Umbrele unei iubiri netrăite by INSEMNE CULTURALE

Gheorghe Ungureanu

Umbrele unei iubiri netrăite

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Corector: Coordonator: Copertă: Tehnoredactare:

Vasilisia Lazăr Ion Lazăr da Coza Mihai Cătrună Gina Zaharia

Toate drepturile apartin autorului Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Gheorghe Ungureanu

UMBRELE UNEI IUBIRI NETRĂITE

Gheorghe Ungureanu

Aud un zbor de păsări Aud cum plânge piatra căzută de pe stâncă În ape fără maluri ce curg spre nicăieri, Cum lăcrimează gândul ce tâmpla mi-l aruncă Prin crengile-nflorite, din alte primăveri. Aud un zbor de păsări la margine de zare Și foșnetul de aripi ce clipele-mi lovesc, Când toate fără tine sunt simplă întâmplare Că, pașii ce mă poartă pe tine te-nsoţesc. Îmi caut neputința prin visurile noastre Și las îmbrățișarea să putrezească-n mine, Privirile-mi se surpă prin curcubeie-albastre Și-ntreaga depărtare începe să suspine. Aud mereu durerea din vechea mea iubire Și las să cadă piatra în ape fără maluri, Cuvintele-mi sunt triste și nu îmi vin în fire Când viața-i un deșert și lacrimile-s valuri.

Gheorghe Ungureanu

Din mine n-ai plecat Te-am cunoscut pentru că trebuia să te-ntâlnesc Tu semănai cu cea din vis, tu trebuia să-mi fii Răzorul sufletului meu pribeag, pe care-mi cresc, Cu rădăcini în lacrimi, petale verzi de nostalgii. Spre tine paşii mei îşi căutau cărări prin stele Şi nu ştiam cum să mă-mpart, pe cine să iubesc, Când anotimpurile-şi dăruiau apusuri între ele Şi nu ştiam în care eşti sau cum să te opresc. Necunoscută mi-ai rămas prin mii şi mii de clipe Iubeam un chip din visul meu, iubeam atât de mult, Ceva ce dincolo de noi avea cândva să se-nfiripe Şi astăzi gândul meu de-atunci cu inima-l ascult. Te-am cunoscut pentru că viaţa ta îmi e sortită Aşa cum tot ce ţie-ţi aparţine mie mi-a fost dat, Te-am cunoscut pentru că sufletului eşti dorită Şi-oriunde te-ai afla acum din mine n-ai plecat.

Umbrele unei iubiri netrăite

Când adormeam târziu Vreau să știi ce moarte frumoasă am visat Când adormeam târziu sub pătura de stele, Era-mbrăcată-n negru cu sufletul schimbat, Cu lacrimi ce-i păreau șiraguri din mărgele. Plângea că voi muri și că-mi va fi stăpână Îndurerată parcă prea mult de-al meu trecut, Și nu-ndrăznea să-mi ceară atingerea de mână Lăsând să mai aștepte pe frunte-al ei sărut. M-a dus peste câmpii cu flori nemuritoare Pe sub copacii verzi cu vântu-n ramuri dragi, A-ngenunchiat o clipă sub raza mea de soare Și s-a hrănit cu visul din tufele cu fragi. Purta un voal pe frunte și-n ochii ei de jar Se răsfrângea lumina din căzătoare stele, O moarte printre flori rugându-mă-n zadar Să-i dăruiesc din zile când nu trăiesc în ele.

Gheorghe Ungureanu

Dă-mi soarele Trezește-mă în zorii zilei c-un sărut, Și strânge-mă la piept cât să mă doară, Să nu rămân prin visul ce-a trecut Privind cum ceru-n umbre se coboară. Spre lume azi deschide-mi o fereastră Să intru-n ea cu visuri și-amintiri, Pe cer s-aștern tăcerea mea albastră, Și ploilor să le-mprumut din rătăciri. Pe gesturi tandre stropii mari de rouă Să pună strălucirea lor ca un covor, Când mă săruți cu buzele-amândouă Pe tâmpla unde astăzi gândurile dor. Dă-mi soarele să îl ascund sub pleoape, Prin lacrimi să-i revărs lumina între noi, Trezește-mă, iubito, și rămâi aproape De sufletul ce și-a-mpărţit trăirile la doi.

Umbrele unei iubiri netrăite

Aproape Aproape nu mai cred în mine, Aproape totul s-a sfârşit Privind cum dincolo de tine, Un colț de cer a putrezit. Și nu mă pot striga prin gânduri Să-mi fiu aproape cât mai sunt, Aproape-n repetate rânduri Rămân tăcere prin cuvânt. Îmi ard amurgurile-n ape, Și-aproape toate mi se sting Când clopotul din suflet bate, Și ne-mplinirile-l ating. Aproape nu mai cred în mine, Aproape totul e un dor, Mă pierd cu lacrimile-n tine Și nu-mi găsesc un viitor.

Gheorghe Ungureanu

Ofranda tăcerii Deschisă-i fereastra s-aud cum pe umbre Lovesc cadențat ai ploilor stropi, Când toate pe-afară sunt triste și sumbre Și vor printre gânduri adânc să le-ngropi. Năvalnic brăzdează prin suflet un plug Rupând rădăcina din care-ai crescut, Pe buzele mele se-aprinde un rug Și-n flăcări de ploaie sunt numai trecut. Mă plouă prin șoapte, în viață mă plouă Furtuni se-mpletesc în tot ce mă doare, Pe rama oglinzii un bulgăr de rouă, Încearcă din vremuri spre noi să coboare. Deschisă-i fereastră s-aud ca prin ploaie, Cum toate se-opresc la marginea serii, Cum umbra-ntre riduri sălbatic se-ndoaie, Cum toate-s lăsate ofrandă tăcerii.

