ospăţ văzu într-un colţ o făptură de o frumuseţe fără seamăn. O fată zveltă, cu părul bălai, cu bujori în obraji şi cu un chip ce îi luă ochii şi inima.

– Cine este frumoasa care apare de după perdele când intră servitorii cu tăvile de bucate?

– Este chiar fata mea cea mare, zise armaşul, care îi era vecin la masă. Îţi place, Măria Ta? Făt Frumos, prins cu fofârlica, înghiţi în sec stânjenit şi nu spuse nimic. Lupta pe care voia să o ducă nu-i dădea voie să facă un atare popas ori să caute drumul plăcerii. Hotărât lucru, această misiune nobilă îl pătrundea până în sânge însă analizând ceea ce făcuse până acum pentru a o îndeplini, descoperi că păşise cu stângul. Îşi aminti vorbele Marelui Înţelept: Crezi pe cine vrei dar vezi pe cine crezi! Era cam târziu…

Viteazul se ridică de la masă şi vru să părăsească adunarea. Toţi mesenii îl priviră nedumeriţi.

– Ce ai păţit, flăcău, întrebă primarul prefăcându-se curios, ţi-au picat greu bucatele ori vinul este prea tare?

Până să mai spună ceva, Făt Frumos simţi că îi fuge pământul de sub picioare şi căzu polog sub masă. Atunci, ca la comandă, patru slujbaşi vârtoşi îl apucară de mâini şi de picioare şi îl duseră într-o odaie.

Zăcu în odaia albă, cu ferestre acoperite de draperii groase, până în zori. Pe când îl chinuiau gândurile negre cum că lăsase baltă misiunea eradicării fenomenului criminal, auzi câteva bătăi uşoare în uşă. Nu zise nimic. Uşa se deschise încet şi în cadrul ei apăru frumoasa fată din sala de ospăţ. El rămase mut. Ea se apropie şi-i astupă gura cu buzele-i fierbinţi şi i se încolăci de trup. Luat de val flăcăul prinse a o săruta, o răsturnă în iatac, despuind-o şi făcându-şi loc între pulpele ei pietroase.

Când se gândea el cum de îl lovise un aşa noroc, un zgomot 68

Prin colbul vremii puternic se auzi dinspre uşă şi lumina câtorva făclii dezvălui priveliştea camerei unui număr mare de privitori în frunte cu tatăl fetei.

– Deci aşa, din ăsta-mi erai, viteazule! Viteaz la mândre fecioare…

Aici ţi-e lupta împotriva criminalităţii? Iată-l, Măria Ta – Papură, cu ce se îndeletniceşte viteazul Măriei Tale: aţâţă poporul la luptă, să te uzurpe, bea ca un porc şi înşeală fete curate. Ãsta e Făt Frumos al nostru!

Armaş, ia-l şi aruncă-l în temniţă, lângă ceilalţi Feţi Frumoşi! Iar tu, boier Evăzarule, trimite un sol la Împărat (roşu sau verde) să-i spună că am diminuat şi rata infracţionalităţii. Bineînţeles, cu preţul vieţii lui Făt Frumos…

Oenologul Lilioara Macovei Pe când Cezar Vintilă era profesor la ţară şi toţi banii se duceau pe navetă, câteva cărţi de beletristică, un mic, o bere sau un pahar de ţuică din gorgoaze, i-a apărut norocul în cale. Fratele unei colege căuta un domn serios pentru o treabă idem. Geanina, fată de treabă şi cu ochii dulci ca de ciocolată, îi propusese domnului profesor să încerce, că nu e o mare scofală, poate cine ştie, va ieşi ceva bun şi-şi va completa veniturile sau mai ştii, îi face soarta vreo surpriză. Întâi căută în dicţionarul explicativ ce este un oenolog, aşa cu lux de amănunte că doar nu-l născuse maică-sa enciclopedie, mai ales că e şi cam tânăr, acolo treizeci şi doi de ani. Pasiunea lui nu era nici una, că şi profesia asta nu i-a plăcut, era sătul de acasă de profesori şi învăţători. La îndemnul mamei şi bunicii, cu mare greu făcu şi el institutul ăsta de sport. El se voia ospătar, în caz că nu-i convenea ciubucul la un restaurant pleca la altul, era aşa un freelance, ce să mai... Şi postul acesta i-l găsise taică-său care, pe alte timpuri era membru la un partid, că numai unul era mare şi lat dar nu se cuvine să mai spunem că, na!... cum spuneam, membru fiind şi acuma şi încă un pic mai mândru, luă măsuri. Dădu telefoane, se urcă în maşină de 69

Însemne Culturale câteva ori cu scop şi durată bine ştiute chiar cu preţul că abia ajunsese la volan din cauza mai multor damigene, cutii, plase, portofele pline şi Cezar se văzu cu repartiţia la Sanive, orăşelul de provincie la douăzeci de km est de municipiul lui. El ar fi vrut un post pe la un club, să fie lângă casă, să poată veni la prânz să-i mănânce mamei ciorba cu bucăcioare de văcuţă şi ficăţeii din mâncărică, dar atât s-a putut face. Şcoala asta unde el are post de titular este plină de navetişti, doar directoarea care este soţia primarului este localnică, contabila, adică soţia şefului de post, administratorul căminului, că liceul ăsta are şi cămin pentru elevii care sunt departe de oraş, soţia administratorului care este secretară şi tanti Buga, femeia de serviciu, a cărui bărbat este paznic tot aici.

Când din municipiu se urcă toţi în câte-un massaro să ajungă la Sanive, apoi gata, s-a şi umplut. Cezar este aşa plictisit de viaţa asta de navetist încât şi azi s-ar duce portar la şcoala de preoţi din oraşul lui ori vânzător de bilete la loto. Are dom profesor un sictir şi-o lene că şi tăiate cu satârul şi tot de el se ţin.

Ar pleca şi mâine de la liceul ăsta provincialşi fără viaţă.

– Şi ce dacă s-ar supăra mama? Dar când mă scol cu noaptea-n cap şi fug după maşini mai ales după o paranghelie de cu seară până-n două, cam ce părere îţi faci, uşor îmi este? Ei, tata! El n-are somn nici când doarme, ce să spună? Ce etichetă? Hai, mă laşi cu bunica? Ea ar fi în stare să se cocoaţe pe bicicletă şi să ajungă înaintea autocarului, apoi cu tactică să mă facă de râs în faţa elevilor.

– În acest caz, ar fi mai bine să vinzi mici la Cheliosu? Ce naiba, dom profesor!

De când Geanina îi propusese târgul, se cam gândea.

– Geanina, fratele tău de când se ocupă cu aşa ceva?

– De vreo zece ani, dar a ajuns bine, să ştii! Dacă-l auzi vorbind la o prezentare de-a lor, apoi eşti uimit. Eu am fost odată acolo şi au chemat salvarea.

– De ce?

– Nu puteam ţine vinul în gură aşa cum trebuia şi-l tot înghiţeam.

– Păi şi eu fără cursuri, fără abţinere, trebuie să-mi fac pile la SMURD, nu?

– Dacă intri pe mâna lui Virgil, să ştii că nu.

70

Prin colbul vremii S-a documentat Cezar şi pentru că mai avea două săptămâni până la vacanţa de vară, îi promisese Geaninei că s-a hotărât. Va merge la Virgil pentru a vedea ce şi cum e cu oenologia asta. Îl împingea curiozitatea, era uneori indecis că habar nu avea de nimic, intra într-un mediu cu alcool şi de multe ori a rămas rezemat de garduri când dădea cu gura de aşa ceva şi ca să fie sincer până la final, multe salarii le-a dat pe sticluţe mici cu esenţe tari. Timpul a trecut destul de repede şi Cezar îşi anunţă părinţii că are ceva activitate de tabără cu elevii pe undeva prin Apuseni. Întâlnirea cu Virgil a avut loc la Focşani, a intrat în pâine rapid şi cu un caieţel din ce în ce mai completat cu noutăţi, i se păru viaţa frumoasă. Virgil avea un dar de a vorbi de nu-ţi închipui, cucereşte auditoriul într-un fel de... ce să mai spunem!

– Cezar, un oenolog e o persoană care are ca prieten adevărat, vinul.

– Hai, lasă-mă! Zău? Cum aşa? De fapt ce, mie-mi spui?

– El transformă strugurele în vin având grijă mare pentru ca acesta să fie de calitate iar produsul finit la fel. Oenologul este un artist dragule, un mare virtuos, el de fapt creează licoarea aceasta minunată, vinul. În gândul lui Cezar răsări două idei mari şi explicite. Prima, nu e chiar aşa un mare orator Virgil ăsta, că nu i-a plouat în gură şi a doua, de-ar ajunge mă repede la pahar, să vadă şi el culoare, să simtă arome, să... sau mai bine nu. Încet, băiatule, aşa se face treabă bună!

A doua zi urma să vină o delegaţie din Republica Moldova pentru o degustare, un schimb de experienţă şi apoi încheierea unui contract cu vin. A aflat lucruri interesante şi curiozitatea i se mări. Seara i se păru lui Cezar lungă şi plictisitoare, dădu câteva telefoane acasă, apoi cu gândul la oenologie, adormi.

A început o nouă zi cu o bucurie. A fost luat de la cameră de o fată frumoasă, veselă şi foarte vorbăreaţă. Ajuns în sala de degustare, Virgil îl condusese la un loc pentru eşalonul doi şi întrebă ce va face.

– Stai acolo! O să ştii ce să faci după spusele mele.

Delegaţia moldoveană parcă era aleasă dintre cei mai zdraveni cetăţeni ai ţării. Voinici, unii chiar depăşind cu burta strânsoarea curelei, descheiaţi la sacourile subţiri, cu mapele pline de documente, probabil formulare de contracte sau pliante cu vinurile lor, unii cu 71

Însemne Culturale diplomatele roase pe la colţuri şi cu bucuria în ochi, intrară toţi în sala aranjată ca pentru musafiri ca ei. S-au strâns mâini, s-au strâns în braţe, au râs molipsitor, au luat loc şi s-a făcut încet linişte pentru degustare.

Pe mese erau aranjate sticle cu vin după anumite reguli, erau pahare cu forme diferite, iar în spatele celor de pe scaune, stăteau câţiva domni îmbrăcaţi cu un fel de uniforme foarte elegante, cu mănuşi albe şi cu figuri de serioşi până la îngheţarea sângelui în vene.

Se dădu startul la degustare. Cezar se foi pe scaun de parcă nu auzea aşa bine. Şi spuse oenologul Virgil: – Dragi oaspeţi, bine aţi revenit la noi! Viile noastre le cunoaşteţi, vinurile în general, da, dar anul trecut s-au cules struguri de la patru noi soiuri. Unul negru dulce, unul alb sec, altul roze dulce şi unul alb demisec.

Cezar stătea drept şi i se părea că sunetul este bun, acum. Era o mare încâlceală de termeni, dulce, sec, demisec, demidulce, limpiditate, arome, urmă lăsată, gust de căpşunică, explozie de prospeţime, bolta palatină este încântată, gura cere o mireasmă de înălţare. Nu putea urmări discursul acesta şi abia mai putea prinde frânturi din ceea ce Virgil prezenta. La un moment dat, domnii eleganţi, ca la comandă, sau îndreptat spre masă. Cu mare artă au luat sticlele, au scos dopurile, au şters gura sticlei cu o lavetă să nu pătrundă impurităţi odată cu extragerea dopului şi cu îndemânare de nu-ţi închipui au turnat vin în paharele înclinate, aşa o cantitate cam de două degete. Cezar se uită cum paharul din faţa lui primea un vin frumos la culoare, dar prea puţin la ceea ce el gândea. Mare pofticios este şi Cezar!

– Acesta este albul sec. Facem examinare vizuală interpretând vinul la lumină pentru a-i vedea limpiditatea, după care meniscul (dunga care apare la contactul vinului cu paharul), fluiditatea, apoi culoarea care este foarte importantă, de aceea se pune în pahar numai o treime din capacitatea lui. Cezar înregistră aceste lucruri, erau interesante. Toţi tremurau paharele în lumina pe care o considera fiecare. Se făceau notări, se şuşotea, se puneau întrebări.

– Acum trecem la examinarea olfactivă, spuse Virgil pentru a cine ştie câtă mia oară în cei zece ani de degustări.

– Se miroase vinul în două moduri. Unul fără să agităm paharul, inspirăm şi reţinem impresia olfactivă.

72

Prin colbul vremii Aşa, foarte bine... şi se uită fix la Cezar.

– Trebuie să ştiţi că mirosul este simţul care are cel mai mare grad de oboseală într-un timp foarte scurt, de aceea vom face pauze de câte cincisprezece secunde după fiecare inspiraţie, totul pentru un rezultat bun. Acum agitaţi paharul pentru a stimula cât mai mult volatilizarea compuşilor de aromă. Asta o faceţi prin rotire sau se încălzeşte paharul cu mâna şi imediat inspiraţi. Prin acest mod vom şti să apreciem calitatea, intensitatea şi persistenţa mirosului.

Cezar a cam înghiţit în sec.

– Atâta muncă pentru o guriţă de vin, asta ar cam fi spus, dar curiozitatea îl linişti.

– Acum urmează partea cea mai interesantă, examinarea gustativă.

Trebuie să ştiţi că gustul vinului are la bază patru gusturi, adică dulce, acru, sărat şi amar. Mirosurile însă sunt foarte multe, să nu exagerez, infinite. Luaţi, aşa, o gură de vin încât să fie în contact cu toată cavitatea bucală. Cezar holbă ochii. Figura lui era de o comicărie, ceva, de nu sunt cuvinte.

– Acum plimbaţi licoare, pipăit-o! Simţiţi fluiditatea? Dar onctuozitatea, alunecarea? Şi catifelarea? Nu ţinem în gură decât vreo cinci secunde cel puţin şi maximum douăsprezece.

