Paşi în universul cunoaşterii

PAŞI ÎN UNIVERSUL CUNOAŞTERII 1. ORIGINEA NUMERALELOR Se cunosc relativ puţine lucruri despre provenienţa numerelor mici. Este ştiut că ele „au fost cuvinte cu sens concret care, ulterior, prin abstractizarea sensului şi schimbarea funcţiei, au devenit numerale. sensul lor originar nu poate fi reconstituit, deoarece funcţionau ca numerale cu mult înaintea diversificării limbiibază“ (L. Wald, Progresul în limbă, B., 1969, p. 130). Iar acad. Al. Graur, Puţină aritmetică, B., 1971, p. 14 scrie: „Cum s-au creat primele cuvinte care denumesc numeralele? nu ştim. În limbile indo-europene numeralele provin dintr-o epocă prea depărtată de noi pentru ca studiile comparative să ne poată aduce lămuriri asupra originii numerelor mici“.

După părerea noastră pe omul primitiv, ieşit din peşteră, 1-a impresionat cel mai mult Cerul. De acolo vin lumina, căldura, ploaia, arşiţa, fulgerul, tunetul şi alte fenomene cereşti. Omul, fiind neputincios faţă de imensitatea cerului, nu întâmplător a considerat cerul unicul zeu primordial în mai toate limbile cunoscute pe globul pământesc.

Numărul „unu“ este chiar al dumnezeirii şi pentru că Cerul e unic noi credem că „1“ înseamnă chiar „cer“. În indo-europeană „1“ se zicea în mai multe feluri: - *oino, de unde lat. unus, gr. oinos, germ. eins etc. pare în legătură cu cerul sumerian an; - *oiko, de unde sanscr. eka, pers. yek, ţig. ek, după noi e în relaţie cu cerul vechi indian kha, lat. caelum; - o altă denumire a lui „1“ este i.e. *sem. Iarăşi remarcăm similitudini cu tc. sema, arab. sama, ebr. šamu etc. (mai ales cu primul) toate cu sensul „cer“; - cât priveşte pe i.e. *sems, aici ne gândim că trebuie să-l comparăm cu numele soarelui şamaş, samas, şams, şemeş, la sumerieni şi semiţi.

- în sfârşit, tot în i.e. „1“ se mai zicea *sen (din care provine gr. hen la neutru), ceea ce poate fi apropiat de numele lunii la sumerieni sin sau al soarelui la germanici sun.

Că lucrurile ar putea sta astfel vorbeşte şi situaţia din alte familii de limbi: magh. egy „1“ ~ magh. ég „cer“.

- tot aşa turcescul bir conţine aceleaşi consoane ca şi cerul scitic abra din care probabil derivă. După cum cafrul (din Africa de Sud, Mozambic) numa e imposibil să nu ne ducă cu gândul la num „cer“ samoed (în nordul Siberiei).

Mai ciudate sunt denumirile numeralului „1“ în ainiană shine (limbă în Japonia) pentru care cf. engl. shine „a străluci“ (cerul strălucitor?), în semitică uahăd „1“ pare a se compara cu iranicul baga „cer“ cu u=b şi h<g ca în ebraicul nahaš „şarpe“ faţă de vechiul ind. naga „idem“, (cf. şi mong. naga „cer“), în acadiană (asiro-babiloniană) išten „1“ pare identic cu maghiarul isten „zeu“, or noi

ştim că zeu<cer. Fireşte, comparaţia cu tien din chineză „cer“ nu poate fi exclusă. Şi mai interesant este numeralul „1“ din limba sesake (idiom melanesian din Oceanul Pacific) unde e sikai, aproape ca şi pronunţia engl. sky [skai]. În relaţie cu numeralul „1“ este cuvântul „singur“: solus, -a, -um în latină, pe care noi îl comparăm cu lat. sol, -is „soare“, acest astru fiind şi el unic în Univers, pe când gr. monos este sigur în legătură cu astrul nopţii, luna: mona la germanici, men la gr., mensis la romani. Aici trebuie să amintim şi adjectivul românesc stingher „izolat, răzleţ, singur“ dedus de L. Şăineanu din stingheri < stăngâni < slavă, dar lăsat cu et. nec. în DLRM, DEX, MDE, V. Breban etc. Poate fi cerul turcic tengher, precedat de s, cf. şi engl. lone, lonely, alone „singur, stingher“ ~ luna.

Sunt şi numerale mai greu de explicat.

- sl. edin e legat de magh. egy < ég sau de chin. tien, ambele „cer“?

- armeanul mi, în schimb, se apropie de un nume al soarelui (moş, mus, Mitra), căci ştim că de aici vine şi alb. mi „şoarece“, ca şi etruscul mi „eu“, ebr. mi „cine“. În concluzie, în cele mai multe limbi numeralul „1“ provine din numele cerului. În favoarea acestei idei pledează şi faptul că protosumerienii indicau cifra „unu“ printr-o elipsă, adică forma aproximativ rotundă a cerului (C. Daniel, Civil. asiro-bab., pag, 321). Ceva asemănător cu această ipoteză, dar numai în legătură cu soarele, luna la Florica T. Câmpan, Povestea numerelor, B., 1965, p.14, lucrare consultată după elaborarea articolului nostru.

Numeralul „doi“ are oficial aceeaşi origine necunoscută. În opinia noastră s-a pornit de la teoria opoziţiei cer - pământ ca în mitologia chineză şi iranică. Astfel, i.e. *dui, *di trebuie legate de numele chinezesc al pământului di, la greci de, do, la albanezi dhe, dacic da, ebr. adama, etc. În amintita limbă sesake dua „doi“. Chinezii zic la „2“ er, denumire pe care o comparăm cu tc. yer, aramaic erh, germ. erde, engl. earth, arab. ard. Dar magh. ket, finic kit, tc. iki sunt, după noi, provenite din sumer. ki „pământ“ (alte explicaţii inacceptabile la Sevortian, „Etimologiceskii slovar' tűrkskih iazîkov“, M., p. 337-399).

Denumirea semită a lui „2“ e tn, ceea ce ne face să ne gândim la tina din sl. şi thai, ambele „pământ“. Ainianul tu(p) (cu p facultativ) trebuie să fie chin. tu, cu sensul aşteptat „pământ“, o variantă a lui di şi ti.

Dacă „1“ şi „2“ înseamnă în general „cer“ - „pământ“ ce să fie „3“?

Benveniste îl explica prin radicalul ter/tr, „depăşire“ a seriei de 1-2 către pluralitate.

Acad. Alexandru Graur scrie: „Ideea că lat. tres ar veni de la trans „peste“ adică <dincolo de doi> nu merită nici o atenţie“. Şi actualul numeral „3“ a avut un sens concret. De exemplu chin. san este identic cu engl. [san] „soare“, ori asemănător cu luna sumeriană sin ori „fiu“ sun.

(Cerul = tatăl. Pământul = mama, Soarele = fiu).

Magh. harom „3“ credem că e iran. hor, har, hvar „soare“ + -m „acesta, al meu, de care vorbesc“. Dar i.e. *treies se compară cu semitic terah „luna“, cu zeiţa japoneză a soarelui Amaterasu, cu zeul soarelui Mitra, cu berberul itri „stea“, v. ind. tara = star (i.e. *aster „stea“). Deci „trei“ a însemnat, la origine, „soare, lună ori stea, astru“! Aşadar semit. tlt „3“ se compară cu latinescul stella, arm. astl, tl + -t sufix de feminin. Nu credem că mai e de mirare să presupunem că ainianul re(p) se apropie de egipt. re „soare“.

