Hamal în portul visurilor by INSEMNE CULTURALE

Colectivul de redacție: Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corectură: Vasilisia Lazăr Copertă: grafica Alexandru Bolache Arhivare: Sofia Sincă Tehnoredactare: Gina Zaharia Colaboratori: Corina Militaru Mihaela Roxana Boboc Iris Marinov Ana Cîmpeanu

Alexandru Bolache

Hamal ĂŽn portul visurilor

Alexandru Bolache

Alexandru Bolache – poetul mai bogat cu o lacrimă și mai sărac cu o trădare Mereu în cămașă de duminică, poeziile lui Alexandru Bolache își transformă stările în spice pe câmpiile literaturii. Un crez platonic îi îmbracă poezia, o trece prin sfera semănătorilor și a cosașilor deopotrivă, împrumutând vreo două-trei universuri pe care le ghidează în tăcere, ca un drumeț care cunoaște bine drumul spre urcare. În Surogatul, poetul învață iedera să escaladeze deșertul, brodând iluzii: „brodezi iluzii chihlimbar o artă/ de-a face troc un chilipir”. Firul de borangic nu se dezminte, devine năframă peste firimituri de visuri. Zer de păpădie, cer de copite, leoaica din umbra trandafirului, aduc la fereastra din târgul aștrilor atâtea boabe de iubire cât să le savurăm fără teama de a ne intoxica. În irisul perfect pentru fotografia sufletului întâlnim izvorul în scări, un fel de cascadă multicoloră, îmblânzită prin fulgere și programată parcă să curgă în mii de particule, să zboare chiar, să inunde țărmuri aride. Despre fauna puiului de leu se poate deschide un atlas. Noblețea îl primește în frac și îi strânge gândurile într-un vers regal, ca și cum un observator neutru ar da o atenționare evazivă când actorii își pregătesc reprezentația luxuriantă, între două scene secetoase. Dar iată, apar gândaci otrăviți de petale de crin. O cunună de șerpi face ca totul să fie firesc de complicat. E loc suficient să urce trunchiuri cu sevă bogată, să ridice privirile și să-și spună: când m-am născut, Dumnezeu (fie și cu d mic) mi-a lăsat, sub pernă primul vers… restul e lumină și grație (Complicitate). Jocul poetului e conturat pe crez: ne jucam ceva nou/ eu îți dăruiam o jumătate de inimă/ tu îmi dădeai o jumătate de sărut/ primeai cealaltă jumătate/ și inima ta bătea pentru amândoi/ apoi voiai să-mi înapoiezi inima/ dar nu mă găseai – un șotron al cunoașterii, două silabe înlănțuite într-o respirație unică, pe un rever incandescent, un pact cu sinele, cu inerția valorică a eului împărțit pe din două. De fapt, așa sunt clovnii-poți: am fost un clovn cu nas de catifea/ cu zâmbet din vopsea pe față/ cu fesul roșu și cu mers de rață/ de care-ați râs în tinerețea mea. Un clovn care nu se dezminte, un clovn care face spectatorii să traverseze teritorii delimitate prin nostalgie, farmec și candoare. 5

Alexandru Bolache La Ghizunie Pentru poetul Alexandru Bolache primăvara este un avatar. Nimic mai adevărat. Ce corect îl reprezintă pe șevaletul anotimpurilor, îi ghidează culorile, îi etichetează alchimia, în acordul greierilor: E primăvara asta doar un avatar/ Același mugur avatar de suflet/ De astăzi într-un ghiocel sunt locatar/ Plătind chirie primăverii clinchet… /O rază duce iar speranța la altar/ Verdețuri buzna dau în supermarket/ Trei fluturi evadează din sertar/ Cu greieri pe alee joacă baschet/ E primăvara asta doar un avatar... Hotarnic între veghe și lacrimă, atent la dansul jarului din privirile orbului, prins în vârtejul dragostei, poetul devine prizonierul golului din geometria tăcerii: Puteam vorbi despre ninsoare/ Orentregi/ Sau despre satul tău natal/ și despre ciocârlii puteam vorbi/ de jarul care arde-n sobă/ aveam adevărate enciclopedii/ nimeni nu pomenea nimic în schimb/ de jarul inimii sau despre ochii tăi… dar niciodată/ niciodată/ golul din inimă să-l umpli/ nu ai mai putut... Așadar, putem vorbi despre scrisorile cu litere de foc, despre magma în care Alexandru Bolache își închide mângâierea ca o comoară, un tablou pe care îl supraînrămează, parcă dorind să nu-l ardă timpul, să nu-l pietrifice, să nu-l împânzească nostalgiile: aerul respirat/ devenea floare-cerșetor/ albinele lacrimi de ceară/ scriau durerea mea bestseller/ miroase a piatră amintirea ta/ ursitoarele ne întorc spatele/ ne judecă timpul.../ să arunce el primul cu piatra! Dacă vrei o călătorie mai specială, ia-l pe Alexandru Bolache ca ghid. El știe exact traiectoria Carului Mare, chiar și istoria sângelui din care au picurat, stele. Te poți rătăci de bunăvoie, aștepți să mai străbată o intersecție-lumină, apoi alta, astfel te vei fi descotorosit de umbrele pe care le vei fi purtat ca un bagaj asurzitor. În curând vor fi trei care, spune poetul, și îl credem. E carul poeților, al celor binecuvântați să-l vadă, să-i asculte osiile, să-l împrumute pentru o călătorie-două prin spații unde numai cei legitimați de soartă pot pătrunde. Trecătorule, ușa ți-e deschisă. Alexandru Bolache are masa întinsă: mi-e slova lin izvor de apă dulce/ la care vin străini să se adape/ și vin priveghetori ca să se culce/ într-un culcuș încă purtat de ape. Confortul este de necontestat: te vei întoarce mai bogat cu o lacrimă și mai sărac cu o trădare: ramâne doar speranța că la vară/ pe plaja lacrimilor noastre mute/ înăbuşite-n arsița de-afară/ se vor uita trădările avute. Gina Zaharia 6

Hamal în portul visurilor

surogat

ai uneori aromă de şerpoaică o stalactită ce zâmbeşte în deşert Orfeu cu vâslă împărţind în barcă aceeaşi doi canini de tigri la desert şi-n scoarţa de amară soartă în gheare râuri suvenir brodezi iluzii chihlimbar o artă de-a face troc un chilipir perlă în scoica unui ochi de mamă încătuşată iederă în zbor ești fir de borangic năframă cearcăn de lună din visul călător...