Mai spuse ceva Virgil despre accesoriile pentru servirea vinului şi asocierea vinului cu preparatele culinare, lucruri care, după mimica feţei le plăcu tare la toţi. …şi Cezar înghiţi prima gură de vin şi imediat pe a doua. Şi cât de bun era, dar dintr-o gură două nu are ce să fie rău, numai că la vasul unde trebuia să scuipe vinul plimbat, făcu pauză. Îi era puţin ruşine de cei de lângă el însă data viitoare se va ambiţiona. În fond trebuie să înveţe, nu să cadă pe sub mese, aici erau nişte degustători nu nişte beţivi cu acte în regulă, aici el venise cu mare curiozitate nu să se facă de troacă, aici se stă cu eleganţă de curtea regală, nu cu cămăşi scoase din pantaloni. Urmă paharul numărul doi-trei, aici Cezar avea dubii, un vin alb demisec.

– Măi, domnule, Cezar, atenţie, paharul ăsta îţi face cu amândoi ochii! Are o culoare de şampanie veche şi gustul cred că e... mamă, ceaş mai da pe gât vreo două pahare unul după altul, îşi spuse el în gând.

Se spunea multe despre acest produs, toţi plimbându-ţi lecuţa aia de 73

Însemne Culturale vin când în dreapta gurii, când în stânga, pe la bolta palatină şi cu ochii măriţi de fericire o duceau la vasul colector. Cezar reuşi să o plimbe doar puţin aşa la zece grade de axa limbii spre dreapta şi ops, înghiţire!

Cu o figură vădit speriată dusese paharul la nas, mirosea şi el ceva acolo, cine mai ştie ce dar avea o ciudă pe sine de-i venea să ia vreo două sticle de pe masă şi să rupă uşa. S-ar fi dus prin vreo pădurice şi acolo să deguste el cum ştie aceste licori.

– În veci nu ajungi tu oenolog, se certa el şi mai primi o comandă de la oenologul atestat.

– Mai degustaţi pentru buchet!

– Ce buchet, mai, Virgil? Strânge-l-aş la damigeană că-i lăcomos şi ăsta de cred că la noapte n-am unde dormi! Vorbea de-acuma fără întrerupere Cezar cu Cezar.

Luă şi pentru buchet încă o gură, apoi pentru cerul gurii, pentru limpiditate, alunecare, pentru mama lui Virgil, pentru taică-său şi bineînţeles pentru toată delegaţia. Parcă nimeni nu mai era lângă el şi asta era frumos. Eşalonul doi erau învăţăceii şi-şi turnau singuri în pahare. Din pământ apăru Virgil.

– Cezar, cum e degustarea?

– E cam sărăcuţă! Plimbăm aşa o linguriţă de vin prin gură de zici că ai pofta de gheaţă. Mă laşi?

Cu ochii puţin intersectându-se cu alte lini şi cu limba leneşă, se uită admirativ la Virgil şi la restul delegaţiei. N-ar fi crezut că ditamai oamenii buldogi se puteau abţine de la aşa bunătăţi de vin. Frumuseţea veni când moldovenii au scos vinul pentru băut nu pentru degustare. Sau aglomerat mesele de cârnaţi şi pastrame, fleicuţe şi mititei, vânat şi oale de lut. Şi unde nu au umplut fraţii noştri de peste Prut oalele cu vin roşu şi după câteva pahare pline începu cântarea. Cezar vedea ceaţă mai demult dar acum cu slowdownul era de un comic molipsitor.

– Eu ştiu că un pahar de vin pe zi înseamnă doctorie dar de ce din două dai în ciroză? Nu cred asta... două te fac vesel, de la trei capeţi prieteni, patru te atenţionează că trebuie să cauţi pat şi de la cinci încolo trebuie să ai grijă să fie cineva pe lângă tine să te reazeme şi neapărat să aibă şi oţet pentru frecţie. Şi se porni pe un râs de efect. În fond el voia să ştie cum se face o degustare, nu o beţie şi dacă nimeri în a doua parte să fie primit şi vinul 74

Prin colbul vremii dar şi asocierea lui cu preparatele culinare că aşa e omeneşte şi punct.

Cine ştie cât poezie îmbuteliată sau nu s-a consumat, de reţinut este că Cezar a doua zi şi-a luat capul în mâini să poată ajunge la baie. Pe lângă ruşine, s-a căpătat cu o mare greutate în corp şi asta pentru ce?

Oenolog? Dar de unde! Într-un an ajung beţiv notoriu, aşa profesor e mai greu, cred. Sau oenologii adevăraţi nu bagă în seamă vinul aşa ca mine...Parcă eu mai ştiu ce spun, că de gândit nu se mai pune în discuţie. Cică băutura nu rezolvă nici o problemă, dar ce laptele a făcut ordine în Univers?

– Sper să mă trezesc, că mare prost am fost. Este mai bine să laşi băutura, aşa se spune, dar să nu uiţi unde, nu? Ha, ha, ha! Ptiu! Parcă mi-e mai bine... o mai fi pe undeva, pe aici... uitată vreo oală de lut cu vin de-al moldovenilor şi vreo bucăţică de cerb fript?

Sfârșitul nu-i acum!

Roza din Vale – Am visat că vei muri în curând – îmi spuse amicul vădit îngrijorat. Chiar trebuie să pleci?

– Nu-mi fac griji din cauza asta. Nu-ți fă nici tu! Ce, tu nu vei muri? Toți suntem muritori. Așa că voi muri și eu cândva. Dar nu acum, știu sigur asta pentru că nu mi-am terminat misiunea. De fapt misiunea cu care am venit pe pământ mi-am încheiat-o mai demult și am primit alta pe care sunt departe s-o îndeplinesc. Și nici nu sunt semne că ar mai lucra cineva ceva asemănător.

– Și nu te temi de moarte?

– Nu. Mi-a venit să râd când Preafericitul Daniel spunea la televizor că „oamenii trebuie să se teamă de moarte, că au venit pe pământ pentru viață nu pentru moarte!”. După opinia mea, moartea face parte din viață și e chiar cel mai important moment al vieții după naștere. Și când va veni timpul voi pleca, nu cu tot cu trup așa cum mia prezis cândva o clarvăzătoare, nu cred asta pentru că trupul dă semne de oboseală, de uzură și mă anunță din ce în ce mai des că îl 75

Însemne Culturale suprasolicit. Trupul îl voi lăsa aici și se va integra în pământ probabil.

Nici nu mă interesează soarta lui după aceea. Probabil că oamenii vor mai vorbi despre mine un timp și urmele mele vor mai rămâne prin biblioteci, dar nu e nimic sigur și nici nu mă preocupă asta. Poate se va întâmpla ca în America unde cărțile nesolicitate câțiva ani de nimeni sunt scoase din bibliotecile publice și date la topit pentru a face loc altelor noi. Dacă nu te reeditează nimeni dispari și din amintire.

– Și lumea citește din ce în ce mai puțin…

– Nu e chiar așa. Poate că lumea cumpără mai puține cărți, dar de citit citește. Marile biblioteci își fac arhive electronice . Chiar mă gândeam să trimit câteva cărți bibliotecii din Alexandria, dar câți români citesc acolo? Știi, biblioteca din Alexandria e a doua mare bibliotecă a lumii, după cea a congresului american.

– Eu mă cam tem de moarte. Știu că totul moare și nu mă voi putea opune, dar cred că omul trebuie să lupte ca să trăiască.

– Da, dar nu cu orice preț. Încep să-i înțeleg pe vârstnicii care se vaită că i-a uitat Dumnezeu pe pământ și se chinuie. Nu se chinuie degeaba ci ca să-și plătească greșelile și să nu mai dea vina pe un neamț numit Alzheimer că le ascunde lucrurile prin casă.

Mi-am amintit de această discuție citind pe net fel de fel de profeții despre apropiatul sfârșit al lumii, profeții în care nu cred, dar pe care le consider utile pentru că mai amintesc oamenilor de efemeritatea lor, de deșertăciunea acțiunilor lor și-i pun pe politicieni în posturi ridicole în plină campanie electorală. Și lumina dimineții s-a insinuat printre copacii desfrunziți de toamnă care chiar și așa cenușii au frumusețea lor și au răbdare să aștepte primăvara care va veni oricât de grea va fi iarna, chiar dacă unii dintre ei vor sfârși ca surse de căldură sau de lumină, jertfiți pe diferite altare. Nu toți ajung pagini de carte, mulți ajung surcele și-și mistuie amintirile fumegând în sobe. Ca fumul se risipește și amintirea oamenilor…

76

Prin colbul vremii

Gânditorul Lucian Dumbravă În faţă avea cărarea, în dreapta pădurea cuprinsă de remuşcări după o zi în care s-au petrecut în ea drame ale vieţii atavice, retrăgându-se acum, obosită, sub mantia înserării. În stânga, şoseaua asaltată din când în când de luminile farurilor unor vehicule grăbind spre casă sau, din contră, spre cât mai departe de casă. Atâtea grăbiri, atâta grabă... Graba de a ajunge acasă, graba de a te-ndepărta de casă, graba de a lua una dintre aceste două decizii... Mereu suntem mânaţi de câte o grăbire, de câte o urgenţă, până când, într-un final, a ne opri din toată această grabă continuă, devine ea însăşi o urgenţă grabnică. Dacă ne-am pune la modul cel mai serios întrebarea unde şi, mai ales, de ce ne tot grăbim atâta, am putea sta liniştiţi o vreme, căutând răspunsul, şi asta ar fi cu adevărat o bine-meritată odihnă neurgentată de nici o treabă. În faţă avea cărarea, în dreapta pădurea. Era şi o şosea de-a stânga lui, una pe care alergau urgenţele. Cu ceva vreme în urmă, l-ar fi interesat motivele grăbirii, şi le-ar fi imaginat, ar fi căutat, intuitiv, să deducă fiecare grabă în parte, fiecare motiv. Acum nu mai era interesat.

Făcea abstracţie de şoseaua largă, de luminile farurilor unor autovehicule, de zgomotul pe care-l făceau acestea. Prefera cărarea strâmtă şi pădurea oarbă. A avut şi el parte de entuziasme şi grăbiri dar acum era obosit, la fel ca şi pădurea, la fel ca şi ziua... A nu înţelege la timp că ziua a fost mult prea lungă şi că a venit timpul pentru noaptea ta, este dovadă de non-înţelepciune. Privind la trecutul lui de până atunci, la patosul cu care a îmbrăţişat atâtea şi atâtea efemere demersuri idealiste, era convins că şi-a ţinut, încăpăţânat, viaţa într-o continuă eroare. Să crezi în aritmia dintre luminile sufletului şi muzicalitatea gândului bun! Cât de absurd! Cât abstract cuprinde acest crez, mai ales atunci când vrei, nu numai să-l împărtăşeşti şi altora, dar alţii să-ţi fie părtaşi la o astfel de grozăvie! Dintre toate anomaliile pe care le-a zămislit natura la om, nu piciorul prea scurt este vârful, nu absenţa braţelor, nu cecitatea şi nici nebunia, nu prostia sau perversitatea, supremaţia o deţine atributul nenatural de a gândi. Oricine altcineva este acceptat, iertat, ajutat; gânditorul, însă, niciodată. Faptul că cineva 77

Însemne Culturale are această apucătură de neînţeles, acest viciu de a intelectualiza dincolo de reperele care ţin de instincte, de scopul pragmatic, dovedeşte că mamei naturi îi place, uneori, să aibă propriile vicii atunci când creează. În faţă avea cărarea, de-a dreapta pădurea, şoseaua dispăruse sub actul lui de nepăsare. Gânditorul are doar un drum iluzoriu, unul care nu există dar pe care şi-l inventează, îl născoceşte tocmai pentru că are prea multe gânduri pe care vrea să le expună şi altora, vrea, nu să fie înţeles, ci să deschidă altora drumuri pe care le consideră importante, măreţe, drumuri fără de care el, ca şi gânditor, nu-şi poate imagina viaţa, prin urmare, încercând să ofere gândurile lui, el consideră că oferă viaţă, un sens existenţei celorlalţi, de dragul celorlalţi. Dar asta, desigur, e o mare prostie, cine are nevoie de gânduri, atâta vreme cât instinctele ţin loc de orice ideaţie? Asta cu atât mai mult cu cât metoda de inducţie atrage după sine tot felul de probleme, de întrebări care cer răspunsuri, răspunsuri care, la rândul lor, devin bifurcaţii pentru alte întrebări ce necesită alte răspunsuri... Pentru ce atâta bătaie de cap, cu ce sens toate aceste zbuciume, această forţare mentală, atâta timp cât toate astea nu încântă nici unul dintre instinctele de bază, ba mai rău, le taie din elan?...

Nu ar trebui să se mai mire că nu a găsit pe nimeni asemenea, ar trebui să fie uimit că el este aşa, singura întrebare valabilă fiind: de ce s-a născut viciat? Dar asta ar fi o întrebare redundantă, oricum nu ar putea da un răspuns, nu poţi avea răspunsuri convingătoare la capriciile naturii. Poate că aşa cum celorlalţi le face bine să se complacă în a nu intelectualiza, şi lui îi este la-ndemână să nu caute altceva, altă variantă de a fi decât aceea care i s-a dat… Prin urmare, era un dat, la fel ca ceilalţi?... Întotdeauna a considerat că se construieşte pe sine, dincolo de reperele legate de ereditate, circumstanţe, starea lui nativă… A crezut că dacă-şi caută repere dincolo de el însuşi, este pe drumul Adevărului… Şi acum să concluzioneze că, de fapt, tocmai aceste idei, de a se construi, de a căuta adevăruri, de a ajunge la performanţa de a privi dincolo de el însuşi, toate aceste ambiţii având la bază crezul că dincolo de om există şi latura umană, depăşirea atavismului şi atingerea sublimului intelectual, să ajungă aici, la concluzia că toate astea nu sunt decât un alt dat, tot o formă gata construită doar că de o factură mai 78

Prin colbul vremii rară…

Se auzea clipocitul unui lac, nişte broaşte orăcăind o simfonie de dragul nopţii. Cărarea se încheia într-un lac cu broaşte, şoseaua dispăruse demult, pădurea dormea visând ceva fără el iar el nu mai simţea nimic din toate câte i-au fost grele sau altfel, nici speranţa găsirii unui semen, nici exaltarea câte unui răspuns, nici întrebări nu mai avea, nici nu mai conta ceva anume. Ceea ce simţea era un imens gol interior, golul care absoarbe, care seacă… Acel gol mai împovărător decât orice plin, golul de fiinţă, golul care este, de fapt, certitudinea singurătăţii depline, fără echivoc, fără speranţă, singurătatea gânditorului, a omului îmbolnăvit de viciul căutării ideii de corect din tot şi toate, nu de dragul lui ci de dragul Adevărului şi din iubire pentru oameni. Pentru acei oameni care nu au nevoie de nici un fel de adevăr.