Umbrele unei iubiri netrăite

Când toate rătăcesc E dimineață pe-al fluturilor somn neliniștit, Nu s-au trezit și-aud tăcerea lor stânjenitoare Făcându-mă să cred că toamna s-a grăbit, Să-și strângă umbrele căzute la-ntâmplare. Pe aripile lor multicolore stropi de rouă, Dau farmec zorilor prin străluciri de-argint, De parcă viața toată-ar fi-mpărţită-n două Și zborul lor necunoscut e singurul alint. Se-aude-n tâmpla nopții visul cum vibrează Ca un ecou al gândurilor noastre din trecut, Și nu știu-n care dimineață fluturii oftează Când toate rătăcesc prin alt necunoscut. Îmbrățișez cu ochii orizontul, și-mi doresc, În tresăriri de fluturi noaptea să mă-ngroape, Şi-n lumea lor de fiecare data să-mi găsesc, Un chip ce-mi stă mereu cu sufletul aproape.

Gheorghe Ungureanu

Eu ştiu Eu știu cât de nevinovat am fost Când ți-am jurat iubire pe vecie, Cum toate-n viață-aveau un rost Și nu doream, ca alții să le știe. Am fost pădurea care te-a primit Sub ramuri verzi să te-odihnești, Când toate lăcrimau la nesfârșit, Ca niște doruri vii, nepământești. Sub pași ți-am pus cărările umbrite Și foșnetul de iarbă tot mai crud, Miresme de tăceri îmbobocite, Prin ele gesturile toate să-ți aud. Eu știu cât de nevinovat mai sunt Și cât de mult aș vrea să-ți amintesc, Că viața mea, e ultimul cuvânt, Și sensul ei e-atunci când te iubesc.

11 12 12

Umbrele unei iubiri netrăite

Nu mai eşti tu E multă liniște acum în jurul meu Și pe deasupra corbii se rotesc, Infometați de viața altora mereu Când drumul prin iluzii nu-l găsesc. Chiar de-aș țipa, sub aripile-ntinse Nu mai e loc pentru nimic acum, Păreri de rău în fulgii lor stau prinse Și cad în umbra viselor pe drum. Nu mai ești tu să-mi definești iubirea, S-o sfărmi în strălucirea din priviri, Să-mi semeni printre lacrimi fericirea Vorbindu-le la corbi de nemuriri. E liniște-n singurătatea mea distinsă Unde suspinele-nfloresc ca un păcat, Când mă străbat fiori și este prinsă, De suflet o minune ce te-a sărutat. Întregul meu destin e locuit de orbi, Hrăniți întâmplător cu visurile vechi Păstrate-n gingășia ochilor de corbi, Ce trec deasupra-n zboruri neperechi.

Gheorghe Ungureanu

Cel din oglindă Privindu-se-n oglindă ochii nu s-au recunoscut, Mâinile gesticulau diferit și cu greu între ele, Umbre-nveleau dureros gingășia acestui trecut Iar gura-și pierduse conturul în riduri rebele. Umerii purtau povara-mbrăţişărilor lăsate de tine Și stăteau aplecați prin ramuri de aduceri-aminte, Îl simțeam pe cel din oglindă strecurânduse-n mine Încercând să vorbim între noi, fără glas și cuvinte. Privirile lăcrimau lumină pe rama acelei oglinzi Mirându-se, cât de vechi este dorul de tine, Cel din oglindă te ruga de tăceri să-l cuprinzi Neputând să-ți mai spună ce se-ntâmplă cu mine. Am întors oglinda spre sufletul de-acum părăsit Să văd dacă fericirea și tristețea locuiesc împreună, Dar toate-s pierdute prin mine și sunt greu de găsit, Cuvinte pe care oglinda dincolo de geam le adună.

Umbrele unei iubiri netrăite

Am presărat Te vreau cu toate nopțile prin care, Ne sărutam sub ploi de raze neperechi, Să-mpărtăşim dureri din stele căzătoare Când reclădim iubiri pe soclurile vechi. Te strig cu toate clipele care mă fură Din viața mea ducându-mă-n trecut, De parcă toate-au fost o simplă aventură Și noi străini ce-ntâmplător s-au cunoscut. Am presărat priviri pe trepte neurcate De teamă c-ai să treci cândva și nu vei ști, Că nopțile-au rămas doar umbre în cetate Și-n fiecare dintre ele ne vom regăsi. Nu-ți cer nimic dacă revii, doar îți ofer Ce n-am putut atunci sub clar de lună, Când totu-n jur era prea trist și efemer, Iar noi visam plăcut ținându-ne de mână.

Gheorghe Ungureanu

Când înfloreau cuvinte Azi vreau să fim doar noi la țărmul mării Privind cum valurile se întorc din larg, Azi vreau să fim sub pleoapa depărtării Ducând spre undeva, al clipelor catarg. Să ne-avântăm cu trupurile-n mare, Să strecurăm plăceri și dor în fiecare val, Privind cum pescărușii se rotesc în zare, Uitând când am plecat să revenim la mal. Azi vreau să-mi dăruiești un port al fericirii Când pașii răscolesc lumina prin nisip, Să-mpodobească cerul, miresmele iubirii , Din stropi căzuți în soare mereu să te-nfirip. Îmbrățișează-mi gândul și buzele-mi sărută Pe țărm s-aducă marea neliniștea din val, Să retrăiesc iubirea din vara mea trecută, Când înfloreau cuvinte-n stropii de pe mal.

