Florentin Smarandache și seducția polimorfismului. Analize, interpretări, cronici, articole, note și recenzii. Editori: Al. Florin Țene, Andrușa R. Vătuiu. Sibiu: Agora, 2017; 843 pages; ISBN 9781599735023. Transcriere după un mss. din arhiva Arizona State University, Hayden Library, Tempe, AZ; USA, colecția Florentin Smarandache Papers. 9 Februarie 1998.
Ada Cârstoiu
Negarea contradicției Studiu părtinitor despre gândirea verticaloorizontalo-oblică a paradoxistului Florentin Smarandache
Pornesc acest studiu cu ”n” necunoscute, cu scopul de a găsi măcar una dintre ele. Ca să-mi fie mersul mai ușor, am făcut comparație între termenul paradoxism și un tunel în care abundă albul transformându-se într-o peșteră perfect rotundă, având deschise două extremități pe care sunt notate cuvintele ”para” și ”doxa”. Pentru a înțelege mai bine termenul, să ne gândim la tot mai numeroasele fapte, gânduri, realități paradoxale cu care trăim. Mergând pe o latură pamfleto-dramatică, prezentând crâmpeie de realitate, omul Smarandache și-a format un stil personal, făcând ca posibilul și imposibilul să se intersecteze, să devină noțiuni discutabile (chiar și în literatură). Contactul cu Mișcarea Paradoxistă incită și invită la meditație. Teoreticianul acesteia – Florentin Smarandache – are capacitatea de a reflecta întregul prin partea abstractă a fenomenelor, perforând spațiul 247
Florentin Smarandache și seducția polimorfismului
sufletesc. Stereotipia îi provoacă ”creația” autorului; multe cuvinte aderă spre incredibile intersecții inteligibile. Cumularea de sensuri noi, artificiile stilistice dau o factură aparte curentului. Ideile smarandachiene converg spre o axă a sincerității, spre o demnitate a exprimării, iar pulsația trăirilor este dusă la cote de excepție, sufletul îi e mereu atașat de situații dificile, creație, uneori intenționat, pe dos! Nu degeaba se spune că pune punctul sub ”i”. Paradoxismul Smarandache este un extremist monoton, un spontan distrugător, de performant, un suflet feminin cocoloșit. Sfințenia cu care redă sensul primordial cuvintelor îl situează la limita dintre imposibil și posibil. Simțindu-se câteodată departe de lucrurile apropiate sufletului său imploră cuvintelor înțelegere: ”Plin de așteptare în făina albă a singurătății.”, ”Locuiesc singur în coșciugul din mine”, ”Pe tabla neagră a disperării mai scriu câte-o iluzie”. Este de o sinceritate nesinceră, de o persiflantă/sinceră neseriozitate. Această noțiune – paradoxismul - a fost disecată de criticul și esteticianul literar Titu Popescu, care acordă un spațiu amplu fenomenului, precum și inspiratorului său, Smarandache, în cartea Estetica Paradoxismului 248
Florentin Smarandache și seducția polimorfismului
(Editura Societății Tempus, București, 1995). Dându-și seama de multitudinea expresiilor ”pretențioase” care-și au refugiul în carnavalescul spunerii. Se apleacă cu atenție asupra substratului termenului, reușind o sinteză a teoriei acestuia. Ia în serios elementele noi pe care le aduce Florentin Smarandache textului, emite teorii în legătură cu Mișcarea Paradoxistă și cu paradoxul în special, încercând o încadrare a lui în sfera literaturii actuale. Încă din timpul corespondenței cu el îl simte aproape (Smarandache îi scrie din lagăr, din Istanbul la München): ”Avea un miez uman mult mai serios și o calitate sufletească ce îți atrăgea atenția. Se vedea un gust format, sau, cel puțin intrat pe drumul cel bun și o alertă spirituală dornică să fie la curent cu evenimentele”. Același critic lansează ideea că paradoxismul poate veni dinspre orice: ”Este, deci, paradoxismul o poemă frisonată de trăire a exilului (din societate, din literatură) ca recâștigare a libertății? Da, de ce nu?” Nu epuizează, însă, sevele specifice curentului, lăsând loc punctelor de suspensie. Ciudatul curent care se prefigurează prin expresii non-violente s-a născut, poate din dorința de a da autenticitate obsesiilor, distrugându-se clișeul obișnuit / 249
Florentin Smarandache și seducția polimorfismului
convenționalismul. Astfel, șochează, distanțându-se de normal, de cotidian prin suflul de libertate și conștiința exprimării. Paradoxală este situația de a intra într-o zonă apatică pentru unii, de viu interes pentru alții, creându-se discrepanța dintre real și bizar. În demența și și stranietatea clipei, descoperi adevărata savoare a situației limită. Atunci, fiind departe vezi imagini rupte, tocate, secționate de alte imagini virtuale. Paralela matematică-literatură e din ce în ce mai exploatată de către profesorul-scriitor: teoreme/leme + fapte normale/anormale ± insolație/senzație ±inspirație = limbaje încrucișate/cuvinte inventate = text. Paradoxismul se eliberează de convențiile literare și emite, în mod paradoxal, adevăruri ”mințite”. Logica/ilogica celor spuse de Smarandache face să se remarce fenomenala acumulare a sintagmelor: disperate, disparate, separate, reparate, repetate, adăugate, imprimate, supărate, anagramate, umflate, respirate, respectate, dizolvate, salutate, ajutate, ajustate, miniaturizate, prefabricate, încifrate, descifrate, asociate, disjunctate, fascinante, minunate, interesate, supraîncărcate, dezumflate, încărcate, agasante, dar savante, interpolate, frapante, panicate, adunate și picante, amplificate, 250
Florentin Smarandache și seducția polimorfismului
retardate, despoiate, dezbrăcate, răsturnate, turnate, amplificate, animate, incitante, iradiate, idolatrizate, destrămate, destupate, performante, răsturnate, voalate, judecate sau adjudecate. Smarandache, aflându-se deasupra lucrurilor obișnuite, departe și aproape de ele, pătrunzându-le cu o percepție extraordinar de fină – asemenea unei imense pânze de păianjen – devine de o extravaganță suportabilă. Multe idei au un anume efect (dorit sau nedorit), care îmbogățit cu savoarea limbajului oglindesc gândirea verticalo-orizontalo-oblică pe care își duce paradoxistul creația. Ce interzice această noțiune? Nimic. Căci nimic nu interzice nimicul. Deci nimicind nimicul, n-am ucis marele nimic, ci am accentuat taina lui.
251