Nu a fost niciodată vreo şosea, nici pădurea nu a existat niciodată; cărarea a devenit caducă şi s-a sfârşit… Pe lac, orăcăiau broaştele.

Fals privind identitatea Florin Roman Am văzut de după acest colţ de veşnicie cum s-a împiedicat istoria de ultima respiraţie a celui mai mic copil al lui Brâncoveanu. Se spune că pe atunci oamenii erau proşti şi înapoiaţi: îşi dădeau viaţa pentru o amărâtă de idee. Astăzi femeile se machiază, se vopsesc, se epilează, se siliconizează, se tatuează, se piercinginizează, se pantalonizează, se masculinizează.

Se zice că pe vremea aceea tristeţile stăteau înşiruite, una după alta, la porţile din lemn ale bordeielor, ale conacelor, ale schiturilor, şi nu puteau să intre. Astăzi bărbaţii îşi rad barba, se epilează, se tatuează, se piercinginizează, se efeminează.

Se vorbeşte că pe atunci răsăriturile şi apusurile revendicau un rost şi o rânduială. Astăzi: în pământ, în apă şi în aer – otravă, în loc de familie – concubinaj, în loc de copii – prezervativ, antibaby, avort, în loc de hetero – tot mai homo, în loc de dragoste – tot mai sex.

79

Însemne Culturale Se mai spune că în vremurile acelea trandafirii minţeau frumos, visele mureau tandru iar cerul se prelingea din când în când pe câte o barbă de călugăr ce inspira şi expira în silabe de rugăciune. Acum: în alimente – e-uri şi conservanţi, în vin – apă şi pastile, în sport – dopaj şi blaturi, în muzică – play-back şi voci prelucrate electronic, în literatură – plagiat, în studiouri – aplauze la comandă. Deasupra – soarele, luna şi timpul stinghere, fără decor. În loc de cărţi – TV, PC, telefon mobil, e-book, în loc de scrisori – e-mailuri, în loc de cultură – maculatură, în loc de ştiinţă – diplome. Dedesubt – pământul ars şi crăpat.

Se zice că în vremurile de demult oamenii, neavând şcoală, vorbeau între ei cu cuvinte precum: credinţă, nădejde, dragoste, romantic, preot, cruce, sfânt, post, rugăciune, liturghie, milostenie, literatură, biserică, iertare, răbdare, carte, roman, smerenie, bunătate, blândeţe, voievod, duhovnic, spovedanie, împărtăşanie, bucurie, pace, înţelepciune, ţară, popor, erou, martir, jertfă, Înviere. Omul de azi, foarte învăţat, foloseşte termeni precum: trend, cool, job, ONG, bancă, credit, contribuabil, shopping, rată, card, euro, sexy, yoga, NATO, UE, FMI, alegeri, democraţie, partid, congres, parlamentar, senzaţional, breaking-news, rating, talk-show, prime-time, reclame, ştiri, divertisment, presă, internet, facebook, brand, supermarket, globalizare, multiculturalism, ecumenism, drepturile omului, Curtea europeană, Parlamentul Europei, homosexualitate, integrare, minorităţi, comisar, împrumut, raportor, monitorizare, aderare. Ţiganii s-au emancipat şi ei, devenind rromi, şomajul s-a edulcorat în disponibilizare, întâlnirile amicale au ajuns socializare.

Se mai vorbeşte că pe vremuri stelele scăpărau divin în adânca taină a nopţii şi oamenii ştiau să vorbească cu ele şi să asculte cum creşte iarba. Astăzi: în loc de Biblie – Playboy, în loc de reviste de cultură - tabloide, în loc de Codul bunelor maniere – Codul lui da Vinci, în loc de cină romantică – fast food, în loc de şezătoare – discotecă, în loc de tămâie – fum de ţigară, în loc de poezie – mitocănie.

Se mai spune că satul românesc tradiţional veghea cuminte şi blând succesiunea anotimpurilor, într-o linişte atât de firească... Acum: în loc de Ion - Robert, în loc de Mărie - Jennifer, în loc de Eminescu – Dan Brown, în loc de Nică al lui Ştefan al Petrei – Harry Potter.

80

Prin colbul vremii Se mai zice că pe vremuri oamenii nu aveau nevoie de ştiri, ci doar de veşti, iar cuvântul dat avea valoare de lege. Din lumea aceea aproape uitată doar un porumbel întristat mai vine din când în când să planeze prin întunericul postmodern al actualităţii, şi în zborul lui mirat un om cu o cruce repetă, suspinând, un verset din Evanghelia lui Matei: „ Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”... „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi”…

Înger mic Cipi Pe ușa, din dreapta, scria „Sala de operații nr.13”... Dincolo de ușă se aude mișcare. Sunt doi chirurgi și restul echipei. Operația lor era, încă în desfășurare. La un moment dat se aude un sunet de semnal: – Tic, tic, tic........... Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiic... și apoi liniște deplină.

Unul dintre chirurgi spuse: – Gata! S-a stins! Încă un suflet de înger pierdut!

Chirurgul, familial și sufletist de fel, se întristă. Cu ochii tulburați în lacrimi, spuse: – Ora decesului 19:45, data de 13 februarie 2013.

Apoi, încet, încet, își scoase mănușile și se descheiase la halat. Cu pași mărunți se îndreaptă spre cabinet, fără a mai privi înapoi la cele întâmplate. Nimeni nu mai zise nimic. Cel de-al doilea chirurg își scoase și el echipamentul de operație, îl aruncă în zona de deșeu medical și spuse, foarte pe scurt: – Pe mâine!

– Noapte bună, spuse o asistentă, rămasă să facă curățenie.

A venit și ziua înmormântării îngerului: un copil de 14 ani, rămas fără părinți, ce a crescut pe străzi de la 10 ani doar pentru faptul că părinții l-au abandonat intenționat. Chiar dacă a fost abandonat copilul și-a iubit părinții. Ca să nu îi facă de rușine și-a ascuns adevăratul nume. Copilul avea la el, într-un carnețel, o poză cu un înger. Sub poza îngerului era trecut un nume: „Holy Angel” – înger sfant. Acest nume îl folosea câteodată, dacă avea să fie întrebat.

Copilului îi plăcea să asculte muzică. În preferințele lui nu avea un 81

Însemne Culturale gen anume, el păstra cu tărie o cutiuță muzicală, pe care o primi cadou de la un vânzător de butic, din cartier. Se învârtea cheița de trei ori peste cap și suna o melodie foarte scurtă; avea doar refren: Obosit de drum și cale Călător fără răbdare Suflet blând, nevinovat Sfântul Duh nu te-a uitat!

Inima la cer o pune Al tău înger păzitor Și de poți în suflet spune Cântec dulce, cânt de dor!

Ceremonia de înmormântare s-a făcut foarte repede, căci pentru micuțul înger nu avea cine să plângă.

Undeva la miezul nopții, natura stârni o supărare, grea ascunsă în spatele norilor întunecați. Și ploua rar, apoi des, apoi torențial, până când norii au început să se rupă. În cimitir nu mai era pic de gălăgie, în afara ploii grăbite care dorea cu ardoare să sărute pământul. Stropii de ploaie își făcuseră loc printre crăpăturile uscate ale pământului, ars de puternica arșiță, ce domnea în plin sezon.

Astfel, câte un pic, câte un pic, apa ajunse pe sicriul de lemn uscat al copilului. Se strânse într-un loc. Și s-a strâns și s-a strâns, iar prin marginile de îmbinare, apa își face intrarea în noua casă. De aici nu a mai fost mult până când a făcut și ultimul pas: a picurat pe fruntea copilului și, mai mult, s-a prelins pe obrăjori. De rece, înăuntru cum era, obrăjorii începeau a-i sclipi în întuneric. Stropii îi mângâiau obrajii reci și lipsiți de viață. Trupul nemișcat al băiatului a început să transpire.

După ceva timp, trupul neînsuflețit a început să se încălzească.

Astfel că se întâmplă și minunea: inima băiețelului pornise din loc.

Vibrația inimii îl facea să tremure, parcă voia să se ridice la suprafață. Încet, încet, sângele se puse în mișcare.

La un moment dat, copilul deschise ochii: neclipind, el încă sta nemișcat. Nu știa ce sa creadă: este viu sau încă se află în lumea celor de dincolo? La prima clipire întoarse capul spre stânga, apoi spre dreapta. Simțea că este înghesuit. Imediat privi și la picioare, dar ceea 82

Prin colbul vremii ce văzuse nu prea îl încântă.

Atunci realizase că este într-un sicriu și se întrebă singur : - Cum am ajuns aici? De ce încă mai trăiesc? Of Doamne, dacă tot am fost bolnav!... Mi-a plăcut mai mult în lumea celor de dincolo!

Acolo e lumină, bucurie și nu lipsea nimic... Aici e întuneric și e frig și nici nu am pe nimeni aproape!

Vru' să gesticuleze, însă, când mișcă mâna dreaptă se lovise de ceva. Se lovise de cutiuța muzicală, pe care o ținea mereu la el. Rotise de cheiță și ascultase acea melodie. Pentru moment muzica înveseli puțin atmosfera. Cu un pic de efort își smulse un zâmbet. Era fericit, extrem de fericit. Credea că nu o să mai audă vreodată muzica.

Dar nu se putea bucura foarte mult de acest moment. Lipsa oxigenului începuse să își facă apariția. Singura lui opțiune a rămas doar rugăciunea: Doamne, Doamne, Ceresc Tată De iertare să am parte Doamne, Dumnezeul meu Primește-l sus pe fiul tău Numai bine am făcut Căci părinții nu m-au vrut Soarta nu m-a ajutat Destinul doar m-a încurcat Durerea mea tu o alintă Vocea Ta simt că mă strigă Viață veșnică, se pare O să am în Rai, eu oare?

Simțea cum presiunea îi creștea în vene. Frica își face apariția determinandu-l să își piardă cumpătul și să se agite. Începuse să se zbată. Dar nu pentru mult timp. Pentru o clipă încercă să se potolească, când, imediat își luase cutiuța muzicală în mână și-i dădu' drumul din nou să cânte.

Muzica îl liniști. Închise ochii și mâinile pe lângă corp le așeză.

Cutiuța muzicală rămase pe piept, pentru a mai da inimii impuls să funcționeze.

După 5 minute inima se opri din loc. Băiețelul murise fericit: cu 83

Însemne Culturale muzica la suflet. Muzica se oprise și ea.

Sicriul sclipea, în interior, de o lumină puternică: spiritul se ridică și își îndreaptă pașii spre un cerc mare de lumină care îl striga întruna : – Nu te teme! Vino!

Cu o un ultim zâmbet a privit înapoi spre trupul neînsuflețit; apoi întoarse capul și pașii cu încredere spre liniștea Domnului. Își găsise calea!

Accidentul Dorina Pop Câțiva stropi obraznici plasați pe geaca mea de piele, insistă să-mi amintească de emoțiile amestecate în culori contrastante, mulate pe cugetările mele incolore. Melindei nu-i pasă că mamei i se numără clipele. Sigur se ascunde în spatele unei grabnice căsătorii. De ce n-a acceptat atunci când i-am oferit inelul cu smarald? Sau în urmă cu trei ani când sorbeam din aceeași bere pe țărmul mării? Acum!? Și în fond ce sunt eu, un trofeu sau banii mamei îi fac cu ochiul? Temerile mele se interpun între roțile surescitate și pietrișul umed. Am evadat fără nici o reacție. N-o mai iubesc? Rutina s-a amestecat între noi, umbrind puțin pasiunea.

Natura dezlănțuită insistă să-mi împingă trupul spre realitate.

Tremur. Nu mi-e frig, însă mesajul primit prin telefon cu puțin timp în urmă mă apasă: Vino urgent! Mama e în spital la terapie intensivă.

Adela. Am vrut să identific mai multe amănunte, dar soră-mea „ inteligentă” și-a închis mobilul.

Când ajung la șosea, gânduri încâlcite fug pe lângă motocicletă.

Privesc împrejurimile dornic să constat cât mai am de parcurs. Ce-ar fi s-o iau pe scurtătură? Nu, mai bine măresc viteza. Orașul mă salută cu aroma sa de gri autumnală. Opresc lângă un copac să-mi trag sufletul.

Fumul unei țigări aprinsă-n pripă îmi sudează surescitat echilibrul.

Decantez reflecțiile încurcate în destinul meu îmbibat în ploaie.

Răspunsul cu care sunt dator iubitei mele poate să mai aștepte, în schimb mama are acum nevoie de dragostea și prezența mea. Arunc 84

Prin colbul vremii mucul de țigară într-o baltă de lângă copac și sar pe motor.

Sincronizarea roților cu asfaltul mă deconectează de la problemele apărute. Culoarea roșie a semaforului îmi oferă un moment de răgaz. Pe trecerea de pietoni, o băbuță își târâie căruțul, probabil plin cu alimente.

Imaginea mamei îmi apare în față. Prospețimea zâmbetului ei schițează o mână întinsă. La culoarea verde demarez. O pocnitură puternică mă aruncă pe trotuar. Falca stângă se intersectează brusc cu asfaltul umed. Încerc să mă ridic. Neputința mă determină să-mi pipăi durerea localizată în piciorul stâng. Simt cum un lichid impulsiv acoperă suferința. Timpul moare când ceața îmbracă clipa.