Umbrele unei iubiri netrăite

Şi te-aş ruga Îmbătrânesc, iubito, și clipa tot mai trece, Asemeni unui rău pierdut pe lângă stânci, Iar ploaia mea de stele e astăzi tot mai rece Când vise și suspine în șoapte mi le culci. E-o vreme-nşelătoare ce curge peste umeri, Făcându-i să se-ncline în geamăt de furtuni, Și te-aș ruga, iubito, tăcerile să-mi numeri Când fluturii se-ntorc, din lacrimi să-i aduni. Pe pleoape tremurânde se simte-o nostalgie De când se pierd în vremuri cuvinte nerostite, Sunt încă om, iubito, și-am vrut ca să se știe De ce suspină timpul, prin clipele rănite. Îmbătrânesc acum când toate-mi sunt pădure Cu vechi cărări ascunse prin anii mei pierduți, Și mult aș vrea, iubito, pustiul să ne fure, Lăsându-ne să trecem prin vara mea tăcuți.

Gheorghe Ungureanu

Să te convingi Rămâi te rog cu mine doar o noapte dincolo de viață, Să-ți pun în palmă gândurile ce sub frunte le-am păstrat, Să-ți dau miresmele ce le-am cules în fiecare dimineață Când m-am trezit și pleoapele fără să știi ți-am sărutat. Am strâns atâtea amintiri și-ar fi păcat să nu ți le ofer, Să te convingi cât de frumoasă ești în fiecare dintre ele, Chiar dacă viața este și rămâne doar un miracol efemer, Prin el redevenim ființe-n univers din căzătoare stele. Să mă conduci spre neființă spunându-mi ce se-ntâmplă-n jur Și dacă ploaia-ți va stropi cuvintele ce nu mi le-ai rostit, Rămâi ce ești, ce-ai fost mereu, minunea mea cu suflet pur Ce prin nemernicia lumii, m-a strâns la piept și m-a hrănit. Rămâi te rog cu mine, să treacă asfințitul dincolo de zare Ducând cu el eternitatea unei zile ce s-a grăbit să plece, Și dacă n-am să pot rosti, cu ochii am să-ți cer iertare, Căci ultimul sărut de rămas bun, va fi atât de cald și rece.

Umbrele unei iubiri netrăite

Ascult Eu am schimbat destule lacrimi cristaline Ce te-au cules prin ochi din gânduri vechi, Și nu mai știu de mult când este bine, Dacă-am pierdut cărarea spre suflete perechi. Nimic nu s-a-ntâmplat,așa, c-a fost să fie Privindu-mă prin ochii tăi eu am un rost, Și te iubesc cu fiecare lacrimă-argintie Rămasă-n visele prin care trecător am fost. Ascult cum anii-n viața noastră se strecoară, Cum devenim oglindă pentru mai târziu Și suspinăm când întâlnim aceeași primăvară, Din care-aievea înfloresc miresme în pustiu. Eu te-am păstrat în pomii ninși de floare Și n-am înstrăinat iubirea dintre noi, Pe tâmpla depărtării se-ascund în înserare Stânjenitoare lacrimi, din ochii triști și goi. Aș vrea cumva să știi că-mi ești lumina vie, Curat îmi este gândul când sunteți împreună, Destin cu frânte aripi ce nu mai vrea să fie Purtat de triste aripi rănite prin furtună.

Gheorghe Ungureanu

Dezleagă-mi visele Cere-mă-napoi singurătății și mă vinde Acelui timp în care toate deveneau iubire, Topește cercul umbrelor ce mă cuprinde Și-nvață-mă să-ți fiu din nou nemărginire. Dezleagă-mi visele la tâmpla mea-nnodate Și pune nopțile câte-au rămas între noi doi, Să vin senin din vechea mea singurătate, Lăsând în urmă nestatornicia dintre ploi. Nu-mi povesti ce s-a-ntâmplat cât ai lipsit, La mine-n suflet dorul tău a locuit mereu, Nu-mi amintesc prin care gând am tresărit Și vinovat de rătăcirea șoaptelor sunt eu. Cere-mă-napoi singurătății să poti a-mi dărui Aceeași veșnicie-n care viața ne-a pierdut, Și când tăceri albastre-n zori vor înflori Să-mi redevii speranță, să-mi redevii trecut.

Umbrele unei iubiri netrăite

Pe ţărmul anilor ce vin E timpul parfumat afară De ploile căzute-n zori, Și depărtarea îl strecoară Printre petalele de flori. Deschid ferestrele spre viață Să-i simt atingerea pe frunte, Lumină albă-n dimineață Prin dorul clipelor mărunte. Mă contopesc cu nemurirea Și-n fața ploilor mă-nchin, Căci toate trec ca și iubirea Pe țărmul anilor ce vin. Mă las cuprins de nostalgie Printre miresme de-amintiri, Uitând o-ntreagă veșnicie Pe drumul vechilor iubiri. E timpul parfumat afară Când fulgeră prin răsărit, Și ploile din cer coboară Cu-același dor neliniștit.