Mai complicată ni s-a părut provenienţa tc. űç „3“ (pentru care vezi Sevortian, op. cit. p. 642 cu alte ipoteze) care poate fi decupat din v. pers. rauča „lumină“, skr. raoča, cu lat. lux, lucis, sl. luč, rom. a luci, tot în legătură cu strălucirea soarelui (uča).

Despre numele Petru Printre cei 12 ucenici ai lui Iisus s-a numărat Simon, cunoscut mai ales cu numele nou Petru, care a propovăduit noua credinţă în Antiohia, Corint, Galatea, Asia Mică, fiind martirizat la Roma în anul 64, sub împăratul Nero.

Biserica catolică îl consideră primul episcop şi papă, bazându-se şi pe numele lui: ,,(Catolicii), fără măsură, înalţă pe sfântul Petru şi prea cu asupră măresc puterea lui şi osebirea de ceilalţi apostoli... ca să aibă de unde trage cu viclenie înălţarea, vâlfa şi monarhia papii cea de linişte şi de dragoste stricătoare (P. Maior, Scrieri, I, B., 1976, p. 4).

Numele adevărat al apostolului Petru era Simon. Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, afirmă: „Iisus nu-l lasă să se mai cheme Simon“ (apud P. Maior, op. cit., p. 6). De ce? Credem că numele Simon i-a părut Mântuitorului un nomen odiosum, deoarece îi amintea de cuvinte cu sens profund negativ ca: fenician Eşmun „zeu păgân al vindecării şi războiului“, gruzin eşmani „demon, drac“, asiatic şaman „vrăjitor, preot păgân al spiritelor rele“.

Dar de ce i-a pus numele Petru? P. Maior recunoaşte că nu ştie de ce Hristos ia schimbat numele: „nici sfinţia sa (Dumnezeu) nu ne-a descoperit pentru ce lui Petru i-au mutat numele“, adăugând că „voieşte să arate că Petru de aici înainte va să fie ucenic lui“.

Alţi autori insistă asupra ideii că Simon se deosebea de ceilalţi ucenici prin pasiunea pentru elocvenţă şi acţiune, dar şi printr-o fire instabilă: porecla Kêfa (= Petros) fiind interpretată ca aluzie la lupta lăuntrică, de exemplu, în cazul celor trei lepădări de Iisus. Dar ce spune Biblia? În Evanghelia lui Ioan 1,42 e scris: ,,Şi l-a dus la Iisus. Iisus l-a privit şi i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa»“. Atât. În schimb, Matei, 16, 18-18 zice: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona,... Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea“. Facem precizarea că noul nume Kifa (Kêfa) în aramaică şi ebraică înseamnă „piatră“, ceea ce tradus în greceşte e redat prin Petros, iar în latină Petrus. Aşadar noul nume al lui Simon nu înseamnă altceva decât „piatră“. Logic supranumele acesta nu se potriveşte cu firea instabilă şi lupta lăuntrică concretizată în cele trei lepădări. Ne-am fi aşteptat la tăria în credinţă (tare ca piatra). În definitiv numele nu are legătură cu ce va face persoana respectivă peste mai mulţi ani. Dar Kifa (= Petrus) este un supranume, deci un fel de pseudonim, care e mai motivat decât numele, să zicem, de botez.

Noi credem că lisus s-a hotărât să-i schimbe numele de Simon, părut odios, din cu totul alte motive. La popoarele semitice din antichitate numai consoanele contau. În Simon consoanele S, M, N, erau aceleaşi cu S, M, N din Eşmun, eşmani, şaman amintite. Dar în ce limbă aceste sunete însemnau „piatră“? Numai în vechea indiană ASMAN avea sensul de „cer, piatră“, când cerul era văzut ca o „boltă de

piatră“ (Gh. Muşu, Din lumea tracilor, B., 1981, p. 14). Aşadar Iisus i-a schimbat numele lui Simon în „piatră“ (Kifa) pentru că doar în sanscrită consoanele s, m, n au sensul acesta, fără rezonanţă negativă.

Este foarte răspândit în scrierile sfinte fenomenul amfibologiei intenţionale legat de limbajul secret al creştinilor. Lui Natanail Iisus i-a spus: „Înainte de a te chema Filip, FIIND TU SUB SMOCHIN, te-am văzut“. Ioan, care scrie aceste cuvinte, a arătat foarte clar că Mântuitorul a ştiut să se facă înţeles în cuvinte acoperite, deoarece, în siro-aramaică „smochin“ e tina, iar în aramaică thina însemna „zel, emulaţie pentru Dumnezeu“; În altă parte „luptător împotriva romanilor, zelot“ e thanono în siro-aramaică, destul de apropiat de tina „smochin“.

Aşadar când i se spune lui Natanail că a fost văzut sub smochin trebuie să înţelegem „la o adunare tainică a zeloţilor“.

O altă amfibologie intenţională se referă la emre'h de 'loho „Mielul lui Dumnezeu“ prin confuzia dintre imera „cuvânt“ şi immera „miel“ în siro-aramaică.

Iată o altă paronomasie: „Ce-aţi venit să vedeţi în pustie? Au trestie bătută de vânt?“ Trestie e „qanio“ în aramaică şi acelaşi qanio însemna „zelos“, adică membru al sectei iudaice a zeloţilor ce luptau cu arma în mână împotriva stăpânirii romane. Aceste jocuri de cuvinte aveau ca scop să indice „într-un fel voalat şi enigmatic sectele iudaice, ale căror nume nu trebuiau pronunţate şi scrise, folosind un limbaj cifrat“ (C. Daniel, Scripta aramaică, p. 57). Într-un mod similar a procedat şi Iisus schimbând numele fiilor lui Zevedei în „fiii tunetului“ şi pe cel al lui Simon în Kifa (= Petros = Petrus) adică „piatră“. De altfel în mai multe limbi cer=piatră, ca şi asman în sanscrită: -engl. heaven „cer“~ aram. 'even „piatră“; asiro-babil. anu faţă de egipteanul „piatră“; iranic minu „cer“ şi „piatră“, breton men „piatră“; scit. abra „cer“, ţig. bar „piatră“; arab. sama „cer“ ~ ainian suma „piatră“; v. ind. kha „cer“ ~ kamy, kammo, kö, kar, kifa, kaya, toate „piatră, stâncă“ în sl., finl., magh., arm., ebr., turcă; chin. tien „cer“ ~ germ. Stein „piatră“; proto-hittit kap „cer“ ~ dialecte iranice kup „piatră“, acesta fiind cel mai apropiat de kifa cu u > i şi p > f, ca ebr. pe „gură“, arab. fam „gură“.

Oare gr. lithos „piatră“ (etim. necunoscută) e legat de ciuvaş pelet „cer“'?

Dar a cunoscut Iisus sanscrita? Ce a făcut mântuitorul de la 12 ani până la 30?

A fost la mănăstirile din Qumran, cum susţin unii cercetători? În acele lăcaşuri sfinte Iisus a căpătat cunoştinţe temeinice şi trainice de limbi ca sanscrita, iranica, familiarizându-se şi cu tainele religiilor orientale din India şi Iranul vechi? „Se spune chiar că Iisus ar fi trăit o vreme în India“ (Marius Radu, Adevăratul chip al lui Iisus este în noi, în „Formula As“ din 27 apr. 1998, p. 11). Aşa s-ar explica faptul că religia creştină se apropie de budism, de brahmanism şi de hinduism prin misiunea mântuirii şi credinţa în trinitate (Kernbach, DMG, p. 120). Se pare că textul lui Ioan este autentic şi că adăugarea din Evanghelia lui Matei „şi pe această piatră îmi voi zidi Biserica mea“, pe care se bazează catolicismul pentru a-şi

justifica pretenţia de întâietate asupra ortodoxiei, este mai târzie, poate şi ca rezultat al unei activităţi de falsificare prin crearea unui „lobby“ intelectual speculat cu abilitate în secolele următoare de adepţii mondialişti ai catolicismului.

