Arhitectura subterana o metoda de interventie in sit arheologic

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Arhitectura subterană. O metodă de intervenţie în sit arheologic

Plan de idei .................................................................................................................................3 Introducere ................................................................................................................................7 Tema..................................................................................................................................7 Metodologie.....................................................................................................................7 Cuvinte cheie..................................................................................................................7 Cuprins ........................................................................................................................................9 Cap. I SITUL ARHEOLOGIC, UN „SPATIU REDESCOPERIT”..........................9 I.1 Despre arheologie şi disciplinele complementare..........................................9 I.2 Despre sit şi sit arheologic..............................................................................11 I.3 Memoria unui sit arheologic..........................................................................13 I.4 Dimensiunea culturala a sitului arheologic..................................................14 I.5 Influenţa peisajului şi metode de intervenţie în acesta...............................14 I.6 Etape în cercetarea siturilor arheologice ....................................................15 Cap. II PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA UNUI SIT ARHEOLOGIC................17 II.1 Motivaţia conservării....................................................................................17 II.2 Modul de conservare ...................................................................................17 II.3 Cauzele posibile ale degradărilor şi alterărilo ..........................................18 II.3.1 Factori fizici şi climatici ...............................................................18 II.3.2 Caracteristicile edificiului şi ale anvelopantei ............................19 II.3.3 Factori chimici ...............................................................................19 II.3.4 Factori biologici .............................................................................19 Cap. III ARHITECTURA SUBTERANĂ ...................................................................20 III.1 Etape istorice în percepţia şi utilizarea subteranului .............................20 III.1.1 Adăpost..........................................................................................20 III.1.2 Sacralitate ....................................................................................20 III.1.3 Sursă de material de construcţie-Cariera..................................21 III.1.4 Container......................................................................................23 III.1.5 Secolele XVII-XVIII- Epoca mineritului, subteranul respingător ...............................................................................................23

1

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.1.6 Direcţie de dezvoltare pentru satisfacerea nevoilor curente în epoca modernă ...................................................................................23 III.2 Subteranul arheologic. Uitare şi redescoperire........................................25 III.3 Influenţa subteranului asupra psihicului uman.......................................25 III.3.1 Lumină..........................................................................................25 III.3.1.1 Generarea contrastelor și tipurile de spații obţinute.26 III.3.1.2 Confortul simplu și provocarea vizuală .....................27 III.3.1.3 Efectele direcţiei luminii .............................................27 III.3.1.4 Efectele culorii luminii și obiectelor ..........................27 III.3.1.5 Efectele compoziţiei și culorii luminii........................28 III.3.2 Aspecte psihologice ale Subteranului.........................................28 III.3.2.1 Simbolica spaţiului îngropat........................................28 III.3.2.2 Fobia...............................................................................28 III.4 „Ascunderea” şi „Anunţarea” subteranului la nivelul suprateranului.

Tipuri de construcţie în subteran ..................................................................................29 III.4.1 Utopiile inginereşti ......................................................................30 III.4.2 Grotele şi cavernele .....................................................................31 III.4.3 Abordarea solului ca membrană pliabilă ................................32 III.4.4 Construcţia ca topografie............................................................32 III.4.5 Lands in lands...............................................................................33 Cap. IV PROCEDEE DE PROIECTARE ÎN SITURI ARHEOLOGICE ...........................35 IV.1 Intervenţii în situri arheologice.............................................................................35 IV.1.1 Acoperirea şi facilitarea percepţiei vestigiilor .....................................35 IV.1.2 Completarea şi reconstituirea ansamblului iniţial ...............................36 IV.1.3 Acoperirea vestigiilor şi reconstituirea percepţiei…………………….37 IV.1.4 Tratarea fragmentelor descoperite ca exponate ale muzeului nou…..38 IV.1.5 Integrarea fragmentelor vechi în construcţia nouă .………………….40 IV.2 ANSAMBLUL ARHEOLOGIC RUPESTRU DE LA BASARABI- MURFATLAR..............................................................................41 IV.2.1 Cerinţe de îndeplinit de către construcţia de protecţie ...……………43 IV.3 Relevanţa spaţiului subteran pentru centrul de cercetare şi muzeul de arheologie de la Basarabi-Murfatlar …………………...……………………..44 CONCLUZII GENERALE…………………………………………………………………….45 RELEVANŢA LUCRĂRII PENTRU PROIECTUL DE DIPLOMĂ………………………46 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..48 WEBOGRAFIE.………………………………………………………………………………..49

2

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

PLAN DE IDEI

Introducere Tema. Explicarea acesteia pe scurt şi motivarea alegerii de a aborda problema intervenţiilor în situri arheologice

Metodologie. Se referă la metoda de expunere a informaţiei, al cărei scop este susţinerea prin argumente a deciziilor luate în cadrul proiectului de diplomă, întrucât rolul lucrării de disertaţie este acela de a veni în completarea proiectului.

Cuvinte cheie. Explicarea unor termeni de bază, folosiţi în mod repetat în lucrare.

Capitolul are ca scop evitarea confuziilor pe parcursul textului.

Cuprins Cap. I SITUL ARHEOLOGIC, UN „SPATIU REDESCOPERIT” I.1 Despre arheologie şi disciplinele complementare. Capitolul este o descriere pe scurt a ceea ce reprezintă arheologia, dar şi a legăturilor acesteia cu antropologia şi etnologia.

Se afirmă faptul că această disciplină nu este de sine stătătoare, ci are nevoie de celelalte pentru a se completa I.2 Despre sit şi sit arheologic. Sunt descrise pe scurt implicaţiile pe care le au în proiectare situl arheologic şi cazuri diferite de situri (care au relevanţă pentru proiectul de la Basarab) I.3 Memoria unui sit arheologic. Situl arheologic este întotdeauna trecut, iar datorită redescoperirii, prezent şi viitor. Acesta trebuie privit din prisma societăţii, valorilor şi principiilor valabile la momentul construcţiei şi utilizării sale.

I.4 Dimensiunea culturala a sitului arheologic. Este amintit efectul pe care îl are un sit arheologic asupra imaginii unui oraş, prin exemplificarea cazului Romei, care în secolul afirmării monumentului istoric, devenise centru cultural important.

I.5 Influenţa peisajului şi metode de intervenţie în acesta. Acest capitol incearcă să evidentieze importanţa studiului unui peisaj ca subiect al cercetării arheologice, metodele şi avantajele obţinute din acest tip de tratare, şi argumentarea prezenţei proiectului de diploma din punctul de vedere al inserţiei acestei funcţiuni specifice.

3

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

I.6 Etape în cercetarea siturilor arheologice. Sunt enumerate etapele majore din cadrul cercetării unui sit arheologic, cu scopul de a observa care sunt condiţiile necesare desfăşurării acestora în sit,ce ar putea influenţa propunerea arhitecturală.

Cap. II PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA UNUI SIT ARHEOLOGIC. Prezentarea sumară a unor aspecte care ţin de disciplina conservării şi a restaurării.

II.1 Motivaţia conservării. Este lămurită diferenţa dintre conservare şi pastişă, prin explicarea a ceea ce presupune fiecare.

II.2 Modul de conservare. Tratarea vestigiilor ca pe un pacient, prin efectuarea anamnezei (a studiului stării actuale), prin stabilirea diagnosticului şi prin efectuarea tratamentului.

II.3 Cauzele posibile ale degradărilor şi alterărilor. Sunt perezentaţi pe scurt cei mai des întâlniţi factori care duc la degradarea pe termen lung sau scurt a siturilor arheologice şi a vestigiilor prezente în cadrula cestora.

II.3.1 Factori fizici şi climatici II.3.2 Caracteristicile edificiului şi ale anvelopantei II.3.3 Factori chimici II.3.4 Factori biologici Cap. III ARHITECTURA SUBTERANĂ. Aceasta este abordată întrucât se dovedeşte a fi relevantă în cazul intervenţiilor în situri arheologice dar şi datorită cazului particular de la Basarabi, unde vestigiile sunt de natură rupestră.

III.1 Etape istorice în percepţia şi utilizarea subteranului. Am căutat o periodizare a înţelegerii spaţiului subteran, care a dus inevitabil la diferite tipuri de utilizare, care reflectau credinţele şi cunoştinţele populaţiei din perioadele respective.

Aceste utilizări transmit către prezent anumite semnificaţii ale acestui tip de spaţiu, impregnate în conştiinţa colectivă umană.

III.1.1 Adăpost-grota săpată şi coliba III.1.2 Sacralitate-Mormânt şi Templu III.1.3 Sursă de material de construcţie-Cariera III.1.4 Container

4

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.1.5 Secolele respingător

XVII-XVIII-

Epoca

mineritului,

subteranul

III.1.6 Direcţie de dezvoltare pentru satisfacerea nevoilor curente în epoca modernă III.2 Subteranul arheologic. Uitare şi redescoperire. Privirea subteranului din punct de vedere al stratului protector pe care îl asigură elementelor de mult părăsite şi uitate. Acesta este în acelaşi timp element revelator pentru vestigii.

III.3 Influenţa subteranului asupra psihicului uman.

III.3.1 Lumină. Aceasta este un element extrem de important în subteran, întrucât acesta nu dispune de o cantitate foarte mare. Însă acest aspect se poate transforma într-un element expresiv, care poate fi manipulat pentru a transmite anumite senzaţii şi emoţii.

III.3.1.1 Generarea contrastelor și tipurile de spații obţinute III.3.1.2 Confortul simplu și provocarea vizuală III.3.1.3 Efectele direcţiei luminii III.3.1.4 Efectele culorii luminii și obiectelor III.3.1.5 Efectele compoziţiei și culorii luminii III.3.2 Aspecte psihologice ale Subteranului. Capitolul se referă la acele semnificaţii pe care subteranul le poartă, traduse în percepţia umană în convingeri, senzaţii şi fobii.

III.3.2.1 Simbolica spaţiului îngropat III.3.2.2 Fobia III.4 „Ascunderea” şi „Anunţarea” subteranului la nivelul suprateranului.

Tipuri de construcţie în subteran. Ilustrarea ideii că un spaţiu subteran nu este complet ascuns, ci este anunţat prin anumite elemente care îşi croiesc drumul către suprafaţă.

Subteranul este acum nu o necesitate, ci o alegere făcută din diverse motive provenind din condiţiile contemporane de utilizare a spaţiului.

III.4.1 Utopiile inginereşti III.4.2 Grotele şi cavernele III.4.3 Abordarea solului ca membrană pliabilă 5

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.4.4 Construcţia ca topografie III.4.5 Lands in lands

Cap. IV PROCEDEE DE PROIECTARE ÎN SITURI ARHEOLOGICE IV.1 Intervenţii în situri arheologice. Descrierea a cinci cazuri diferite de abordare a intervenţiilor, în funcţie de aspectele care se doreşte a fi păstrate, reconstituite, protejate, etc. În realitate, fiecare sit arheologic este un pacient diferit, care necesită măsuri diferite de protecţie sau punere în valoare. Am căutat exemple relevante pentru tipul de proiect pe care îl presupune ansamblul rupestru de la Basarabi.

IV.1.1 Acoperirea şi facilitarea percepţiei vestigiilor IV.1.2 Completarea şi reconstituirea ansamblului iniţial IV.1.3 Acoperirea vestigiilor şi reconstituirea percepţiei IV.1.4 Tratarea fragmentelor descoperite ca exponate ale muzeului nou IV.1.5 Integrarea fragmentelor vechi în construcţia nouă IV.2 ANSAMBLUL ARHEOLOGIC RUPESTRU DE LA BASARABIMURFATLAR. Este prezentată pe scurt istoria descoperirii acestuia, dar şi câteva dintre datele cunoscute şi caracterele vestigiilor.

IV.2.1 Cerinţe de îndeplinit de către construcţia de protecţie. Acest capitol se dovedeşte a fi util, deoarece precizează anumite caracteristici pe care clădirea trebuie să le aibă pentru a îndeplini funcţia dorită, aceea de protecţie.

IV.3 Relevanţa spaţiului subteran pentru centrul de cercetare şi muzeul de arheologie de la Basarabi-Murfatlar. Este motivată alegerea subteranului ca mediu al noului muzeu şi al centrului de cercetare.

CONCLUZII GENERALE RELEVANŢA LUCRĂRII PENTRU PROIECTUL DE DIPLOMĂ

6

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

INTRODUCERE

Tema: Tema acestei lucrări o constituie subteranul ca mod de abordare a siturilor arheologice, în contextul unei situaţii actuale în România, în care această problemă a vestigiilor, nu este tratată cu seriozitatea necesară. Există numeroase astfel de situri pe teritoriul ţării, care reprezintă elemente foarte importante şi uneori unice în Europa, dar care fie nu sunt studiate corespunzător, fie nu sunt puse în valoare şi exploatate la potenţialul maxim (ex.: Cetatea Histria), fie sunt lăsate expuse, neprotejate şi vulnerabile (ex.: ruinele de la Sarmisegetuza Regia). Însă această lucrare nu se vrea un manifest împotriva a ceea ce reprezintă situaţia actuală, care a fost doar punctul de pornire, elementul care a tras semnalul de alarmă şi care mi-a atras atenţia în această direcţie a arheologiei. Intenţia este de a studia şi de a înţelege diversele atitudini posibil de abordat în raport cu un sit arheologic, pentru ca ulterior, în cadrul propriului proiect de diplomă, să îmi pot baza alegerile pe argumente solide, bine documentate. Finalitatea studiului este de a discerne care este atitudinea corectă în situaţia particulară a sitului ales la Basarabi şi de a înţelege motivele pentru care acest lucru se întâmplă.

Metodologia: Metoda de cercetare va fi de tip argumentativ, fiecare capitol va veni în sprijinul afirmaţiilor făcute, din acestea reieşind necesitatea intervenţiei în situl propus, ceea ce presupune şi semnifică lucrul cu subteranul şi posibile metode de intervenţie. În cadrul fiecărei teme urmează a mă raporta la cazul particular al vestigiilor de la Basarabi-Murfatlar, întrucât acestea fac obiectul proiectului de diplomă. Pentru a completa eficient textul, pe parcursul acestuia vor fi inserate imagini cu rolul de a facilita o expunere mai eficientă a lucrării. Subiectele abordate sunt esenţiale pentru fundarea unei intervenţii adecvate, precum tema arheologiei şi a unor discipline care vin în completarea acesteia, tema subteranului şi a intervenţiei în subteran, tema conservării siturilor arheologice, pentru a avea în vedere factori care cel mai probabil vor influenţa obiectul arhitectural propus, dar şi prezentarea unor exemple care ilustrează metode diferite de interveţie şi implicit atitudini diferite vizavi de ceea ce înseamnă siturile istorice.