Trezit, încurcat în perfuzii și cu un picior agățat, privesc nedumerit pereții albi și tăcuți. Totuși o umbră de speranță îmi luminează chipul.

Cuvintele se ascund în lacrimă, când sora mea se apropie de pat.

Protectoare, îmi cuprinde mâna dreaptă cu mâinile ei finuțe și reușește să-mi transmită calmitate: – Mama e mai bine... Încerc să adun câteva firimituri de curaj. Nu zic nimic. Cuvintelemi zac în neființă împotmolite în esofag. Privirile noastre s-au încrucișat în surâsul unei acalmii. Vocea mea șoptită cerne un mesaj de iubire: – Du-te la mama, eu mă descurc și... spune-i c-o iubesc.

Epuizat de situație, mă refugiez în melancolie. Parcă o zăresc pe Melinda alergând pe un câmp de narcise cu inelul de smarald în mână.

Zâmbește și-mi face cu mâna. Tălpile ei fragede rup tabloul stropit cu alb, apoi ating răcoarea pârâului. Lunecă pe un bolovan și cade. Inelul de smarald alege agitația susurului de apă și-și caută calea plutind spre izvorul unei trăiri apuse. Mă trezesc brusc. Privesc spre fereastră.

Stropii de ploaie se încâlcesc în șoaptele bocetelor mele.

Gust plictisit din felia tristeții și mă agăț de punctul imaginar din vârful ghipsului, unde timpul îmbracă speranța în mătasea învolburată a vieții.

85

Însemne Culturale

Einil alarop’met (Linie temporală) - prolog Costin Andrei Bolache „Chemați tămaduitorul, repede!” tună una din Surorile Luminii; vocea ei se auzea pe întreg holul. „Pierde foarte mult sânge, nu va rezista mult dacă ceva nu este făcut!” privea cu lacrimi în ochi, simțindu-se neputincioasă, așteptând poate pentru un miracol.

O fetiță ajutătoare plecă imediat din cameră după Preotul Salor Rufet, tămăduitorul satului. Holul era îndelungat, pe pereți găsindu-se tot felul de picturi înfățisând preoți, războinici ajutând oamenii ori luptându-se cu forțele întunecate ale lumii.

Ieșind din cladirea mânăstirii și traversând curtea mare cultivată cu tot felul de plante și flori, nu trecu mult până a ajuns la casa preotului. „ Parinte Salor! Parinte Salor!” bătea cu putere în ușa. „Da, acum vin!” vocea îi era bătrână și uscată, de abia auzindu-se de după ușă, pe care o deschise încet. „Aaah, Plia, ce s-a întâmplat? Pari foarte agitată, nu vrei să intri să bei o cană de ceai?” bătrânul o privea cu ochi calzi; i-a purtat de grijă de când era mica, de când părinții ei au fost răpuși de o boală cruntă. „Nu pentru asta am venit!” abia abținându-și lacrimile. „Fenia... fiica voastră!” zicând acestea, fâșii de lacrimi își făcură prezența pe obrajii ei și Salor întelese de îndată ce s-a întâmplat. „Repede copilă, spre mânăstire.” Cuprins de o aură mai gravă, își luă trusa de instrumente și niște poțiuni de pe masa de lucru și se grăbi spre curtea interioară a mânăstirii.

Timpul zilei era în jur de amurg, cerul avea o nuanță de violet argintiu. Păsări de tot felul zburau pe deasupra satului iar vântul defrișa copacii cu lamele sale de aer. Preotul părea din ce în ce mai deznădăjduit cu cât se apropia de clădirea sacră. „Totul trebuia parcurs în mod curat, pregătirile au fost facute cu îndeletnicire...” mormăi pentru el; gândurile îl nelinișteau. „Fenia, fii puternică, fiica mea!”

Ajuns în fața mânăstirii, coti un ochi rapid spre vârful clădirii, unde salașluia lumina sacră, cadou din partea uneia dintre divinități pentru toate mânăstirile tărâmului. „As o iit ni azap, enapat’s!” Se rugă în fața luminii și intră, cu Plia în urma sa.

86

Prin colbul vremii Holul i se părea interminabil; din cauza grabei și a grijilor începuse să transpire. Ochii oamenilor din picturi parcă îi urmăreau fiecare pas, judecându-l și în același timp dându-i speranță în timpul lui de restriște. „Am ajuns cât de repede am putut, cum rezistă?” Cum intrase în încăpere toate capetele s-au întors spre el. Prima ce-l observase fu Laria, Sora Luminii însărcinată cu grija Feniei. „Nu mi-am închipuit că o să se întâmple așa ceva, totul decurgea bine până când...” dar Salor o oprise văzând-o toată lacrimi. „Știu, Laria, din această cauză te-am ales pe tine pentru asta! Acum dați-vă la o parte, vă rog, trebuie să intervin!” se așeză lângă Fenia și o strânse încet de mână, „Plia, am să te rog să părăsești camera, momentul acesta nu este pentru o fetița ca tine.” Îngrijorată, fata refuză. „NU, vreau să ajut, face parte din familie și...” se înecă în lacrimi. „Plia, te rog, fă cum iți spun!” luase un ton mult mai grav ca de obicei. „Știu că vrei să ajuți, dar tot ce poți să faci acum este să te rogi.” Fata plecă aproape scâncind, iar preotul se întoarse către fiica sa.

Deschise trusa și scoase dinăuntru o poțiune. Se uită încă o dată la fiica sa, ce stătea leșinată pe un pat format din lemn, o saltea de bumbac și o pernă din lână, îi deschise ușor gura și plasă poțiunea pe buzele ei, licoarea turnând repede pe gatlej. Își descoperii mâna de sub învelișul robei și încet o puse pe pieptul ei. „Azaev’las lutel’fus at’seca, Drosoc, rup is t’neconi et’se!” în timp ce incantă, fâșii aurii de lumină își făcură prezența din capătul brațului său și traversară spre corpul Feniei, învăluind-o, făcând-o să pară o ființa divină. În cateva clipe, lumina dispăruse. Sângerarea Feniei se oprise iar speranța apăru înapoi pe fețele celor din cameră. „C’semut’lum, enapat’s!” Își șterse sudoarea după frunte, închise trusa de instrumente și ridicându-se, se întoarse câtre Laria. „E bine că am ajuns la timp...” rămășițe de transpirație încă îi guvernau obrajii, însă nu le băgă de seamă, fiind bucuros că a salvat-o pe fiica sa. „Unde este?” întrebă pe un ton hotărât și îngrijorat deasemenea. Laria îl privi cu o față palidă pentru câteva momente, apoi un zâmbet se întrezări pe buzele ei. „Este în siguranța!” dintr-o cameră alăturată, un scâncet fad se auzea, devenind tot mai zgomotos, când o altă soră a luminii intră în încăpere. „Rage ca un luptător în mijlocul câmpului de bătălie, la fel ca tatăl lui și odinioară, bunicul lui.” La auzul plânsetului, ochii bătrânului i se umpluseră de lacrimi și luă pruncul în brațe. „Voinicule, în sfârșit te 87

Însemne Culturale am în brațe... ne-ai făcut să așteptăm și ne-ai dat și niște palpitații de pomină.” aproape râse zicând asta; copilul acum se liniștise, dar o lacrimă a bătrânului scăpată pe mâna lui mică îl făcu să se miște. „Fiul meu!...” vocea seacă îl speriase pe Salor, aproape țopăind cu pruncul în brațe. „Fenia, te-ai trezit!” se apropiase de fiica sa, înmânându-i copilul încet, „Acesta este băiatul tău.” Femeia rămase mută de uimire și admirație pentru ființa minusculă și de culoarea unui alb un pic înroșit. Copilul îi prinse degetul cu mâna și începuse, în înțelegerea lui, să se joace cu el. Femeia râse și se întoarse către parintele ei „Tată... am să-l numesc Rocar.” Preotul și surorile luminii aproape ca nu își puteau crede urechile, nepotul lui Salor Rufet să fie numit după primul preot războinic al Ordinului Luminii lui Drosoc, răposatul Rocar Latur, care a trăit pe acel tărâm cu mai bine de 1000 de ani în urmă; legendele sale erau grandioase, pline de aventuri, uneori sângeroase, alteori pline de recompense sufletești ori materialiste. Un zâmbet își făcu apariția pe fața bătrânului, „Un nume după sufletul ce îl afișa cu numai câteva momente în urmă!” îi puse pruncului mâna pe creștet și îi sărută fruntea, „As eif tat’navucenib!”

Dintr-o dată, Rocar începu să plângă groaznic, încât cei din cameră s-au speriat. Un frig nemaîntâmplat prin zona aceea își făcură prezența, geamurile din toate camerele au prins îngheț, forme cât mai stridente își faceau apariția din cauza câtorva picături de condens care încă mai încercau să reziste frigului, astfel încât la sfârșit geamurile parcă plângeau. „Ma tinev ur’t’nep ae...” Toate capetele s-au întors spre unde se auzea vocea. Era una prăfuită, la fel de rece după cum se simțea în jur. O figură de om statea în pragul ușii, nimeni nu putea să îi descifreze fața; toate lămpile au fost stinse din cauza vântului năpraznic. Doar aștepta, după declarația făcută, nici că nu s-a mai mișcat din loc. Toți din încăpere erau smirnă, de parcă sufletele lor înghețaseră, doar Rocar cânta în continuare în plânset. Dezmeticindu-se, Salor luă inițiativa, „ Repede, Laria, ia-l pe Rocar și du-l să fie în siguranța!” apoi, luând o statură impozantă, cu roba de preot războinic pe el, „Ce ești, demonule?

Pieri de aici!” răcni bătrânul, dezvăluindu-și mâinile purtate de război și tămăduiri, gata pentru a-și proteja fiica. „Tată...” icni Fenia. Pe când Laria își strânse curaj să treacă pe lângă figura acum mutată cu un pas mai în fața; văzuse clar că o ignoră și pe ea și pe prunc; făptura misterioasă se apropia încet spre pat, dar cu ochii ațintiți spre Salor. „ Nu sunt om, dacă asta întrebi, preotule războinic, dar nici demon... Eu 88

Prin colbul vremii doar păstrez Echilibrul!” bătrânul se uită nedumerit, nu putea crede în ce auzea, „Echilibru, despre ce vorbești, netotule, am zis să te faci dispărut!” Acum se apropia mai rapid ca înainte, astfel încât Salor sări în fața lui, încercând să-l prindă de mână dar aproape că-i îngheță pe loc, „Tată, nu!” țipă Fenia din pat, încercând să se ridice, dar încă prea slăbită de pe urma sarcinii. „Nici un muritor nu mă poate atinge fără să înghețe... nici măcar preotul razboinic Rocar, când Echilibrul a cerut viața lui...” în vocea lui parcă se cunoștea o urmă de regret, dar nimeni nu putea să-și dea seama cu siguranță; surorile luminii stăteau ghemuite într-un colț al camerei, toate rămase îngrozite iar Salor gemu cu ochii aproape goi de voință. „Nuuu... dacă ești atât de bătrân, și pretinzi că iai luat viața lui Rocar, preamăritul preot războinic al Ordinului Luminii lui Drosoc... atunci... tu ești... Et’raom, din Ordinul Primilor Născuți! În limba comună, numele-ți este... Moarte!” lacrimile îi inundau obrajii, dându-și seama ca nu era nimic ce putea să facă pentru fiica sa; atât de tare îl durea sufletul, încât uită cu totul de mâna sa înghețată. „Tată... totul va fi bine, eu... știam că va veni.” Et’raom se opri de îndată și așteptă, iar preotul o privi cu o uimire speriată. „Da... de mai multe nopți la rând, visez la o figură rece, cu ochi de safir, ce mă poartă pe drumul fără întoarcere.”; acum că rafala de vânt se mai potolise un pic, toți din cameră au vazut mai bine figura aproape palidă, cu pielea sa de un argintiu azurat iar ochii de un albastru cum nici cerul nu putea desprinde. În timp ce femeia descrisese visul, figura întunecată se apropiase de patul în care stătea. „Salor... te-ai rugat lui Drosoc pentru sufletul fiicei tale... aș vrea să spun ca îmi pare rău ca îi iau viața, dar am inima înghețată de mult. Sufletul ei se va întoarce la Drosoc, dar așa cum voi aveți îndatoriri către divinitățile voastre, așa am și eu către ale mele...” Salor nu mai știa încotro să se uite, ori la Fenia, care încerca să rămână calmă, dar îi citea frica în ochi, ori către Et’raom, pe care ar fi vrut să îl ucidă, dacă ar fi putut... dar știa că nu era destul de puternic, și nu cu mâna înghețată. „Măcar permite-ne să ne spunem adio.” îl rugă resemnat, și cu barba udă de lacrimi. Et’raom dădu din cap, și se puse din nou în postura de așteptare. „Fenia... fiica mea, iartă-mă, nu am putut să te salvez!” bătrânul pică la marginea patului, cu mâna înghețată ținând-o strâns lângă corp, iar cu cealaltă o strângea pe fiica lui de braț. „Nu e nimic de iertat, tată, noi și EL... facem parte din culturi diferite... dar Echilibrul se aplică 89

Însemne Culturale pentru toate rasele.” Încercă să schițeze un zâmbet, în speranța de a-l calma pe tatăl ei, dar fără folos, în scurt timp începuse să plângă și ea.