Alexandru Bolache

firimituri

atunci ai stropit cu zer de păpădie la rădăcină veşmântul corodat al amăgirii pritocită iubirea avea aromă de marinar navigând de un veac pe comete înlănțuite răsăreai hienă într-un cer de copite între abur și scrum malefică brațele tale Dunga reîncarnată sufletul înghesuit în teaca uitării săruta tălpile unor stele căzătoare șevalet o leoaică surprindea plumburie tăcerea buzele despicau derizoriu petalele unui trandafir fără spini

Hamal în portul visurilor

izvorul

ne-ntâlneam uneori când zburam pe irisul ochilor înainte să plângă tu purtai pe umeri țărmurile roase de iubire eu doar sărutul tău pe furiș ești prea nostalgic îmi spuneai n-o să zbori niciodată mai sus apoi lacrimile ne târau în țărâna din care o zeiță modela încăpățânată iubirea te-ntrebam cine ești și de ce porți acele țărmuri pe umeri de ce sărutul care-mi îngreuna zborul are amprenta buzelor tale mai sus de ochi mai sus să zburăm îți ceream nu există nimic plictisită spuneai e doar o legendă și ochii plângeau cu cristale din cel mai frumos vis

Alexandru Bolache

fabula puiului de leu

se spune că-ntr-o zi spre seară un prinț între felide plictisit ceru bufonului o glumă rară de care chiar să fie copleșit acesta-l îndemnă ca o bravadă în blana unui câine răpciugos să umble, iar curtenii lui să vadă cât e în realitate de haios cum unora noblețea le dă fumuri uitând ce sânge-n vene-au de purtat vă spun atât mai stați puțin pe gânduri de sunteți nobili cu adevărat chiar dacă nu sunt de-actualitate povești cu prinți morala dacă vrei e să fii nobil și să te porți în toate cum se comportă primii ghiocei

Hamal în portul visurilor

trepte

dincolo de val norii secau sărutul giulgiu risipit străpunge și acum pieptul dezgolit boboc de trandafiri plantat clandestin în decolteu gardul crește odată cu lacrimile un bondar pe stradă învață să zboare un păienjeniş să înoate în ochii mei nu mă plânge decât o fecioară când se întoarce de la fântână cu ciurul fără apă sunt tânăr încă și totuși prea bătrân

Alexandru Bolache

spic

prin cămașa de duminică respiră un vis îngropat de viu în pupilele dilatate străinii mușcă printre limbi de foc din fructul oprit mi-e teamă orizontul împarte gândaci otrăviți de petale de crin ascund un bob de speranță în pumnul iubitei doar în ochii ei sunt roua care sărută ghioceii îmi arată departe un nor vin în slalom șerpi mii de șerpi și în urma lor culori închise levitează în straie de monarhi din albumul de familie ne zâmbește un chip de copil ce-ți pasă îi zic zâmbetul tău împletește spic de timp de parcă mi-ai spune că totul era și înainte pur și complicat

Hamal în portul visurilor

Complicitate

nu l-am înțeles niciodată pe Dumnezeu... L-am scris cu „d” mare El mi-a spus să-l scriu cu D mic dar să-L respect mai mult m-am dus la biserică mai des și El mi-a zis că vin degeaba dacă nu-L am în suflet și m-am uitat în suflet eu Îl vedeam credeam că e acolo spunea că este peste tot deci trebuia să fie și acolo în sufletul meu și atunci... oglinda... mă întreba de ce te minți singur și atunci spuneai tu că mă iubești de ce?

Alexandru Bolache

uneori

nașterea versului nu se făcea prin cezariană cum ai putea crede și de aici durerile facerii și strigătele pe alocuri răgușite ale aceleia îmbrăcate în alb legată în cămașă de forță cel puțin așa o vedeau alteori însă lacrimile erau pictate pe față cu acuarele și ei râdeau în hohote neștiind că de fapt asistau la o naștere până când o vedeau că strânge la piept versul și îl hrănește cu sângele său o lăsau atunci să se odihnească într-un sâmbure de lumină

Hamal în portul visurilor

jocul

ne jucam ceva nou eu îți dăruiam o jumătate de inimă tu îmi dădeai o jumătate de sărut primeai cealaltă jumătate și inima ta bătea pentru amândoi apoi voiai să-mi înapoiezi inima dar nu mă găseai până când seara se învelea în pletele tale mă iveam brusc dintre vise și-ți furam cealaltă jumătate de sărut

Alexandru Bolache

trenul

trenul acela nu avea întârziere de fapt venea cu mult mult înainte și foarte puțini se urcau unii aveau doar cămașa pe ei alții mai aveau speranțe și trăgeau de ele cu patimă erau și blatiști se urcau pentru o stație două vindeau iluzii sau furau câte un vis din amintirile lăsate nesupravegheate când erau prinși dădeau șpagă sau făceau bișniță un leu o aripă doi lei un vis trei lei un destin

Hamal în portul visurilor

am fost

am fost un clovn cu nas de catifea cu zâmbet din vopsea pe față cu fesul roșu și cu mers de rață de care-ați râs în tinerețea mea apoi când travestit în don quijote n-aveam nici lance nici măcar un scut și modelam din apă și din lut o dulcinee-n lumi fanariote din mir de stele și din praf de lună din sâmburi de lumină-am obținut o cale albă către absolut în care lumea devenea mai bună am fost un clovn nebun am fost am fost poet din toate am fost câte puțin cu modestie dar asta-i calea mea și-mi pare mie că de aceea spuneți voi că-s desuet

Alexandru Bolache

cum

în fântâna aceea apa nu era decât o lacrimă dulce a unui vis de nufăr nuferii aveau vise care plângeau cu șapte ochi deodată fiecare lacrimă devenea fântână în care duminica ploua cu luceferi cum uneori venea seara numai în pieptul tău fântânile dădeau pe dinafară pline de vise care plângeau de dor și îți cereau să mă uiți

Hamal în portul visurilor

vine o vreme

prima dată speranța întreba în pântecele mamei întreba de ce nu-i cresc fătului aripi și de dincolo de culisele facerii o sirenă spunea că plodul n-are nevoie de aripi are nevoie de vise vine însă o vreme când te-ntreabă sufletul de ce te târăști în zbor de parcă ai avea în spate și păcatele tale nu doar vise corbul nu zboară el înoată în aer printre leșuri de realitate

Alexandru Bolache

Rondel de primăvară

E primăvara asta doar un avatar Același mugur avatar de suflet De astăzi într-un ghiocel sunt locatar Plătind chirie primăverii clinchet O frunză-nsărcinată fuge din ierbar Renaște verde dar cu mare vuiet E primăvara asta doar un avatar Același mugur avatar de suflet O rază duce iar speranța la altar Verdețuri buzna dau în supermarket Trei fluturi evadează din sertar Cu greieri pe alee joacă baschet E primăvara asta doar un avatar...