Cuvinte cheie: Arheologie. Aceasta este ştiinţa reconstituirii trecutului, având ca obiect descoperirea şi adunarea, ordonarea şi interpretarea vestigiilor materiale, a dovezilor activităţii umane, în general din trecutul omenirii.1

1

Atilla Lazlo, „Introducere în arheologie”, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2006, pag. 14-15

7

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Conservarea defineşte un număr de operaţiuni şi tehnici specifice de intervenţie asupra substanţei constructive, care împiedică şi previn degradarea. În cazul particular al unui imobil, conservarea este acea operaţiune menită să oprească avansarea unor procese de degradare şi să menţină starea actuală a imobilului. Articolul 4 al Cartei de la Veneţia spune că pentru conservarea monumentelor este esenţial ca acestea să fie întreţinute permanent.2 Conservare si restaurare arheologică. Potrivit lui Vasile Chirica,directorul Muzeului de Istorie a Moldovei, termenii se referă la intervenţiile asupra unui monument, vestigiu arheologic, constând în: documentarea, examinarea, stabilirea diagnosticului, alegerea şi aplicarea tratamentului şi stabilirea măsurilor prin care poate fi evitată deteriorarea în timp a obiectului.

Locul este “acel punct din spaţiu care are o anumită particularitate-topografică, geometrică, etc., sau o chintesenţă-o anumită semnificaţie. Semnificaţie care incumbă valoarea simbolică pe care locul respectiv o are pentru un individ sau pentru o colectivitate.”3 În viziunea lui Eliade, locul este acel spaţiu consacrat, atribuit de către om cu semnificaţii, şi diferenţiat faţă de spaţiul general. Este cosmosul creat în haos.4 Monumentul istoric este categoria centrală a teoriilor, doctrinelor şi reglementărilor juridice ale protecţiei patrimoniului cultural.5 Monumentul arheologic este reprezentat de vestigiile păstrate până astăzi ale creaţiei materiale a societăţilor vechi, rămăşiţe ale unei lumi îndepărtate, dispărute.6 Peisajul poate fi definit ca parte din natură care formează un ansamblu şi este cuprins dintr-o singură privire; privelişte; aspect propriu al unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu cei creaţi de om. „Peisajul desemnează o parte din teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani”.7 Situl arheologic desemnează acel loc în care se efectuează săpături arheologice în vederea descoperirii vestigiilor.8

2

Sergiu Nistor, teză de doctorat „Operaţiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al zonelor şi centrelor istorice”, pag. 48 3 Sandu, Alexandru, 1999 4 Mircea Eliade, „Sacrul şi Profanul”, Ed. Humanitas 1995 5 Sergiu Nistor, teză de doctorat „Operaţiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al zonelor şi centrelor istorice”, pag. 37 6 Atilla Lazlo, „Introducere în arheologie”, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2006, pag. 15-17 7 Legea nr. 451 din iulie 2002, pentru ratificarea Convenţiei Europene a Peisajului, adoptată la Florenţa 8 Dicționar explicativ al Limbii Române

8

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

CUPRINS: Cap. I SITUL ARHEOLOGIC, UN „SPATIU REDESCOPERIT” I.1 Despre arheologie şi disciplinele complementare Arheologia ocupă un rol foarte important în descoperirea şi înţelegerea evoluţiei umane, şi tocmai din acest motiv, siturile arheologice, adevărate fântâni de cunoaştere şi mărturii ale trecutului unei naţiuni ar trebui să beneficieze de atenţia şi grija cuvenite, dar în acelaşi timp să fie accesibile publicului, pentru ca acesta să ajungă să cunoască istoria.

De asemenea, arheologia se leagă cu alte discipline care se dovedesc a-i fi complementare în cercetarea care devine astfel mult mai complexă. „Arheologia împreună cu antropologia, în postura de discipline gemene ale ştiinţei omului, ar putea asigura baza necesară formulării unor legi valabile ale procesului istoric, rolul specific al arheologiei fiind acela de a testa sistemele compuse de către etnografi pe baza analizelor sincronice ale culturilor contemporane.”9 Este sugerat astfel, că fără aceste domenii, arheologia are un „handicap” de natură istorică, întrucât poate oferi numai elemente fragmentare ale civilizaţiei şi culturii sitului pe care îl studiază. Arheologia ţine de material, de obiecte durabile (in comparaţie cu celelalte aspecte de luat în calcul în cazul studiului unei civilizaţii), în timp ce etnologia se orientează către acele obiecte perisabile, realizate din materiale fibroase, cum ar fi haine, coşuri, garduri, capcane pentru vânat, etc.Acestea din urmă oferă informaţii valoroase şi de aceea nu trebuie uitate în cadrul strudiului.

Deloc de neglijat este gradul mare de fragmentare al „culturii materiale” 10 în cadrul arheologiei: orice sit arheologic în general este o frântură, o felie extrem de mică a ceea ce a existat înainte, oferind probabil între 1% şi 10% din situaţia iniţială, în timp ce restul a decăzut.

Acest aspect duce la o perspectivă reducţionistă care poate reprezenta o foarte mare problemă atunci când arheologii se referă la culturi preistorice. Spre deosebire de arheologie, antropologia conduce către un orizont de cunoaştere mai larg deoarece îşi îndreaptă atenţia către acele obiecte perisabile, după cum am menţionat anterior. Se dovedeşte a fi foarte utilă o cunoaştere a industriei fibroconstructive care dispune de o foarte mare diversitate formală şi funcţională, ca urmare a unei îndelungi evoluţii şi care în acelaşi timp are o caracteristică tehnologică aparte: este de cele mai multe ori produsă în principal cu mâinile libere, uneltele având un rol secundar.

Aceste obiecte sunt realizate prin îmbinarea elementelor fibroase siminlare sau diferite, folosind

9

Barbara McNairn, 1980, Nold Egenter- “HABITAT, ANTHROPOLOGY AND THE ANTHROPOLOGICAL DEFINITION OF THE MATERIAL CULTURE. On the way towards an anthropological prehistory” (traducere proprie) 10 Barbara McNairn, 1980, Nold Egenter- “HABITAT, ANTHROPOLOGY AND THE ANTHROPOLOGICAL DEFINITION OF THE MATERIAL CULTURE. On the way towards an anthropological prehistory”(traducere proprie)

9

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

o anumită metodă de fixare, care se regăseşte şi în cazul elementelor arhitecturale precum adăposturi, case, acoperişuri, etc.

Considerând că aceste obiecte şi tehnici sunt, din punct de vedere antropologic, înrădăcinate adânc în tradiţia constructivă, atunci etnologia (folclorul, istoria şi preistoria) capătă o foarte mare importanţă. Numeroase materiale sunt foarte puţin studiate, mai ales în relaţie cu domeniul cultelor şi religiilor, care pot oferii informaţii preţioase cu privire la fenomenul evoluţiei umane. Antropologia arhitecturală consideră aceste obiecte care ţin de cult şi religie, ca fiind demarcaţii primare ale „locului” în cadrul spaţiului. Prin „loc” se înţelege în contextul omului istoric religios, ca acel fragment din spaţiul general nediferenţiat, care capătă semnificaţie şi valoare. Din punct de vedere etnologic, putem studia aceste demarcaţii în contextul riturilor şi a cultelor pentru a reconstitui sensul lor în reţeaua complexă de funcţiuni socio-teritorialosemantice şi spaţio-simbolico-structurale.

Diferenţa esenţială dintre omul modern profan şi omul arhaic religios este un argument în favoarea considerării etnologiei şi a antropologiei ca discipline complementare arheologiei, întrucât omul modern şi-a desacralizat lumea pentru a-şi asuma o existenţă profană. Potrivit lui Eliade, „ajunge să constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice”11. Astfel, arheologia este, întradevăr elementul de bază, punctul de pornire al studiului civilizaţiilor arhaice, însă aceasta în sine nu este suficientă, întrucât omul şi-a schimbat profund modul de a percepe spaţiul, locul, casa. Această modificare face ca regulile după care omul contemporan îşi constituie existenţa, să nu fie aceleaşi cu cele ale omului arhaic, creator al actualelor vestigii.

Aşa cum arheologia are nevoie de antropologie, etnologie, etc., pentru a formula concluzii cât mai apropiate de realitate, pentru a explica situaţia timpului lor în adevărata complexitate, în aceeaşi măsură are nevoie de arhitectură pentru a o proteja, a o pune în valoare şi a-i asigura o exploatare sigură care să nu atenteze la integritatea siturilor arheologice. De aici vine dificultatea unei intervenţii arhitecturale în situri arheologice. Însă această intervenţie nu trebuie privită exclusiv ca o reverenţă profundă făcută vestigiilor existente, ci ca o actualizare a acestora, o metodă de a le introduce în contemporaneitate, de a le oferi prezentul şi viitorul când acestea rememorează trecutul. Ca şi în cazul monumentelor istorice construite în perioade mai apropiate de epoca contemporană, nu se caută o restaurare sau reconstrucţie a vestigiilor arhitecturale. Chiar dacă Ruskin şi Morris denunţă zădărnicia reconstruirii sau a copiei deoarece consideră că „ a vrea să restaurezi o clădire înseamnă a atenta la autenticitatea care îi constituie însuşi sensul”12 , ruinarea şi dezagregarea progresivă a monumentelor şi a vestigiilor poate fi întarziată prin consolidări şi intreţineri fie invizibile, fie intenţionat făcute vizibile, prin aspectul 11 12

Mircea Eliade, „Sacrul şi Profanul”, Ed. Humanitas 1995, pag. 15.

Francoise Choay, „Alegoria patrimoniului”, Ed. Simetria, 1998, pag. 113

10

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

adecvat timpului în care acestea se fac. Cu alte cuvinte, nu trebuie apelat la imitaţie care poate fi incorectă şi deci mincinoasă, ci orice intervenţie trebuie să fie o actualizare, o refolosire şi replasare în contextul intelectual şi social al epocii, căci „ a restaura un edificiu, înseamnă a-l readuce într-o stare completă care poate să nici nu fi existat la vreun moment dat”13.

I.2 Despre sit şi sit arheologic Pentru întocmirea proiectului ales, sunt relevanţi ambii termeni menţionaţi în titlu. Primul pentru că este vorba de un sit cu caracteristici geografice deosebite, cu o poziţie privilegiată care permite abordarea a două atitudini diferite faţă de oraş: fie orientare către acesta cu un element care poate deveni semnal (pe panta dinspre canal), fie o izolare faţă de acesta, prin dispunerea construcţiei pe panta opusă, cea în care sunt descoperite vestigiile. Iar al doilea termen, cel de „sit arheologic” este relevant datorită valorii incontestabile a construcţiilor rupestre prezente în acest deal.

Din punct de vedere istoric, situl a fost iniţial un fragment din teritoriu cu anumite semnificaţii, aflat la intersecţia dintre natură şi cultură, orientat mai mult spre partea naturală, intervenţia umană fiind discretă şi nedestructivă. Caracteristică a sitului în perioada modernă şi contemporană este prezenţa accentuată a activităţii umane în acest teritoriu.

Din punct de vedere al proiectării într-un sit anume, primul factor care inluenţează soluţia ulterioară este panta, principala caracteristică geografică şi geometrică a acestuia, iar din acest punct de vedere, siturile pot fi orizontale / aproape orizontale sau cu pantă semnificativă.

Situl orizontal oferă senzaţia unui plan neîntrerupt care se extinde până la orizont iar restricţiile de compoziţie nu provin din direcţia acestuia, ci din fundalul geografic sau vegetal aflat în imediata apropiere (dacă este cazul). Pe un sit plat, toate elementele au un aport vizual semnificativ prin însuşi prezenţa lor, dar şi prin relaţiile care se stabilesc între acestea întrucât fiecare poate căpăta valenţe sculpturale. Fiecare plan vertical stabilit aparţine formei proprii şi în acelaşi timp devine fundal pentru celelalte elemente din compoziţie, iar bolta cerului este elementul peisagistic dominant. Foarte important este aportul soarelui, prin efectele de umbră şi lumină pe care le determină, întrucât situl orizontal posedă o calitate peisageră oarecum neutră (orizontul este linia dominantă).

Situl pe un teren în pantă este caracterizat printr-un plan înclinat neîntrerupt, în care curbele de nivel sunt factori foarte importanţi în procesul de proiectare. Nu există suprafeţe orizontale de dimensiuni mari, acestea urmând a fi formate prin săpături şi umpluturi odată cu construcţia proiectului. Situl posedă o calitate peisageră dinamică şi este puternic orientat către o anumită privelişte. Acesta determină mai multe constrângeri decât în cazul sitului orizontal, dar în acelaşi timp oferă şi mai multe posibilităţi, stârnind mai mult imaginaţia celui care 13

Referinţă din Dictionnaire-ul lui Viollet-le-Duc, Francoise Choay, „Alegoria patrimoniului”, Ed. Simetria, 1998, pag. 114

11

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

proiectează. Intervenţia poate fi săpată în interiorul pantei, dând astfel impresia de armonie, naturalitate (face trimitere către peşteri, săpături naturale folosite de omul preistoric pe post de adăpost) şi echilibru, sau poate fi scoasă parţial (mai puţin sau mai mult) în consolă, sugerând un echilibru mai fragil, dar fiind în acelaşi timp semnal către împrejurimile pantei.

Acest ultim caz este reprezentativ pentru propriul proiect de diplomă, având în vedere că panta dealului în care au fost găsite vestigiile este foarte mare. Un aspect important al dealului de la Basarabi este faptul că poate fi lesne observat dinspre oraşul de care este separat prin canalul râului, oferind astfel ocazia realizării unui aparat de anunţare a comunităţii şi a vizitatorilor cu privire la existenţa unui muzeu în deal. Acest anunţ/ semnal este necesar, deoarece vestigiile se află pe partea opusă a dealului, existenţa lor fiind imperceptibilă dinspre oraş. Pot fi abordate astfel, ambele metode de intervenţie în deal în cadrul proiectului. Pentru panta orientată către oraş se mizează pe ideea de semnal, care poate deveni un adevărat „landmark” pentru localitate, iar pentru panta opusă, cea care ţine vestigiile, se poate opta pentru îngropare. Această îngropare nu are ca unic motiv realizarea unei intervenţii discrete care să se camufleze pentru a nu submina importanţa vestigiilor, ci poate fi percepută a o metodă de a face noul să rimeze cu vechiul prin metoda de inserţie în cadrul natural.

