Și aripile au îngeri by INSEMNE CULTURALE

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Coordonator: Corector: Arhivare: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Sofia Sincă Gina Zaharia Violeta Florentina Ion Maria Ileana Belean Corina Militaru Gabriela Grădinariu Mihaela Popa

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Ştefan Valentin Oană

Şi aripile au îngeri

Ştefan Valentin Oană

Îmi e frică?

de negru profund. l-am gustat într-un zbor spre foame. m-au străfulgerat atunci toate doliile din lume laolaltă, crunt de dulce mureau aripi de fluturi colorate, în sutană de sfânt zbătând a nezburare cu gust atât de adânc de final eșafod. ard acum flacără înspre sfârșit să nu ne mai moară primăvara albă din pântec flămând de aripi din lut. mi-e frică să mă nasc iar o stea ce nu se tine de cuvânt. mai bine lumină neagră gând colorat despre mormânt.

Ştefan Valentin Oană

Verdict

Nu azi! niciodată. nu o să mai jelesc de ieri și nici de mâine nu-mi mai trimit anotimpurile spre țările calde nu mai număr degetele pe zile voi lăsa viața să curgă fluid și frumos lumină de diamant să trec dincolo în hohote de zâmbet. Nu azi! Niciodată.

Şi aripile au îngeri

Nemaiîmbrăcată

te-ai trezit dintr-o dată în magazinul cu haine ca un copil frumos liber la dulciuri în ziua când a fost cuminte. te-ai repezit la mine uitat pe raftul de jos. prăfuit și decolorat așteptam debaraua menajerei nici nu m-ai probat aici sunt atâtea minuni. dacă am două numere mai mici... sau mai mari... te-ai uitat la etichetă? poate că am expirat chiar ieri și de ce gri? crezi că mă poți recolora?

Ştefan Valentin Oană

Ou de gleznă

Dacă mă va săruta, îmi vor crește gleznele spre zbor neîmpiedicat sau brațele-mi vor deveni imitație de pene din lemn de plumb? privesc uimit, tăcut, nemișcat încheietura de deasupra de călcâiul vulnerabil să simt sărutul vorbind despre lacrimi dulci și scut de săgeți, înflorind din mobilitatea fugii liniște albă de veșnicie. apoi mi-am amintit, speriat, de umeri curios de reacția mâinilor. erau acolo, cuminți mângâind oul de aripi din glezne...

Şi aripile au îngeri

Sentimente în dungi

Linii paralele inegale definesc drumuri permisive sau nu. zebră necălcată încă de lei rumegând viață și moarte în dungi verzi înclinate în sus. eternitatea e început de infinit. izvorul din sânge de miel inundă fierbinte linie de cuțit gâlgâind roșu șiroaie dulci de sfârșit necesar. dungă fermecată e și nașterea încolțind linie de viață unde prima moarte ne uită alăptând timpul spre cealaltă. granița spre înăuntrul nostru tot o linie de demarcație e spre a vrea și a putea exista concomitent cu vântul. rana închistată în durere e linie aspră nevindecată de cicatrice plină de lacrimi spre o altă nedungă. și gura întredeschisă-n plâns e linie prea umedă de dor de alte buze flămânde cuvinte plouate în lipsă de nor. 9

Ştefan Valentin Oană toporul înfipt prea adânc cu atâta sete rece de cald e tot o dâră de foc nestăvilit ars de lacrimi de sevă. mâinile ferecate pe piept cu degete vineți împreunate în inimi de stâncă plângând sunt tot dungi de țipăt jelit. până și crucea sfântă pare o dungă firavă de iubiri inocente cu mâinile-n sân.

Şi aripile au îngeri

Copil uimit despre viață

cu verde aprins pe la pleoape fără pași întorși înspre urmă nu-i așa că timpul scade spre ultima dorință diurnă frumoasă făptură fugară tezește-te de dimineață ucide-mi credința nocturnă fă-mi sete amară de viață genunchii strânge-i la piept umilește-mi vena pe rug credința e doar un drept pășit șăgalnic neîntrerupt ia-mi sânge din ultima venă rug înțepat de măceșe să ai dulceață vâscoasă perenă de ești flămândă, limbă să-mi tai să te adulmec speriat de cireș chiar de mai sus de mine să fi umil, sărut al tău preș din noapte, stelele mii himeră arde-mi un umăr cuib cald de vise să-ți fiu hai să ucidem durerea și dorul de viu…

Ştefan Valentin Oană

Copy-paste

visele dorm cuminți în perne parcate aiurea sub cap interzis. pătura îmi e mai mică decât frigul. tremur a lipsă de tine în brațe moi încrucișate. dimineața, roiuri de fluturi îmi bat ceasul din aripi moale morbid. vreau să tremur cu brațele tale sub cap poveste de umăr rupt din drag de ziuă sărut de abanos. copiez noaptea multiplu de noi să mor îngreunat de vise incerte pe pântecul tău. rob de piele dulce cărată sub limbă să-ți gust tresărirea împărțind fiorii la doi!

Şi aripile au îngeri

Născut de două ori

am venit aici trântind ușa neființei în nas fără nici un regret respirând nevinovat în plâns, prima clipă. am urlat puternic și chiar frumos, la viață lăcrimând deja despre sfârșit inevitabil. m-am agățat de sân cu gura flămândă de drum spre sfârșit. trăiam să trec. inerția era lege fundamentală până când ai venit aici apoi nu mai știu decât că respiram zâmbet urlam despre iubire gânguream în șoaptă vise iar zorii erau eterni. sânul era tot acolo plin de lapte de stele. trăiam să trăiesc. iubirea era lege fundamentală atunci am venit iar aici pentru ultima oară.

Ştefan Valentin Oană

Cuvinte noi

Zgomotos pierd consoane printre degete tremurânde strânse la gură. cad jos și se sparg în cioburi de cuvinte nepronunțate. vocalele îmi ies lacrimi dar nu văd de care... se roagă de jos, să cânte. meșteresc patru pereți de creier să le țină împreună să nu le mai pierd. le caut printre dale de timp înainte și înapoi, sus și jos. vreau să urlu inteligibil mai bine le las acolo, sămânță. să răsară cuvinte noi...

Şi aripile au îngeri

Ultima naștere

primul drum dinăuntrul nostru: o lumină de ploaie. ca un arc magic înflorit în culori de dulce durere dată în vis. zâmbetul tău rupea cerul, în stele cu cald de ochi goi de preaplinul sărat. mi-ai udat căderea să nu se rupă în jos cu sudoarea din tălpi neumblate solid. ți-am umezit cu buzele brazdele din suflet îngropându-ți nisipul în mare și scoicile în păr. n-ai avut putere decât să-mi rupi frumos, împiedicați, genunchii neîndoiți demult tremurându-mi oblojiți a zile de post dulce. m-ai înflorit apoi din rouă de iarbă crudă preaplânsă de verde. era pentru prima oară când mă nășteam dintâi.