Se îmbrățișară, îl sărută pe frunte, iar preotul pe ea deasemenea; acesta era obiceiul la oameni când își luau adio. „Să ai grijă de Rocar, tată, e mic și are nevoie de îndrumare. Și, te rog, ia legătura cu Daros, fratele meu, fiul tău... trebuie să știe cât mai repede despre tot ce s-a întâmplat aici.” îl rugă în cel mai hotărât mod, uitând de orice durere, și încercând să facă pace cu ce urma să vină. „Promit, Fenia!” răspunse bătrânul, încercând să se îmbărbăteze, dar fașiile de lacrimi încă își croiau drum spre obrajii săi acum roșii. „Este timpul, copilă... tot ce pot să promit este că nu o să te doară!” acum vocea lui Et’raom era mult mai calmă, aproape familiară. Femeia se lăsă întinsă pe spate, cu capul încă privind spre tatăl ei. „Te iubesc tată!” părea cu totul netulburată în acel moment, „Te iubesc Rocar! Să crești la fel de puternic și de mândru așa cum a fost tatăl tau...” în ultima ei clipă, se gândi la fiul ei, gând ce îi permise un ultim zâmbet. „ Și eu te iube...” dar bătrânul nu a avut timp să ducă la bun sfârșit răspunsul, mâna rece atinse pieptul femeii, un vârtej blând de zăpadă începuse să danseze în jurul lor, iar în câteva momente, Et’raom dispăruse, lăsând în urmă doar trupul Feniei, cu ochii fără vlagă, privind goi prin cameră dar ațintiți asupra tatălui ei iar preotul pică leșinat la marginea patului, lăsând surorile luminii în țipete de groază.

Index limba anamor: Alfabetul este ca și în limba romană, minus litera k.

Nu există diacritice. Limba este formată prin inversarea fiecărui cuvânt din limba romană, fiind adăugate câteva reguli noi de citire și scriere. Atunci când un cuvânt în limba anamor conţine două sau mai multe consoane, se pune apostrof între ele, iar consoanelor din mijloc li se adaugă în citire (nu și în scriere) vocala e în spate.

Exemplu : pentru > er’t’nep [er-et-nep] În cazul în care un cuvânt începe cu 2 consoane respectiv se termină cu 2 consoane, primei, respectiv ultimei consoane i se adaugă vocala e în spate în citire.

Exemple : mulțumesc > c’semut’lum [ec-se-mut-lum] stăpâne > enapat’s [e-na-pat-es] Accentul se pune în general pe ultima silabă a unui cuvânt, mai puțin în cazul cuvintelor ce conțin două consoane la sfârșit. Pentru cuvântul enapat’s, accentul se pune pe silaba pat.

Totuşi, pe parcurs ce povestea va fi continuată, universul literar 90

Prin colbul vremii extins, limba anamor va fi foarte probabil supusă altor schimbări.

Traduceri : „As o iit ni azap, enapat’s!” : „Să o ții în pază, stăpâne!” „Azaev’las lutel’fus at’seca, Drosoc, rup is t’neconi et’se!” : Salvează sufletul acesta, Drosoc, pur și inocent este!” „C’semut’lum, enapat’s.” : „Mulțumesc, stăpâne.” „As eif tat’navucenib!” : „Să fie binecuvântat!” „Ma tinev ur’t’nep ae...” : „Am venit pentru ea...”

Ce visam şi eu odată – cariera mea de piatră Elena Șerban Pe o pânză de lapte, cu aţă de cer mă învăţa bunica să cos cruciuliţe. „Şi-acuma-mpunge acu’-n fundu’ lu’ ăla”-mi spunea şi râdeam, apoi vedeam cum pe buzele ei umede luceau razele soarelui în dimineţile răcoroase de vară, lângă grădiniţa cu flori.

Se spune că jocurile copilăriei te formează şi te pregătesc pentru alegerea ocupaţiei de mai târziu, când trebuie să-ţi iei propria cale de hăţuri ca s-o învârţi cum îţi e priceperea.

Mie îmi plăcea să tricotez, să croşetez, să cos la gura sobei ori în grădină, îmi plăcea să visez, să mă plimb în vie, să mătur bătătura cu târnul, să dau de mâncare la „orătănii”, să privesc pe buna cum spală rufe cu apă de ploaie şi săpun de casă. Dar în capătul viei era fascinaţia maximă: se deschidea un orizont plin de necunoscute. Undeva acolo era şi pădurea, după câmpul cultivat unde îl găseam mereu pe Ion al lui Rebreanu sărutând pământul. Îmi plăcea să-mi aleg întâmplările petrecute dincolo de linie, imaginându-mi trasee nebănuite în păduri cu elfi şi spiriduşi. Îmi agăţase bunicul un leagăn de linia cerului şi zburam pe aripa gâscanului cu Nils. Mai târziu descoperisem gramatica şi-l necăjeam pe Statu-Palmă Barbă-Cot analizând zeci de fraze fără pauză, ori, şi mai târziu, când mă dăduse tata să învâţ matematici cu prietenul lui inginer, îmi luam Gheba în vacanţă şi uitam de mine meşterind ecuaţii.

La şcoala generală eram cu totul prezentă la orele de lucru manual, 91

Însemne Culturale gramatică şi compunere, abia mai târziu la matematici. La lucru manual învăţam mai multe decât îmi arătaseră mama sau bunica, era un nivel avansat şi mă simţeam în largul meu că mă pricepeam şi eu la ceva, deşi lucruşoarele colegelor erau mult mai frumos realizate. Un mare şoc am avut când profesoara ne-a anunţat că e ultima ei oră de predare. O lege absurdă interzicea lucrul manual diferenţiat după sexul copilului, urma ca fetele să facă aceleaşi operaţiuni ca băieţii: la pilă şi la menghină, ceva, nu înţelegeam ce. Colegele mele se bucurau, de acum nu mai erau nevoite să roage pe bunici să le coasă, tricoteze sau croşeteze...

De acum se apropia şi treapta întâi şi foarte greu îmi era că nu ştiam ce vreau să mă fac. Se spune că naşii au datoria ca la botez să-ţi prezică meseria pe care s-o alegi, ai mei au spus să mă fac ce vreau eu.

De unde să ştiu eu ce să vreau? Eu vroiam să fiu Maria din „Ciocoii vechi şi noi”, Saşa Comănăşteanu din „Viaţa la ţară”, Vera din „Cartea nunţii” şi „Heidi, fetiţa munţilor”. Cum acces la informaţii nu aveam, auzise tata că trebuie să mă fac ori asistent medical ori contabil. Eu am căzut pe gânduri şi am spus că injecţiile nu-mi plac, dacă văd sânge leşin şi dacă stau pe scaun să tot socotesc prea multe ore mă lipesc de scaun. N-am avut încotro, dintre două meserii ce-mi păreau imposibile am ales să merg la Liceul sanitar. Greşit. Nu am avut orientare bună niciodată. Cu nota care m-a trecut pe lista respinşilor aş fi intrat la Liceul economic. Cu un liceu mecanic eram datori cu toţii, odată ce fuseserăm respinşi la liceele „bune”. Nu ştiu dacă mi-am găsit meseria potrivită, insă nu mi-am vândut sufletul compromiţându-mă. O cale constantă tot a existat, cu încetul, foarte cu încetul am ajuns să am totuşi o meserie: contabil primar, adică fără studii superioare. Nu am devenit Maria, ci mai degrabă soţia lui Păcală descrisă de Petre Dulfu, pe Saşa am îngropat-o în amintiri, mi-am dat seama că povestea Verei era ficţiune, iar Heidi va rămâne modelul meu...

Astăzi copiii merg la facultate pentru că e „în trend”. Rareori îşi aleg o meserie. Fără studii superioare, care, de fapt, uneori, se rezumă la o diplomă, pot fi respinşi chiar şi la candidatura pentru un post de menajeră, bonă, vânzătoare la plafar sau agent de vânzări; cu studii, dacă îşi petrec anii studenţiei învăţând cu elan şi conştiinciozitate toate materiile riscă să caute mult timp un job, nu sunt acceptai pentru că „nu au experienţă”, pe care... unde să o capete, aşa că lucrează orice fiindcă 92

Prin colbul vremii părinţii sunt îngropaţi în datorii.

A studiat managementul şi a lucrat ani buni ca agent de vânzări învăţând să exagereze calităţile produselor, a îngrăşat pe rând conturile patronilor până a găsit o firmă serioasă unde să lucreze pentru un salariu decent, dar, ce păcat, între timp a învăţat să ia şi pentru el, câte o felie mai întâi, ca apoi să care cu vagoanele pentru că soţia lui are un salariu cu mult mai mare şi nu se mai simte bărbat. Ca să-şi poată însuşi venituri necuvenite cât mai mari se documentează foarte bine citind cărţi despre arta vânzării prin persuasiune, păcălind clienţii patronului care-l plăteşte decent.

De la compania de telefonie mobilă au plecat în masă mulţi preţioşi vânzători de contracte de servicii pentru că se simţeau pierduţi în mulţimea de angajaţi şi nu aveau posibilitatea să se afirme, să aibă personal în subordine, să fie „manageri”. La numai 22-25 de ani au înfiinţat firmă modernă de produs bani exploatând imagini carnale cu tinere: video-chat, un business înfloritor în acest timp la români. În studiourile celor 7 păcate meseria se numeşte „trainer” şi rolul lor este de a antrena, pregăti, coafa, machia, îmbrăca tinerele talentate în arta „ conversaţiei” cu bărbaţi aflaţi într-un colţ de lume la computer, aşteptând cu ardoare să vadă un sfârc şi să se lase tanga mai jos. „ Trainerii” le momesc cu titulatura de star, model, adică ele să devină personaje de urmat ca şi meserie, ca şi comportament, ca mod de viaţă şi ocupaţie. Atât trainerii cât şi modelele, la o vârstă la care încă este în formare caracterul, învaţă arta de a câştiga uşor din prostia altora.

Patronul a creeat o lume iluzorie pentru tineri care au mers la studii învăţând limba engleză perfect, unii cu fonduri de la buget, alţii cu sudoarea părinţilor şi poate cu preţul sănătăţii acestora. Că de-s mulţi, de sunt şi proşti, nici măcar nu îi cunoşti, poţi uşor să le iei banii, deaia-i învăţat cu anii...

Dar cum fiecare se află acolo unde merită, iar meseria e brăţară preţioasă, când credeam că le-am văzut pe toate am mai aflat despre un job foarte interesant: sado-masochist la firma de tortură, unde persoane de sex masculin plătesc sume interesante pentru a fi torturaţi. Cu plăcere, această meserie pare să mi se potrivească şi mă gândeam să candidez la postul de trainer cu funcţia de manager pentru că pot fi creativă, bun preparator şi se cere experienţă în domeniu: mă pricep „ să-mpung acu’-n fundu’ lu’ ăla”...

93

Însemne Culturale

Suveica Alexandru Bolache Da, sunt român! Și sunt mândru că sunt român, chiar dacă ia pe care o port, o am pe mine pentru că m-a rugat bunică-mea: „E ultima oară când te rog ceva!” Dar așa zicea de când eram mic. Așa că m-am dus la domnul Ianoș și i-am spus că voi veni la concurs îmbrăcat în ie.

Deși poartă nume de ungur, zice că-i român din Transilvania. El zice să-i lăsăm pe politicieni să se certe. În Transilvania, zice el, toți suntem români, pentru că trăim în România. De-ar fi toți ca el... A fost așa de încântat de idee încât a făcut rost de alte patru. A mea e originală, de la străbunica.

Suntem cinci elevi care ne întoarcem învingători de la olimpiada internatională de matematică din Cape Town, din Africa de Sud unde au participat trei sute de elevi, din o sută trei țări. Cu toate acestea toți tac.

După ce am ieșit de la concurs, domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul, spunându-mi să-l sun pe Radu.

Radu este vărul meu, mai mare ca mine cu zece ani. El s-a ținut de mine și mi-a spus să învăț că altă șansă n-am. Bunica îmi zicea întruna: „Ține minte puiule: Viața e ca o suveică. Dacă s-a încurcat ața, adio tiv!” Vorbă de croitoreasă de cartier. Spuneam că domnul Ianoș mi-a înmânat telefonul și a zis să-l sun pe Radu. El mi-a spus că bunica a murit. Domnul coordonator m-a luat în brațe și mi-a spus că va avea el grijă de tot. De aceea tac toți. Au aflat de la el.Suntem în autocarul care ne aduce de la București. Ceilalți nici nu știu cine suntem, fiecare cu grijile și durerile lui. A mea e ca o placă mare de beton care îmi apasă sufletul, ca o gheară care vrea să-mi smulgă inima din piept. Era în spital când am plecat, dar ea a insistat să merg. A zis că o s-o găsesc acasă la întoarcere. Du-te puiule, du-te și fii mândru că ești român.

Arată-le ce înseamnă să fii român. Nu-mi plăcea când îmi zicea așa: puiule. Mai ales după ce m-am făcut mai mare. Dar ea nu ținea cont...

Radu mi-a zis să mă bucur, „Pe mine mama nu m-a scos din avorton toată viața! Bunica trăgea la o mașină într-o debara iar ele își vindeau corpul pe bani grei”. Știam povestea. Mătușă-mea i-a și spus mamei să facă avort: „Să lepezi plodul, că dracu vă ia pe amîndoi!” N-a lăsat-o bunica. Au murit amândouă de sida. S-au dus lângă străbunicul Gheorghe...

94

Prin colbul vremii Gheorhe a fost comunist, dar din ăla adevărat, nu din aceia făcuți la normă. A fost și arestat, dar nu pentru mult timp. L-a scos din închisoare cel mai bun prieten al lui, Ion, legionar cu acte în regulă. Se certau mereu dar erau cei mai buni prieteni.

Mai apoi a ieșit din partid... Bunica așa zicea. Ca o coincidență au murit în aceeași zi. El după o ciroză hepatică, iar Ion... Ion a făcut infarct. Veniseră comuniștii la putere. S-a suit în autobuz fără bilet. Lau luat la capăt de linie. Încerca să spună că băiatul lui e șofer. Mințea.

Când a ajuns la capăt de linie a făcut infarct. I-a îngropat bunica pe amândoi, că Ion n-avea pe nimeni. Îmi vin toate acestea în minte, pentru că mi-au secat lacrimile. De fapt eu plâng în sufletul meu... În fața celorlați voi fi privit ca un tânăr puternic, sau chiar fără inimă. Un viitor matematician fără sentimente...