Hamal în portul visurilor

Râul

Râul curge prin mâinile noastre Desenând firișoare sublim Tu înoți în apele-albastre Eu mă înec în propriul destin El urcă în timp ce coboară Vânători și vânați sunt la fel Momeală de cleștar și de ceară Rugămințile noastre la cer Cascadă glonț spre luceafăr Hăituită de vechiul mister Devii înainte să sufăr Stalagmită ce mă face să sper Cerul deplânge soarta noastră Un clovn se hlizește pe-un val Un vlăstar încolțit la fereastră Va ajunge cu siguranță la mal

Alexandru Bolache

vis de primăvară

închid ochii și respirația poartă tratative cu cerul printre gene de luceferi visele amanetate de monarhi levitează mușcând din când în când din realitate un fluier din os învelit în busuioc face negoț cu iluzii o vâslă privește la mine dar n-are mărunțiș ignorant sufletul admiră roua care sărută ghioceii deschid ochii dar pleoapele tale mă închid la loc într-un vis de primăvară

Hamal în portul visurilor

grafic

punctul acela în care pleoapele tale înveleau cerul soarele răsărea din pieptul meu spațiul începea să se măsoare în secunde sinele stins în îmbrățișarea noastră desena spirale cu rădăcini în viitor apoi punctul în care pământul se întorcea în mine ca un cuc într-un cuib străin lăsând aburul să leviteze către lună nedumerit

Alexandru Bolache

voi fi

când nimeni nu va ști să-ți spună nectarul florilor s-aduni sau strigătul înfiorat al nopții să-l alungi când luna dintre nori se va ivi voi ști să-ți mângâi fruntea să-ți șterg obrazul plâns să-ți cânt ca o sirenă ademenindu-te în larg voi fi ce n-a fost nimeni niciodată nimănui voi deveni un pumn de lut un ciob din care bei un strop de apa și-o notă dintr-un ultim cânt și nu vei ști că umbra care te privește din oglindă sunt eu

Hamal în portul visurilor

hotarnici

puteam vorbi despre ninsoare ore-ntregi sau despre satul tău natal și despre ciocârlii puteam vorbi de jarul care arde-n sobă aveam adevărate enciclopedii nimeni nu pomenea nimic în schimb de jarul inimii sau despre ochii tăi ștergeai cu grijă praful semănat cu grijă dar niciodată lacrima din ochii mei puteam să umplem la izvor ulciorul cu apă proaspătă neprihănită dar niciodată niciodată golul din inimă să-l umpli nu ai mai putut...

Alexandru Bolache

Ninge

Ninge de trei zile cu vinovăție Parcă-ar vrea să șteargă urma ce avem Viscolul ne biciuie ca o acuzație Rătăciți prin viață purtați de blestem Nimeni nu se-îndură cerul să mai roage Lupii vin la stână dar parcă se tem Timpul se-încovoaie iar nu ne ajunge Și privim trecutul ca pe un totem Cu cochetărie spunem vorbe rele Buzele-reptile smulg din iad un semn Ninge cerul iarăși parc-ar vrea să spele Vechi păcate arse în picuri de lemn

Hamal în portul visurilor

tablou

am pictat într-o zi sufletul tău pe o pânză de rouă îți amintești avea zimți ca o fotografie veche alb-negru azi toate sunt gri chiar și rochia ta ciclam am pictat într-o zi și sufletul meu în oglindă ce trist într-un colț aerul respirat devenea floare-cerșetor albinele lacrimi de ceară scriau durerea mea bestseller miroase a piatră amintirea ta ursitoarele ne întorc spatele ne judecă timpul... să arunce el primul cu piatra!

Alexandru Bolache

ninge

ninge timpul cenușă în cearcăn hohotind ne învelește cu hârtie creponată în cercuri concentrice petale ne cuprind banchiză din lavă peste inimi presărată mă nasc din nou pe roată de olar ulciorul care setea îţi va stinge dar nici atunci nu vei avea habar de ce sărutul are gust de sânge oglinda cocoșată pătează yin și yang spirala întreruptă vraja ne alungă când împărțeam iubirea aveam același rang deșert e azi trecutul și vrea să ne ajungă

Hamal în portul visurilor

iarnă în suflet

ninge peste urmele pașilor tăi moșul plânge și se uită-n desagă întoarce clepsidra ca pe-o armă din nou îmbătată iubirea nu e de șagă nectarul se transformă iar în venin unii se îmbată cu apa rece alții așteaptă ca niște rechini iaz de apă sărată să poată trece ecuația însă se rezolvă tacit și îți dai seama că e încă devreme de vreme ce încă nu-i prea târziu zbuciumul tău naște înainte de termen

Alexandru Bolache

crăciun

se-îmbracă satul românesc în sărbătoare colindătorii să-și primească-n prag cu nuci și mere și colaci pentru o urare pe care-au așteptat-o anu-ntreg cu drag sunt dacii care nu s-au lăsat pradă sorții cântând colinde poartă-scut de-argint la mine-n prag cântă cu foc nepoții în cor puternic pe alocuri răgușit se-îmbracă satul românesc în sărbătoare cu globulețe multe betele și lumini și Burebista parcă e în fiecare mândria moștenită că suntem români

Hamal în portul visurilor

reflexie

dacă-aş fi umbra sărutului primul furat m-ai duce legat de farmece la tribunalul iubirii? rădăcinile nu sunt nici în trecut nici în viitor doar în tine eu cel înainte de a fi tu urc povârnişul între dinţii unui tigru şi zâmbetul unor trandafiri din plastic aleg felina de departe mai sinceră cum devine când ce rămâne uitare mugurii urlă trişti curcubeul este scară pe care coboară amintiri cizelate de timp pe pervazul inimii într-un sâmbure stă să încolţească aripa unui înger poartă numele tău în oglindă sunt eu nepereche

