Autograf pentru m(â)ine, volumul II

Colectivul de redacție: Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corectură: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Editare online: Gina Zaharia Arhivare: Sofia Sincă Grafică: Adelaida Mateescu Copertă: Gina Zaharia Imagine copertă: Mihai Cătrună

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2013 http://insemneculturale.ning.com/

Autograf pentru m(â)ine - lirică, proză și arte plastice -

- Volumul II -

Autograf pentru m(â)ine

SOFIA SINCĂ

(Sibiu; locuiește în Pitești, jud. Argeș) Data nașterii: 8 iunie 1950; Studii: Şcoala tehnică contabilă; Cărți: „Dulce-amar”, roman în format digital, sub egida Site-lui „Însemne cultu-

rale”; „Pe muchie de cuțit”, roman în format digital, sub egida Site-lui „Însemne culturale”; „Tenebre ale destinului”, roman în pregătire; Referițe critice: Gina Zaharia, Ion Lazăr da Coza ș.a.

Administrator-editor pe Site-ul „Însemne culturale”.

Tenebre ale destinului – roman – Prolog Era o toamnă timpurie, prin anii ’55, când familia Frăţilă se muta la oraş. Cei doi soţi îşi aveau obârşiile într-un sat de pe Târvana Mare. Au rămas orfani de mici, în urma holerei care a bântuit în perioada interbelică. Aşa încât noţiunea de mamă şi tată nu le spunea nimic. Fără prea multe rude şi fără averi personale, și-au legat destinele pentru a le fi viaţa mai uşoară, unindu-și sărăciile. Apoi au venit copiii, mulţi la număr, după obişnuinţa vremii, vreo nouă. Ion, capul familiei, aspirant la o viaţă mai bună s-a angajat muncitor la CFR, în oraşul cel mai apropiat. Prin urmare era ceferist, cum îi plăcea să-şi spună, apelativ pe care-l rostea cu fală şi demnitate. De fapt, el fusese născut şi crescut câţiva ani buni la Bucureşti, fapt de care era foarte mândru şi se lăuda 5

Antologie „Însemne culturale” 2013 cu numele tatălui său, pe care-l purta şi el, nume scris pe prima locomotivă construită la Uzinele Griviţa Roşie.

După ce şi-au îndeplinit cu prisosinţă sarcina de a face copii, au hotărât să-şi ducă familia la oraş. De altfel, primii născuţi erau deja plecaţi de acasă, de câţiva ani, găsindu-şi slujbe pe ici, pe colo, în aceeaşi cetate de la poalele munţilor Cibin. În ziua aceea, când toamna încerca să-şi întindă braţele lungi, inclusiv peste strălucirea soarelui şi căuta să-şi impună propriile reguli, pe drumul nou, plin de speranţe pe care s-au angajat, lângă mamă mai rămăseseră vreo cinci copii: Ana, Pie, Oara, Dinu şi Fira. Fiecare cu câte un mic bagaj în mână, au coborât din tren şi au pornit spre casa mult visată, potrivindu-şi pașii, de-a lungul unei străzi fără capăt, exagerat de lungă. Chiar aşa se numea: Strada Lungă. La un moment dat, unul dintre copii a găsit o potcoavă şi a luat-o, considerând că le va purta noroc. Mezina, Fira, sătulă de mărşăluit, trasă de mână de câte un frate, o întreabă pe mamă: – Mai merem mult?

– Pănă ui' acolo, sus pe dealu' ăla! Acolo-i casa noostă.

Cu privirea ei de copil la cinci ani, nici nu putea să cuprindă asemenea distanţă, dar bineînțeles nu credea că este adevărat şi că va locui într-un deal, în câmp, deoarece ei se mutau la oraş. Fraţii se amuzau de inocenţa surorii lor mai mici şi nu prea o luau în seamă, însă cele spuse de mama s-au adeverit şi pe la lăsatul serii, familia compusă din mamă şi cinci copii, tatăl lor fiind la serviciu, au ajuns la capătul oraşului, au trecut un pod de unde începea un sat, o suburbie, au străbătut câteva străduţe şi prin aceasta, suburbia s-a terminat, au început câmpurile şi drumul lor a continuat prin mijlocul terenurilor arate, frumos aliniate şi cultivate diferit, multe dintre ele culese. Era o potecă, lată cam de o jumătate de metru, făcută de picior omenesc.

După ce au urcat dealul, pe lângă o groapă imensă lăsată de obuzele ultimului război, începea grădina celor trei case, dintre care ultima fiind a familiei Frăţilă, casă naţionalizată, obţinută de la stat, contra unei chirii. Se mergea apoi prin livada de pomi, livadă mare, cam de vreo doi kilometri, ocupată doar de cele trei case, aşezate la intervale aproximativ egale. Familia proaspăt mutată ocupa pe ultima, dar şi cea mai frumoasă.

6

Autograf pentru m(â)ine La marginea dealului, dacă întorceai privirea, ţi se tăia răsuflarea. În faţa ochilor ţi se înfăţişa maiestoasă panorama oraşului în toată splendoarea sa, la o distanţă pe care ţi se părea că o poţi atinge cu mâna. În mijloc trona turnul cu ceas, cu acoperişul din ţiglă colorată, lucind multicolor, în spatele lui, de o parte şi de alta, erau turnuleţe ale breslelor meseriaşilor. Se zărea Podul Minciunilor, străzi şerpuitoare ca într-un joc de puzzle şi case multe, aproape de aceeaşi culoare şi înălţime, tot ''arsenalul'' aşezat într-o lăsătură imensă a crestelor muntoase, considerabilă ca întindere, formată prin bunăvoinţa acestora.

De jur-împrejur străjuiau munţii falnici, munţii veşnic verzi, în afara iernii când totul strălucea în alb.

Casa era înconjurată de un rai ai pomilor fructiferi: meri, pruni, gutui, cireşi şi nuci enormi, mari cât dublu înălţimea casei. Coroana lor făcea umbră pe o rază şi de treizeci de metri, iar frunzele căzute din nuc, se aşterneau într-un strat pufos, până la genunchiul unui copil.

Foşnetul lor era continuu, fie de vânt, fie de paşi sau de agitaţia vietăţilor ce treceau printre ele şi încercau să-şi pregătească culcuşul pentru iarnă. În amintirea fetiţei de cinci ani nu au rămas prea multe din primele zile, decât oboseală şi dezamăgire, deoarece ea credea că se vor muta pe una dintre străzile mari şi luminoase, pe care le văzuse cu mama ei, atunci când veneau cu trenul la oraş. Singura amintire din toamna aceea, pentru Fira, a fost când a făcut cunoştinţă cu Persida. Cum stătea ea sub nuc, a văzut la o oarece distanţă o arătare, o fetiţă parcă ieşită din frunze, cam de aceeaşi înălţime cu ea, îmbrăcată cu o rochie prea lungă şi prea largă pentru vârsta ei, colorată trist, în gri-maro, cu două codiţe împletite de multă vreme, încât firele de păr se răsculaseră rebele pe lângă împletituri. Şi, culmea, trăgea după ea un pantof scâlciat, mai mare decât piciorul ei, călcând mai mult pe alături... dar avea doar unul, iar celălalt picior zburda desculţ. În rest, veselă şi zglobie, dornică de a lega prietenii.

– Cum te cheamă? o întrebă Fira.

– Persida, răspunse aceasta cu multă bucurie. Hai să căutăm nuci!

Eu ştiu bine locurile unde mai sunt.

Până seara au colindat prin grădinile imense, prea mari pentru două 7

Antologie „Însemne culturale” 2013 fetiţe de-o şchioapă, căutând nuci. Apoi au trecut la porumbe, la merele de toamnă, strălucinde pe crengi ca nişte nestemate, la câte o prună rămasă neculeasă şi stafidită în prun, contopindu-se cu natura care le-a primit cu dărnicie şi a încercat să le creeze rădăcini.

Cap. V Locuinţa în care îşi ducea existenţa aspră familia Frăţilă era o fostă casă de vacanţă a unui ungur bogat, naţionalizată. Se afla pe dealul Guşteriţei, la ieşirea din sat, distanţă de vreun kilometru. În acel colţ de rai erau trei case, depărtate considerabil una de cealaltă, toate puse la dispoziţia poporului de către comunişti, în urma marii naţionalizări.

Domeniul vast pe care se întindeau terenurile din jurul caselor era de fapt un deal lin, pe care o mână grijulie şi gospodară a plantat tot felul de pomi fructiferi, de la cireşii cei mai văratici, până la ultimele fructe de toamnă, cu nuci impunători, trecuţi de o sută de ani, cu arbuşti de coacăze, mure sau porumbe altoite. Dealul îşi cobora colina din buza unei păduri de fag, prin grădinile acestor case şi se pierdea în parcelele de pământ ale guşteriţenilor, repartizate de colectiv. Se termina cu un drum de căruţe, ce trecea pe lângă Izvorul Generalului, un izvor cu apă rece şi limpede ca lacrima dimineţii, amenajat sub comanda unui general în timpul ultimului război.

Iarna era la ea acasă în suburbia de la poalele Cibinului, simţită de locuitori până în măduva oaselor. Dar după ce treceau Babele, în dealul Guşteriţei bătea cu sprinteneală mâncătorul de zăpadă, vestind primăvara. Stratul de nea gros se topea repede, doar rămăşiţe din nămeţii uriaşi mai rămâneau prin unghere. Cărarea ce ducea spre sat se zbicea şi se formau urme după urme, fapt ce făcea posibil mersul în pantofi, fără să te murdăreşti prea mult. Ploaia, doar mai înmuia cărarea formată printre culturi, dar cel ce cobora avea o cârpă în buzunar şi-şi spăla pantofii în pârâul din capătul satului. În acel colţ de lume, odată cu primăvara, revenea raiul în fiecare an.

Orice zi sosea cu o noutate, fiecare adiere era prinsă de farmecul lanţului dintre anotimpuri. Azi scoteau capul din zăpadă primii ghiocei firavi, de pe lângă gardul viu care delimita curtea de imensa grădină, 8

Autograf pentru m(â)ine mâine se contura verdele deschis al firelor de iarbă, apoi răsăreau pe luminişuri viorelele, răspândind în jur un parfum suav. Fiorii primăvăratici dădeau ghes vieţii.

Ion Frăţilă, tatăl Firuţei, era un bărbat frumos, potrivit de înalt, lat în spate şi roşu în obraz tot timpul, curat şi ordonat, tipul ardeleanului arătos. Era inteligent, fără prea multă şcoală, lăudăros din cale afară, iubitor de cântec şi dans popular, egoist, despotic, afemeiat. Cel mai mult se iubea pe el, apoi pe mezina familiei, despre care spunea că este frumoasă şi deşteaptă, că îi seamănă.

Fost ceferist, în urma unei operaţii complicate la ficatul afectat de băutură, se pensionase pe motive de invaliditate de muncă, după vârsta de cincizeci de ani. Băuturii îi pusese stop, nu şi femeilor.

Soţia lui, Ana, femeie simplă de la ţară, cu frică de Dumnezeu şi de bărbat, mignonă şi slăbuţă, supravieţuia răbdătoare între două naşteri, ce aveau loc în câmp sau acasă, ori pe la vecini, atunci când era alungată de bătăile bărbatului cu toţi copiii după dânsa, încercând, cum numai ea știa, să potolească foamea gurilor flămânde, care cereau mâncare tot timpul. Partea cea mai bună de hrană era a lui Ionel, despotul. El nu mânca niciodată cu toţi la masă, mai ales cu cei mai mici care se certau pe vreo bucăţică mai bună sau mâncau urât, ci separat, fiind servit cu băgare de seamă doar de soţie. Pe copii nu-i bătea, dar prin teroarea pe care o instalase în casă, prin timbrul vocii ridicat tot timpul, prin înjurăturile sau prin corecţiile cu pumnii şi cu picioarele aplicate mamei, de cele mai multe ori în prezenţa lor, instaurase o panică, un respect amestecat cu groază, numai la un cuvânt sau o privire de a sa.

După ieşirea la pensie, Ionel îşi făcuse o preocupare din aprovizionarea familiei cu de ale gurii, cumpărături aduse din oraş.

Pleca în fiecare dimineaţă şi venea spre prânz cu plasa plină de cele mai ieftine produse. Le trântea în mijlocul mesei, reproşând: – Na! Că vă aduc ca la orbi. Ce ştiţi voi ce însamnă să stai la coodă la carne şi s-o mai şi cari.

Carnea fiind în cele mai multe cazuri cap de porc sau picioare pentru piftii. Apoi după ce-şi potolea năduful, timp în care nimeni din casă nu scotea un cuvânt, începea cu glas mieros: – Ană... la coodă, am stat de vorbă cu o doomnă, tu... Da 9

Antologie „Însemne culturale” 2013 dooomnăăă... nu oareşcare! Şi mi-o spus cum să face o tocăniţă...

- Ieee... Ionel? Şi cum să face? întreba Ana întotdeauna supusă, cu multă umilinţă în faţa lui, vădit interesată de ceea ce spunea bărbatul.

Apoi, într-o zi găsi una dintre acele „doomnăăă-doomnăăă” şi plecă de acasă cu pensie cu tot, singurul venit din care trebuiau întreţinuţi ultimii născuţi ai familiei – Firuţa de patrusprezece ani şi Dinu de şaptesprezece ani. Dinu, care terminase o şcoală profesională pentru fabricarea produselor alimentare, se angajă la Scandea, că tot îi plăcea lui mult carnea. Împreună cu mama, şi cu mult efort, hotărâră să o ţină pe Fira la liceu. În prima noapte în care mezina nu ajunse acasă, Ana Frăţilă dormi câteva ore bune, obosită de roboteala de peste zi, după care se trezi speriată, dându-şi seama că fiica ei nu era în pat. Îşi mai petrecea timpul, zi sau noapte în fosta cameră a părinţilor, pe care o amenajase cât de cât după gustul ei, dorind să creadă că avea intimitate, o mică încăpere personală, aşa cum citea prin cărţi, dar acum se lăsă frig şi dormeau în aceeaşi cameră, mai călduroasă, în care se aprindea focul pentru gătit sau încălzit apă. Căută pe bâjbâite un chibrit şi aprinse lampa. Se uită nedumerită în pat, nevenindu-i să creadă că era gol, nemişcat, cu un capoţel de casă adus de ea pentru Fira, oferit cadou de o doamnă pe unde făcuse menaj. Fetei îi plăcea mult luxul pe care nu i-l putea oferi, spre regretul ei. „Doomne, s-o hi întâmplat ceva cu ie!

Unde o hi?...” Îşi puse ochelarii cu lentile groase şi se uită la ceas: era două şi jumătate. „Niciodată n-o vint aşe târzâu!”. Făcuse lumina lămpii mai mică şi se băgă sub ţolul călduros de lână. N-o mai luase somnul până dimineaţa, atentă la toate mişcările de pe lângă casă, la lătratul câinilor lui Oală, primii vecini, care o anunţau întotdeauna când se apropia cineva. Dar câinii lătrau noaptea şi la o adiere de vânt ce legăna frunzele copacilor, la trosnetul crengilor, ale nucilor bătrâni sau la câte o vulpe rătăcită, coborâtă din pădure în căutarea hranei.

Cum se lumină de ziuă, se spălă pe faţă, stinse lampa, se îmbrăcă şi plecă după ce dădu mâncare la porc, tristă, îngândurată şi nedumirită.

De câteva zile avea de lucru la sere, pe Viilor. Drumul lung îl parcurgea pe jos, pe scurtătura digului, care mărginea Cibinul. Drumul trecea pe lângă casa unde locuia cea mai mare dintre fetele ei, a doua născută, singura măritată în Guşteriţa. „Poate s-o hi oprit la Lena, asară... O hi 10

Autograf pentru m(â)ine fostă prea târzâu şi n-o mai ajuns acasă…” se consolă în gând, Ana, deşi ştia că nu se întâmpla aşa ceva, deoarece nici casa lui Borat, ginerele ei, nu era prea mare şi mama acestuia, nu era prea amabilă cu fraţii noră-sii. Erau prea mulţi. Ea avea doi băieţi, doar. „Cine o pus-o pe Ana Frăţâlă să facă zăce? Şi apăi Tică s-o însurat cu Lena nu şi cu toţi fraţî ei!”, comenta uneori pe la banca de la poarta casei. Femeia trecuse totuşi, cu sufletul la gură şi cu speranţă, pe la Lena, până nu pleca la Balanţa, unde lucra. O primi Borătoaia, la poartă.

– Bună dimineaţa cuscră! salută cu voce umilă Ana. – ’Neaţa bună, Ană! Da’ ce-i cu tine aşe de dimineaţă pe la noi?

– Lena o plecat la lucru?

– N-o plecat încă. Stă gată acum să plece. Ceasu’ mere cătă şepte.

– Firuţa nu-i cumva la voi?

– Da’ ce să caute Firuţa la noi, aşe de dimineaţă, dragă?

– Păi n-o vint az’nopte acasă, se destăinui femeia dezolată. Între timp ieşi şi Lena în curte, auzind vocea mamei şi ultima frază.

– No, lasă că vine ea. Ce trăbă să faci aşe un caz din asta? spuse Lena înciudată că trebuia să afle soacra ei intimităţi ale familiei, după care-i va reproşa.

– Ie... ie... lasă că vine ea acasă, dragă! comenta în continuarea Borătoaia. Şi dacă nu mai vine... mai bine! Scapi şi de asta şi gata. Cine te pune să-i cumperi haine ca la o dezmăţată... Că o văz io când trece pe ici cum îi îmbrăcată şi ce să mai ocoşeşte... Nu stă de vorbă cu nici un ficior din Guşteriţa. Ie-i mândră tare... abe dacă dă zâua bună.

Ana se întoarse şi plecă, sătulă de cicăleala cuscră-sii. Ştia ce avea de spus, nu auzea pentru prima dată astfel de reproşuri. Închise poarta după ce spuse un „Domne ajută!” şi-şi continuă drumul lung pe care-l avea de străbătut până la serviciu. Aici îi mai treceau supărările, destăinuindu-se colegilor cu care venea în contact, în timp ce pregăteau serele pentru iernat sau pentru eventualele culturi, pretate la sezon.

Muncea cu drag la gândul că măcar una dintre fetele ei va deveni „o domnă”, că nu trebuia să muncească din greu pentru traiul zilnic în această viaţă atât de dificilă. Era mulţumită şi doar pentru simplul fapt că pleca de acasă după cei treizeci şi doi de ani de căsnicie, în care nu sa ocupat decât de copii şi de Ionel, să-i perie pălăria cu grijă şi să-i lustruiască pantofii sau bocancii. Părăsea curtea doar la evenimente 11

Antologie „Însemne culturale” 2013 importante sau foarte rar la biserică. Pentru ea constituia o viaţă nouă cea de acum, de care nu avusese habar. De aceea pentru tot timpul cât nu luase contact cu altcineva decât cu cei din casă, vorbea mult şi spunea cu naivitate toate bucuriile, dar şi toate problemele pe care le avea, oricărei persoane cu care sta de vorbă. Nici de această dată nu ocoli întâmplarea care i-a otrăvit sufletul, iar în scurt timp tot personalul din acea zi ştia că Fira nu ajunsese acasă. Desigur şi sfaturile, soluţiile primite erau foarte variate. Fiecare mai auzise o astfel de întâmplare, iar deznodământul era la fel de diversificat, extrem de tragic. De cele mai multe ori, s-au găsit fete moarte la margine de pădure, prin şanţuri sau furate de ţigani. Alţii o consolau: – O ave' vreun drăguţ şi tu nu ştii, Ană. O hi plecat cu el, spunea una.

– Nu crez. Ie îmi spune tot. Io sânt şi pretină cu ie. Îmi spune tot ce face în oraş.

– Ie... spune... Spune şi ie ce vre’. Nu vorgheşte cu niciun ficior?

– Ba! Ei îi place dansu’ nu ficiorii. Îi deşteaptă fata me’!

– O hi la mare... nu zâceai tu că vre’ să meargă la mare? Îi aminti alta.

– Sau pe la Păltiniş, că aşe să duc acuma domnişorele şi domnişorii...

La terminarea orelor de lucru, fixate de administraţia serelor, în fiecare zi altele, Ana se întoarse într-un suflet acasă să vadă dacă ajunsese Firuţa. Când văzu că nimic nu era deranjat faţă de cum lăsase, plecă imediat, cu un colţ de pâine în mână. „Mă duc la Ilie. El stă pe centru. Pote ştie el ceva... o hi văst-o.” gândi agitată.

Ilie era unul dintre băieţii ei mai mari, al treilea născut, care avea locuinţa în centrul Sibiului, în una dintre curţile cu mai multe familii locatare şi unde ocupa două camere, cu a doua soţie a sa, Anuţa. Nu avusese copii nici cu prima, nici cu a doua soţie.

Pe el nu-l găsi acasă, dar pe Anuţa, da. Îi povesti şi ei oful de pe suflet.

– Lasă mamă că vine ea! Hai să-ţi dau un rachiu şi ceva de mâncare, să-ţi mai treacă! Vine acum Ilie şi îi spunem. S-o duce un pic pe corzo şi află el ceva…

Ilie veni, dar puţin afumat. Lucra la Întreprinderea Vin-alcool, 12

Autograf pentru m(â)ine unde-l repartizase Școala profesională de vinificaţie, din Nicoreşti. Şi cine stă cu mâna în miere fără a se linge pe degete? Nu o dată intrase şi mama lui în crama unde lucra, chiar cu Firuţa şi cu Dinu de mână, să soarbă câte un borcan de vin, din butoaiele care stăteau frumos orânduite, de o parte şi de alta ale pereţilor, după mărimi, din care emanau mirosuri îmbietoare de tămâioasă. Le dădea şi copiilor care se uitau cu jind la cei mari şi ieşeau din pivniţă clătinându-se toţi trei.

– Ai grije de ei, mamă! îi zicea Ilie la capătul de sus al scărilor, în trotuar.

Femeia îi lua de mână şi îi trăgea după ea împleticindu-se. După câţiva metri se mai dezmeticea, pe moment ce lua contact cu aerul de afară. „Mi-o dat pre’ mult ăsta să beu... şi io... mi-am prins mintea cu borcanu’. Haidaţ’ copiii mamii, haidaţ’ numa’!”

Lăudăros din fire, „sunt ăl mai frumos copil a’ lu’ mama”, obişnuia să amintească tuturor Ilie. Când era afumat, putea orice: era cel mai puternic din oraş, era în stare să mute munţi... dar numai din gură. În fond era moale şi blând, mai moale decât o femeie. Din acest motiv îl lăsase Mărioara, prima lui nevastă, pe care o iubise enorm, şi îl luase Anuţa, a doua soție, mai mare ca el cu vreo cinci ani.

La rugăminţile femeilor coborî din casă, pe centru. Tocmai se însera, iar urbea era plină de tineri şi nu numai.

Pe sora lui o vedea de multe ori pe stradă, dar nu stăteau de vorbă, decât foarte rar. Diferenţa de vârstă era mare între ei, fapt ce făcuse să nu crească împreună şi să nu fie prea apropiaţi unul de altul. Nu luase el seama cu cine se plimba ea, însă se lăuda cu ea. Era la liceu, doar.

Acum trebuia să facă ceva pentru mama sa, de care era foarte legat şi pe care o iubea enorm. Trecuse pe lângă niște grupuri, se opri lângă unul să întrebe de Firuţa Frăţilă, dar nu află nimic. Se opri la altul, acelaşi rezultat, însă al treilea grup ştia ceva. Un băiat o văzuse, cu o zi înainte când ieşea din cofetărie, cu Nitu Băran. La auzul acestui nume se înfioră şi-i mai trecu pileala. Acel băiat mai întrebă câţiva tineri care o văzuseră şi ei plecând cu acesta, spre Bulevard. Apoi nimic. Nu mai află nimic. Îi era de ajuns, de fapt.

Acasă le spuse celor două femei veştile, proaspăt aflate. Ana Frăţilă se bucură că cineva o văzuse, că trăieşte, măcar avea această dovadă.

Cine era Băran, nu ştia.

13

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Da’ ştii cine-i Băran, mamă? rosti Ilie, dându-şi importanţă. Îi cel mai mare golan din oraş. Am auzât că are o mână semnată, că n-are voie să dea cu ea. O fost boxer... da io pot să mă bat cu el... la orice oră... O fi cu ăsta!

– Taci, mă, din gură!... Nu-i aşe, mamă! replică Anuţa, pentru a mai îmbunătăţi sufletul femei, ştiind de fapt că Ilie exagerează orice. O fi şi ea cu fete şi cu băieţi pe undeva, pe la munte. Aşa să duc tinerii az'. Pe vremea me' nu se ştia de de-astea...

– O hi... se supuse Ana unui gând ce-i convenea. Mă duc acasă. O hi acasă, copila.

– Stăi aici, nu te mai duce pănă în deal acum, mamă! o rugă Ilie cu glas duios. Pănă ajunji dumneata în dealu’ Guşteriţii, să face miezu’ nopţii.

– Ba nu! Mă duc! Nici n-am dat la porc. Odată mă duc. Iau cursa. Şi plecă. Acasă, acelaşi întuneric, aceeaşi linişte. Doar câinii lui Oală mai trezeau din când în când întunericul de smoală al nopţii fără lună. Urmă o altă zi de muncă, altă zi de coşmar.

– Du-te la miliţie, o sfătui un bărbat, muncitor şi el la răsadniţe.

– Cum să mă duc, mă Simioane, la miliţie? Să-mi spui io copila me’? Ce să le spui?

– Să le spui că n-o vint acasă de două nopţ', tu, Ană. Ce să le spui alceva...

– Nu poci şi gata! O mai aştept. Pote vine. Trăbă să vie, că începe şcola.

– Pote nu mai vre’ să să ducă la şcoală, tu, îşi mai spuse părerea omul. Că şi fata me’ o făcut încă doi ani după elementară şi mi-o zâs: tată, io nu mă mai duc la şcoolă. Io mi-am găsât un băiat şi mă mărit. Şi s-o măritat, Ană... şi acum îi bine, la casa ei.

– Nu... mă. Fata me’ mi-ar hi spusă. Ie s-o dus de acasă să-şi cumpere caiete... în zâua aia, alantăieri. Şi-şi continuă roboteala Ana Frăţilă, cu gândul răvăşit la fata ei cea mică, pe care o iubea cel mai mult dintre toţi copiii ei.

De la serviciu trecu pe la Independenţa, unde era Nelu angajat, cel mai mare fiu al său şi căruia îi rămaseră în grijă, din punct de vedere moral, cei doi fraţi, ultimii din familie, după ce tatăl lor îi părăsiseră.

Dar el îl iubea pe Dinu, care fusese cel mai neglijat de tată. Pe Fira nici 14

Autograf pentru m(â)ine nu o vedea când venea în vizită pe la ei, n-o lua în seamă, nu-i adresa niciun cuvânt, de cele mai multe ori.

Ana bătu la un geam al atelierul, unde lucra Nelu. Ochiul murdar de praf şi fum avea vedere la stradă şi ştia că el o poate vedea. Nu era prima dată când cei doi comunicau în acest fel. Îi făcu semn să iasă până la gard. La aflarea veştii, omul rămase oarecum descumpănit. Nu se aştepta la aşa ceva: – Nu pui io mâna pe ea? O deznod în bătaie. Auz’ să lipsească de acasă tri nopţi.

– Nu, Nelu să n-o baţi... Cine ştie ce s-o hi întâmplat...

– I-ai dat cam mult nas, mamă şi ui’ ce-ţ' face. Să-i spui că dacă nuşi vede de şcolă are de-a face cu mine.

Apoi trecu pe la Niculae, următorul născut după Ilie, care locuia într-un subsol pe Nicolae Teclu, vizavi de Independenţa, cu doi copii mici, două fetiţe, una de trei ani şi una de câteva luni. Găsi acasă doar pe nora ei.

– Nu ştiu muma me’... nu ştiu nimic! Pe la noi nu vine, ce nu ştii? îi zise Anuţa, altă Anuţă, nora-sa. Nicu-i la servici’... îi la servici’, da’-i spui io când vine, muma me’.

Anuța era o femeie care vorbea foarte repede, nici nu apuca să pronunţe cuvintele întregi, motiv pentru care repeta unele dintre ele, de multe ori. Trecu şi pe la Pie, care-şi construia casă pe Lutului, în acelaşi cartier oarecum, în Gara Mică. Aceleaşi învinuiri sau consolări: – No... lasă că vine ea! Aşa făceaţi şi cu noi, cu mine şi cu Oara. Nu ne-aţi lăsat să ne distrăm deloc. De aia m-am şi măritat, să scap de dealu’ Guşteriţii şi de tata.

– Cine, tu, Pie? Io nu v-am lăsat, sau tat-o? Ştii bine că io ţâneam cu voi şi câtă bătaie am luat pentru voi.

– Da, mamă, da ştiu. Hai, lasă că vine ea! Hai, stai aici la masă să mâncăm şi te culci la mine, nu te mai duci acasă în sara asta.

– Ba mă duc, tu, Pie. O veni Firuţa şi io nu-s acasă. Şi plecă. Drum lung, cam o oră şi ceva, pe jos. Autobuze nu prea erau din aceea zonă până în Guşteriţa. Erau puţine în general autobuzele în Sibiu, din totdeauna. Sibienii aveau cel puţin o bicicletă în curte, dotată cu portbagaj în spate şi scăunel pentru copil în faţă, faruri pentru noapte. Se urcau călare pe ea şi plecau unde aveau treabă.

15

Antologie „Însemne culturale” 2013 Ana Frăţilă nu mersese niciodată cu bicicleta, nu avusese ea parte de asemenea luxuri, dar avea picioare bune. Toţi membrii familiei mergeau pe jos. Erau foarte curajoşi, împrejurarea nu le-a permis să fie altfel. Noaptea, uneori îi petrecea luna cea docilă, cu feericu-i ambient.

De când erau copii, plecau singuri şi se întorceau tot singuri de la şcoală, iarnă, vară, pe lumină sau întuneric, urcau dealul să ajungă acasă.