Ca urmare a urbanizării haotice prin care construcţiile sunt dispuse fără studii complete în cadrul unor situri, armonia naturală a peisajului a fost periclitată prin neluarea în calcul a unor elemente de compoziţie şi a unor relaţii cu împrejurimile. Probabil cel mai mare impact l-a avut standardizarea şi uniformizarea expresiei formale şi volumetrice a caselor, care nu mai este determinată de relaţia pe care acestea o au cu natura şi situl în care sunt amplasate, ci de raţiuni de comercializare. Casa devine astfel un bun de consum şi este influenţată puternic de domeniul marketingului, iar distrugerea sitului vine ca rezultat al conflictului dintre presiunile economicosociale şi constrângerile naturale ale locului. În acest contex a luat naştere sitologia, disciplina care se ocupă cu studiul ştiinţific al siturilor, a caracteristicilor topografice şi naturale care influenţează aşezarea construcţiilor. Însă situl arheologic prezintă o problematică diferită faţă de cea a siturilor. Rezultatele cercetării de tip arheologico-antropologico-etnic sunt expuse în apropierea sitului în care au fost descoperite şi se adresează în principal celor care percep peisajul prin ochii observatorului neavizat, ajutându-l să îşi formeze o imagine cât mai completă a sa, urmărind înţelegerea clară a legaturii dintre imagine şi fenomen. Situl arheologic încetează să mai fie un teritoriu descris şi înţeles prin simpla sa caracteristică geografică şi geometrică, ci capătă o puternică însuşire culturală şi simbolică ce îi generează caracterul. Semnificaţia acestuia vine din încărcătura istorică pe care o poartă şi o exprimă la distanţă de secole întregi, mărturie a umanităţii şi a trecerii timpului, dar şi din însuşi caracterul pe care îl avea la timpul utilizării sale. Acesta din urmă este cel mai dificil de perceput şi cel mai greu de exprimat odată descoperit, deoarece presupune o întoarcere în timp, care la distanţe foarte mari presupune răsturnarea principiilor 12

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

chiar de bază ale observatorului. În situl arheologic rezidă sacrul aşa cum este acesta descris de Mircea Eliade.14 I.3 Memoria unui sit arheologic Situl arheologic se referă la un spaţiu care a existat, a fost uitat, iar acum este redescoperit, este dezgropat din uitare, fie că este vorba de o piaţă, o clădire sau un ansamblu cu anumite caracteristici. Din acest punct de vedere, „spaţiul redescoperit […] este trecut şi viitor”15, fapt pe care îl sesizează şi Heidegger, care afirmă că fluxul timpului este ireversibil, dar că dimensiunile trecutului au totuşi o orientare spre viitor. În opinia sa, redescoperirea spaţiului trecutului, a memoriei, se îndreaptă spre viitor, ceea ce s-a întâmplat în trecut aparţine trecutului, însă memoria este a viitorului. 16 Şi Libeskind susţine această dualitate între trecut şi viitor şi atrage atenţia asupra faptului că trecutul poate fi uitat, dar odată redescoperit, acesta aparţine prezentului şi viitorului.

Teritoriul arheologiei se rezumă la redescoperirea laturii fizice a artefactelor sau siturilor istorice, însă memoria ţine şi de anumite aspecte intangibile, mai ales în cazul siturilor arheologice, care fac obiectul prezentului studiu. Caracterul unui spaţiu redescoperit nu se rezumă la conformarea geometrică a acestuia, ci include elemente de context istoric, social, cultural, climatic, etc. Memoria este întotdeauna afectivă, iar imaginile care o constituie sunt subiective, sunt fragmente complexe, influenţate de un număr foarte mare de factori diverşi, uneori chiar imperceptibili în mod conştient. Pentru a putea percepe spaţiul redescoperit în adevărata sa esenţă, acesta trebuie privit din prisma omului arhaic, trebuie ca observatorul să se transpună în vechiul sistem de reguli şi principii. Din acest motiv, arheologia are nevoie de antropologie si etnologie pentru a explica situl arheologic şi pentru a crea o imagine completă şi corectă a stării lucrurilor la momentul constituirii lor. Rememomararea unui spaţiu sau a unui eveniment nu se poate face pornind de la o bază incorectă.

Ca dovada a faptului că memoria nu ţine numai de aspectul fizic, geometric, amintesc de unul dintre cazurile speciale în care vizibilitatea arheologică nu reprezintă elementul principal, acela în care nu există vestigii ce pot fi localizate, iar dovezile materiale şi artefactele sunt aproape inexistente. Sau mai mult, fiind vorba despre un eveniment indepărtat în istorie, sau fiind localizat intr-o zonă nelocuită, nu se pot găsi repere în tradiţiile sau legendele zonei.

Câmpurile de bătălie reprezintă astfel un element aparte din punctul de vedere al studiului arheologic. Pe lângă valoarea lor evidentă pentru istoricii militari, a celor care analizează motivele adoptării unei anumite strategii în mişcarea trupelor, ele mai prezintă si spiritul special al locurilor în care “s-a făcut istoria”. Chiar dacă declararea acestora drept bunuri de patrimoniu 14

Ideea de sacru în sensul unui spatiu puternic individualizat şi cu atribuţii date de către utilizator, având o anumită semnificaţie pentru acesta.

15 Drd.arh. Maria Boştenaru Dan, „Argument 2/2010. Studii şi cercetări ştiinţifice de arhitectură şi urbanism. Valori de patrimoniu şi arhitectura contemporana”, 2010, pag. 23 16 Ibidem 14, pag. 25. „Descoperirea este a trecutului, iar redescoperirea a viitorului”.

13

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

şi introducerea în politicile de protecţie a monumentelor este relativ recentă, identificarea şi marcarea lor prin semne caracteristice sau monumente, datează încă din cele mai vechi timpuri, arătând astfel conştiinţa valorii lor ca locuri cu un anumit caracter.

I.4 Dimensiunea culturala a sitului arheologic Înfluenţa memoriei sitului arheologic se răsfrânge asupra dimensiunii culturale a acestuia, care are de asemenea o importanţă foarte mare. Sunt de menţionat cazurile oraşelor puternic arheologice a căror imagine este determinată de natura siturilor şi vestigiilor (Atena, Roma, etc.) şi a căror cultură contemporană este bazată pe aceste elemente. Au existat perioade întregi în istorie când aceste oraşe erau destinaţiile principale pentru cercetare şi întocmirea unor studii ce aveau ca subiect civilizaţiile antice. Imaginea lor în lume şi mai ales în sfera academică era şi este în continuare puternic influenţată, dacă nu chiar determinată de prezenţa acestor vestigii, care au avut dintotdeauna un efect de atracţie.

Drept exemplu, mă voi folosi de faza « antichizantă » a Quattrocento-ului când interesul pentru vestigiile trecutului se focalizează asupra edificiilor şi a operelor de artă produse de Antichitate, cu excluderea oricărei alte epoci. Acesta este momentul în care edificiile şi vestigiile antice devin obiecte ale reflecţiei şi contemplării, chiar dacă atitudinea fusese pregătită deja din Trecento. Antichitatea devine sfântă şi sacră în primul poem al lui Petrarca, Africa (1338), iar din acest moment, « pentru Petrarca şi cercul său de prieteni, edificiile antice capătă o valoare noua.

Ele sunt purtătoarele unei a doua medieri care o autentifică şi o confirmă pe aceea a cărţilor. Ele stau mărturie pentru realitatea unui trecut încheiat. Sunt smulse stăpânirii familiare şi banalizante a prezentului pentru a face să strălucească gloria secolelor care le edificaseră. Ele risipesc prin prezenţa lor rezonanţa legendară a textelor greceşti şi latine, iar această putere nu se manifestă nicăieri mai bine ca la Roma »17. Aşadar, odată cu indreptarea atenţiei către vestigiile existente sau descoperite în alte cazuri, oraşele respective capătă o nouă dimensiune şi odată cu aceasta, un alt statut. În cazul Romei, oameni de cultură precum Petrarca, medicul Giovanni Dondi, Fra Guglielmo de Cremona, Coluto Salutati, Leonardo Bruni, Poggio şi mulţi alţii au devenit interesaţi de vestigii şi implicit de oraş, care a devenit astfel un centru cultural foarte important al vremii. Chiar şi în prezent, existenţa acestor vestigii face ca oraşe ca Roma şi mai ales Atena să fie puncte de atracţie pentru turişti.

I.5 Influenţa peisajului şi metode de intervenţie în acesta Întrucât vestigiile arheologice de multe ori se află într-un cadru natural ( inclusiv cele studiate în cadrul proiectului de diplomă), consider că este relevantă o explicare a termenului de „peisaj” şi a ceea ce presupune şi transmite o intervenţie arhitecturală. Caracterul acestuia îl constatăm în urma analizei naturii ca model de echilibru, punând în evidentă armonie elementele sale geografice, vegetale, biologice, etc. Fiecare dintre aceste elemente naturale dau caracterul 17

Francoise Choay, „Alegoria patrimoniului”, Ed. Simetria, 1998, pag. 31

14

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

distinctiv al fiecărui peisaj, care este de asemenea influenţat de momentul zilei şi deci de lumina care îl scaldă. Se urmăreşte întotdeauna o îmbunătăţire a peisajului prin arhitectură, care este percepută de către om prin prisma utilizării, acesta devenind astfel tentat să introducă în peisaj elemente care alterează imaginea iniţială. Din acest motiv, este absolut necesar ca omul să înţeleagă caracteristicile fizice şi natura sitului înainte de realizarea proiectului. Este de datoria arhitectului să identifice adevăratul potenţial al peisajului şi metodele adecvate de folosire a acestuia, pentru a putea alege varianta cea mai bună. De asemenea, funcţiunile propuse trebuie să fie corelate cu caracteristicile cadrului, iar proiectul rezultat să creeze un peisaj modificat în armonie funcţională şi vizuală cu mediul.18 Însă armonia nu presupune mascare, camuflare, ci se poate obţine armonie şi prin contrast, atunci când natura şi elementul antropic se pun în valoare reciproc, rezultând o imagine echilibrată (exemplu: Casa de la cascadă, a lui FLW). Acest echilibru prin contrast îl urmaresc în cazul pantei dinspre oraş a dealului de la Basarabi, unde elementul arhitectural va avea valoare de semnal.

Din punct de vedere al intervenţiei într-un peisaj prin modificarea structurii sale primordiale, trebuie întâi să cunoaştem elementele care îl alcătuiesc, şi care pot fi “majore sau minore” după cum precizează John Ormsbee Simonds. Există forme, trăsături şi forţe majore ale peisajului natural pe care le putem schimba numai foarte puţin sau chiar deloc şi de aceea trebuie să le acceptăm şi să ne adaptăm. Acestea sunt constituite de forme majore precum lanţurile muntoase, văile râurilor, câmpiile de coastă, lacurile, oceanele, etc., precum şi de trăsături ca precipitaţiile, gerul, ceaţa, dar şi gravitaţia, vânturile, eroziunea, descărcările electrice etc. Astfel putem încerca să ne folosim de aceste elemente, analizându-le pentru a determina potenţialul pentru arhitectură şi pentru a proiecta în armonie cu acestea. Dar există şi elemente ale peisajul care se pot modifica. Aceastea sunt elementele minore si reprezintă dealurile, pădurile, cursurile de apă, mlaştini etc. 19 Astfel, în demersul de amenajare a peisajul putem opta pentru unul din cele patru modalităţi de acțiune: conservare, accentuare, alterare, distrugere.

I.6 Etape în cercetarea siturilor arheologice20 Este necesară enumerarea şi descrierea etapelor parcurse pentru deschiderea şi cercetarea unui sit arheologic, elaborându-le pe acelea care prezintă importanţa din punctul de vedere al unui asemenea studiu. Această etapizare a procesului de cercetare arheologică evidenţiază faptul că o bună parte din activităţile premergătoare deschiderii săpăturii, cât şi ulterioare acestui proces, se află în strânsă legătură cu zona de studiu. Astfel, locul de săpătură din care se extrag artefactele şi se scot la iveală vestigiile, este parte integrantă a peisajului.

Evaluarea teoretică - sau evaluarea de birou, prin cercetarea în documente scrise sau lucrări de specialitate care fac referire la zona supusă studiului.

18

Simonds, John Ormsbee –“ Arhitectura peisajului”, Editura Tehnică, București 1967 Simonds, John Ormsbee –“ Arhitectura peisajului”, Editura Tehnică, București 1967 20 Clasificare conform http://www.cimec.ro/Arheologie/arh-standarde/04-PROCEDURI.pdf 19

15

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Evaluarea pe teren – Periegeza si diagnoza. Periegeza reprezintă una dintre modurile principale prin care sa face estimarea potenţialului arheologic al unei zone, independent, sau ca urmare a concluziilor studiului bibliografic. Astfel, privind din punctul de vedere al elementelor care ajută la formarea concluziilor, această metodă de studiu în teren se bazează pe mai multe surse care pot fi analizate la fata locului:21 A. Materialul arheologic: descoperit fie prin procedeul analtic al periegezei, fie prin adunarea acestuia din diverse muzee locale care nu pot oferi informaţii asupra originii sale, fie artefacte descoperite întâmplător de localnici.

B. Studiul peisajului: Analizarea transformărilor survenite asupra diverselor elemente de peisaj care pot indica modificări antropice vechi, condiţii care au dus la strămutarea populaţiei locuitoare, ori elemente care în altă conjunctură istorică puteau servi comunităţii umane locale.

C. Sursele orale: Elemente care ţin de memoria colectivă locală, aparţinând tradiţiei sau folclorului din zonă şi care au la bază întâmplări confirmate istoric, sau pur şi simplu legende locale al căror fundament este susţinut de studiul teoretic.

D. Cunostinţele localnicilor: Puncte de interes (artefacte sau vestigii) care pot fi indicate de cei care trăiesc în zonă dar a căror origine s-a pierdut sau care au aparţinut unei alte populatii.

Săpătura arheologică propriu-zisă, intrând sub incidenţa regulamentelor specifice, a codului deontologic şi a legislatiei în vigoare privind acest tip de cercetare.

Supravegherea arheologică Inregistrarea datelor arheologice – catalogarea şi clasificarea artefactelor cât şi a concluziilor trase in situ.

Prelucrarea datelor arheologice, colectarea, documentarea, cercetarea şi restaurarea eventualelor artefacte.

Concluzii Arheologia este o disciplină care vizează în mod direct omul şi evoluţia sa, iar siturile arheologice, care sunt suportul material al acestui domeniu, ar trebui întotdeauna să fie accesibile tuturor celor vizaţi, fără a compromite, însă, integritatea vestigiilor. De asemenea, prezenţa acestor situri arheologice au ca efect îmbogăţirea culturală a oraşului sau teritoriului în care sunt plasate şi atrag întotdeauna public, ceea ce poate duce la dezvoltarea zonei (efect ce ar fi binevenit în cazul Basarabi-Murfatlar). Aceasta este provocarea lucrarii personale de diplomă: să 21

David Bradley ,“An Archaeology of Natural Places”, Routledge, Londra, 2002

16

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

facilitez exploatarea turistică a sitului arheologic de la Basarabi şi în acelaşi timp să asigur o intervenţie arhitecturală subtilă, care să nu submineze importanţa vestigiilor creştine.

Cap. II PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA UNUI SIT ARHEOLOGIC În acest capitol voi prezenta, fără a intra în detalii care probabil ţin de domeniul restaurării, factorii care influenţează integritatea siturilor arheologice şi a artefactelor prezente aici şi care trebuie controlaţi atunci când se construieşte pentru a proteja.

II.1 Motivaţia conservării Obiectul conservării istorice îl face informaţia pe care o poartă elementul de conservat, care se materializează fie prin elemente măsurabile precum configuraţie, ansamblu, detaliu, fie prin aspecte necuantificabile precum expresia, semnificaţia, individualitatea, valoarea culturală, etc. Însă trebuie avut în vedere faptul că restaurarea „trebuie să vizeze restabilirea unităţii potenţiale a operei de artă, în măsura în care acest lucru este posibil, fără a comite un fals artistic sau un fals istoric şi fără a înlătura urmele trecerii operei de artă prin timp”22.

Este astfel necesar a se face diferenţa între restaurare şi pastişa care reconstituie imaginea pe un suport de substanţă (suportul concert al informaţiei) nou. Substanţa construcţiei istorice este conservată în măsura în care este posibil prin procesul de conservare, care reprezintă un gest de opunere trecerii timpului şi parcursului natural al monumentelor (nu sunt construite cu intenţia de a rezista foarte mult în timp). În cazul sitului de la Basarabi, această opunere trecerii timpului se dovedeşte a fi extrem de dificilă, întrucât ansamblul nu a fost ridicat cu intenţia de a rezista veacurilor. Roca moale şi fragilă constituie o provocare pentru restaurare atât din cauza naturii materialului cât şi rapidităţii cu care se degradează în aer liber (se crede că însuşi ansamblul a fost utilizat nu mai mult de două secole, după care a fost abandonat).