Gheorghe Ungureanu

Voi îmbrăca tăcerea Ți-aș povesti de frumusețea ridurilor mele De gingășia lor când buzele-mi zâmbesc, De umbre ce-și ascund misterele prin ele, De toate câte sunt, aș vrea să-ți povestesc. Voi îmbrăca tăcerea c-un farmec de tristețe Cules din nostalgia trăită-n altă vară, Lăsând printre perdele priviri din tinerețe Și-am să te-aștept, iubito, a nu știu câta oară. Ți-aș povesti să știi, cum toate trec în grabă, Cum se răstoarnă cerul în ape fără mal S-auzi cum vechi oglinzi de tine mă întreabă, Când ţărmu-ntreabă marea de fiecare val. Doresc să-ți leg cuvântul cu gândurile mele Rugându-te s-asculți povestea unei vieți, Fără să-ntrebi de ce amurgurile-s grele Când nu găsesc cărarea spre alte dimineți.

Umbrele unei iubiri netrăite

În zadar Spune-mi cum se-ascunde cerul printre valurile mării Ca un trubadur sălbatic într-o lume neștiută, Și de ce salba de stele peste umerii-nserării Oglindindu-se-n adâncuri din lucire-i împrumută? Cine și-a uitat tăcerea undeva la țărm de mare Când privind ceru-n adâncuri s-a crezut un înger viu, Cu-aripi frânte de lumină, printre stele căzătoare Care-i poartă măreția prin acest frumos pustiu? Numai tu poți da răspunsul cum se întâmpla odată Când ținându-ne de mână aruncam cu vise-n valuri, Numai tu dulce, iubire, peste veșnicii plecată Poți afla cărări ascunse, în nisipul de pe maluri. În zadar mă poartă pașii într-un port știut de mine, În zadar nutresc speranțe într-o vară efemeră, Tot ce-a fost cândva mă leagă doar cu visele de tine Și de-atunci îmi pare marea tot mai tristă și stingheră.

Gheorghe Ungureanu

Poţi întreba Prin somn vreau să te simt cum intri-n încăpere Și te strecori ca-n alte dați, sub albe lenjerii, Îmbrățișându-mă cu visul fără nimic a-mi cere, De teamă c-ai să mă trezești și nu știi când revii. Poți întreba din când în când despre singurătate Și-ți voi răspunde lăcrimând în colț de pleoape, Rugându-mă să te-nsoţesc în mica ta eternitate Din care vii ca să te simt, de suflet mai aproape. Poți chiar să-mi mângâi fruntea, genele și părul Căzut pe tâmpla unde gândul se-ntoarce din trecut Să simți și tu cât m-a durut spunându-ți adevărul Că-n lumea asta fără tine, sunt trecător necunoscut. Poți face multe uneori când dorm în albe lenjerii, Păstrând iubirea nepătată în emisferele albastre, Fără să-ți pese că-nfloresc nefericirile târzii Și zorile rămân mereu topite-n lacrimile noastre.

Umbrele unei iubiri netrăite

Ne bucurăm în doi Am vrut să-ți dau atunci din anii mei Ca să-i trăieşti cum îți doreai odată, Când stele străluceau în florile de tei Și fruntea-ți tresărea îngândurată. Ne bucuram în doi de orice vis trăit Și rouă lăcrimau privirile-adormite, Și-n fiecare primăvară te-am iubit Strângând la piept, suspinele primite. Prin asfințitul tău o pasăre mai zboară Tot întrebând de tine prin alte galaxii, Iar florile de tei miresmele-și coboară Fără să înțeleagă, că n-ai să mai revii. Am vrut ca să rămâi în lume lângă mine Atât cât să murim, odată amândoi, Dar n-ai putut și caut cărarea către tine Sub teii ce-și împart miresmele la doi.

Gheorghe Ungureanu

Îmi este dor De multe ori scriu doar de tine Uitând că, încă mai trăiesc, Când fluturii prin nopți senine Pe-aceleași umbre se opresc. Iubesc chiar nebuniile pierdute Nebun fiind și eu în rolul meu, Tot regăsind cărări necunoscute Prin ochii-nlăcrimați ai unui zeu. Las depărtarea peste zări stăpână Și scriu de asfințitul unui gând, Când tâmpla-i sărutată de furtună Și ridurile-mi înfloresc pe rând. De multe ori îmi este dor de vară, Îmi este dor de fluturi uneori, Și te trăiesc, a nu știu câta oară Pierduta mea cu visele în zori.

Umbrele unei iubiri netrăite

Eu mă opresc Eu mă opresc cu sufletul între cuvinte Și toate gesturile le presar prin flori, Învăț mereu să mi te-aduc aminte Strigându-te cu gândul de tot atâtea ori. Văzduhurile-ți pun sub pleoapă şi tresar Albastrul rupt din zare ce-ţi lunecă pe frunte, Privind cum clipe trec din ce în ce mai rar Spre tâmpla unde curg șuvițele cărunte. Ți-asemăn între ele privirile-ți plăpânde Când zorii ne despart minunile pe rând, Doar setea mea de tine la inimă pătrunde Când se aud fiorii spre lacrimă urcând. Eu mă opresc, iubito, pe unde rătăcești Fără să-mi fie teamă de glasul înserării, Sperând ca undeva din nou să mă găsești Când înfloresc amurguri pe pleoapele uitării.

Gheorghe Ungureanu

Vorbeam de fericire E mult prea tristă lumea fără tine, E mult, prea mult pustiu în jurul meu , De mult nu mai sunt nopțile senine Și stelele se pierd în umbra lor mereu. Cad ploi neliniștite pe zâmbetele reci Când fulgere se strâng în templul nezidit, Și nu știu dacă-ai vrut cu sufletul să pleci Din lumea fără milă în care m-ai găsit. Vorbeam de fericire și clipa ei târzie Când legănam privirea în falduri la perdele, Fără să știm atunci, de ce va fi să fie Când rosturile vieții vor fi căderi de stele. E mult, prea mult, să-ți cer o altă viață, Un alt trecut al nostru cu alte rădăcini, Să regăsesc iubirea sub crusta ei de gheață S-o pot sădi-n pământul din care mă suspini.