Avu parte de aceeaşi singurătate şi tristeţe. Nu putu închide ochii toată noaptea. Începu să se roage. Coborî din pat, făcu lampă mică şi se lăsă în genunchi în faţa unei icoane vechi, pe care o avea din ŞeicaMare. Se ridică după vreun ceas. Urmară multe mătănii. „Domne luminează-i mintea şi paşii, pe unde o hi... Maică Precestă, nu-mi mai da încă un năcaz, că am avut de la toţ’ copiii în parte şi nu-l mai poci duce. Numa’ de la ie n-am avut. Acum ie îi într-un mare năcaz. Aşe sâmt io. Ajută-i Maica Precestă să iasă din năcazu’ aista şi adu-o acasă!” Se ruga, dar nu plângea.

Ana Frăţilă nu mai putea plânge, nu mai avea lacrimi. Spunea că a plâns prea mult toată viaţa şi i-au secat lacrimile.

Dulce-amar – roman – Cap.VIII Tudor se confrunta cu tentaţia de a se destăinui şi cu trăirea instictuală, fără a dori să-şi refuze tumultul iubirii şi stropul de fericire alături de Eva, care-i sporea energia. „La urma urmei e o problemă de comunicare între noi, gândi. Asta nu poate distruge intimitatea noastră!” În dimineaţa de duminică a ultimei vizite, îi servi Evei, ca de obicei, cafeaua în pat şi se învârti prin cameră, mai mult ca de obicei.

– Ce ai, Tudor? Cauţi ceva?

– Eva, trebuie să-ţi fac o mărturisire.

16

Autograf pentru m(â)ine – Serios? E ceva important? întrebă femeia, mai mult în glumă.

– Foarte important. Eva, eu am doi băieţi gemeni, de acum o lună.

– Doamne fereşte, asta ce fel de glumă mai e... de unde să ai tu gemeni, Tudor? întrebă Eva, cam în doi peri.

– Anca i-a născut. Acum trei luni ne-am căsătorit, pentru că era gravidă.

Eva privi iute către Tudor, şi văzându-i faţa mai serioasă ca oricând, realiză că nu glumeşte deloc. Se crispă din toate încheieturile.

O sfârşeală îi trecu prin tot corpul, ca un rug care mistuie tot ce întâlneşte. Momentan nu putu să spună nimic.

Tudor, pe un scaun, cu privirea în covor îşi aştepta osânda.

– Şi dacă eşti căsătorit, ce mai cauţi la mine, Tudor? întrebă Eva răvăşită, după ceva timp.

– Eva, tu eşti singura femeie pe care o iubesc. Şi tu ştii asta. În faţa lui Dumnezeu, tu eşti femeia mea. Nu pot renunţa la tine.

– În faţa lui Dumnezeu... Care Dumnezeu, Tudor? Al tău poate, nu şi al meu. Va trebui să-i spui Dumnezeului tău, cât amar mi-ai provocat şi apoi să renunţi la mine. Pleacă Tudor! Pleacă şi lasă-mă. Sper că voi supravieţui.

Tudor se ridică şi veni spre ea. Îngenunche în faţa patului încercând s-o atingă, însă Eva, absentă, golită dintr-odată de tot, chiar şi de propria-i fiinţă, se ridică din pat. Se îndreptă direct spre dulap, îi scoase hainele, una câte una, tacticos şi le aruncă pe jos, fără să spună vreun cuvânt.

– Eva, nu mă aşteptam să mă aplauzi, dar nici să mă dai afară din casă. Te implor, înţelege-mă! Lasă-mă să-ţi explic.

– Poate vrei să plângi pe umărul meu, nu? Drept cine mă iei, Tudor? Eu pe ce umăr voi plânge? Pleacă la soţia ta şi la copiii tăi.

Acum! Cheia o laşi pe masă.

– Evelina... te-am iubit mereu!

– Şi când ai zămislit plozii m-ai iubit?

– Şi! Vreau să-ţi spun cum s-a întâmplat. Ascultă-mă! Te rog!

– Nu mai vreau să aud nimic. Îmi ajunge cât am auzit. Nu vreau amănunte, nu vreau explicaţii.

Eva ieşi din cameră.

Tudor, trist, se prăbuşi pe covor… În cele din urmă începu să adune 17

Antologie „Însemne culturale” 2013 hainele de pe jos într-un geamantan şi le duse la maşină. Se întoarse săşi ia la revedere de la Eva şi eventual să mai încerce de a o convinge săl asculte măcar. Dar n-o mai găsi în casă. Lăsă cheia pe măsuţa din dormitorul lor şi plecă cu un gust amar. „Am trădat. Are dreptate... Deşi Dumnezeu mi-e martor că o iubesc cu toată fiinţa mea. Voi pleca acum, dar voi reveni mereu, nu voi renunţa.” Abia acum conştientiza Tudor de ruptura destul de gravă ce se produse între ei, fapt ce va modifica destine.

Eva se îmbrăcă în grabă şi ieşi afară. Plecă de-a lungul străzii, destul de goală la acea oră, fără ţintă, împiedicându-se de frunzele foşnitoare, căzute peste noapte. Era o dimineaţa rece de toamnă, însă ea nu simţea nimic, nu vedea nimic. În mintea ei răsuna o frază: „Am doi băieţi gemeni... Sunt căsătorit de trei luni, cu Anca... Cum am putut fi atât de oarbă? Atât de naivă, de credulă? Cum, adică, Tudor poate fi atât de ticălos? Să aibă viaţă dublă? Făcea dragoste cu mine, după ce făcea cu femeia ’ceia, şi invers?!” O înverşunare, vecină cu sadismul, o măcina. O durere în suflet, încât ar fi dorit ca trenul ce mergea paralel cu ea, să o strivească între tampoane, strivind şi durerea ei sufletească.

După vreo oră de colindat pe străzi, îngheţată de frigul care-i biciuia spatele, se întoarse acasă, tremurând. Intră în dormitor şi văzu cheia pe măsuţă. O luă şi o aruncă cu furie, după dulap.

Urmară zile crunte pentru Eva. O măcina continuu senzaţia secătuitoare a inutilităţii.

Pe tâmple, începuseră să-i strălucească, enervant, câteva fire argintii, iar pe obraz câte o cută pronunţată își etala, arogată, prezența.

Ar fi dorit să-şi provoace disconfort fizic, pentru a uita de cel mintal. Să facă orice, numai să poată ieşi din starea în care se afla, stare aflată aproape de limita suportabilităţii. Se simțea mult mai marcată decât ar fi crezut în legătură cu întreaga ei personalitate, interioară şi exterioară.

Mișcările îi deveniseră mecanice, incerte. Aprindea ţigări mult mai repede ca de obicei şi insufla cu poftă şi dispreţ fumurile, ca un fumător înrăit. Apoi îi trecu prin minte că o va ajuta un pahar de alcool. Mai avea prin cămară într-o sticlă, de la ziua lui nişte lichior de ouă, preparat în casă. Încercă un pahar. Licoarea îi mângâie gâtul şi, ajunsă în stomac, îi dădu o senzaţie de linişte, chiar de euforie pentru o clipădouă, amestecată cu un val de căldură. Mai încercă unul. De data 18

Autograf pentru m(â)ine aceasta o uşoară transpiraţie îi îmbrobodi fruntea, iar gândurile parcă nu mai erau atât de negre, dând senzaţia că şi amarul are o limită. Starea o făcea să se simtă mai încrezătoare pe sine. Poate se vor aranja cumva lucrurile, nu trebuia să fie aşa de pesimistă. „Tudor nu mă va părăsi niciodată! Aşa mi-a promis!...” Îşi umplu din nou paharul. În scurt timp, aproape că nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Doar camera se învârtea odată cu ea, ca un scrânciob. Înțelegea ce se întâmplă, dar nu mai era stăpână pe nimic. Dimineaţa o ciudă imensă o făcu să-şi amintească de beţia de cu seară, capul nu-l mai simţea, o durere ascuţită o sufoca. Ştia că este tot în dormitorul ei şi că nu s-a schimbat nimic, în pat era singură, în cameră duhnea miros de alcool şi o puternică senzaţie de vomă o chinuia. Problemele nu s-au rezolvat, ba chiar a mai apărut una: mahmureala de după beţie.

După despărţirea de Tudor, după nopţi nedormite, după haosul din sufletul ei şi refuzul de a se alimenta, Eva se pomenise într-o somnolenţă totală, într-o lipsă de interes pentru viaţă, încât, la insistenţele Getei, au mers la medicul întreprinderii. Doamna doctor Popescu, amică a tuturor funcţionarelor din pavilionul administrativ, de cum îi privi ochii, în puse diagnosticul: hepatită. De fapt era o recădere a unei forme de hepatită, avută în copilărie. Internarea la contagioşi era inevitabilă. În spital primi cele mai multe vizite din salon şi mâncare de s-ar mai fi putut hrăni vreo două persoane. Desigur, ea o împărţea cu celelalte bolnave. De fapt, avea multe prietene şi niciuna nu o uitase.

Răspunzătoare a gospodăriei rămase Miruna, ajutată de Claudia. Şi ele îi pregăteau supă proaspătă şi îi duceau la spital.

După cele trei săptămâni obligatorii de internare, Eva reveni acasă şi urmă un concediu medical de convalescenţă.

Găsi apartamentul schimbat, fapt ce-i creă o emoţie plăcută.

Roberto, împreună cu Fery, s-au străduit să-i facă o mică surpriză mamei, la îndemâna lor, pentru a-i trezi interesul de viaţă, de a-i da energia şi determinarea în lupta cu nevoile fireşti. Au scuturat covoarele la bară, au şterse geamurile impecabil, încât aveai impresia că lipsesc, parchetul căpătă o lucire de invidiat, dat proaspăt cu ceară, au modificat interioarele. La acest capitol Roberto stătea cel mai bine. Avea o imaginaţie teribilă.

19

Antologie „Însemne culturale” 2013 În afara problemelor sentimentale se adunară şi cele materiale.

Lipsa ajutorului lui Tudor începea să se facă simţită. Suntem în '87, an în care, inclusiv pâinea era pe cartelă, pe lângă alimentele de bază. În Paris Match citeau din ce în ce mai des despre ravagiile noului flagel SIDA, boala cu nume de fată, ce răspândea devastator moartea, la toate vârstele. Carnea lipsea total din măcelării. Noroc cu madam’ Diţă, de la scara F, care trecea calea ferată la gardul abatorului şi venea cu rudele de salam, agăţate pe un cordon, legat de brâu, acoperite cu fusta largă şi lungă, confecţionată expres în acest scop. Intra în fiecare scară şi scotea de sub fustă, câte bucăţi era cazul. În una din zile, Jeni Bâcă îi spuse Evei: – Madam’ Diţă, tocmai făcea pipi, pe calea ferată, adineaori, din picioare.

– Pe a cui bucată de salam o fi stropit-o, întrebă mucalit, Eva. Laptele şi produsele lactate se obţineau cu mari eforturi. Se trezea Geta pe la trei dimineaţa şi fugea la alimentara de la parterul blocului, să pună plasele cu sticle goale, pe ale ei şi pe ale Evei. Şi ea avea nevoie. Unica ei fiică era studentă la Bucureşti şi-i trimitea mâncare, contra unei sume de bani, pe mecanicul de locomotivă al trenului, Piteşti-Bucureşti.

Se întorcea acasă, mai trăgea un somn, îmbrăcată aşa cum era. La cinci o suna pe Eva să vină cu băieţii. Fiecare trebuia să-şi cumpere porţia pe care o consuma în acea dimineaţă. Uneori dispăreau plasele cu sticle, rândul la fel. Urmau vociferări, certuri, nu se mai recunoştea rândul. Cine avea un pensionar în casă, era bogat. Acesta putea sta la cozi, îşi putea lăsa rând la mai multe alimentare apropiate, iar aceea familie avea aproape în permanenţă lapte şi unt. Uneori, dar foarte rar, se dădea şi smântână.

La un moment dat, Fery nu a mai vrut să meargă la cozi... nu a mai vrut să se trezească aşa de dimineaţă.

– Mama, eu nu mai mănânc nici iauut, nici lapte, nici unt. Nu veeau să mai meeg dimineaţa la cozi. Tanti Geta să nu mă mai teezească. Şi nu s-a mai deranjat. De altfel, începuse să-i aducă Miruna porţia lui, pe lângă sandvici, din frigiderul mamei ei, unde se găseau de toate, din plin.

Telefonul de la Craiova sună, după ce se externă Eva. Răspunse 20

Autograf pentru m(â)ine Roberto. Aveau convenţie între ei, de a nu o da la telefon. Ea nu mai răspundea la niciun apel. La explicase băieţilor în nişte termeni simpli, că Tudor s-a însurat şi că nu mai doreşte să-l vadă.

– Da... s-a însuaat... mormăi Fery, care s-a dumirit mai greu. Cum a putut să facă asta, mama?

Dar rămase fără răspuns. Eva nu dorea să comenteze. De fapt nici nu avea răspuns la asemenea întrebare. Era conştientă că l-a pierdut iremediabil şi dorea să-şi cicatrizeze rănile. Ştia că nu se vor vindeca niciodată, dar trebuia să se obişnuiască cu ideea şi cu lipsa lui, să nu-l mai aştepte, să nu-l mai dorească. În acel an, după vreo şapte la rând, petrecu revelionul fără Tudor.

Umplu casa ca de obicei, dar tot goală i se părea. Aştepta ceva tot timpul. Ochii îi erau ațintiţi pe uşă, dar cine dorea ea, nu intra. Tudor sună la telefon, vorbi cu Roberto, le ură ceea ce era de urat, dar ambii, considerând că nu este cazul, nu pomeniseră nimic de Eva. Roberto nu-i spuse mamei de telefon. În gândul lui îl ura pe Tudor. Nu-şi putea imagina, cum să-i facă aşa ceva mamei lui şi lor. Cum să se căsătorească în timp ce venea, ca de obicei acasă la el... Măcar, trebuia să-i fi spus lui... Doar politeţea şi buna lui educaţie îl oprea să nu-i zică ceva de dulce.

Deşi Eva căuta un drum neted, o cale de echilibru, trecea dintr-o pasă proastă în alta. După ce-şi restabili sănătatea, cât de cât, în urma hepatitei, şi rămăsese cu regimul alimentar ca zestre, cu renunţarea la ţigări, o durere cruntă de oase o încerca. Ştia că avea o scolioză, din timpul copilăriei, de la balet, în urma unei căzături zdravene. O chinuia o durere de coloană, aproape continuu. Uneori dimineaţa era nevoită să intre în cada cu apă caldă pentru a se putea deplasa la birou. Procedeul îi dăuna şi mai mult, deoarece trecea din cadă, afară, la gerul de februarie. Şi să mai pomenim de lipsa acută de bani... de nesiguranţa zilei de mâine... Problema devenea rezolvată dacă găsea unde să se împrumute. Dar restituirea banilor era adevărată aventură, între funcţionare. Uneori nu se ştia, care de la care împrumutaseră, fără listele interminabile ale caietului de datorii. Eva în originalitatea ei, lua banii şi trecea pe la fiecare.

– Eu am luat de la tine. Tu de la cine ai luat? Şi trecea din persoană în persoană, din birou în birou, până când 21

Antologie „Însemne culturale” 2013 toată lumea era mulţumită. Îşi rezolvau problemele, în mare parte cu CAR-ul. Făceau împrumuturi una pentru cealaltă, adică cea care avea contul negrevat de datorii. În tot haosul sentimental şi material, apăru o bucurie. Timeea născu un Imre mic. O invita pe bunică şi pe fraţi să-şi cunoască nepotul şi să participe la botezul lui, în Mediaş.

Pe muchie de cuţit – roman – Cap. X Toamna era în toi. Oraşul din sudul ţării, oraş prosper, cu industrie dezvoltată, cu locuri de muncă pentru toate categoriile de cetăţeni își vedea de rutina zilnică. Doar cine nu dorea, nu găsea de lucru. De aceea mergea şi comerţul. Atunci când cumpărătorul are bani, îi cresc şi pretenţiile. Achiziționează lucruri mai multe, mai bune, chiar dacă sunt mai scumpe.

Magazinul celor două asociate, Adela şi Rina, era tot timpul ticsit de marfă cu adaosuri ce uneori mergeau până la optzeci la sută. Adela avea bani mulţi, cum nu avusese niciodată. Începuse să fie mai largă la pungă. Nu se mai uita la fiecare leuşor. Se îmbrăca elegant iar pentru Doru cumpăra doar lucruri selecte.

– Doru, ar trebui să mai luăm o maşină.

– N-ar strica o mașinuță pentru marfă. Îşi luară un autoturism puternic, fiabil, cu care mergea după marfă.

Uneori, când soții lor puteau, plecau de la serviciu pentru a le însoţi și pe la alte en gros-uri. Acum îşi puteau permite marfă de calitate superioară, mai scumpă dar cu un profit consistent. Tot mai nemulțumite de marfa existentă prin depozitele din jur, cele două comerciante au hotărât să meargă după marfă în Turcia. Această ţară oferea multe lucruri și diverse, exotice chiar, dar şi un mod pitoresc de a 22

Autograf pentru m(â)ine cumpăra. Regula principală o reprezenta târguiala. Făcea parte din tradiţia comercianților de aici faptul de a te tocmi. Nu era nimic anormal să găseşti preţul pe un obiect de câteva ori mai mare decât valoare lui reală. Bazarurile impresionante, gemând de produse, deschise nonstop, te îmbiau să faci cumpărături. În scurt timp îşi făcuseră reţea şi printre comercianţii turci. Şi acolo se dădea marfă cu plata la şapte zile sau la două săptămâni. Surmenajul însă le pândea în fiece clipă. Cumpărăturile erau multe. Dura trei-patru zile, cu nopţi cu tot, până își burdușeau mașina. În toate aceste zile, de cele mai multe ori dormeau doar o noapte la hotel, unde femeile puteau să facă şi un duş. În rest moțăiau prin maşină. Vama venea cu „taxa” ei, stabilită după câtă marfă se transporta. După o astfel de incursiune în raiul lui Mercur, Adela și Rica dormeau o zi şi o noapte fără ca măcar să viseze.

Pe la începutul lui noiembrie, într-o sâmbătă după amiază, la uşa Adelei se auzi soneria. Doru era la pescuit. Pe vizor nu se distingea persoana care era în spatele uşii – o fiinţă cu capul plecat, sărăcăcios îmbrăcată, foarte comună.

– Pia!... țipă Adela, mai mult speriată decât uimită.

Privirea-i îngheţă pe o fiinţă înaltă, foarte slabă, răvăşită, cu părul nearanjat şi nevopsit, îmbrăcată banal. Abia mai semăna cu cea pe care o ştia ea.

– Bine te-am găsit! răspunse grăbită Pia, cu buzele strânse ca să nu se vadă un dinte lipsă, întinzându-i prietenei sale o floare şi o esenţă de parfum, după ce se îmbrățișaseră prelung în prag.

Adela o pofti să intre. Atentă, îi luă geaca și o atârnă în cuier: – Am o cafea fierbinte… Tocmai vroiam să mă apuc de acte... Hai să bem câte una. Când ai venit?

– Acum două zile.

– Şi unde stai?

– La domnul Ciurăscu. Acum vin de la mama.

Vorbea încet, fără a o privi în ochi pe Adela, temându-se parcă de ceva nevăzut. Cuvintele erau şuierate ușor printre buzele apropiate, pentru a nu se vedea pauza din dantură.

– Vrei să mănânci? Eşti foarte slabă, Pia, scăpă Adela, privindu-i umerii şi şoldurile ce ieşeau prin haine ca nişte ţepi.

– Nu, nu vreau nimic.

23

Antologie „Însemne culturale” 2013 – Dar să vorbim? întrebă Adela, privind plină de compasiune pe fiinţa prăbuşită din faţa ei.

– Da. Vreau să-ţi spun ce s-a întâmplat şi, dacă poţi, să mă ierţi pentru ce ţi-am făcut. Ştiu că ai magazin. Mi-a spus Lidia de când eram în Italia. Pe tine te-a răsplătit Dumnezeu şi pe mine la fel, dar pe fiecare altfel.

– Lasă, Pia... Înţeleg că ai cam tras acolo... după cum arăţi. Dar îţi revii tu. Printre străini nu-i chiar aşa de dulce pâinea, cum zic unii.

– Pentru mine a fost cea mai amară.

– Dar ce ai putut păţit aşa rău?

– De toate, Adela. De toate, răspunse Pia cu un oftat.

– Sigur vrei să vorbim acum? Putem lăsa pe altă dată, când te vei simţi mai bine.

– Nu, Adela! Vreau acum să-ţi povestesc pentru a mai scăpa şi eu de povară. Trebuie neapărat să împărtăşesc cu cineva jugul meu, altfel simt că voi exploda.

– Sunt numai urechi.

Nefericita musafiră încercă să-şi găsească un loc comod pe canapea. Îşi trase picioarele lungi sub ea care se îndoiră ireal, ca la păpuşile cu articulații.

– Eu am vrut să plecăm în Italia după ce avea loc prezentarea modelelor. Muncisem pentru colecție şi doream din tot sufletul să particip la ea. Propunerea de a merge două săptămâni în concediu, venise de la Marius. Însă a apărut ocazia cu Zoli şi prietena lui pe atunci, Tanţa, care au venit şi ne-au luat într-o noapte, doar pentru trei zile... ziceau ei. „Să mergem cu ei, ca să nu fie singuri!” a motivat Marius.

– Tu îi cunoşteai pe aceşti oameni, Pia? – Îi văzusem cândva, la o nuntă. Eram cu Marius. Nu ştiam nimic despre ei. Până să mă dezmeticesc, plecasem deja. Nici haine nu prea mi-am luat. La vamă am trecut destul de greu. Ne tot întorceau ungurii.

Nu ştiam de ce. Le-a dat Marius bani mulţi ca să trecem. Avea bani...

Am dus-o bine câteva zile. Am mers întâi în Franţa. Am fost în Monaco, pe plajă. Zoli şi Tanţa dispăreau mereu şi nu spuneau unde pleacă, dar se întorceau cu bani. L-am întrebat pe Marius ce fac, cum fac ei banii. A zis că nu ştie şi nu-l interesează. În naivitatea mea am 24

Autograf pentru m(â)ine încercat să nu mă intereseze nici pe mine, deşi îmi era teamă că îi fură.

– Doamne, Pia! Cum de nu ai fugit înapoi, în ţară?

– Nu m-am gândit la asta. Aveam încredere în Marius şi credeam că odată ajunşi în Italia ne vom despărţi de ei. Oricum eu asta avem de gând să-i spun lui. Nu stăteam mult în acelaşi loc. Plecam mereu de parcă eram niște fugari. Am ajuns, într-un final, în Italia. Aproape de Roma. Am tras la un motel unde au închiriat o cameră. Cele mai multe cheltuielile le suporta Marius. În timp ce noi doi stăteam mai mult prin motel, Zoli şi Tanţa plecau seara şi veneau dimineaţa. Ziua dormeau.

Din nou l-am întrebat pe Marius, care devenise din ce în ce mai rece şi mai distant cu mine, cu ce se ocupă cei doi. În loc de răspuns mi-a spus că s-au terminat banii. Că nu mai are un chior. Se făcuseră două săptămâni de când plecasem de acasă, dar nu am simţit când s-au dus.

Ce bine ar fi fost dacă nu cedam eu propunerii lor! „Trebuia să iei şi din banii mei.” i-am zis lui Marius. „Dar tu ce crezi că am cheltuit până acum?” mi-a răspuns în zeflemea. M-am supărat foarte tare. Am ţipat la el, i-am făcut scandal… Răspunsul? Câteva palme zdravene peste faţă, plus un munte de reproşuri.

– Nici asta nu te-a determinat să pleci?... Să faci cumva să te desparţi de el, acolo în lumea largă, Pia? – Cum?! Nu mai aveam o lescaie. Eu luasem foarte puţini bani la mine şi s-au dus repede. Banii erau la Marius... Care de fapt nu mai erau, cel puţin aşa mi-a spus.

– Şi ce-ai făcut după asta?

Pia, mâhnindu-se din ce în ce mai mult, continuă.

– Seara a plecat şi el cu cei doi, fără să-mi spună vreo vorbuliţă măcar. Eu nu am ştiut ce să fac în acest timp... fără bani... nici de mâncare nu aveam, nu ştiam limba… M-am demoralizat complet.

Camera era plătită pentru următoarele cinci nopţi. Când au venit după trei zile m-am bucurat, credeam că n-o să mai vină, că m-au abandonat.

Poate ar fi fost mai bine. După ce s-au odihnit încă vreo două zile, fără să-mi spună mare lucru niciunul, am plecat. Tanţa care era numai zâmbet până atunci, acum era cu un ochi vânăt şi executa ca un robot.

Vorbea doar atunci când era întrebată şi numai ce trebuia. Îl urma pe Zoli fără vreun comentariu. Nici nu am mai îndrăznit să întreb ceva când am părăsit motelul. După vreo două ore de mers cu mașina, am 25

Antologie „Însemne culturale” 2013 văzut pe un indicator rutier că intrăm în Roma. La scurt timp, am intrat pe nişte străduţe înguste, aglomerate, cu lume pestriţă. Am oprit în faţa unei curţi împrejmuită cu zid înalt. Era o casă veche, înaltă, cu nişte geamuri foarte mici. Marius mi-a spus pe drum că o să mergem într-un apartament, pe care l-au închiriat, unde o să stăm toţi patru, apoi ne vom găsi ceva de lucru, ca să putem trăi cum trăiesc emigranţii, sau dacă nu să ne întoarcem în ţară. Dar la fel de rece şi de distant, cu mine.

Am intrat într-o curte destul de mare, pietruită, care avea de o parte şi de alta a pereţilor înalţi câte o poartă groasă şi niște geamuri la fel de mici. Au bătut la una dintre uşile clădirii, de unde a ieşit o italiancă grasă şi înaltă. Am fost poftite înăuntru, într-un fel de apartament cu trei dormitoare. Aici am rămas stupefiată: erau vreo cincisprezece femei de diferite vârste care ne-au ignorat total. Nu ştiu cum am ajuns în mijlocul camerei... Vroiam să fug de acolo. Când m-am întors, Marius şi Zoli nu mai erau. De atunci nu i-am mai văzut…

– Să nu-mi spui că te-a vândut...

Pia tăcu un moment. Căuta să-şi adune gândurile – să-și mai anestezieze durerile. Vorbea încet și rar ca și cum umbla la răni ce încercau să se cicatrizeze: – Ba da, Adela… Asta au făcut nemernicii. Ne-au vândut şi pe mine şi pe Tanţa. Au luat bani de la codoașa italiancă şi au plecat. Nu ştiu câţi, dar cred că destul de mulţi, pentru că îmi tot reproşa italianca.

– Doamne, Pia!... Şi pe urmă ce ai făcut?

– Ce să fac?... A început coșmarul. Abia aici mi-a spus Tanţa că ăsta le-a fost scopul încă de la început, de când am plecat din ţară. Ea, cel puţin, ştia că pentru asta merge. Zoli are o reţea de prostituţie cu românce în Italia. A fost un infern, Adela…

– Dacă vrei, putem să continuăm altădată...

– Trebuie, Adela, trebuie! Abia acum începe adevărata tragedie a vieţii mele. Dar te rog, nu mă întreba amănunte, că nu-ţi voi spune.

– Nu te întreb, Pia. Spui ceea ce doreşti tu, că nu eşti la interogatoriu.

– Când m-au scos prima data la produs… Pia se opri o clipă fiindcă un cutremur îi străbătu ființa fragilă, am fost cu Tanţa. Am refuzat să contactez vreun bărbat. Am stat în umbră toată noaptea iar acasă, dacă nu am adus bani, m-au băgat într-o cameră, un fel de beci, cu nimic în 26

Autograf pentru m(â)ine ea, fără apă şi fără WC. Bineînţeles şi fără mâncare. Am ţipat, am înjurat, am implorat. Nimeni nu a venit să mă vadă sau să mă audă. Mau scos cu vreo oră înainte de a mă trimite iarăși pe străzi. Noaptea următoare am repetat figura, dar a doua zi, tot în acelaşi beci a venit un bărbat care m-a bătut până am leşinat. A aruncat apă pe mine, apoi m-a violat. Seara, la produs... Tanţa mi-a spus că n-am ce face şi că dacă nu fac ce zic ei, mă omoară. „Tu nu ai ştiut la ce ai venit în Italia?...

Ghinionul tău. Fă şi tu ce fac eu, că nu e greu!” Şi... am făcut. Am făcut prostituţie trei luni, seară de seară, pe străzile Romei, cu speranţa că am să găsesc vreun român sau pe cineva care să mă aducă în ţară.

– Pia, ce spui tu este de domeniul incredibilului...

–…

– Şi banii?...

– Care bani? Trebuia să-i dăm umflatei banii. Erau peştii după noi care contabilizau clienţii. Eram obligate să le dăm tot ce cîștigam, altfel ne băteau. Aşa am pierdut dintele ăsta. Puneam ceva deoparte doar dacă ne dădea vreun client mai mult. Tariful era cunoscut.

– Nu mai suport amănunte de acest fel... Totuși te întreb dacă nu ai contactat vreo boală...

– Nu ştiu dacă am vreo boală, dar ştiu că am un copil în burtă. Sunt gravidă în două luni.

– Exact ce-ţi lipsea... Şi ce-ai să faci?

– Avort! Ce să fac? Nu ştiu al cui e. De asta am vrut să vin cât mai repede în ţară. Altfel poate mă descurcam să fug sau să-mi fac banii mei, că am schimbat foaia... Am lăsat impresia că fac doar ce zic ei, am învăţat limba şi mai făceam câte un ban în plus. Voiam să mă duc la ambasadă... Actele mi le-au luat şi nu mi le-au mai dat. Apoi am întâlnit pe acest şofer, fost client, căruia i-am povestit din fir a păr şi i-am spus că vreau să mă întorc în ţară. S-a oferit să mă ajute. Om cu suflet mare moldoveanu’... Am fost împreună să scot banii trimişi de tine şi am plecat cu el într-o noapte. S-a dat drept client în faţa peştilor. Vreo două zile am stat în Roma, ascunsă sub scaunele TIR-ului. Mi-a făcut el un culcuş acolo. S-a ţinut de cuvânt omul şi m-a adus în ţară. Contracost, desigur.