II.2 Modul de conservare Intervenţia de conservare constituie în sine o pierdere de informaţii, nu se poate face niciodată fără urmări negative din acest punct de vedere, şi de aceea trebuie ca această operaţiune să fie făcută numai atunci când este absolut necesar pentru supravieţuirea obiectului. Aceasta trebuie să fie minimă, ceea ce exclude cosmetizarea, şi în acelaşi timp discretă dar sinceră, căci ceea ce aparţine intervenţiei nu trebuie confundat cu piesele originale.

Din punct de vedere al abordării în cadrul proiectului de conservare, clădirea este privită ca un „organism unic, care are particularităţi, care trebuie cunoscut şi tratat ca un caz individual”23, astfel încât aceasta beneficiază de o anamneză, un diagnostic şi un tratament 22

Cesare Brandi – „Teoria restaurării”, Bucureşti, Ed. Meridiane, pag 38-39.

Opreanu, Mihai - “SUPRAFEŢE ARHITECTURALE ÎN TIMP ŞI LUMINĂ. O perspectivă ecologică în analiza siturilor istorice” ediţia a2a, Ed. Universitară Ion Mincu, 2010, pag. 18 23

17

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

adaptat la cazul său particular. Nu există reţete cu privire la ce şi cum se restaurează în procesul de conservare.

Anamneza presupune investigaţii profunde şi complete, cu o interpretare corectă a rezultatelor investigaţiei.

Diagnosticul corect presupune cunoaştere, experienţă şi intuiţie, şi constă nu numai în cunoaşterea simptomelor, ci şi a cauzelor stării actuale.

Tratamentul este scopul final al tuturor cercetărilor anterioare.

II.3 Cauzele posibile ale degradărilor şi alterărilor II.3.1 Factori fizici şi climatici Domeniul expertizei de fizică a construcţiilor este acela al fenomenelor de patologie nestructurală, care nu pot fi separate însă de cele structurale, deoarece o înţelegere în ansamblu este necesară. Factorii de mediu climatic se referă la aspecte ale climatului exterior şi ale celui interior.

Climatul exterior include factorii astronomici, meteorologici şi geografici regionali, care se determină studiind următoarele: a. b. c. d. e.

Harta vânturilor Durata de însorire Fluxul global de energie solară pe suprafeţe cu diferite orientări Precipitaţii Valori termice: maximele absolute, mediile maximelor, mediile triorare, mediile minimelor şi minimele absolute f. Valorile umidităţii relative g. Variaţiile cotidiene, sezoniere şi anuale Climatul interior este determinat de intercondiţionările dintre factorii exteriori, intervenţiile umane şi construcţie. Este caracterizat prin: a. Valori de temperatură b. Umiditatea relativă c. Mişcarea aerului Aceşti factori pot fi nocivi în anumite situaţii, însă nu ne putem opune total acestora, ci doar să încercăm să înţelegem modul în care acţionează şi cauzele dezechilibrelor, dacă este cazul. Se recurge astfel la un control al acestora, în vederea încetinirii efectelor distructive pe care le au asupra ruinelor sau a artefactelor care studiate. Pentru a realiza acest control, este necesară şi cunoaşterea caracteristicilor edificiului.

18

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

II.3.2 Caracteristicile edificiului şi ale anvelopantei Modul de comportare al acestora la acţiunea diverşilor factori de mediu intern sau extern, este important, întrucât reprezintă materializarea efectelor lor asupra construcţiei. Se acordă atenţie următoarelor aspecte: a. b. c. d. e. f. g. h. i.

Natura materialelor Provenienţa materialelor Punţile termice Difuzia vaporilor Masa specifică Conductivitatea termică Căldura specifică Permeabilitatea la vapori Porozitatea II.3.3 Factori chimici

Aceştia sunt constituiţi de săruri cristaline prezente în componentele construcţiilor sau în sol, apă etc. şi pot duce la destructurări sau degradări considerabile. Au ca efect sulfatarea (transformarea carbinatului de calciu în gips care este mult mai sensibil la apă şi care are proprietăţi mecanice mult mai slabe) , destructurarea materialelor poroase, dezagregări pulverulente sau granulare, dezagregări alveolare, efritare, dezagregare în cruste, solzi sau plăci, etc. Dintre factorii chimici menţionez urmăroarele: a. Nitraţii care provin din descompunerea materialelor organice sau din fertilizanţi artificiali folosiţi în agricultură. b. Carbonaţii proveniţi din procesele biologice interioare (respiraţia vieţuitoarelor, a plantelor) c. Clorurile şi Oxalaţii d. Sulfaţii proveniţi din arderea combustibililor fosili care în combinaţie cu apa din atmosferă creează acidul sulfuric, puternic coroziv. Aşadar, nivelul traficului şi a poluării în zonă trebuie să facă obiectul unui studiu profund. Pentru zona Basarabi, un factor important îl reprezintă depozitul de gunoi din apropiere.

II.3.4 Factori biologici Proliferările biologice nocive, atât pentru oameni , cât şi pentru componentele construcţiei, sunt favorizate de condiţii de mediu necorespunzătoare, inslaubre, precum umiditatea ridicată în mod constant, ventilaţia redusă, absenţa luminii naturale. Acestea duc la dezvoltarea algelor şi bacteriilor. Un tratament care să înlăture elementele biologice se dovedeşte

19

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

a fi doar o măsură de urgenţă, în condiţiile în care măsura corectă este aceea de a regla factorii fizici şi climatici care duc la formarea organismelor nocive.

Cap. III ARHITECTURA SUBTERANĂ III.1 Etape istorice în percepţia şi utilizarea subteranului III.1.1 Adăpost Chiar dacă originile arhitecturii se leagă de originile subteranului, grota nu poate fi privită ca un gest de arhitectură în sensul de creare propriu-zisă a spaţiului, ci de o apropriere a acestuia.

Este vorba de actul locuirii fără ca acesta să fie precedat de actul zidirii.

Nu numai că acesta a fost primul mod de utilizare a spaţiului subteran, ci a fost şi primul spaţiu de orice tip, investit de către om. Accidentele în terenul natural erau percepute ca posibilitate de adăpostire împotriva condiţiilor meteorologice nefavorabile, a animalelor sau a triburilor ostile. Însă omul primitiv nu săpa, ci utiliza numai ce era gata săpat de către natură.

Grota primitivă a permis dezvoltarea civilizaţiei24 fără ca aceasta să fie un spaţiu în principal antropizat, ci dimpotrivă, fiind un element natural bine delimitat.

Ulterior aproprierii spaţiilor subterane, apare obiceiul de a săpa în pământ în vederea stabilirii aici. Arhitectura vernaculară din China oferă exemple valoroase de locuire subterană, prin regiuni întregi cu sate scufundate în roca moale, organizate în jurul unei curţi centrale neacoperite, care deserveşte locuinţele dispuse perimetral. Ulterior perioadei pre-neolitice, locuinţa de mută în suprateran, în timp ce subteranul devine spaţiu dedicat în principal funcţiunii funerare.

III.1.2 Spaţiu sacru În mitologia greacă, tărâmul subteran nu este nicidecum descris precum infernul creştinătăţii (loc al pedepsei), ci este un spaţiu de odihnă a sufletelor morţilor, în care regulile lumii supraterane sunt răsturnate, imposibilul devine posibil şi reperele nu mai au aceleaşi atribute. Tipologiile naturale de răspunsuri la stimuli se inversează, deoarece simţurile suferă o mutaţie.

Civilizaţia egipteană, din punct de vedere al construcţiei de temple, a exploatat falezele pentru a amenaja sanctuare dedicate divinităţilor şi întrupării lor pe pământ , faraonilor. Spaţiul scobit asigura o protecţie fizică şi simbolică, potrivită sanctuarelor ce făceau parte din aşezările funerare sau din temple, iar accesul le era marcat prin intermediul colonadelor şi statuilor monumentale.

24

Ioan, Augustin,“Khora.Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre filosofie şi arhitectură” Bucureşti, Paideia, 1998

20

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

În cultura scandivană, peştera, scobitura în pământ, are un rol foarte important, acela de a asigura accesul către lumea de sub. În cazul acesta, se regăseşte dualitatea spaţiului subteran, care este divizat în categorii, în funcţie de sufletele morţilor: cei buni au parte de fericire paradisiacă, iar cei răi de teroare. Cei morţi se reîntorc în pântecul umed al Pământului, îmbarcându-se într-o călătorie peste mări. În America Centrală , centrul pământului este stăpânit de către Quetzacoatl, zeul soare, Şarpele cu pene, iar cele trei regiuni cosmice (cerul, pământul şi subpămîntul) sunt conectate prin axele Pământului, simbolizate de trei stâlpi pe care se află încolăcit câte un şarpe. În interiorul pământului, soarele nu apune.

La micenieni mormintele reprezintă legătura cu divinitatea. Intrarea în mormânt se face printr-un coridor, care poartă denumirea de “dromos”. Mormintele sunt sub formă de “tholos”, iar acoperişul este format din blocuri de piatră, aşezate concentric. Cel mai cunoscut mormânt este cel al lui Atreus. În lumea creştină, săparea unei grote se face în căutarea unui spaţiu al recluziunii şi al regăsirii sacrului. Subteranul oferă izolare, austeritate, desprindere de lume, iar uneori (cazul catacombelor Romei) refugiu care permite practicarea propriei religii. Catacombele Romei reunesc funcţional refugiul, rugăciunea şi moartea . Plecând de la vaste canale de scurgere a apei, de la cariere de extracţie, ele devin în timp cimitire, spaţii de adunare şi cult ale creştinătăţii, locuri ale martirajului şi prigoanei. În Turcia, Cappadocia, se păstrează o reţea de aşezări săpate în roca moale din interiorul unui masiv vulcanic erodat. Locuite la origini de către călugări, aceste labirinte constituite din juxtapuneri de spaţii, care ajung în unele cazuri şi la opt niveluri, închid la interior biserici, locuinţe, cisterne, mori, etc.

Oraşul antic Petra, fondat în sec. VI i.e.n., dezvolta de asemenea, ideea unui microurbanism precoce. Vast ansamblu funerar,oraş al morţilor alcătuit din morminte regale, temple, sanctuare, este săpat într-o gresie friabilă cu o stratigrafie bogată în culori.

III.1.3 Sursă de material de construcţie-Cariera Deşi un spaţiu antropic prin excelenţă, destinaţia carierei de piatră este pur funcţională, iar monumentalul rezultă din amfiteatrul creat iniţial doar din raţiuni tehnice. Spre deosebire de spaţiul grotei sau al criptei, excavaţiile nu implică închiderea şi întunericul. Rolul carierei de piatră este de a facilita descoperirea, de a îndepărta pământul pentru a tăia prin sedimentele care alcătuiesc relieful. Decuparea dată de cariera de piatră lasă lumina să intre în subteran.

Există numeroase exemplele de cariere care şi-au schimbat funcţiunea de-a lungul timpului, dar poate că cel mai reprezentativ este cel al catacombelor Parisului. Acestea măsoară aproximativ 300 km în lungime şi constituie astăzi un element foarte atractiv . La origine, ele au 21

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

luat naştere din nevoia de materie primă a regalităţii pentru construcţia de reşedinţe şi spitale, în contextul unei tendinţe de extindere a oraşului. Pentru o perioadă acestea au fost uitate, iar atenţia a fost îndreptată din nou asupra lor atunci când au devenit un real pericol din cauza multiplelor surpări. Astfel, ia fiinţă Inspecţia Generală a Catacombelor în 1776, care timp de 200 de ani s-a ocupat de clasificarea, consolidarea şi restaurarea acestora.

De asemenea, situl de la Basarabi reprezintă un astfel de exemplu. Numele localităţii “Valul lui Traian”25, care se află în imediata vecinătate a Constanţei, provine de la numele unui val de pământ ce traversează Dobrogea de la Dunăre la Marea Neagră. Scopul acestui val - care a fost construit în secolul al X-lea- era de a stopa invaziile din nord şi funcţiona ca şi graniţă fortificată, asemănător limesurilor romane. Însă acesta nu este singurul val construit în zona cea mai îngustă dintre Dunăre şi Mare (intre Axiopolis-Cernavodă şi Constanteia-Constanţa), ci face parte dintr-o succesiune de trei astfel de valuri. Ultimul dintre acestea este cunoscut de către arheologi sub numele de “Valul de piatră”, iar pentru construirea acestuia s-au deschis numeroase cariere de-a lungul văii Carasu.

Pe teritoriul actualei localităţi Basarabi-Murfatlar nu s-a găsit calcar exploatabil, însă creta naturală, fragilă şi uşor de exploatat din care erau constituite dealurile din zonă, a facilitat exploatarea şi astfel s-a deschis cariera, spre ultimul sfert al secolului X.26

În 1957, în cursul lucrărilor de exploatare, a fost decoperit un lăcaş de cult săpat în stancă. În urma cercetărilor arheologice ce au urmat, a fost descoperit un întreg ansamblu religios, alcătuit din câteva bisericuţe, cavouri şi galerii ramificate.

25

Imagine: Reconstituiri ale valurilor dobrogene. De-a lungului Valului de Piatra (jos-stanga şi dreapta) se aflau câteva castre de pământ şi lemn, foarte puţin cercetate, unde locuiau ţăranii-grăniceri(reconstituire făcută pe baza discuţiilor cu arheologul Petre Diaconu). Sursa: http://art-historia.blogspot.com/2008/12/cariera-de-creta-

de-la-basarabi.html 26

Imagine: Cariera de cretă Basarabi. Sursă:http://www.panoramio.com/photo/48324314?comment_page=1

22

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.1.4 Container Subteranul oferă un mediu controlat, cu o temperatură şi o umiditate aproape mereu constante, ceea ce până la începutul secolului XX (când G E a produs primul frigider de uz casnic) a făcut ca acesta să constituie cel mai bun mod de a păstra proviziile. Romanii s-au folosit de această proprietate pentru a construi mari depozite sub pământ. Aceste construcţii, denumite criptoportice, erau construite după un plan în formă de potcoavă şi serveau în acelaşi timp şi celebrării ritualurilor legate de zeii cetăţii. Construcţii îngropate de dimensiunei impresionante sunt şi rezervoarele de apă. Cisterna aflată la Istanbul sub Hagia Sofia, menită să stocheze apă potabilă pentru întreg cartierul din jur, uimeşte prin calitatea spaţiului interior.

III.1.5 Secolele XVII-XVIII- Epoca mineritului, subteranul respingător În secolele XVII-XVIII, subteranul capătă semnificații negative, întrucât omul își schimbă atitudinea de la cea in care se folosește de acesta prin intervenții blânde pentru a obține confort, la cea în care incearcă să cucerească părțile cele mai ostile ale subteranului, prin minerit.

Deja omul nu mai dialoghează cu subteranul ci îl percepe ca pe un element periculos, ostil si mizer, în principal din cauza condițiilor nepotrivite din punct de vedere al salubrității și al igienei în care s-au făcut exploatările miniere.