Alexandru Bolache

Ciob de clepsidră

Durerile topite azi ne strecoară-n sânge Amare deziluzii pictate-n chihlimbar Un înger astăzi încă iubirea ne deplânge Un înger însă astăzi de noi n-are habar Ne picură prezentul veninul pe perete În dezacorduri aspre răstălmăcite fin Buzelor mele arse de tine le e sete Când ochii tăi nostalgici din depărtări revin Prin minte-mi trec convoaie iubirile postume Ca un şirag de perle pe care vrei să-l pierzi Tu vrei să fii ca ele şi-apoi să pleci în lume Să-ţi cauţi nenorocul ca nişte fructe verzi Rămâi iubito iară să plângem împreună Pe-acelaşi marş funebru ce-am fi putut să fim Străini ridică racla şi amintirea sună Sinistru pe nisipul pe care-l ciopârţim

Hamal în portul visurilor

inocență

mă aplecam încet atât de încet încât iarba nu-mi simțea umbra agățată de amurg o parte vultur o altă parte sărut într-un cuibar vinovat egoismul din noi flutura o batistă albă absurd doar un fluture indiferent invita o păpădie la dans un doi trei un doi trei...

Alexandru Bolache

cai sălbatici

un înger a cântat bulbi de lumină departe în mâine greu destin muguri de luceferi în pupilă învățătorul scanează viitorul cu rugăciuni trece vremea împletită spic de grâu un leu din ăsta nou nu paraleu dresat plânge la porțile europei hai la circ de halloween să speriem visele învățătorului dar ele sunt cai sălbatici pe câmpia speranței

Hamal în portul visurilor

ciorchine

ochiul aruncă sub sânul iubirii perle-venin covor de rugină ruină în suflet îngrozit privesc cum au răsărit bulb nostalgic urmele pașilor ei dorul ștrengar prins de ploaie devine ciorchine pe hornul amintirii

Alexandru Bolache

pendulă

mi-e frig iubito bat despărțirile în noi pendulă tristă peste ani și se aștern azi lin pe suflet tăceri cu miezul de pelin troiene amintirile purtând drept scut sărutul pe care-ntâi ți l-am furat adolescent toate topi-se-vor căci viitorul e nălucă mi-e frig iubito

Hamal în portul visurilor

bufeuri

într-un ierbar de catifea iubirea veștedă rânjea cu zâmbet galben scrijelit adânc pe sufletul amar un ciob ca o mărgea o ancoră de ieri un surogat de mai târziu din lacrima vărsată la cafea un tatuaj învingător într-un război cel cu nisipul din clepsidră val după val mă poartă iar și iar și iar...

Alexandru Bolache

melancolie

în scrumieră visul cu temeri inerente cometă inventată de prooroci săraci ascunde precum vinul realități absente prezente doar în scrum și-n inimi pe araci un secundar ucide nu strigătul, ecoul descântec preschimbat în candelă de lut mi-e început sfârșitul ce-a răsărit din solul deșert-șevalieră schimbat de tine-n scut puhoaie vin blesteme le șterg cu o narcisă regina ce răsare pe-un cimitir de flori iubirea noastră parcă a fost demult descrisă de un profet cu barbă purtat de val în zori

Hamal în portul visurilor

de azi

De azi nu mai avem bundiță și-o voce mai puțin sub grindă doi îngeri duc o cobiliță mai triști acum către oglindă... și suntem mai săraci întruna purtând o lacrimă amară vărsată parcă și de Prutul ce ne privește cu ocară...

Alexandru Bolache

serial

dansam desculț prin ploaie roșii pârguite apoi hamal în portul visurilor tale șomer cu plete împletite-n stele chiar bufon mușcând cu dinții știrbi un coltuc din speranțele mamei pe prispă cură de idealuri pregătindu-mă să trec strada

Hamal în portul visurilor

Lună plină

Am mușcat într-o zi Din visul iubitei Cu poftă Ca un lup flămând În oglindă luna-vârcolac fluiera Balada înstrăinării Sângerând visul Mă lăsa să-l devorez… Pe galantar La ofertă apoi Speranțe deșarte

Alexandru Bolache

mă-ntreabă lumea „În ’40, atunci când s-au urzit hărţile după croială nouă – un creion de ştersături tocit a tăiat şi-un cimitir în două.” Nicolaie Dabija

mă-ntreabă lumea de-s basarabean 'i-ntreb la rândul meu tu nu ești frate nu curge și în venele-ţi curate durerea mea purtată an de an și Prutul mi se plânge tot mai des când unii îl acuză că desparte din călimară încărcat cu stres pe fratele mai mare de-al său frate ba alții cu o voce mai înceată spun să tăcem și că să nu dăm curs ne ia și Transilvania îndată dacă îl supărăm astăzi pe urs de-i cimitirul astăzi împărțit în două să ne uităm un pic și în oglindă și-n zori pe-o picătură de roua nu paiul să-l vedem întâi, ci-o grindă

Hamal în portul visurilor

întrebare simplă

ce zici iubito dacă ne-am strânge visele împrăștiatele dacă le-am strânge cum culeg albinele nectarul florilor pentru a face miere nu-i așa că am face lumea mai bună

Alexandru Bolache

cruciada răspunsurilor

sunt iarăși umbră undeva pe o masă câteva foi răvășite și câteva cuvinte goale trec idei îmbrăcate-n zale iar pe tăișul unei priviri lacrimi patinează în surdină într-un colț o mare se revoltă deasupra orgoliul învață pescărușii zborul pe spate întrebările și-au scos baionetele pornesc în căutarea răspunsurilor ascunde-te visule oriunde ascunde-te

Hamal în portul visurilor

Mare noroc

Ghiță a lu’ Căcărează s-a întors din Spania flăcău tomnatic dar mai altfel, cu plete, mai versat deh ca omu’ care a văzut lumea vorba lui: „Măh voi nici nu știți cum se trăiește dincolo.” Nu le-a spus că avusese noroc cu văru’ Nicoară (văr de tată) ăl’ de o luase borțoasă de nevastă pe-a mare a lu’ Pricopsitu bogătașul satului. O luase și pe ea și numele de familie de parcă el fusese mireasă în locul ei. ,,Eu nu renunț la numele meu că se întoarce bunicul în mormânt și mă bântuie nopțile.” zicea ea… Îi făcuse loc Nicoară în Castellon într-o debara lângă doi bulgari și-un marocan și îl primea și pe el la o zeamă caldă… duminica după amiază când se întorcea Nicoară de pe șantier. M-am întors, spunea el, pentru ăi bătrâni că nu mai puteau singuri; dar care dintr-o pensie de la c.a.p. puteau să-l întrețină pe el „cum adică să muncesc pentru cinci milioane de lei toată ziua, când eu aveam și două mii de euroi într-o lună bună.” În celelalte trei proaste împrumuta de la unul la altul 45