Mută de furie că pe pământ, în mileniul trei, se mai face sclavagism, Adela reuși într-un final să articuleze: 27

Antologie „Însemne culturale” 2013 – De ce nu-l reclami pe Marius la poliţie?

– Nu pot. Nu am putere. Mi-e frică de el, de Zoli... Nu pot dormi, nu pot mânca, fac atacuri de panică. Acum nu pot... Acum am problema asta de care trebuie să scap.

– Domnul Ciurăscu ce zice?

– Ce să zică?... Nu știe. Doar ție ți-am spus. Pe Lidia încă nu am văzut-o. Am auzit că e bolnavă.

– A trecut pe la mine şi a făcut cumpărături. Ai bani de chiuretaj?

– N-am niciun ban... O să amanetez aurul ăsta, zise Pia arătând câteva inele şi vreo două lănţişoare de la gât, cu care s-a pricopsit în Italia.

– Dacă nu-ţi ajung îţi mai dau eu, Pia. – Mulţumesc, Adela! Numai dacă nu pot face față, apelez la tine. Ştiu că ai pus patru mii ca să vin din Italia. Oricum dacă nu erai tu, nu ştiu ce aş fi făcut...

Pia își lăsă privirea pe covor. Câteva lacrimi se rostogoliră pe mâinile descarnate cu degete nefiresc de lungi şi care stăteau împreunate a rugă în poală. După puţin timp întrebă cu un zâmbet abia perceput pe buze: – Cum merge magazinul, Adela?

– Binișor, Pia... Binișor. M-a ajutat mult Rina Cosma.

– Mă bucur pentru tine, Adela! răspunse Pia, cu o sinceră licărire de fericire în ochi.

Discuţia se îndreptă spre alte subiecte, în special pe ce a făcut Adela în tot timpul cât au fost departe una de alta. Totuși, a doua zi, acesteia îi trecu prin minte următoarea dilemă: „Cum să mă mai afişez cu ea?... O să-mi stric reputaţia. Are dreptate Rina. Va trebui să o ţin mai la distanţă. De ajutat tot o s-o ajut. Am mare compasiune faţă de ea.

Dar oare numai compasiune?”

28

Autograf pentru m(â)ine

LAURA MARINELA STAICU (Blaj, jud. Alba)

Data nașterii: 4 aprilie 1966; Studii: Universitatea Transilvania Braşov, Facultatea TCM, 1990; Debut literar: Revista „Astra blăjeană”, 2009; Colaborări: Membră a Asociaţiunii ASTRADespărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj.

Administrator-editor pe Site-ul „Însemne culturale”.

Fantoma Doi paşi la stânga M-am tras speriată.

Vreo două speranţe Şi-o toamnă uitată, Au dat să mă muşte Şi câteva vise rebele, Trezite şi ele Din somnul de veghe, Au prins a zburda Printre frunzele moarte, Desprinse din stele.

Nu fi nebună!

Strigă vocea.

Mă uit în jur şi nu-s decât eu, Un ceas dat în urmă Şi sufletul meu.

29

Antologie „Însemne culturale” 2013 Hotărâre Călare pe câteva extrasistole, Din ce în ce mai rebele Şi mai obraznice cu clipele mele, Am spus STOP Sentimentului miop, Care fără nici o scuză, S-a insinuat la peluză Şi cu tupeul lui nihilist, Mi-a strigat, pur si simplu, Că eu nu exist.

Răvășire stau la periferia luminii agăţată de raza ce se stinge şi-abia mai pâlpâie în zbaterea-i goală amintirile despre mine bat la poarta viselor închise în cetatea fără nume şi mă strig urlând mut ecoul paşilor pierduţi într-un ieri suspendat răsună trist şi neterminat pe drumul ce duce către niciunde departe undeva stau visele mele – fata morgana răsărită din setea deşertului încins de-atâtea aşteptări 30

Autograf pentru m(â)ine printre nisipuri rătăcită oaza sufletului meu se încăpăţânează mereu să rămână verde

Empatie Te privesc, Insomnie a nopţilor mele! Îţi privesc ochii obosiţi De hoardele de gânduri clandestine, Ce-au bântuit prin tine Şi ţi-au răvăşit Speranţele rebele.

Zâmbesc amar... În turnul din palatul de cleştar Nu-s decât vise, Exilate într-o poveste Cu doruri interzise Şi clipe răstignite Într-un „n-a fost odată”.

Iar prea frumoasa fată, Cu suflet poezie, A încetat să fie…

Chemare Vii la mine în vis?

Te-ntreb mereu.

31

Antologie „Însemne culturale” 2013 Şi uneori te-aduce gândul meu, Iar visul pare că-i real, Când buzele-mi atingi!

Apoi mă iei in braţe…

E-atât de bine! Şi nu mai ştiu de mine, Când palmele-ţi le simt Pe trupul meu.

Miroşi a femeie iubind! Îmi spui şoptind Şi trupul tot Îmi freamătă de dor Şi te ador!

Stare când mă plictisesc de mine trag jaluzelele peste paşii neumblaţi în speranţa că întunericul m-ar putea absolvi de mersul pe loc e ciudat cum în momentele astea clipele-mi curg auzit… îmi simt până şi trecerea către ziua de mâine măcar un strop de bună dimineaţă de-aş găsi aş şti de unde să-mi încep zborul.

32

Autograf pentru m(â)ine Rugă atinge-mi, Doamne, sufletul şi fă o minune eliberează-l de plumbul secundelor rătăcite în propria amnezie. vreau înapoi fiecare clipă fără mine mă doare până la oase neputinţa reîntoarcerii verilor cu cireşele coapte fără ştirea mea, numai toamnele răstignite în doruri mai bântuie prin amintirile mele şi-atât!

Preaplin se răzvrătesc în doruri dimineţile mele așteptând secunda să înflorească zborul am somnul în gene şi vise nevisate cu tine alerg căutându-te în fiecare surâs de suflet în fiecare cer întâmplat în privirile mele înalţă-mă spre curcubeul nostru oare nu ştii că dincolo de tine e desfrunzirea?

33

Antologie „Însemne culturale” 2013 Între elemente Se pare că sunt zodie de foc! aşa că va trebui să-mi asum arderea, uneori atât de completă, încât nimicul care rămâne îmi sfidează materia noroc cu aerul, care-mi reinventează combustia. Şi încă ceva: nu suport apa, prea îmi sabotează existenţa!

Contemplație Curge toamna prin mine Clipe lichide de dor, Speranţe înnodate-n suspine Trăiesc ne-mplinit timpul lor.

Norii întunecă cerul, Departe, un soare timid Îşi deapănă efemerul, Desprins din surâsul livid.

Păşesc ne-ntrerupt pe aleea Tivită cu frunze de nuc Rememorând odiseea Verilor care se duc.

34

Autograf pentru m(â)ine

VIRGIL STAN (Gelu Pescaru) (Pecineaga-Mangalia, jud. Constanța)

Data nașterii: 20 martie 1944; Studii: Liceul „Mihail Eminescu” din Constanţa, plus studii tehnice în domeniul construcţiilor industriale; Colaborări: „Moldova literară”, „Caiete silvane”, „Cuib literar”, „Armonii culturale”, Cărți tipărite: „Iubirile unui pescar”, povestiri pescăreşti şi de viaţă, Editura „Digital Data”, Cluj-Napoca, 2010; „Cât te iubesc…”, roman, Editura „Grinta”, Cluj-Napoca; „Ana, fiica munților”, roman, Editura „Karta.Ro”, Onești, 2011; „Destine paralele”, roman, Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2012; „Zborul spre stele”, roman; Antologia de proză scurtă „Primăvara esențelor” editată de Asociaţia „Poezia Artelor”, Iaşi ș.a; Premii: „Premiul pentru autenticitate” al Revistei româno-canadianoamericană „STARPRESS” ș.a; Referițe critice: Ştefan Doru Dăncuş, Emilia Dabu, Dora Alina Romanescu, Gheorghe A. Stroia, Georgeta Minodora Resteman ș.a.

Drumul către nicăieri Dorm de câteva ceasuri bune. Dorm şi visez că am pornit la drum. Încotro? Nu ştiu. Nu mi-am propus să ajung undeva anume. Doar să merg fără o ţintă precisă, să mă desprind din braţele monotone ale vieţii. Să întâlnesc oameni noi, meleaguri noi, orizonturi noi, lucruri pe care nu le-am mai văzut vreodată. Pline de inedit, pline cu speranţa că ceva se va schimba în bine.

35

Antologie „Însemne culturale” 2013 De fapt caut Binele, pe care nu ştiu însă să arăt ce înseamnă el concret pentru mine. Vreau să-l văd cum apare. Ce chip are? O fi frumos? Are asemuire cu ceva?

Drumul meu trece printr-o pădure bătrână de stejari şi fagi. Se aud copacii scârţâind din toate încheieturile, precum articulaţiile unui bătrân pensionar aşezat din zorii zilei la coadă, să-şi primească pomana: punga cu făină, orezul şi puiul injectat cu apă, să arate mai frumos.

Las în urmă pădurea cu stejarii scârţâitori şi pensionarul aşezat la coada umilinţei şi-mi continui drumul spre nicăieri. Poate voi întâlni acel Bine mult râvnit de toţi românii.

Ies din desişul codrului şi dau într-o poieniţă plină cu tineri care dansează. Par a fi fără nicio grijă. Este doar o părere. De undeva se aude o muzică care te înfioră. Ea conduce paşii tinerilor fără locuri de muncă, fără viitor, fără orizonturi, într-un dans al deznădejdii. Dansează aşa cum li se cântă, după ritmul impus de cineva aflat undeva prea sus pe scara ierarhiei. Ce-o fi Doamne acolo sus, de se pot dirigui toate aceste destine spre o destinaţie necunoscută ca şi scopul drumului meu? Îi părăsesc pe tinerii prinşi în hora deznădejdii şi îmi continui periplul fără ţintă. Ies din poieniţă, trec de ultimii copaci şi dau de întinderea nemărginită a unui lan de grâu cu bobul zbârcit în spic. S-a uscat, săracul, de sete. Soarele nemilos şi-a înfipt suliţele în crăpăturile pământului, secătuindu-l şi de ultima picătură de umezeală. Nimeni nu a venit să-i dea măcar un strop cu apă.

Cândva, aici, totul era vesel şi verde crud. Stropitorile împrăştiau din zori şi până-n seară picături de viaţă. Bobul creştea, iar spicul ajungea ca în poveste, cât vrabia de mare.

Acum stropitorile sunt undeva, prin curţile cu depozite de fier vechi, măcelărite fără de milă. Nimeni nu le jeluieşte, nimeni nu le cântă prohodul. Toţi sunt mulţumiţi. Măcelarii de bruma banilor primiţi pentru crima lor, cumpărătorii pentru afacerile făcute.

Doar bobul de grâu costeliv şi fără de vlagă plânge. Mai plânge cineva. Plânge ţăranul pentru sudoarea lăsată pe coarnele plugului la care a înjugat-o pe Joiana. Altceva nu are. Nici după ce să bea apă nu mai are. Apă bea dacă are fântână în curte. La ţară nu sunt cişmele. Ba sunt uneori şi cişmele. Unele care apar şi dispar precum Fata Morgana.

Sunt în sloganurile electorale ale celor ce vor să conducă destinele celor 36

Autograf pentru m(â)ine oropsiţi de soartă. De soartă şi de mahării ghiftuiţi, cu buzunarele doldora, cu cefele cât ale unor plăvani, şi mai ales cu nesimţirea care-i caracterizează.

Mă durea să mă uit cu jale la spicele secătuite de vlagă, aşa că am plecat mai departe. Nu mă încânta ce vedeam. Eu căutam Binele şi tot de rău dădeam. Când voi reuşi să ajung să-l întâlnesc pe acest enigmatic domn Bine?

Paşii mă poartă pe un drum de ţară colbuit, străjuit pe de lături de ciulinii lui Panait Istrati. Nu au dispărut nici acum din peisajul stepei româneşti. Au rămas moştenire de la marele cărturar.

Urc o colină şi când ajung în vârful ei, simt cum îmi tresaltă nările de plăcere. Simt răcoarea şi aerul sărat al mării. În faţa mea este o panoramă fără de seamăn. O întindere albastră fără de cuprins.

Aceasta este opera lui Dumnezeu, zămislită atunci când s-a oprit să se odihnească. A vrut în mărinimia Sa, să lase şi românilor o bucurie, o poartă deschisă a Raiului. Nu la toţi. Doar unora. Celor privilegiaţi şi dragi Lui. Altora le-a dăruit munţii, dealurile, podişurile sau câmpiile.

Dobrogenilor, oameni aleşi ai lui Dumnezeu, le-a dăruit marea. O bogăţie inepuizabilă în frumos. Acelor cărora nu le-a fost hărăzită această moştenire, Le-a spus că au nevoie doar de un şevalet, de o pensulă, de câteva culori, multă inspiraţie sau talent şi pot să-şi dăruiască singuri propria lor mare. Pot s-o aşeze acolo unde vor ei.

Chiar şi pe un perete, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor.

Mersul îmi devine fără să vreau din ce în ce mai precipitat. Încep să alerg. Şiroaie de transpiraţie îmi pătrund în ochi şi simt cum mă ustură.

Alerg cât pot de tare. Vreau să ajung cât mai repede la mare. Oare acesta să fie Binele spre care am alergat? Să fac o baie în apa limpede şi rece a mării? Ajung la mal şi aşa cum sunt îmbrăcat, mă arunc în valurile înspumate. Este foarte rece. Mai ceva ca la duşul din baia mea, unde nu am apă caldă, pentru că nu-i combustibil la centrală.

Brrrr, ce rece este! Mă trezeşte la realitate. Ce noroc că a fost doar un vis! Binele era doar o himeră după care am alergat toată noaptea, sau, poate, după care alergăm toată viaţa. Vai de somnul meu! Iar voi fi frânt de oboseală dimineaţa, când voi coborî din pat.

37

Antologie „Însemne culturale” 2013 Pescarul şi marea Dimineaţa care se prefigura nu anunţa nimic din ce avea să se întâmple după câteva ore de la răsăritul soarelui. Când am plecat la pescuit, luna se scălda zglobie în apele mării răcorindu-şi buzele în sărutul dat luciului de apă. Doar barca tulbura liniştea ei, scrijelindu-i oglinda de cleştar. Trăgeam vârtos de vâsle, să ajung cât mai curând în zona de pescuit, trecând pe lângă pescăruşii ce-şi spălau nepăsători aripile în răcoarea apei. Deasupra mea, câţiva nori erau aninaţi în jurul lunii, ca o coroniţă pe capul unei codane, aflată la joacă cu prietenii prin poieniţă. Se auzea doar clipocitul vâslelor ce spărgeau oglinda şi fâşâitul bărcii strecurându-se încet, încet spre largul necuprins al întinderii de apă. Marea era albastră şi limpede ca un cristal. Razele lunii pătrundeau până în adâncuri, luminând calea meduzelor, ce se unduiau leneşe la suprafaţă. Nimic nu sugera că aceasta era liniştea dinaintea furtunii. Privind în urma mea, luminile Mangaliei se zăreau ca nişte licurici. Poate că eram la o milă de ţărm. Se auzea de undeva, din depărtare, muzică. Încă erau deschise terasele prin staţiuni. Litoralul de la Vama Veche până la Olimp, semăna cu o ghirlandă cu mii de becuri aprinse, pusă în pomul de Crăciun.

Se apropia răsăritul soarelui. Peştele muşca din momeala atârnată în cârlige. Greutatea minciogului creştea cu fiecare guvid capturat. La un moment dat, orizontul, acolo unde cerul se îngemăna cu luciul apei ca îmbrăţişarea tandră a doi îndrăgostiţi, începu să se coloreze. Prima dată căpătă nuanţe de gri cu irizări roşietice, apoi deveniră violete şi apa mov deschis, spre vioriu. Din adâncuri se ridică centimetru cu centimetru, un cerc de foc ce creştea secundă cu secundă, ca voinicul din poveste, tot mai mare, tot mai portocaliu, tot mai aprins. Curând a ajuns cât roata carului şi dintr-odată şi-a luat zborul spre înaltul cerului.

Desprinderea din îmbrăţişarea mării, era parcă a tânărului plecat la cătănie, ce se rupe cu greu dintre braţele mamei, sau ale iubitei, pentru a-şi urma drumul destinului.

Măria sa, Soarele, se afla la două suliţe depărtare de luciul încremenit al mării. El şi-a urmat cursul spre înălţimile văzduhului, eu trăgeam de nailoane să ridic peştele de pe fundul apei.

38

Autograf pentru m(â)ine Simţeam ca o boare, o senzaţie de răcoare şi luciul nemişcat începu să se încreţească. Culoarea, dintr-un albastru de cleştar, se întunecă.

Barca dansa din senin fără să-i cânte niciun lăutar. Nu am sesizat imediat ce se întâmplă, fiind preocupat cu scoaterea peştilor flămânzi, atraşi de momeala din cârlige. Când m-am uitat spre orizont, am văzut cum o îngrămădire de nori se adunau ameninţători. Se făcea din ce în ce mai rece şi liniştea de până atunci era spartă de un şuierat ce devenea tot mai puternic. La început fusese ca o adiere de vânt primăvăratec, ce mângâie frunza abia crescută prin copaci. Apoi din ce în ce mai tare, până ce ajunsese ca mugetul crivăţului uscat din iernile aspre dobrogene. Încreţirea apei se transformă repede în valuri săltăreţe care plimbau micuţa mea bărcuţă ca pe o coajă de nucă luată de un şuvoi de apă.

Intensitatea vântului creştea destul de repede, fapt ce mă făcu să intru în panică. Până la ţărm aveam aproape doi kilometri. În jurul meu bărcile cu motor începură să se îndrepte spre locurile lor de acostare. Niciun pescar venit trăgând la vâsle ca şi mine, nu se mai afla în apropiere. La orizont se vedea cum din adâncuri se ridică un vârtej întunecat ce se tot învârtea şi se înălţa spre cer lăţindu-se, ades întâlnit pe Marea Neagră în perioadă de furtună.

Până mi-am strâns sculele şi am recuperat parâma de la ancoră, parcă a trecut o veşnicie. Încercam să îndrept barca cu prova spre mal, dar din momentul când ancora nu a mai fost înfiptă în nisipul mării, era atrasă ca de un magnet spre larg. Trăgeam cu ambele mâini de o singură vâslă, să pot îndrepta ambarcaţiunea cu prova spre ţărm, dar fără succes. Se declanşase furtuna. Venise din senin, fără nicio prevestire.

Eram disperat. Nu mai aveam nicio şansă să ajung la mal, deoarece mă îndreptam cu viteză printre valuri, spre largul întunecat al mării.

Talazurile erau largi şi de peste doi metri înălţime. Când dispăream între ele spre abisurile înfiorătoare, când eram ca o jucărie în voia naturii, pe vârful lor. Mă treceau fiori, iar transpiraţia îngheţa pe spatele meu, văzându-mă deja în adâncurile tenebroase ale mării hrană pentru peşti.

Când am fost ridicat din nou pe culmile valurilor, am văzut cum trece ultima barcă cu motor, la vreo sută de metri depărtare. Cu toată disperarea din glas şi cu rama ridicată pe verticală am ţipat cât am putut de tare să fiu auzit de cei din barcă. Norocul mi-a surâs. Erau trei vecini 39

Antologie „Însemne culturale” 2013 ai mei şi unul dintre ei mi-a zărit barca. O cunoştea că doar fusese de atâtea ori cu mine la pescuit. Au ajuns în câteva minute şi după mai multe peripeţii cu aruncarea parâmei de remorcare, am putut fi recuperat dintre valurile înspăimântătoare şi dus în port, dar nu la locul de acostare al bărcii, unde nu se putea ajunge din cauza riscului de a fi aruncaţi şi striviţi de stabilopozii digurilor de apărare.

La intrarea în portul Mangalia, am răsuflat uşurat. Am scăpat de la moarte sigură. Nimic nu prevestea, la ora când am părăsit ţărmul, că marea va fi la fel de năzuroasă ca o soacră şi îşi va schimba dispoziţia după cum va avea ea chef.

Aşa am ajuns să prind vârsta de șaizeci și nouă de ani. Poate o prind şi pe cea de șaptezeci dacă pescuiesc de pe ţărm şi nu voi mai ieşi pe mare.

40

Autograf pentru m(â)ine

AUREL AVRAM STĂNESCU

(Constanţa)

Data nașterii: 1950; Studii: Facultate tehnologică Bucureşti; Debut literar: 2007 proză şi poezii; Colaborări: „Ecoul”, „Intermundus”, „Cetatea lui Bucur”, „Singur”, „Egophobia”, „Cărticica românească de copii”, „Faleze de piatră”, „Confluenţe româneşti”, „Armonia”, „Răsunetul”, „Saltim”, „Vatra veche”, „Climate literare” ș.a; Cărți tipărite: „Adevărul dintre noi”, proză; „Un liceu la malul mării”, proză; „Abstracţiuni cantabile”, poezie; Diverse antologii.

Vocea „Economistă mică, grasă şi urâtă”, aşa începea anunţul care îl interesa. Imediat începuse să-i fluture ideile şi dispoziţia i se schimbă...

Se trezise dimineaţă indispus. Ajunsese într-un punct mort, aparent fără ieşire, cu societatea comercială „Imprimeus” pe care tocmai o constituise şi nu ştia ce să mai facă. Până atunci treaba îi mersese destul de bine ţinând cont de condiţii, fără niciun ajutor din partea nimănui, fără niciun sprijin, fără un mijloc de transport în această lume, pentru care profitul, interesul, cererea şi oferta sunt primordiale.

Cum a format societatea nici acum nu-i vine să creadă! A bătut la maşina de scris statutul şi contractul de societate şi-a început alergarea!

Trebuia să înscrie societatea în tot felul de birouri, camere de comerţ, direcţii, foruri tutelare… şi ministeriale, să intre în legalitate. Peste tot i se percepeau taxe şi impozite legiferate de nişte organisme ce nu-şi aveau rostul şi nu erau deloc mici. Incredibil, dar a reuşit. Îşi angajase 41

Antologie „Însemne culturale” 2013 câţiva oameni, îşi cumpărase câteva scule şi materialele de care avea nevoie şi se puse pe treabă. Numai un singur lucru îi lipsea, compartimentul financiar contabil, iar anunţul i se potrivea ca o mănuşă. Chiar condiţiile îi păreau acceptabile dacă anunţul nu ascundea o capcană. Pentru el contabilitatea se rezuma la hârţoage, facturi, chitanţe şi vehiculat banii.

Ca să se edifice, începu la telefon o discuţie ce s-a dovedit interesantă. După ce explică sincer cine este, ce vrea şi motivul îngrijorării sale din partea cealaltă, îi răspunse o voce caldă, impresionant de plăcută, însă fermă, care-l asigură de la început că toate problemele lui vor fi rezolvate. În timp ce urmărea surprins acele inflexiuni răscolitoare, realiză că incertitudinile contabile prin care trecuse vor fi depăşite uşor. Se ghicea glasul unei adevărate profesioniste. Aceasta continuă: – Domnul meu, am dat un anunţ agresiv. Bineînţeles, contează modul cum este abordată problema. Suntem persoane realiste şi, mai ales, inteligente! Şi eu ca femeie am nehotărârile, îndoielile mele, aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău! Chestiunea contabilă a unei societăţi nu este atât de simplă cum crede toată lumea. Fiind vorba de un volum de acte impresionant, e necesar să ţinem legătura permanent şi să ne sfătuim adesea. Vor fi necesare discuţii suplimentare, deseori îndelungate trebuind să aducem clarificări importante dar, să nu uit, vă cer multă seriozitate în predarea actelor la termen. Acesta va fi o condiţie „sine qua non” a colaborării noastre. Şi parcă pe măsură ce se derula discuţia, vocea caldă căpătase un timbru chiar senzual. În creier i se prelinse, îndepărtat, datorită acelor zile încărcate cu supoziţii nesigure, un presentiment forfecat de realitate Folosind tot felul de termeni contabili glasul plana asupra lui înţelegător, cu subînţelesuri candide, invitaţii ascunse şi provocatoare însă concret, ceea ce-l mai interesa în mod stringent, adică despre plată, vocea nu suflă niciun cuvânt.

Uşurat, ieşi afară din birou şi strigă hotărât un muncitor, urmărind planul iniţial: – Sorine, vino până la mine urgent! Când muncitorul intră, Bossul îl pofti să ia loc.

– Îţi fac o propunere care-ţi va schimba soarta. Fiecare om, dacă 42

Autograf pentru m(â)ine este inteligent cât de cât, îşi cunoaşte propriile posibilităţi sau mai bine zis limite. Ştiu situaţia ta. Nu eşti însurat, n-ai unde sta şi de aceea am acceptat să dormi pe aici. Şcoală n-ai prea făcut, meserie n-ai învăţat, motiv pentru care te-am angajat necalificat deşi mie îmi place de tine.

Eşti săritor, faci treabă cu simţ de răspundere, însă nu-mi convine să-mi vină cu reclamaţii la porţile societăţii tot felul de matracuci, mai ales că de-acum ai o vârstă şi a sosit timpul să-ţi faci și tu rostul tău. Am găsit în dimineaţa asta o soluţie bună pentru tine şi implicit societăţii „Imprimeus”. Citeşte atent, te rog, anunţul subliniat şi judecă rapid înainte să spui ceva! Şi îi întinse ziarul, gândindu-se la situaţia dată. Sorin era un bruneţel drăguţ, scund dar solid construit, curat, cu trăsături fine, fâşneţ, care pricepea repede ce i se cerea şi îşi achita conştiincios sarcinile de serviciu. E drept, adesea trebuia să-l corijeze, nu avea acea dexteritate înnăscută ori căpătată a mecanicului.

Sorin a fost încântat de ce i-a spus şeful. I se citea pe chip bucuria de a-i fi de folos, mai ales că avea încredere în el. Îl adunase, vorba aia, „de pe drumuri”.

Ca tot omul neobişnuit cu cititul, buchisea rar, cu voce tare, iar şeful îl urmărea binevoitor.

– Economistă, mică, grasă şi urâtă, asigur servicii complete de contabilitate autorizate contra sex. Telefon 23032…

Anunţul era clar. Se cunoştea de departe disperarea femeii în anumite privinţe sau… necesităţi. Vrei un serviciu important pentru tine? Atunci oferă alt serviciu important pentru mine! Cam asta era ideea, însă l-a impresionat sinceritatea dezarmantă a femeii.

Sigur că propunerea nu-i va fi respinsă. Bossul aştepta încrezător acceptul muncitorului. După câteva clipe de gândire, Sorin îi răspunse ofuscat: – Şefu’, nu pot face aşa ceva! Bossul, enervat, îl expedie la locul de muncă, neuitând să adauge: – Eşti un fraier! Nu pricep şi pace motivul refuzului! Toţi de-aici suntem însuraţi sau încurcaţi! Te căpătuiai şi tu!

Pe la prânz, află de la un mecanic de încredere. Se combinase cu o piţipoancă şi se distra în fiecare seară la restaurantul din apropiere cu boschetarii obişnuiţi ai cartierului. Abia îşi luase chenzina. Oare pentru 43

Antologie „Însemne culturale” 2013 cât timp îi va ajunge?

Nu mai interveni altă dată, trebuia să închidă luna urgent şi altă cale nu se întrezărea. Îl presau termenele fixe. Contabilitatea îl pândea lunar ca o termită, dar, acum, viitorul societăţii „Imprimeus” era asigurat.

Negocierile îl hotărâseră de mult.

Spre seară, obosit, îşi desprinse maşina din şuvoiul nesfârşit, până îl înghiţi întunericul. Îl întâmpină un bloculeţ cochet, a cărui intrare era luminată discret cu două reflectoare ascunse în verdeaţă.

Sună la interfon şi deodată auzi vocea. Răsuflă uşurat. O căldură instantanee neobişnuită îi cuprinse toate măruntaiele.

Viaţă de insectă (Orice asemănare cu realitatea omenească este absolut intenţionată) I. Gândirea unui zburător Prietena nu vrea s-o mai polenizez. E drept, nici eu nu am chef, dar m-a întărâtat un fluture bezmetic, care alerga din floare în floare. Cred că ameţisem de aroma ardeilor sau a vinetelor. Sau mai degrabă mă încurcase mirosul castraveţilor. Adevărul este că parfumul dovleceilor e irezistibil, galbenul dărâmă. Mi s-a păstrat un pahar plin pe care îl ofer gentil unei frumuseţi locale şi plec mai departe.

Nişte trântori scăpătaţi se încurcă printre pătlăgele care, de ruşine, au întârziat să se pârguiască. Busuiocul, la loc de cinste, îşi etalează floarea albă, imaculată, şi emană o mireasmă ameţitoare, iar cimbrul îi îmbie şi pe ceilalţi zburători să se-nfrupte din albastrul cupelor împrăştiate în reminiscenţe de secole.

Doi bondari, nerăbdători, se îmbulzesc să guste din lăptişorul unei mătci mult prea generoase şi, otrăviţi de miresme, nu vor să-şi mai dezlipească aripile de pe ea. O pipăie întruna, nu catadicsesc să-i lase şi pe alţii ce aşteptă la rând, cu toate că aud bâzâitul nemulţumiţilor în cor, 44

Autograf pentru m(â)ine monoton, deranjant, ca o ameninţare venită dinspre universuri.

Parfumul mentei ce sălăşuieşte prin gradină nu poate fi identificat de oricine iar florile gri-albăstrii îmi umplu paharul c-un Pipermint clasat şi catalogat ca „excelentă băutură răcoritoare, slab alcoolizată” după care, pot pleca zburând în zigzag.

Crizantema, împărăteasa sufletului, îşi dezleagă splendoarea franjurată cu graţia nestăpânită a unei inimi pierdute. Gălbenelele, mici, insistente, se înfig neiertătoare asemenea unor străjeri puşi să pască şi să spele picioarele împărătesei, pregătită pentru marea confruntare cu simţurile tremurătoare.