III.1.6 Direcţie de dezvoltare pentru satisfacerea nevoilor curente în epoca modernă Odată cu tendinţa de dezvoltare rapidă a oraşelor, au apărut viziuni utopice asupra configurării spaţiului subteran, fie din perspectivă tehnico –utilitară fie din perspectiva spaţiului urban, ca un mod de recuperare a acestuia, însă cea mai mare parte dintre aceste viziuni , utopice fiind, au întalnit impedimente fie legislative, fie de natură tehnică, realizându-se in final, doar cele de interes major (precum Eurotunelul). Arhitectul parizian Edouard Utudjan, la începutul anilor 1930, considera popularea subsolului ca fiind absolut necesară pentru ca orașul să se poată dezvolta. El afirma în contextul anilor 1950, când orașul este nevoit să asimileze densificarea țesutului urban şi a traficului motorizat, că ”putem să ne gândim să remodelăm orașele istorice pentru a le da un aer nou,dar nam constata decât că problemele rămân aceleaşi. Nu ne rămâne decât subsolul și acolo se află 23

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

una din șansele orașului de mâine”27. Acesta nu propune simple tuneluri sau spații austere strict funcționale, ci se referă la construirea unor adevărate spații publice subterane. În prezent, oraşul este suprateran şi se dezvoltă pe înălţime,subteranul apărând ca un spaţiu secundar. Acesta este subordonat şi monoton, alcătuit din întreaga serie de spaţii tehnice (reţele de instalaţii, tuneluri de metrou, subsoluri tehnice) sau de parcaje subterane şi alte amenajări menite să faciliteze tranzitul( pasaje de traversare subterane, staţii de metrou). Oraşul modern are nevoie de “spaţii nevăzute”. După cum gunoaiele nu se scot în stradă, nici funcţiunile anexe ca depozitele, sălile de maşini, sistemele de canalizare și unele reţele de transport, nu se construiesc în mod uzual la suprafață. Această ”ascundere” se face deoarece oraşul modern, postmodern şi cel contemporan, au nevoie de loc pentru clădirile sale şi spaţiul urban. Acesta își expune partea plăcută către suprateran, păstrând în subteran fața care trebuie să rămână nevăzută.

Un aspect pozitiv al spațiului subteran în contemporaneitate este libertatea volumetrică pe care o oferă, în comparație cu mediul suprateran, unde arhitectul este îngrădit de necesitatea de a respecta norme cu privire la înaltimi, volume, distanțe, etc.

Integrarea în sit reprezintă un alt atu al subteranului. În centrele urbane aglomerate cu fronturi valoroase şi perspective interesante, un spaţiu îngropat poate fi o rezolvare elegantă a unei clădiri cu un volum şi o suprafaţă desfăşurată mari, care nu trebuie să fie un obstacol vizual în percepţia urbană. Un asemenea exemplu reuşit este atelierul Brâncuşi de la Paris28 – deşi cuprinde spaţii pe mai multe niveluri, este practic un volum parter de la nivelul străzii, lăsând percepţia urbană nealterată.

Dezavantajul în cazul construirii în subteran este legat de individualizare şi repere, care sunt problematice, ele fiind mult mai uşor de realizat deasupra pământului. Stabilirea acestora este dificilă în cazul spaţiului subteran, fiind necesară căutarea de alte elemente care să faciliteze orientarea în spațiu. De asemenea, factorii psihologici și culturali, dar și incompatibilitatea cu spaţiile de învăţare, cu spaţiile plantate, sau cu cele pentru sănătate, duc la o mai dificilă populare a subteranului, întărită de restricțiile tehnice și psihologice, care provin din lipsa ventilației, iluminării naturale și din alte asptecte sanitare. Cu toate acestea, se atribuie subteranului cele mai variate funcţiuni care nu presupun doar utilizarea pasageră, dar care ţin totuşi de o utilizare de scurtă durată, precum muzeele. Acest program este compatibil cu spaţiul subteran deoarece îl speculează foarte bine, valorificându-i toate atributele. Se creează adevărate scenografii prin modul de utilizare şi manipulare a luminii şi a materialelor şi prin ceea ce este făcut vizibil prin legăturile controlate cu suprateranul. Acest aspect va fi dezvoltat pe larg în capitolul „Influenţa subteranului asupra psihicului uman”.

27

Utudjan, Edouard – “ Architecture et urbanisme sousterrain”, Paris, Sabine Barles Presses, 1995 Imagine: Atelierul Brâncuşi din Paris. Sursă: http://architecture.about.com/od/findphotos/ig/Renzo-PianoPhotos/Atelier-Brancusi.htm 28

24

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.2 Subteranul arheologic. Uitare şi redescoperire Situl arheologic, descoperit adesea printr-un accident, este însăşi memoria unui spaţiu odată antropizat, locuit, care cu trecerea timpului se retrage în uitare, către interiorul pământului. În acest caz, pământul este factor protector şi de conservare, dar şi revelator, prin deschiderea subteranului către suprafaţă în timpul excavării. Prin această trecere a arhitecturii de la suprateran în subteran se stabileşte o legătură strânsă cu pământul. Deşi arhitectura îşi pierde funcţiunea şi este uitată, aceasta renaşte sub forma vestigiilor cărora le este oferit prezentul prin studierea şi expunerea lor.

III.3 Influenţa subteranului asupra psihicului uman.

Construirea în subteran presupune crearea unui spaţiu difuz pe toate direcţiile, întrucât acum nu mai poate fi vorba de o relaţionare cu peisajul prin direcţionarea utilizatorului către anumite puncte din mediu exterior, fie acestea favorabile sau nefavorabile. Marca definitorie a spaţiilor subterane o constituie lipsa faţadei, cea care face legătura dintre mediul interior şi cel exterior şi care la suprateran este adesea realizată din materiale uşoare, permisive, care pot da senzaţia unei limite mai puţin drastice între interior şi exterior. În cazul subteranului avem de-a face cu materialul greu, cel mai adesea betonul, care separă spaţiul săpat de restul masei de pământ. Exteriorul nu mai este constituit de aer, ci este înlocuit de sol, şi deci nu se mai caută o „invitare” a exteriorului la interior, o intrepătrundere între acestea două, ci se urmăreşte separarea clară a lor. Însă în cazul proiectului de la Basarabi, poate că ar fi favorabilă o schimbare de atitudine, prin găsirea unei metode prin care creta- din care este constituit dealul-să devină exponată către interior. O relaţie atipică de transparenţă şi comunicare între cele două medii ar putea constitui un principiu de urmat în cadrul proiectului, materializat prin mici spărturi în linia de demarcaţie dintre deal şi muzeu, mici ferestre (la propriu şi la figurat) care să spună povestea dealului. Creta este materialul din care estte constituit şi în care este săpat ansamblul rupestru şi de aceea ar trebui să facă parte şi din noul muzeu.

III.3.1 Lumină În geneză, elementul fundamental în construcţia şi dezvăluirea acestei lumi este lumina.

Separarea luminii de întuneric în a doua zi a creaţiei a condus la naşterea unei dualităţi pe care lumea creştina a exploatat-o și o exploatează încă. Rolul fundamental pe care lumina îl joacă prin prezenţa sa fizică şi simbolistică în cultura creştină şi în edificare în general, poate fi exprimat prin citatul: "tot ceea ce percepem stă sub semnul luminii iar absenţa ei generează orbire".29 Lumina se pliază pe formă, pe care o dezvăluie atât în interior , cât şi în exterior, şi este unul dintre factorii fundamentali pe care trebuie să îi avem în vedere încă de la primele linii ale 29

Mălina Conţu, Revista Arhitext

25

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

actului de creaţie. În funcție de suprafaţă, lumina poate crea diverse efecte, fiind capabilă să se reflecte sau să se refracte diferit pe lemn, sticlă, piatră, apă, vegetaţie, etc.

Acest element este foarte important în subteran, întrucât are rolul de a ghida, de a manipula spaţiul şi pe utilizator, creând efecte variate. Lumina capătă materialitate, devine ea însăşi un element de construcţie prin fluiditatea cu care intră prin fante şi luminatoare, mai ales dacă suprafeţele de închidere nu sunt reflectante.. În acelaşi timp, lumina în subteran poate induce utilizatorul în eroare, întrucât cea artificială se suprapune luminii naturale, devenind dificilă distincţia între cele două. Percepţia maselor şi a volumelor este influenţată de lumină, culorile sunt modificate, iar texturile suprafeţelor pot fi făcute să pară altceva, prin felul în care sunt scăldate de lumină. Aşadar, subteranul este de natură să pună în confuzie percepţia “calibrată” la exterior. Diversele proprietăţi ale luminii influenţează in mod diferit spaţiul.

III.3.1.1 Generarea contrastelor și tipurile de spații obţinute Trebuie avut în vedere faptul că acest contrast al iluminării, al strălucirii și al culorilor este convenabil sau necesar în multe cazuri, pentru a îmbunătăţii percepţia ambientelor sau a obiectelor. Contrastul obligă ochiul uman să focalizeze privirea pentru a nu pierde detaliile, astfel încât percepția se îmbunătăţeşte odată cu creșterea niveului de iluminare dar și al contrastului. Această caracteristică a funcționării ochiului uman se poate folosii și manipula, în așa fel încât un spațiu să devină „volum curat şi gol”30, în care convine să obţinem o percepţie globală, fără a se putea determina dimensiunile și limitele reale ale acestuia (se obţine prin iluminare globală). Spaţiul devine „inexistent” ,se percep doar obiectele interioare cu poziţia, distanţa, dimensiunile, culorile, forma sau texturile lor, restul fiind imperceptibil.

Conceptul de spaţiu ca „volum definit și închis”31 se referă la acel spaţiu în care convine perceperea clară a paramentelor, a poziției limitelor, texturilor și dimensiunilor lor, acest lucru obţinându-se utilizând o lumină direcţionată sau razantă. Oricare din caracteristicile obiectelor poate fi modificată intenționat, folosind lumină direcționată și contrastantă.

Lumina solară accentuează identitatea unui loc săpat, iar aceasta venind întotdeauna de sus, devine element de compoziţie arhitecturală a spaţiului, precum pereţii şi pardoseala, şi poartă cu sine legătura dintre medii şi legătura cu sacrul. Raportarea la vertical, îi confirmă subteranului statutul său de „spaţiu arhitectural”..

Arhitectura subterană operează cu sisteme de iluminare prin învelitoare, arhitectul este obligat să înceapă proiectarea de la această a cincea faţadă şi este nevoie să știe ce efecte, atât luminice cât și formale, doreşte să obţină la interior. În funcţie de soluţia aleasă, aceasta poate avea un impact mai mic sau mai mare la exterior.Oricare din caracteristicile obiectelor poate fi modificată intenționat, folosind lumină direcționată și contrastantă.

30 31

Eduard Folguera, „Il. luminacio natural i artificial” (note de curs în format digital, interpretare proprie) Ibidem 30

26

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.3.1.2 Confortul simplu și provocarea vizuală Confortul vizual se referă la acea capacitate de acomodare a ochiului uman cu noul ambient luminic și cu imaginea obiectelor, pentru a putea funcționa în condiţii corecte.

Provocarea vizuală se poate înţelege ca fiind „generarea de impacturi vizuale cu puncte, linii, suprafeţe și volume, aflate în puternic contrast cu restul spațiului și obiectelor din câmpul vizual, care sunt cele ce desenează peisajul în care ne aflăm, pentru ca omul să poată capta imaginile dorite și să le poată menţine în memorie”32. Luând în considerare acestea, proiectul de iluminare a spațiului propus trebuie să se realizeze în paralel cu conceperea acestuia, căci modul de utilizare al luminii are efecte considerabile pentru calitatea interiorului.

III.3.1.3 Efectele direcţiei luminii În funcție de felul în care incide asupra elementelor și spațiilor, lumina creează efecte specifice, forme și închideri, ritmuri, etc. psihicul uman este obișnuit cu o anumită cale de pătrundere a luminii, și de aceea, se pot obţine efecte speciale de deformare sau modelare dacă se proiectează lumină puternic direcțională, sub un unghi apropiat de orizontală sau lumină verticală care provine din partea inferioară. Aceste situaţii nu sunt obişnuite pentru lumina naturală și au calitatea de a ne surprinde, de a ne contraria și de a ne stârni curiozitatea. De asemenea, se pot obţine efecte specifice în funcţie de rugozitatea suprafeţelor receptoare, putând să obţinem iluminări foarte diferite aplicând lumină razantă sau direcțională pe anumiți pereți reflectanți sau absorbanți. Într-un anumit fel se citește o suprafață de oțel neted și refelctant, iluminată direct, și într-un mod diferit va fi perceput un perete finisat cu cărămidă poroasă, aparentă. Aceste aspecte nu trebuie scăpate din vedere, ci utilizate pentru a transmite mesajul dorit.

III.3.1.4 Efectele culorii luminii și obiectelor Cum lumina naturală poate fi filtrată de anumite suprafeţe colorate atunci când este introdusă la interior, se ia în considerare faptul că aceasta poate potenţa sau anula culorile obiectelor sau ambientului în care se utilizează. Potenţarea cromatică se poate obţine dacă lumina folosită este în culorile proprii obiectului și aceasta duce la o mai ușoară percere a elementului.

Anularea cromatică se obţine luând măsurile opuse cazului precedent, ducând la diminuarea perceptibilităţii obiectului sau chiar, în cazuri extreme, la obţinerea senzaţiei că obiectul este gri.

Alterarea cromatică prin intermediul reflexiei se referă la cazul în care lumina emisă pe un perete de o anumită culoare va crea o difuzie a luminii în ambient, în culorile peretelui 32

Ibidem 30

27

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

receptor. Acest lucru influenţează perceptia în sensul în care obiectele vor fi iluminate în culorile peretelui, ceea ce poate duce la potenţarea sau anularea culorii proprii a obiectului.

III.3.1.5 Efectele compoziţiei și culorii luminii Lumina, fie naturală sau artificială, poate avea caracteristici diferite. În cazul celei naturale, acestea sunt determinate de anotimp, localizarea pe glob, momentul zilei și condițiile atmosferice.

Tonurile calde se regăsesc între temperaturi de 1800 și 2500 Kelvin și sunt potrivite pentru spațiile intime cu niveluri ale luminii între 10 și 200 lux, în timp ce tonurile reci, cu temperaturi de 3500-5500 Kelvin sunt potrivite pentru spațiile în care se desfășoară o anumita activitate intelectuală, cu niveluri de iluminare cuprinse între 500 și 2000 lux. Aşadar, se poate induce utilizatorului o anumită stare psihică, controlând nivelul de iluminare al spatiului, și temperatura luminii, care este legată de culoare. Omul re raportează întotdeauna la lumina naturală, aceasta fiind cea care îi reglează multe dintre procesele vitale.

Aceste cunoştinţe privind lumina și modul în care se poate manipula spațiul și utilizatorul prin intermediul proprietăților sale, se dovedesc a fi extrem de utile în cazul unei clădiri subterane.

III.3.2 Aspecte psihologice ale Subteranului III.3.2.1 Simbolistica spaţiului îngropat La nivel primar, comun tuturor oamenilor, subteranul este perceput ca un spaţiu închis, datorită limitării în plan orizontal, iar coborârea în acest spaţiu creează senzaţia unei îngropări.