Ştefan Valentin Oană

Așezi

lacrimi dulci pe loc de rană întredeschisă lovind în plex dezamăgiri triviale. ștergi temeinic nori, la tâmple reci de ploaie, și țărâna dintre pagini pustii. rupi calendar prea sfânt în sărbători la minut din povești demult nespuse și nescrise. umple-mi bradul cu fiori de iarnă caldă. îndoaie-mi umărul cu tristețea ta... fostă și nu mă lăsa să cuvânt decât limbă de noi, iubire de vânt. întinde mâinile larg. nu-i așa că iubirea ne zbate?

Şi aripile au îngeri

Dulce amnezie

nu mai știu să număr decât până la doi și doar pe degete. distanța până la lună e lumină comprimată sub pleoape flămânde. kilometrul e clipa perenă ce măsoară cu minus suprapunerea buzelor din contopire. întunericul cade-n genunchi chircit sub vise frumoase și încă nenăscute. ia-mi glezna la rost și va plânge de neputința mersului înspre-napoi. pune la foc apa vie să-mi spăl negrul uscat de sub unghii cu cățărare nouă. oare ce sunt stelele? ferestre de rugă sau opaiț de dor. trecutul nu mă mai latră.

Ştefan Valentin Oană

Unde?

oare unde torci, tristă, clipe dragi, departe sau în mine? simt sub inimă, degete de mim, mână ce mă tresare din morți, aievea frământând carnea vânăt de veche. închide-mi zbaterea cu cruce de limbă când te sperii de viață. unde ești suflet de păpușă ce plânge râzând în vitrină? vino acum în țara mea din OZ!

Şi aripile au îngeri

Lacrimă vie

nu o irosi, înghite-i tăcut tristețea dulce și dă-mi-o când voi muri de sete. ți-e teamă de sfârșit?... să nu! căci te condamn pe viață la frică de frumos început. nu plânge de fericire decât dacă-mi crești înăuntru... atât de sus. crede-mă-n nori chiar de nu plouă timid în jos. ia-mi gândul ca pernă și mototolește dimineața cu mine... aprinde lumina să te consum duios din iriși.. îneacă-mă cu adâncul dinspre miazăzi și lovește-mi nervul cu drag de buze... doar TU, lacrimă vie.

Ştefan Valentin Oană

Atât...

Atâta lumină conține sufletul tău încât dă în foc, stele. Atât de curat ți-e gândul frumos că nuferii, plâng a mâl. Atât ești de dulce încât aluatul ți-e miez de trestie, de zahăr. Atât de caldă înflorești în mine azi, soarele e doar o simplă lună. Atâta bucurie mă îneacă de tine încât mor sufocat, cu zâmbet! Atâta pace naști încât moartea plânge cu albe lacrimi de porumbei.

Şi aripile au îngeri

Azi plouă, iubito

A frig, distanța doare de tine norii, dorul îl face mai negru, mai greu iubito, azi plouă cu rece în vine și gol imens de sufletul tău plumbul nu-i negru dar doare fierbinte demult a uitat să mai râdă un zeu îmbracă iubito voalul de apă în picioare trage-ți trei bălți și o fugă adu-mi dinspre mare culoare și versuri curate de rugă

Ştefan Valentin Oană

Ești atât de frumoasă muzei mele

că primăvara, florile au termen de comparatie. apa s-a adunat în lacuri doar să te guste de dimineață. soarele plânge cu dinți cristale, roșii de ciudă când te piepteni cu rouă. îmbraci caldarâmul gri cu moale de tălpi dulci înmiresmate de nealergare. păsările renunță la aripi bucuroase să te urmeze. atât de frumoasă îmi ești!

Şi aripile au îngeri

Za fără chei

s-au încrucișat, multiplu înlănțuirile noastre verzi din viță de vie, de prea înnodate inimi încătușate cu lacăte sfinte, fără de chei. iarba fiarelor e demult pe lista speciilor dispărute. fierarul a murit atunci... odată cu străbunicul iar forja se va inventa peste o sută de ani. belciugul nu o să piară decât atunci când o să fim poveste dulce de za nedezlegată.

Ştefan Valentin Oană

Mi-e dor, atât de dor

de gura ta fierbinte dimineață șoptindu-mi aripi albe de iubire de ochi uimiți la fiecare zbor ce-au poposit fără sosire, îmi e atât de dor. de tălpile-ți flămânde-n mângâiere pierdute drag în tâmpla-mi caldă cu tine am acum atâta vrere să îmi mai iau, o naștere odată, îmi e atât de dor. de râul tău de miere ca o apă ce deltă se termină-n harta mea cu gângurit, de limbă dragă și cu lumini de tremurândă stea, îmi e atât de dor. de mâinile-ți ce-mi rup febrile temeri cu degete, minune, înfipte-n țeasta mea de teama ta, că poate ai să tremuri preaînălțând o rugă sfântă către ea, îmi e atât de dor. de zilele de mâine, ce pline au să vină de strălucirea clipei cea dintâi de ploaia noastră prea senină de foc udat cu flăcări de tămâi de taina liniștii dintre cuvinte de dragul verbului: rămâi de nopți udate de cuminte dragoste crudă, îmi e atât de dor prea sus în tine să mă sui! 24

Şi aripile au îngeri

Calci prea frumos

poteci pierdute, nemaidate în floare dungă fină, tăioasă, conturului meu desparți în două sfinte limpezi, izvoare animalul feroce, de aprigul zeu. mântuiești apa dintre calde nisipuri pom fructifer ce-nflorește din ger piramidă-ncrustată cu ambele chipuri visate de nori, într-un ultim mister. strivești iubirea noastră sub pleoape cu ochii deschiși, îmi ceri ca să pier calci poteci pierdute, drumul s-adape visul nostru frumos, etern un mister. iubirea în patru cuvinte dragi s-o îngâni lovită te lași acuma de noi curcubee scoate apă adânc de prin fântâni să te ung în genunchi, cu drag, a mea ZEE.

Ştefan Valentin Oană

Te aștept

te aștept iubire masa-i pusă patul de tine urlă a gol florile îți vorbesc de apă-n glastră și soarele de tine-i chior holul chircit îți cere pașii cartea închisă de semne a uitat perdeaua flutură prea tristă și despre tine mi-e păcat las ușa mea întredeschisă, te-aștept să vii ...pe înserat.

Şi aripile au îngeri

Nemaiîmplinită

Aduci amnezia necesară nervilor prea încordați din colț de suflet umed încruntat în lacrimă. Te reverși voluptos de cald în formă de nedeschisă amforă între gânduri atât de opace liniștindu-mi talazul degetelor bolnave de marmură. Bați rece întuneric în cuie albe de argint răstignind somnul nedrept de pribeag. Mi-ai reînvățat muta gură să meargă șchiopătând a zâmbet viu și limba-mi să tacă moale a mângâieri antice. Moartea a pierdut lozul cu numerele noastre așa că vom trăi imens bucuria nebună până la adânci... eternități

Ştefan Valentin Oană

Deci, hai!