Aşa că afirmaţii de genul „numele său de Petru („piatră“) care i-a fost dat de Iisus, simbolizează fundamentul Bisericii creştine“ (Petit Larousse Illustré) nu au un temei ştiinţific dovedit.

Trăim cu toţii la începutul celui de-al treilea mileniu. Omul a obţinut rezultate importante în cunoaşterea naturii, sunt abia câţiva zeci de ani de când a fost lansat primul satelit artificial al Pământului, omul a zburat în Cosmos apoi a păşit pe Lună, s-au construit laboratoare în spaţiul extraterestru, au fost trimise rachete spre planetele cele mai apropiate.

Omul a pătruns tainele spaţiilor cereşti, însă în domeniul minţii, al sufletului interior, al limbajului său au rămas unele pete neelucidate. Să dăm câteva exemple: BIG, adj. englezesc cu sensul „mare“ are originea necunoscută. (Chambers Pocket Dictionary, Concise English Dictionary, s.v.)

După noi engl. big se compară cu tunguso-manciurianul buga „cer“, care este imens, enorm, cu u > i, fenomen arhicunoscut. Cf. şi magh. nagy „mare“ cu mong. naga „cer“ (între cele două limbi fiind multe asemănări).

De asemenea, ţig. baro, care ni se pare asemănător cu denumirea cerului la sciţi abra. În mod ciudat semiţii au adj. rab „mare“, ceea ce pare inversul lui baro (aceştia scriu şi citesc altfel decât europenii: de la dreapta la stânga).

Dar ce legătură să aibă limba engleză cu tunguso-manciuriana?

Se cunosc mai multe împrumuturi sau coincidenţe pe care limbile indoeuropene le au împreună cu idiomurile din Extremul Orient ca să cităm numai prefacerea p>f: pater - father, comună limbilor pomenite, plus chineza, thai, etc.

Este posibil să ne referim la cultura Cucuteni cu minunatele ei vase de lut ars, celebre în întreaga lume (cam 5-6000 ani înaintea vremii noastre). Or această cultură se pare că este atestată „numai prin părţile Chinei“. (Manualul de istorie pentru clasa a Xl-a, ed. 1998, p. 38). Nu este exclus ca de aici, de la noi, părţi din această populaţie să fi migrat direct în nordul Italiei sau prin Asia Mică şi să fi rezultat poporul etrusc, care are multe asemănări cu neamurile orientale: zeul suprem Tin, Tinia se compară cu chin. tien, jap. ten, ambele „cer“. Conglomeratul etrusc, fiindcă se pare că a fost un amestec de diverse origini, avea cuvântul falado „cer“ asemănător prin început cu fa din limba thai.

BEG „a cere, a cerşi“ are originea incertă, propunerea din Concise... nefind acceptată unanim. În acest din urmă dicţionar se spune: „probabil prescurtat din fr. beguiner, de la numele de persoană Lambert Bègue“. Noi şi aici pornim de la o formă a numelui cerului la iranieni bag, care are şi o variantă cu e. Verbul acesta este şi în maghiară ker, în lat. quaero. Mai mult decât atât, sunt cercetători care presupun că pe lângă lat. [celum] cu l, a existat şi o formă cu r. Ciudăţenia cea mare

e că în română eu cer este o formă a verbului a cere, iar cer este ceea ce iranienii numeau bag. E posibil ca cerul să fi fost implorat de oameni pentru a-i salva de fenomene ce-i înspăimântau: tunete, fulgere, viscole puternice etc.

JOB. În mod ciudat acest cuvânt foarte cunoscut în lumea anglo-americană a rămas fără etimologie. Sugestia noastră o prezentăm sub formă de glumă. Mai întâi, job din engleză seamănă cu ceea ce maghiarii scriu job care în limba veche a însemnat „război“, de exemplu jobbagy a avut sensul „căpetenie de război“. Se ştie că unele popoare şi-au făcut din război un mod de viaţă, a merge la război având semnificaţia „a avea o slujbă“ (vezi cele scrise de Fr. Engels despre sciţi).

Mai mult decât atât, slavii au cuvântul echivalent al lui job sub forma slujba, la gen. pl. slujeb, or tocmai finalul - jeb seamănă cu job, având şi aceeaşi semnificaţie. Asta ar presupune decuparea lui jeb din slujeb. Se pare că un neam germanic (vandalii) a antrenat şi triburi slave şi chiar strămoşi ai fino-ugrilor (maghiari, finezi, etc.), ajungând în apusul Europei şi întemeind un regat în nordul Africii. Ar mai fi şi alte coincidenţe anglo-maghiare: feld „pământ“ şi föld „idem“; egg „ou“ ~ magh. ég „cer“; meadow „pajişte“~ magh. mezö „câmpie“; old „bătrân“~ magh. hold „lună“; fang „colţ, donte“ ~ magh. fog „dinte“ etc.

MONEY. În lumea noastră a est-europenilor se zice că americanul se închină la zeul Ban, adică la money, monedă. Originea cuvântului e cunoscută: fr. monnaie < lat. moneta. Acest cuvânt latinesc se spune că provine de la denumirea zeiţei Iuno care se mai chema luno Moneta, adică „sfătuitoarea, cea care avertiza despre o calamitate etc.“ În vechime se zicea că în templul acestei zeiţe romanii aveau un atelier de bătut bani (monede) şi că din această cauză moneta latină a luat denumirea de la porecla zeiţei luno Moneta.

Noi am crezut că aceasta e o poveste şi ne gândeam să comparăm pe moneta „bani“ cu mona „lună“ în limbile germanice +eta, sufix diminutival ca în opera opereta. Să remarcăm faptul că în cele mai diferite limbi cuvântul „ban, monedă“ provine de la forma rotundă a obiectului ca şi a cerului, a soarelui, a lunii pline. Să fie o coincidenţă că lat. nummus „ban“ seamănă cu num „cerul“ la samoiezi? Or rus. dengi cu cerul turco-mongolic denge(r)/tenge(r)? Fenomenul este cunoscut în chineză, japoneză etc. Chiar cuvântul românesc ban e cu originea necunoscută, după noi însă el se compară cu banu în v. iran. cu sensul de „lumină“ ~ “cer, soare“ în skr. banuş „soare“ rudă cu baniţa, care are aceeaşi formă rotundă.

Dar oare ţig. love „ban“ nu se aseamănă cu un subst. din graiul dogonilor (Sudan) Lebe, „soare“ cu b > v ca şi ebr. leb „inimă“ (azi lev), de unde viaţa, iubirea la neamurile germanice, slave lieb, leb-, liubiti, căci aceste sentimente au sediul în inimă? Aşa că noi, fiindcă nu suntem convinşi de povestea cu luno Moneta, insistăm, pentru lat. moneta în legătură cu o lună plină, în ciuda faptului că nu mai găsim în nici o limbă asemănarea între această noţiune şi o lună. Cf. şi sol în Peru, peso span. ~ (se/pes „soare“ fenic, ţig. khamalo „ban“ ~ kham „soare“, pers.

pul ~ Apolo).