La nivel simbolic, subteranul este caracterizat de cele mai multe ori ca un spaţiu interzis, deţinător al unor forţe malefice şi al morţii, iar aceste percepţii se leagă de fenomenul inconştientului colectiv aşa cum este explicat de Jung33: percepţiile şi ideile se transferă în memoria colectivă, condensate sub formă de arhetipuri în inconştientul uman. Aceste percepţii dau naştere miturilor şi gândirii religioase.

III.3.2.2 Fobia Subteranul este adesea perceput ca un spaţiu al întunericului unde fiinţei umane, introdusă într-un mediu non-propice, îi este indusă o stare de anxietate. O asemenea perspectivă îi dă subteranului valoarea de „umbră” abstractă, inversă a lumii reale, şi de tărâm al tenebrelor în sine, al umbrelor jucate pe pereţi, al pericolului. Această manifestare a fobiei este regăsită adesea în creațiile cinematografice, care profită de semnificațiile pe care subteranul și întunericul le poartă, pentru a produce anumite sentimente privitorului. În acest domeniu, fobia se află de 33

Jung, Carl Gustav, http://www.carl-jung.info/inconstient_colectiv.html

28

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

fapt, în strânsă legatură cu fascinația și curiozitatea, rezultând astfel o dualitate a spațiului subteran: o dată misterios, atractiv, și o dată ostil și periculos.

Pivniţa este un spaţiu claustrat și întunecat prin definiție. O asemenea cameră, limitată între pereţii de ziduri umede fără ferestre, este locul spaimei - greu accesibilă, întunecată, populată de vieţuitoare nevăzute dar simţite ca prezenţă.

Celula de închisoare în subteran reprezintă o element care duce la distrugerea fiinţei umane. Cameră de tortură sau de perversiuni, subteranul rămâne un spaţiu generator de fobii.

Cinematografia plasează în asemenea spaţii ororile, camerele secrete, camerele de tortură, deoarece subteranul este capabil să menţină tensiunea psihologică ridicată.

III.4 „Ascunderea” şi „Anunţarea” subteranului la nivelul suprateranului. Tipuri de construcţie în subteran Odată cu apariția omului pe Pământ, contextul cadrului natural s-a schimbat, omul influențând peisajul cu ceea ce a construit, facând astfel posibilă coexistența acestuia și a arhitecturii. Prin definiție cele două entități se află în antiteză, peisajul este creația naturii iar arhitectura este creația omului. Totuși arhitectura a ținut cont de natură, climă, teren şi peisaj, ea insăși fiind inspirată din cadrul natural existent. Dacă analizăm relația arhitectură / peisaj observăm că este una foarte strânsă, ambele elemente având în comun spațiul, care constituie peisajul. Arhitectura creează spaţiu în interiorul celui existent deja, deci creează spațiu în spaţiu, luând naștere un potențial loc. Însă noul spațiu creat în peisaj, nu trebuie să modifice dramatic contextul original, fiind necesar ca împreună cu existentul, să creeze o relație armonioasă.

Arhitectura subterană poate fi privită ca o „ascundere” în peisaj, fie că aceasta este din raţiuni de protecţie a unui sit sau de obţinere a unor anumite efecte care vin în sprijinul proiectului. Lipsa celor patru faţade verticale este echivalentă cu o dispariţie a construcţiei în adânc şi tocmai de aceea, rolul de anunţare a interveţiei îi revine celei de-a a cincea faţade.

Această a cincea faţadă nu este în mod obligatoriu „capacul”, partea orizontala de acoperire a clădirii, ci poate fi un plan înclinat, o singură faţadă verticală, sau un ansamblu de elemente volumentrice vizibile la suprafaţă. Există numeroase metode de inserare a unei clădiri în subteran şi în acelaşi timp de exprimare a sa la nivelul suprateran. În cartea sa “Landscrapers, building with the land”, Aaron Betsky, directorul Institutului de arhitectură din Rotterdam, prezintă o serie de proiecte de arhitectură contemporane sub numele de „landscrapers”. Acestea sunt : „clădiri care ne fac conştienţi de ceea ce suntem, prin locul în care ne situăm pe pământ. Au nenumărate forme, dar în toate cazurile ei, depliază pământul, promiţând să aştearnă un nou sol pe care să putem ridica o arhitecură a pământului”.34 Ele au calitatea de a fi foarte bine intergrate în sit, fără a apela la formele sau 34

Betsky, Aron, “Landscrapers, building with the land”, Thames & Hudson, Londra,2002, pag 13

29

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

tehnicile tradiţionale. Sunt modene şi folosesc concepte care se bazează pe o strânsă relaţionare cu situl. „Landscraper” oferă o alternativă glorificării edificiilor din ce în ce mai înalte, prin teorii ale josului, pliatului şi ascunsului. În contrast cu rigurozitatea reţelelor structurale şi a reţetelor compoziţionale se propune aformalul, nevăzutul, aproape neconstruitul. Este o modalitate de a recupera sensibilitatea în abordarea spaţială, în contextul peisajului.

Având în vedere natura sitului în care va fi implementat proiectul, este de necontestat faptul că această sensibilitate în abordare este absolut necesară pentru a valorifica cât mai eficient deopotrivă peisajul şi vestigiile prezente aici. Avem de-a face cu o dublă valoare, și deci cu un potenţial considerabil al sitului.

III.4.1 Utopiile inginereşti Aceste clădiri, care prin arhitectura lor pun natura la încercare, sunt incluse în categoria utopiilor pentru că pretinde să reabiliteze natura,conferindu-i o poziţie privilegiată în cultura noastră . Teoria care stă la baza lor provine din “citirea” pământului, dar practic este vorba de pregătirea acestuia pentru locuire şi agricultură. Acest tip de arhitectură nu înseamnă doar a realiza spaţii deschise, plantate, ci reprezintă acţiunea de a îndepărta stratul superficial al pământului, supus interferenţei umane pentru a releva natura unui loc, acel „genius loci”, despre care vorbea Christian Norberg-Schulz în 1980. „Aceste clădiri descoperă şi expun geologia, topografia şi hidrologia pământului, împreună cu straturile intervenţiilor umane, care modelează pământul unde trăim şi pe care construim”.35 Este vorba de o orientare puternică în direcția ecologiei și a utilizării eficiente a resurselor naturale. Tehnica este pusă la dispoziția nevoii de control a acestor resurse, însă de multe ori cu costuri nejustificat de mari

35

Betsky, Aron, “Landscrapers, building with the land”, Thames & Hudson, Londra,2002, pag .24

30

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Drept exemplu, amintesc de Great Glass House36, proiectată de Foster and Partners în 1995-2000, pentru a adăposti Grădina Botanică Naţională a Ţării Galilor din Londra. Aceasta are o cupolă ovală în plan, de dimensiuni impresionante ( 95x55m), o coajă de sticlă care anunţă intervenţia făcută în fosta carieră de piatră. Intrarea se face printr-un tunel, iar accesul către spaţiul de expunere, inundat de lumină, se realizează printr-o rampă. Pentru optimizarea folosirii energiei, condiţiile interioare şi exterioare sunt monitorizate de un sistem computerizat care controlează panourile de sticlă ale cupolei, pentru a obţine nivelul optim de temperatură, umiditate şi al circulaţiei aerului. Apele provenite din precipitaţii sunt colectate, fiind folosite pentru irigare şi pentru alimentarea cu apă a grupurilor sanitare.

III.4.2 Grotele şi cavernele Acestea constituie structura subterană de bază, cavitatea scobită în pământ, fără a avea o anumită formă, dar cu proprietăţi comune: deschidere restrictivă, succesiune a spaţiilor, dificultatea distingerii între pereţi, pardoseală şi tavan, dar şi obscuritatea acestor spaţii. Grotele îl reconectează pe individ cu natura, îmtrucât „Se pare că simplul fapt al îngropării conferă o atenţie deosebită, oricărei activităţi care se petrece sub pământ”37.

Un exemplu de reinterpretare a cavernelor îl reprezintă proiectul lui Peter Zumthor, Băile Termale din Vals, Elveţia, realizat în 1990-1996. Aici apropierea de natură este facilitată prin deconectarea faţă de lumea exterioară. Vizitatorii înoată sub o platformă de sticlă care le permite observarea împrejurimilor Alpilor.

36 37

Imagini: Great Glass House. Sursa: http://www.gtj.org.uk/storage/components/batch_6020/GTJ26987_2.jpg Betsky, Aron, “Landscrapers, building with the land” , Thames & Hudson, Londra,2002, pag .60

31

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

III.4.3 Abordarea solului ca membrană pliabilă S-a pus din ce în ce mai mult problema modului în care construirea afectează solul şi subteranul, începând cu anii 1960.

Ideea considerării solului ca membrană ce poate fi pliată, decojită, împăturită şi depliată, se regăseşte în proiectul pentru Fractal City propus pentru Rotterdam în 1998. Arhitecţii de la Roche DSV&SIE propun o restructurare urbană pe principiul inciziei de obiecte arhitecturale în subteranul deschis, decojit, în final o altiore a solului cu arhitectură, o hibridizare între agricultură şi planificare urbană. În concepţia lor, pliul este caracterizat de “forme care ies din pământ, se amplifică în loc să se aşeze tăcute pe sol”38. Pentru ei, “arhitectura are capacitatea de a deplia pământul, creând spaţii înguste care se curbează către cer, sau se scufundă în pământ”39.

Aceasta pare a fi o metodă foarte puțin intruzivă, dând impresia unei simple inserări prin crestarea pământului, sub care în definitiv se adăpostește. Clădirea lasă vizibilă către exterior o anumită parte a volumului său.

III.4.4 Construcţia ca topografie Aceasta este varianta în care acoperişul clădirii se transformă în topografie şi se ascunde în aceasta, devenind el însuși teren al naturii. Este vorba de o ascundere pronunțată, o mimare a sitului, care asigură o integrare a construcției în peisaj prin preluarea unor caracteristici fizice și geometrice proprii acestuia. Rezultă o arhitectură a suprafeţelor întretăiate constituite din straturi de soluri suprapuse, și imaginate pornind de la combinarea paradoxală dintre densificare şi dispariţie. Aceste volume nu sunt camuflate în sensul propriu al cuvântului, însă se poate spune că glisează pe peisaj.

Nu mai este vorba de a închide spaţii, ci de a articula activităţi într-un spaţiu de preferinţă fluid, liber, populat de suprafeţe concave. Interesul enorm dezvoltat în jurul termenului de peisaj, devenit atât de curent în discuţiile arhitecturii contemporane, este dovada faptului că peisajul nu mai este interesant decât dacă îl consideram în sensul lui mai larg, acela de sistem operator topografic, şi nu ca o categorie a mediului neconstruit.

38 39

DSV&SIE Ibidem 46

32

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Interesant din acest punct de vedere este proiectul câştigător al echipei Eisenman40 pentru Muzeul de Cultura al Galiciei, de la Santiago de Compostella. În cadrul concursului au prezentat propuneri și Ricardo Bofill, Peter Eisenman, Manuel Gallego Jorreto, Annette Gigon & Mike Guyer, Steven Holl, Rem Koolhaas, Daniel Libeskind, Juan Navarro Baldeweg, Jean Nouvel, Dominique Perrault și César Portela, însă Eisenman a câștigat datorită unicității abordării și expresiei plastice. Proiectul are ca principiu, generarea unei orogeneze artificiale, o ridare a suprafeţei, întrucât dorește să transpună în arhitectură dealul natural (Monte Gaiás) pe care l-a înlocuit.

III.4.5 Lands in lands Conceptul de lands in lands41 pleacă de la ideea creerii unei serii de tehnici operative, a unei discipline a solului în locul unei dislocuiri a acestuia pentru crearea construcţiei. Se urmăreşte „îmblânzirea” în vederea recuperării intensităţilor emoţional-sălbatice ale spaţiului de dedesubt. Este creat un nou teritoriu, subteran dar paralel și în legatură cu cel suprateran. În imagini este prezentat terminalul Yokohama42, proiectat de către Foreign Office Architects. Terenul este imaginat ca spaţiu gol, săpat, în care distribuţia încărcărilor nu se face prin stâlpi, ci spre puncte de pe suprafaţa structurală. Legătura cu suprafața este foarte importantă, întrucât este cea care asigură pătrunderea luminii naturale.Spațiul are o poetică accentuată , fiind capabil să producă senzații și emoții puternice.

40

Imagini: Centrul de Cultură al Galiciei. Sursa: www.hicarquitectura.com Gausa, Manuel, Guallart, Vincent, Muller,Willy, Soriano, Federico, Porran, Fernando, Morales, Jose, „The Metapolis - dictionary of advanced architecture-city, technology and society in the information age”, Ed. Actar, Barcelona, 2003, pag. 387 42 Imagini: Terminalul Yokohama. Surse: http://www.thecityreview.com/archart.html și http://www.kcpwindowonjapan.com/tag/architecture/ 41

33

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Concluzie Subteranul este un mediu încărcat cu semnificaţii puternice în conştiinţa colectivă umană, care transmite sentimente intense.Acesta este obiectul unei fascinații caracteristice omului şi în același timp un spațiu care trezește teama și disconfortul, însă poate fi proiectat în aşa fel încât sa rezulte un spaţiu extrem de expresiv. Lumina și cromatica devin unelte importante de sculptare în subteran, care pot fi manipulate în moduri variate, în funcție de efectul care se dorește. De asemenea, întrucât situl arheologic studiat este reprezentat de spaţii sacre săpate în dealul de cretă, consider că noua intervenţie ar trebui să se afle în subteran nu doar pentru a nu perturba situl, ci şi pentru a mima aceeaşi tipologie de construcţie ca şi a vestigiilor descoperite.

Dubla valoare a sitului de la Basarabi-Murfatlar (peisaj cu caracter puternic individualizat şi sit arheologic în acelaşi timp, legat de accesul către subteran) face ca o abordare a proiectului de tipul landscraper-elor să fie cea mai potrivită. Trebuie în acelaşi timp conservat caracterul peisajului, potenţată direcţia de intervenţie în subteran şi exploatată întreaga zonă în vederea creerii unui element dinstinctiv pentru localitate.

34

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Cap. IV PROCEDEE DE PROIECTARE ÎN SITURI ARHEOLOGICE În acest capitol voi prezenta exemple ce au diferite abordări în ceea ce priveşte intervenţia în situri arheologice sau lucrul cu fragmente de monumente/ vestigii: simplă acoperire, inchidere, completare şi reconstituire a unor caracteristici, sau încorporare în noua clădire. De asemenea, voi prezenta cazul concret al vestigiilor de la Basarabi, explicând necesitatea şi urgenţa intervenţiei aici şi tipul acesteia.

IV.1 Intervenţii în situri arheologice IV.1.1 Acoperirea şi facilitarea percepţiei vestigiilor Deck Over A Roman Site / Amann-Canovas-Mauri În acest caz, nu se intervine asupra ruinelor, ci proiectul constă exclusiv în asigurarea protecţiei necesare (în acest exemplu, condiţiile climatice nu sunt nefavorabile, ceea ce însemană că închiderea vestigiilor într-un mediu controlat nu este necesară) şi a valorificării acestora. Este facilitată exploatarea turistică prin diverse metode neinvazive, iar construcţia este ralizată în aşa fel încât să-şi anunţe scopul la prima vedere.