Alexandru Bolache ca să nu se certe mațele pe scuipat… Le spusese tuturor că acu’ îl cheamă Jiji cu accent pe a doua silabă nu știa ce-i aceea dar așa îi zisese o moldoveancă suplinitoare de latină acolo... Tot vărul Nicoară își făcuse milă și acum când întors din Spania candidat la primăria comunei îl trecuse consilier și lua acum pe trei ședințe amărâtul ăla de venit „măh mare noroc cu partidul acesta!” spunea el ,,mare noroc! O să vedeți!” Și țăranii l-au crezut. și i-au dat dreptate. Ai văzut că n-a făcut nimic în șapte ani dar în doi ani de când e la consiliu și-a făcut ditamai căsoaia? Cică se însoară cu a mică a lu’ Pricopsitu și renunță și la numele de familie dar trebuie să facă nuntă repede că se cunoaște burta.

Hamal în portul visurilor

toamna

săruta pădurea mai întâi pe o creangă uscată apoi pe firul veșted al ierbii îndrăzneţ ca și cum ar fi fost dreptul ei de amantă așteptată copacii se uitau în oglinda lacului și se dezbrăcau de frunze senzual una câte una numai luna sfioasă privea din spatele norilor printre blițuri

Alexandru Bolache

despărțire

lacrimile cărbuni încinşi tortura tăcerilor pline ochi de ură izvor care alimenta fântână otrăvită sălbatică tristă epavă călcam în picioarele goale ca niște fachiri pe cioburi de iubire viitorul împreună ne crestau în tălpi amintiri dureroase care sângerau regrete metastază

Hamal în portul visurilor

rugăminte

supuși la curte astăzi rugăm domnul sub cerul liber ca să trecem Prutul pierdut-am pașaportul pe la poartă și-aducem ca dovadă și ca soartă amprenta noastră când frământăm lutul făcut din lacrimile noastre-amare purtate la o zi de sărbătoare astăzi ne mai desparte numai vântul ce a bătut din est așa de tare încât ne-a cam răstălmăcit cuvântul și vinovați purtăm în suflet scuza că ne-am ciocnit aici cu păpădia când alții ne-au călcat apoi pe glia purtată-n gând de Sarmisegetuza neîntregita noastră România

Alexandru Bolache

de ce?

azi nu mai ascult simfoniile toamnei ai plecat luând cu tine surâsul stingher al crizantemelor târzii ai plecat ca un cocor spre calde țări de unde nu mai vrei să te întorci târziu ochii scăldați în ploaia de albastru mă dau de gol că-s pustiit pictează ca o iarnă-n suflet flori de ghețar te-ntreb tu drumule de ceață de ce mi-apari iarăși străin

Hamal în portul visurilor

rețetă simplă

vom lua la întâmplare un popor oarecare mai mic sau mai mare după posibilități spre exemplu poporul dac apoi un mare imperiu spre exemplu poporul roman se cucerește teritoriul dac dar nu în totalitate ci doar parțial până când poporul își uită limba... nu insistați prea mult o generație două ar trebui să fie de ajuns se omogenizează bine până ia naștere poporul român se condimentează bine, după gust cu ceva popoare migratoare se dau acestuia câţiva voievozi în stare să apere creștinătatea un poet de geniu 51

Alexandru Bolache care să participe efectiv la formarea limbii române și o dinastie care să cucerească independența gata în spațiul creat veți găsi grădina maicii domnului

Hamal în portul visurilor

de vorbă cu nepotul

te înșeli nepoate carul-mare a fost construit mult mai târziu la început străjuia pe cer doar carul-mic cu ajutorul căruia sărmanii își aduceau din cer iluziile cu timpul s-a făcut o adevărată potecă de la cer la pământ de la pământ la lună apoi poteca s-a aglomerat și Dumnezeu a construit un car mai mare pentru nevoile tot mai mari ale acestora să știi de la mine nepoate în curând vor fi trei care pe cer

Alexandru Bolache

toamna

invitase nostalgiile la dans dar acestea dansau desculț odată cu frunzele visele tâmplă lângă tâmplă cu vântul măcinau speranțe îmbrăcate în uniformă în fața școlii strigătul disperat al verii era acoperit de serenada cocorilor

Hamal în portul visurilor

metamorfoză

am zărit focuri arzând dincolo de cer cenușa robă jucându-se de-a oarba îmbracă viitorul în frac rugăciunea spărgea clepsidra evadare umilă timpul risipit având polen cu gust de pelin albine uriașe au mătrăgună în stupi iubind frumosul o vom transforma în miere râuri curgătoare care se varsă în mântuire

Alexandru Bolache

slova

mi-e slova lin izvor de apă dulce la care vin străini să se adape și vin priveghetori ca să se culce într-un culcuș încă purtat de ape ea poartă pe alocuri vocea tristă prin care tot încerc să-mi chem bătrânii precum ciobanii tot îsi cheamă câinii când lupii vin la stână sus pe creastă e uneori o lacrimă fierbinte pe care toți au dreptul ca să umble voi spune doar atât obraz nu dinte trec amintirile pe lângă tâmple

Hamal în portul visurilor

încă o zi

dimineața alunecă discret învăluită în rutină sirenă făcând topless de la un tramvai la celălalt grija zilei de mâine îngenunchind pe asfalt licuricii freamătul orașului paloș cu trei iubiri una uitată bunul simț două mai mult de fapt mai puțin prezente sinceritatea responsabilitatea pe obraz trecutul poartă umbrelă să nu ude sufletul injectată cu dor încă o zi fără tine România normalului

Alexandru Bolache

ploaie în Basarabia

ploua frumos în Basarabia cu litere latine ploua și fugeau unii de ploaie ca dracul de tămâie am ridicat privirea spre nori Eminescu și Esenin la o ceașcă de ceai zâmbeau cu complicitate