Un păianjen nemernic, înfometat, îşi aranjează fără milă pânza cleioasă, pândind insectele extaziate la ieşirea din rutul floral. Pânza, broderie filigranată în argint coloidal învechit, îşi încurcă destinul pentru câţiva castraveţi gălbejiţi cărora li s-a spart conturul şi-au împrăştiat sămânţa haotic, pentru anul următor.

Deseară, o formaţie de viespi venită din străinătate, având forme voluptoase, va magnetiza întreaga şleahtă de insecte carnivore: ne va încânta, cu vuiet, bâzâitul lor nocturn, dat de muzica zbârnâitoare ce induce o stare de delir, până vom ajunge să spargem banchetele şi chiar fotoliile din sala de concerte a stăpânului lumii.

Ia te uită! De-un timp mă urmăreşte gâza aceea mignonă, frumoasă şi elegantă, care stă de-o vreme bosumflată, cu puful abia ieşit din tremurul nopţii. Poartă podoabele poleite cu polen galben-strălucitor, moştenite încă din antichitate. O voi atrage în pliurile unei floricele şi, tremurând amândoi de încordare, o să-i mototolesc platoşa. Îi voi morfoli pistilul de neegalat până la pierderea oricărui vârtej de gând. Şi apoi vom fugi în lumea largă.

II. Gândirea unei zburătoare Când s-au ivit zorile, am plecat năzuroşi la muncă. Înainte era politicos şi îmi permitea să mă scald prima în roua dimineţii, dar, de un 45

Antologie „Însemne culturale” 2013 timp, dă dovadă de o indiferenţă ciudată.

Adevărul e că şi pe mine a început să mă plictisească, cu fracul veşnic ponosit şi soios, pătat cu sosuri până în coate, încărcat cu mirosuri grele, amestecate de odorante ieftine, improprii pentru recepţiile pe care le dau în fiecare seară.

Se dă în stambă mereu, fumează pipă, crezându-se mai interesant, şi-a lăsat şi barbişon umblând veşnic bezmetic după culorile rochiţelor câtorva femeiuşti ce-l asaltează fără încetare. De la ele i se trage mirosul fracului, de-atâta terfelit prin paturi străine.

Mi-aduc aminte cum m-a răpit în noaptea nunţii, ce jurăminte mi-a tras, ce lacrimi a vărsat. Nici nu-l cunoşteam prea bine, însă am acceptat să fugim într-un local luxos, după care m-a dus prin văzduh până în palatul lui din frunzişul de cleştar, însă acum mă oboseşte.

Să nu creadă cumva că numai el are nevoie de schimbări, de variaţiuni pe aceeaşi temă şi, în definitiv, de-o compensare galopantă la nivel de simţuri în veşnică primenire, încărcate cu arome înverzite de nuanţe ameţite.

E drept, nici nu deschid bine recepţia din fiecare seară, că o şleahtă de bărbaţi remarcabili năvălesc peste mine să-mi întreţină tonusul ridicat în conversaţii spumoase şi îmi neglijez adesea atribuţiile de amfitrioană faţă de ceilalţi invitaţi.

Vecinul din colţ, un văduv bine situat, mă uimeşte cu asociaţiile de idei bramburite, însă adeseori sclipitoare şi, recunosc, mă farmecă. Îl accept prin preajma mea iar în timpul dansurilor candide, încărcate de un erotism camuflat de întuneric, mă îmbrăţişează pasional cu aripile proptite protector pe umeri. Şi ultima cunoştinţă de pe piaţa mondenă, care umblă înnebunit după mine, m-a sărutat, fără să-i pese de nimeni… Ăsta da mascul!

Toţi se gudură pe lângă mine şi mă caută pentru dărnicia mea.

Trebuie să-i mulţumesc! Ştiu că toate fetişcanele din generaţia mea suntem aiurite, ne place viaţa, profităm din plin şi proastă aş fi să nu fac asta. În definitiv, nu m-a făcut mama pentru un singur bărbat. În ultimul timp, mă simt balonată, greoaie şi dimineaţa dau afară tot ce mănânc; am gust de fasole acră în trompă şi îmi vine să nu mai polenizez vrejul ăsta. Cred că florile sunt destul de bătrâne, au petalele vestejite, însă vor urmaşi şi babele astea zăpăcite. Trebuie să-mi fac 46

Autograf pentru m(â)ine datoria!

Ia priviţi! Crede că nu-l zăresc cum intră într-un pliu ascuns cu fâţa aia tânără, să-şi scuture sporii. Are o şiretenie înnăscută atunci când mă înşeală dar nu mă duce pe mine cu preşul lui Aladin.

Ia să-mi văd eu de treabă! De mult mă caută fără motiv tinerelul acela sfios. Ce-ar fi să mă găsească?!

Dar uite-l… Acum mă invită îndrăzneţ într-un intrând cameral să ne desfătăm cu polenul neîmbuteliat. Poate are şi nişte iarbă să-mi liniştesc spiritul! Tinerelul este nepotul unui înalt politician! Sunt, de obicei, grijulie când îi aleg, să aibă băieţeii coşul plin.

Chiar dacă sunt borţoasă, manifest multă agilitate şi, la urma urmei, puţin îmi pasă. Pensia alimentară o consider îndestulătoare, iar costurile şi incertitudinile paternităţii trebuie să le suporte masculii. Toţi sunt granguri pe undeva!

Iar vechiul… a rămas istorie!

47

Antologie „Însemne culturale” 2013

MARIANA SUCIU

(Ocna Mureş, jud. Alba; în prezent, rezidentă în Brugge, Belgia) Data nașterii: 6 februarie 1964; Studii: liceul, post-liceală – inspector resurse umane; Debut literar: doar în mediu digital.

Exil Îţi dau întâlnire la capătul cuvintelor despărţite de punctul nopţilor albe.

Respirând într-un strop de lumină exilat pe umărul copacilor îţi voi privi lumea ascunsă din sufletul sfărâmat şi îţi voi răsări lacrima tăcută pe cerul viselor mele; rază luminând depărtarea fărâmă de soare într-un gând îngenuncheat.

Extreme Paleta de culori de pe şevaletul destinului a îmbrăcat îndrăzneţ 48

Autograf pentru m(â)ine nuanţe de speranţă în universuri de gri.

Inima a colorat-o în alb asemeni pânzei de pe catargul vasului care îşi poartă visele în zgomot de gând plutind pe mări de cuvinte.

Alegi... culori. Întuneric şi foc, lumina... e zăpadă?

Construieşti ziduri întinzând mâna spre cerul visului, secunde şoptite colorează tăcerea cu frânturi din sufletul tău.

Simplitatea lacrimilor gustă picătura durerii rătăcind prin nisipul nescriselor cuvinte.

Popas al tăcerilor sufletul obosit de atâtea căutări îmbracă mătasea visului şi îşi ascunde durerea printre paşii timpului; pagini nescrise, amar...

49

Antologie „Însemne culturale” 2013 Destin la marginea zidului respirând gânduri, suflete desprinse din alcătuiri efemere de lut ard cuvinte pe altarul destinului. atingeri de tristeţi regăsite în sunetul clapelor alunecă pe ritm de note murind, în pustiul de lumină al palmelor calde. cândva, sub tremurul genelor, vor locui copaci înfloriţi la capătul toamnei, inventând dimineţi într-o poveste rămasă uitată pe pagina nescrisă a unui gând... doar singuratica noapte mai plouă depărtarea în flori tăcute de vis aşternând liniştea în faţa paşilor 50

Autograf pentru m(â)ine pierduţi la răspântia aripilor albe.

Dans în camera goală, pereţii se ascund în spatele colţurilor unde respiră speranţa, umbră a nopţilor lungi de unde nu mai există plecare. cerul străin, e gheară rănind tăcerea florilor oarbe ce înfloresc îngropând vise sub tremurul inimii, şoaptă ce moare la marginea nopţii închizând zgomotul paşilor în nisipul unde marea îşi plânge visul prin rănile gândului ucis. înflorind slove purtăm pe cărări 51

Antologie „Însemne culturale” 2013 neştiute frumuseţea neliniştilor din întuneric de gând, dansăm împreună dansul vântului prin culorile toamnei şi adormim clipe în ierni în care paşi confuzi îşi îngheaţă urma la răscruce de lumi căutându-se.

Veșmânt Contur de palme risipit în degete albe suspendate de amintirea gândului, desenează ploaia sufletului murind sub veşmântul cuvintelor.

Picătură 52

Autograf pentru m(â)ine în dimineţile paşilor desculţi căutându-şi calea ating norii în zbor de clipe fără limite de albastru, pătrund în cer de suflet şi privesc stelele în ochi; lumina cuvintelor ploi de gând care nasc surâsuri, lacrima ce mângâie obrazul, tu.

Infinit de alb vis rătăcind la hotarul cuvintelor, nemărginire aşternută pe zidul tăcerii, eu, pagina albă, pe care literele au culoarea răbdării, scriu întristarea în veşnica rugăciune 53

Antologie „Însemne culturale” 2013 a ochilor, îngheţ în absenţe secundele separatelor ţărmuri, pulberea stelelor oglindindu-se în paşii picurilor de ploaie, sărutul clipelor aşternut pe ninsoarea florilor de cireş. rezonanţe de priviri tăcute mângâie corzi de suflet, tremur de floare devenit vânt, îmbrăţişare... nălucă desenând pe buzele nopţii sângerânda povară a infinitului de alb.

Liman există un loc unde priveşti ca să înţelegi şi unde asculţi ca să poţi citi un loc unde 54

Autograf pentru m(â)ine nu trebuie să vorbeşti ca să nu pari vulnerabil şi nu trebuie să taci ca să nu dezvălui un liman o destinaţie e locul întâlnirii cu tine însuţi un loc unde trebuie să ajungi ca să poţi pleca... din nou.

55

Antologie „Însemne culturale” 2013

ELENA ȘERBAN (Emilia Udrea) (Bucureşti)

Data nașterii: 29 octombrie 1970; Cărți tipărite: Antologia „Căutări prin vara arsă de cuvinte”, Editura PIM, 2012; Antologia „Fântâni de gând prin uni...vers”, Editura PIM, 2012; Antologia „Suflet nemuritor”, 2013; Antologia „Romeo şi Julieta la Mizil”, 2013.

Motto: „Cea mai frumoasă trăire e să simți cum crești în palma gândului celuilalt.” (Dorina Şişu Ploeşteanu) „Doar unind singurătăţi poţi găsi frumuseţea libertăţii zborului.”

POEZII Rondel cu f(r)acturi M-apuc-aşa o seamă de călduri În temniţa căuşului albastru Când sună iar poştaşul cu facturi Îmi simt în buzunar noul dezastru Şi totuşi am în gândul meu fracturi Să mă întind mai mult peste balastru, M-apuc-aşa o seamă de călduri În temniţa căuşului albastru.

56

Autograf pentru m(â)ine Sisif de-ai fi, dar cât să mai înduri?

Să mă transfer pe un tărâm sihastru, Acolo unde-s puse geamanduri Să nu m-avânt și dincolo de castru...

M-apuc-aşa o seamă de călduri!

Rondel plictisit

Azi nu iubesc de plictiseală, Un somn uşor mi-am cumpărat, M-am costumat în fandoseală Şi-un evantai, neapărat.

Ce cald îmi e, de oboseală, În gândul meu eşti colorat, Azi nu iubesc de plictiseală, Un somn uşor mi-am cumpărat. În glas de vânt, cu iroseală, Capriciu greu remunerat Se-mprăştie şi c-o rafală, Copacii trişti s-au scuturat.

Azi nu iubesc! Ce plictiseală!

57

Antologie „Însemne culturale” 2013 Iubite, vino azi pe la chindie!

Iubite, vino azi pe la chindie, Vreau să te văd, nu ştii cât mi-e de dor?

Nu-ţi mai aduc în dar o poezie, C-un fir ţi-am tricotat ceva uşor: E un costum de-Adam în armonie Cu veşnicia ta de călător Iubite, vino azi pe la chindie, Vreau să te văd, nu ştii cât mi-e de dor?

Nu te sfii, nu fac filosofie, Chiar dacă darul meu nu e color.

Să afli azi ce-o lume-ntreagă ştie: Tu-mi eşti stăpân de-acum şi până mor.

Iubite, vino azi pe la chindie!

Rondelul vântului Te-ai strecurat uşor, ca vântul, Panteră, sol de lung amor, Ademenindu-mă-n tumultul Învolburatului fior!

Ce amazoană-ţi prinde gândul Când, cu priviri de răpitor, Te-ai strecurat uşor, ca vântul, Panteră, sol de lung amor?

58

Autograf pentru m(â)ine Sălbatic, iar îmi furi avântul Abulic, tandru defrişor...

Clipeşti serafic şi, ca sfântul, Nectar din ochi, îmi eşti trişor Când te strecori uşor, ca vântul!

Rondel cu filtru

De-aş fi un filtru la ţigară Să mă adori când sorbi un fum, Să mă cuprinzi cu jind precum Aş fi un flutur. Prima oară Să îmi arăţi şi cum se zboară Din zorii albi lungiţi pe drum De-aş fi un filtru la ţigară Să mă adori când sorbi un fum. În rotocoale să apară Oranj de flori, uşor parfum Să te învălui ca şi cum Ai fi un dor fără să doară.

De-aş fi un filtru la ţigară!

59

Antologie „Însemne culturale” 2013 Rondel cu plastilină Ai modelat din plastilină Femeia-vis, ca pe-o liană, Serafică, valeriană, Cu trupul său de mandolină.

O scânteiere de felină Balans pe sânii de codană, Ai modelat din plastilină Femeia-vis, ca pe-o liană.

Retina ei, foaie velină, Ai scris-o-n dulce grai, cu pană, Subţiri dantele în savană Cu-afecţiuni de angelină Ai modelat din plastilină...

Vorba de amor Vorba de amor e o pisică Ce coboară-ncet, din pod, pe scară, Uneori e-un ghemotoc de frică Languroasă-n atriu se strecoară.

Alteori, ventuză se aplică, Pe ventricul şi pe sâni mă ară, Vorba de amor ca o pisică Ce coboară-ncet, din pod, pe scară.

60

Autograf pentru m(â)ine Scoasă din străfunduri, ca o mică, Deseori valsează pe vioară, Ce păcat că nu aud nimică, Estompat e glasu-n dumbrăvioară...

Vorba de amor e o pisică.

PROZĂ Zar Se spune că femeia are nevoie de o operaţie primordială, imperios necesară: să i se scoată din minte acea parte lipsită de scrupule a bărbatului. Cred că asta o spun misoginii sau, ce ştiu eu, cei ce merg împotriva naturii. Oricum nu am înţeles de ce ar trebui să meargă femeia împotriva naturii, atunci ei cum îşi mai limpezesc minţile îmbuibate în poziţii lungite cu creier introdus în televizor, astfel încât poţi apăsa telecomanda şi schimba canale doar prin intermediul său.

Până şi copacii îşi mută coroana în funcţie de telecomanda lui care i s-a înfipt în venele de la mâna stângă, cu dreapta îşi mai mângâie, uneori, elemente nescrupuloase, apoi fruntea lată, pardon, lăţită, de atâta cunoaştere pură prin intermediul sticlei.

Mie ar trebui să mi se facă o altfel de operaţie: să mi te scoată cu totul din minte, pe tine aşa cum te ştiu. Îmi colinzi nopţile fără să mă întrebi dacă îmi este suficient să te zăresc parte dintr-o secundă, apoi să alerg pe urmele tale ştiind că eşti de neatins.

Ca arhitect, aşa cum mi-ai apărut, te-am găsit preocupat de schiţe, desene, proiecte. Le realizai pe asfalt, pe cupola clădirilor, oriunde ţi se cerea, apoi luai din rafturi femei frumos rânduite şi rujai cu ele peisajul cenuşiu.

Clădirea în care te-am găsit avea o gheenă în care trebuia să se 61

Antologie „Însemne culturale” 2013 angajeze o persoană ocupată să coloreze desenele arhitectului. Cum eu aveam nevoie de franjuri să-mi obţin o foaie de zbor, îmi plăcea să colorez şi aveam bucăţi de zi nefolosite, asta s-a mulat perfect cu planurile mele. Ai trecut ca un zefir pe lângă gheena mea, ştiai că sunt acolo, aveai chitara, foile cu versuri, mergeai să construieşti, conform proiectelor, clădiri.

Din gheena mea te-am zărit din nou prea târziu, dar am alergat, aşa cum fac mereu, contra timpului, contra tot. M-am aşezat din nou la masa de lucru, toate creioanele colorate erau tocite, cele care aveau vârf erau mai mici decât o falangă a indexului, iar când uneam vârful cu foaia, acesta se frângea şi culorile refuzau să se aştearnă. Dar, împotriva tuturor normelor eu tot găsesc o cale, voi scoate culorile acelea cu orice preţ.

Când pleci, vin în urma ta până şi pietricelele ori colbul de pe marginea drumului, atât de gol îmi laşi, ca un ics şi zero care nu se ating niciodată, unde zero sunt eu, şi ştii că ics poate fi cuprins în zero, dar zero nu poate fi cuprins în ics, s-ar anula şi-ar fi păcat, aşa spun gurile pe care le asculţi.

Eu nu voi reveni vreodată la poziţii întinse, cu telecomanda înfiptă în vena din mâna stângă, atunci când mâna dreaptă...

Penumbre Îmi amintesc mereu sala de spectacol a Casei de cultură Nicolae Bălcescu. E amintirea cea mai dragă, acolo am fost eu însămi, aşa cum sunt în mine, chiar dacă a durat o singură clipă, aceea e veşnică, am aşezat-o pe un piedestal şi o privesc aşa cum fac nonagenarii, în ultimul moment de viaţă, când şterg praful de pe imaginea roasă de galben.

Tânăra aceea cu rochie senină, cu ochii în lumină, recita If, pe scenă. Scândura veche de sub tălpi avea aripi, pădurea de fotolii se îndepărta cu fiecare vers, bătrânul pian se rostogolea pe podea, Patrick era încântat, împingea coate în coasta regizorului: 62

Autograf pentru m(â)ine – Ţi-am spus, ţi-am spus? Eu am găsit-o!

Iar Kipling îi şoptea fiecare silabă, îi arăta leagănul acela prins pe bătrânul stejar şi îi desena mişcarea din rimă în rimă.

Cercul luminos, din jurul pantofilor de lac, se strângea, liniştea se spărgea în timpane când versurile schimbau fila, nu ştiu cât a durat, nu ştiu cine era tânăra aceea, că, deodată, am coborât ca un demon în ea şi am amuţit-o...

– Hai!... spunea Patrick.

– Mda, are trac! spuse regizorul.

Au aşteptat-o timp de o lună să-şi revină. Îşi ducea orele în colţul întunecat al scenei, la pian. A iubit clapele în ritmul splendorii din iarbă, a sorbit, de pe buzele tinerilor actori, fiecare cuvânt al piesei în pregătire, dar, în lumină, în lumină niciodată!

Alungirea aceea subţire, plecată din pantofii de lac spre niciunde, nu se lăsa înduplecată. Era fericită în lumea ei, în penumbra scenei, îi erau de ajuns zborurile lor, visa că pluteşte cu ei şi pianul o asculta fără să-i ceară un cerc de lumină... Şi azi o aşteaptă-n lumină, vocea penumbrei de vină...

63

Antologie „Însemne culturale” 2013

SILVIA TALPOȘ (Vâlcea)

Data nașterii: 1974; Debut literar: 2012; Colaborări: cu diferite site-uri. „Iubesc cuvântul scris, ce se desprinde de OM, prin frumusețe și desăvârșire.”

sărutul iubirii încruntați privim eul celuilalt sălbatici ne alergăm căutările nefirești ale trupurilor sărutăm fiecare colț de stradă fiecare ungher cu nepăsare absurdă dăruim rătăcire strigăte infame ghemuite scrijelite în irișii orbi sărutăm întunericul brăzdat de nefiresc sărutăm lutul altor fiinţe sărutând altarele demonului din noi

64

Autograf pentru m(â)ine mi-e teamă mi-e teamă de pământul sterp de ochii ce nu știu a plânge de visele ce se tot pierd de inima care se frânge mă tem de lacrima amară ce tot se scurge în abis de umbra trupului fugară ce zace-n sufletul proscris mi-e teamă de cuvinte mute de pașii grei ce-aleargă-n gânduri de omul cu priviri cărunte și rânduri scrise în pământuri

eul te-am pierdut printre iluzie și adevăr zâmbeam în singurătate tu priveai ochiul timpului un eu un noi fărâme din obeliscuri pictate de inocenți glasuri ce se adăpă la note grave ale cheii sol îmi sfărâmă lacrimile sufletului uneori mult prea înalte pentru mine mă retrag în cochilie știu că privești irișii îţi inundă patimile trupului 65

Antologie „Însemne culturale” 2013 acolo unde-ți sunt azi mâine mâine va fi și pentru tine prezent

spirala spirala timpului obosit inundă fumul petalelor pierdute timpuriu fluid de iluzii omul răstoarnă clepsidra lespezi reci secundele tumultul nopților târzii ora firavă alunecă descântă cuvintele seci timpanele-mi sună a deșteptare pașii tăcerii surde sparg cerul în mii de cioburi ceasul omenirii aspiră la reîntregire

ruga omului trupul s-a ofilit de prea multele trădări mugurii înțelepciunii 66

Autograf pentru m(â)ine au devenit țepi sfâșie mentalul colectiv credința seceră suflete-n asfințituri încerc să reîntregesc plânsetul ploii să scald al inimii urlet în mir și smirnă

rătăcire alerg printre valuri fumurii ce acoperă lumi prăbușite cu fiecare vânt pășesc timid secundele sunt bătăi ale inimii în pragul serii fără de povești lacrima așterne toamne enigmatice risipindu-mă în mici poeme astăzi sunt pasărea mută a unui vis rănit

fereastră ai contopit în mine două destine două verigi încrustate în săbii fără tăiş 67

Antologie „Însemne culturale” 2013 cer dezlegare celui dintâi să-mi plec fruntea căutând căinţa arunc în luptă timpul nepătruns de gând spre disperarea secundelor ce-n inimă strigă ochii se-nclină buzele rostesc cuvintele se rătăcesc de mine întunericul deschide fereastra minţii tâmplele zvâcnesc în agonie luptă lumină se revarsă destinul îmi sărută regăsirea

68

Autograf pentru m(â)ine

MÓNIKA TÓTH (Covasna)

Data nașterii: 14 aprilie 1980; Colaborări: „Orizonturi literare”, „Armonii culturale”, „Oglinda cuvintelor” ș.a., dar și în reviste de expresie maghiară: „Helikon”, „Napsziget”, „Háromszék”, „Erdélyi Toll”, „Új Magyar Szó”, „Székely Hirmondó” ș.a; Cărți tipărite: Antologia în limba maghiară „Visszapillantó tükör”, 2006, Sfântu Gheorghe; Antologie în limba engleză „The Art of Being Human”, 2013, Canada; În pregătire „Mă slăbeşte lipsa ta”, poezii.

autumnală cad frunze îngălbenite cade lacrima amară dorul verde scrijeleşte inima o nălucă şopteşte că mâine vei veni speranţa îmi colorează chipul cu zâmbet pe buze merg la culcare în vis ne atinge curcubeul

dorință aş avea de dăruit o poezie care doarme undeva 69

Antologie „Însemne culturale” 2013 o caut în zilele ploioase și-n nopţile cu furtuni în neliniştea şi-n gândurile mele când o zăresc aşa de repede fuge pe bulevardul inimii că sufletul îmbolnăvit nu poate să o prindă degeaba aştepţi darul în fiecare seară luminată eu doar mâini goale pot să-ţi ofer

iubite nu am zilele ușoare precum un voal ce zboară peste marea îndepărtată eu alerg străzile cuvintelor cu răni în umeri zgârieturi în degete și dureri în stomac uneori mi-e dor de vremurile dantelate fără silabe doar tu nu ai zbucium nici zbateri nici nesomn tu ești mereu odihnit

dezamăgire am vrut să fiu pasăre Phoenix dar nu sunt decât un porumbel 70

Autograf pentru m(â)ine cu aripile însângerate am vrut să fiu o vioară Stradivarius dar nu sunt decât o trâmbiţă ruptă am vrut să fiu pământ sfânt dar nu sunt decât un pumn de cenuşă aruncat în lume

întomnare până ieri flori de primăvară așterneau bucurie în casa noastră culori ne mângâiau privirea încălzindu-ne inimile sau mâinile reci azi e toamnă tristeţea și frigul muşcă din noi devenim tot mai palizi cu fiecare clipă ruginită

71

Antologie „Însemne culturale” 2013 din copilărie în cameră am găsit păpuşi creioane mingi câteva ceşti sparte o mulțime de panglici colorate fotografia făcută la mare cu pălăria roz cu buline oare copilăria mea a fost astă-noapte aici?

72

Autograf pentru m(â)ine

GHEORGHE UNGUREANU (Slobozia, jud. Ialomița)

Data nașterii: 19 septembrie 1960; Studii: Institutul de aviație „Aurel Vlaicu”; Cărți tipărite: „Clipe târzii”, poezie; „Fetele sufletului”, poezie; „Eternitatea clipei”, poezie; „Amurg de toamnă”, poezie;

„Câmpul cu maci”, poezie; Volumul digital „Umbrele unei iubiri netrăite” pe Site-ul „Însemne culturale”.

Tu ai știut Tu-ntotdeauna ai ştiut când fluturii suspină, le-ai dat mereu iubire şi flori să îi răsfeţi, când lunecau plăcut ca umbre prin grădină, prividu-i cum se-nalță cu roua-n dimineţi. Ştiai s-ascunzi mereu tăceri crescute-n vară, să plângi printre icoane, când preoţii se-nchină, dar n-ai ştiut că viaţa e-o floare-atât de rară şi nu o-mprumuti morţii când fluturii-s de vină.

Tu ai ştiut, iubito, să strângi miresme-n noapte, trecând printre răzoare, cu umeri albi şi goi, şi-ai pus în zbor de fluturi plăcerile din şoapte, sperând să înflorească cuvintele-ntre noi.

73

Antologie „Însemne culturale” 2013 Ai strâns în palme cerul, strivind aceleaşi stele ce-şi presărau lumina pe iarbă şi pe flori, având o presimţire că-n drumul tău spre ele, pe trepte prinse-n soartă, vei şti când să cobori.

Statui fără timp Scriu despre toamnă, iubito, că-i bine să calc pe covorul de frunze gălbui, statui fără timp dorind pe oricine se-aşază pe soclul rămas nimănui.

Clepsidra de ceaţă ascunde uitarea prezentul trăieşte în nori plumburii, securi fără umbre despică-nserarea făcându-ţi cărare spre mine să vii.

Se simte cum frigul în riduri loveşte rănind amintirea plecatelor veri, şi totuşi în toamnă mirat ne priveşte copacul cu ramuri şi muguri stingheri.

Deschide, iubito, fereastra spre mine şi lasă privirea pe umeri să-mi cadă, statuile plâng şi nu ştiu la cine rămân într-o seară ostatic şi pradă!

74

Autograf pentru m(â)ine Deasupra privirilor Uneori am vrut să te transform într-o durere plăcută, să te uit în mine apoi să te strâng în căuşul palmelor lacrimă cu lacrimă până când pleoapele vor plânge de sete. alteori am vrut să te transform în culoare şi să te-arunc deasupra vieţii, ba nu, deasupra viselor, deasupra pomilor, pe aripi de fluturi, pe tăcerea statuilor unde timpul a rămas singura umbră. ca orice fiinţă, am şi eu slăbiciuni, te-am transformat în iubire şi vreau să-mbătrânesc cu miresmele ei deasupra speranţelor, deasupra cuvintelor, deasupra privirilor, deasupra morţii, ţărâna acestei iubiri o vreau, trandafiri lângă cruci şi icoane, o vreau blestem şi pernă în nopţile când plouă pe ţărmul care nu a sărutat niciodată marea. te-am transformat în iubire şi de-atunci, clipă de clipă, învăţ să semăn cu tine, ca şi cum am trăi într-o singură şoaptă.

Zăpezi albastre Vor fi ninsori, iubito, între noi şi viscole uitate-n drum înzăpezit, copaci cu ramuri frânte, trişti şi goi 75

Antologie „Însemne culturale” 2013 ne vor striga în nopţi cu chip albit.

Zăpezi ţesute-n câmpuri lângă zare vor reclădi troiene prin trecut şi tot ce-a fost frumos din întâmplare va fi ascuns de-al vremii aşternut.

Vom sta ascunşi în sufletele noastre, privind prin ochii vechilor statui şi când va ninge cu zăpezi albastre, cât te iubesc, să nu spui nimănui!

Să fim doar noi şi iarna care vine, prin galaxii cu viscole eterne, să te iubesc, să-ţi fie dor de mine când viaţa-n clipe trecerea îşi cerne.

Instabilitate Dimineţile te-au pierdut întotdeauna prin mine cu greu răscoleam razele soarelui prin stropii de rouă, aveam mâinile rănite de lumină şi totuşi era noapte prin gesturi, ici colo câte o pată din întuneric sălăşluia în ungherele sufletului, scobeam ca într-un copac prin gânduri, căutam visul trăit cu tine, blestem dimineaţa nechemată, urăsc zâmbetul hâd al zorilor, ecou sec lovind tâmplele ca un clopot târziu, verde crud ascuns între gene, mi-e dor nebuneşte de gustul trupului tău, îmi scutur privirile, să cazi în iarbă 76

Autograf pentru m(â)ine de undeva din mine, zgârii zarea cu o aripă frântă, am vrut să ştiu de ce te pierd, de ce nu eşti şi cum de poţi părăsi atât de uşor visul fără să-mi spui, mucegaiul cuvintelor simple îmi îmbracă buzele şi cred că voi deveni în curând o punte peste care se duc şi se-ntorc fără nicio logică amăgirea şi tristeţea, îmbrăcate-n alb, ca două mirese văduve!

De toamnă E prima zi de toamnă şi-n tăcere cad frunze veştede pe-aleile pustii şi printre ramuri trece-o adiere, stârnind în suflet multe nostalgii.