HOT DOG. Multă lume a auzit de hot dog: e o chiflă (pâiniţă) tăiată în două, având un crenvurst sau cârnat cald la mijloc. Acest produs gastronomic ne vine din America, unde înseamnă „câine fierbinte“ şi această semnificaţie o găsim în toate lucrările lexicografice consultate.

Dar e oare vorba de câine? Au împrumutat americanii hot-dog-ul de la chinezi, vietnamezi? Căci ei consumă carnea acestui animal. Nici vorbă, „câine cald“ (hot dog) e o mâncare specific americană. Legătura cu câinele nu se datorează oare unei confuzii? O posibilă explicaţie ar fi următoarea. Se cunoaşte că in S.U.A. trăiesc mulţi evrei, care astăzi influenţează puternic finanţele şi politica internaţională.

Unii au venit în ţara tuturor oportunităţilor săraci dar, prin muncă şi economie, au ajuns la o poziţie socială înaltă. E posibil ca soţia unui asemenea evreu sărac de pe malul vreunei ape să fi avut ideea de a-i pune bărbatului un peşte prăjit între două felii de pâine pentru ca acesta să-1 mănânce în pauza de masă şi astfel să economisească preţul unei mese la cea mai apropiată cantină-restaurant, căci costul unei mâncări preparate acasă e incomparabil mai mic decât la un local.

Pe evreieşte „peşte“ se zice dag şi acest cuvânt credem noi că este de fapt în hot dog, îmbinare care în engleza din S.U.A. se pronunţă [hat dag] cu o>a ca şi în: John. a lot, God, hot, job, body, Bob, care se aud: [Gian, ă lat, Gad, hat, giab, badi, Bab] spre deosebire de pronunţia britanică cu o. Aşadar, e posibil ca în hot dog [hat dag] să avem de-a face nu cu [dag] = „câine“, ci cu [dag] = „peşte“ în ebraică şi deci nu mâncăm câinele cald, ci peştele prăjit, ceea ce e cu mult mai logic.

Dar îmbinarea hot dog, ce este scrisă şi hot-dog, mai are tot în engleza americană semnificaţia „salutare“, deci, „Salut! Bună!“ Ce are aici a face câinele fierbinte? Când ainii, vechii locuitori ai Japoniei, se întâlnesc, îşi adresează salutul „Popke na okayan!“ adică „Să-ţi fie cald!“, căci strămoşii lor au locuit într-un ţinut geros. Noi spunem „Bună ziua!“, o urare de a avea o zi bună, frumoasă. De aceea suntem de părere că interjecţia [hat dag] poate să conţină substantivul dag „zi“ în olandeză, suedeză etc. Or se ştie că oraşul New York de azi a fost întemeiat de olandezi în 1626, că se numea New Amsterdam, capitala coloniei Noua Olandă până în 1664, când englezii l-au cucerit şi i-au schimbat numele în New York.

Adăugăm că în olandeză dag este corespondentul engl. day şi germ. Tag = zi, în prima limbă Dag! însemnând „Bună“, adică „Bună ziua! Salut!“.

DECAN, ENGL. DEAN. Neologismul decan are mai multe sensuri: 1. membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăţi; 2. persoană aleasă dintre avocaţi, care conduce barou! avocaţilor; 3. persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare în anumite corpuri constituite; 4. conducător al unui colegiu de preoţi, al unei instituţii religioase sau al unui local de cult.

Acest cuvânt provine din lat. decanus, cf. germ. (DLRM, MDE, DEX). Astăzi este unanim acceptată ideea că lat. decanus (şi gr. dekan) sunt în legătură cu numeralul decem, gr. deka ,,zece“. Astfel Sorin Stati în Cuvinte româneşti, B., 1964, p.152, afirmă că decanul, era iniţial „şeful unui grup de zece, apoi nume dat unor demnitari civili, militari şi religioşi: în sensurile actuale orice legătură cu ideea de «zece» este absentă“. Relaţia cu numeralul „zece“ este amintită de NDE „canonic având cel puţin zece călugări în ordinele sale“, precum şi de acad. Al. Graur, Puţină aritmetică, p. 129: „conducătorul a zece oameni, apoi conducător de facultate, de colegiu, etc.“ Aceeaşi explicaţie şi în lucrările erudiţilor A. Dauzat, A. Ernout, A. Meillet, Reformatski, Vasmer etc.

Deşi această părere este aşadar acceptată pe toate meridianele se pare că avem de-a face cu o etimologie populară, originea adevărată fiind alta. Nouă ni se pare cu mult mai plauzibilă comparaţia lat. decanus (şi gr. dekan) cu fenicianul dkn (vocalele nu se scriau) având sensul „bătrân“, corespunzător ebr. şi fenician zakan, zekun cu acelaşi sens, fiind ştiut că unui z din ebraică îi corespunde d în ugaritică, ca şi în arabă (vezi C. Daniel, Civilizaţia feniciană, B, 1977, p. 155 cf. şi Touzard, Gramatica limbii ebraice, passim).

Aşadar noi susţinem că sensul etimologic al lui decan este „bătrân“ şi de aici conducător al unei mănăstiri, facultăţi etc. La toate popoarele vechi era un sfat al bătrânilor, atenienii aveau gerontocraţia, spartanii gerusia, romanii senatus (de la senex „bătrân“). La spartani, de exemplu, gerusia era alcătuită din 30 membri: în afara celor doi regi intrau 28 bătrâni aleşi pe viaţă; în timp de pace cei doi regi erau obligaţi în toate treburile statului să ceară consimţământul sfatului bătrânilor.

Această instituţie a existat şi la sumerieni. Este normal ca destinele popoarelor să fie încredinţate unor oameni cu experienţă, înţelepţi, bătrâni. Iată alte argumente: 1. În greacă arkhaios „vechi, bătrân“ cf. arheologie, arhivă, pare la baza lui arkhein „a comanda“ (monarh, anarhie).

2. Şeic în arabă înseamnă „bătrân“, dar acelaşi cuvânt are şi semnificaţia „conducător al unui trib“.

3. Vătaf, în ultimă instanţă, poate fi legat de lat. vetus „vechi, bătrân“.

4. Oricât ar părea de ciudat germ. führ- „a conduce“ (de unde führer „conducător“) se compară cu ţig. phur- „bătrân“ (cf. neopersan pir fiindcă se ştie că p ori ph indo-european e redat în germanice prin f: pater ~ father, pur „foc“~ germ.

Feuer, engl. fire; per ~ for.

5. Argumentul cel mai convingător ni-l oferă chiar limba română. Noi avem cuvintele staroste „conducătorul unei corporaţii“ şi stareţ „conducătorul unei mănăstiri“, ambele de origine slavă, care provin cu siguranţă din adj. star- „bătrân“.

Ideea noastră este aşadar că sensul primordial al lui decan este „bătrân“ şi de aici derivatul „conducător“. Numai în latină şi greacă oamenii (şi toţi specialiştii!) au crezut că decan provine din decem, deka „zece“, fiind o mostră de falsă

etimologie. Stareţul şi starostele nostru demonstrează că ideea legării de „10“ e greşită, ele fiind în mod clar provenite din star- „bătrân“, care e departe de „10“ *desent în slava veche!

O.K. această expresie americană arhicunoscută este explicată astfel: „said to be from (Old) Kinderhook, used as the slogan in the U.S. presidency campaign of a candidate born in that place“. N-ar fi mai simplu să acceptăm ideea unor autori care văd în O.K. un cuvânt din graiul pieilor roşii oke „aşa e“? Încercarea de a deduce prescurtarea O.K. din all correct este la fel de puerilă ca şi prima citată în originalul englezesc pentru că acele vorbe trebuiau prescurtate A.C., nu O.K.!