Umbrele unei iubiri netrăite

Tot aşteptând Astăzi, a fost mai trist amurgul decât ieri Iar păsările se rotesc în cercuri mai obscure, Întreaga zi se destrăma în vraja unei adieri Tot așteptând, blestemul clipelor să-l fure. M-am rătăcit prin labirintul vieții mele Visând la răsăritul în care te-am pierdut, Dar toate sunt amurg și-mi par atât de grele Ca gestul unui înger, din lumea ta făcut. La țărmul dintre gânduri un val de amintiri Te-a dăruit iubirii din care n-ai să pleci, Cât încă sunt speranțe, și-n vise regăsiri Și poți veni oricând prin lacrimă să-mi treci. Astăzi, a fost mai trist amurgul și-n tăcere Las păsările-n zbor acolo-n depărtare, Gândind ce mic e timpul prin clipe efemere Uitate-n viața noastră cândva din întâmplare.

Gheorghe Ungureanu

Păşeam uşor Simțeam cum lângă mine timpul se-ntristează Când frunzele-și vorbeau în adieri de vânt, Cum ochiul depărtării prin noapte lăcrimează Împrumutând suspine la fluturi pe pământ. Pășeam ușor pe-alei rămase-acum în amintire Să nu mai răvășesc tristețea printre gânduri, Și nu-ncerc în zadar ca să-mi mai vin în fire Când sufletul își pune suspinele în rânduri. Trăiam un dor necunoscut de nimeni printre flori Iar ziua devenise întâmplător mai mică, Tot întrebând de ce nu poți muri de două ori Când fluturii cu ochii-n lacrimi zborul își ridică. Vin nopțile să mă răpească-n vise și să-mi spună Pe treptele căror tăceri te-aștept să mai revii, Și cum să-mi port tristețile-ntr-o mână Dacă un colț de cer s-a spart în cioburi argintii.

Umbrele unei iubiri netrăite

Mereu am vrut Tu trebuie să știi, iubito, că-n toamnă păsările pleacă, Cum visele se duc în zori spre altă noapte care vine, Să nu lipsim la poarta zării când depărtarea vor s-o treacă Lăsând în urmă nostalgia ce lumea umbrelor susține. Mereu am vrut ca tu să-mi spui ce simte steaua căzătoare Când golul ce-a rămas pe cer devine-o simplă amintire, Și clipele de ce suspină când lăcrimează-n zori o floare, Dacă în răsărit se duc speranţe prinse-ntr-o uimire. Cu tine-am vrut, cu tine vreau, să ținem universu-aproape Făcând din când în când cărare spre templul altui răsărit, Și chipul tău scăldat în rouă – oglindă sub a mele pleoape, Privind cum păsări albe trec, lovind cu ciocul în zenit. Tu trebuie să știi, iubito, de ce-ți vorbesc mereu în șoaptă Când valurile-aduc la țărm luciri din stele căzătoare, Între noi doi eternitatea zideşte tâmplelor o poartă, Să pot intra în visul tău cu-această viață trecătoare.

Gheorghe Ungureanu

Încerc să-ntreb Încerc să-ntreb și eu din ce în ce mai rar De ce se nasc iubiri și nu mor niciodată, Când am găsit plângând verighetele-n sertar De doru-acelor mâini ce azi nu le mai poartă? E dor, și numai dor în noaptea vieții mele Și dacă mai sunt zile ce vin din când în când, E-o simplă întâmplare că, mai trăiesc în ele Și mai aud un suflet prin trupul meu vibrând. Repet aceleași gesturi și nu-mi găsesc cuvinte Să ți le spun în șoaptă la tâmpla dintre noi, Când dincolo de stele ascuns printre morminte Un fluture împarte tăcerile la doi. Încerc să uit de mine când totuși te trăiesc Și-n labirinturi sacre cândva m-am rătăcit, Mirat că doar în vis verighetele-și vorbesc Și-n cercul de foc, privirea ți-am zărit.

Umbrele unei iubiri netrăite

Şi numai cu tine Păstrez curcubeiele visate-mpreună Și mă doare că cerul ar vrea să-l ating, Două cuvinte, două stele, aproape de lună Într-o singură lacrimă, aievea se sting. Prin albe cearșafuri vântul se ascunde Și trece un gând către noaptea de ieri, În colț de fereastră, undeva pe oriunde Se aude în taină, ecoul acestor tăceri. Și numai cu tine pot schimba o minune, Din cenuşă renaște iubirea în seară ce vine, Învaţă-mă să-ți dau doar o stea fără nume Și du-mă în clipa ce de mult ne-aparține. Floare cu floare, suflete pereche să fim, Mai rămâi în odaie, cu cerul, cu mine, Mângâie-mi sufletul când tresar și simțim Cum doare suspinul când întreabă de tine.

Gheorghe Ungureanu

Aceleaşi clipe dragi Aceleași clipe dragi stau dincolo de mine Privindu-mă sfios din alt trecut, Ca un apus stingher căzut peste coline Punând pe fruntea zilei ultimul sărut. Din timpul nostru jumătate stă-n apus Și toate devin umbre când stelele se-aprind, Învăluind uitarea cu tot ce nu ne-am spus Când îngerii din vise în brațe ne cuprind. Atât de simpli suntem când viața se destramă Și-ncep să lăcrimeze icoanele-n altar, Mirați că veșnicia sculptată într-o ramă Se-arată-n chip de zână din ce în ce mai rar. Și toate mor cu noi, și toate-ajung uitare Când țărmul e lovit de vânturi și talaz, Și nu știm câte clipe rămân la fiecare, Să strălucească-n lacrimi și-n riduri pe obraz.