Hamal în portul visurilor

adulter

e timp destul să-ți pieptăn în surdină rădăcinoasele-amintiri pe plajă îngerii acum răsfață cu un val rebel nudiștii ce-au creat mocnitul foc pictat de prometeu într-o mansardă creponată de atâta dor obrajii roşesc la ceas târziu nu de căldură ci de frig când eu amant de-o seară te-am chemat ecou epavă scump dar drag ai revenit cu țurțuri stalactită ce răscolește ca vulcanii noroioşi cum ai putut de ce-ai uitat

Alexandru Bolache

primul dans

primul dans l-am făcut în brațele mamei la sânul ei când mă hrănea cu setea ei de viață și adn-ul străbunilor pe o melodie lăstar din sufletul lui Apollo știută doar de ea zăvor lui Ares cântată cu glasul ușor tremurat de grija zilei de mâine privirea ei arc peste timp mă încredința altui sân la care fiul meu apoi făcea primul dans

Hamal în portul visurilor

noaptea nunții

te zideam în inimă și plângeai în ritm iambic refugiată în amintirea sărutului dintâi imaculată în rochie de mireasă așteptând să-ți spun ce mortar folosesc mâinile mă-mbrățișau cu sete iederă învăluindu-mă hulpavă pe dinăuntru apoteotic de fapt tu m-ai zidit în noaptea nunții

Alexandru Bolache

dincolo

l-au prins la granița dintre frumos și realitate și vameșii l-au catalogat imediat traficant de iluzii diluate în picături mici altfel ar fi fost toxic încerca să intre printr-o spărtura pe aripa unui fluture în veșminte de clovn n-ai voie spuneau vameșii visătorii nu pot trece fără pașaport

Hamal în portul visurilor

plâng...

plâng și poeții mai mereu și-n lacrimi ancore stau resemnate reptile-versuri versuri-cochilii mlădițe zâmbind complice către cer plâng si poeții mai mereu lujer de toamnă deghizat în lacrimi năluci pictate pe obraz dintr-o iubire care-a fost un fals un kitsch la modă ce e drept ce s-a hrănit cu boabe de tristeți și de dureri

Alexandru Bolache

simetrie

ne-mparte domnul toate pe din două câtă dulceață e atât venin câte gunoaie sunt atâta rouă astăzi bobocul și apoi un spin povestea noastră chiar e-o simetrie în care încercăm să regăsim legenda care-ar fi putut să fie pe muchie de cuțit apoi trăim dar repetăm aceeași tragedie purtăm povara fructului oprit și rușinați plecăm în pribegie știind că din păcate am greșit

Hamal în portul visurilor

perpetuum

mi-au plăcut afroditele și ai dreptate orice femeie este într-un fel sau altul o afrodită bărbatului îi lipsește ceva ce femeia are și lipsa aceasta îl face urât el este frumos doar când este copil sau când iubește o femeie atunci este frumos pentru că ia forma iubirii, cum ia poetul forma versului iubirea este cristal turnat din lacrimile zeilor bărbatul redevenind astfel femeie sau o parte din ea așa cum soția mea este parte din mine înainte ca eu să-mi aparțin...

Alexandru Bolache

la plimbare

am fost împreună la cules de fructe de iubire le-am găsit necoapte biciuite de tenebre distorsionate de murmurul pervers al zorilor înainte de primul cântec cu miros de primăvară te-am strâns în pumn săgetând cu privirea de jur împrejur victorios tobele băteau în tâmple în ritmul inimii prinzând rădăcini din alt soare n-am spus nimănui m-au dat de gol zâmbetele sirenelor: tu erai fructul

Hamal în portul visurilor

scrisoare către copiii plecați în spania

mamă, n-ați mai trecut demult prin sat și m-am gândit ca astăzi să vă scriu să știți și voi ce s-a mai întâmplat de când adresa voastră n-o mai știu moș Iuli a lovit-o iar pe țața cu palma-i grea pe părul ei albit sătenii spun c-atâta i-a fost ața că numai de aceea a murit ogorul de departe e pârloagă și nu mai merge nimeni la prăşit dacă nu pui de toate în desagă și singură cum sunt am obosit dar nu vă faceți griji că am de toate și când nu am mai iau și pe caiet vecinii spun că mă înșeală. Poate... eu cred că socotește mai încet o să o rog pe Ana a Mariei când v-o găsi scrisoarea să v-o dea că mamă, eu nu știu adresa vilei pe care ziceți voi c-o veți avea

Alexandru Bolache

astăzi

mi-e greu din ce în ce mai greu să cred că vii din visurile mele în ele te-mbrăcai în flori de liliac și îmi șopteai cu glasul de zeiță că îți sunt drag astăzi ești tristă și fluturii ne ocolesc doar licuricii din când în când mai strălucesc ca ochii pe care altă dată-i sărutam cu patimă fierbinte

Hamal în portul visurilor

incompetent

nu m-am priceput niciodată la iubit am făcut-o și eu cum am simțit: după ureche... pe brațe după sâni mă rog pe unde m-a dus inima capul mă ducea în altă parte dar inima era șefa ce zicea ea era lege și pentru cap și pentru buze... ochii cred că erau agenți-secreți ei vedeau trimiteau impuls până când inima începea să bată rău de tot. ce securitate tată? 69

Alexandru Bolache cum bate inima când ești îndrăgostit n-a bătut nimeni dar nimeni ascultă-mă pe mine că știu ce spun dacă la tine n-a bătut înseamnă că șeful e capul dar și când va face revoluție inima parcă te văd cu flori şi bomboane de ciocolată ai totuși grijă la agenturili străine ăștia sunt periculoși atunci chiar că e musai să lași capu' să conducă și să nu lași inima să-și facă de cap

Hamal în portul visurilor

balada funcționarului corupt

în biroul acesta suntem niște eroi suntem naționaliști sută la sută șpăgi de milioane când au venit peste noi n-am luat un lei am luat doar valută dintr-un amărât și controversat salar’ toți avem mașini străine și vile nu contează că de nimic n-am habar aici am intrat doar știți bine pe pile am un unchi mai sus nu vă spun cât de sus și-o mătușă pe-o stradă cu vechi renume conștiiță nu am și de aceea m-au pus unde se împiedică mai multă lume

Alexandru Bolache

tiptil

mă priveam pe furiș în oglinda ochilor tăi poartă de intrare a tăcerilor prigonitul suflet tiptil pășea să nu trezească spinii din dragostea noastră sărutul grotesc de adio aluneca pe tobogan în brațele uitării

Hamal în portul visurilor

curs banal

poarta la care băteam amândoi azi s-a închis cerul negru ne spune că fapta deja s-a prescris sorții pustie și ea, îi e dor de umbra ta stelele plâng dezmierdând pe cu totul altcineva nu mai suntem noi doi; din iubire sicrie de scrum hilar medalion pe sânii goi se poartă acum iubito banca pe care întâi ne-am sărutat astăzi zeii o predau la cursurile despre păcat…

Alexandru Bolache

primăvară

ningea frumos în dimineața-ceea cu petale de ghiocei ningea în văzduh îngerii șchiopătau în ritm de salsa iar doi adolescenți alergau de la un capăt al iubirii la celălalt al uitării de sine ningea frumos cu vise de adolescenți înhămați la cunoașterea vieții ascunsă în petale de ghiocei ningea frumos în dimineața aceea...

