Marginalii la Scrieri Defecte

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului. Analize, interpretări, cronici, articole, note și recenzii. Editori: Al. Florin Țene, Andrușa R. Vătuiu.

Sibiu: Agora, 2017; 843 pages; ISBN 9781599735023.

Cronică apărută în revista al cincilea anotimp, Oradea, Anul IV, Nr. 2 (33), primăvara 2000, p. 15.

Apărută și în revista Bucovina literară, Suceava, Anul X, Serie nouă, nr. 5-6 (111-112), mai-iunie 2000.

Reprodus și în volumul FLORENTIN SMARANDACHE, dincolo şi dincoace de paradoxism. Oradea: Anotimp & Abaddaba, 2000, pp. 20-21.

Marian Barbu

Marginalii la Scrieri Defecte

Tipul de ”lector in fabula”, definit de Umberto Eco, presupune descifrarea unui text literar nu numai prin grila de receptare, ci și prin cea de emitere, de formulare a codului unui enunț. Și ca-ntr-o logică primară, atunci când mesajul nu se afirmă nici în absconzitățile textului, înseamnă că acesta rămâne barbar sau în grădina desfătătorilor de jocuri aleatorii.

La încheierea acestor observații, cumva tranșante, matematicianul florentin Smarandache a așezat nonșalant paradoxismul. Dacă mișcarea în sine, sloganurile inițiale și dezvoltate sincer de autor, par să se înșurubeze în ansamblul prerogativelor culturale, exemplele, și mai ales cele literare, trag ideile spre periferia interesului de lector.

Foarte interesant că o degringoladă sui generis a limbajului în acest sens a fost consemnată violent în Europa după 1916, după mișcarea dadaistă de la Zürich (Elveția).

Ramificațiile care i-au urmat au căpătat destule conotații care, chiar dacă n-au dus la o unitate de vederi (de ideație, de stil), au fost împărtășite insular. Ba prin 288

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

suprarealism (Franța), prin expresionism, (Germania, Austria), prin modernism (România) ș.a.m.d.

Luată în ansamblu, mișcarea modernismului s-a dovedit a fi benefică pentru întreaga lume. Mai întâi, s-a contrapus unei tradiții a sec. al XIX-lea, care începuse a fi fracturată deja până la primul război mondial prin simbolism (în Franța, Belgia, Italia) prin versul liber și proză de tip psihologic (în SUA, Rusia), ca și după aceea, când s-a creat Uniunea Sovietică, unde literatura a devenit slugă la remorca politicului. Simplele revolte (într-ale scrisului), aparținând lui Maiakovski ori Esenin, rămân bombe artizanale față de orientarea comunistă care cerea literaturii îndeplinirea principiului leninist, că ea trebuie să fie o rotiță, un șurub în angrenajul atât de complex al propagandei de partid.

Așadar, reînvierea unei modernități cu orice preț, după căderea comunismului în Europa de Est, rămâne de acum un fapt inexplicabil în condițiile istorice date. Întrebarea este cât timp se mai poate stărui într-un asemenea clivaj?

Cu atât mai mult, cu cât asemenea desfacere era vizată insistent, după moartea, în 1953, a lui Stalin. Numai că doctrinar, ideologia comunistă instalată omogen în Europa de Est și izolat în țări ale Asiei sau Africii, a 289

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

început să se depersonalizeze vizibil chiar în interiorul statelor susținătoare.

Ei bine, literatura n-a mai fost obligată să slujească deloc cauza, descoperind sau revitalizând subadiacențele, simbolurile, parabolele, miturile de teme în spații exotice, creștine, ori pur și simplu, lucrând pentru un templu în interesul cuvintelor.

Iată în linii mari motivația lui Florentin Smarandache, omul contrariilor ireductibile din sfera limbajului pur, degajat de matematică (el însuși ctitor de ultimă oră), reușind să-și facă un aliat ”politic” din literatură. Aceasta devine un alibi freudian condus ca înt-o degringoladă care amintește de gongorism, adică de o manieră literară formalistă și ermetică.

Autorul,

foarte

convingător,

cu

un

regim

informațional deschis limbilor franceză și engleză, iar prin șederea lui în Arizona o bună bucată de vreme (în Phoenix), a căpătat un orizont particular pentru limba spaniolă, iar prin extensie, și pentru limba portugheză.

Fiind

învățător

în

primă

instanță,

apoi

matematician, cu studii în România, Florentin Smarandache și-a impus o disciplină a muncii, o rigoare a scrisului, un program adecvat pentru biografie, dar mai ales pentru operă. De aceea, cartea de față, sub aparentă 290

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

dezorganizat, un talmeș-balmeș tematic, cu un limbaj incoerent până respingere, nu urmărește decât să ofere o mostră de respirații intelectuale ale unui constructor refulat. Adică al aceluia care prelucrează ”la cald sau la rece piesele de metal prin batere cu ciocanul sau prin presare la unul dintre capete, cu scopul de a schimba, parțial sau total, forma pieselor”. Căci subiectul prozelor de acum (sau nonprozelor!) sunt clasice: copilăria, cu toate poznele și ruperile de limbaj existente, tinerețea din învățământul preuniversitar și universitar, viața unor țărani plecați pe front, ca și a celor rămași acasă, petrecerea sărbătorilor de vară, iarnă, în familie, relațiile cu cunoscuții, impresiile de lectură din spații diverse (Maroc, Anglia, Franța și, desigur, România).