Întunericul împarte lumina în stele, ard sau aprind. Ziua încuie coșmarul în răsărit, usuci sau înflorești. Constelația iubirii are doar două astre, imense. Focul se poate stinge doar cu foc, sau jertfă. O stea se aprinde doar de la alta, deci hai, te aștept!

Şi aripile au îngeri

Doamne

De ce m-ai condamnat pe viață la fluier de lacrimă. Știai că atunci când o să cad am să-ți cânt nemurirea?...

Ştefan Valentin Oană

Ești magie…

ești magie atât de bună și rece într-un pahar gol de apă aduci ploaie-n deșert nori fierbinți de curcubeu și rouă dulce în cupe de nuferi umpli pe dinafară ecou de tremur și împlinești porunci nemaivisate nu doar trei... ungi brazi seculari cu fum alb de smirnă ești atât de frumoasă pe dinăuntru încât dai în clocot de stele aprinse demult pui lacăt durerii și scrânciri amare pasului mut șchioapeți șăgalnic a... mirodenii întinse pe coaste încă neclare pune-mi frica-ți la gură și ucide bâlbâiala de umeri învinși caută-mi încet 30

Şi aripile au îngeri sub încrâncenarea de unghii nemurirea degetelor împăunate de zbor înotat dintre sus și piedică de tălpi înnodate de aripi nu-i așa că iubirea îmbată?

Ştefan Valentin Oană

Cum să mor drept?

Dacă liniștea zgârie norii tăcut în zig-zag efemer de frumos început Dacă buzele-ți torc a creste de zahăr în glob de cristal transparent candel Dacă visul doare frumos intrând sacru în fibrilații nocturne cum? Cum să mor drept dacă-mi iei ochii închiși la purtare? cum?

Şi aripile au îngeri

Onomatopeea topirii

E grilajul în zbor de tocire pură înnodând dezlegarea din ceruri E scara pierdută în grade de zero plus sau minus de neterminat infinit E pasul incert de dimineață sigur dar greu în glezne de coate Ori felia de pâine ce „onomatopeează” strigarea de lup sătul de cuvinte nemaiurlate...

Ştefan Valentin Oană

Gură de timp

Dacă gura ți-ar fi timp aș revărsa clipe noi pe buze de freamăt înaripate din măr Viermii din cotoare vor dansa fierbinte roșu de gingii obosite în măsele de minte Cresc îndoit arc la poala-ți fecundă ridică-te... oră și voi fi drept!

Şi aripile au îngeri

Suflet alb

Sfâșiat de prea multă neagră și rece lumină zâmbet frânt în ochi amuțit vis pierdut fără față de pernă plâns prea plouat fără sfârșit fulger topit în nepătruns renaște acum tril de sirenă privește-ți uimirea vie-n oglindă nu vezi că flori ai fierbinte sub limbă că râzi voios ca un pas de copil acum nu mai e loc de ocară de aspru sub pleoape nicicum învață-ți durerea sa doară cântă cu aripi pân' la genunchi lasă trecutul de ciudă să moară de nou și spre sus verdele-ți trunchi!

Ştefan Valentin Oană

Mut de ochi…

mut de ochi șoptesc versuri în formă de buze orb de sărut blestem strigare în formă de rugă cu gura plină de flori mai mor o dată atât de frumos visând că trăiesc.

Şi aripile au îngeri

Pescar fără pește

mi-e mâna undiță flămândă cămașa-n vânt se tăvălește mirajul apei e doar undă bogat săracă fără pește pluta-nghețată nu se-neacă timpul demult e la apus nici stuful nu se mai apleacă nici norii nu mai cresc în sus acul mi-a fost furat de-un șarpe pândind șiret la niște mierle firul subțire s-a pierdut în ape suport de luni făcute perle momeală n-am în podul palmei plasa încurcată numai găuri sirenă, hai, dă-i cep tu tainei nu te mai bălăci prin tăuri pune tu vrajă în vârf de alun adu-mi tot pestele la mal descântec să mă-nveți să spun să nu mă rog la orice val.

Ştefan Valentin Oană

Zburătăcesc

idei înaripate în piața centrală a gândului. și-mi fug vesel liniștea calmă își lasă miere pe degete subțiri. și le ling prelung muzica e adiere de poem în cioc de mierlă. și cânt tare muntele sânului are doar un vârf și-i curg izvoare albe. de dor înmiresmat nebunia sublimă e aparținere de eu cu brațe aprinse. la tălpile TALE poeme scriu în iamb sau metric de picior de pahar. plin de adevăr cine e părinte de vânt, oare zburătăcirea de creieri? 38

Şi aripile au îngeri

Iertându-mi ploile

Mi-ai oprit îngenuncherea aproape de... jos înainte să-mi rup mâinile încleștate... de rugă. Ai îndreptat senină chircitele-mi căi încolăcite doar înspre apus. Mi-ai dezghețat părul alb începând de la tălpi înflorind colorat dinăuntru-mi. Când apari curcubeul cade-n genunchi.... iertându-mi ploile.

Ştefan Valentin Oană

Înger fără voie

Noaptea, somnul e doar obișnuința cu moartea sau... antrenamentul. ori pauza necesară descărcării de suprasentimente cu plus sau minus. Lacrimile sunt bune doar când sunt multe să poată spăla bine jegul din suflet. ori să ude pământul sub tălpi atunci când nu vrea ca să plouă. În ultima seară a primei dimineți am adormit încovoiat să-ți visez drept răsăritul Îți mai știi negul de pe umăr? să îl lași acolo... nu e decât firav mugur de aripă nouă de Înger!

Şi aripile au îngeri

Doar apă

Creierul e aproape 90 la sută apă... deci gândul e izvor. Oare ce gândește marea? Udăm florile să conțină tot apă și ne răspund culoare. Oare ce gândesc mugurii? Când ne e sete sorbim inconștienți gânduri amestecate. Oare te-am băut?

Ştefan Valentin Oană

Promoție

Împart la liber lacrimi zglobii nemaiplânșilor cu zâmbet uscat nemișcat ce zici că sunt vii Gratis ofer cuvinte simple cu multe vocale ricoșate color din cer cu șoapte de leagăn Mă dau palmă blândă spre mângâiere celor ce încă nu știu că inima are și mâini nu numai genunchi.

Şi aripile au îngeri

Trebuia înainte

poate că muntele trebuie urcat pentru a ajunge la poale sau trebuia să ningă strașnic înainte ca apa să curgă nopțile firesc vin dinaintea luminii, grele de viață și doar din potop se naște pământ pentru flori întâi au murit frunze norii s-au rupt în perdele de apă dinainte de fulgere iar minus precede plusul ca să exiști tu femeie a trebuit ca eu să fiu deja aici.