Umbrele unei iubiri netrăite

Se simt miresme în cuvinte Stau primăveri în ochii tăi, asemeni perlelor șirag Aduse din adânc de mări de valuri ce revin la mal, Împiedicându-se în larg de-al frumuseții tale prag Cules de pescăruși în zbor din strălucirea de coral. La tine-n brațe viața-mi stă cu tot destinul răvășit Și nu întreb ce primăvară în acest an vrei s-o oferi, Sau dacă-ți amintești, iubito, de ploile fără sfârșit Unde melancolii albastre se nasc prin visele de ieri. Se simt miresme în cuvinte când fericită le rostești Iar sufletul vibrează altfel în anotimpurile noastre, Și vrei să ceri, și vrei să știi în tot ce astăzi întâlnești Punând parfum și flori de tei în toate visele albastre. Stau primăveri pe tâmpla ninsă când stele se aprind Prin veșnicia amintirii în care noi ne-am cunoscut, Și mult mai fericit mă simt când gândurile te cuprind Topindu-te-n atâtea doruri rămase undeva-n trecut.

Gheorghe Ungureanu

Binecuvântează-mi tăcerea Întotdeauna mi-am dorit să rămân o cărare spre tine, Ochilor tăi le-am cerut să-mi ascundă părerea de rău, Pe tâmplă-mi curge-nserarea limpezindu-se-n mine, Şi nu mi-am pus maluri la suflet aşteptându-l pe-al tău. Uneori închid ochii şi te caut aievea prin ziua de ieri, Îmi eşti icoană cu flori, şi până la lacrimi mă dor Miresme răvăşite pe aripi de fluturi obosiţi şi stingheri Sub pleoapele mele ce astăzi îţi cer să rămâi doar a lor. Binecuvântează-mi tăcerea în care te vreau şi te-adun Cu toate păcatele păstrate-ntr-o fericire cu gust efemer, Uitând zorii între tâmplele mele când visele-mi spun Dacă greşesc sărutându-ţi uitarea din care iubirea îţi cer. Învaţă-mi braţele să-ţi mângâie trupul rănit de lumină Buzelor mele dă-le cuvântul, dă-le sărutul şi numele tău, Treaptă cu treaptă îţi cobor în suflet să prind rădăcină, Să nu-mi mai dăruiască singurătatea, aceeaşi părere de rău.

Umbrele unei iubiri netrăite

Îmi e de-ajuns Am scos toate oglinzile din încăpere Să nu-mi zăresc singurătatea-n fiecare, Să nu mai cer mereu tăcerii o părere Despre amurgul zilei următoare. Îmi e de-ajuns plecarea ta în neființă Când totul pe pământ prindea contur, Și toate miroseau a flori și a credință Făcându-mă mai sincer și mai pur. Prefer în locul zilelor să fie noapte Și-n locul zorilor să fie doar apus, Să pot trăi nestingherit prin șoapte Visând în felul meu la toate ce s-au dus. Așa-mi doresc… dar toate au un rost, Au diminețile cu zorii plini de rouă Cum se-ntâmpla, iubito, când am fost, În singurul trecut ce ne-aparține nouă. Am vrut să sparg oglindă cu oglindă, Să slobod toate amintirile de ieri, Dar teama că uitarea-o să mă prindă M-a răvășit prin lacrimi și dureri.

Gheorghe Ungureanu

Lăsaţi-mă ucis Lăsați-mi sufletul să plece-n libertate Și despicați-mi trupul ce-l ține ferecat, Cât suntem simple umbre în veșnicii uitate Și nu ne-am găsit rostul prin clipe căutat. Dați foc rubinelor sub arcul unei pleoape, Cât viața-i o minciună lăsată pe pământ, Și puneți asfințitul tăcerea să-mi îngroape Odată cu tristețea din ochii unui sfânt. Rupeți-mă-n bucăți și dați-mă uitării Fără păreri de rău cât vrerea a mea este, Furtuni să-mi dăruiți din brațele-nserării Când fulgeră prin cer și visul e-o poveste. Să nu vă fie milă, căci nu mai e iubire, Suspinele-s cenușă în vetre fără foc, Lăsați-mă ucis să nu-mi mai vin în fire Când toate-s numai ură și viața e un joc.

Umbrele unei iubiri netrăite

Stau dincolo de gândurile mele Stau dincolo de gândurile mele Nestingherit de foste amintiri, Privind cum ninge praf de stele Peste petale vechi de trandafiri. Împing cu mâna luna către zare Să pot privi cum fluturii în zbor Împodobesc un gol din depărtare, Și dau un sens tăcerilor ce mor. E-o liniște plăcută printre stele Și nu mă strig, chiar dacă e târziu Prefer să plângă veșnicii prin ele, Când vântul fredonează a pustiu. Pe tâmplă-mi pun ecoul din cuvinte Să-mi spună despre cum a fost, Când dincolo de-aducerile-aminte Doar fluturii își mai găsesc un rost. Stau dincolo de gândurile mele Așa cum se întâmplă uneori, Când vreau să-mbătrânesc prin ele, Și umbrele au glas de muritori.