GUN „armă“. Unul din dicţionarele citate (CED) dă cu probabilitate derivarea din Gunna, prescurtare a numelui de persoană nordic Gunnhildr. Studiind cuvintele cu sensul „armă“ în diferite limbi străine am ajuns la concluzia că arma, suliţa au o legătură „ocultă“ cu... soarele (şi chiar verbul a lovi slav, dar cf. dogon Lebe). Ca atare rămâne de explicat cum gun-ul englezesc poate fi comparat cu turc. gün „soare“, cf. puşcă ~ pus, „pai“ (ţig.) ~ fenic (sa)pas > *pos > *pus „soare“.

Prima armă va fi fost paiul = ţeava?

O interpretare etimologică a numelor proprii Mulţi cred că Adam este numele primului om şi că Eva e numele primei femei. În realitate, Adam e nume comun şi înseamnă „om“ în turcă, ebraică, iar Eva are semnificaţia „femelă“. Revenind la domeniul limbii engleze să observăm că personajul principal dintr-un roman al lui Swift este Gulliver, pronunţat [galivă]. Să se fi gândit autorul la sumer. gal „mare“ (adj)? E probabil, fiindcă eroul călătoreşte în ţara Lilliput, unde Lilli este o variantă dialectală a lui litle „mic“, opusul lui gal „mare“. Dar marele Shakespeare va fi ştiut că iag în ţigăneşte are sensul de „foc“?

E vorba de focul rău care arde, ucide, personajul shakespeare-ian având multe în comun cu focul rău. În literatura spaniolă întâlnim un alt personaj celebru Don Quijote, cel ce se lupta cu morile de vânt. Una din trăsăturile acestuia este încăpăţânarea, îndărătnicia cu care acţionează. Poate că e o simplă întâmplare că prima parte decupată din Don Quijote seamănă cu numele măgarului, în engleză donkey, care, în mod ciudat, are aceleaşi trăsături ca şi eroul lui Cervantes. E probabil o simplă întâmplare, după cum o coincidenţă bizară este anul morţii celor doi autori Shakespeare şi Cervantes: 1616, de parcă cei doi mari s-au hotărât să moară în acelaşi an!

MAFIA. Ne referim la numele cunoscutei organizaţii secrete siciliene, răspândită mai ales în Italia şi S.U.A. Acest cuvânt italian are origine obscură (NDE) sau necunoscută (Le Petit Robert, 1, Paris, 1991, p. 1127).

Este cunoscut faptul că anul de naştere al acesteia este 1282, când populaţia din Palermo, cu ocazia vecerniilor, a masacrat soldaţii francezi în serviciul lui Carol I de Anjou, rege al Siciliei. Atunci ţăranii creară o armată clandestină care ar fi fost

desemnată sub sigla MAFIA, de la ţipătul lor de război: „Morte alla Francia, Italia anela“ adică „Moarte Franţei, ţipă Italia“. Acesta este un punct de vedere, susţinut de multă lume, dar care nu este acceptat de lingvişti.

Pentru aflarea originii numelui să mai adăugăm faptul că Mafia a luptat contra tiraniei şi pentru respectarea tradiţiilor locale, însă după obţinerea independenţei Italiei, ea s-a întors contra administraţiei şi a alunecat spre banditism, apărând pe feudalii şi burghezii bogaţi.

Pentru a încerca lămurirea problemei trebuie să ne referim la istoria Siciliei.

Ea a fost colonizată de greci încă din secolul al VIII-lea î.e.n. Sudul Italiei, secole de-a rândul, a fost numit Magna Grecia şi chiar astăzi, după aproape 3000 ani, persistă insule lingvistice greceşti în jurul oraşului Bova, care în sec. al XVI-lea numărau 25 de sate. Propunem deci să plecăm de la cuvântul grecesc makhé „luptă“, care a ajuns să fie pronunţat mahia (tauromahia „lupta taurilor). După revolta antifranceză puterea o ia Petru III de Aragon, aşadar Mafia a luat naştere în anul în care insula italiană a căzut sub jugul spaniol, ce a durat până la 1860, aproape 600 ani! În timpul multisecularei dominaţii spaniole, sicilienii (ce simţeau italieneşte!) au remarcat că sunetul f italian corespunde lui h spaniol: sp. horma: it. forma; hilo: it. filo; harina: farina; humo: fumo; huso: fuso; horca: forca etc.

Cuvântul grecesc mahia, străin pentru majoritatea sicilienilor a fost luat drept spaniol, pe care sicilienii l-au transformat în mafia, deci ca o reacţie antispaniolă.

Este normal ca armata creată în 1282 să fie legată de sensul de „luptă“ al lui mahia. De altfel chemarea comandantului în armată este „Pentru luptă!“ şi „La luptă!“ HITLER. Oricât ar părea unora de ciudat, noi vedem o legătură şi cu Hitler.

Lucrarea lui de căpetenie este „Mein Kampf“ adică „Lupta mea“. Nu multă lume ştie că numele adevărat al familiei din care provine cunoscutul dictator german este Schicklgruber. Nu ştim cum şi-a pus pseudonimul acesta şi ce semnifică el.

Cunoaştem că s-a născut în fostul Imperiu Austro-Ungar, unde tatăl său era funcţionar vamal. Este interesant, dar pseudonimul Hitler pare a-i fi fost pus de un cunoscător al limbii maghiare. În acest idiom există adj. hütlen = hitetlen ,,necredincios, infidel“, care a dat hitlen şi apoi în rom. viclean.

Acest hitlen, înţeles ca un verb german cu sensul „a fi necredincios, păgân“ sa putut transforma în nume de agent german prin înlocuirea lui -en cu -er: spilen „a juca“: Spiler „jucător“: führen „a conduce“: Führer „conducător“; Kämpfen ,,a lupta“: Kämpfer „luptător“ etc. Deci acest pseudonim s-ar încadra în regulile limbii germane, ar corespunde şi cu ceea ce credeau oamenii lui şi el însuşi despre sine (se considera revoluţionar gata să răstoarne ordinea statală, credinţa religioasă, impunând o nouă religie a neamului arian victorios). Probabil vreun coleg maghiar din armata austro-ungară sau vreun camarad politic din anii uceniciei sale să-i fi fost „naş“. În tot cazul, Horty era cu 21 ani mai în vârstă şi nu e nici o dovadă că s-

au cunoscut în anii când viitorul Führer a început să se cheme Hitler. Mai adăugăm şi faptul că pseudonimul a fost acceptat de autorul lui „Mein Kampf“ care şi-a frecat mâinile de satisfacţie, căci el era priceput şi de anglo-americani ca pornind de la verbul hit „a lovi“, lovitura fiind visul lui din tinereţe. [Din cartea lui J. Fest aflăm că tatăl său şi-a schimbat numele].

Discuţie glumeaţă despre climă În unele cărţi de istorie se spune că înaintea celţilor, băştinaşii din insulele britanice, acele ţinuturi au fost locuite de neamuri hamitice, adică venite din Africa, probabil mai arşi de soare. Mulţi neagă această ipoteză. Totuşi, se pare că unii strămoşi ai poporului englez de azi ar fi trăit într-o zonă deşertică, deci foarte caldă.

Aşa ne gândim să explicăm cuvântul well, care înseamnă „fântână“ şi „bine“: este bine când ai apă în fântână.

Glumind, ne propunem să vedem în happy “fericit“ o relaţie cu egipt. Hapy „râul“, fluviul Nil, care, la rândul lui poate fi legat de hititul hap „apă“. Iarăşi a avea apă s-ar apropia de a fi fericit. Avem motive să ne exprimăm îndoiala cu privire la această ultimă judecată.