Ştefan Valentin Oană

Fulgere torențiale

M-aș cuibări la pieptul fulgerelor să simt botezul luminii din apă. Aș străluci apoi zgomot de tunet să mă auzi până la piele. Cald și blând ți-aș mângâia fruntea până pe buze să mă guști reavăn fior ud de început timid de vară. Hai afară!

Şi aripile au îngeri

Pleoape și lumini

Îmi place mult să mă joc de-a baba-oarba în ochii tăi dulci de căprui să te găsesc doar când clipești încolăcindu-mi gândurile după licărul irișilor tăi frenetici. Sa ne căutăm umbrele vii după ecoul pulsului din tâmple apoi să cădem obosiți pe gânduri fiecare pe ale celuilalt într-o simfonie de brațe ostoite de atâtea mângâieri de pleoape și lumini.

Ştefan Valentin Oană

Ud până la piele

Curtez fiecare picătură de ploaie fierbinte și clară spre rădăcina-mi. Sorb nori înmiresmați ud cu nările largi fremătându-mi. Împlinesc atingerea apei cu epiderma tremurându-mi. Și dorm înflorind vise în lujer prea viu... trezindu-mă.

Şi aripile au îngeri

Geneza pronunțării

Cai albi îmi tropăie prin gânduri cuvinte repezi încercând s-ajungă galopul lor, o toacă e, din scânduri trist nechezat, ca o cântare lungă. Vântul îmi țiuie prelung prin plete tot gângurind, fără de înțeles, ceva norii îmi povestesc acum de sete plângând a soare aprig, undeva. Marea foșnește verde printre stânci în șoaptă, povești de mângâieri de ape vântul adie caii spre ploile adânci dornici cu noi cuvinte să se adape. Pământul surd îmi urlă a hârtoape împleticită-i rădăcina groasă din călcâie căderea e acuma, atâta de aproape pădurea cântă roșu, în flăcări de tămâie. Înalță-te cuvânt, la stele și rămâi ca un prezis de gânduri dragi și efemere iubind frumos, te-am pronunțat dintâi etern, cu limbă moartă te voi cere.

Ştefan Valentin Oană

Ol de stele

Ai văzut cum învârtirea naște pământul din roată cu mâna asudată de gânduri? Ai simțit cum cuvântul sărută frunți înnorate cu flori de cireș în pârg? Ai citit în riduri de buze cum te chem mut să-mi împletești apusul? Ai privit carul mare întinsă în iarbă uimită de calea de lapte? Dacă da, plămădește-mă din lut cu miere pe buzele-ți cireșe!

Şi aripile au îngeri

Mmmm... (dulce îndemn)

Mână-mi murgul mult mai la munte, mușcă-mi mărul mult mai adânc, mustul să iasă viu din copite foc din mugurul verde de nuc. miere multă prea mângâierea, din belșug să am în vin, pielea ta mută durerea să îmi astupe adânc din mormânt. să nu mă mor mâncat de vultur, ci de floarea ta minune de soc, mână-mi murgul prea muritor mult mai aproape de-al tău prea dulce noroc!

Ştefan Valentin Oană

Mirare sfântă

Mirare ești cu ochi flămânzi de mângâieri, buze grăbite spre cuvânt, aduci în suflet numai miere copilul meu cu cer senin în gând, mă uit la tine și sunt eu, miniatură-n raft de Dumnezeu.

Şi aripile au îngeri

Încrucișate cuvinte

Zâmbetul plin ți-l ung pe cuvinte ochi întind lung pe vers pielea ți-e odă de zbor înainte rima îți vine așa bine în mers în vin pui dulce licoare de nebunie și mi-e sete poem să te beau să-mi faci o cafea din silabe o mie lingurița las-o unde era și hai să vorbim citind pe iubire îmbracă-te-n strofe albe voal de rochie mireasă la gât gablonz de titlu să-ți pui arată-ți literele odată citiților toți...

Ştefan Valentin Oană

Câteodată

prin oameni trece vântul fără să șuiere apa nu-i sperie potolește doar setea de noroi timpul zdrăngăne amarnic și zimțat sub armuri pline de gol munți au la gât salbă de zbor spre adâncuri întunecate. Omule fii mai bun căci eu nu mai plâng azi decât de prea mult mucegai dulce de dinti strânși. incantație despre sufletul tău.

Şi aripile au îngeri

Macru de crud (În pat)

Lumina a venit odată cu văzduhul, ca un scâncet uimit de adormire la sân a unui surâs ingenuu. somnul a început cu îngerii din vise și dulcea albă clipire de pleoape închise. dormirea din viață ne-a înălțat mut oasele crude în sus povestind a parfum de înflorire, color. mirarea pielii avide ne-a suit nestăvilit sufletul sfârșit brusc în cascade lungi de dor împlinit. mugurii noștri de nemurire adânc încrustați în sânge au cântat psalm de descânt. ultima clipă ne găsește obosiți de atâta trăire și ne întindem încă un pic în pat, să visăm nașterea. și curios… toate se petrec acolo! 53

Ştefan Valentin Oană

De dincolo!

Apoi, a fost întunericul definitiv. liniștea mirosea orb a foc fierbinte și sacru. timpul s-a terminat înspre marea tăcere fără pui de secundă. durerea avea gust de tămâie dulce înfiptă în genunchiul rugii. înăuntrul crucii diamantele urlau a negru încătușat. pașii descriau cercuri fără raze drepte doar frânturi de amețiri. poruncile au tăcut încă nu se inventase podul putred, nici marea adâncă avidă de suflet și trup. doar visul urla a plămâni vii și nerespirați. nu vrei să ne mai iubim și-n visul tulbure de dincolo?

Şi aripile au îngeri

Albă pană nemaiînflorită

Tu, erai acolo în genunchi icoană încrustată în așteptare la o lungime de aripă de cer. Trudeai pământul grijilor în formă de zi și-ți creștea așa de frumos aluatul de gânduri, așteptând cuptorul. Împleteai vise cu mac și cu miere de dor. îngenuncheai întunericul numărând pe degete zilele fără furtună. Împlineai, dinăuntrul tău, desăvârșirea dansului de lebădă cântând, plin, ecouri de ape lăsând râul liber să curgă. Eu la o lungime de aripă ruptă lăcrimam scrâșnit vremuri cu glod strâns sub pleoape pline de prea mult târâș, sub pământ nu vedeam cerul.

Ştefan Valentin Oană

Ție!

Căreia îi datorez împăcarea de sub pleoape depărtarea, de aproape perna moale de sub gând cârja, ferm, înfiptă-n vânt pasul sigur spre pământ mușchiul verde dintre ape crud, când urlu, mărul vechi nopți de zi fără perechi mângâierea făr' de mână descântec de zână bună sărutarea, stea în frunte înspre jos, cărarea-n munte tu, ce taci cu zgomot sfânt din prea liniști, naști cuvânt faci din apă rug de focuri crengi trosnind prefaci în muguri din blestem clădești noroc buze reci le înfierbânți din normal, ieșit din minți zborul îl transformi, din mers miere glasul tău, un vers frunte prea neaplecată păcat dulce fără pată unic cer în univers palmă împerecheată-n sus răsărit fără apus Ție Sfânt ulei Neuns.