Toate adunate vor fi făcând part dintr-un Jurnal, redactat cu acribie, cu conștiinciozitate. Distanța însă de la faptul brut, la îndemâna oricui, până la starea de grație a metamorfozei lui în literatură, este uriașă. Instalându-se aici,

ca-ntr-un

fotoliu

vacant,

scriitorul

Florentin

Smarandache devine de o originalitate izbitoare. Atât de excesiv, grotesc și extravagant că-l copleșește adesea aripa vulgarității. A nu se înțelege prin vulgar numai un cuvânt cu sensuri grosolane, josnice! Istoria cuvântului ne atrage atenția și asupra altor nuanțe. Dau doar două exemple la 291

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

întâmplare fără comentarii: latina vulgară (=latina populară) și logaritm vulgar (=logaritm zecimal).

Făcând asemenea precizări de ordin strategic, pentru a apropia pe cititor de un text cu multe barbarisme, precizez că Smarandache sfidează programatic jocurile exprimării cursive, logica textului coerent, lăsând impresia unui aristocrat care se uită în jur numai pentru a dezgrădina tabieturi, pentru a sfărâma lectura tipicară, anchilozantă. Or, tocmai în asta constă manierismul său, exact cum l-a conceput Luis de Gongora (1561-1627).

Specialiștii ne-au spus despre gongorism că ”se caracterizează prin folosirea abuzivă a neologismelor (mai ales de origine latină și italiană), a unei sintaxe complicate, întemeiate pe inversiuni și expresii eliptice, a metaforelor hiperbolice și a aluziilor mitologice, istorice și geografice, ceea ce dă stilului prețiozitate, afectare și pedantism, îngreunând simțitor receptarea textului de către cititor”.

De remarcat, fie și în treacăt, că stilul gongoric n-a fost izolat, rămas doar în biografia scriitorului de la Cordoba. În Italia, maniera a cultivat-o G. Marino (15691625), în Franța, a fost susținută în timpul lui Ludovic al XIII-lea (Molière însă, în 1659, va satiriza ”maniera” în Prețioasele

ridicole,

inaugurând 292

astfel

teatrul

de

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

moravuri în Franța), în Anglia a fost adoptată de J. Lyly (1553-1606), numindu-se eufuism (după titlul romanului Euphues).

Pe bună dreptate s-u întrebat unii comentatori (mai ales români, care știu mai multe despre rădăcinile avangardei, avându-i în memorie pe Urmuz, Gh. Ciprian, E. Ionesco, Emil Cioran, ca să luăm doar câțiva dintre membrii falangei moderne, ”a cazului” și să nu-l mai invocăm cu detalii pe nemuritorul I.L. Caragiale, un Molière al nostru, cum se exprimă B. P. Hasdeu) dacă actul scriptural al lui Florentin Smarandache conceput astfel mai poate fi definit literatură. Mai cu seamă că scriitorul consideră, ca odinioară un demiurg, toate obiectele care ne-nconjoară drept siluete ale poeziei... materiale. Adică de ce numai Macedonschi (18541920), Apollinaire (1880-1908), Christian Morgenstern (18711914) sau Edwin Morgan (n.1920) s-au folosit și de caligrame, atâta timp cât olandezul Johan Huizinga (18721945) a concepu un întreg studiu întitulat Homo ludens?

Nu cumva replica lui era dată acelei sintagme homo sapiens?

Pornind de la un calcul prestabilit, refăcând traiectoria de la sapiens la ludens, Florentin Smarandache, fiind de acum cetățean american, reușește să carica293

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

turizeze și să ridiculizeze, acoperindu-și înșelător drama dezrădăcinatului, a evadatului pe o insulă a lui Defoe, căutând să-și facă din cuvântul românesc o slugă botezată... Vineri. Iată, cum prin ricoșeu, dornic de literatură bună, el devine ”un obsedat al antiliteraturii”.

Totul îl ia în răspăr, adică totul ce părea imuabil, încremenit în tipare și în dicționare. Până și un basm intitulat Greuceanu, o Mioriță, poezii de Bolintineanu, de Eminescu intră în țesătura rostirii scriitorului, ridicând sau coborând tonusul estetic (atât cât este!).

Că descifrarea noastră stă pe linia mediană a conviețuirii (reale și mentale) a lui Smarandache ne-o motivează mai multe proze scurte așezate pe pagină pilduitor: când ca o proză cursivă (elegantă, de modă veche), când ca una șleampătă, urmând incoerența și incongruența unui text oral într-o scrisoare particulară, când ca un text frânt în fragmente, când ca o pagină albă, ori ca o elucubrație picturală, ori ca un amestec de vocabule românești, englezești ș.a.