Dar dacă ar fi vreo similitudine în legătură cu well ori happy logic am trage concluzia că unii strămoşi ai englezilor de azi au trăit în ţinut deşertic, fiindcă numai acolo a avea apă e sinonim cu binele, fericirea.

Dar nu-i aşa că nuca britanică nut, care are formă aproximativ rotundă, se aseamănă cu Nut, zeiţa egipteană a cerului (care e rotund)? Iar germanicul geb ,,a da“, din care engl. give, este uimitor de apropiat de numele egiptean al pământului geb. Similitudinea aceasta nu pare întâmplătoare pentru că verbul indo-european cu sensul „a da“ este *da = dha, h fiind aspiraţia, ceea ce ne duce cu gândul la numele pământului la daci da, la greci da (= ge mai cunoscut), di la chinezi, adama la evrei.

Mai mult decât atât, maghiara, limbă fino-ugrică, are ad „a da“, deci inversat şi chiar într-o limbă amerindiană -d- este rădăcina verbului „a da“. Că lucrurile probabil aşa stau pledează şi situaţia din chineză, unde „a da“ se zice ke, foarte asemănător cu numele sumerian al Pământului: ki. Dacă vom avea curiozitatea să citim cu atenţie Biblia vom găsi chiar pe prima pagină: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul verdeaţ㻓. „Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei...“ Aşa că în loc să ne îndoim cu privire la Geb „pământ“~ geb „a da“ mai bine am face să ne aplecăm asupra istoriei să vedem cum s-au putut întâmpla lucrurile şi când.

Dar oare între engl. heaven „rai“ şi 'even „piatră“ în aramaică (limbă semitică vorbită şi în vechea Palestină), ce se pronunţă identic, să nu fie nici o legătură?

Ar putea fi, deoarece se ştie că în antichitate se credea că cerul este alcătuit din piatră (pentru amănunte vezi articolul nostru despre numele sfântului Petru).

Se pare că şi unii strămoşi ai latinilor au trăit în ţinut secetos căci hiberna

poate fi în relaţie cu gr. hydro- „apă“, deci la ei iarna ploua. Pentru b latin < d vezi şi verbum: word; barba: bard; herba „iarbă“ ~ ie. *er/e/dh- „a creşte, a se înălţa“ ca şi arduum „munte“, scr. dard „munte“, erdö „pădure“, rediu „pădure tânără“, brad etc., toate însă cu d conservat. Dar dacă şi sl. zima „iarnă“ are aceeaşi rădăcină ca şi lat., gr. zema, care a dat la noi zeamă, nu înseamnă că şi iarna slavă e cu zeamă, adică cu ploi, apă? Ori mai degrabă grecii poate că au luat sl. zima ajungând zema căci la ei, la greci, într-adevăr, iernile, mai ales în Creta şi insulele sudice sunt foarte blânde, zăpadă e puţină, mai mult ploaie.

Filosofând asupra sensurilor cuvintelor e probabil că germanicul winter „iarnă“ se referă la perioada cu multe vânturi.

2. LUMEA ETIMOLOGIEI Nu există domeniu mai captivant ca cel al etimologiei, adică al studierii originii şi evoluţiei cuvintelor. Dar sunt numeroase capcane în această fascinantă lume a cunoaşterii! Un lucru este limpede: omul când a făcut ceva a imitat natura: cu un secol în urmă el visa să zboare după ce experienţele lui Dedal eşuaseră. El a inventat un aparat căruia i-a pus numele asemănător cu al păsării avis → avion.

Când cu mii de ani înaintea noastră omul a descoperit un instrument care se învârteşte, ducând la apariţia carului de luptă şi a carului de transport, el i-a pus numele asemănător cu al astrului văzut de om zilnic şi care e rotund. I-a zis deci *reth „roată“ pe indo-europeană cf. egipt. re „soare“ + t sufix feminin (deşi mari învăţaţi ca Ernout, Meillet îl derivă altfel din nişte verbe cu sensul „a circula“). Înaintea acestor descoperiri, o adevărată revoluţie a constituit-o apariţia focului ce i-a îmbunătăţit hrana, l-a ferit de animale sălbatice, de duşmani, i-a permis să topească minereuri, făurindu-şi unelte şi arme pentru expansiune ori apărare. Focul a fost păstrat cu sfinţenie de om fiindcă înainte de a şi-l produce el însuşi prin frecare, iniţial acesta a apărut din fulgere căzute pe copaci, a fost cu siguranţă un element căzut din cer. De aceea vedem în lat. ignis, sl. ogn-, v. ind. agni, balt. ugn-, ţig. iag denumirea cerului la iranieni bag, la tunguşi buga, la mongoli naga, la maghiari ég, la prehitiţi (i)yah. Să observăm că aceste substantive au elementul iniţial n ori b eliminat, având sensul „în“ şi oricât ar părea de ciudat, cuvântul latin se aseamănă cel mai mult cu cel maghiar, dar probabil vechimea lui ignis este aşa de mare, din timpurile când triburile indo-europene se învecinau cu neamurile ugro-finice. Mai adăugăm că -is e terminaţie, iar -n sufix adjectival; ca atare ignis a fost iniţial adjectiv, având sensul de „ceresc“, după cum bine scria învăţatul John Bernal. În mod surprinzător, dintre toate elementele lexicale citate singur cuvântul ţigănesc nu pare să fi fost niciodată adjectiv: el nu are -n, e simplu iag.

O tempora, o mores! O timpuri, o moravuri!

Cuvântul latinesc tempora e pluralul lui tempus „ timp“, a cărui origine a rămas necunoscută. Nu se ştie aşadar de unde au latinii pe tempus. Cercetările noastre ne-au împins la a-l compara cu jap. tenki „vreme, timp“, cu acelaşi sens, dar forma fonetică ne împiedică la prima vedere. Totuşi să se observe că un k' corespunde lui p' în latină: kaina „pedeapsă“ în iranice e în lat. poena „pedeapsă“ (de unde penal). De asemenea kö, kaya, kifa, kamy, kammo „piatră“ în magh., tc, ebraică, slavă, fineză sunt corespondente ale gr., lat. petra cu acelaşi sens. Vezi şi rom. kiatră, regional „piatră“. Apoi copil din alb. rom. are în lat. forma pupilllus. În jap. „copil“ se zice ko, iar în ainiană (limbă din Japonia) „copil“ este po şi sunt multe alte exemple de k/p. Deci ne aşteptam la un lat. *tenp, or p nu admite n în faţă, ci numai m şi de aici tempus! E probabil că acest subst. japonez a ajuns prin cultura Cucuteni şi prin etrusci, o populaţie mai veche ca latinii.

O altă coincidenţă latino-japoneză e haru din haruspices, preoţi care ghiceau destinul oamenilor după măruntaiele animalelor sacrificate. Sigură e comparaţia cu jap. hara „pântece“, din harakiri „a tăia burta, pântecele“, or instituţia preoţilor ce tâlcuiau destinele oamenilor se ştie sigur că latinii o aveau de la etrusci.

Fenestra este de asemenea, un cuvânt etrusc. S-a discutat mult despre semnificaţia lui fen, însuşi marele B.P. Hasdeu a formulat o ipoteză ce n-a fost, se pare, acceptată de contemporani şi urmaşi.

Să vedem cum numesc fereastra în alte limbi. Englezii îi zic window, fiindcă în ea bate vântul wind, spaniolii îi spun ventana, evident tot de la vânt. Chiar şi la incaşi casa „nu poseda ferestre, ci nişte găuri mici,..., care serveau ca ventilatoare“ (R. Vulcănescu, Incaşii, 1970, p. 77).