Şi aripile au îngeri

Hai

să mergem împreună, un pas eu un sărut tu. marea se revarsă peste stele ca o lacrima dinăuntrul luminii dorințelor tale. hai... pune-mi în lanțuri obrajii să nu mai pot plânge, măcar... să urlu pereților pictați de roșul dulce din buzele tale!

Ştefan Valentin Oană

Nemișcarea trăirii – tablou – tăcerea cireșelor îmbujorate așteptând cuminți culesul pe margine verde de frunză, cu sete vie de sacrificiu. zgomot de licurici stelari împăienjenind toată noaptea neîntortocheat de liniar ca un drum sec, de lapte. visul, indescifrabil, peren, pune timp fix, neadormirii de ochi, mirat întredeschiși, capodoperă, dimineții. felinare, îmbâcsite trist de prea mulți pași aiurea cu miasme vechi, fum greu, negru nedislocat. apa ce bâlbâie infinitul de mult prea multe ori numărând în șoaptă limpede și repede, curgerea. iluzia nevoii de lumină pentru cunoașterea lunii frica despletită-n păduri prea dese ce urlă genunchi. degetele strânse aprig ucigând palme curate și roca desprinsă devreme 58

Şi aripile au îngeri când nu vrei să zbori. mișcarea vie din gheață – molecular vorbind – și zăpadă ce tace rece, din frică de ghiocei. netrăirea e doar mișcare în pași de timp.

Ştefan Valentin Oană

Nu!

Nu am smuls eu sâmbur din miez, culoarea nici măcar n-a existat rotundă, ci doar un dulce portativ imens panglică de început imens fecundă. N-am gustat dulceața făr' de limbă mersul dinspre genunchi nu l-am tocit și tac mă-mpleticesc aiurea într-o secundă pasul îl am de fier sigur de rac. Nu am ales stânca ce cade nici nor de ploi prea gri mă tem de pauza din ape de peștii mult prea vii de curgerea în șoapte de prin grădini de trandafiri pustii. Nu am mai smuls dinte demult stricat nici sânge cald din venă căzând umil am pronunțat scrisoare fără temă cuvânt fără păcat iubire fără schemă și crez fără să zbat.

Şi aripile au îngeri

Cetate în nor

Cărămizile sunt roșii să nu se vadă sângele țâșnit dintre degete albe trudite crunt, sărat. Piatra e adânc înfiptă de atâta, prea greutate cu umeri îndoiți spre sfârșit din rădăcini nemaismulse. Pământul e atât de rotund încât amețim și-n somn orbi de lumina neagră dintre nedormite nopți. Vântul e plin ochi de rugi întortocheate spulberate vag spre cer. oare țintește? drumul drept e doar calea spre nicăieri...

Ştefan Valentin Oană

Prințesa rătăcitelor călcâie

Se scurg umile, ziduri grele În lacrimi dulci, de ochi plecați Pășind, ai mersul plin de stele De pelerini, cântând, încarcerați. Ai soarele închis în salbă Plânsul demult ți-a înghețat Te rogi la fiecare lună albă Să ai fugire, lină, de păcat. Patul ți-e greu de-atâta gol Și rece a lui curată-mbrățișare La masă-i scaun fără bol, Tăcerea-ți curge din picioare. Iubești sărat, făr' de lumină Un prinț, în cer, demult uitat Te rogi călcâielor, să vină Dinspre apus, spre înserat. Prințesa mea, numără-mi pașii Îndreaptă-mi spatele și jură Că ai să fii mereu, mireasa ierbii Ce-mi rupe mersul rătăcit din gură.

Şi aripile au îngeri

Cruce-i sap, eternității

Prinși în clești, de clipa vie, Mici rotițe într-un plan Ne luptăm, bolnavi, cu zorii Pas cu pas și an cu an. Moare timpu-n fiecare Vii ne naștem, vii murim Vom plăti ca orișicare Vina noastră că venim. Una după alta, clipe Închid ochii-n mâini pe piept Altele se nasc să țipe Implacabil, către drept. Cruce sap eternității, Viața noastră nu-i demult, Bat umil la poarta morții Cânt de liniște s-ascult.

Ştefan Valentin Oană

Miră pereche veșniciei mele

Nu plânge clipa noastră veche Iubește sfânt doar ce va fi Eternitatea mea, pereche Când vom sfârși tu ai să știi. Ne vom uita la rece timp trecut Vis negru ne va fi fântâna vie Prea tristelor silabe-n plânsul mut De trubaduri uitați închiși în melodie. Tainic ne vom iubi în astă seară Pe catafalce grele înspre rut Iubește-mă nebun de nu sunt iară Voi plăsmui rapid din moarte început. Nu-mi lăcrima real să nu te doară Singurătatea e doar mortuara mască De așteptări sfârșite într-o seară Silabisite zaț pierdut în ceașcă. Nu plânge, râzi de haina veche Fugi de identitatea ce ai fost Miră iubită veșnică pereche Când va fi mare nuntă-n cer Doar tu să vii!

Şi aripile au îngeri

Te... verb!

te chem te aflu te ador te cer și te răsar mi-e dor te tem te strig de tine mor te rup te altoiesc te ud te gust te birui te exist te beau udând al tău pământ te cresc dulce miasmă-n bob de must te nasc botez nebotezatei lumi te ard 65

Ştefan Valentin Oană te venerez te iau te crucific în cui de foc îngenuncheat încep, termin mi te iubesc izvor împleticit de vers mireasă verde gând desculț zălog ce iese din pământ.

Şi aripile au îngeri

Ai văzut?

ai văzut lutul fierbinte cum se crapă fără tine coala cum plânge cuvinte îngropată în suspine? cum cărămida nu vrea-n sus inexpugnabil zid să crească cum cauți pașii unde nu-s cum fața râde fără mască? cum zorii fără buze n-au să vină nici soare fără gust de ploi nici noaptea fără de lumină ori verde iarba fără noi? cum râul nu se mai oprește decât de setea-ți e stăpână cum orbi umblăm umil pe creste lipsite veșnic de lumină? privește dară după gratii nu-ți reflecta durerea-n geam pune-mi o piedică, fă șotii reînflorește viu boboc pe ram. ai văzut cum lutul ține apă?

Ştefan Valentin Oană

Și aripile au îngeri!

reflexia sfărâmatelor cuvinte gură de aer lipsă-n zbor oftatul când picioarele-s înfipte tânjind sărutul unui nor cenușă focului i-a fost jarul ce sfârâie-n călcâie zburatul țintă fără rost fumul prea dulce din tămâie și frunzele au vântul lor când rădăcina urlă după apa fără de aripi viermii mor pământul de durere-n tâmplă crapă valul de zbucium nu ne iartă soldatul trist visează-n post legați-mi lanțurile odată să nu mai țărmui fără rost apa nu iese fără sete îngeri se nasc cu-n ochi închis în vis sărutu-mi e pecete sub pielea fierului încins și aripile au un înger ce mă veghează de nu ești iubito hai devino fulger de inventate basme pământești.