Mă poartă paşii-n locuri neştiute să le trăiesc cu felul meu de-a fi şi-mi sunt atâtea frunze cunoscute, că-mi este greu pe tine-a te găsi.

E toamnă azi, iubito, şi mă doare s-ascund în viaţă vara ce s-a dus, să nu te pierd cu visele-ntr-o floare când soarele răsare din apus.

Simt cum prin mine uşile se-nchid, devin captiv al gândurilor vechi, e prima zi de toamnă, ca un zid în calea multor clipe neperechi!

77

Antologie „Însemne culturale” 2013 Nu vreau să știu O singură-ntrebare voi pune privirilor tale, lăsându-mă ucis de tot ce-mi vor răspunde, când dincolo de pleoape în lacrimi se prăvale durerea unui suflet ce timpul o ascunde.

Voi sângera în taină prin trupul meu câmpie, fără să las uitarea trecutul să mi-l frângă, purtând pe braţe cerul cu tâmpla argintie spre locul unde viaţa încearcă să ne strângă.

Nu vreau să ştiu amurgul, sosit la întâmplare, sunt singurul ce arde pe vetre de cuvinte, minuni ascunse-n clipe ce nu-şi găsesc cărare şi nu primesc ofrandă aducerile-aminte.

Cu greu alung tăcerea spre tine să-ţi vorbească, păstrând doar mângâierea din alte regăsiri, când mugurii pe ramuri voiau să înflorească şi tu plecai spre măguri cu soarele-n priviri!

78

Autograf pentru m(â)ine

CULIȚĂ IOAN UȘURELU (Movilița-Odobești, jud. Vrancea)

Data nașterii: 5 octombrie 1944; Studii: Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de filologie; Debut literar: „Revista noastră”, în 1983, cu „Impresii pariziene”, note de călătorie în Franţa; Colaborări: Între 2003-2005 colaborează, cu rubrică permanentă, la „Romanian Times”, Portland-USA; Preşedinte fondator al Fundaţiei social-culturale „Mioriţa” din 1994; Vicepreşedinte (din 1998) şi preşedinte al Ligii scriitorilor din Vrancea (din 2011); Membru al Asociaţiei scriitorilor de expresie latină din Roma (preşedinte: Maria Racioppi); Membru al Uniunii scriitorilor din România; Redactor-şef al revistei „SALONUL LITERAR” din 2001 şi în prezent; Cărți tipărite: „Profesorii (Suplinind au dobândit), roman, Editura „Protransilvania”, 1997; „Cerșetori în loden”, roman, Editura „Salonul literar”, Odobești, 1999; „Multum in parvo” (Mic tratat despre perfecțiune), eseuri, Editura „Coresi”, 2001; „Joc în timp”, piesă de teatru în trei acte, jucată pe mai multe scene româneşti, 2002; „Conacul dintre vii”, roman, Editura „Andrew”, Focșani, 2005; „Generații – Dialoguri necesare”, eseuri, Editura „Salonul literar”, Odobești, 2007; „Generations – Dialogues Necessaires”, eseuri, ediție în limba franceză, traducător Constantin Frosin, 2009; „Ionel Bandrabur – omul și scriitorul”, biografie, 2010; „Convorbiri esențiale”, interviuri, Editura „ANDREW”, Focşani, 2010; „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, Editura „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2013; „Generations. Necessary dialogues”, 2013; 79

Antologie „Însemne culturale” 2013 „Jurnalul unui singuratic”, roman, Editura „Salonul literar”, Odobești, 2013; „Suplinitorii”, ediţie revizuită şi adăugită, 2013.

Cărţile de mai sus analizează mediul intelectual românesc, având personaje banale sau de excepţie, iar eseurile, ca şi Dialogurile..., încearcă să arate distanţa nejustificată dintre generaţii, dar şi o modalitate de apropiere. Tocmai în aceste vremuri când, din păcate, parcă nu se mai dialoghează”; Premii: Premiul Uniunii scriitorilor din România, Filiala Bacău, pentru eseu, 2010; Premiul Uniunii scriitorilor din România, pentru Istorie literară, 2013, ș.a; Referițe critice: I. Bălăceanu, Apostol Gurău, Ion Arieşeanu, V. Ianculescu, Ionel Necula, N. D. Trifu, Emilian Marcu, Ioan Atudoresei, M. Ilya, Th. Codreanu, C. Pricopie, Paul Dunăreanu, V. Sterom, Nicolae Breban, Mariana Vârtosu, Viorel Dinescu, Ioan Toderiţă, Florentin Popescu, Geoorge Manole, Constantin Coroiu, Ion Lazăr da Coza, Teo Cabel, George Cornilă, Ioan Ţicalo, Marin Ifrim, Miron Ţic, Ion Rotaru, Viorel Dinescu, Miron Ţic ș.a.

AUTOBUZUL Lucram, după absolvirea liceului teoretic, într-un sat din judeţul Vaslui, pe post de casier la primărie. Acolo mai era un prieten care, tot absolvent de liceu, funcţiona ca perceptor. Amândoi doream să trecem de această etapă neagră a adolescenţei noastre, urmând să mergem la facultate, ne uimeşte într-o zi doctorul Dănuţ Ivan, despre care nu ştiam să fi lucrat şi altceva în afară de medicina pe care o practica de vreo cincisprezece ani cu credinţă şi de care era atât de mândru.

Prin satul nostru trecea, la ora cinci dimineaţa, un autobuz urât, mare şi zgomotos, căruia noi îi spuneam „măgăoaia”, continuă prietenul. Lunar, călătoream cu acest mijloc de transport pentru a 80

Autograf pentru m(â)ine ajunge la raion, la secţia financiară, fiind obligaţi să urmăm un instructaj în domeniul de care ne ocupam.

Era 25 iulie, parcă văd şi acum, tocmai lunea în care trebuia să ne instruim. Noi, cei doi tineri, stăteam în staţie şi aşteptam. Între timp s-a adunat lume multă. Cam vreo sută de persoane. Discutam între noi şi credeam că mulţi din cei veniţi au condus copiii, rudele sau prietenii şi nu voiau în nici un caz să ajungă în capitala raionului.

Dar, iată, celebra „măgăoaie” a sosit la ora programată. Prietenul meu, Dumitru, înalt şi voinic, era în avangardă aşa cum plănuisem.

Scopul său şi al meu era clar: intrarea în autobuz. El, primul, eu târându-mă în spatele său. Dumitru, mai voinic, începu demolarea, iar eu întăream ariergarda, mai ales că toţi cei peste o sută de oameni forţau intrarea în autobuz. Haine rupte, nasturi săriţi, vaiete, cuvinte grele, nervi încordaţi la maximum, însă efectul a fost cel dorit: prietenul meu şi cu mine am intrat. Masa de oameni care dorea să facă acelaşi lucru era atât de mare şi puternică încât ne-am trezit aruncaţi pe intervalul dintre scaune, tocmai la mijlocul acestui vapor în care era un vacarm de nedescris. Apoi, fiecare dintre „norocoşii” din interior începu să împingă ba în dreapta, ba în stânga pentru a-şi găsi un loc mai bun.

Pentru picioare, măcar. Dar presiunea exercitată de cei de afară, care, culmea, toţi credeau că au dreptul să intre, era atât de puternică încât nimeni nu putea să se fixeze într-un anumit punct. Deodată se făcu linişte pentru că am auzit un glas de comandant, glas care le domina pe toate celelalte: „Închideţi uşile!”

Nici o rugăminte, nici o ameninţare din exterior nu avură efect asupra stăpânului acestei case mişcătoare, şoferul. Maşina a plecat, lăsând în urmă un fum gros, praf, regrete, înjurături, pumni ridicaţi şi multe alte „complimente” adresate şoferului, întreprinderii de care aparţinea, dar şi „fericiţilor” care au reuşit să penetreze până în interiorul colosului. Pentru că toţi căutau un locşor mai protejat în cuptorul plin cu bagaje, transpiraţie şi mirosuri imposibile, au început nemulţumirile: – Domnule, mai linişteşte-te! Ce te fâţâi atât?!

– Păi nu vezi că stau într-un picior? Ce picior, într-o unghie, ca la balet stau!

– Or fi copite, nu unghii, dacă ţin ditamai matahala! urlă unul din 81

Antologie „Însemne culturale” 2013 spate.

– Auzi, tălică, da’ ce-ai pus matale pe talpă că parcă m-a călcat calu’. Simt o durere groaznică şi ceva umed şi cald în bocanci. Cred că mi-ai rupt deştu’ sau unghia a plecat de la locul ei! Nici nu mă pot apleca să văd…

– Ei, da de unde! Am doar nişte blacheuri, da’ poate matale stai prost cu udu’ şi, în înghesuiala asta, nu te-ai mai putut ţine… E omeneşte, eu te cred… Ha, ha, ha, ha… Şi omul cu blacheurile cât potcoavele calului, crezându-se spiritual, râse vreo zece minute.

– Da’, din ce an e povestea, măi Dănuţ? îl întrebă Nicuşor Florea pe vorbitor.

– Ce? Acum nu păţim la fel? se răsti Ionel Asori.

– Ei, nu-i ca atunci! Nu-l mânia pe Dumnezeu! interveni Jan Zbârciog.

Dar Dănuţ Ivan intrase adânc în poveste şi continuă: Mai în spate, unde praful şi înghesuiala erau şi mai accentuate, spiritele se încinseră mult mai mult: – Care te înfigi aşa în mine? se lamenta o femeie de vreo cincizeci de ani.

– Da, de matale îmi arde mie? Dacă ai avea douăzeci, treizeci de ani, ai fi mai naşparlie, mai aşa cum sunt astea moderne, cu fusta tăiată până sus de tot, n-aş zice ba! Dar matale…

– Cum? Ce? Ia uite, bărbate, cum mă înjură nesimţitu’! Adică ce?

Adică cum? Eu sunt de lăpădat? Adică…

– Tinere, vezi că eu nu ştiu multe! La mine nu merge să-mi atingă vreun străin femeia că fac moarte de om! Auzi?

– Uită-te, omule, cum se înfige cu curul în mine! Înţelegi cine se înfige?

– Margareta, e adevărat? Tu te freci de alţi bărbaţi? Tu-ţi Hristoşii şi toţi ceilalţi sfinţi de pe cer de femeie a dracului! Cum nu te mai saturi tu de frecat de treizeci şi cinci de ani! Te iau de plete şi te arunc pe geam acuma!

– Hai, mai du-te dracului de neputincios! M-ai apărat de te-ai rupt! zise femeia cu glas scăzut. M-ai frecat tu vreodată cum trebuie? Nici în autobuz nu pot să dau cu curu’ în ce parte vreau?

Hohote de râs umplură autobuzul auzind astfel de gratulări între 82

Autograf pentru m(â)ine soţi. Dar râsul fu întrerupt de un glas de bărbat, şi el nemulţumit: – Doamnă, da’ matale eşti balerină?

– Ce te-a apucat, domnule? răspunde vecina.

– Eu văd ceva negru acolo sus la matale, unde te ţii de bară. E păr negru şi pute… mamă, mamă. Te ţii cu piciorul de bară, nu?

– Beţiv neruşinat ce eşti! Cum îţi permiţi? Eu sunt femeie cinstită, curată…

– Nu, doamnă, că eu nu, eu nu aş face ceva, nu-mi mai trebuie femeie! De la mirosu’ ăsta m-am lecuit… eu… eu…

– Cin’ se uită la tine, văcarule!...

Nu se termină bine dialogul că într-un colţ se ivi altă femeie nemulţumită: – Şi ăştia stau pe scaune şi nu se simt când văd o femeie lângă ei!

Poate este bolnavă, poate este gravidă! oftă o femeie de vreo cincizeci şi cinci de ani. Se adresa direct unor găligani cât muntele, care stăteau laţi pe scaune, cu mâinile la ochi şi o făceau pe somnoroşii.

– Hopaaaa! se trezi unul, care prinsese un loc şi se simţea cu musca pe căciulă. Ca să abată atenţia în altă parte, o dădu pe glumă: Te pomeneşti că eşti gravidă, mamaie! Da’ cine s-a miluit şi de matale? Ăluia, să ştii, i-a iertat Dumnezeu toate păcatele!

– Nu-mi veni mie cu mojicii din astea, bădăranule! Că ţi-aş putea fi mamă! Mă crezi una din ţaţele cu care eşti obişnuit?

– Ai dreptate şi matale, mătuşă: găina bătrână şi morcovul tânăr fac ciorba bună! Nu? – Măi ţâcă, chiar crezi că-s de alea cu mămăliga între dinţi, cu care ai tu de-a face?

– Lăsaţi-o pe bunica! N-are nici un rost cearta! Poate la staţia următoare coboară cineva! strigă, vesel, şoferul.

Cearta s-a întrerupt şi toţi se uitau la vecinul care putea fi unul din cei care vor coborî. Fiecare se uită la fiecare cu o privire iscoditoare, sperând să vadă intenţia salvatoare de a coborî şi a lăsa vecinului moştenire douăzeci-treizeci de centimetri pătraţi şi odată cu acest spaţiu vital chiar puţin oxigen în plus. Orice ins aflat în hardughia mişcătoare, care dârdâia şi gâfâia din toate încheieturile, ar fi pupat, ar fi îmbrăţişat oricât de mulţi ar fi fost cei care doreau să coboare. Urmărindu-se toţi şi neobservând nici un semn că vecinul, vecinii vor să se îndrepte spre 83

Antologie „Însemne culturale” 2013 uşă, privirile se încărcară cu o ură înverşunată, neîmpăcată, ochii le căpătară luciri metalice, care trimiteau spre ceilalţi blesteme crâncene.

Toţi deveniră duşmanii tuturor… Dar preocuparea aceasta dispăru fulgerător când pasagerii îşi îndreptaseră privirea spre staţia care se apropia. Acolo se vedea ceva ce nu li se părea posibil, crezând că vederea le joacă feste: era un grup de oameni.

– Priviţi, priviţi! strigau pasagerii înghesuiţi, arătând cu degetul spre staţie ca şi cum apăruse monstrul din Lock Ness.

– Dumnezeule mare, ajută-ne! mai strigau ei. Fă ca aceşti oameni să aştepte niscaiva rude, care vor coborî din autobuz! Jurăm, Doamne, că dacă ne salvezi şi acum, ne vom apuca de postit, ne vom duce în fiecare sărbătoare la biserică, jurăm…

Aşa implorau, mai ales cei din faţă, pe D-zeu.

– Să nu cumva să-i luaţi, dacă vor să urce! îl implorau alţii pe şofer. Între timp, maşina se opri şi un vlăjgan cu o bicicletă se duse la uşa şoferului, îi puse ceva în mână, îi şopti la ureche, acesta zâmbi complice şi rosti cuvintele fatale: – Urniţi-vă din uşa aia că nu putem lăsa oamenii jos!

– Da’ bicicleta unde o lasă? şopti ca pentru el unul mai nedumerit.

– Că n-o lăsa-o în câmp! se miră de atâta naivitate stăpânul vaporului supraîncălzit şi supraponderal.

Uşa s-a deschis şi vlăjganului atât i-a trebuit. Se opinti în nefericiţii de la intrare după principiul loviturii de berbece. Cei de lângă uşă au simţit din plin şocul ca pe un veritabil cutremur, iar undele acestuia se propagară până în celălalt capăt. Omul îşi puse bicicleta deasupra capului. Ochii pasagerilor nu mai aveau timp să privească vecinii cu ură, ei priveau cu groază în sus, la bicicleta pe post de sabie a lui Damocles, care putea să cadă oricând pe capul unora. Dar, la un moment dat, s-a auzit un zgomot ciudat, un behăit şi, astfel, prin nişte conexiuni misterioase între toate simţurile, privirea tuturor s-a direcţionat din nou spre intrare. Călătorii au redescoperit că întotdeauna o nenorocire nu vine singură: în spatele stăpânului bicicletei era un bărbat mic de statură, care, parcă, se târa. După el, minune, venea un cârlan voinic şi ţanţoş. Ţăranul, observând nemulţumirea şi tendinţa oamenilor de a-l respinge prin împingeri repetate, începu să se vaiete: – Ce să fac şi eu, trebuie să duc mieluţul ăsta unui doctor. I l-am 84

Autograf pentru m(â)ine promis de Paşti, dar…

– Ăsta-i mieluţ, nu ţi-ar fi ruşine obrazului, măgar bătrân ce eşti?

Nu vezi că-i oaie, animalule? Suntem aici la bouvagon? vociferau oamenii sub acoperirea anonimatului, ca la noi, la români, bineînţeles...

– Da-l ţin între picioare, aşa că nu vă deranjează! îşi continua el explicaţia.

– Da’ picioarele unde le pui, târlane? încercă unul postat mai aproape de uşă ca să-i oprească înaintarea.

– Închideţi uşa aceea după nenea cu mieluţul şi să nu mai aud cuvinte murdare, ce naiba! Suntem intelectuali şi trebuie să ne respectăm! îl găsi sensibilitatea pe şoferul care absolvise profesionala de câţiva ani buni.

Bicicleta se apropia şi se îndepărta de capetele oamenilor în funcţie de hârtoapele drumului.

Cei mai înalţi îşi blestemau în gura mare mamele, care nu i-au născut pitici, sau că au avut proasta inspiraţie de a se urca în această „ troacă” mişcătoare. Unii încercau şi nişte genuflexiuni pentru a nu fi atinşi de „sabia lui Danocles”, dar stratagema nu reuşea mereu.

Vlăjganului îi obosise mâinile, aşa că prietenul meu Dumitru fu primul care beneficiase de lovitura roţilor buclucaşe. Şi eu ştiam că bietul om se spălase aseară cu apă de ploaie şi oţet, ca să-i lucească părul.

– Ţine-ţi hârbul ăla deasupra capetelor cum ai promis, tovarăşuu… izbucni Dumitru mânios.

– Da’ pe matale cine te-a udat aşa la rădăcină? Nu era mai bine să fii mic? îl plesni vlăjganul cu cuvintele. Vorba aia: decât mare şi idiot, mai bine mic şi prost. Nu? Ha, ha, ha!

Prietenul meu îşi dădea seama că ar fi putut să-l apostrofeze cum merită pe obraznic, dar ar fi fost un dialog al surzilor. Îl lăsă pe individ să-şi guste glumele proaste. Lumea din jur însă, oameni cu pregătire minimă sau fără pregătire, atât aştepta: o supapă pentru râs. Începură, aşadar, toţi să râdă, la început mai discret, apoi mai zgomotos, până când fenomenul deveni demenţial. Feţele lor roşii de căldură şi transpiraţie deveniseră vinete. Lacrimile de râs amestecate cu praful care-i înăbuşea îi transformaseră pe bieţii oameni în mulatrii cu ochi strălucitori. Orice ins înghesuit, prăfuit şi călcat în picioare sau pe picioare îşi transformase suferinţa într-o explozie de râs. Şi, culmea, 85

Antologie „Însemne culturale” 2013 acest spectacol grotesc dintr-un autobuz burduşit de pasageri, bagaje şi animale îi făcea pe oameni să uite de durere şi oboseală... Mai ales când li se părea că unul dintre ei avea necazuri mai mari sau este mai penibil decât ceilalţi. Aşa cum numai la noi se întâmplă. Fiecare era fericit că nu este singurul care suferă. Când moare şi capra vecinului, românul uită de moartea caprei sale...

Au apărut, în sfârşit, blocurile oraşului, am intrat chiar în capitala raionului, am ajuns la statuia din centru. Şoferul, „intelectualul” povestirii mele, deschide cele două uşi mari şi din corabia decolorată, ruginită şi prăfuită se prăvăliră, ca apele unui baraj dărâmat, o mulţime care depăşea de două-trei ori capacitatea autovehiculului. Eu, care coborâsem primul, stăteam pe un trotuar şi priveam puhoiul. Era o lume turmentată, care nu-şi găsea direcţia. Atunci m-am gândit ce înseamnă libertatea pentru oamenii aceştia sau pentru alţii care au fost ţinuţi mult timp într-un spaţiu închis. Mai nimic, desigur. Mergeau când pe trotuar, când pe mijlocul drumului, unii o luau înainte, alţii înapoi, la mijlocul distanţei se întorceau şi mergeau spre stânga ori spre dreapta, câţiva se opreau în loc şi, plesnindu-se cu palma peste frunte, realizau că nu ştiau încotro s-o ia. Mulţimea eliberată din astfel de lagăre (autobuze sau ţări), cu mişcarea lor perfect browniană, mi se pare tipică poporului român de ieri şi de azi. Astăzi, când este mânat ba la dreapta, ba la stânga politichiei, poporul reuşeşte mereu performanţa de a alege pe cine nu trebuie. Cât va mai dura această penibilă oscilaţie?

Dumneavoastră, prieteni, mi-o veţi spune.

Drumul morții – Voi ştiţi, prieteni, că, deşi locuiesc în Odobeşti, eu sunt născut undeva lângă Bârlad, la câmp deschis?

– Dar ştie toată lumea acest fapt, dragă Fane Bolovan! Ştim că eşti sau ai fost un bun inginer constructor, ceea ce n-are nicio legătură cu oraşul nostru. Mai ştim că ai devenit un bun gospodar, ai casă, ai copii 86

Autograf pentru m(â)ine etc. Dar despre tine, până la treizeci de ani, nu ştim nimic. Ce-ai făcut?

Pe unde ai fost? îl completează pe Fane, vechiul său prieten, Mişu Apostol.

– N-are rost să vă spun multe! răspunde Fane. Eu sunt cel care sunt şi mai bun de atât nu pot fi! Doream să vă povestesc doar o întâmplare mai ciudată din tinereţea mea. Altora li se va părea poate, neinteresantă, dar pentru mine a fost ieşită din comun. Practic, întâmplarea respectivă mi-a schimbat viaţa. Poate acea situaţie de excepţie va folosi cuiva: Făceam armata la Timişoara, pe undeva pe lângă Fabrica de biscuiţi „ Fructus”. Pentru rezultate bune, am primit o permisie de două săptămâni în preajma Crăciunului. Am ajuns cu bine în satul natal, la vreo douăzeci şi cinci de kilometrii de Bârlad. Bunicii, mama, fraţii şi prietena Cristina s-au bucurat nespus de venirea mea. Numai că după vreo trei zile s-a pus o zăpadă de doi şi chiar trei metri, iar eu stăteam ca pe ghimpi de frica imposibilităţii de a ajunge la tren. Petrecerile s-au terminat, ninsoarea stătuse de câteva zile, oamenii mai circulau pe icicolo, dar nu venise şi nici nu plecase nimeni din sat. Soarele părea să ridice temperatura, însă era doar aparenţă. Hotărâsem, cu inima strânsă, că singura şansă de a ajunge la tren era mersul pe jos pe drumul fără pârtie. Ştiam că este aproape o sinucidere. Cristina, deşi avea reţineri în privinţa acestei hotărâri, a simţit ce luptă este în sufletul meu şi m-a încurajat. Eu, care aveam inima cât un purice, mi-am dat seama atunci de rolul femeilor în viaţa bărbaţilor. Când un bărbat este stimulat de o femeie, el poate înfăptui opere măreţe, poate depăşi orice piedică, orice boală, toate acestea cu greu realizabile în alte condiţii şi fără acel sprijin moral. Doi dintre prieteni, foarte apropiaţi, m-au avertizat: „Știm ce simţi, ştim că trebuie să ajungi unde-ţi este datoria, dar te-am ruga să fii foarte atent, mai ales că drumul este greu şi lung, am auzit chiar că acolo, în câmpul acela fără de sfârşit, sunt şi animale sălbatice. Merită să rişti atât de mult?”

Hotărârea mea era luată: voi ajunge cu orice preţ la tren, şi de acolo tocmai la Timişoara, îmi spuneam şi le spuneam. Îi rugam să fie alături de mine ca să nu mă poticnesc tocmai acum, să mi se întâmple să nu ajung la termen la unitate, să fiu dat dezertor sau altele de acest gen.

Mai ales că am avut destule eşecuri cu facultăţile la care am dat şi, la vară, când terminam armata, mă prezentam iar la examenul de 87

Antologie „Însemne culturale” 2013 admitere…

Prietenii, mama şi Cristina văzând că nu-i chip să mă întoarcă din drum, m-au sfătuit să-mi leg cizmele sub genunchi cu o sârmă sau sfoară, pentru a nu-mi intra zăpadă. Peste căciula învechită să pun un fular cu care să-mi acopăr urechile, să-mi cumpăr zahăr cubic din care să mănânc permanent pentru a asimila calorii şi a rezista la efort, să mai iau şi un băţ pentru a mă sprijini în el când voi scoate picioarele din zăpada până la brâu sau până la piept, iar în unele cazuri şi mai mare.

Aproape de plecare, deşi eram înspăimântat de-a binelea văzând dealul din faţa satului, am avut curajul, făcând-o pe indiferentul, să le spun prietenilor şi Cristinei: – Dragilor, să ne vedem sănătoşi în vară când mă voi libera şi voi da examen la facultate. Vom sărbători chiar reuşita mea la admitere!

– Baftă multă! îmi urase mama, care nu venise la despărţire. Îmi promisese că se va ruga pentru mine cum a făcut-o întotdeauna.

Cristina, cu inima încărcată de frică şi presimţiri rele, mă sărută cu ochii înlăcrimaţi. Din fericire pentru mine, eu vedeam în ochii ei semne de îmbărbătare şi nu de teamă.

– Dar unde erai, măi Fane? În Siberia? intervine Gelu Diaconu. Nu exagerezi cumva? Doamna Zenaida, nu-i mai daţi să bea că-l influenţează…

– Lasă omul în pace, Gelule! se înfurie gazda noastră, doamna Zenaida. Continuaţi domnule Fane!

N-am luat în seamă întreruperea lui Gelu.

– Mergi cu bine şi ai grijă de tine! Gândul meu te va însoţi şi te va sprijini mereu! Nu vei fi singur, să nu uiţi! îmi spuse Cristina, înecânduse în propriile cuvinte.

– Faptul că plecasem în miezul zilei, îmi mai dădea curaj. Ajuns cu greu pe coama dealului, mă uitam cu tristeţe înapoi… Domnilor, eu pot să tac dacă nu mă credeţi! Dar ce spun este real… am făcut totuși o paranteză. Siluetele fiinţelor pe care le iubeam se mai vedeau în zare făcându-mi cu mâna şi urmărindu-mi mersul anevoios. Încet, încet, îmi pierdeam puterile, simţeam că nu voi ajunge la gară, de unde, din când în când, auzeam câte un fluierat de locomotivă. Merită oare să-mi sacrific viaţa pentru a ajunge la armată? Şi dacă n-aş fi plecat spre unitate ce-aş fi păţit? Aceia de acolo nu ştiu despre înzăpezirile din 88

Autograf pentru m(â)ine Moldova? Câteva zile de arest şi s-ar fi rezolvat problema. Dar dacă mă trimit la batalionul disciplinar şi mă condamnă vreun an sau doi? Orice ar fi, dar trebuie să rămân în viaţă. Un minut, două, picioarele refuzară să mai meargă înainte, ele se întorceau spre sat. Păream un Hopa Mitică la discreţia unor mâini străine. Dar nu mă voi întoarce, sunt prea mândru pentru a da înapoi! Voi ajunge la tren, voi ajunge, voi învinge, voi termina armata, voi termina şi facultatea! Trebuie să-mi repet mereu acest lucru şi aşa se va întâmpla. Cine m-ar putea ajuta aici? Nimeni!

Ah, ce mult contează şi rezistenţa fizică! Oare până la această vârstă cine m-a ajutat? Nu prea am găsit altruişti în jurul meu. O fi bine, o fi rău? Totuşi, un sprijin acordat la momentul oportun te scuteşte de multe zbateri şi eforturi fără sens. Dacă nu poţi să te sprijini singur, prin voinţă şi înţelepciune, altcineva n-o va face! Trecuseră vreo două ore de la plecare şi, deşi de-abia scoteam câte un picior din zăpada foarte înaltă, deşi mă opream des pentru a mă odihni, deşi mâncam zahăr cubic permanent, frica nu mă părăsise, mai ales că acum ajunsesem în câmp deschis şi credeam că am greşit drumul. Orice urmă era acoperită şi nu mă mai puteam orienta. Nişte urme totuşi mai distingeam, dar, vai, nu erau de om! Nişte labe mari trecuseră pe acolo. Purtătoarele lor, după greutatea apăsării şi după mărimea contururilor, păreau anormal de mari. Cum mari, cât de mari? O idee care fusese şi până atunci întrun cotlon al creierului, săgetându-mă dureros, îşi făcu loc şi se răspândi, acoperindu-mi tot gândul: Sunt lupi! Să fie adevărat că există asemenea fiare pe aici? Şi zgomotul trenului nu se mai aude deloc! Înseamnă că sunt foarte departe de ţinta călătoriei mele. M-am îndepărtat sau mă apropii? Pe neaşteptate, ca o luminiţă, îmi veniră în minte trei cuvinte: Audacia fortuna iuvat. (Soarta ajută pe cei îndrăzneţi). De la profesorul meu de latină din liceu o ştiam. Înseamnă că voi învinge, nu? Dar ce mă fac dacă nu sunt pe drumul bun? Acest alb imens îmi distruge ochii, dar şi gândurile. Urmele acelea mari şi înspăimântătoare erau peste tot. Uitându-mă spre sat, văzui nişte umbre mişcătoare. Păreau câini, vulpi sau lupi?! Întotdeauna am crezut că haitele de lupi sunt simple poveşti. Dar iată-mă în plină realitate… Oare aşa se apropie moartea? Adesea, când auzeam despre unul sau altul că a murit, mi se părea normal, dar nu-mi puteam închipui că într-o zi, poate foarte curând, ar putea fi vorba despre mine. Din păcate, subiectivitatea 89

Antologie „Însemne culturale” 2013 noastră crede că moartea nu ne priveşte niciodată pe noi, cei care suntem de faţă, ea priveşte doar pe alţii. Din păcate sau din fericire?