E limpede că, cel puţin într-o anumită arie geografică, fereastra (lat. fenestra) e în relaţie cu vântul. Ca atare nu vom comite un sacrilegiu dacă vom compara cu un cuvânt având sensul de „vânt“. Acesta există în chineză sub forma feng, unde g nu se pronunţă, dovadă taifun, în cărţile ruseşti fîn, toate fără g final, ca de altfel şi în engl. föhn, „vânt cald“ (care a dat numele uscătorului de păr). De fapt cuvântul chinezesc se compară cu i.e. *uen-t „vânt“ cu u>v în latină şi alte limbi indoeuropene, iar f în chineză, de la *an- „a sufla“ → vânt, pe care îl găsim la greci, indieni şi chiar eschimoşi anore „vânt“, de unde hanorac! Şi iarăşi să ne amintim că etruscii au similitudini cu lumea altaică, chinezească, japoneză etc.

O altă coincidenţă sino-latinească este sin „inimă“, exact la fel şi în chineză. Şi mai interesante par etimologiile următoare. Să luăm, de exemplu, adj. „lung“, pe lat. longus, -a, -um. Specialiştii în etimologie indo-europeană spun că forma cea mai veche a adj. este *(d)longhos. Uneori şi cei mai mari învăţaţi s-au încurcat în ştiinţă. Mai întâi să îndepărtăm terminaţia -os, apoi eliminăm pe h, care e aspiraţia consoanei precendente; în sfârşit d este facultativ: el poate fi sau poate lipsi. Aşadar rădăcina „pură“ a adjectivului care însemna în i.e. „lung“ era chiar

long. Dar ce a însemnat acest adjectiv mai înainte? Cei care s-au ocupat cu această problemă spun că adjectivul este o parte de vorbire ce arată calitatea, însuşirea unui nume. Iniţial el a fost tot un nume care avea acea însuşire prin excelenţă. Astăzi sunt idiomuri care nu cunosc adj. „negru“, dar au înlocuitori: ca pământul, corbul, cărbune, noapte, adică substantive ce au acea proprietate. Ce lucru, ce animal e lung? Evident că toată lumea se gândeşte la şarpe. Nimeni n-a văzut un şarpe verde, roşu ori de 1½ kg. Am întâlnit un şarpe de 1 m ori 2m. Să fie o „pură“ întâmplare faptul că în germană „lung“ se zice lang(e), iar „şarpe“ se pronunţă [šlange]? Dar un şarpe mai mare se pomeneşte în basmele românilor ca balaur, iar un balaur la chinezi se cheamă dragon. În limba aceasta „dragon“ se zice long! Cu pronunţarea populară lung, exact ca în română! E logic ca vorba chinezească să fie mai veche şi ea să stea la baza adj. indo-european pentru că la ei long este încă substantiv. Că e aşa pledează situaţia din japoneză: nagai „lung“ faţă de v. ind. naga „şarpe“.

Se pare că şi magh. [hosu] „lung“ trebuie pus în legătură cu ebr. nahaš „şarpe“ (<? v. ind. naga) prin decuparea lui na- iniţial şi trecerea lui *haš la [hosu], poate dintr-un dialect înrudit cu cel ebraic.

Referitor la subst. dragon acesta are pe d tot din chineză di-long „dragonul pământului“ şi cu r ca în limbile indo-iraniene, japoneză, vietnameză; de aceea nu putem accepta etimologia „probabil din derkomai «a vedea, a privi »“, cum citim în felurite dicţionare. A se remarca şi adj. „lung“ în indo-iranice durga, darga, pe când în gr. este dolikhos, slavă dolgii.

Aceeaşi este, după noi, situaţia pronumelui „tu“. Pronumele, se ştie, este în locul unui nume. Care i-a fost semnificaţia înainte de a deveni pronume nu se cunoaşte. În Introducere în studiul limbii şi literaturii indo-europene, Lucia Wald şi D. Sluşanschi afirmă că pronumele personal „are paradigme heteroclitice, ireductibile la corelaţii etimologice limpezi“ (p. 243) şi că „el datează dintr-o epocă atât de veche, încât explicaţia morfologică şi etimologică a variaţiilor sale paradigmatice ne scapă (cei puţin deocamdată) aproape cu desăvârşire“.

Aici se cuvine să facem o scurtă digresiune. În toate vechile limbi pronumele de pers. I sg. „eu“ se compară cu denumirea cerului, care grăieşte omului prin tunet. Să ne amintim „convorbirea“ lui Yahwe cu Moise: „Eu sunt cel care sunt“.

(Exodul, III, 14); „Eu, Yahwe, sunt zeul vostru...“ (Leviticul, XX, 38); „Şi i-a spus El lui Moise: Vrei să cunoşti numele meu? Eu mă numesc când Shadai, ..., când Yahwe...“ (Shema Rabah. III, 14). Iar în Isaia, XLV, 5-7 citim: “Eu sunt Domnul [Yahwe] şi nimeni altul. Eu te-am încins fără ca tu să mă cunoşti. Eu sunt Domnul, ..... Eu întocmesc lumina şi plămădesc întunericul; eu sunt cel ce urzeşte pacea şi aduce restriştea. Eu sunt Yahwe, care face acestea“. Într-adevăr, să se observe că pronumele „eu“ în arabă e ana, în ebraică ani, în magh. en, iar în tc. ben cu un b inexistent în maghiară şi toate acestea pot avea la bază numele cerului sumerian an. La fel, i.e. *ego poate deriva din numele cerului

amintit: baga, buga, naga, ég în iraniană, tungusă, mongolă, maghiară. În mod ciudat, sl. ia „eu“ seamănă cu prehititul (i)yah, în faza târzie cu h ce nu se mai pronunţa. În sfârşit, jap. boku „eu“ poate fi pus în relaţie cu baga-buga, cu g>k ca în lat. boca „ gură“ etc.

Dacă ne vom declara de acord că pron. pers. de pers. I „eu“ poate proveni din numele cerului, ar fi logic ca „tu“ să derive din cel al pământului. Găsim tot în mitologia chineză tu „pământul“, care-şi menţine sensul concret şi substantival şi astăzi, pe când în i.e. s-a transformat în pronume, care este sub forme apropiate cu i.e. şi în maghiară te, în semitice etc.

Iată şi etimologia lui stâng. Acesta e dedus de unii din lat. stancus „obosit“, alţii îl consideră de origine autohtonă, comparându-l cu termeni din albaneză, germană etc. Dar ungurii au [bol] „ stâng“ pe care noi îl punem alături de sl. bol' „boală“; turcii zic sol „stâng“, însă tot în turcă este verbul sol - „a se ofili, a se vesteji“(scris solmak). Englezii au [il] „bolnav“, care este interesant că aminteşte de un cuvânt eschimos: „Când eschimosul strigă ili-ili, aceştia cârmesc spre stânga“ (A. Lecca, Eschimoşii, B., 1966, p. 65). Oricât de ciudat ar părea noi aducem în discuţie chin. teng „a fi bolnav“ (L. Wald, Progresul în limbă, p. 90), care, precedat de s, - a putut da stâng ca în cazul turdus>sturz. Cuvântul chinez teng poate fi în relaţie cu tîngă „mâhnire adâncă, jale, amărăciune“< sl. tonga, cu a se tângui şi mai ales a tânji, „a fi bolnăvicios“.