Acest proiect este reprezentat de o structură al cărei scop este de a proteja ceea ce a rămas dintr-un ansamblu roman (băi termale, forum şi domus) în Parcul Molinete din Cartagina, Spania. Provocarea a constat în faptul că noua structură a trebuit sa reconcilieze toate stilurile arhitecturale din epoci diferite din zonă, de la cea romană la perioada barocă şi până în prezent.

S-a obţinut un element care face trecerea între condiţii urbane diferite ca formă şi structură, de la centrul dens al oraşului, până la pantele parcului. Vestigiile sunt protejate de către structura cu deschideri mari, ale cătrei sprijine verticale sunt reduse ca număr şi amplasate în puncte în care nu alterează percepţia fragmentelor arheologice. Prin intervenţie se obţine unificarea acestora într-un singur spaţiu, fapt care ajută la percepţia lor ca un întreg, dar în acelaşi timp se face văzută o nouă faţadă urbană.

Un alt aspect al proiectului este senzaţia că pluteşte, permiţând în acelaşi timp trecerea luminii de la exterior la interior pe timpul zilei, şi în sens învers pe timpul nopţii, prin învelişul exterior alcătuit din plăci de oţel perforate. Rolul acestuia este de a filtra lumina şi de a asigura un aspect uniform către exterior. De asemenea, ruinele sunt accesibile vizual şi de la o înalţime de trei metrii, prin pasarela paralelă cu strada.

35

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

IV.1.2 Completarea şi reconstituirea ansamblului iniţial Temple Of Diana / José María Sánchez García Spre deosebire de cazul anterior, aici este vorba de o intervenţie arhitecturală mai “consistentă”, de construire a unui corp nou de clădire cu un limbaj modern într-un sit arheologic. Chiar dacă intervenţia reflectă clar spiritul contemporan, aceasta reconstituie în esenţa sa spaţiul antic, este o unealtă de exprimare a trecutului şi a unor principii ale acestuia cunoscute prin studierea altor situri arheologice. Însă acest lucru se realizează nu prin imitarea elementelor vechi a căror urmă nu este vizibilă, ci prin amplasarea unei construcţii adecvate timpului. Este un mod de a integra ansamblul creat de trecut, în prezentul în care a fost adus prin redescoperire. Dacă redescoperirea reprezintă tocmai acest transfer în timp, este natural ca şi elementele ce constituie acum împrejurimile monumentului, să aparţină prezentului nu numai prin perioada de construcţie, ci şi prin limbaj. Aici se pune problema materialelor folosite, care trebuie să fie integrate în contextul vestigiilor prin diverse metode : aspect, tehnica de rallizare, culoare, etc., în funcţie de proiect.

În cazul Templului Dianei din Garcia,Spania, proiectul de interveţie a ţinut cont, încă de la început de vechile amprente istorice ale forumului roman, în vederea obţinerii în final a unei reinterpretări a spaţiului antic. Un element important a fost flexibilitatea proiectului, care a permis modificări pe parcus, pe măsură ce se făceau noi descoperiri arheologice în situl studiat.

Proiectul constă în amplasarea unui corp perimetral în forma literei “L” care creându-şi propriul limbaj, se întoarce către oraş cu una din faţade şi în acelaşi timp creează o mare piaţă în jurul templului. Acesta este format dintr-o platformă ridicată de la nivelul solului, care permite vizitatorilor să observe templul de la nivelul de călcare al acestuia, şi din peretele structural care abstractizează fundalul, sustrăgând Templul din contextul clădirilor din jur şi adăugându-i valoare. Astfel, spaţiul este geometrizat şi este facilitată înţelegea sa, prin platforma care permite observarea templului ca şi cum observatorul s-ar afla în interiorul său, dar şi prin simplificarea fundalului.Dincolo de zid, între corpul în “L” şi oraş, sunt plasate volume care adăpostesc funcţiuni culturale şi comerciale.Prin acordarea unei suprafeţe cât mai mari pieţii, spaţiul sacru 36

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

este recuperat respectând astfel dispunerea elementelor sale componente: templul, criptoporticul, zidul roman. Elementele noi sunt construite cu materiale care făceau parte din spaţiu roman original: pavimentul pieţei este din pământ, iar volumul este ralizat din piatră artificială obţinută din materiale găsite în apropiere.

IV.1.3 Acoperirea vestigiilor şi reconstituirea percepţiei.

Adequacy of Archaeological Site Structure / a3gm În acest caz, se urmăreşte atât protejarea elementelor valoroase, cât şi punerea acestora în scenă, cu scopul de a facilita înţelegerea ansamblului din care au făcut parte în trecut. Nu este vorba de o reconstituire a volumelor şi a dispunerii acestora, ci de o simplă manipulare a punctelor de vizibilitate prin rememorarea poziţiei obstacolelor şi a traseelor de parcurgere a spaţiului şi a modului de acces în acesta

Proiectul a fost întocmit la cererea echipei ştiinţifice care conduce situl arheologic din Clunia, Spania, şi se concentrează pe două aspecte: acoperirea mozaicului şi consolidarea subsolului templului lui Jupiter.

În ceea ce priveşte primul aspect, nu se doreşte doar acoperirea mozaicului, ci şi reconstituirea configurării spaţiale care îl găzduia şi a modului de observare a acestuia, din holul peristil de acces către cameră. De asemenea, este evocat faptul că alaturată camerei mozaicului, se afla o cameră grădină, şi faptul că acestea erau protejate înspre stradă de către pereţii casei, care acum uşori şi parţial opaci, îl conduc pe vizitator către intrare. Materialul folosit atât pentru îngrădirea care sugerează zidurile, cât şi pentru structură, este lemnul laminat tratat în funcţie de diferitele grade de expunere. Astfel, cutia uşoară de lemn permite ventilarea şi iluminarea naturală, în limitele necesităţii de protecţie 37

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

IV.1.4 Tratarea fragmentelor descoperite ca exponate ale muzeului nou Musealization of the Archaeological Site of Praça Nova of São Jorge Castle / JLCG Arquitectos Această practică presupune crearea unei scenografii tipice pentru exponatele unui muzeu, care au şi rolul de a face mai uşoară citirea elementelor descoperite. Se aplică adesea în cazul unor vestigii care se întind pe suprafeţe mari şi care nu pot fi cuprinse de o structură care să poată proteja întregul sit. Se aleg astfel, elementele cele mai fragile şi mai susceptibile să se deterioreze în perioada imediat următoare, spre a se proteja prin acoperire/ închidere, restul rămânând în aer liber dar pus în altă scenă, cu fundal schimbat şi trasee controlate care să asigure accesul în ordinea logică necesară înţelegerii. Este esenţial să se observe diferenţa dintre elementele vechi, de protejat, şi cele noi, protectoare, care pun în valoare fără a altera imaginea celor dintâi. Această opoziţie între vechi şi nou , deşi discretă, trebuie afirmată cu claritate, pentru a nu crea confuzii.

Situl vizat în acest exemplu este un adevărat palimsest, martor al unor urbanizări şi locuiri succesive care au stat la baza construcţiei oraşului Lisabona. Este vorba de dealul ocupat de Castelul São Jorge, cunoscut ca prima aşezare umană, datând din Epoca Fierului. Piaţa castelului, Praça Nova, este delimitată de ziduri de apărare către nord şi vest şi de către Biserica Santa Cruz către sud. Către est se pot observa oraşul şi estuarul râului Tagus. În urma excavărilor care au scos la lumină urme ale unor aşezări din Epoca Fierului, ale unei ocupări Medievale Musulmane şi ale unui Palat de secol XV, cele mai importante artefacte au fost scoase şi duse în Muzeul Castelului, iar situl arheologic expus a fost supus unei intervenţii de protecţie şi muzeificare. Rolul proiectului era de a proteja, de a revela şi de a facilita citirea palimsestului printr-o abordare pragmatică.

38

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

O membrană de oţel corten asigură delimitarea clară a sitului, permiţând accesul în ansamblu şi oferind vederi panoramice asupra acestuia. Capacitatea acestui material de a evolua şi de a se modifica în timp este o metaforă a aceluiaşi caracter al vestigiilor descoperite aici. Cu aceeaşi precizie au fost inserate şi elementele care îl ghidează pe vizitator pe întregul sit : treptele din calcar, podestele şi băncile, marcând astfel diferenţa dintre vechi (necizelat) şi nou (precis). La primul nivel al sitului,(ultima perioadă de ocupare) o structură în pantă protejează mozaicurile existente, iar partea inferioară a acesteia este finisată cu oglindă neagră ce permite reflectarea pe verticală a pavimentului. Pentru a valorifica ruinele din perioada precedentă, cele două locuinţe musulmane, s-a recurs la reproducerea prin interpretare a experienţei spaţiale printr-o serie de camere independente organizate în jurul unui patio care introducea lumină şi aer. Zidurile albe plutesc deasupra fundaţiilor zidurilor originale, atingând solul doar în punctele în care nu există ruine, iar acoperirea translucidă din policarbonat şi lemn, filtrează lumina la interior. Avem din nou de a face cu opoziţia dintre vechi şi nou: în timp ce vestigiile sunt puternic ancorate în pămîntul din care au fost dezgropate, intervenţia nouă pare că nici nu atinge solul. Al treilea strat, cel al Epocii Fierului, este expus şi protejat printr-un volum care se extinde de la cortenul perimetral până la adâncimile necesare cuprinderii vestigiilor. Acesta, masiv şi dramatic, este perforat cu deschideri orizontale care stârnesc curiozitatea şi care îl invită pe vizitator către interior, unde totul se clarifică.

39

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

IV.1.5 Integrarea fragmentelor vechi în construcţia nouă.

Kolumba Museum / Peter Zumthor Deşi adesea nu este vorba de situri arheologice, ci de monumente recente care nu au apucat să treacă prin filtrul subteranului, modul acesta de abordare a ruinelor este extrem de interesant din punct de vedere al expresivităţii plastice. Este o atitudine opusă muzeificării, întrucât vechiul şi noul sunt făcute să conlucreze în cadrul unei construcţii funcţionale, utilizate, nu admirate.

În cadrul proiectului, Zumthor a reuşit să unească fragmentele distruse de pe sit cu atenţia sa specifică îndreptată către utilizarea materialelor şi către detaliile lor de construcţie.

Aceste fragmente, unite prin cărămidă gri, sunt piesele rămase din biserica gotică, ruine de piatră din perioada romană şi medievală, dar şi capela arhitectului german Gottfried Böhm. Faţada nouă, a muzeului contemporan este un colaj al acestor rămăşiţe, pe fundalul zidului gri nou construit, care fiind perforat pe alocuri, permite pătrunderea unei lumini difuze în spaţiile interioare ale muzeului. Acestea reuşesc să creeze un mediu în continuă mişcare, prin schimbarea produsă de anotimpuri.

Pe lângă cele şaisprezece încăperi diferite de expunere, în mijlocul muzeului, se află o curte-grădină care îndeamnă către meditaţie şi reflecţie.

40

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Cap IV.2 ANSAMBLUL ARHEOLOGIC RUPESTRU DE LA BASARABI-MURFATLAR

Ansamblul Basarabi este un unul religios săpat într-un munte de cretă din Dobrogea, ce datează din secolele IX-X d. Hr. Este situat în comuna Basarabi, judeţul Constanţa, pe drumul naţional Bucureşti – Constanţa, la 25 km de litoral, ocupând o poziţie dominantă la sud de valea Carasu. În 1957, în cursul lucrărilor de exploatare a carierei de factură romană antică din masivul de cretă aflat la marginea oraşului Basarabi, a fost decoperit un lăcaş de cult săpat în stâncă. În urma cercetărilor arheologice, a fost revelat un întreg ansamblu religios, în stare relativ bună, alcătuit din şase bisericuţe, locuinţe, morminte, cavouri, galerii, grupate şi legate între ele prin tuneluri comunicante. Cercetările continuate in 1958 şi 1960-1962, au descoperit pe o suprafaţă de 200x50 m, un număr mare de încăperi. În afara bisericuţei B1, care a fost prima descoperită, a fost cercetat masivul Peninsula, în cadrul căruia au mai fost găsite trei bisericuţe suprapuse B2, B3 şi B4, chilii, încăperi anexe, galeria de acces H, camerele funerare C1 şi C2, galeriile funerare G 1-5 şi structurile constructive E 1-6, restul reprezentând spaţiu destinat

41

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

locuirii sau tranzitului. La acestea se adaugă morminte amenajate în pavimentele şi pereţii unor încăperi de locuit transformate în spaţii de înhumare.43 Arhitectura acestora aminteşte de modul de construcţie specific secolelor VII-X, iar paramentele monumentelor şi ale carierei sunt decorate cu incizii care reprezintă desene cu caracter atât laic, cât şi religios, dar şi cu in incripţii greceşti şi slave vechi, care relatează evenimente petrecute în jurul anului 950 e.n. Astfel, se pot observa imagini cu animale diverse, cai, şerpi fantastici, corăbii, arme, călăreţi, oratori, o mare varietate de forme de cruci, dar şi incripţii ce nu au putut fi încă descifrate, realizate într-o scriere runică ce se întâlneşte în Scandinavia, Asia Centrală şi Asia Mică. De asemenea, unele încăperi au pereţi zugrăviţi în roşu, cu arcade şi capiteluri cu decor subliniat în culori mai inchise, pentru a se diferenţia.

Complexul este dispus pe trei niveluri ce corespund unor etape diferite de activitate, care s-au succedat relativ rapid în timp: terasa cea mai înaltă este constituită de intrarea în bisericuşa B1 (cea mai bine păstrată) şi prin ansamblul de bisericuţe E3 şi E5, galeriile G 1-5 şi anexele E1, E2, E4 şi E6. Terasa de la mijloc este marcată prin accesul în bisericuţa B3, anexele 43

Reprezentare grafică în imaginea perspectivă a dealului şi în planul explicat pe baza releveului realizat de C.C.P.E.C. - Centrul de cercetare, priectare, expertiza si consulting, Institul de Arhitectura "Ion Mincu" - consultant Arh.Mihai Opreanu, sef de proiect Arh. Gabriel Negoescu

42

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

respective şi prin majoritatea mormintelor, în timp ce terasa inferioară este reprezentată de intrarea în bisericuţa B4.