Şi aripile au îngeri

În seara asta…

în seara asta, cerul conține doar o stea unde-au fugit cu toate în fabrica de nea? în seara asta, drumul nu are intersecții unde să fug de ea de mă dă pradă nopții? în seara asta, focul plânge cu vâlvătăi unde să-mi ard norocul în gol de ochii tăi? în seara asta, soartă rupe-mi petala-n plus și spulberă-mă odată. în seara asta... nu-s!

Ştefan Valentin Oană

Ai grijă cum taci

Ai grijă... vântul tace pe gânduri înaintea furtunii apoi sărută cu patos ordinea dintre ziduri. de ce mi-ai smuls ancora ce mă țintuia crud de liber valurilor înfuriate din larg doar să mă înalți? Ai grijă... vântul tace cu șuier verde de prea rădăcină...

Şi aripile au îngeri

Ca să mor

ar trebui să mai dăinui o altă lungă primăvară plină fruct de zâmbetul tău tribut frigului scurs rece din lacrimi. să plâng tremurând că au să-ți sece ochii odată cu adâncimea durerii mele de fericire de lipsa-ți prezentă în vis. sau poate ar trebui să mor de trei ori picurându-mă viață în lipsă de nori căutând frenetic roua. Sau mai sigur... să mor floare în fruct!

Ştefan Valentin Oană

Fă ceva

crucește-mi întunericul dintre pleoapele mute descântă-mi osul păgân adu-mi soarta aproape de ultimul trecutul tren. pune-mi în piele fiorul de pași neumblați sănătos pansează-mi visul cu stele înfipte-n adâncul etern și stai, nu te mișca. înfinge-mi lanțurile-n glezne udă fertil și aprig, za cu za adu-mi pădurea mai aproape să mă răsar, lumină, în ea mugur de pleoape. înnoadă-mi gordian împiedicarea să tac umil în versul duios pășește-n zboruri vindecarea și să nu șchioapeți drept copil mult prea frumos. râzi de genunchii-s una cu pământul capul spre cer de buze triste ai și împlinește-ți astăzi legământul că doar o viață, iubita mea, tu ai. 72

Şi aripile au îngeri

Invers…

invers clădește-mi tu învierea dinspre frunză bătută-n pământ alină-mi femeie acuma durerea călcâielor crăpate, lipsite de vânt. împiedicate mâini spre mângâiere tremură nerv strivit în trecut crede-mă, grea e apa din înflorire ochi închiși, obosite semne de mut. așezi mărunt printre degete aspre cuvinte fierbinți uitate demult părul ți-e negru, pădure de astre doar de-nverzești pot să te-ascult. îmi pui sub aripi, aer fierbinte în apă, un pic de dulce sărut fiori înmulțești tu pe sub frunte frumos apar, în oglindă de slut. invers sărută-mi durerea-n cocoașă rupt de iluzii să nu gust decât cer floare de Mai, ești atât de gingașă căci din clopote vii, strigăte pier. inundă-mi uscat, invers, tu marea pământ fertil de maree să-mi fii toiagul pierdut să-și găsească mirarea în ultima, numărând înapoi, din prima zi.

Ştefan Valentin Oană

Ce suntem?

Păsări pleșuve condamnate la zbor Eternii ghețari ce visează la ape Nisip purtat de vânt către nor Păcate iertate rătăcite-n hârtoape. Mecanism trufaș destinat destrămării Morminte crăpate ud fără de apă Gânduri perene supuse uitării Unic pistil răstignit într-o groapă. Furtuni inocente, vânt ce n-are să bată Noroi strecurat printre aripi de timp Netrăite minuni, nicicând, niciodată Cu rânced gust, de mort anotimp. Mimi triști, amputați, copie fugară de ceață Poteci destinate, repetitiv, înverzirii Ne credem eterni, imortali și prea vii Dar suntem morți deja, visând despre viață. Promitem îngenunchere spre veșnicie Credință oarbă când suntem încătușați Murim doar odată, nu dăinuim înspre mie Chiar de cu viața ne credem frați.

Şi aripile au îngeri

Privește!

Aleargă la izvor dimineață La o aripă distanță de întuneric Umple căușul palmelor cu apă Și citește-ți limpezirea în ea Are forma unei inimi curate Prinsă între două timpuri reci. Nu mă crezi? Privește!

Ştefan Valentin Oană

Cu gura plină

Îmi sădesc adânc gândurile Cu gura plină ochi de pământ Înclinat umil la orice pădure Ce tace frumos liniște, sfânt. Cresc în jos vale de deal verde Mărginit de albastră mirare în sus Zâmbet udat în lacrimi de stele Ce plouă moale, târâș și abrupt. Focul sacru a rămas nemișcat Cântând fără noimă pe febra lui Arde noaptea și ultima clipă Intrând în venele treze oricui. Gri plouă sângele rece din coate Însingurate căi nevăzute spre nicăieri Pierdut intr-un ulcior, se tot zbate Atât de mic, uitat și tern, visul ei. Sădesc pe înserat cuvintele toate Cu gura plină ochi de idei și noroi.

Şi aripile au îngeri

Orbecăind soare

În țăndări fascinante de lumină Limpezesc, la mână, bucăți de întuneric. Prea multă sudoare de glezne îndoite Pentru o biată oglindă negru-opac. Întind apoi timpul furat, pe creier Îmi pulsează tâmple a pământ mucegăit Și-mi răsar viu neuroni ancestrali În vârfuri de degete impar neagățate. Cuprind teama din venă cu lauri Să mi se gudure talpa, de neumblat Apoi aștept cuminte cealaltă dimineață Să nască prematur un biet mâine. Găuresc un gând aiurea, de doi bani Și-l agăț la streașina ploii eterne Las vântul să-si facă treaba de mântuială Să cânte furtuna în amuleta chinez criptată. Îndoi zeamă de mers cu zborul haotic Să-mi fac mai dulce înghițirea de hap Dezlegând, între timp, de litere-un rebus Poate citesc în țăndări, lumină de mers.

Ştefan Valentin Oană

Împart în patru

în patru împart sec bobul de grâu și-mi dă pâine cu rest. oare unde e încolțirea? în patru am ochii când mă trezesc și-mi dă orbire cu plus. oare e întuneric? în patru pun versul două se văd bine două să le ghiciți. oare ce e, ciupercă? în patru împart buzele unele pe gând altele pe înflorire. oare-mi tremură carnea? închei la ultimul nasture viața măcar despre moarte să îmi stea drept!