Gheorghe Ungureanu

Iubirea mea de-o viaţă O șoaptă-a sângerat când buza mi-am rănit, Privid cum plâng pereții în umbre de lumină, Mi se părea că-i ziua topită-n asfințit Iar mâna printre gesturi era doar o străină. Am pus la tâmplă gând legat de-o amintire Să nu se-ncurce-n riduri cu anii ce-au trecut, Și te-am strigat să vii din lunga-ți rătăcire Să-ți pot lăsa în suflet, al ochilor sărut. Iubirea mea de-o viață, pierduta mea de ieri Se-ntunecă prin iarbă iar norii se tot strâng, Și nu mai recunosc cărări spre primăveri Când fulgerele nopții în lacrimi mi se frâng. Când tu-mi rămâi în vise minunile-mi par mici Și te ador cu viața, cu roua de prin clipe, Iar dacă poți pe brațe destinul să-mi ridici Vei şti că frânte-i sunt, frumoasele-i aripe.

Umbrele unei iubiri netrăite

Să nu ucideţi curcubeul Să nu ucideți curcubeul cu privirea Nu-i presărați culorile pe pleoape, Lăsați-l să își ducă prin zare rătăcirea Și-l veți simți de suflet mai aproape. Veți ști ce-nseamnă cântec după ploi Și farmecul în zbor la păsări călătoare, Ce pe sub arcul lui se duc de lângă noi Ca umbrele uitate prin stele căzătoare. Păstrați-i de puteți, frumoasa-i arcuire Și dacă universul ar deveni un vis, Să nu-i ucideți clipa în scurta-i nemurire Când dincolo de gânduri o ușă s-a închis. E semn de biruinţă un curcubeu pe cer Când ploile se duc spre alte veșnicii, Iar florile își au al lor plăcut mister Prin vechile miresme din clipele târzii.

Gheorghe Ungureanu

Azi nu mai pot Nu ți-am răspuns la întrebări, oricum n-ai înțelege Ce s-a-ntâmplat cândva-ntre noi în pragul altei vieți, Ajunși la marginea uitării din visuri să putem alege Miresme prin cearșafuri albe, din roua altor dimineți. Ți-am fost și gând și împlinire, cărare spre un alt destin Făcând să-ți înflorească seara cu asfințitul ei prin păr, Un gest ce-ți răvășea pe frunte albastrul cerului senin, Ți-am fost tăcerea din cuvinte când așteptai un adevăr. Azi nu mai pot să-ți spun ce simt când multe nu au rost, Schimbate-mi sunt atâtea lucruri ce ieri le-am prețuit, Ți-aș da răspunsul la-ntrebare să aflu și eu cine-am fost Când umbra dintre două stele pe fruntea ta a adormit. Răspunde-mi tu la întrebări, sunt obosit și mă retrag În universul de-altădată când lumea lui eram doar noi, Poate cândva te vei opri, pe-al visurilor șubred prag Cerându-mi înapoi privirea ascunsă-n ochii triști și goi.

Umbrele unei iubiri netrăite

În ochii tăi În ochii tăi mereu am stat ascuns De tot ce mi-a fost teamă uneori, Și-n dorul unei lacrimi am pătruns Să nu mă pierzi, cu visele în zori. Ți-am pus statornicie prin iubire Dorind să-mi fii tu singurul popas, Făcut când toate-ajung o rătăcire Și trebuie să spui, un bun rămas. Primește-mă în vis pentru o clipă Fără să-mi ceri trecutul înapoi, Când viața prin iubire se-nfiripă Și toate depărtările se-mpart la doi. Mă iartă dacă ți-am rămas povară În ochii plini de lacrimi și dureri, Și treptele-mi spre suflet le coboară Din viața netrăită să mă ceri.

38 43

Gheorghe Ungureanu

Şi nu ştiu Se topesc în umbre roșii candelabrele cu stele Și nu știu prin care șoaptă astăzi am să te-ntâlnesc, Dacă zorii-mi fură visul printre genele rebele, Dacă roua spală noaptea de sub clopotul ceresc. Mi-a fost dor, și-mi este încă de trăirile în doi Când nepăsători umblam printre sincere cuvinte, Regretând că-n urma noastră au căzut atâtea ploi Cât să ne trezim ostatici și să nu ne ținem minte. Uneori am plâns cu tine, alteori ți-am fost tăcere Așteptând să vii pe țărmul unde valurile plâng, Și de-atunci aceleași stele mi se par mereu stinghere Când răsar deasupra lumii și-ntr-o lacrimă le strâng. Mai rămâi când răsăritul, fruntea albă îți sărută Și-n aceleași umbre roșii candelabre mari se sting, Nu-mi pleca dintre iluzii și din clipa mea pierdută, Să-mi devii din nou ființă, să te-apropii, să te-ating

Umbrele unei iubiri netrăite

Când zborul era vis O pasăre-n amurg s-a rătăcit prin zare Tot căutând o stea în minunatu-i zbor, S-o-ntrebe ce rămâne în altă depărtare Când zorii-alungă noaptea și visurile mor. Vroia doar un răspuns la unica-ntrebare Când zborul era vis și șoapta o tăcere, Și aripile-ntinse ca semn de-ngemănare Purtau spre biruință iubirea-n alte sfere. Cu ochii-nlăcrimați și-n jur ocean de stele Spera să regăsească cărarea spre lumină, Dar toate împotrivă-i i-au fost atât de grele Și-a trebuit să creadă că sufletu-i de vină. Din când în când apare, prin alte galaxii Un semn că toate sunt în urma ei pierdute, Și-or câte stele cad, prin clipele târzii Răspunsurile vieții, rămân necunoscute