Am rămas singur pe lume, doar eu. Sigur că mai este și Radu, dar el este toată ziua plecat cu partidul lui. S-a înscris în partid de cinci ani și deja este în conducerea județeană. Am vrut să intru și eu dar a zis că politica nu-i pentru mine. Închid ochii. Vor cred că dorm. E mai bine așa. În somn nu poți să plângi... Dintr-o dată lângă mine se așază Bunica. Îmi zâmbește cu fața ei senină. Are părul alb. Chiar dacă a îmbătrânit, a rămas la fel de frumoasă ca atunci când a cunoscut-o bunicu’. Așa zic toți vecinii. Pe bunicu’ nu l-am cunoscut niciodată. Decât din poveștile ei. Mi-a vorbit întotdeauna frumos despre el. Nu a vorbit urât despre nimeni, dar când vorbea despre bunicu’, fața i se însenina. Era ca și cum i-ar fi zâmbit sufletul. Doar mama lui Radu vorbea urât despre el...

M-a luat de mână. „Nu ești singur puiule! Voi fi mereu alături de tine. Să nu-ți faci griji. Să nu-ți faci griji. Când ajungi acasă să te uiți în sertarul din mașina de cusut. Și să-l asculți pe Radu.”

Deschid ochii dar bunica nu mai e cu mine. Pe obraji se preling câteva lacrimi. Nu sunt ale mele... Suntem deja la intrarea în oraș. Mai avem puțin. Vremurile nu s-au schimbat. Sunt aceleași. Rușii au anexat Crimeea, iar americanii sunt din ce mai mulți la Deveselu. Se încurcă ața pe suveică. Așa ar zice Bunica.

La dracu! Viața nu-i o ață pe suveică... E doar o problemă cu mai multe necunoscute. O rezolv eu, îmi spun în gând, după care îmi șterg lacrimile...

95

Însemne Culturale

După petrecere...

Urfet Șachir În toată casa nu era nimic în ordine; totul era dat la o parte, deranjat.

Masa era plină de pahare, unele goale, altele mai conțineau, pe jumătate, băutură scumpă: gin, brandy sau whisky, coniac, rom sau șampanie. Scrumiere pline cu scrum și mucuri de țigări de marcă: țigări de foi, Dunhill, Kent sau Marlboro, Salem și chiar trabucuri.

Scaunele și fotoliile erau împrăștiate în toată încăperea, ca la consiliu. Sala de dans era toată împodobită cu hârtii creponate și baloane care au fost sparte de cei ce au stat o noapte întreagă acolo.

Hârtiile creponate erau pe podea, pe pereți, pe pian, pe întreaga orchestră. Și totul era învăluit în fumul de țigară, care persista în încăpere. În mijlocul sălii de dans, pe-o canapea, stătea Emily, stăpâna casei, cu o țigară într-o mână și paharul în alta, cu ochii întredeschiși; rezemată de speteaza canapelei, se gândea la noaptea ce trecuse atât de repede. Ar mai fi vrut ca totul să continue în același ritm.

Stând în poziție indecentă pe canapea, într-o asemenea atmosferă de sfârșit de petrecere ( se înțelege că a fost o mare petrecere), în gândul ei reconstituia aproape tot ce se petrecuse în noaptea trecută. Un zâmbet șăgalnic se opri pe buzele ei și începu să murmure un cântec de dragoste, pe ritmul căruia dansase în brațele iubitului, lăsându-se lasciv pe aripile amintirilor dulci și atât de recente, încât încă îi simțea brațul puternic strângând-o de mijlocelul firav. Un apel neașteptat l-a răpit de lângă ea, lăsând-o cu ochii ațintiți pe drumul pe care pășise grăbit. Noaptea s-a scurs cu pași repezi, iar din orizontul roșu o nouă zi se năștea peste orașul adormit, prins în dulcele vis al dimineții. O briză ușoară flutură perdeaua prin geamul deschis și îi mângâie obrajii palizi, trezind-o din visare. Ieși pe terasa vilei și se lăsă furată de peisajul mirific al răsăritului. Valurile jucăușe ale mării anunțau parcă și ele nașterea sacră a astrului divin, fără de care pământul ar fi o mare de întuneric. Câțiva pescăruși matinali brăzdau orizontul cu zborul lor, apoi se lăsau pe mare în căutarea hranei pentru ei și micuții lor de pe lângă cine știe care horn, unde își aveau 96

Prin colbul vremii adăpostul. Venus strălucea pe boltă și părea că îi zâmbește lui Emily, care-și deschisese brațele ca într-un zbor selenar, de parcă ar fi dorit să cuprindă lumea întreagă. Uitase de oboseală, uitase de petrecere, cel puțin pe moment; era acum în vârtejul timpului ce se scurgea într-o clepsidră de smarald și prevestea un viitor nesperat. Visat, dar nesperat.

Lumina din ochii unui copil

(după o întâmplare adevărată) Cristina Nălbitoru

„Zilele se scurgeau una după alta, fără nici un indiciu că ceva s-ar schimba în orășelul nostru. În fiecare zi făceam drumul de acasă la școală și invers. Eram dintr-o familie cu cinci copii și altul pe drum. O duceam greu, căci numai tata lucra pe unde găsea ca zilier. Bruma de bani pe care ne-o aducea nu satisfăcea nici pe departe nevoile celor șapte guri. Dar ce să facem, fiecare avem de dus o cruce: unii mai grea, alții mai ușoară. Poate așa ne-a fost nouă scris să trecem prin multe încercări. Parcă ieri mă ducea mama de mânuță în grupa mică la grădiniță și astăzi sunt o adevărată domnișoară care termină clasa a IVa.” Zilele au trecut toate la fel cu prea puține bucurii dar cu foarte mare încărcătură sufletească. Dragostea din ochii acelei fetițe și luminarea feței la revederea fraților și a părinților erau mult mai presus decât toate bogățiile din lume. Puținul pe care-l aveau îl împărțeau în mod egal și asta era un lucru fantastic.Totuși micuța domnișoară și-ar fi dorit ca să mergă la banchetul de sfârșitul claselor primare, alături de colegi și doamna învățătoare. Nu putea să le spună părinților despre așa ceva și totuși... Pașii îi erau din ce în ce mai grei, drumul până la școală nu se mai termina, iar în memorie persista aceeași dorință: „banchetul”. „Astăzi este ședință cu părinții și se va stabili locația și suma cu care să contribuie părinții pentru fiecare elev.Toată lumea știa situația mea financiară și poate se vor gândi ca din multul lor fiecare să pună câte puțin și pentru mine; ca și eu să mă bucur alături de copiii lor și care, la rândul meu să mă rog din suflet Bunului Dumnezeu să le dea sănătate și belșug în toate.

97

Însemne Culturale În drumul meu spre școală treceam pe lângă sfânta biserică. Am decis să merg să mă rog, poate nu se știe… Învățasem la orele de religie că dacă te rogi din suflet, dorința îți va fi ascultată.

Am ajuns în curtea bisericii, pașii parcă mi se înnodau, îmi treceau prin minte tot felul de gânduri din ceea ce îmi propusesem să-i cer Bunului.

Se apropia sărbătoarea Rusaliilor. Ușa bisericii era deschisă fiindcă o femeie făcea curățenie pentru acest eveniment. I-am cerut voie să mă lase să mă rog la sfintele icoane.

Picioarele parcă îmi erau de plumb, mă uitam pe pereți și mi se părea că toți sfinții mă priveau. M-am oprit în mijlocul bisericii și nu mai puteam să înaintez, inima îmi bătea să-mi sară din piept, nimic din ceea ce îmi propusesem nu-mi mai venea în minte.

Totul parcă se învârtea și nu reușeam să ies din această stare oricât de mult mă străduiam. Broboane mari și reci de transpirație îmi curgeau pe șira spinării și ochii mei s-au umplut dintr-o dată cu lacrimi fierbinți care-mi șiroiau pe obraji. Nu mai vedeam și nu mai auzeam nimic; și ca-ntr-un vis, parcă se făcea că eram și eu la ședință alături de părinți.

Doamna învățătoare le prezenta părinților oferta cu locațiile și meniul, iar ei urmau să-și dea consimțământul și să voteze. Mama mea parcă se făcuse mică în ultima bancă, ea nu putea să-și dea consimțământul pentru mine deoarece aveam situația unor oameni bătuți de soartă.

Doamne, poate vreo mămică cu suflet mare își va aminti și de mine, sau poate doamna învățătoare că este destul de bogată... Din nefericire nimic nu s-a întâmplat din ceea ce îmi doream.

Deodată o voce răsunătoare se aude în spatele meu: – Hei, tu fetițo, mai stai mult,că nici măcar nu te-ai rugat la sfintele icoane și ești aici de ceva vreme! Ai de gând să mai stai mult căci eu am terminat ce am avut de făcut?

Cu tot trupul tremurându-mi mi-am șters lacrimile și am pășit încet spre icoana Sfintei Feciore cu pruncul în brațe. Am îngenuncheat, miam împreunat mâinile pentru rugăciune și cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji am spus: – Sfântă Fecioară, și Tu ești mamă, mama pruncului Iisus și a noastră a tuturor, îți mulțumesc pentru sănătatea pe care o dai părinților, 98

Prin colbul vremii fraților mei, pentru toate binefacerile primite de la Tine, și pentru mine te rog dacă se poate… Nu, nu-ți cer nimic, ci te rog pentru sănătatea oamenilor cu suflet mare, dar și pentru colegii mei, părinții lor și a doamnei învățătoare. Îți mulțumesc că m-ai ascultat și iartă-mă pentru toate greșelile mele. Amin.”

Cu ochii roșii de plâns, cu picioarele împleticindu-se micuța făptură sărută toate icoanele și cu pași ușori se grăbi să ajungă la școală. Aceasta era foarte aproape de biserică și ajunse în clasă odată cu doamna învățătoare.

Orele de curs parcă nu se mai terminau, așa de lungi mi s-au părut.

Abia așteptam să se facă ora 12 să vină mama la ședință și să văd dacă rugăciunea mea a fost ascultată.

Sună clopoțelul. Ah, ce bine! Credeam că nu mai ajung această clipă. Ies din clasă și pe coridor o văd pe mama rezemată de perete cu privirea în pământ. Era gânditoare și nici nu a observant când am ajuns lângă ea. Am luat-o de mână și am întrebat-o: – Ai venit de mult, sper că te simți bine?

Mama dintr-o dată a tresărit ca dintr-un vis.

– Nu, puiul meu drag, mă simt bine, așteptam să sune clopoțelul.

– Păi, a sunat de mult, nu l-ai auzit?

– Probabil că eram pe drum și nu ajunsesem la școală, se motivă mama.

Cum să-i spună copilei că se frământa cum să-i facă și ei acea bucurie? Cum să-i spună că nu are posibilitate financiară? Ce explicație să-i dea ca să nu i se frângă inimioara?

Ușa clasei se deschise larg și în cadrul ei apăru doamna învățătoare care invită părinții înăuntru.

– Așteaptă-mă aici fetița mea, și să nu pleci până nu se va termina ședința.

– Nu mămico, ștai liniștită! Te aștept afară pe bancă. Ședința începu și parcă nu se mai termina. Abia așteptam să iasă mama și să-mi spună că mămicile celelalte au fost de acord să merg și eu și să-mi plătească și mie meniul. Ce meniu? Niște prăjiturele, tort și suc în valoare de 30-35 lei de elev, o nimica toată dacă stai să te gândești, dar pentru familia mea era o sumă enormă.

Deodată se deschise ușa și pe rând încep să iasă părinții. Mama nu 99

Însemne Culturale ieșea. Fug repede spre clasă să văd ce s-a întâmplat. Săraca stătea gânditoare în ultima bancă, poate nici nu-și dăduse seama că ședința se terminase și rămăsese singură în clasă.

– Mamă, nu te simți bine?

– Ba da, fetița mea frumoasă, numai că am rămas dusă pe gânduri.

– Lasă mămicuțo, nu te mai gândi că nu se va întâmpla nimic dacă nu voi merge și eu la banchet. Nu se va face gaură în cer! Mă păstrez pentru atunci când voi termina liceul să fac cinste dascălilor mei, să se mândrească cu mine când voi ajunge cineva în viață! Îmi venea să plâng, să urlu, să se audă până sus la cer, dar nu vroiam s-o mai supăr pe mama. Ce era în sufletul ei, numai ea știa.

Am plecat împreună spre casă, iar când am ajuns în dreptul bisericii, mama s-a oprit și și-a făcu trei cruci mari, apoi am mers mai departe. Am vrut să-i spun că am fost și eu la biserică de dimineață și că m-am rugat, dar am tăcut. Am fost degeaba, mi-am zis în gând.

Mergeam cu mama de mână, de parcă eram doi roboți.

Deodată, în fața noastră, apăru ca din senin o doamnă: micuță de statură, foarte frumoasă și elegant îmbrăcată.

– Bună ziua! ne-a salutat cu o voce blândă și caldă. Ce vi s-a întâmplat de parcă n-ați merge spre casă?

– Sărut mâna!

Doamna mea educatoare m-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte.

– Nu ne-am mai văzut de multă vreme. De unde veniți așa îngândurate?

– Am fost la ședința cu părinții: știți au trecut patru ani de când am terminat grădinița și sunt absolventa clasei a IV-a. S-a convenit să se facă o mică petrecere de absolvire.

– Bravo, felicitări! Și unde are loc acest eveniment?

– La un restaurant din apropiere. Dar știți, noi nu ne putem permite așa ceva…

Dintr-odată fața doamnei educatoare s-a schimbat și a întrebat-o pe mămică: – Celelalte mămici nu s-au gândit la situația dumneavoastră? Oare nu li se rupe sufletul că în locul ei ar putea fi copilul lor?

– Ce să facem doamnă, fiecare își cunoaște situația financiară.

După câteva minute doamna educatoare mă prinse pe după umeri și 100

Prin colbul vremii mă întrebă: – Ai o rochiță frumoasă dacă ar fi să mergi și tu la banchet?

– Daaaa!..... am răspuns sărind în sus de bucurie.”