Hamal în portul visurilor

întâlnirea din gând

chiar dacă astăzi drumul pare străin mă recunosc mângâierile rătăcirile din gând și-mi pare totul mai ușor acum chiar dacă sunt pentru trecători doar un bătrân plângând în flăcări de ghețar picură puțin câte puțin zâmbetul celui ce-am fost și nu mai pot să fiu... nectarul nopții în care te-am reîntâlnit mi-a pictat pe obraji lacrimi străine cu gust de pelin se-mbracă uitarea într-un nor cenușiu ca o ninsoare de flori de migdal ai venit prea târziu...

Alexandru Bolache

iubire adolescentină

ca un scripete ai fost sau ca un fir de iarbă în spatele vâlvătăii se năștea o pitică albă te-ai întors printr-o gaură de vierme la maturitate dar ai devenit supernovă ai risipit ploile și nu mai avem lacrimi să ne picure toamnele ce durere tardivă plouă cu amintirile primei iubiri

Hamal în portul visurilor

un ochi plânge

am aflat într-o zi că ai plecat pe furiș pe covor țesut din ițe de trădare în ceața de granit pe urmele tale ca niște copoi alergau de la un pol la un alt pol bătăile inimii mele apoi te-am zărit departe erai uitarea ce se termina cu o cascadă în ochiul meu stâng

Alexandru Bolache

tablou de iarnă

mi-e sufletul gol pustiit eul departe de tine prin ceața destinului crud înot în lacrimi știi bine încă o iarnă a venit viscol e-n suflet la mine schiază pe cord dezgolit amante regrete suspine când pârtie, strigă de zor cine te-a rupt de la mine mi-e greu și apoi mă-nfior

Hamal în portul visurilor

ceartă de îndrăgostiți

ne biciuiesc cuvinte fade purtate-n gând ca doi străini și-n inimi viitorul arde acoperit de mărăcini pe o banchiză fără margini sădim semințe de alint uitându-ne chiorâș sub streșini cum ne-aruncăm săgeți de-argint suntem vulcanul ce erupe umplând iubirea de venin o bem frumos apoi din cupe hrănindu-ne cu dor și chin ca-ntr-un perpetuum mobile apoi din nou ne-drăgostim și ne-ntrebăm ca proștii cine azi ne-a clonat fără să știm

Alexandru Bolache

mai sper

încă mai sper că tu te vei întoarce ca cea dintâi şi cea din urmă zână îndrăgostită gata să-l sufoce pe cel ce mi te-a luat până la urmă granule de iubire deșănțată îmi picură uitarea în orbite speranțele se ard de tot pictate pe cerul din odaia părăsită și împletesc în van vorbele tale sperând să-ți fac cunună din silabe și nu găsesc nici astăzi nici o cale din negre zile să le fac mai albe ramâne doar speranța că la vară pe plaja lacrimilor noastre mute înăbuşite-n arsița de-afară se vor uita trădările avute

Hamal în portul visurilor

o nereidă

la țărmul timpului quasar pierdut a eșuat iubirea-mi cristalină o nereidă a pictat în crud vals de suspine pe o violină lacrimi de șerpi mă leagă de catarg pe răni prezentul parcă pune sare după fantasmă pur m-arunc în larg dar în gheenă dragostea ne doare trăim apusul timpului în care n-am câștigat nimic ci am pierdut eu adn-ul fericirii tale tu clipa-n care noi ne-am cunoscut

Alexandru Bolache

dulce dar tristă

încă mă gâdilă plăcut la ureche dulcea dar trista limbă română și parcă ion ba nu gheorghe se plânge că-s mult prea multe neologisme din setea de–a fi mai moderni mai aproape de inima noului imperiu ce gata cucerit-a peste noapte fără fum europa uitat-am că noi n-am trecut ci am fost și mai suntem aici… legământul îl știți… e tristă dar dulce această moldovenească limbă română și nu ne trebuie oricât ar vrea mai marii vremurilor lumii acestea translator peste prut să ne spună din nou ce soartă 82

Hamal în portul visurilor trebuie să poarte la răscruci de imperii dacii valahii românii aceștia e dulce dar tristă limba aceasta…

Alexandru Bolache

Amintirea primei iubiri

Mă vei găsi în toamnă adunând Din amintiri pierdute într-o vară Ecouri din iubirea de demult Purtam iubirea-ți șifonată-n spate În mâini ghiozdanul burdușit cu cărți În cafe-bar îmi beam o citronadă Când tu în librării priveai la hărți Dar anii au trecut de-atunci mereu Și spunem astăzi triști trecut-au anii Părinții îți spuneau că-s derbedeu Un vagabond care umbla prin baruri Când zorile din nou au să se cearnă Vei căuta în toamnă amintiri Pierdute sunt pierdute într-o vară Când nu de mult ne mai simțeam copii Azi sufletul mi-e șifonat prin parcuri În lacrimi… o valiză plină de-amintiri Și știu că ne-am urcat în două trenuri Care ne-au dus pe fiecare pe alt drum

Hamal în portul visurilor

Salvamarul

A murit Atlantida scufundată în lacrimi Doar un ultim atlant mai răzbate pe-un val Dintr-o algă își face aripioare și branhii Și cu apă sărată se îmbracă de bal A murit Atlantida a scăpat doar poetul Îmbrăcat în metafore și păduri de cristal A luat cu el ca o pelerină sărutul Primei iubiri pe care o pierduse la zar A murit Atlantida și nu știu atlanții De ce se bocește astăzi în cer Ei se duc și acum și înoată spre munții Pe care trăiește doar poetul stingher

Alexandru Bolache

întoarcere în timp

iubito flăcări umile și triste și goale te cheamă ca niște ploi de îngeri care au nins pe obrajii unui sihastru dă-mi iubito un strop de vin sculptat în flori de cireș sau lasă-ți buzele să-ți înghețe într-un vals sau un dans nebun al uitării de mâine ca un tango lasciv cu pădurea de ieri ce mă tulbură ca un coșmar în care sufletul uitat și flămând e amanetat pe arginți sau vândut egoist pe niște țurțuri într-o vară de foc iubito sunt abonatul 86

Hamal în portul visurilor unei ere noi în care toți am pierdut ca un prunc înțărcat prea din timp iubito mâine vreau să fie ieri...