40 45

Gheorghe Ungureanu

Te-am întrebat Te-am întrebat de ce plânge pădurea, De ce se duc câmpiile spre toamnă, De ce prin ramuri vântul trece-aiurea, Iar tu îmbătrânești frumoasă doamnă. Sosește iarna și-mi e dor de tine, Trăiesc din nepriceperea unui sărut, Mi-am rătăcit privirea-n părul tău și-i bine Frumoasă doamnă, când te-am cunoscut. Te-am modelat și te-am ascuns sub pleoape Fără să știu că-n lacrimi te-am pierdut, Când țărmul mării ne-a adus aproape Valul, ce glezna a rănit-o cu-n sărut. Să știi că te iubesc frumoasă doamnă Ori câte ierni vor trece peste noi, Mie-mi miroase sufletul a toamnă Când merg spre depărtări cocorii câte doi. Te-am întrebat de ce pădurea plânge De ce ne-am cunoscut mult prea târziu, De ce cuvântu-n șoaptă mi se frânge Răspunde-mi tu, cea care nu te știu.

41 46

Umbrele unei iubiri netrăite

Cu tine Spune-mi ce vezi în ochii mei când ne-ntâlnim, Spune-mi ce pleoapă îmi tresare când e sărutată, Când strânși în brațe prin amurguri rătăcim Și sufletul te strigă, cum n-a făcut-o niciodată. Sunt prea frumoase clipele cu tine și-mi doresc Să fac din timp un curcubeu care să nu apună, Culori din lacrimile mele-n păr să-ți împletesc Privind cum mâinile fiorii-n gesturi ți-i adună. Cu tine am o altă lume, cu tine am un alt destin, Furtunile se-opresc în ramuri fără să le frângă, Icoană-mi ești în templul sfânt unde aievea vin, De tine brațele-nsetate, la piept să mi te strângă. Spune-mi în care dimineață ne visam prin rouă, Cum să te strig, când răsăritul fața ne-o sărută, Ce zbor de păsări argintii să ne-aparțină nouă, Spune-mi de ce te vreau minunea mea pierdută.

42 47

Gheorghe Ungureanu

Eram doar noi Ți-am semănat cuvintele în ramuri Să se transforme-n șoapte-n zori de zi, Când adieri se-ngână lângă geamuri Și fluturi adormiți pe flori se vor trezi. Vroiam să simți cum stropi de rouă Pe trupul odihnit își caută un loc, Când viața viselor se-mparte-n două Și stelele se sting în vetre fără foc. Eram doar noi pe soclul de lumină Întruchipând statui care-și vorbesc, Când umbra nopții pleacă fără vină Și ochi neplânși din ceruri ne privesc. Îmi ești așa frumoasă printre gânduri Că, nu-mi găsesc cuvintele să-ți spun, Cum fulgeră prin zări în repetate rânduri Și nu pot lacrimile ploii să le-adun.

43 48

Umbrele unei iubiri netrăite

Câmpii fără stele Mă doare, iubito, pustiul din șoapte Și strig spre lumină cu pleoapele-nchise, Câmpii fără stele pierdute în noapte Își leagănă macii crescuți printre vise. Privesc în oglindă cum timpul suspină Când tâmpla se-mbracă în albe ninsori, Și-n toate din mine ai prins rădăcină Crescută când roua se-așterne pe flori. Cu brațele-ntinse te strig să-mi rămâi Aproape de suflet, de soare, de gând, Să-ți fiu alinare, să-ți fiu căpătâi Și-n visele nopții mereu să-ți pătrund. Mă doare, iubito, când zări mi se plâng Lovite de fulger când plouă târziu, Când macii-n câmpii de doruri se frâng Și tu-mi ești o șoaptă, iar eu sunt pustiu.

44 49

Gheorghe Ungureanu

Te simt Am plecat de mic copil spre tine Şi nu-mi doresc vreodată să ajung, Am strâns sub tălpi visatele coline Cu ale lor păduri ce murmură şi plâng. Despic cu mintea sensurile vieţii, În piept se zbate veşnicia ca un prunc, Doar între gene roua dimineţii Îmi răcoreşte drumul care-l urc. Te simt în jurul meu ca pe-o stafie Dar n-am ajuns la capătul de drum Să-ţi văd frumosul chip de moarte vie Ce ne prefaci eternitatea viselor în scrum. Şi totuşi pentru mulţi eşti alinare, Când conştienţi te roagă să-i primeşti În veşnicia ta de dincolo de zare, Topind în urma lor cărările lumeşti. Eu sper s-ajung la tine mai târziu În veşnicia dintr-un alt tărâm, Mai am un pas să-l fac peste pustiu Şi-o singură colină să dărâm. Tu moartea mea frumoasă ca o zână Goneşte-mă spre viaţă înapoi, Când te implor să mă cuprinzi de mână Tu creşte depărtarea dintre noi.

45 50

Umbrele unei iubiri netrăite

În paşi de vals Moartea mea, frumusețea sufletului dus În sălbăticia stelelor unde totul e viu, A venit să-mi vorbească de iubire-n apus Și de tot ce-am trăit, în al vieții pustiu. Am invitat moartea la dans într-o seară Îmbrăcați după reguli, în ținută de gală, Dăruindu-i sufletul pentru ultima oară În pași de vals privindu-ne-n ochi cu sfială. Ne roteam în cercul anilor mei trecuți, Ea zâmbind fericită că dansăm împreună, Arătându-mă celor mulți și pierduți Între suspinele unei strângeri de mână. Trăiam cu moartea frumosul meu apus Dansând deasupra lumii un vals cunoscut, Uitând spre care parte a vieții ne-am dus, Uitând că și moartea se păstrează-n trecut.

44 46 51