Omul încearcă permanent să se autoînşele. Dar dacă această autoînşelare este una din redutabilele noastre arme de apărare? Îmi vedeam de drum în continuare, dar simţeam că fiarele s-au apropiat. Mi se părea că ochii lor de foc mă ardeau deja în spate. Îmi vedeam de drum, vrând să par calm, dar numai calm nu eram. Gândeam cu febrilitate la ce puteam face, dacă există vreo metodă pentru a scăpa teafăr dintr-o astfel de încercare. Ei, dacă aş avea un cal şi pe lângă el puterea şi curajul lui Danilo din „Război şi pace”! Dar ce curaj să am singur în faţa lupilor! Spaima mă străbate din cap până în picioare. O fi normal să simţi prin orice fibră a trupului că nu vrei să te desparţi de viaţă? După Sartre, eu eram cel foarte normal pentru că „doar cel ce nu cunoaşte frica este anormal”.

Zăpada imaculată şi soarele care o făcea strălucitoare îmi luau, din când în când, vederea în totalitate. O greutate imensă mi se lăsase pe creier, ceva esenţial din organism nu mai funcţiona la parametrii normali, nişte reflexe condiţionate erau deteriorate în aşa fel încât păream o jucărie dezmembrată în bătaia vântului şi a întâmplării.

Auzeam respiraţia fiarelor în spatele meu şi din această cauză nu îndrăzneam să mă opresc, dar am făcut-o. S-au oprit şi ele. Am pornit din nou, iar în urmă le auzeam paşii lovindu-mi timpanele la fel cum ar lovi un baros într-un clopot uriaş. Fără să-mi dau seama, probabil pentru a acoperi zgomotul paşilor urmăritorilor mei, băgam zahăr cu pumnul în gură, în intenţia instinctuală de a avea o ocupaţie sau pentru a alunga teama de moarte. Mi-am adus aminte în aceste împrejurări de părinţii care s-au despărţit. Îi întrebam de ce n-au înţeles că ar trebui cerută şi părerea copiilor în astfel de situaţii. Ştie oare vreun părinte cât suferă copilul când este forţat să-şi dărâme idolii, aceştia fiind propriii părinţi? Tot acum şi aici gândeam la vorbele bătrânilor, care afirmau că lupii nu atacă omul decât atunci când sunt foarte flămânzi. Printr-o asociaţie nefericită de idei, mi-am amintit o specie cunoscută de peşti din Amazoane: pyranna. De dimensiuni minuscule, când sunt cinci, şase poţi să te aperi de ei ca de ţânţari, dar când sunt în haită – câte o fi numărând o haită? – în numai câteva clipe te devorează. Îmi închipuiam cum arată haita care mă urmărea şi ce va rămâne din mine peste puţin 90

Autograf pentru m(â)ine timp. Gura mi se uscase, capul îmi era fierbinte, iar pe şira spinării simţeam o transpiraţie rece ca gheaţa. Ceva se rupsese în mine, eram împins de o slăbiciune nedefinită spre sol, aş fi vrut să mă aşez, dar undeva, în subconştient, mi se poruncea să n-ascult de aceste îndemnuri fatale. Odată cu transpiraţia începură să-mi apară în faţa ochilor etape din viaţă. Ah, îmi zic, dacă ar fi cu putinţă să ies din timp un ceas, două şi să mă trezesc după ce tribunalul soartei va fi decis într-un fel asupra vieţii mele! Dar ce înseamnă derularea filmului întregii vieţi în câteva minute? Îmi amintesc, tot din cărţi, că aşa se întâmplă cu puţin înaintea morţii. Oricum, aşteptarea acelui ceva necunoscut şi groaznic devenise insuportabilă. Eram cuprins de o stare alarmantă, chiar agonică. Şi aceasta pentru că simţeam o adâncă moleşeală, o neputinţă de a mă stăpâni, care venea din interiorul meu sleit, din creierul surescitat, din lipsa unor stimuli necesari omului sănătos. Trupul de-abia îl mai târam, îl simţeam ca pe o locomotivă, care trebuia trasă în afara liniilor, pe un pământ umed, mâinile îmi atârnau ca două ghiulele, smulgându-mi umerii, trunchiul nu mai suporta greutatea gâtului şi a capului. Tot ceea ce se întâmpla cu mine mă ducea spre o zonă pe care, deşi nu o mai cunoscusem, puteam acum s-o pipăi cu toţi porii, cu toate simţurile: era zona ultimă, zona morţii. Atât de aproape eram de ea încât nu-mi era teamă, doream chiar să se sfârşească mai repede, sau, mai precis, aveam o aşa învălmăşeală în capul asediat de multă frică, de durerea singurătăţii mele, încât nu realizam în totalitate ce este cu mine. De un lucru eram sigur însă: cu elementele care mă înconjurau nu puteam domina situaţia nefavorabilă şi, cu atât mai puţin, să mă pot stăpâni. Fie ce-o fi, îmi spun într-un târziu, nu mai am puterea să înaintez, nu mai pot lupta. Odată cu această decizie forţată simt că mă cuprinde o nepăsare ce se generalizează în tot corpul, mă înstrăinez de mine şi de tot ce este în jur, apare chiar o uşurare atrasă de indiferenţa mea.

Această alunecare într-un spaţiu de imponderabilitate aduce, parcă, o schimbare şi în atmosferă. Până acum se vedeau – credeam – chiar şi pe cer umbrele animalelor care mă urmăreau, mă uit acolo şi nu mai sunt, dogoarea ochilor din spate a dispărut şi ea. Ce s-o fi întâmplat? De unde vine această schimbare? Nu cumva zeii s-au îndurat şi m-au salvat?

Acest gând îmi aduce curajul să mă întorc şi să privesc, în sfârşit, duşmanul în faţă, dar – minune! – încrâncenaţii mei urmăritori se 91

Antologie „Însemne culturale” 2013 îndreptau cu toată viteza spre alte umbre, care se vedeau în zare. În acel moment, total descătuşat, cu muşchii încă întinşi la maximum şi nervii scăpaţi de sub control, căzui grămadă pe zăpada, care mă primi, îmbrăţişându-mă, ca o femeie îndrăgostită. Un plâns năprasnic mă năpădi, începui să mă întreb cui datoram această întoarcere a norocului cu faţa spre mine. Bunicului, singurul om care m-a iubit mai mult decât pe el însuşi şi pentru care am avut şi am o mare dragoste? Mamei, care este foarte credincioasă, ducând mereu pomelnice şi daruri la biserică?

Sau Cristinei, care m-a urmărit, aşa cum mi-a promis la plecare, cu dragostea ei? Simţii că moleşeala mă cuprinde tot mai mult şi un somn viclean îmi mângâie genele. Deşi aproape adormit, am realizat că aceasta este senzaţia omului îngheţat. Ca împins de un arc, impunândumi un efort supraomenesc, ultimul posibil, mă smulsei din zăpada atât de perfidă şi încercai, cu greu, să pornesc spre ţinta călătoriei mele. Încet, la început ajutându-mă şi de mâini, mă ridicai, încercai să merg ca un copil nedeprins cu acest fel de mişcare, simţurile, până adineauri amorţite, îşi reluară treptat funcţiile şi reveniră, după un timp, la normal. Ceaţa mi se ridică de pe ochi şi putui observa foarte departe nişte copaci împreună cu alte forme difuze. Erau, probabil, împrejurimile oraşului. Venise şi timpul pentru că soarele coborâse demult, iar drumul atât de anevoios, din cauza lipsei pârtiei, devenea tot mai neclar. Cel puţin în astfel de condiţii nu mai observam urmele acelea îngrozitoare, care-mi făceau părul măciucă şi-mi aduceau în cap sute de săgeţi, una mai otrăvitoare decât alta. Dar, iată-le, au apărut luminiţele oraşului! Ce importanţă colosală pot căpăta nişte lucruri atât de banale! Viaţa pulsează din nou în mine şi în jur. Am ajuns la Mecca salvatoare! „Oameni buuuuuni, oameni buuuuni! Am reuşit! Am reuşiiittt! Bucuraţi-vă pentru mine!” strigai eu din străfundul măruntaielor, conştient că nu mă aude nimeni.

Prietenii mei, vă mulţumesc pentru atenţia voastră şi promit că voi mai alege, într-o zi, din sacul amintirilor… Dacă voi şi doamna Zenaida veţi fi de acord, voi recidiva…

92

Autograf pentru m(â)ine Mama Este o zi cu o ploaie deasă, mocănească. Membrii clubului s-au adunat iar la Conacul dintre vii. Doamna Zenaida, gazda noastră, care de obicei tace, doreşte acum să ne vorbească despre mama sa, de la a cărei înmormântare se împlinise nişte ani. Ne adusese în afară de cozonac, vin şi nişte plăcinte de care-i plăceau fiinţei care a născut-o. Îşi aminteşte un episod din viaţa-i atât de zbuciumată şi ne propune s-o ascultăm. Noi, plini de respect, suntem numai ochi şi urechi.

– Eram la cimitir, începe d-na Zenaida. Mama murise cu mulţi ani în urmă, sora Nina, mai mare ca mine cu doi ani, decedase acum patru ani, iar Relu, soţul meu, avea doar un an de când, după o suferinţă scurtă dar grea, plecase în lumea drepţilor. Mă uitam la crucea de lemn de la căpătâiul mamei. Câte a făcut această femeie extraordinară pentru noi, cele trei fete atât de dragi ei, ce educaţie aleasă ne-a putut da ea, om cu patru clase, şi ce soartă a avut! Chiar crucea mică şi deteriorată cumplit sau acest mormânt la care tata, deşi locuieşte la câteva sute de metri, n-a catadicsit să vină pentru a pune o floare, lăsându-l năpădit de buruieni, toate acestea, iată, dovedesc faptul că mama este nedreptăţită şi după moarte. Nici Maria, sora mică, aceea care, prin comportamentui necontrolat, alături de cel al tatălui, a distrus fericirea, liniştea casei şi sănătatea mamei, nu vine la mormânt, deşi locuieşte la vreo trei kilometri. Doar eu sunt aici, în această zi de Paşti, când se iese la cimitir pentru a da de pomană celor dragi. Singură în faţa crucii şi a buruienilor. Mi-e ruşine de mama, de mine şi de cei din jur, care se uită cu dispreţ la străina în negru, care plânge lângă un mormânt al nimănui, cred ei. Nu are nimeni curiozitatea să vină lângă mine, deşi am în jur numai feţe zâmbitoare, care – se pare – au venit aici din oraşele în care locuiesc doar pentru a-şi etala maşinile străine, costumele impecabile, fardurile ţipătoare şi brăţările cât mai lucioase şi mai grele. Durere, tristeţe sau păreri de rău la aceşti oameni? Nu, nicidecum. Ei stau lângă crucile de marmură, lângă grilajele de fier forjat şi mormintele sau cavourile somptuoase discutând cât mai tare posibil despre afacerile lor prospere, despre anumite relaţii cu oamenii de la putere, iar între timp mai înghit câte un coniac scump, mai rup câte o halcă din mielul prăjit 93

Antologie „Însemne culturale” 2013 la cuptor. Sunt sigură că mama n-ar fi dorit marmore şi fier forjat, dar şi-ar fi dorit la căpătâi, în această zi sfântă, copiii pentru care murea şi învia cu ocazia fiecărui eveniment din viaţa lor. Sunt atât de supărată şi obosită – am plecat de la trei dimineaţa cu trenul pentru a parcurge două sute de kilometri – încât mă sprijin cu capul pe cruce, mai ales că preotul este în celălalt capăt al cimitirului.

Ca prin farmec, suferinţa mea a luat sfârşit pentru că mama s-a îndurat şi a apărut lângă mine, zâmbind. Vine, ca de obicei, de la gară, după ce şi-a terminat ziua de serviciu la un atelier de croitorie din oraşul care-i la vreo douăzeci de kilometri de satul nostru. Are în fiecare mână câte două sacoşe confecţionate din pânză rezistentă şi care sunt pline cu bunătăţi pentru noi, cele trei fete: o bucată de carne, o jumătate de telemea, o pâine neagră de care-i place Ninei, pâine albă pentru mine, halviţă, ciubuc, halva, parizer, o rochiţă pentru mine – sunt cea mai cuminte, deci preferata mamei, bomboane de câţiva lei, puţine caramele. Mă uit la obrajii mamei, care exprimă o mare oboseală, dar şi la ochii în care lacrimile stau să cadă când ne vede ţopăind şi ţipând de bucurie la descoperirea minunilor din sacoşe. Mama stă în picioare între noi ca o cloşcă în mijlocul puilor. Mi se pare înaltă cu părul ei bine îngrijit, deasupra frunţii având două bucle mari, negre, care-i fac ochii şi mai negri, iar faţa şi mai albă. Are o fustă pe care i-o ştim de când neam născut – sunt în clasa a şasea –, dar curată şi călcată, o bluză albă, imaculată, şi nişte pantofi deformaţi pentru că în fiecare zi face şase kilometri până la gară, prin pietriş, noroi şi apă. Uneori, ne-a spus o vecină care a văzut-o, merge şi desculţă pentru a-şi păstra încălţămintea şi a ne cumpăra doar nouă câte ceva. Gângurim fericite pe lângă biata mamă, rugându-ne la Dumnezeu să ia salariul cel puţin de patru-cinci ori pe lună ca să avem sărbătoare în casă, aşa cum este astăzi. Ştim că ea luptă din răsputeri să ne facă mai des astfel de surprize, dar nu-i posibil. Stăm pe lângă ea ca puii de rândunică, ne sărută, ne îmbrăţişează, ne taie feliuţe de salam, de brânză, apoi ne dă şi desert: halviţă. Pe mine mă ţine pe genunchiul drept, pe celelalte două pe genunchiul stâng şi ne mângâie pe cap. Noi mâncăm, mama doar se uită. O întreb de ce nu se înfruptă şi ea din bunătăţi şi ne răspunde că se satură văzându-ne cu câtă poftă mâncăm. Nu înţeleg ce-mi spune, dar mă simt atât de protejată şi de încântată, încât viaţa mi se pare o 94

Autograf pentru m(â)ine perpetuă fericire lângă mama. La fel simt şi surorile.

Când eram aşa de mulţumite şi fericite, când tocmai începusem şi noi s-o alintăm pe mama, iar eu îi împleteam două cozi stufoase, ni s-a părut că un zgomot infernal a lovit casa, poate un cutremur, un avion, un trăsnet uriaş sau o rupere de nori. Oricum, am simţit că s-a întâmplat ceva grav şi iremediabil. Ce-i? Cum? Cine? Unde şi de ce? Nu ne-am dezmeticit bine că uşa a fost trântită crunt de perete, geamurile s-au făcut ţăndări. Ne aşteptam să vină uraganul, diavolul, oricine… Ce era?

Ce cataclism ne lovise? Ne-am lămurit cu greu, deşi am fi dorit o catastrofă naturală, care vine foarte rar. Era… tata… care, beat fiind, striga cât îl ţinea gura: „Ce-i aici? Cuib de curve? Tu-vă Dumnezeii şi Parastasele mamei voastre? La muncă! La muncă! Ţipă raţele şi gâştele, guiţă porcul şi voi nu vedeţi, nu auziţi? Ha! Vă dau eu acuma! Şi tu, hoaşcă bătrână, le întărâţi pe curve? Eşti contra mea? Stai că-ţi dau eu şi ţie de-o să mă pomeneşti! Şi tata o apucă pe mama de păr, noi sărim în apărarea ei, o tragem spre grădină… Dar, deodată, mama se smulge din mâinile beţivului, îl îmbrânceşte, ne spune să ne ducem mai încolo, se postează în faţa bărbatului şi, pentru a ne proteja pe noi, încearcă să-l îmbuneze: „Ce s-a întâmplat, bărbate? De ce sperii tu fetele astea? Cum poţi să spui curve la nişte copile de zece, unsprezece şi treisprezece ani?” El dă să se repeadă iar spre mama şi spre noi, dar, exact ca leoaica, mama prinde puteri pentru a-şi apăra puii şi, cu orice risc, nu-i permite nemernicului să înainteze. Văzând această opoziţie nemaiîntâlnită până atunci, bărbatul se retrage cu aceleaşi înjurături şi ameninţări.

Mama, culmea, se ia după el, rolurile s-au inversat, parcă. Îl ia la bani mărunţi pe acela care uita prea des că are familie, că are o casă de întreţinut şi lăsa totul pe seama unei biete femei: „Măi Grigore, de ce te-ai prostit tu în halul ăsta, măi? De ce îţi bei tu minţile? De ce nu eşti un om cuminte cum erai când te-am luat? De ce umbli numai cu derbedei şi numai după băutură? Ăia n-au familie, n-au copii! Nu le pasă! Dar tu ai fete, ele vor creşte, va trebui să le mărităm! Ce cinste le faci tu? Vrei să nu le mai ia nimeni?” Încet, încet, bărbatul s-a oprit din înjurături, mama îl duce în camera de la drum, îl descalţă, îl aşează în pat, îi mai spune câte ceva şi acesta adoarme. Vine apoi şi încearcă să ne liniştească spunându-ne să 95

Antologie „Însemne culturale” 2013 ţinem cont de cele ce se petrec în casa noastră, că viaţa ei nu mai contează, dar noi să fim atente cu cine vom întemeia o familie şi că va trebui să ne facem un viitor. Cum? o întrebăm noi cu figurile şi inimile înspăimântate. „Cum? repetă mama întrebarea noastră. Simplu, copilele mele! Învăţând şi plecând la şcoli mai departe. Iată, tu, Nina, termini generala şi te vei duce la Liceul Pedagogic din Galaţi!” „Dar, mamă, eu n-am făcut pregătire aşa cum fac toate colegele mele, cu profesori de la oraş!” „Nu ai nevoie de aşa ceva. Tu ai învăţat tot ce trebuia la clasă.

Peste o lună te duc la examen. Întâmplarea cu tatăl vostru m-a făcut să iau hotărârea definitivă: vei pleca. Apoi va urma Zenaida, pe urmă chiar şi Maria”. Aşa cum a promis, mama a dus-o pe Nina la examen şi a reuşit. Era primul copil din sat care făcuse faţă unui asemenea concurs la o şcoală pedagogică. Şi fără meditaţie. Mama, sigur, era în al nouălea cer, tata habar n-avea. Dar greutatea de-abia de acum începea: bani pentru gazdă sau internat, rechizite, manuale şi toate celelalte. Peste doi ani am dat şi eu examen la aceeaşi şcoală. Fără meditaţii, bineînţeles.

Rezultatul a fost însă dezastruos pentru mine şi pentru biata mamă: nu eram trecută pe lista cu reuşiţi. Ne uitam amândouă cu privirile pierdute la bucuria celor din jur. Eu, resemnată, deşi îmi dăduse răspunsul la problema de la matematică, deşi analizasem bine fraza de la gramatică, deşi aveam un scris ordonat, chiar frumos, îmi plăcea literatura, îi spun mamei să plecăm la tren ca să nu ajungem noaptea acasă. Dar femeia de lângă mine, om care nu dăduse niciodată examene şi ştia doar să facă zilnic o navetă îngrozitoare şi să-şi îngrijească fetele, îmi ripostează cu o voce de străină, pe care nu i-o cunoşteam, că „nu merge chiar aşa, îi voi face eu să fie drepţi cu oamenii sărmani”. Mă uit cu îngrijorare la persoana de lângă mine. Nu-i mama, e o fiinţă dură, nemiloasă, încruntată şi în stare să facă orice prostie, îmi închipui. Dacă n-o fi luato razna, săraca, din cauza nereuşitei mele. Dar mama îmi întrerupse gândurile, luându-mă de mână şi dorind să intre la secretariat. Nu ni se permite, în schimb ni se promite că mâine va fi posibil. Ne uităm una la alta şi ne întrebăm din priviri unde vom dormi. Hotărăşte: „În gară”. Mă îngrozeşte acel loc, dar nu întreb nimic. Ea, cea atât de blândă şi plină de dragoste faţă de mine, se uită crunt la toată lumea. Pe banca murdară din sala de aşteptare a gării, i-am simţit însă, la un moment dat, mâna pe cap şi aşa am adormit. Dimineaţă am plecat pe jos şi la ora şapte eram 96

Autograf pentru m(â)ine deja în poarta liceului. La opt a venit secretara. Aceasta, la insistenţele mamei, ne spune că dacă nu sunt pe listă înseamnă că n-am reuşit.

Mama vrea să vadă tezele. Eu cred că, de supărare, nu-şi dă seama ce spune pentru că, îmi ziceam în sinea mea, nu poţi vedea tezele dacă nu eşti profesor. Secretara ne sfătuieşte să ne vedem de treabă: „Lasă fata acolo, la ţară, că o să ai nevoie de ajutor la bătrâneţe, lele! Nu ne mai deranja, căci tovarăşul director n-are timp de ăstea. Nici nu ştim dacă vine astăzi!” Mama, deşi ar fi fost tentată să asculte de sfaturile secretarei, nu putea să-şi închipuie că fata ei cea mai cuminte şi mai dragă va pleca în viaţă cu o asemenea lovitură. Credea, probabil, că o astfel de traumă a sufletului mă va distruge pentru totdeauna. Şi cred că avea mare dreptate. O văd că şuşoteşte ceva cu femeia de serviciu şi peste jumătate de oră aceasta îi face un semn când a intrat în hol un bărbat înalt. Cu o îndrăzneală pe care nu i-am văzut-o decât la confruntarea cu tata, mama l-a oprit pe acel om, expunându-i situaţia.

Amabil, directorul a cerut numele meu şi i-a spus că o va chema după ce va vedea tezele. N-au trecut decât vreo cincisprezece minute, care mi s-au părut ani, şi iată că directorul, vesel, ne cheamă. Îi spune mamei că a găsit tezele şi sunt bune. „Cum bune?” întreabă mama şi odată cu ea mă mir şi eu. „Sunt bune, continuă omul. S-a făcut o gravă eroare: fata matale a reuşit, dar, dintr-o greşeală de secretariat, a fost omisă după listă”. Ne uităm la director, ne uităm una la alta, nu ştim ce să facem: să plângem sau să râdem. Dar mama, care până atunci fusese atât de tare, se moleşeşte şi cade lată pe covorul directorial. Eu sar lângă ea, îi frec mâinile, tâmplele, directorul aduce nişte apă şi oţet. Mama se trezeşte şi o înăbuşă plânsul, iar primul imbold, când se ridică de pe covor, este săi sărute mâna directorului. Acesta o îndepărtează politicos şi-şi aminteşte că are la obiectul său, istoria, o elevă cu acelaşi nume ca al meu. „Da, răspunde mama fericită. Este tot fata mea care a trecut în anul al treilea la educatoare. Deşi Nina este fata mea şi-i un copil bun, asta, mititica, este şi mai bună. O să vedeţi!” „Bine, tovarăşa! Acum duceţi-vă acasă că am pus secretara să scrie o altă listă!” „Domnule director, eu nu plec până nu văd numele fetei pe geam, până nu văd negru pe alb, cum se spune.”

Am ieşit din biroul directorului prin secretariat. Femeia aceea, 97

Antologie „Însemne culturale” 2013 secretara, se uita aşa de urât la noi, încât, probabil, dacă ar fi avut o putere ne-ar fi făcut una cu pământul. Ea vroia să-mi distrugă viitorul, dar Dumnezeu n-a lăsat-o.

După ce am ajuns acasă, lucrurile au intrat în normal. La câteva luni de la acest eveniment însă, din cauza muncii permanente şi obositoare, din pricina scandalurilor cu tata şi din cauza faptului că nu mai găsea bani să împrumute pentru a ne îmbrăca şi a ne plăti cantina, mama a căzut, ca secerată, la pat. După un consult al unui medic adus acasă, s-a constat că avea probleme cu plămânii, cu rinichii şi cu nervii.

De fapt, nici un organ în afară de inimă, nu funcţiona la parametrii normali, ne-a mai spus doctorul. Din muntele de femeie care ne-a ajutat, ne-a susţinut permanent pentru a învăţa şi a fugi de la munca brută de care ea a avut parte, a ajuns o epavă. Noi, cele două fete care învăţam la Galaţi, veneam la două săptămâni acasă, din pricina banilor.

Când ne vedea, privirile îi căpătau viaţă, ne spunea că se simte bine şi că se va scula din pat. Ştiam că nu va fi cum spune, că foarte curând va muri. Deşi nu concepeam această nenorocire, simţeam că la următoarea noastră venire, mama nu va mai fi. Şi cât am fi dorit să rămânem acasă pentru a o îngriji, pentru a o mângâia, pentru a-i fi şi noi de ajutor, pentru a avea şi ea la cap fetele până în ultima clipă. Dar mama era foarte hotărâtă când ne zicea să plecăm la datoria noastră, acolo, la şcoală. Încercam s-o înduplecăm, dar atunci începea să tuşească până ajungea la un horcăit îngrozitor, ceea ce însemna că dorinţa ei cea mare nu era propria viaţă, ci şcoala noastră. Plecam atunci la şcoală şi-o ţineam numai într-un plânset până la Galaţi.

Aşa a dus-o biata de ea până la vacanţa de iarnă. Când ne-a văzut din nou pe toate la capul ei, nu-şi mai lua ochii de la noi şi, deşi vorbea foarte greu, ne spunea că de-acum, văzându-ne acasă, poate să moară fericită. Reuşea rareori să adoarmă şi atunci o supravegheam pe rând. În ziua de Crăciun însă, pe la patru dimineaţa, când eu moţăiam lângă patul ei, am simţit că-mi strânge mâna. Mama deschisese ochii şi lacrimile îi curgeau pe obraji. Vroia să vorbească, dar nu putea. Am încercat să mă ridic după scaun pentru a-mi chema surorile. Ghicindumi gândul, m-a strâns şi mai mult, nelăsându-mă să plec. Am început şi eu să plâng în hohote pentru că-mi dădeam seama, cu mintea mea de copil, că se întâmpla ceva grav. Ochii mamei însă îmi porunceau să 98

Autograf pentru m(â)ine încetez. Aşa am făcut, deşi îmi era greu. Mâna mamei îmi inducea o putere, care mi-a întrerupt hohotul de plâns. După câteva minute, ceva s-a schimbat parcă în atmosferă şi mai ales pe faţa mamei, ai cărei ochi se uitau fix la mine. Mâna mea era strânsă din ce în ce mai puţin până când mâna mamei a căzut lângă pat. Am realizat că inevitabilul s-a produs: cea mai dragă fiinţă a sufletului meu murise şi eu am rămas singură pe lume. N-am ţipat de durere şi disperare pentru că mama îmi inoculase în aceste ultime clipe – nu ştiu prin ce minune – puterea de a rezista la toate nenorocirile care se vor abate atât de repede peste viaţa mea. După ce i-am închis ochii, m-am târât până în camera surorilor rugându-le să nu se vaiete. Şi m-au ascultat, deşi o iubiseră şi ele foarte mult. Au plâns, dar, după câteva momente, eu le-am îndemnat la treabă pentru că aveam atâtea de făcut. Am scăldat-o pe mama, iar într-o ladă am găsit, exact cum îmi spusese ea mai demult, tot ce era necesar pentru înmormântare. L-am anunţat şi pe tata, care dormea într-o cameră mai izolată. N-a putut să spună decât „Chiar de Crăciun s-a găsit şi femeia asta!” I-am înţeles „durerea” şi am continuat pregătirea pentru a-i face mamei o înmormântare cum merita. Până la ora opt o îmbrăcasem şi o aşezasem deja pe masa din camera mare. Culmea, deşi eram nişte copile speriate de obicei, acum, în aceste momente grave al existenţei noastre, nu ne era teamă de mama s-o îmbrăcăm, s-o mângâiem. De câteva ori mi-a trecut prin gând să nu spunem la nimeni că a murit şi s-o păstrăm cât mai mult lângă noi, să vorbim cât mai mult cu ea şi să-i cerem sfaturile. Dar câte n-aş fi dorit eu! Timpul şi oamenii din jur n-au permis realizarea dorinţelor copilului care eram, aşa că a urmat înmormântarea.

Aud slujba de pomenire. Glasul preotului este atât de aproape încât încep iar să plâng. Mintea mi se întorsese în trecut, dar preotul m-a readus în realitate. Sunt lângă mormântul mamei în această zi de Paşti.

Preotul, un bărbat tânăr, se uită lung la străina cu ochii roşii de nesomn şi de plâns. Dascălul, consătean de-al meu, îi şopteşte cine sunt. Slujba este întreruptă la jumătate de înjurăturile şi ţipetele de la poarta cimitirului. Cine sunt, ce vor? se întreabă lumea.

– Sunt de-alde Găman, beţivul ăla cu fiică-sa şi nepoată-sa, ălea care îi fură pensia bătrânului şi-l lasă flămând! spune tot dascălul.

Afirmă toate acestea, deşi este vorba despre tata, sora mea şi cu fata 99

Antologie „Însemne culturale” 2013 ei, rudele mele cele mai apropiate. Mă supără cuvintele dascălului ca şi gesturile celor de la poarta cimitirului. Nu mai pot să plâng, dar mi-e o ruşine cumplită nu de străinii care mă privesc superior sau ca pe o apariţie bizară, ci de mama, care, şi după moarte, are parte de aceleaşi scandaluri, ba chiar mai accentuate. Pe tata l-a bodogănit toată viaţa, dar, iată, şi Maria, fata ei, intrase în aceeaşi categorie de bezmetici.

După pomenirea tuturor morţilor în cimitir, eu mai rămân la mormânt, mai ales că scandalagiii au fost alungaţi. Plec apoi direct spre gară, fără a mai trece pe acasă. Ce-aş putea vedea în casa copilăriei mele? Ce-aş putea să aud? Oare nu sunt mai fericiţi morţii? Acuz, în gând, pe tată, pe soră, pe nepoată şi chiar soarta mea. Încep să-i cred chiar şi pe aceia care, după întâmplări care le depăşesc voinţa sau rezistenţa, se sinucid. Şi acum mă întreb, aşa cum am făcut-o de vreo treizeci de ani, ce rost are viaţa omului? Care-i sensul vieţii acestor rude ale mele? De ce s-au născut? Dar rostul meu? Să îndur umilinţe din cauza altora?