Alexandru Bolache

tardiv

E târziu... atât de târziu încât pleoapele s-au închis şi privirea sângerează atât de târziu încât amintirile au devenit fiare sălbatice devoratoare de luceferi atât de târziu încât între noi nostalgiile nasc prematur pe obrajii de jar cascade sărate

Hamal în portul visurilor

majorat

dar azi privește o clipă-n urmă nu simți un tren zvâcnind pe tâmple gonind pe fața ta nebun ca printr-o gară părăsită nu simți o salcie-n orbite ce plânge vremuri de-altădat’ când încă mai credeai copile că viața e un saltimbanc privește dar o clipă-n urmă nu simți văzduhul plin de săbii nu simți omătul tremurând nu simți cum aripi te dezleagă și-oricât de mult te-ai apăra de azi vei deveni prin farmec un plop firav bătut de vânt privește deci o clipă-n urmă nu simți un val ce te aruncă pe povârnișul altui timp nu vezi şi cerul plin de stele nu vezi cometele plângând dar ea tăcu privi în urmă și-n colțul camerei pustii zări strivit de amintire gingașul suflet de copil

Alexandru Bolache

pasageră

acum ești doar o şoaptă în vânt piei din mintea nevinovată vinovată e doar ticăind un regret inima mea șifonată de la mesele birtului se aude un cânt mireasma iubirii trădate ca un vârf de cuțit feliază de zor semințe de lacrimi curate buzele tale parcă m-ating ușor și tresar sentimente-ngropate este doar o nălucă nu e real sărutări reinventate acum ești doar un fum de lulea colindând pe o parte de lună am băut împreună doar o cafea rămâi o himeră nebună

Hamal în portul visurilor

la ruleta rusească

dragostea ta a tras ultimul glonţ curajoasă ai mers până la capăt rămas bun rămân doar cu mine adierea parfumului tău va mai sta în suflet o vreme dar va veni cineva va deschide larg o fereastră la ruleta rusească dragostea ta s-a strivit de perete șoaptele sărutului tău încă sparg timpanele inimii în regrete

Alexandru Bolache

postdecembristă

dintre toate visurile din seara aceea n-a mai rămas nimic în cameră fumul îl tai cu cuţitul iar pe o masă de gheaţă tronează regal o vază cu flori într-un colţ lângă sobă în acvariul uriaș peştii se feresc de un şarpe bătrân eva priveşte melancolică un ierbar la o frunză priveşte şi plânge principial nu s-a schimbat nimic libertatea a rămas arta de a juca în lanţuri adam stă în faţa ferestrei şi priveşte nostalgic la clipele care trec grăbite pe stradă care trec

Hamal în portul visurilor

pelerinaj

Iubito acum totul e atât de minunat Încât îmi vine să-ți sărut tălpile Ca pe niște icoane să le sărut și totuși vine o clipă când îmi vine să plâng ca un copil îmi vine să plâng uneori chiar și atunci când ești lângă mine și mi-e dor de tine și te simt prea aproape și atunci de mine mi-e dor dar nu mai sunt al meu și atunci clipele petrecute împreună devin sărbători sfinte într-un calendar păgân iubito acum totul e atât de minunat încât tălpile tale au devenit biserici doar eu plângând ca un copil la pieptul tău

Alexandru Bolache

amforă ciobită

în flăcări ard mă sting pe o tarabă declar sentenţios că sunt provincial în mâini îmi cresc fântâni secate-n grabă și mă îngroapă lent nisipul selenar nobile păsări lanțuri îmi dezleagă eu vreau să fug dar pleoape mă închid vin șerpi atrofiați care mă roagă în hora poeziei să mă prind izvorul nesecat nu mă dezminte dar adevărul vine ca un foc arid bazaltul dansează fantomatic în morminte și-n vechi canoane nu mă mai închid nu mă reneg rămân doar o fântână și tot mai sper s-apuc să te sărut tu amforă ciobită amăgire și laptele să-l iau de la-nceput

Hamal în portul visurilor

istorie

ceara din lacrimi se făcea curcubeu pe o tablă de șah pionul se uita sub fusta reginei apoi dădea mat regele se făcea că plouă și spunea doar varză viezure vizuină sarmisegetuza flutura în semn de pace un steag în formă de lup dar acolo romulus îl înlocuia pe cain nem... nem... nem tudom apoi timpul spunea că nu mai are loc în trei culori la zar europa repeta răpirea din serai până când dintr-o călimară desenaseră hărți ca o lacrimă de copil așteptam iarăşi să vină fratele meu din nou la mine dar zicea harașo…

Alexandru Bolache

Păsări albe

Păsările albe se nasc iarna în amintirile frunzelor când înmuguresc luceferii și ning în sufletele noastre cristale de speranţă

Hamal în portul visurilor

pe uliţă

luceafărul străbate cu razele pământul îmbrobodind pe uliți al nopții întuneric pe prispa unei case bătrâne ca și satul o bătrânică ninsă își curăță porumbul pe fața-i creponată de valurile vremii se văd trecând în grabă şi griji și negre gânduri când vântul dimineții deschise încet poarta și ea gândește tristă: ce crudă îmi e soarta din câți flăcăi crescuse în pântec și în suflet din câte fete mândre băteau la ei la poartă acuma numai vântul mai vine câteodată să-i mângâie tristețea și viața-nsingurată bărbatul și-l pierduse în stepele pustii chemat la datorie să ia-napoi pământul primise ordin scurt români să treceti prutul și-acum te mai așteaptă bătrâne să revii din târna de grăunțe luă o mână plină o răspândi apoi la păsări în gradină ofta apoi adânc din nou pradă tristeții cu ochii spre orașul ce i-a furat băieții