Fața i s-a luminat ca după o furtună: din înaltul cerului Bunul Dumnezeu a trimis toată lumina Sa cerească asupra fetiței și toate urmele de tristețe au dispărut de pe chipul micuței făpturi. A început să țipe de bucurie de parcă nu mai era nimeni pe fața pământului decât ea cu doamna ei. „Doamne Ție-ți mulțumesc că mi-ai trimis un înger din cer să mă ajute și mi-a îndeplinit cea mai mare dorință a mea!”

Am luat-o în brațe pe doamna și amândouă plângeam de bucurie.

Mama rămăsese stană de piatră în mijlocul trotuarului și nu reușea măcar să-i mulțumească. Un tremur ușor se vedea pe trupul său firav șimi era teamă să nu se prăbușească.

– Vă mulțumesc din suflet și Dumnezeu să vă dea sănătate, dumneavoastră și întregii familii! Se vede că aveți un suflet mare, sunteți cu adevărat „MAMĂ”!

Din portofel doamna educatoare scoase ultimii bani pe care îi avea și-i întinse mamei.

– Îți doresc distracție plăcută! Și am s-o rog pe doamna învățătoare să le ureze și celorlalți copii și mămicilor lor distracție plăcută și să ducă cu mândrie mai departe nobilul cuvânt: MAMĂ!

– Vezi mămico, că nimeni n-așteaptă în zadar pe Dumnezeu? Știam eu că Bunul va trimite pe cineva în ajutorul meu. Mămico, de dimineață când m-am dus la școală am trecut mai întâi pe la biserică și m-am rugat la Sfânta Fecioară să mă ajute și m-a ajutat! Știam eu că nici domnul profesor de religie când ne-a spus să ne rugăm din suflet că vom primi ajutor, n-a spus minciuni.

De acum, în fiecare seară, când am să mă rog pentru frățiorii și părinții mei nu am s-o uit niciodată pe binefăcătoarea mea, doamna educatoare cu familia ei.

101

ﾃ始semne Culturale

ESEU

102

Prin colbul vremii

103

ﾃ始semne Culturale

104

Prin colbul vremii

PREMIUL I Nanismul insular Ion Lazăr da Coza Cataclismele geologice provocate de meteoriţii giganţi, de erupţiile super-vulcanilor, de mega-tsunami-uri, poate şi de inversarea polilor magnetici (aici păşim pe pojghiţa subţire a ipotezelor) etc. nu dau posibilitatea vieţuitoarelor să se adapteze la noile condiţii pedoclimatice, ducând adesea la extincţia a sute şi sute de specii de animale şi plante, pe când modificările lente şi foarte lente, cum ar fi deriva continentelor (cele două Americi se depărtează de continentulmamă, Pangea, cu trei centimetri pe an, ceea ce, la scară globală, e o distanţă insesizabilă, într-o viaţă de om), acordă această şansă, ba favorizează apariţia unor seminţii noi, a unor subspecii. Fireşte că şi omul, în avariţia sa iresponsabilă, produce calamităţi la nivel zonal, nimicind adeseori specii endemice prin mineritul de suprafaţă, prin iazurile de decantare a cianurilor, prin poligoanele militare radioactive (fenomen totuşi stopat în anii ’80, dar ale cărui consecinţe încă se resimt), prin formarea de imense lacuri de acumulare, prin defrişări epice, prin extinderea oraşelor pe orizontală ş.a., contribuind în felul acesta la catastrofa ce ne paşte, zice-se, fără tăgadă, într-un viitor apropiat – încălzirea globală!

Se ştie că nu ne putem opune marilor dezastre, dar oare le însuşim lecţiile? Chiar dacă nu-s lovite de urgii naturale, în istoria modernă a omenirii, multe state unitare, mici şi mijlocii, multe naţiuni defavorizate de vremuri au fost şi sunt supuse disoluţiei. Asupra lor s-a abătut şi se abate permanent rapacitatea statelor puternic industrializate. Cum războaiele au devenit mult prea zgomotoase şi păguboase ca imagine (cu toate acestea nu se renunţă definitiv la ele – producătorii de armament ştiu de ce!), respectivele state au impus o nouă formă, îngrozitor de perversă, a colonialismului – globalizarea. Din acest sistem, în care ţi se dau băuturi răcoritoare, şepci de baseball, cristale Swarovski, dar ţi se iau aurul, petrolul, pădurile, face parte şi adorata noastră Uniune Europeană. Să nu fiu greşit înţeles de către cosmopoliţi şi de către fanaticii proeuropeni – nu pledez împotriva acestei uniuni, ci 105

Însemne Culturale a fundamentului (faptic, nu scriptic!) pe care funcţionează: două-trei ţări produc, iar celorlalte li s-au rezervat statut de „piaţă de desfacere”, de izvor de materii prime, de rezervor de forţă de muncă ieftină şi, dacă se poate, cât mai calificată şi inventivă… De n-ai avut norocul să fii în epicentru, te trezeşti încet-încet într-o insulă-ghetou, fără identitate, fiindcă ţi se perverteşte limba şi istoria neamului, ţi se diminuează prerogativele statului tău naţional. Devii paria, şi nu cetăţean respectat în ţara străbunilor tăi, de către o comuniune de state ce se proclamă ideală.

Iar pentru că a venit vorba despre insule (acum mă refer la acele formaţiuni geologice rezultate în urma mişcării plăcilor tectonice şi/sau a creşterii nivelului oceanului planetar), vreau să mai adaug unele aspecte, îndeobşte cunoscute: speciile de mamifere mari, surprinse în astfel de insule mici, au fost obligate, de-a lungul evoluţiei, să dezvolte o talie din ce în ce mai redusă, pentru a rezista unui habitat restrâns, aspect cunoscut sub numele de „nanism insular”. Astfel că, în Malta şi Sicilia, de exemplu, s-au găsit fosile de elefanţi pitici. Pe de altă parte şi-n mod paradoxal, micile mamifere captive (ierbivore, rozătoare) şiau mărit talia. Acestea, înmulţindu-se necontrolat din lipsa duşmanilor naturali, au consumat în exces rezervele de hrană de pe insulă, extirpând, prin inaniţie, concurenţa (fostele vieţuitoare mari), pentru ca apoi să apară, cazual, fenomenul de canibalism în sânul propriei specii… În lăcomia lor inconştientă (continuăm să facem o corelare între evoluţia acestor insule, continente, continentul-mamă etc. şi societatea de astăzi), corporaţiile paneuropene, organizaţiile transnaţionale, finanţa planetară – veritabile rozătoare-mamut – şcolesc, racolează, şantajează „şobolanii” locali (dacă vreţi să fim mai colocviali, putem să le zicem „cozi de topor”) care, pentru treizeci de arginţi, plasaţi însă în offshore-uri, au vândut şi continuă să vândă până şi mormântul bunicilor lor. Când n-or mai avea ce înfuleca, jalnicii soboli o să înceapă să roadă crucea părinţilor… Nu, ei nu vor ajunge la canibalism – când corabia o să li se scufunde, vor fi primii care să o părăsească. Şi totuşi, peste veacuri, nişte eventuali „paleontologi” vor găsi fosile de pigmei, urmaşii unor uriaşi ca Mahatma Gandhi, Nelson Mandela, Dalai Lama, pe continentul-mamă? La noi, s-or descoperi fosile, fie şi de bieţi epigoni ai memorandiştilor, paşoptiştilor sau 106

Prin colbul vremii unioniştilor? Dar umbrele unor Vladimirescu, Iancu sau Cuza s-or găsi?

Mă îndoiesc, deoarece mass-media e tot în mâna ocultei mondiale, dar şi a faptului că prea suntem sceptici şi credem că încălecăm numai Rossinante!...

Cât despre indolenţă şi laşitate, cu altă ocazie.

PREMIUL al II-lea Lumea de dincolo Laura Hubati Ideea de moarte nu poate fi asociată decât cu ideea de trecere, de transcedere spre o altă lume, lumea de dincolo. Credința în viața de dincolo de moarte se află în sufletul oricărui muritor; chiar dacă pentru mulți dintre noi, această convingere nu se află pe deplin conștientizată, ea există, căci lumea de dincolo este de fapt speranța noastră de a nu dispărea cu totul, de a mai putea dăinui undeva, într-o altă lume paralelă și neștiută. Lumea de dincolo generează aceeași neliniște ca și moartea, căci ele sunt strâns legate una de cealaltă, accesul în lumea de dincolo nefiind posibil decât în momentul în care omul trece prin starea finală a existenței sale pe pământ. Aceste neliniști sunt cu atât mai adânci, cu cât nimic nu poate da răspuns incertitudinii care învăluie această lume, la fel cum nimic nu poate da un răspuns morții. Răspunzi la moarte prin ce? Prin moarte? Ar însemnă să răspunzi la o întrebare prin aceeași întrebare. Prin viață? E ca și cum nu ai răspunde, căci oricum viața sfârșește în moarte. Și dacă viața nu-ți oferă nimic, singurul răspuns posibil pe care-l poți primi despre existența lumii de dincolo nu poate fi relevat decât prin propria experiență, în momentul trecerii pragului care desparte cele două lumi, deci prin moarte.

Lumea de dincolo ne înspăimântă și în același timp ne dă un sentiment straniu de siguranță, căci spre ideea lumii de dincolo ne duce și teama de moarte, dar și dorința firească a omului de a-și oferi ceva dincolo de viață, de a-și asigura continuitatea chiar și după moarte, în ciuda faptului că ruptura sa de existența sa pe pământ este definitivă.

107

Însemne Culturale Credința în lumea de dincolo asigură omului împăcarea cu moartea și cu condiția sa de muritor. În ideea lumii de dincolo de moarte își unesc sensurile și noțiunea de dispariție și aceea de existență, iar dacă moartea înseamnă pierdere totală, tot prin ea și prin ceea ce îi urmează putem atinge stadiul regăsirii totale.

Posibilitatea de a simți cât mai aproape existența acestei lumi, de a încerca sentimentul net al supraviețuirii într-o altă lume o poți avea aflându-te într-un loc al celor care au pătruns deja taina: cimitirul.

Pentru cei care petrec timp în liniștea acestui loc, lumea de dincolo aproape că li se relevă. O simt atât de aproape, încât, pentru aceștia, cimitirul – oricât de tenebros ar putea suna acest cuvânt în mintea celor care nu pătrund într-un astfel de ținut al celor plecați dintre noi – nu mai e nicidecum un loc al spaimei, ci devine un loc al împăcării, al regăsirii și al înțelegerii. Cine pătrunde în acest loc trebuie să meargă pe vârfuri, respectând tăcerea adâncă. Sufletește, am devenit parte a tuturor morților din cimitir. Lângă ei mă simt liberă de orice constrângere, de orice teamă sau frământare, simt pătrunzând în mine o pace profundă, care vine de undeva, din adâncuri, și înțeleg că este linștea sufletească a celor împăcați cu soarta, a celor care au aflat deja marea taină a morții. Într-un cimitir, la locul de veci al unei ființe dragi, nu trebuie să te duci niciodată cu inima cernită. Trebuie să știi să citești în liniștea care te înconjoară. Trebuie să înțelegi că ei, cei pătrunși deja în lumea de dincolo, sunt cu mult mai liniștiți decât noi, cei rămași. Prin moarte, ei au găsit răspunsurile pe care noi le mai căutăm încă și, odată cu ele, și-au găsit și linștea și sunt împăcați. Pentru ei nu mai există căutări, frământări, durere. Acestea rămân doar în sufletul nostru și nu vom reuși să ne rupem de ele decât în momentul în care, prin moarte, vom trece și noi pragul, vom înțelege marea taină a morții și vom putea accede spre linștea lumii de dincolo.

Lumea de dincolo. Omul o creează, și-o imaginează, pătrunde în ea prin ceea ce gândește sau prin ceea ce simte și-și asigură posibilitatea de comunicare cu cel dispărut. Acestuia îi transmite o serie de semnale: îi vorbește, își amintește de el, îl poartă în gândurile sale și aproape că este convins că aceste semnale sunt receptate, că ele ajung acolo unde dorește. Și atunci, lumea de dincolo este de fapt și nevoia noastră de a ne simți aproape de cel plecat dintre noi, singurul loc în care poți stabili o legătură cu acesta. Irelevantă atâta timp căt suntem în viață, gândind totuși la ea cu teamă și speranță, lumea de dincolo este o prelungire subiectivă a lumii noastre obiective, este nevoia noastră de a fi chiar și atunci când nu mai existăm.

108

Prin colbul vremii

PREMIUL al II-lea Avantajele societății de consum Dan Manciulea În reclame ţi se spune cât de bine, frumos, plăcut, gustos, comod, avantajos, economicos, catifelat, dulce, mătăsos, moale, tare, puternic, cremos, aventuros, sigur, exclusiv, inclusiv, în rate, numai cu buletinul, fără acte, la minut, veşnic poţi trăi.

Totul te îmbie să vrei un trai bun și fiindcă îţi doreşti aşa ceva, ba chiar mai mult, te apuci de treabă cu gândul să câştigi bine pentru a-ţi cumpăra acel trai.

Gândeşti, munceşti, stai peste program până târziu, nu te vezi cu familia, poate nici nu îţi întemeiezi una, devii nervos, îţi baţi soţia şi copiii – dacă îi ai, îţi scade libidou-ul, faci foamea, faci compromisuri, votezi în stânga şi-n dreapta, îţi linguşeşti şeful, amâni concediul, nici nu ţi-l mai iei, plăteşti taxele, impozitele la timp, să poţi primi credite...

Timpul trece. Tu la fel.

Când tragi linie, îţi rămâne să-ţi cumperi un televizor fără ecran plat, un computer mai slab decât cel al firmei unde lucrezi, o maşină din ţara ta - albă, fără airbag-uri, fără ABS, fără CD player, o combină audio de la solduri, un detergent mai puţin inteligent, un spray care te protejează numai două ore, o pastă de dinţi care nu previne formarea cariilor, margarină în loc de unt şi mezeluri cu multe E – uri, înălbitori care atacă ţesătura, bere ieftină şi puturoasă... Şi toate lucrurile astea pentru care tu ai muncit din greu încep să te lucreze... Televizorul îţi strică ochii şi te face să devii nervos pentru că nu găseşti un program ca lumea când ai şi tu puţin timp liber.