Sunt sigură că nu voi găsi răspunsul la întrebările mele. Poate cu ajutorul vostru, prietenii aici de faţă, vom mai discuta aceste chestiuni de importanţă extraordinară. Chiar dacă nu le vom lămuri întrutotul, ascultând şi alte păreri ne vom simţi mai liniştiţi sau mai protejaţi.

100

Autograf pentru m(â)ine

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (SÂRBU)

(Vălari-Stănesti, jud. Gorj; din 1971 stabilit în Sibiu) Data nașterii: 1 ianuarie 1948; Studii: Facultatea de știinţe economice (1966-1971) și Facultatea de filosofie (1973-1978) din cadrul Universității Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca; Cărți tipărite: ,,Ferestrele Nopţii”, poezie, Editura „Blumenthal”, Bucureşti, 2010; ,,Poeme Vălărene”, poezie, Editura „Blumenthal”, Bucureşti, 2011; „Poeme pentru mai târziu”, poezie, Editura „Lindenfeld”, Bucureşti, 2012; „Frigul însingurării”, poezie, Editura „Lindenfeld”, Bucureşti, 2013; „Nisipuri pe vânt” din proiectul „Întoarcerea fiului risipitor” al Revistei „Singur”, Editura „Singur”, Târgovişte, 2012; Antologia „Lumina cuvintelor” Editura „Sitech” din Craiova, 2011 ș.a.

Aşteptarea solstiţiului Nu mai sunt decât câteva nopţi îngenuncheate la căpătâiul cuvintelor cu stele lăcrimând.

La despărţirea de respiraţiile toamnei tăcerea cade ca o umbră peste zilele în care ne-am închis.

Tu scoţi pâinea din cuptor, eu aduc vinul pe masă 101

Antologie „Însemne culturale” 2013 şi-n fiecare bucată aburindă e o legătură strânsă şi dulce izvorâtă din rădăcini.

Le udăm cu vinul binecuvântat şi din ele rodeşte timpul care ne aşteaptă înghiţind în sec lumina anotimpurilor de vis.

Se îndepărtează Mi-am luat sângele, l-am pus la gâtul blândului miel şi i-am spus plângând: uită tot ce-ţi fac oamenii. Şi păsărilor de curte le-am şoptit: nu vă înghesuiţi la hrană să creşteţi aşa repede, ochiul foamei vă pândeşte, timpul vă lasă fără pene şi zbor.

Din negândita bucurie şi ofrandă se naşte sacrificiul vostru la sărbătorile mari.

Cum nisipul pus în deşert şi stelele într-o galaxie, ochii se pierd în gânduri precum iluziile în vise.

Universul de aproape-i nesfârşit, 102

Autograf pentru m(â)ine cel de departe e în ceaţă, creieru-i prea mic ori nefolosit pentru a le pătrunde cu totul şi pe măsură ce înaintăm se îndepărtează.

Zideşte-mă Ziditorule care pui piatră peste piatră, înalţi coloane nesfârşite pe umerii lor cerul să-l sprijini şi-mi răscumperi păcatul de început, arată-mi calea de urmat transparentă dincolo de noapte, unde porţi fac scut de tăcere în cuvântul spre rai, doar de sfinţi deschizător.

Cu heraldice litere celeste, blazon în numele Tatălui scrise în ochii împietriţi de teamă pe un unghi de lumină iertător unde-i gest de taină în crez, zideşte-mă să ai sufletul viu.

103

Antologie „Însemne culturale” 2013 Stelele îşi caută alte bolţi Naiul zilelor doineşte târziul, pe pragul unei case de lemn gândul mamei mă mângâie cu tăceri vorbitoare.

Deasupra, trupul subţire de umbre are chemări de lumină în palme, vertebrele din coloană arzând alungă singurătatea-n pustiu.

Nesfârşitul leneş îmi caută sfârşitul; cuvintele coapte se scutură, aerul morţii vrea să respire, trecerea întunecă memoria în care stă asfinţitul iernii. În ochii tulburi se închid iubirile, pielea se zbârceşte pe trupul bătrân, stelele îşi caută alte bolţi sub care sufletul să-mi învie alături de mama.

Râul timpului Tu spui că această zi de toamnă ne-a cules din pustiul lumii. Înfometaţi de dragoste la prima vedere, ne-am spus simple cuvinte 104

Autograf pentru m(â)ine cuprinse de născarea vibraţiei în sanctuarul divin.

Aici iubirile se strigă fără să se atingă, niciun foc n-ar fi ars cu atâta flacără, câtă sevă din mine înflorea în ochi şi dorinţa se mistuia într-un cearcăn.

Ziua aceea scurtă, plină de rod ca fântâna înzidită în ploi, cu un simbol înmiresmat de fructe, ne smulgea utopia de pe frunţi.

Viitorul ne părea o casă de locuit, unde vom umple odăile de copii şi griji iar în pereţi o să bată pendule oarbe cu ore de bucurie şi teamă.

Cum nici nu cunoaşte iubirea o piatră mai mare pe umerii curbi, eu am s-o duc la râul timpului, să curgă anevoios în universul postum.

Ochiul magic apare umbra înşelătoarei lumini, urma seacă se pierde cu timpul şi renaşte femeia. Vine toamna se depune praful pe amintirile anilor de cenuşă.

Mă surprind meditând între noapte şi zi călăuzit de semnele dimineţii, prevestitoarele femeilor frumoase cu picioare şi gâturi lungi, pe piepturi cu nimburi colorate de iubire 105

Antologie „Însemne culturale” 2013 ori ezitante cu impulsuri nebănuite.

Mă întreb, caut răspunsuri, le desfac în fiecare înţeles ce ar putea să însemne poftele mele lăuntrice. Chem adevărul să-l îmbarc pe corabia gândurilor în lumea nouă a înfăptuirii cuvântului spre care nimeni nu ştie o cale.

De undeva mă priveşte ochiul magic n-o să mă abat din drum niciodată.

Când Când toate drumurile se vor sfârşi, Eu însumi voi deveni drum Pe care trec caii somnului De la răsărit la apus.

Când toate podurile se vor dărâma, Eu însumi voi deveni pod Peste care trec stelele Apele somnului.

Când viaţa şi moartea vor fi totuna, Eu voi rămâne singur, Să zidesc în cuvinte Muntele sfânt.

Când ziua şi noaptea vor dispare Cu perechi de luceferi din univers, Vă voi chema pe toţi cu daruri Să prelungim timpul.

106

Autograf pentru m(â)ine

Când nimic nu va mai fi de făcut Şi va veni potopul, Eu voi construi arca, O voi umple cu ce-i viu şi se îneacă.

Voi o să râdeţi şi mă veţi batjocori, N-am timp muntele sfânt aşteaptă.

Când apele se vor retrage, Nu veţi mai fi, Lumea se va înmulţi ca mai înainte.

107

Antologie „Însemne culturale” 2013

GINA ZAHARIA (Buzău)

Data nașterii: 11 octombrie 1963; Studii: licențiată în drept; Colaborări: „Luceafărul”, „Amprenta”, „Muntenia”, „Opinia”, Almana-hul „Renașterea buzoiană”, „Vitralii”, „Salonul literar”, „Nomen Artis”, „Renaşterea culturală”, „Poliţia română”, „Observator buzoian”, „Carambol” ș.a; Cărți tipărite: „Clipa de adevăr”, roman de dragoste, 1998; „Asasinul a fost prins în zori”, roman poliţist, 2000; „Crima de la ora zero”, roman poliţist, 2009; „Lanțuri”, poezie Gina Zaharia, grafică Mihai Cătrună, 2011; „Reverie albastră”, poezie Gina Zaharia, pictură Mihai Cătrună, 2013; „Ecou de rubin”, poezie, 2013; Antologia „Cu epigrama la asalt”, 1998; Antologia „Pledoarie pentru Epigramă”, 2000; Antologia „Epigramişti români contemporani”, 2002; Antologia de poezie contemporană internaţională „The art to be human”, Elveţia, 2011; Antologia „Amprente în versuri”, (poeți din IPJ Buzău), 2012; Antologia universală a poeziei românești contemporane „Meridiane lirice”, Editura „Armonii culturale”, Adjud, coordonator George A. Stroia, 2012; Antologia bilingvă „Infinitul iubirii”, Arta Conversației, 2013 Antologie internațională de limba română „Arta de a fi uman”, vol. V, Canada, 2013 ș.a.; Referițe critice: Marin Ifrim, Tudor Cicu, Dumitru Dănăilă, Nistor Tănăsescu, Lucian Mănăilescu, Gheorghe Mincă, Viorel Frîncu, Dumitru Ion Dincă, Valeriu Nicolescu, Ion Romanescu, George Stroia, Vasilisia Lazăr, Ion Lazăr da Coza, Sofia Sincă, Ileana Maria Belean, Rodica Lecu, Teo Cabel, Valentina Bucur ș.a.

Administrator-editor pe Site-ul „Însemne culturale”.

108

Autograf pentru m(â)ine POEZIE ultimele ştiri stai astăzi îţi voi fi călăuză mai am zarurile şi filele în care am aşteptat să mă trezeşti şi câteva raze de lună pe care le vom rostogoli într-un cântec cu ultimele ştiri despre noi vom poposi în valea cu şerpi nu-ţi fie teamă la pieptul meu am talismanul iubirii veninul e terapie pentru o filă nouă şi nu-i aşa ceva inedit ne vom pregăti pentru iarna în doi (magistrală comoară) întinde mâna scoate-mă din tabloul acesta peisajul în care stau zidită mă strânge am văzut oameni de artă dând ceaţa la o parte (pentru autenticitate) eu recunosc doar valoarea tălpilor goale ştii aş vrea să văd galeria prădată pentru un tablou spart 109

Antologie „Însemne culturale” 2013 opt grade richter citesc gazeta de pe zidul de astăzi fenomenal într-un cub (strașnic până mai ieri) e prăpăd îmi imaginez sirenele urlând pe străzi de lux sparg notele unui pian ba chiar prind un mănunchi le amestecă în buzunar cu alte valori aşa se cade într-o metropolă era cazul să cunosc şi eu aceste mondenităţi am cărat destule vreascuri desculţă noroc că nu m-a fotografiat decât un bondar zăpăcit ei da uite ce forfotă ordonată vine dinspre ocean sigur au pus stăvilare să nu inunde pavajul ăsta scump pe care trec promenadele spre ruguri mai încolo niște umbre înalţă zmeie de scrum două inimi căută un trifoi rătăcit în iarbă un tren deraiat mai deunăzi îşi crestează şinele şi ar mai fi copacul acela din colţ uşor agitat râd las impresia că întorc o mie de cărţi joviale câţiva trecători se strâmbă ei nu văd absolut nimic nici măcar gazeta deodată îţi simt respiraţia în ceafa mea parcă şi braţele tale au opt grade richter nu nu zece opt mi-s îndeajuns (n-aş mai putea termina poemul) bună dimineaţa domnule ar fi un salut cam până la o juma’ de metru nu merge gândurile tale mi-au străpuns creierul adevărat e prăpăd mare iar sirenele urlă pe alte mirişti sparg zidul tu nu poţi să faci asta ţi-am luat aceste veleităţi 110

Autograf pentru m(â)ine dar poţi citi mai departe sau şterge tot şi (re)scrie gazeta ta jur că n-o să mai trec pe acolo voi găsi eu o cale de întoarcere voi găsi…

luntre m-ai zărit făcând albie pârâului prin care să-mi plimb inima ai aprins un copac noaptea dădea năvală peste maluri fiecare susur mă implora să nu-l ucid era acolo de când mi-ai sărutat umbra sculpta stele cu eleganţă dar ce să fac dacă pârâul meu are izvorul pe şes şi porneşte spre munte abia mă ţin după el urcă toate notele într-un crez le trece prin verde ce rost să înlănţuiesc cascadele când tu nu eşti acolo florile-de-colţ au dat în clocot până şi noaptea s-a răsucit în vârful unui brad noroc cu liniştea tăiată felii pe masa mea figurine topite dragoste ceruită talisman despletit cândva le-am simţit în palmele tale atunci am hotărât să te urmez legendarule mai am puţin şi din copacul în flăcări îmi fac luntre 111

Antologie „Însemne culturale” 2013 mă inventezi serafic eu căram în palme două scoici albastre tu le sculptai cochiliile din solzi de opal și-mi spuneai că-mi stă bine cu rochia de astăzi dar să-i pun vise la piept coborâsem dintr-un calendar cu roți de cenușă apoi i-am dat drumul să fumege în strâmtorile ocnașilor mi-au rămas brățările de (k)carate bolduite pe ele va urca zumzetul de la masa curajului trimiți luna să-mi mângâie chipul mă inventezi serafic șoaptele tale clocotesc grațioase într-un răzor de lumină în pădurea de legi purpurii copacul cu scoici meditează mi-e dator cu o fortăreață cu o pânză de păianjen cu ceva încredințate la gala scânteilor insist să se trezească din beția de-acum un secol ascultă femeie stai o clipă în locul meu și ia aminte ți-am trimis șapte soli și tot n-ai înțeles că pe aici fac pace mările care-ți cunosc dansul nu dorm când știu că pârjolești ramurile prin care-ți înalți zborul tuturor dinastiilor prin care ai trecut cu arcul mă înrobești ori ce faci cu scoicile alea albastre dar spune femeie vor străluci instantaneu pe fiecare inimă?

112

Autograf pentru m(â)ine cu mâinile mele am luat cu mine toate cheile peșterilor drumul e tămăduit de crezul ce-a ars mocnit după un incendiu au pierit atunci privighetori care-ți umpleau brațul le-am îngropat ca un ateu la zidul iubirii n-am știut unde să plâng în mine sau în tine? într-o seară am adormit pe rămășagul răpus de luptă treceau vise cu sirene cât ropotul de deasupra lumii ce folos că-mi purtau veșmintele scrum aplaudam la fiecare apariție mă ridicam pe vârfuri și suflam în lumina uitării deodată am învățat să inversez culorile puțină fantezie nu strică am zis ară tot atât de bine ca truditorul care-ți purta cămașa pe toate dealurile fac loc izvoarelor să coboare din munți pe chipul meu din când în când mai acopăr cărbunii care ți-au încheiat inima cu mâinile mele

în săgeţi desăvârșite un pustnic își scutură veșmintele deasupra prăpăstiilor adună semințele încolțite de lupi 113

Antologie „Însemne culturale” 2013 răsădește o pădure două trei încearcă un tangou planat șterge fruntea de repetiții pe umărul lui un vultur de gheață dă ordin să-l îmbrace în roze (paradis vulcanic) mai citește un psalm mai coboară o turmă de zerouri mai rupe un ritm… înălțimile fură citate adânci peste culmi stă marea și o corabie piratată aproape orb și-ar spăla cămașa de două ori într-un flux otrăvit și o dată pe inima ta corsarii au zidul lor de mâine se lovesc peștii în săgeți desăvârșite o stâncă aproape neutră sângerează astăzi e ziua când se cunună două războaie

spre nebunia perfectă cutreierasem lanuri de cocori mi-era teamă că aripa ta putea fi la oricare dintre ei unii aveau ochelari de inimă se întregeau imagini diforme 114

Autograf pentru m(â)ine în mână ţineam ceaşca de iubire afurisita cât am plimbat-o prin bobul de neghină îţi promisesem că-ţi voi aduce un strop-două de mine te ştiam însetat vezi aici te auzeam din când în când ce să văd nu aveai scară spre crama în care-ţi eram vin îndemnai caii de cuget să-şi ducă hergheliile spre alte păşuni am prins hăţul şi am împiedicat pădurea rupeam arbuşti nespovediţi făceam dulceţuri din rădăcinile dragostei şi te trăgeam de mânecă ieşeau acorduri şi se pierdeau pe trupul sub coasă se poate să-mi furi patul din fânul somnului? ai apărut dintre două lumi femeie cu talentul de a călca în draci când am şedinţă de ierarhizare acoperă-ţi umerii cu eşarfa pe care ţi-am trimis-o pentru eşafod măcar atâta să cari după tine n-ai stupi de inimă n-ai... nici nu ştiu ce n-ai dar pleacă odată din jăraticul acela e covorul pe care ţi l-am întins ca o cursă spre nebunia perfectă

şi te topeşti am demascat uraganul acela îmbelşugat dragul de el lăsa impresia că ţurţurii polari îi ocupaseră toată fiinţa 115

Antologie „Însemne culturale” 2013 că podoabele neşlefuite sunt mai veritabile decât strângerea mea de inimă că dansul pe cer cade cu troc peisajelor simple într-adevăr furase bucate alese le plimba de la o masă la alta ba chiar trecuse de două ori prin faţa mea cu privirea agăţată de gulerul ispitei i-am zâmbit ştrengăreşte nu gust cine ştie câţi sâmburi amari au trudit să-ţi traseze sunete grandioase învăţ să modelez şi eu câte ceva din creaţia ultimelor acorduri pe aripa ta e cel mai sigur adăpost de ce n-aş împărţi forţa cu mine lăsându-ţi impresia că adormi şi te topeşti şi te topeşti...

mai bine nu ştiu încotro mergi viteazule unde duci toate cheile lumii de ce ostaşii aceia se tot încurcă în săbii în faţa casei mele mâine se va fi împlinit visul nostru ciobit mai bine nu ştiu o furtună de cleştar se aşază pe inimă 116

Autograf pentru m(â)ine împarte cărări (joc de cărţi) unde să-mi arunc acum crezul dar pacea şi umbrele diamantelor în ce pumn să le strâng? prin copaci zăbovesc ninsori peticite un orb mă confundă cu negustorul de greieri n-am compus decât simfonia nopţilor inegale o farsă şi atât tu treci pe două punţi în acelaşi timp cum reuşeşti să ţii echilibrul mai bine nu ştiu

pulsul exact am înlocuit ceasul din primul turn te-am derutat doar acolo dragostea bătea nebunește inventa secunde în avans și le găsea mereu prea sărace pentru atâtea chei înalte ai adunat toate sunetele fine în atelierul tău e forfotă mare niciun meșter nu respiră caută piese pentru muzeul de sub nori doi tu se războiesc într-un țel orb eu merg cu ceasul ăla amețit de ruperea din tine un as înainte două zerouri înapoi ce noroc au unii 117

Antologie „Însemne culturale” 2013 ei nu iartă copacul trăsnit pe din două își fac casă din el le mai rămâne și o buturugă ca un simbol de reușită deasupra turnului meu dar să văd cine deschide oficial pulsul exact...

PROZĂ Ploaie cu majuscule Începuse ploaia cu majuscule peste codrul care tocmai rodise sălbatic şi îndepărtat. Îi conturam chipul pe braţele noastre, măsurând orizonturile într-o îmbrăţişare întreagă. O înfăşurasem într-un poem continuu, demn de aşezat la baza scărilor de peste nori. Erai rege în palma izvoarelor şi te-am fotografiat cu uimirea pe chip, numărând stropii care-ţi şopteau, în cădere, un imn.

– Rămâi acolo, mă voi întoarce să-ţi aduc primii picuri albaştri. Trei dintre aceştia te vor însoţi pretutindeni şi vor purta iniţiale din busuioc de câmp şi alb de tăcere.

– E prima scrisoare pe o balanţă tulbure, prima pe care vei fi trimiso fără intervenţii sau alte chenare din gama chiliilor neterminate peste care au urcat irişi somnoroşi, de-o eleganţă aparte.

Se aprinseseră toate crengile deodată şi porniseră agale, spre talazuri. M-am ferit din calea lor şi am făcut o plecăciune. Lângă mine înflorea un alun îndrăgostit. L-am sărutat pe ultima frunză perforată de sete.

Câteva cascade îşi dezbrăcaseră straiele pe sufletul codrului pe care-l patrona ploaia noastră.

Unele-mi aparţinuseră într-o grădină suspendată, altele erau ale 118

Autograf pentru m(â)ine tale, din leacuri de păpădie şi piscuri dezgolite. De-o importanţă aparte era freamătul pământului crud din care răsăreau candelabre de diferite dimensiuni, unele pârjolite de dor, altele prinse în descântecul luminii, cu trimitere la scrisoarea de care mi-ai amintit în acel început de veac.

Peste culmi treceau turme de lupi, rupând cerul în patru.

– Mi-e întuneric, ţi-am şoptit, aşezând pietre în zidul care unea două dintre sferele din pieptul timpului nostru.

Ai tresărit. Ecoul meu împânzise starea de bine şi doreai să-l strângi într-o ceaşcă de ceai.

– Ai şlefuit lacul de argint, mi-ai zis. Numai tu ştii cum ai încăput în somnul lui şi ai reuşit să coşi marginile cerului de pumnul lacrimii!

– Te-am strigat cu numele de împrumut şi am distras atenţia incertitudinii, ba chiar am tivit stratul de nesomn... Între timp o lebădă îşi prinsese piciorul în zăbrele de stuf şi a rămas prizonieră în propriul cuib! Am transpus imaginea aceea în ochii tăi, era păcat să n-o vezi!

– Opreşte odată ploaia asta, mi-e teamă că valurile mă vor duce spre arii cu spini şi gheaţă! Şi arată-mi exact unde te-ai instalat că eşti pretutindeni şi nu-ţi pot urmări chemările. Simt cercuri de foc arzândumi respiraţia de un violet pătrunzător şi nu reuşesc să înnod podurile destrămate în colţuri de rai! Dar stai, nu face asta, mă voi trezi de mii de ori într-o clipă şi voi fi mai sărac decât deşertul cu un singur sâmbure în ciocul păsării rătăcite în el! Mai bine uită-mă în ploaie! Doar astfel te vei trezi în dimineaţa de dinaintea regăsirii. Fiindcă am aflat că ploaia diamantină sfinţeşte visul şi... mai ştii?

La pas prin mine Mi-am răsfirat gândurile cu balsam de crizanteme albe, mi-am croit trecători prin ceaţă de granit şi am pornit să-mi caut hotarele. Le sculptasem cândva în vers colorat cu spuma florilor de cais şi pirogravasem în colţul din stânga numele meu. M-am îmbrăcat în vişiniu, ceva între senin şi ruginiu încărcat cu rouă, să nu sfidez 119

Antologie „Însemne culturale” 2013 amurgul, nici să regret valsul din vârful degetelor întinse-n izvoare.

Rucsacul striga după mine să nu-l uit...

M-a prins. Îl lăsasem dinadins pe prag, să-l fac să creadă că nu pot pleca fără el.

Pornesc. Nu mă uit peste umăr, să nu observ pânza de păiajen în care s-au ţesut gândurile mele.

Primul pas mi-a fost uşor, ca un fulg al vremurilor antice, aruncat la întâmplare într-un jurnal al timpului, deşi, în fiecare secundă, se zbăteau gheţari sub imperii întortocheate. M-am rătăcit îndată într-o vegetaţie sălbatică... dar am ezitat să-i spun junglă. Un fir de mătase se rupea sub paşii mei mărunţi, semn că începea o peşteră în care trebuia să intru.

La uşă, o piatră uriaşă tremura de aşteptare.

– Să întru ? Brrr, miroase a cenuşiu!

– Dar aici au servit masa reginele tuturor timpurilor! zise zăvorul.

– Mâncau flori-de-colţ cu aromă de secetă, am comentat, pe un ton rece. În dreapta, un felinar îşi plângea stingerea.

Pe pervazul adâncului steluţe dezlănţuite cândva în credinţă, fugeau, înspăimântate.

Un râu stătea să se adune din clepsidre timide, făcând un semn cu mâna, a trecere.

Alte câteva gânduri se făcuseră statui de ceară.

Visele tropăiau în urciorul spart a nelinişte, deasupra mea.

– Dacă aş îmbătrâni aici, mi-am zis, aş culege mucegai de pe pereţi spunând că-i dulceaţă de fragi!

M-am aşezat într-o matcă lipită de nord. Era secătuită de aşteptare dar mi-a adus fiori calzi. Ca o ninsoare de vară. Un plug obişnuit brăzda rânduri de cuvinte pe sub copaci unde nu crescuse niciodată nimic. Mă uimea. De ce atâta trudă? Poate seminţele înălţării, demult aruncate, trebuie doar răstălmăcite... poate, şi am trecut cu vederea înspre est. Pe acolo venisem, în urmă cu câteva secole. Iată-mă!

De imaginea mea se agăţaseră fisuri mici, mişcătoare ca nişte anotimpuri secrete. Într-o mână aveam câteva boabe amare, nedefinite, dintr-o zi de miercuri, am socotit eu astfel că erau trei. Le ţineam strâns, să nu pierd contactul cu dunele de nisip pe care scrisesem data plecării 120

Autograf pentru m(â)ine mele. Pe umeri, crengi de rugină străluceau a ciudă. M-am întors cu spatele, să nu le mai văd. Atunci am zărit rucsacul. Plângea. Orbise pe cărări pustii, pe care le îmbogăţisem instantaneu, cu mine. L-am strâns la piept. O pasăre împăcată cu întunericul începu să înalţe triluri multicolore. Am făcut o fotografie a timpului şi am dat spre ieşire.

Hotarele mele nu se mărgineau aici. Eram datoare să le verific pe toate.

Afară se scurgeau norii, de la dreapta spre stânga. Am întors de câteva ori capul, să le văd săgeţile dar m-am blocat cu mâna pe colţul de cer, ultimul din dinastia mea.

– Cât am încărunţit, mi-am zis, şi m-a prins frica. Aveam acolo umbra, tremurând, cu visele toate uscate pe ochi. Şi mai aveam o petală vişinie, desprinsă din cuvânt, pe pragul vieţii.

Le-am mângâiat, absentă, ca semn al trecerii mele.

Munţii-şi citeau peste mine semeţia.

Am îngenuncheat a solidaritate cu pieptul lor.

– Voi scrie pe voi! am promis. Mă voi spovedi adâncurilor! am strigat. Dar ecoul s-a făcut minge de foc şi m-a înghiţit....

Petalele edenului Am înfipt talpa în pământul afânat și am înconjurat-o cu albăstrele, multe și vesele, care dansau în flăcări senine.

Când vei trece tu, mi-am zis, o să-mi recunoști glezna și parfumul, și mă vei lua în brațe, să mă separi de celălalt continent. Am auzit că acolo navighează vulcani colțuroși, or eu sunt o pecete pe alizee, mereu ascunsă sub năframa lăsată la întâmplare pe statui identice cu pagina ce va fi trecut peste volumul tainelor.

Am gândit precum un trandafir de catifea, mi-am reproșat, ridicându-mi umerii rochiei care atingea cerul. Vei trece cu mine peste vârfuri de cetăți, îmi vei săruta părul și primul impuls va fi să-mi inversezi clipele în așa fel încât să-ți reprezint ființa.

121

Antologie „Însemne culturale” 2013 Știu cum voi proceda: mai întâi voi bea rouă din cana de lut modelată o noapte întreagă când picurii lunii îi striveau marginile și-mi făceau în necaz că le erai prizonier și mergeai din stea în stea să faci recensământul. Mai târziu am aflat că la câteva miliarde de stele îmi puteai dărui veșnicia. Mereu am regretat că nu am negociat cu galaxiile pentru un surâs magistral, acolo, în pânzele albastre. Toată lumea ar fi aflat de dragostea noastră! Dar nici când am întors marea pe dos n-a fost târziu! S-au revoltat peștii, au înnebunit pescărușii și jumătate din duminici au pornit pe jos, să ne invite la bal. Îți amintești? M-ai sărutat deasupra infinitului, atunci mi-ai atins prima dată glezna și au suspinat, subit, magnoliile. M-ai încuiat în tine și salutam fiecare copac, promițându-i un regal de cuvinte dacă va înflori pentru amândoi deodată. Au înflorit până și munții, de-mi făcusem potecă direct pe picturi și îi mințeam că le sunt stăpână, ba chiar că i-aș fi învățat să adoarmă într-o senzație de sete.

Apoi voi întârzia să mă închei la nasturi și voi invita vara pe talazuri, să le sfințească tăcerea și să le ademenească într-un duet.

Acolo îmi voi întâlni toate diminețile care vor fi plecat cândva spre tine și te vor fi așteptat să devii cântec.

Acum pot desface lacrima rubinului, mâine voi transfera emisfera de cristal pe tabloul alb-zimțat iar când dorul tău va arde palmele mele, voi amesteca, din mângâieri simple, petalele edenului…

Să-mi trimiţi magnoliile toate – Să-mi trimiți toate magnoliile! Eu le-am făcut să-nflorească, sunt ale mele!

– Mi le-ai furat, femeie, și le-ai ascuns în ulciorul de cremene. Erai ca o regină când le numărai să vezi de-ți lipsește vreuna! Și triumfai când piesele de șah te umpleau de glorie!

M-a prins! Și cât m-am ferit să nu devin prizoniera lui!

Stăteam spate în spate ca doi întemnițați uitați în soarele stâncilor.

122

Autograf pentru m(â)ine Dincolo de noi se auzeau izvoarele împletindu-și glasul în cor de greieri.

– Un văl de dor mi se așează pe ochi... și nu mai știu unde le-am ascuns! Și toate erau pline de har! Ultima dată le-am împărțit unei rochii de bal. Apoi a venit pârjol peste cântecul privighetorii, îl programaseră prăpăstiile mereu flămânde, cu săbii în pereți și ochi ageri.

Punctele cardinale s-au rotit într-un unghi mort. Le-am simțit pulsul pe gâtul meu, pe pleoape...

– Nu, n-am vrut să v-amestec pe voi în povestea asta, le-am spus, vedeți-vă de treabă, eu țes un ștergar pentru sirene, să-l închine adâncurilor spre pacea mea!

Am sărit deodată într-un poem recitat de pustnici și-am împietrit cu piciorul pe ultima scară, cea mai senină. Am reținut lumina care mă călăuzise, să-i învăț puterea de a se dărui și s-o rog să șerpuiască până spre primele mele cuvinte, să le înghețe în adevărul care mă tot încleșta și care mă durea odată cu trecerea mea printr-o sahară plină de ploi, veșnică și nepăsătoare. M-a privit cum străbăteam aleile rătăcite în oglinda lunii și mi-a atins sfoara de mătase pe care urcasem să deznod inima agățată de talpa îngerilor.

– Cu bine, femeie de foc! Dă drumul corăbiilor să-ți plimbe lacrimile, pirații se vor îmbogăți adunând perle din albia oceanului tău!