Valoarea culturală a descoperirii a motivat lucrări de conservare: elementele de rocă parţial zdrobite au fost repoziţionate într-o structură din beton armat şi mortar din ciment, iar o construcţie de protecţie din beton armat a fost realizată parţial, pe mai puţin de jumătate din suprafaţa sitului. Restul a rămas sub o protecţie provizorie din lemn şi carton asfaltat, care a fost recent înlocuită cu panouri de policarbonat fixate pe vechea structură din lemn. Intenţia de a restaura şi de a pune în valoare ansamblul a fost pusă în practică până in 1977. Ulterior, toate şantierele de restaurare din ţară au fost stopate de către conducerea de atunci a ţării, şi marile distrugeri de monumente au început. Însă în încercările de protecţie, nu s-a reuşit realizarea unui microclimat adecvat şi drept urmare, paramentele incizate ale ansamblului s-au degradat în timp. Întregul monument este în stare de degradare, parţial şi din cauza materialului fragil din care este realizat, creta, şi tocmai de aceea o intervenţie de protecţie este absolut necesară. Ansamblul rupestru de la Basarabi reprezintă un monument unic în România şi un excepţional exemplar de arhitectură rupestră creştină din Europa. In plus, este un obiectiv ştiinţific încă enigmatic in bună măsură, deci cu atât mai valoros. În ceea ce priveşte protecţia, se urmăreşte realizarea unei construcţii permanente încă din anii 1960, însă 40 de ani mai târziu, în prezent, s-au restaurat şi consolidat monumentele propriuzise fără să fie terminată şi construcţia protectoare (este realizată în procent de 30%). Este încontestabil faptul că o construcţie care să asigure conservarea vestigiilor este absolut necesară, dată fiind starea monumentelor, dar în acelaşi timp, este necesară realizarea unui centru de cercetare care să permită studierea în continuare a ansamblului. Desigur, foarte importante sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească întervenţia pentru a-şi îndeplini rolul de protecţie, iar domnul Mihai Opreanu, în lucrarea sa “SUPRAFEŢE ARHITECTURALE ÎN TIMP ŞI LUMINĂ. O perspectivă ecologică în analiza siturilor istorice” le defineşte.

IV.2.1 Cerinţe de îndeplinit de către construcţia de protecţie44 a. Asigurarea unui microclimat adecvat conservării ansamblului şi detaliilor epidermei acestuia, tradus în control solar pe timpul verii, aport solar controlat şi ventilaţie naturală controlată. b. Împiedicarea pătrunderii apelor meteorice: ploaie, zăpadă sau ceaţă. c. Asigurarea unor temperaturi cât mai constante atât în oscilaţiile sezoniere, cât şi în cazul celei diurne-nocturne. Se doreşte evitarea supraîncălzirii pe timpul verii sau a răcirii sub temperatura de îngheţ pe timpul iernii

44

Opreanu, Mihai - “SUPRAFEŢE ARHITECTURALE ÎN TIMP ŞI LUMINĂ. O perspectivă ecologică în analiza siturilor istorice” ediţia a2a, Ed. Universitară Ion Mincu, 2010, pag. 70.

43

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

d. Asigurarea unui nivel de umiditate potrivit, astfel încât să se împiedice formarea condensului la suprafaţa paramentelor ansamblului şi pe suprafaţa interioară a construcţiei, în sensul evitării fenomenului de îngheţ-dezgheţ. e. Drenarea apelor meteorice la baza calotei şi la baza superioară a versantului. f. Evitarea infiltraţiilor de apă perimetrale g. Controlul apelor de ascensiune capilară h. Evitarea dezvoltării de microorganisme care ar putea periclita integritatea paramentelor. i. Evitarea dezvoltării de ciuperci, muşchi, sau alţi factori patogeni biologici j. Evitarea pătrunderii accidentale a păsărilor, liliecilor şi insectelor.

IV.3 Relevanţa spaţiului subteran pentru Centrul de Cercetare şi Muzeul de Arheologie de la Basarabi-Murfatlar Locul, pentru că nu mai putem considera că este vorba despre un simplu sit, este dominat de panta abruptă a dealului şi de dubla sa orientare: către oraş şi către partea opusă, care oferă intimitate, iar caracterul rupestru al vestigiilor este extraordinar datorită construirii lor în materialul fragil din care e constituit dealul. De asemenea, caracteristicile cretei determină caracterul extraordinar al peisajului din care face parte dealul şi sunt dublate de poziţia privilegiată pe care acesta o ocupă, veghind asupra oraşului.

Atitudinea faţă de sit porneşte de la respectul pentru vestigii – o clădire, fie şi muzeală, nu trebuie să concureze cu situl arheologic sau cu elementele descoperite. Opţiunea pentru subteran vine şi din intenţia de a propune unul din cele mai interesante elemente ale sitului, relieful abrupt , drept unul din factorii generatori de temă, dar şi din susţinerea vestigiilor rupestre printr-o construcţie nouă care să recreeze experienţa subteranului, făcând astfel, mai uşor de înţeles caracterul acestora. Precum am văzut în exemplele anterioare, aceasta poate fi o metodă de prezentare a ruinelor, de introducere în scenă, în context, prin reproducerea mediului subteran.

Pentru panta opusă a dealului,către oraş, pare potrivită o intervenţie cel puţin parţial supraterană, care să susţină ferm diferenţa dintre vechi şi nou, dintre protejat şi expus, dintre privit (vestigiile fac obiectul observaţiei) şi privitor (intervenţia de pe latura opusă se face anunţată către oraş şi în acelaşi timp oferă perspective panoramice asupra acestuia).

Curbele de nivel în trepte, rezultate în urma exploatării, pot genera în subteran galerii de expunere “scufundate” în teren care le urmează traseele. Aceste traiectorii, asemenea galeriilor de cârtiţe, taie prin straturile sedimentare. O asemenea tăietură ar putea lăsa să se vadă, ancorate în stratul de sedimente, cioburi de vase şi dovezi arheologice. Galeriile care ar “înţepa” pământul ar fi o raportare, discretă şi totuşi fermă, la sit.

44

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Concluzie: După cum am vazut, ansamblul de la Basarabi-Murfatlar are o valoare incontestabilă şi o nevoie urgentă de protejare, dar în acelaşi timp, este absolut necesară construcţia unui centru de cercetare. Este lesne de tras concluzia unei lipse de date suficiente cu privire la ansamblul rupestru, iar pozitionarea centrului menţionat mai sus în strânsă legătură cu situl arheologic este o soluţie potrivită. Din punct de vedere al intervenţiei, aceasta trebuie să fie discretă atât în relaţie cu peisajul, cât şi cu vestigiile, însă nu trebuie „mascată”, „camuflată”, „ascunsă” întru totul în masa dealului. Elementele arhitecturale vizibile vor îmbunătăţii percepţia ruinelor şi a dealului, fără a le dăuna.

CONCLUZII GENERALE Construirea în subteran în cadrul siturilor arheologice pare să fie în contradicţie cu regulile de abordare şi protejare a acestora, însă după o privire mai profundă se poate reveni asupra afirmaţiei. Am observat pe parcursul studiului că aceste situri sunt purtătoare de semnificaţii profunde, sunt mărturie a trecutului mai mult sau mai puţin îndepărtat, care au fost protejate până la redescoperire, de către pământ. Acestea au părăsit suprateranul pentru a-şi găsi liniştea în cadrul spaţiului subteran, de asemenea purtător de semnificaţii puternic ancorate în conştiinţa colectivă. Vestigiile se află într-o relaţie strânsă cu acesta şi cu caracteristicile sale.

Semnifiicaţiile atribuite şi calităţile ambientale pe care le posedă, fac din subteran un spaţiu al dezorientării naturale şi al posibilităţii manipulării percepţiei prin controlarea tipului de lumină artificială folosit, dar şi a modului de introducere a celei naturale. Un spaţiu îngropat nu este în mod obligatoriu unul condamnat la obscuritate, ci este unul al scenografiei. Oferă multiple posibilităţi de compunere a spaţiului şi de creere a atmosferei, care se dovedesc a fi necesare în cazul construcţiei unui muzeu, mai ales dacă subiectul căruia îi este destinat este unul cu privire la elemente istorice. Drept exemplu, menţionez Musee du quai Branly din Paris (muzeu al artei indigene, culturii şi civilizaţiei din Asia, Africa, Oceania şi Americi), unde spaţiul expoziţional este unul întunecat, pe măsura perioadei îndepărtate vizate şi ale cărui singure elemente luminate mai intens sunt exponatele şi parapetul finisat cu piele care ghidează şi împarte spaţiile expoziţionale. Este vorba de o anumită punere în scenă pentru care se poate spune că s-a mimat spaţiul subteran.

Din punct de vedere al semnificaţiilor, vestigiile arheologice stârnesc o dublă fascinaţie, dată deopotrivă de însuşi natura lor şi de pământul care le-a ascuns pentru ca ulterior să le releve.

Deloc de neglijat este acest interes pe care oamenii îl acordă descoperirilor privitoare la propriul trecut şi puterea pe care acestea o au, de a schimba statutul cultural şi turistic al unei întregi zone.

Facilitarea exploatării turistice a unor vestigii descoperite într-un anumit oraş este o oportunitate de dezvoltare, atrasă de prezenţa şi nevoile noului public şi de noile tipuri de activităţi care se 45

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

desfăşoară. Spre exemplu, oraşul Figueres, din Spania, este vizitat pentru unicul element atractiv pe care îl posedă: Muzeul Dali. Deşi nu este vorba despre vestigii, exemplul vine în sprijinul ideii că un astfel de element cultural poate să fie factorul ce aduce după sine dezvoltarea. În cazul siturilor arheologice devine foarte important mecanismul de anunţare a acestora, întrucât sunt fragmente care de cele mai ulte ori nu pot fi semnal şi care pentru a putea fi privite ca un întreg, au nevoie de „ajutor”. Orice intervenţie trebuie în primul rând să protejeze, apoi să se raporteze corect la vestigii şi să le pună în valoare, anunţându-le prezenţa şi indicând modul de citire a acestora. Există diverse tipuri de atitudini pentru aceste intervenţii, fiecare specific unui anumit sit, însă niciuna dintre acestea nu presupunea imitarea, pastişa sau reconstituirea unei imagini presupuse a ceea ce a existat odată. Este lesne de distins între nou şi vechi, confuzia nu are loc aici.

RELEVANŢA LUCRĂRII PENTRU PROIECTUL DE DIPLOMĂ Lucrarea abordează subiecte fundamentale pentru posibilitatea realizării unui proiect complet şi corect din punct de vedere al conceptului şi al premiselor de la care porneşte. Aşa cum o construcţie are nevoie de o temelie puternică, aşa şi proiectul are nevoie de o bază solidă de cunoştinţe şi de certitudinea că subiectul pe care îl abordează este pe deplin înţeles.

Primul capitol al lucrării abordează arheologia, dar foarte puţin din prisma aspectelor tehnice, care fac studiul specialiştilor. Mai relevant pentru proiect a fost impactul pe care il are un sit arheologic pentru zona în care este amplasat, întrucât vestigiile rupestre de la Basarabi se află în imediata vecinătate a oraşului Murfatlar. Semnificaţia săpăturii, dimensiunea culturală, memoria sitului şi relaţionarea cu peisajul au fost temele principale dezvoltate. Întrucât situl de la Basarabi se află într-un cadru natural, săpat într-un deal, relaţionarea cu peisajul este importantă iar soluţiile care se bazează pe o astfel de relaţie sunt cele care se caută în contemporaneitate.

Al doilea capitol dezvoltă pe scurt problematica protecţiei siturilor arheologice, care este relevantă pentru construcţia de la suprafaţa dealului, al cărei scop va fi de a asigura un climat adecvat pentru conservarea vestigiilor. Sunt mentionate elementele care influenţează mediul intern si cel extern şi care pot dăuna integrităţii ruinelor vizate. De asemenea, sunt menţionate condiţiile care construcţia de protecţie de la Basarabi trebuie să le îndeplinească. În al treilea capitol este abordat subteranul. Ideea plasării centrului de cercetare şi a muzeului în subteran a venit din dorinţa de a face noul să rimeze cu vechiul, prin intermediul modului de raportare la pământ. Dacă vestigiile sunt de natură rupestră, am considerat că ar fi potrivită o intervenţie de acelaşi tip, îngropată în deal, care să faciliteze întelegerea experienţei celor care au locuit dealul în secolele IX-X. Pentru a lucra cu subteranul a fost necesară întelegerea acestui mediu devenit atipic la un anumit moment în istorie, dar care acum începe să 46

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

revină în atenţia publicului şi a arhitecţilor. Semnificaţia sa pe parcursul istoriei şi senzaţiile pe care le transmite utilizatorului sunt aspecte importante, ca şi efectul luminii în acest spaţiu.

Tipurile de abordare a subteranului în cadrul arhitecturii sunt ilustrate prin exemple reprezentative. În final, lucrarea se îndreaptă către elementele specifice proiectului de diplomă. Este prezentat situl arheologic de la Basarabi şi sunt mentionate câteva metode de intervenţie în astfel de situri, care vizează diferite aspecte ale fragmentelor ansamblurilor descoperite.

47

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Bibliografie: Choay,Françoise „Pentru o antropologie a spaţiului”,Revista URBANISMUL, Bucureşti, 2011 Choay, Françoise, „ Alegoria Patrimoniului” , Ed. Simetria, Bucuresti, 1998 Drăgan, Radu, “Lumile Răsturnat », Bucureşti, Paideia, 2000 Ioan, Augustin, „Khora.Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre filosofie şi arhitectură”, Bucureşti, Paideia, 1998 Ioan, Augustin, „O (noua) „estetica a reconstructiei”, Paideia, Bucuresti, 2002 Kázmér Kovács , „Timpul monumentului istoric”, Ed. Paideia, Bucuresti, 2003 Nistor, Sergiu, „Curs Protecţia şi conservarea patrimoniului”, Editura universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2009 Opreanu, Mihai, „Suprafeţe arhitecturale în timp şi lumină”, Editura universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2010 Simods, John Ormsbee, „Arhitectura Peisajului”, Editura Tehnica, Bucuresti, 1967 (Traducere din limba engleza de arh. Anton Moisescu) Gausa, Manuel, Guallart, Vincent, Muller,Willy, Soriano, Federico, Porran, Fernando, Morales, Jose, „The Metapolis - dictionary of advanced architecture-city, technology and society in the information age”, Ed. Actar, Barcelona, 2003 Betsky, Aron, “Landscrapers, building with the land” , Thames & Hudson, Londra,2002, V. Deleuze, Gilles, „Foucault”, Idea Design & Prim, Bucureşti, 2002 Folguera, Eduard „Il.luminacio natural i artificial” (curs) Curinschi Vorona, Gheorghe,“ Istoria universala a arhitecturii” vol. 2 V.Criticos, Mihaela, Curs “Limbaj arhitectural 1”, capitolul “Ipostaze complementare ale formei”, www.uauim.ro.

Atilla Lazlo, „Introducere în arheologie”, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2006, Nistor, Sergiu teză de doctorat „Operaţiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural al zonelor şi centrelor istorice” Sandu, Alexandru, 1999 Eliade, Mircea, „Sacrul şi Profanul”, Ed. Humanitas 1995 McNairn, Barbara , Nold Egenter- “HABITAT, ANTHROPOLOGY AND THE ANTHROPOLOGICAL DEFINITION OF THE MATERIAL CULTURE. On the way towards an anthropological prehistory”, 1980 (carte în format digital) Bradley,David “An Archaeology of Natural Places”, Routledge, Londra, 2002 Drd.arh. Maria Boştenaru Dan, „Argument 2/2010. Studii şi cercetări ştiinţifice de arhitectură şi urbanism. Valori de patrimoniu şi arhitectura contemporana”, 2010 Academia Română. Institutul de arheologie „Vasile Pârvan”- „MATERIALE ŞI CERCETĂRI ARHEOLOGICE”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009 (format digital)

48

Ioana Voicu

LUCRARE DE DISERTATIE 2012

Webografie: www.archdaily.com http://www.mnir.ro/basarabi

http://www.cimec.ro/ http://www.carl-jung.info/inconstient_colectiv.html www.art-historia.blogspot.com

49