Şi aripile au îngeri

Sărat, scoarță de ploaie

Întind pielea sec uscată la ploaie Ochii-mi plâng de doruri de nori Picătură de apă, hai și-mi înmoaie Din pori, neieșiții încă de muguri fiori. Sorb spumă rece uimită de val Cu amară piatră acră de soare Îmi scarpin tăcerea de ultimul mal Înotătoare născute invers, precare. Crude înghit cu sete, crocantele brize Tentacule dulci-otrăvite de zbor afânat Pun capul mirat la sfârșit de banchiză În gât pești melancolici fără apă se zbat.

Ştefan Valentin Oană

Virtual, stop!

Virtuali ne sunt pașii neobosiți Negre înghețat, spațiile Dintre cuvinte Respirăm doar din amintiri Realitatea e capcană de minte. Urlăm fără ecou înapoi În păduri desenate pe jos Sub retina cuminte Ne crapă buza de plâns Nimeni n-aude nervul cum minte. Virtuală e viața Fără durere, Lovește-te! Stop.

Şi aripile au îngeri

Existențe paralele

Visele vii sunt lumi paralele când pleoapele-s moarte-n cădere ușoară de somn. e viața oare sumă de vise deșarte sau dormire de os? trăirea-i cădere ori căderea înălțare ne trezim din vis sau acolo murim e somnul închisoare de noapte ori drum infinit ațipit de proscris?

Ştefan Valentin Oană

Amor total

Nu e decât esența plină de infinit. gustă-i adâncul femeie din pleoape, are miros fierbinte de nesfârșit chiar de-i sorbi cu nesaț veșnicia din clipa perenă rămâne tot o eternitate. Femeie naște-mi secunda de azi, copil frumos de neperenitate.

Şi aripile au îngeri

Mulțumesc

pașilor tăi că au știut ce să umble nu în genunchi ochilor tăi pentru căutarea asiduă de clar pe dinăuntru buzelor tale că au incantat tremurând fierbinte rugă pe de rost mâinilor tale că au sfârșit frumos încătușându-mă spre cer.

Ştefan Valentin Oană

Prieten drag

Suflet umil frumos închis în lemn de abanos sculptură vie de om bun în lemn de indian nebun ai zâmbet gratis pentru toți ne faci un vis din albe nopți ești un OM bun prieten drag suflet frumos închis în lemn curat de abanos.

Şi aripile au îngeri

Stare de fapt

Păsările rup cerul în cioburi sub aripi sus, zbor în oglindă. Florile sparg iarba în arome deasupra de frunze, împlinire de rod. Norii cad viu în valuri pe pământ reavăn, colț de sămânță. Visul doarme frumos sub pernă de mâini încrucișate, în dorințe. Fluturii mor gratis sub limbă. ce colorat îmi zboară cuvintele....

Ştefan Valentin Oană

Ecou șoptit

Strâng pleoape închise Cu degete răsfirate des. Focul arde reci tâmple Demult nemaibătute. Acoperișul lumii Se ceartă cu vântul Să nu se mai îndoaie Despre dimineață. Arunc aiurea gândul Spre pereții obosiți. Poate-mi șoptește ceva Nedeslușit, ecoul...

Şi aripile au îngeri

Gândurire de mut

Întârzii prea des La închiderea de gene Leg strâns la butoni amurgul Cu degete întunecate. Deschid robinetul secat Măcar să scârțâie iluzia Lichidă, despre valuri și nori Cu picături înnodate ud. Mă târgui la sânge cu iarba Să iasă mai repede sus Decât a murit alaltăieri Cu soare promis, fără. Fac troc semilucid cu luna Să-mi întoarcă întunericul Pe partea de jos a feliei de mit Cu miere pe margini nedeslușite. Lup întârziat, urlu la soare Un pic pierdut în jungla diurnă Haita mă mușcă de ultimul drum Cu ghearele smulse din urnă. Pun pariu cu ziua ce moare Că lumina o să trăiască Învârt pământ între pierdute picioare Drumuri firave, în coastă. Îndes pe aripi, nori nedeslușiți Să mă dezbrac de albi ghiocei Puntea-i mai sus de orișice vis Apa, frântură de vorbă de zei. 87

Ştefan Valentin Oană Comerț ilegal de cădere Fac cu cerul plin de păduri Vino încet, bucățică de nor Și zbârlește-mi uitatele ieri. Umplu vorba, plin, cu răbdare La piață o duc, s-o fac de râs Mai bine tac, praf pierdut pe cărare Bani de fac, buzunarele nu-s. Scrâșnesc toți dinții cu zgomot Acru sărat înspre răbdare Bat puternic pasul pe loc Cu bocancii rupți între picioare. Joc la ruletă, țeava de glonț Să nu mai țintească spre lumânare Adorm în picioare, prea des Gândurirea de mut, e strigare!

Şi aripile au îngeri

Mare înfășurată

Fac sul marea învolburată Cu tot cu plajă, cu pietre Să-mi compun caleidoscop Spre găsire de zori viitori. Înșurubează-mă în mâlul greu Să prind rădăcină de alge verzi Cu frunze de scoici sidefii Înflorite în stele de mare. Hai să ne bălăcim continuu În cuvinte ude de lacrimi voioase Și să privim marea, sul Cum se scufundă Sub soare....

Ştefan Valentin Oană

Limba, mână de gând

Zborul fără de oase se târâie pasăre ruptă în zbatere de lumină cu pumnii strânși. Umerii fără de stern cad uciși pe brânci în coate de abdomen cu dinți strepeziți. Fuga fără de țintă se împușcă în ochi repede, crud și clar să nu sufere întuneric. Mâna fără degete se taie din limbă să nu mai mimeze gândurile mute. Strig cădere în pumni fără de oase zburate gândind degete răsfirate mușcate cu dinții smulși.

Şi aripile au îngeri

Prima naștere

În loc de tăcere Am urlat primul pas Cu ochii speriați de lumină Către zbucium. Am învățat pe de rost Căderea pașilor spre mâine Plini de timp în cutele pielii Suntem sfârșit. Azi înțelegem dureros Întunericul tăcerii dinainte Agățați de un ieri Ce nu a fost niciodată.

Ştefan Valentin Oană

Haos ordonat

imortalitatea materiei stă în neantul guvernat de haos. distanța de la atunci și acum trece prin timpul comprimat. mișcarea e iluzia spațiului îndrăgostit de vreme. sunetul tace sorbit avid de găuri flămânde și negre.

Şi aripile au îngeri

Acum știu de ce

Odată am visat că poftele sufletelor de dincolo de aici se potolesc doar prin limbile noastre. Așa că Dis-de-dimineață cu țigara aprinsă am pus de cafea și fasolea la înmuiat. Doamne….. ce poftă îmi e de o viață!