Computerul nu are capacitatea necesară să execute ceea ce vrei tu şi din cauza asta îţi creşte tensiunea. Maşina se strică des şi, fiindcă o împingi mereu, inima îţi slăbeşte din ce în ce. Combina nu citeşte m.p.3-uri, prietenii râd de tine iar tu te izolezi de ei. Detergentul nu curăţă hainele cum trebuie şi nu le parfumează, de aceea ai probleme la serviciu, fiindcă şefii te cred un nespălat şi nu îţi mai acordă încredere. Spray-ul este ineficient şi fetele cu care ieşi te privesc din ce în ce mai ciudat.

Dinţii ţi se cariază şi începi să faci infecţii, îţi miroase gura, toţi te 109

Însemne Culturale evită. Mezelurile cu E-uri şi margarina îţi afectează stomacul. Cămăşile şi lenjeria ţi se rup mergând pe stradă fiindcă nu foloseşti un înălbitor ca lumea. Colegii te văd numai în bombe şi încep să îţi scoată vorbe că eşti alcoolic ... Într-un târziu, după ce ai cumpărat toate produsele de calitate îndoielnică ani la rând îţi dai seama că oricum nimeni nu te bagă în seamă.

Soţia din „boşorog” nu te scoate, copiii te ignoră, dar îţi cer bani, colegii de serviciu au ajuns şefi la compania la care ai lucrat, televizoarele sunt holografice, computerele au ajuns la generaţia a zecea, maşinile deja zboară, au apărut cipuri care difuzează muzică direct în creier, au fost inventate haine inteligente care se autocurăţă, prin modificări genetice oamenii nu mai transpiră, microorganismul care producea cariile a fost eradicat, oamenii se hrănesc cu plasturi puşi pe piele şi nu se mai poartă decât lenjerie de unică folosinţă. Iar tu tot nu ai bani de ajuns. Te uiţi în portmoneu ca şi când l-ai fi furat.

Zâmbeşte! Visul tău de consumator s-a împlinit – ai fost părtaş la construirea noii societăţi de consum... În reclame, ţi se spune cât de bine, frumos, plăcut, gustos, comod, avantajos, economicos, catifelat, dulce, mătăsos, moale, tare, puternic, cremos, aventuros, sigur, exclusiv, inclusiv, în rate, numai cu buletinul, fără acte, la minut, veşnic poţi trăi.

PREMIUL al III-lea Când se stinge candela Lilioara Macovei Poate a început o noapte, poate s-a sfârşit habar nu am, poate e o noapte peste inima mea sau vreo perdea de smoală căzută fără anunţ peste gânduri, nu ştiu ce este dar copaci îndoiţi de vânturi venite de aiurea strigă şi n-am nici o îndoială că nu-i aud. Pe câmpurile verzi numai caii albi aleargă şi se ridică în două copite ceilalţi negri pasc 110

Prin colbul vremii iarba în tăceri de cabaline. Este ziuă. În zarea nu prea îndepărtată o pată colorată se mişcă înspre noi. Se tot destramă, se adună iar şi într-un final se înţelege că este un stol de rândunici.

Ceasul bate a odihna de la amiază. Iar? Şi cui îi pasă? Are timpul ăsta un pas...Simt că mă pălmuieşte cineva, dar trec cu vederea.

Frământări care nu-mi dau pace ating ceasul şi-l dau de pământ.

Nimic... rămâne întreg şi-mi trece prin cap ideea să mă ascund la margini de pământ.

E ocupat şi acolo. Mă frâng în mine împreună cu umbra şi fac semne de lehamete doar cerului.

Lângă mine este locul gol, caut, caut şi nimic. Chiar peste tot este nimic?

Nu, este loc în palmele mele pentru o căsuţă, una în care să stai şi să vorbim despre tot, să nu primim nici un gând rău, să râdem...

Stau încremenită în drum şi nu are răscruce...sau are, Doamne, nu mai am percepţii?

E prea frig şi-abia îmi desprind lacrimile de pe obraz. Strig a doua oară şi-mi crapă rinichiul. Cât să pot striga? La cine? În jur este atâta indiferenţă încât fluturii se sfiesc să se odihnească pe liliac. Şi eu încă rup crenguţe de corn galben să-mi fac, ce să-mi fac?

Coroniţe de prinţesă, evident! Am trecut la dans şi-aşa cum ne învârteam noi ne-am pornit pe un râs de a trebuit să bată clopotul să ne astâmpere.

– Care clopot?

– Al noii biserici, ce l-ai uitat?

Este iarăşi Învierea. Mă ating de îngerii străjeri şi caut cuvinte să nu-mi sângerez buzele. În fiecare secundă aştept să se întâmple ceva.

Poate se termină visul, poate începe viaţa.

Cineva mi-a acoperit ochii cu zăpadă.

Primesc porţia de adevăr crud şi mă trezeşte fumul de la candelă.

Se stinsese nu demult.

111

ﾃ始semne Culturale

DRAMATURGIE

112

Prin colbul vremii

PREMIUL SPECIAL Iubiți copiii! ( creație dramatică într-un act) Ion Nălbitoru Personajele: Mama Tata Fiica Doctorul Acțiunea se desfășoară într-un salon de spital cu un pat, o noptieră și un scaun. Alături se află un perfuzor. Întinsă în pat se află o fetiță cu 113

Însemne Culturale perfuzia la mână. Pe perete, lângă fereastră, este o icoană cu Maica Domnului.

MAMA: (stă pe scaun lăcrimând și oftând) Of, Doamne! Oare cu ce Ți-am greșit de m-ai pedepsit așa de rău? Chiar trebuie să-mi iei tot ceea ce îmi este mai scump pe lume?

(Pe ușă pătrunde doctorul. Se apropie de pat, studiază perfuzia, apoi ia pulsul fetiței. ) DOCTORUL: (pune palma pe umărul mamei) Liniștiți-vă... Nu mai plângeți căci durerea sufletească se transmite ușor de la mamă la fiică.

MAMA :(suspinând) Cum să am pace domnule doctor, când știu că mai are de trăit doar foarte puțin?

DOCTORUL: Din partea noastră am făcut tot ceea ce s-a putut. Am pregătit toate actele ca să fie transportată în străinătate, unde să i se facă transplant de măduvă.

MAMA: Dar încă nu avem strânși banii necesari... Îmi trebuie 30 000 de euro și nu avem în contul deschis decât 23 000.

DOCTORUL: Să sperăm că un suflet nobil vă va salva fiica.

MAMA: Sunt atâția oameni bogați care cheltuie prin cluburi și cazinouri cu miile de euro, dar care n-au un gram de milă în sufletul lor și nu le pasă de o micuță făptură care se zbate între viață și moarte. ( plânge în hohote) DOCTORUL: (cu glasul înduioșat) Vă rog să n-o trziți. Ar trebui să mai verificați contul... Două mii vi le promit eu... (și iese cu lacrimile jucându-i în ochi) MAMA: Ajută-mi, Doamne, fetița! Nu-ți este milă de o făptură așa de plăpândă să se lupte cu durerile morții? (pe ușă pătrunde tatăl cu chipul palid) TATA: M-am întâlnit cu doctorul pe hol... Zice că este grav. Ne trebuie urgent bani pentru operație.

MAMA: (ridicând privirea către soțul său) Vai, dragul meu ce-ai slăbit! Ești galben ca ceara de atâta suferință...

TATA: Dacă aș putea să schimb soarta, aș prefera să mor eu în locul odorului nostru...

MAMA: De-ar fi posibil ne-am da viața amândoi pentru ea... Of, leucemia asta care nu ține cont de vârstă...

114

Prin colbul vremii TATA: Draga mea, am să trimit pe bunica să stea cu ea. Tu trebuie să te refaci. Ai să te îmbolnăvești plângând zi și noapte la capul ei.

MAMA: N-am s-o las singură nicio clipă... Mă voi lupta cu moartea pentru fiica mea...

TATA: Te rog liniștește-te!... Eu merg la bancă să văd dacă a mai intrat ceva în cont... (își sărută fiica pe frunte și iese plângând) MAMA: (privindu-și cu neputință și tristețe fiica) Draga mea, prin ce chinuri ai fi trecând... Oare pe unde umbli acum?... Scumpa mea, nu ne părăsi! (o mângâie pe frunte) Fie-ți milă de părinții și bunicii tăi și întoarce-te! Mai rezistă doar câteva zile și mama ta va face rost de bani pentru operație. Atunci voi avea parte din nou de zâmbetul tău drăgălaș și de zburdălnicia ta.

(Deodată fetița scoate un geamăt, se mișcă și boborosește ceva.

Mama tresare și se ridică) FETIȚA: Mămicuța mea, unde ești?

MAMA : (ștergându-și repede lacrimile cu dosul palmei) Aici lângă tine, îngerașul meu!

FETIȚA : (încercă să se ridice în șezut; mama o ajută și îi ridică perna) De ce plângi?

MAMA : Ți se pare... Mi-a intrat o musculiță în ochi și abia am scos-o.

FETIȚA : Nu mă minți?

MAMA : Cum să te mint eu pe tine?... Cum te mai simți?

FETIȚA : Bine. Nici nu mai simt greutatea trupului. Nu mă doare nimic. Parcă plutesc! Abia aștept să ies la joacă cu copii din cartier!

MAMA : Așa vei face scumpa mea!

FETITA : Mami, nu vreau să mor! Să nu mă lași! (lacrimile îi curg pe obraji) MAMA: Nu te las fetița mamii!

FETIȚA : Sigur? Nu mă minți?

MAMA : Cum să te mint comoara mea? Îngerul meu drag!

FETIȚA: Nu vreau să fiu înger! Vreau să trăiesc!

(Pătrunde tata. O sărută pe frunte ) TATA : Ce face micuța mea prințesă! Stă la povești cu mami?

FETIȚA: Așa că mă iubești mult și vei face rost de bani?

115

Însemne Culturale TATA: Promit! Voi face apel și la guvern.

MAMA: Iubitule, salvează fetița noastră! Fă tot ce-ți trece prin cap.

Cerșește!

TATA: Voi merge la poarta Parlamentului! Sunt în stare să ajung un simplu cerșetor, să le cad în genunchi, să le cer milă ca să-mi dea de pomană fiecare cât îl lasă sufletul!

MAMA: (ca pentru sine) Dar oare ei au suflet?... N-am auzit să propună vreunul vreo lege prin care să fie alocate fonduri speciale pentru salvarea copiilor...

FETIȚA: Poate și ei au copii...

TATA: Dragostea mea, în curând vei merge în Italia la operație!

FETIȚA: Doctorii italieni știu și limba noastră?

MAMA: Toți medicii din lume au un limbaj comun. Au un jurământ pe care trebuie să-l respecte.

FETIȚA: (cu naivitate) Oare?!

TATA : Cu siguranță!

FETIȚA : Și cu ce voi merge?

TATA : Cu avionul.

FETIȚA Ce bine! Voi zbura! Ce frumos trebuie să fie să privești pământul de acolo de sus! Voi fi cât mai aproape de cer!... Poate îl voi vedea și pe Arhanghelul Mihail care iubește nespus de mult copiii!

MAMA: Liniștește-te draga mea! Trebuie să te odihnești pentru ca organismul tău să-și recapete forțele și să poată lupta cu boala.

FETIȚA : (întinde mânuțele și-i îmbrățișează) Vă iubesc mult!...

Să nu mă uitați niciodată! Eu vă voi privi de acolo de sus, iar când vă va fi dor de mine vă aștept în împărăția arhanghelilor!

MAMA: (speriată) Ce vorbe-s astea?

TATA : (disperat) Delirează. Fug după medic! (iese în fugă) MAMA: Iubito, ce se întâmplă cu tine? (o strânge în brațe) FETIȚA: Mămico, unde ești? Nu te mai văd...

MAMA : (în o strânge disperată brațe) Sunt aici, puiul meu! Ce se întâmplă cu tine?

FETIȚA: Unde mă aflu?

MAMA: Ești în brațele mele!

FETIȚA: Parcă plutesc... Mi se înțețoșează privirea... Plutesc!...

Zbor cu adevărat!... Și parcă am o somnolență adâncă...

116

Prin colbul vremii MAMA. Fetița mea, stai trează! (o mișcă, e disperată) FETIȚA: Ce flori frumoase cu parfum amețitor și ce fluturași colorați!... Ba nu, parcă sunt copilași cu aripioare care zboară din floare în floare... M-au văzut! Vin la mine și mă prind în jocul lor... (cortina) Epilog Este noape. Pe cer steluțele lucesc. În grădina din fața casei o femeie se plimbă pe alee cu o păpușă în brațe.

MAMA: Nani, nani, fetița mea! Tot mică ai rămas. De ce nu vrei să mai crești?

De un an nu mai vorbești cu mine... Ești tare supărată!...

(Alături stă pe o bancă un bărbat cu barba albită de necazuri și galben ca ceara) TATA: (ridică privirea spre bolta înstelată) Unde ești fetița tatii?

De ce nu ne vizitezi? Sau ești steaua aceea strălucitoare care noapte de noapte licăre ca și cum ar vrea să-mi transmită un mesaj pe care nu-l pot înțelege?

MAMA: ( se oprește în dreptul său) Tu cu cine vorbești, străine?

TATA : Cu fetița noastră!

MAMA : (nedumerită) Avem împreună o fetiță? Înseamnă că ne cunoaștem....

TATA: Tu ești soția mea...

MAMA: Hm! Și eu să nu știu!... Atunci, uite-o în brațele mele!

Cred c-a adormit...

TATA : (arată cu mâna către o stea) Fetița noastră ne face semne de acolo din ceruri!

FEMEIA : (ridicâ privirea și scapă păpușa din brațe) Steluța mea strălucitoare, dorul de tine ne topește! Vom veni la tine! (și cei doi se pierd pe aleea întunecată urmând din priviri steluța ce licăre neobosită).

– sfârșit –

117