Autorul face mare caz de căutarea timpului pierdut, când ca Ion Creangă, când ca M. Proust, adesea pe u ton dostoievskian, despre creațiile folclorice, despre zicerile de nuntă, de beție și de îngropăciune. Este și aceasta o formă de recuperare românească într-un spațiu 294

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

american prea puțin bătrân, cu atât conglomerat etnic.

Smarandache desface mituri, spații și timpi consumați pe veresie ori întâmplător, fără a se teme de atâtea semnale ale răului aflate în cutia Pandorei. Dacă a învățat ceva de la americanii bogați de informații și călătorii este faptul că trebuie să te faci cunoscut în lume cu orice preț. Cu cât se vorbește mai mult despre tine, înseamnă că exiști și că meriți toată atenția. Pe această axă a convingerilor, Smarandache se transferă pe sine în lumea românească, în fapt a biografiei sale de ieri, pentru a se convinge că există cu adevărat.

Cum matematica este o lume a ideilor universale, ea se adresează numaidecât spiritului. Pe când literatura, de la Aristotel la Hegel vizează, în primul rând, afectul, Smarandache vrea să-și protejeze spiritul precum odinioară Mircea Eliade.

Aporiile smarandachiste se petrec la nivel filosofic.

Ele stau semețe, generalizând și înnobilând o gândire extrem de calculată. De aici, forma limpidă, degajată a lor.

Spațiul și timpul revin obsedant, ca o sabie a lui Damocles în mai toate textele. Nu în puține cazuri, îndoiala, scepticismul se răsfață în asemenea exprimări. Câteva exemple: ”Plutesc în neant deasupra brutalei realități”.

295

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

”M-au dat afară din viață, m-au dat afară din spațiu”. ”Stau la coadă la intrarea în artă”. ”Lumea joacă pe frunze. Ce s-ar face dacă n-ar fi ele? Torent năvalnic alcătuit din vise frânte”: ”Vreau să prind realitatea clipei prezente: caut viața ei”.

Toate acestea și alte câteva zeci țin de nonexistențialism. Adică au un gând al lui Platon care numea materia me on, adică nonexistență. Conștient sau nu, prin întoarcerea în timp la biografia românească, Smarandache teoretizează ”căderea în sensibilitate” (ca să ne folosim de o expresie a lui Maritain).

Literatura din acest volum al lui Florentin Smarandache, de departe neo-mogenă (de aceea autorul și-a conștientizat-o prin... titlul Scrieri defecte), are câteva piese care pot fi socotite unicat, nu numai în spațiul românesc.

Iată un singur exemplu: Buletin de știri. Dictatorul Nicolae Ceaușescu se-ntâlnește cu Mobutu, dictatorul Zairului. Pe două pagini bune se-nserează doar trei vorbe esențiale: s-au văzut, au discutat, au semnat. O proză în trei trepte, fiindcă fiecăruia dintre ”personaje” i se adaugă toate funcțiile, de ordinul zecilor, ori de câte ori vine 296

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

vorba. Altfel spus, totul se sufocă, se strivește sub titulaturile bombastice care-l însoțesc.

Cumplit de măreață proză!

Jocurile stilistice sau eliptice ale volumului sunt mărturisite într-un așa-zis eseu – Scrieri defecte. El pune pe tapet chiar intenția autorului (nu știu dacă nu poate fi extinsă și la alte scrieri). Deci: ” atitudini convulsive (jargon), excomunicarea autorului (status quo), lipsă de comprehesiune

(dispariția

personajului),

prezumția

că

o

haosului (solipsism)”. În

ciuda

faptului

întreține

uriașă

corespondență cu scriitorii de pe întreg globul, florentin Smarandache, uitându-se în oglinda succesului, crede că aparține generației ʼ80 (Gh. Crăciun, Cristian Teodorescu, G. Cușnarencu, Ion Groșan, Liviu Antonesei, Sorin Preda, Daniel Vighi ș.a.). Nu știe însă, fiind foarte departe de țară, că el Florentin Smarandache, a dus experiența acestora de ”nealiniați” la extremă, adică acolo unde receptarea unora nu mai are antene de receptare. O Sublimare? O esențializare? O inconștientizare a conștientului? Sau invers?

Oricum, credem că Smarandache a realizat prin acest volum un ”mesianism naratologic”, iar volumul pe ansamblul său are două posibilități propuse lecturii. Una: 297

Florentin Smarandache și seducția polimorfismului

de a fi respins pentru violența și nestatornicia limbajului, căci nu se aliniază nici unei direcții literare. Și a doua: să fie acceptat ca un deliciu al lecturii de către degustătorii rafinați care nu fac rabat impresionismului sau expurgării întâmplătoare. La spiritul matern al prozatorului, numai elitiștii au acces.

Fiind un caz unic, irepetabil (numai de către el însuși, deci, din nou manierism!), textul dilatat în varii conotații face din Scrieri defecte nu numai un experiment, dar și un cap de pod pentru interpretarea complexă a limbii române, chemată să dea seama de virtuțile și servituțile comunicării sale.

298