Ştefan Valentin Oană

Trecute înfăptuiri

Îmi miros pașii a statuie neumblată și atâta de verde, Gândurile au gust de țurțuri reci, ca în copilărie. Înnod vorba cu fapta, strâns docil și tăcut. Scrijelesc copacii mult prea tineri cu briceagul bunicului. Mă dor umeri rebeli în zbatere mută de nesupunere. Apoi sparg cuvinte noi, de nori să-mi plângă fulgerul. Lustruiesc opacul febril și crunt poate iese lumină. Sparg malul de val în mii de faruri și mă scufund înspre nămeți. Beau dulce liant 94

Şi aripile au îngeri de tăceri zdrențuite să urlu întreg. Mă îndoi la un colt să-mi aduc aminte ieri cine sunt, mâine.

Ştefan Valentin Oană

Coajă de miez

Nesădiți, firavi, lujeri de miei Noroiți cu greșeala diurnă Ne lingem uimiți printre răni Dintre fapte, ultima urmă. Înflorim, impasibil, degeaba Ne ardem în nori printre zei Uităm iubirea, mila, în graba De a cânta, suav, din flori de tei. Epatăm, social, carnea de fruct Pudibunzi, avem haine prea mici Viermii ne cântă în coajă abduct Ne vindem zeama, printre urzici. Vărsăm pe trepte albe de viitor Sângele bunilor noștri, pătați Viermii din cărnuri mușcă de zor Suntem închiși, în carne expiați. Ne e somn de petale în floare Dor de mugur pleznit avem în gât Rădăcini smulse între picioare Cântec din frunză de buze de mut. Suntem coaja, dură, prea mare De sâmburi mici de suflet, amar Un cerc închis, surd și atâta de tare Urlat cu ecou, repetitiv, în urechi.

Şi aripile au îngeri

Nimicnicie

Noroi negru De printre stele, Humă flămândă Fără pământ, Ceasul cel mut, Dansul de iele, Felinarul stins, Trist, mai demult. Suflet de gater Cu dinții goi, Reptilă târâtă Fără de gând, Diamantul fals Lipsă-n inele, Vorbă tăioasă De dulcele rât, Cădere diurnă-n Pierdutul apus. Lingușire pentru O biată pâine, Prosternare La zeii de cifre, Îți multumesc Că nu m-ai vrut!

Ştefan Valentin Oană

Mi-e teamă

Că nu pot citi Bâlbâielile sacre De dinți stricați Urlați în salivă De prefăcuți farisei. Că zidul va înflori În crăpături de crin Însângerat roșu Emblemă sfântă De suliți. Că soarele va tuna Cu nori negri Prea uzi, bine De frig întemnițat În oase. Că cei mulți Mă vor blestema Luând în derâdere Urcușul meu Pe pământul Prea vertical.

Şi aripile au îngeri

Toamnă zdrențe

Hainele străzilor târzii miros rânced, a septembrie. ca un déjà vu de ploaie cu blana zbârlit ruginie. Atât de frumoasă a fost toamna iubirii noastre încât s-a casatorit toată strada… acum divorțează. Mi-e umedă ziua și scurtă plină de picuri gri cald înfășurată cu frunze moi zbătute, cocleli muribunde. Uff… iar s-a înfundat scurgerea mă pun pe treabă și descopăr resturi de vară putrezite ce-mi obturează iarna. Sufletul ticăie lânced a anotimpuri…

Ştefan Valentin Oană

Sărutând cu patimă infinitul

De la buric și mai în sus infinitul se destramă sub puerilul nostru fierbinte în mii de infinituri mici și dulci multicolore de curcubeu cu început dar fără cădere spre cer neînfipt în desțelenire. probez ziua de mâine cu ochii închiși și îmi e clară. apucă-mă de mână și hai să curbăm lumina spre înapoi!

100

Şi aripile au îngeri

Iubesc geometric

forma de măr pârguit roșu sprințar, viermuit galben când e întuneric pe partea de asfințit. coapsele dulci încrucișate sub rotund, plinul de sân picioarele toate, înșurubate în grămada caldă de fân. forma de inimă-n mers dintre-ale tale albe cărări mijlocul, dulcele tors de cântate eterne chemări. iubesc dulceagă aroma de piele atât de fierbinte ce se închină la forma de moale și roză rană de minte.

101

Ştefan Valentin Oană

Mori incandescente

Morile de vânt încremenesc invers pentru că nu mai respirăm. Doar înghițim lumina scuipând fulgere tunate tăcut pe la crepuscul. Poate că dacă am închide ochii mai des și mai strâns ar muri nopțile spre dimineață.

102

Şi aripile au îngeri

Plasă de vene

Păianjenii țes vertical, plasă, încrucișat negru peste pulsarea luminii, sclipirea de timp urlă. Vântul răsucește umbre de șanț în podul palmei înverzind aprig trandafirii dedesubt de tălpi deocheate. Rob dalelor sunt strașnic închis între pământul reavăn și piatră cânt din strună de verzi rădăcini și bat apa să susure verde a iarbă. Oare de ce ne lasă moartea să facem dragoste?

103

Ştefan Valentin Oană

Frustrat amalgam

Închisorile zeilor colcăie de păcate neîmplinite demult. Lanțurile gleznelor pulsează de libertate în fiecare, ruginită, za. Comuna primitivă ne-a inventat focul să putem arde strașnic. Avem palmele tocite de bataia pasului pe loc în așteptarea sentinței. Capul plecat are un singur gât viu în bătaia puștii. Norii nu sunt solizi, ci alunecarea perfidă spre fierbintele iad. O să murim zadarnic așteptând să ne cânte rugina verde din balamale.

104

Şi aripile au îngeri

E prea mult cer

De ce au pasarile aripi? Sunt atât de singure sus. E prea mult cer… și frig Pentru un singur zbor. De câte strigăte e nevoie? E multă liniște, lină în jos. Prea multe cuiburi… goale Pentru un singur ou. Văzduhul E doar o singurătate Pictată frumos în albastru.

105

Ştefan Valentin Oană

Dacă

Doar dacă… mi-ar lipsi o inimă – cea din stânga – mi-ai da un ticăit în plus pentru veșnicie? Infinitul nu ne așteaptă, trece fără virgule și fără zăpadă. Dar dacă… n-aș avea un zbor mi-ai dărui o pana fermecată să planez rotund în dublu de spirală? Sau… hai să oprim timpul să-mi crească o inimă în aripa ta. De ce oare cerul nu sfâșie toamna mai multe furtuni ...de alb?

106

Şi aripile au îngeri

Limpede negru

Crestat, soarele înflorește trifoi verde crucificat. Ziua curge plin în lacrimi dulci-amar șiroaie. Sărut orizontul pe buze crispate uscat. Lumina e doar negru intens bâlbâită pe note de jar.

107

Ştefan Valentin Oană

Vreau un punct

înfipt crud în linie. triunghiul ia trei de doi în pătrate… fără o mână. Virgula e doar o linie tremurândă întreruptă brusc fără milă. Toate veștile bune au locul de veci rezervat în spam. Vreau un punct rupt în trei…

108

E prea mult cer