Voiam să distrug acele ceasornicului! Mă încuiaseră într-un cadran cu miresme de magnolii și mă botezaseră cu nume nedefinit.

Am închis poarta dintre cer și pământ, cu mâna la ochi: – Să-mi trimiți, dacă mai găsești vreo magnolie, să mi-o trimiți... că-i a ta...

Desen cu stele – De când desenezi stele, femeie? Întrebarea îmi fusese adresată printr-un susur violet, într-o zi de duminică.

– De când eram bob de grâu în hambarul cerului şi coboram spic 123

Antologie „Însemne culturale” 2013 peste câmpii purtând în mână o cană cu albăstrele!

Am privit în jur. Fluturi trandafirii făceau cerc în jurul meu, desenând o copertă cu urme de timp. Simţeam o stare de beatitudine cu gust puternic. Vocea-mi era cunoscută. Venea pe drumul cu multe fântâni, numărând firele de praf cu esenţă de brad. M-am rezemat de aripa îngerului meu în lumina căruia îmi stropesc sufletul cu rouă. Ţineam mâna la inimă iar din degetele mele ieşeau flăcări. Maci zdrenţuiţi în roşu intens clocoteau în seva rădăcinilor cu aromă de cântec special pentru tămăduirea notelor de suflet pe scara inimii. Am avut tendinţa să îngenunchez dar am simţit o lumină verzuie alunecând printre nuferi. Era femeia-lebădă plutind în oglinda cerului, dând autograf pe stele desenate de alte femei.

– Aici înfloresc legămintele într-un altar subacvatic construit din pietre de moară cu figuri de roze! O galerie de artă invizibilă, înlănţuită în simboluri nedefinite, mi-a zis.

Am salutat-o, dând uşor din cap, dar am evitat s-o aşez la cina mea.

Un clinchet neobişnuit se porni să-şi plimbe veşmintele, despicând pădurile în sfere tinere. Copaci înfloriţi în sălbăticie şi candoare deopotrivă îşi aplecaseră ramurile să-mi mângâie gleznele. Dinspre miazănoapte soseau poteci tulburi, viscole în faţa cărora sufletul întemniţat în veacuri trebuia să-şi întindă palmele spre a începe jocul de cărţi.

– E timpul să te transformi în femeie de gheaţă! am auzit acelaşi glas, a îndemn. E timpul să-ţi împleteşti fire de gând din care să ţeşi baricade întinse, spre deruta destinului. Voi ţine cont de fiecare lacăt, de fiecare scenă de teatru simplă, voi lăsa porumbeii să se joace nestingheriţi într-o albă fâlfâire, voi pirograva ochi senini pe munţi sculptaţi cu dor…

– Dar cine eşti tu, cocor albastru?

Un vânt sălbatic şterse ultimele mele poeme. Le zgâriase cu vreascuri uscate, apoi presărase multă sare şi le unsese cu mir. Era un fel de încercare a zădărniciei trimisă forţat la culcare.

– Sunt veşmântul ancorat de patima cu care ai adunat la pieptul tău revărsarea culorilor, într-un pustiu din care niciun arheolog nu scapă.

Sunt zborul privirilor tale şterse cu broderii triste. Vei dormi pe pietre, aşa ţi-e scris, dar te vei trezi iarăşi crez în flacăra vieţii. Alternanţă de 124

Autograf pentru m(â)ine miere şi pelin, mare şi cer, iarnă şi primăvară, alb şi negru…

Am rămas pe insula înflorită în ierburi polare şi număr valurile ce trec prin pumnul meu. Din când în când cerul mă plouă cu mine, cea de acum şi cea de altădată, ca o binecuvântare. Între timp, mai desenez o stea….

Temniceri de lumină Așteptasem să-nverzească fragii și să urce zăpezile în colivii, spre liniștea copacilor încremeniți în spini regești. Armurieri ciobiți în vârtejuri din rubin și mirodenii se grupau pe categorii de timp șlefuite pe jumătate cu lacrima verdelui-crud în timp ce pe cealaltă jumătate dormea penajul unei păsări de ornament.

La piciorul unui pod fără margini se strânseseră toate frunzele care și-au tulburat sufletul de-a lungul veacurilor și făceau o piruetă asemeni unui rămas-bun pe noblețea unei flori-de-colț. Aveam un singur coș împletit din arome fine, amestec abia definit în oceanul fără corăbii, dar cu o fărâmă de pâine din care trebuia să ademenesc nopțile mele înfometate și trăsura de stări grăbite să plouă prin anii mei.

Credeam că știu să-mi deschid jurnalul, cu ochii închiși. Că pot răsuci viscole pe brațe și mai apoi să le așez pe nord. Că pot inventa simfonia cu gust de migdal pe care să-mi înalț, de câte ori vreau, crezul.

Cândva am găsit un pârâu. Luase forma pașilor mei și-mi rostea numele într-un susur divin. Alergam la el de câte ori mă rătăceam prin vegetații de culori otrăvite. Curgea spre răsărit și-mi săruta mâinile ce-i vor fi mângâiat cu finețe, tăcerea. N-am îndrăznit să-l înfășor eșarfă pe umerii mei, i-aș fi adus ofrade vântului pe câmpia cu cântece de gheață, acolo unde aveam să conserv și eu fragii necopți.

Aveam să ne regăsim, mai spre vest, pe inima unui munte. Eu împătuream scrisoarea nimănui, el – mesager spre niciunde, doi soli de gheață pe zodii polare, doi temniceri de lumină într-un singur golf…

125

Antologie „Însemne culturale” 2013 Linişte Pe ţărm era linişte. Nuferii de pază ai fiinţei mele verificau dacă arcadele timpului au deschiderea spre cetatea cu colţuri abstracte, pe care se odihnise odată, în trecere, fulgerul mareelor.

Eram prea sigură pe devotamentul fărâmelor de violet, pline, urcând dinspre maluri de stepă pe linia vieţii. Într-un târg absolut se zbenguiau contraste în vitralii energice, împrăştiate din aburii cafelei din frunze de pelin pe care o socoteam de bun gust, fiindcă reuşise, sporadic, să-mi coboare privirile a rugăciune.

Stăteam, dincolo de uimire, fără să cercetez dacă sălbăticia a otrăvit apa din cele şapte care de înţelepciune, cu eticheta mereu la vedere, pe care scria clar: exişti!

Mai întâi s-a uscat nisipul plâns în culori.

Pasul doi a început cu briza timpului.

Pe scări au apărut săbii cu tăişuri jucăuşe, teleghidate de mister. În dreapta s-a conturat pânza mea de păianjen. Şase fecioare alunecau alungate din poveşti dantelate în tăceri. Le fusesem gazdă de o vreme şi ceva. Floarea-de-colţ apăruse, suavă, în stânca cea mai aproape de cer. Pe ea se odihnea lumea crepusculară, creată din cinci dinastii ale împăratului X, care lipsise de la botezul mai marilor. Spre nord se auzeau tropotul cailor sălbatici, patru legende cu armură de catifea neagră, sculptată în biblioteci de gânduri. Credinţa lor era jocul ielelor pe o tablă de şah.

Vrăjitorul de plumb deschisese magazin de antichităţi. Între vechituri de smarald, trei îngeri înfloreau în orhidee şi pace, ca o cerneală incoloră pe jurnalul altei vieţi.

Un albastru nepreţuit se înfăşura în liane. „Plângi acum!” am strigat biruinţei, dar nu m-a auzit, avea ecou de fier ruginit.

Două rădăcini s-au îmbrăţişat într-o consoană şi o vocală între care am pus apostrof. În ziua ce va veni o să stau de pază, mi-am zis.

Nuferii mei mă mint.

Pe pragul în formă de cerc, un semn de întrebare se plimbă.

126

Autograf pentru m(â)ine La brâu are flori de secunde.

Amurgul este parfum de praf.

Mi-am înregistrat izvorul în catalogul de stări. Se pierde însă în busola agăţată de braţul meu strâns. Erau, în ea, şapte care de înţelepciune, şase fecioare de legendă, cinci dinastii ale împăratului X, patru cai sălbatici cu armură de catifea neagră, trei îngeri înfloriţi în orhidee, două rădăcini îmbrăţişate şi semnul tocit de întrebări absolute.

Timp fără paşi.

Pereţi zidiţi în adâncuri.

Vegetaţii de pământ pietruit după desenul şarpelui…

– Nuuu! strig, şi vocala se aruncă în valuri, a izbândă. Și atâta linişte pe ţărmul în cascade!

Salutul trandafirilor sălbatici Mergeam pe lângă creste, străpungând, din când în când, zidul tăcerii aprins în ruguri de ceață ghimpată. Nu intenționam să fac din asta un ritual, însă repetam refrenul unei rugăciuni trecute de prima tinerețe, albită de nesomn, mai ales în nopțile polare. Și fiindcă am învățat salutul trandafirilor sălbatici, nu mi-a fost greu să-mi făuresc o peșteră grozavă, am zis eu, nesocotind tehnicile moderne ale registrelor de suflet. Mă hrăneam cu sâmburi de vânt și beam licoare de un liliachiu artizanal, boem și rătăcit, încadrat eronat în ierarhia arborilor de elită din care izvorăsc scântei năucitoare. Îmi roteam zborul după suflul deșertului și scrijileam abanosul cu un fir de praf, să nu erodez cântecul de gardă al vulcanilor, mereu agățat în umbletul stelelor prin lacuri înghețate în formă neobișnuită.

Ce vină port eu că pe brațele nordului se întind sculpturi cu șerpi și baloane de săpun, imagine greu de surprins într-o zi obișnuită?! Și… trebuie oare să pândesc ciutura a cărei apă sfințește ogorul pe care mă gândisem să întind un veac de silabe, să le alint din când în când și să mă mint că zgomotul carelor de pe cerul meu e doar 127

Antologie „Însemne culturale” 2013 îmbrățișarea dintre alb și negru?!

Subliniasem un capitol în care-mi tipărisem numele pe zăpezi, în colțul troienelor din stânga inimii.

Aveam acolo un peron invadat de actori în miniatură, zgomotoși și triști, buni de prins cu ace în pieptul zilelor cenușii. Dar vârsta scărilor a declanșat un protest. Poate pentru că am decupat o fereastră în cochilia de granit peste care am rostogolit luna de vreo trei ori la rând.

Paradis orb ca statuia unei pui de ciocârlie lângă o scoică uriașă, în care s-au tot bătut grămezi de cuie pe soclul nemărginirii…

Între senin și negru Uitasem blestemul șarpelui înfășurat în rug de tăceri. Citisem cândva că-l poți îndepărta cu mângâieri, când fluturii mor într-un cântec.

Acum știu că erai de veghe în catedrala stelelor și-mi urmăreai limbajul inimii prin dinastii luxuriante, înalte cât zidul identității mele!

Ai lăsat să treacă peroane pe lângă tine până ce mi-ai învățat pasul pe de rost și nu de puține ori te-ai întrebat dacă locuiesc într-un lan de otravă celestă!

Ei bine, am făcut pact cu seceta să nu-mi nesocotească lacrima, am făcut pact cu viscolele să nu-mi cutremure temeliile și am ridicat privirea spre alpiniștii cu stări atât de veticale încât te puteai ciobi în sforile timpului.

Cândva te-am zărit la cuprinsul unei cărți despre scântei. Dădeai autografe pe umeri de ceară și împărțeai versuri de hârtie și flori de piatră. Și nu înțelegeam de ce cascadele-și duceau trena pe răsărit și făceau drum de artificii spre mine. Acum știu: îmi scanaseși lumina în botezul iubirii! Te aud deseori strigându-mă într-un surâs de argint.

Așadar, voi porni spre creste. De voi fi prizonier pe registrul înserării, voi peteci flori de colț adormite într-o odihnă piramidală. Și fiindcă eram trecută în testamentul culorilor, știu că mi-ai 128

Autograf pentru m(â)ine pregătit un portret de gală. E violet, ceva între senin și negru!

Are tendința de a străluci instantaneu.

În pânza corăbiilor – Întinde mâna, ai uitat că sunt oarbă?

– Dar ești mereu cu un veac înaintea mea! Ieri te-ai înfășurat în praf de ghicitori și mi-ai spus că ești o copie a inimii mele. Noroc că ai pierdut pantoful din alb de mărgăritar pe care ți l-am dăruit la botezul întemnițării în tine. Îl desenez în fiecare corabie care pleacă să te caute!

– Te-am prins! Și tu ești orb! De aceea confunzi mereu punctele cardinale! Eu le-am învățat după psalmul rătăcirilor. Mi-au împrumutat nume cu sânge regesc, să mă scape de suspinul secetei. Mi-au pus în brațe o vioară și multe cărți de joc. Veneau să mă viziteze după miezul nopții, când se trezeau hoții de nisip, de teama de a nu mă înrola în bătălia pentru proiectoarele sufletului. ………. Înaintam, prin alb-sidefiu, către scrinul identității mele.

Peste porți se scurgeau teritorii de catifea, aprinse în torțe noi.

Ochii mei își rezervaseră o seră de albastru, să-și răsădească boabe de inimă întreagă! Și fiindcă tot pornisem prin zăpezi, am comandat ochelari de iarnă, să te văd alunecând în hohote de evadări conservate în pânza corăbiilor.

Fiindcă respira prin mine – Ştii? Aseară am desenat un cerc fără umbre cu intenţia să adun figurinele de cântec şi să le dau foc! Tu nu erai şi parcă alunecam în alb 129

Antologie „Însemne culturale” 2013 de lebădă rătăcită în apus! Între negru şi verde trona un ram de singurătate. Ochii aceia priveau fix o pictură neterminată, simplă şi confuză precum un şuierat îndepărtat.

– Dar tu eşti esenţa unui blestem înflorit care se tot rostogoleşte în braţele mele! N-ai cernut încă timpul aşa cum făceau regii, nici n-ai împachetat rugămintea pecetluită în labirintul încrederii, ce rost au aşteptările de dincolo de văi abrupte când toate potecile se sfârşesc în orizonturi absurde?

– Nu, eu sunt secunda de foc. N-am bariere de plumb, poate doar câteva zale de rouă desprinse din trilul tăcerii.

Lângă fereastră am adus fluturi. Între timp, duminici franjurate în curcubeie de ieri îşi aşază dansul în palme. O briză caldă stă să pornească spre munţi, să le ducă bineţea mea, unica mângâiere astrală care ştie pe de rost drumul spre crestele încă verzi. Într-un licurici tainic se deschid poteci din trunchiuri de gânduri sidefii învelite în pânză de păianjen. E drumul spre Care, drumul pe unde înfloresc, în cor, salcâmii. Ard refrenele luminii de dimineaţă în oglinzi reuşite. Le simt gustul. Au inimă de miere şi un templu în care şi-au zidit, în straturi fine, suspinul. În depărtări, un pusnic îşi duce chilia spre stele. Cât de bogată îi este secunda fără ferestre! Închid ochii şi-l visez înger.

N-am un petic de cer. În palma mea izvoarele fac schimb de pietre pe care să se plimbe. O întâlnire în plus pe oglinda unui vis. Dincolo de rama tabloului cu lebede stau ghemuită într-un simbol argintiu. Tornade albastre umplu cerul cu solfegii de dor pietruit în vraja nopţii de catifea.

Vioara inimii cântă într-o tăcere mirifică...

– Taci!

Soarele dansa peste glasul altor viori oprite într-un spin îndrăzneţ scrin ornat cu şoapte fine, viori cunoscute din alte voci, cu bucuria de a le fi privit şi înţeles în mâlul din care vor fi răsărit nuferi ascunşi în ceasul din turnul cu brăţări verticale.

Mă confundasem cu cerul de după ploaie, cu ferigile îmbogăţite printre ramuri căzute în furtună, cu malurile fără poduri întinse ca brazda prin lanul de ierburi necoapte spre linia de sosire a unui pescăruş cu flori de colţ în cioc.

– Străin mi-e drumul cu cenuşă de rouă, deschide-mi poarta pe 130

Autograf pentru m(â)ine care-au năvălit cândva cavalerii credinţei în alb, mi-e încătuşată chemarea în care m-alungi şi triste sunt vâslele sub care semnez nota acestei clipe!

Câteva silabe tremurau într-o risipă simplă. Se împleteau zigzaguri pe tâmpla vremurilor senine, bogate în poeme pe dune de nisip. Scări de cântec se încheiau la piept cu plecăciune, rătăcite într-o bogăţie clandestină, demnă de apreciat, numai că, minuscule cascade pline de nesomn tulburau catedrala unei sunet curat, dintr-o mână stropită cu săgeţi parfumate.

– Şi-atunci, ce bun să-ţi aşez coroana pe fruntea sărutată de munţi în nopţile din aripile vulturilor? Ce unitate de măsură să folosesc pentru a întineri fântânile din scorburi de nord, secătuite în gândurile unui pian care şi-a uitat primele aplauze?

– Promite-mi că-mi vei dărui o casă cu ziduri din chibrituri şi nu vei lăsa îngheţul să-i macine sufletul, nici copitele gri să se plimbe pe speranţa de a mă fi împrietenit cu iluzia că-ţi aparţin cât un bob de lumină în ciripitul unei păsări oarbe!

– Am răsădit îndată o pădure cu mii de luminişuri. Mă strecuram ca o nimfă prin crezul în care îngenuncheasem cu făclii în mână, creată după tiparul macilor în simfonia nemărginirii.

– Încetează cu desenul acesta! face prea mult zgomot şi nici nu recunoşti că ascunde valsul unei duminici eterne precum polenul din inima unui brad treaz!

– Tot auzeam ecoul în care intrasem să culeg apele trimise spre catargul inimii. Aveam hotarele trasate cu mătase de suflet şi un creion intens colorat, în speranţa că voi putea schiţa, din când în când, un subiect mereu întârziat dar pe o scală recunoscută de aripa curcubeului.

Fiindcă respira prin mine!

131

Antologie „Însemne culturale” 2013

COSTEL ZĂGAN

(Tudor Vladimirescu-Albeşti, jud. Botoşani) Data nașterii: 20 ianuarie 1958; Studii: Facultatea de litere, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi; Colaborări: „Colloquium”, „Convorbiri literare”, „Intertext”, „Poezia”, „Hyperion”, „Timpul”, „Absolut cultural”, „21 Artemotion” ș.a. cu poezii, aforisme, epigrame și proză; Cărți tipărite: „Hiperbole blitz”, poezii, Editura „Axa”, Botoşani, 2005; „Cezeisme”, poezii, 2008; Antologia „Poeme hai hui”, Editura „Singur”, Târgovişte; Antologia „Însemnele unei tăceri”, Editura „ROVIMED PUBLISHERS”, Bacău, 2012; Referițe critice: Gellu Dorian, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu, Emil Druncea, Marian Dragomir, Mihaela Meravei ș.a.

Scântei şi cuvinte Suflu-n carnea ta de jar cu sărutul meu de miere şi luceafăr şi măgar iau ce n-aş putea vai cere Cu sărutul meu de miere stârnesc stelele din tine răsărind în alte ere dragostea de-a pururi vine

132

Autograf pentru m(â)ine Stârnind stelele din mine o luceafăr şi măgar cred că totuşi ar fi bine doar în carnea ta de jar Căci sărutul meu de miere toată veşnicia-ţi cere

O zi cât o poezie

Doamne ninge eminescian din cuvinte şi din amintire ninge cum n-a nins de-un an peste viaţa noastră cu iubire Din cuvinte şi din amintire Eminescu se-ntrupează iar o năravul nostru din nefire îl aruncă unii ca pe-un zar Eminescu se-ntrupează iar ninge cum n-a nins de-un an îngerii dau stelele cu var ninge Doamne eminescian Ning cuvinte vai şi ning tăceri din posteritate până ieri 133

Antologie „Însemne culturale” 2013 Concert extraordinar pentru mitralieră îngeri şi maimuţe Cât se poate de discret boii rag la clarinet şi-n amurgul muzical câinii latră la ţambal Găina cotcodăceşte la flaut pe englezeşte şi măgarul sigur zbiară încântat doar la vioară Un motan mai ortoman miaună doar la pian şi-un înger din altă eră cântă doar la mitralieră Şi cum mie-mi place rockul iau pana şi deschid focul

Sora mea de est-moldavă Sora mea însângerată şi de est şi de moldavă hai mai naşte-te o dată când n-o mai fi lumea bolnavă Şi de est şi de moldavă şi de rană şi de leac fii din nou săracă-n slavă nestrăină-acum şi-n veac 134

Autograf pentru m(â)ine Şi de rană şi de leac haide naşte-mă odată cu bogat destin sărac sora mea însângerată Basarabia mea dragă nemurirea mea beteagă

Românie deşteptarea Doamne sună deşteptarea căci ni s-a umplut paharul ne-a ajuns la gât şi marea şi-avem noapte cu hectarul Zău ni s-a umplut paharul România parcă-i beată soarta i-a furat-o zarul a(m) pierdut-o înc-o dată România parcă-i beată i-a ajuns la gât şi marea fost-am daci parcă odată Doamne sună deşteptarea Căci ni s-a umplut paharul şi-am să-l sparg f...-i amarul

135

Antologie „Însemne culturale” 2013 Divanul singurătăţii Trupul meu e o vioară corzii nervilor se-ntind scriu şi totul o să doară de la lucruri pân-la gând Corzii nervilor se-ntind soarta iar m-a pus la colţ alţii au primul cuvânt eu am primul capu-n bolţi Soarta iar m-a pus la colţ scriu şi totul o să doară îmi fur anii ca un hoţ trupul meu e o vioară Corzii nervilor mă-ntind şi-aş muri dacă nu cânt

Autoportret în alb Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină Prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp Cu iarbă care rugineşte de la prima oră Când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei Dar domină toate înălţimile posibile la acea oră În negru şi-n alb abis lângă abis Un Turn Babel în toate direcţiile De la mansardă pândesc c-un binoclu în infraroşu Cum omul coboară din ce în ce mai des din maimuţă şi uită fereastra 136

Autograf pentru m(â)ine deschisă Cerul rămâne iar vacant La pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală Brusc un glonţ ca o scrisoare de dragoste îmi găureşte autoportretul Lăsându-l natură moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor.

137

Antologie „Însemne culturale” 2013

MARIUS IULIAN ZINCA (Piteşti, jud. Argeș)

Data nașterii: 31 octombrie 1975; Colaborări: „Juventus”, „Argeşul”, „Cafeneaua literară”, „Argeşul liber”, „Săgetătorul”, Curierul zilei”, „Antarg”, „Jurnal de Argeş”, „Viitorul Argeşului”, „Criterii”, „Trimbulinzii”, „Muntenia expres”, „NOMEN ARTIS – dincolo de tăcere”, „Dor de dor”, „Cervantes”, „Popasuri culturale românești”, „Artefapte”, „Penița de aur – Izvor de cultură” cu articole, versuri și recenzii; Cărți tipărite: „Cuvinte-n necuvinte”, poezii, Editura „Altum”, Pitești, 2004; „Întoarcerea-n cuvinte”, poezii, Editura „Altum”, Pitești, 2005; „Glasul cuvântului”, poezii, Editura „Docucenter”, Bacău, 2012; „Un alt început”, poezii, Editura „Docucenter”, Bacău, 2012; „Cuvinte (a)mestecate”, poezii, ediție bilingvă, traducere de Elena Buzatu, Editura „Docucenter”, Bacău, 2013; „Starea de sine”, antologie lirică digitală pe Site-ul „Însemne culturale”, 2013, cuvânt-înainte Ion Lazăr da Coza; „Juventiada”, volum colectiv, Editura „Juventus”, Pitești, 2002; „Juventiada”, volum colectiv, Editura „Juventus”, Pitești, 2006; „Dintre sute de condeie”, volum colectiv, Editura „Juventus”, Pitești, 2006; Antologia „Amprente temporale”, Editura „Docucenter”, Bacău, 2012; Antologia „Confluenţe lirice”, Editura „Pim”, Iași, 2012; Antologia „Poezia iubirii”, Editura „Măiastră”, Târgu-Jiu, 2012; Antologia „Insomnii mătăsoase”, vol. II, Editura „Pastel”, Braşov, 2012; Antologia „Amprente temporale”, vol. III, Editura „VIF”, Constanţa, 2013; Antologie bilingvă „Infinitul iubirii”, Editura „Măiastră”, Târgu-Jiu, 2013; Antologia „Suflet românesc”, poezie patriotică, Editura „Măiastră”, 138

Autograf pentru m(â)ine 2013 etc., etc.

Premii: Diplomă pentru activitatea desfăşurată în domeniul formării, pregătirii şi sprijinirii tineretului, inclusiv pentru dezvoltarea culturii argeşene „Asociaţia de tineret Muntenia”, 2004; Diplomă de excelenţă pentru contribuţia deosebită în activitatea Cenaclului literar studenţesc „Juventus”, Casa de cultură a studenţilor Piteşti-Argeş, 2005; Diplomă pentru aportul la dezvoltarea culturii argeşene „Asociaţia de tineret Muntenia”, 2005; Menţiune la Concursul naţional literar studenţesc „VOX NAPOCENSIS”, Cluj-Napoca, 2005; Premiul III la Concursul naţional literar studenţesc „Juventus”, 2006; Menţiune II la Concursul literar „Dor de Dor”, Ipoteşti-Botoşani, 2012; Premiul II la Concurs literar „Peniţa de aur”, Constanţa, 2013; Referițe critice: Denisa Popescu Martin, Nicoleta Popa, Adrian Sămărescu, Allora Albulescu Şerp, Dorina Litră, Marin Ioniţă, MariaDiana Popescu, Amalia Elena Constantinescu, Nicoleta Morar, Elena Mititelu, Caterina Scarlet, Constantin Niţu, Mircea Munteanu, Livia Ciupercă, Maria Niţu, Marian Dragomir, Camelia Iuliana Radu, Mihaela Georgia Ancuţa, Anne Marie Bejliu, Alexandru Marchidan, Elisabeta Gilcescu, Maria Dumitrache, Mihaela Meravei, Stella Anghel, Ion Lazăr da Coza , Constanţa Abălaşei Donosă ș.a. „În graba noastră prin viaţă pare că ne lipseşte timpul. N-avem timp să gândim (decât când e prea târziu… uneori… mai mereu) că noi lipsim timpului. El e acelaşi mereu, el stă… noi trecem. Când îţi treci mintea prin suflet, ai făcut încă un pas spre moartea-ţi, însă când îţi treci prin minte sufletu-ţi, realizezi că trăieşti… Când inima ţi-o ia la «trap», nu încerca să o opreşti. Arată-i doar drumul (cu mintea). Are viaţa grijă de… intersecţiile lui, ale drumului căci fericirea se construieşte, se clădeşte prin trepte, dar nu urcându-le asemenea unor trepte în zgârienori, ci coborând în adâncu-ţi, înlăuntrul tău găsindu-te…, privindute…

Visul e singura comoară pe care o ai cu adevărat. Fii conştient de ea.

Trăieşti cât visezi… mai ales cu ochii deschişi.”

139

Antologie „Însemne culturale” 2013 Lipsa Contracţiile de tine, mă dor în aşteptarea albastră din noaptea ce-mi (cu)prinde sufletul lăsat hoinar în poarta de stele.

Cu degetele roase de mintea ce se chinuia, mâzgăleam hârtia de cuvinte venite toate odată, fără formă, doar cu vârful lor îndreptat spre pieptu-mi ce-l înţepa şi stare de nestare îmi crea să fug, să stau, să dorm treaz, în poartă aşteptându-mi trupul alergând 140

Autograf pentru m(â)ine pe faleza stropilor de ploaia gândurilor de mine, de tine într-un tot neînţeles întrerupt răzleţ de firul de iarbă verde tăiat de distanţa de noi…

Racord Mi-am făcut curaj o viaţă alergând obosind în ea ca să merg mâine la spital să mă operez.

Nu mai vorbesc separat cu doctorul de suflet, cu doctorul de minte, cu doctorul de trup, 141

Antologie „Însemne culturale” 2013 merg la un generalist să-l rog să mi le separe: minte, suflet, trup să nu mai încurc raţiunea minţii cu cea a sufletului.

O să vorbesc cu el să-mi facă ca un fel de pompă-n trup pe care să o alimentez cu suflet sau minte.

Mai am o noapte să mă gândesc la care dintre ele să mă racordeze.

Viciul inimii În rotocoale de fum sunt viciat de tine cu mine în briza 142

Autograf pentru m(â)ine de albastru cer plin de stele şi Calea Lactee printre ele drum mi se desface călare să mă poarte din gând prin cuvinte pavate cu albă urmă şi miros de vişin într-un zumzet de albine, miere-n ciripit de păsări, susur de apa vieţii pe faleza inimii.

Alergam la pas printre jaloanele în care picătura iubirii cădea să o prind cu braţele sufletului.

143

Antologie „Însemne culturale” 2013 Paşii către tine Înghit distanţele ce ne cuprind.

Alerg spre tine cu toţi paşii, paşii trupului, minţii şi sufletului să te găsesc aşteptându-mi îmbrăţişarea fierbinte de dor pârjoleşte tot în jur şi sete, sete adâncă şi albastră porneşte prin venele intubate cu aer cald, balonul zboară uşor printre norii nopţii de mine ai zilei către tine.

144

Autograf pentru m(â)ine Mireasma gândului Mi-am blocat un plămân să te inspir doar pe tine.

Din când în când, îi mai dau drumul să respir aerul tău când mă atingi cu gândul.

Atunci nu mai sunt legumă.

145

Antologie „Însemne culturale” 2013

CUPRINS

Sofia Sincă………………………………………………………..

Laura Marinela Staicu…………………………………………….

Virgil Stan………………………………………………………...

Aurel Avram Stănescu…………………………………………….

Mariana Suciu…………………………………………………….

Elena Șerban……………………………………………………...

Silvia Talpoș……………………………………………………...

Monika Toth……………………………………………………...

Gheorghe Ungureanu………………………….………………….

Culiță Ioan Ușurelu……………………………………………….

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)………………………………...

Gina Zaharia……………………………………………………..

Costel Zăgan……………………………………………………..

Marius Iulian Zinca……………………………………………...

5 29 35 41 48 56 64 69 73 79 101 108 132 138