Cunoscuta ţuică românească, cuvânt existent numai în sârbo-croată, a avut parte de mai multe discuţii etimologice. Unii l-au dedus din sârbă, alţii l-au crezut dacic *seu, de unde şi lat. sucus. Dar cum se numeşte această băutură în alte limbi?

Sl. vodka e clar că derivă din voda „apă“, engl. wisky este abreviat din uisce bath „apa vieţii“. În franţuzeşte ţuica se cheamă eau de vie, „apa vieţii“. Făt Frumos din basmele noastre gustă din apa vie ca să capete curaj în lupta cu uriaşul balaur. Noi deducem rom. ţuică din ch. šui ,,apă“ +că din vodcă, wisky, singura problemă fiind transformarea lui ş în ţ, poate prin intermediul lui č ori tot aşa cum sem. šar „cap, rege, împărat“ se compară cu sl. ţar „împărat“ (deşi acesta se admite că vine din Kaisar). Cf. la maori rachiul e „apa de foc“.

Alt cuvânt latin cu originea obscură este sanguis „sânge“, ca de altfel şi gr. haima. Acesta din urmă este sigur, după noi, în legătură cu sem. hayim „viaţă“ (în Ciad e chiar hama „sânge“) căci citim în Biblie: „Numai carnea cu sângele ei, în care e viaţa, să nu mâncaţi“ (Geneză, IX, 3-4). „Sângele fiind la semiţi principiul vieţii, era sacru“ (C. Daniel, Civilizaţia asiro-babiloniană, B., 1981, p. 295). După noi lat. sanguis se compară cu ch. sang „a răni“ (L. Wald, Progresul..., p. 90), căci din rană curge sânge. Să se mai observe că dacă în turcă kan înseamnă „sânge“, în lat. [kano] are sensul „eu cânt“. Tot aşa comparăm lat. sanguis şi cu germ. sang „cântec, eu cânt“. Să ne amintească aceste similitudini de perioada veche din istoria omenirii când jertfele, care se lăsau cu mult sânge, erau însoţite de dansuri şi

cântece rituale? În afară de cultura Cucuteni amintită în prima parte a lucrării mai adăugăm un fapt ciudat: istoricul I.I. Russu pe harta cărţii „Limba traco-dacilor“ pomenea de muntele serilor (montes Serrorum) care era Făgăraşul actual, or se cunoaşte că serii erau un popor din Asia, din părţile Chinei, căci această ţară s-a numit şi Serica, de la se „mătase“. Şi mai e o coincidenţă: grecii numeau pe sciţi Skytai iar Kitai e numele slav al Chinei. Să fi fost sciţii, la origine, înainte de a fi iranizaţi, un trib asiatic, altaic de origine chineză?

Istoria cuvântului latin os „gură“ este necunoscută. Acest termen se mai găseşte la altaici ca şi karu „drag“, comparabil cu lat. carus, având acelaşi înţeles.

Os „gură“ (de unde oral) provine din turcicul agîz „gură“ cu următoarele transformări: î~u: aguz, dispariţia lui -g- intervocalic: auz şi asurzirea lui z trecut la s ca şi (zahăr) toz =(zahăr) tos, aşadar auz>aus şi apoi os! Dar acesta este acelaşi termen cu gula romană şi gura românească. Pornind tot din tc. agîz „gură“ se ajunge la coreean aguri, cu acelaşi sens, care a putut cunoaşte şi varianta * aguli după modelul pur/pul „foc“. Se vede cum din aguri, prin afereză, a putut rezulta guri, gura, iar din *aguli>guli, gula (în latină). Aici trebuie să adăugăm că japonezii nu au pe l şi-l redau prin r, iar chinezii invers: nu au pe r decât rar şi-l pronunţă l, în schimb coreenii au două variante: şi cu r şi cu 1.

3. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL ,,Totul e atât de simplu, Atât de simplu încât Devine de neînţeles“ (Nichita Stănescu) Problema originii vorbirii a preocupat pe învăţaţi din cele mai vechi timpuri.

Apariţia limbajului a constituit unul din factorii esenţiali care au contribuit la separarea treptată a omului din lumea animală şi la formarea societăţii omeneşti. În Vechiul Testament găsim două concepţii privitoare la originea limbajului: „D-zeu a numit lumina zi, iar întunericul noapte, el a numit uscatul întins cer, el a numit pământul uscat pământ şi adunarea apelor a numit-o mare“ (Geneza 1, 5.8.10). În acelaşi capitol 2, 9-12 e scris: „Şi domnul D-zeu a făcut din pământ toate animalele sălbatice de pe câmp şi toate păsările cerului şi le aduse omului ca să vadă cum o să le denumească pe fiecare şi aşa cum Adam a denumit pe fiecare din sufletele vii, aşa i-a fost numele“. Din mulţimea soluţiilor propuse, două sunt teoriile cele mai verosimile: ipoteza interjecţiilor, după care primele cuvinte ar fi

apărut prin transformarea strigătelor animalice involuntare în semnale emise intenţionat şi teoria onomatopeelor - primele cuvinte au imitat prin sunete anumite însuşiri ale obiectelor şi fiinţelor din natură (Platon, Leibniz, J.B. Herder etc.), Epicur, Lucretius, Darwin, W. von Humboldt numărându-se printre adepţii teoriei interjecţioniste. Greutăţile obiective pe care le întâmpină cercetătorul originii vorbirii şi în primul rând lipsa datelor suficiente care să-i permită reconstituirea limbajului primilor oameni au determinat pe unii lingvişti să afirme că pe ei nu-i interesează problema originii limbajului, că aceasta e de competenţa filosofilor.

Astfel, Societatea de lingvistică din Paris, înfiinţată în 1866, a înscris în statutele ei interdicţia de a discuta originea vorbirii pentru că lingvistica nu dispune de date suficiente care să-i permită reconstituirea limbajului primar şi a etapelor parcurse de limbă de la apariţia ei până la cele mai vechi forme pe care le cunoaştem.

Lingvistul I. Coja afirmă că „soluţionarea problemei originii limbajului depăşeşte posibilităţile lingvistice“ şi că „rezultatele nesatisfacătoare se datorează faptului ca până acum antropologii, lingviştii, istoricii, psihologii nu şi-au conjugat cunoştinţele, metodele şi punctele de vedere“ (TLG, B., 1971, P. 298).

E cert că originea limbajului este intim legată de apariţia omului şi a societăţii omeneşti. Există două teorii cu privire la apariţia omului însuşi: mai întâi cea religioasă care afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om din lut (pământ) şi teoria evoluţionistă după care omul s-a desprins dintr-un soi de maimuţe şi anume din ramura australopitecilor cu aproximativ 5-6 000 000 ani în urmă, strămoşul omului evoluând lent. Mai întâi faptul că s-a ridicat pe picioare a căpătat un alt orizont (homo erectus). Mersul biped a dus la transformări ale unor organe interne, dispuse acum pe verticală. Pe vremea aceea limbajul omului se rezuma la strigăte, răgete şi mârâieli legate de anumite activităţi: vânatul în comun, viaţa socială. Se crede că vorbirea articulată nu ar fi mai veche de 100 000 ani sau mai multe sute de mii de ani (Finuţa Hasan, Intr. în lingv., B, 1972, p.29, A. Vraciu, Lingvistica generală şi comparată, B., 1980, p. 40-48).

Noi propunem o soluţie pornind de la convergenţa limbilor actuale. Se ştie că astăzi în lume sunt peste 3000 de limbi inegal evoluate: unele idiomuri reflectă stadii foarte vechi, s-au conservat prin izolare, iar altele sunt aşa de amestecate încât cu greu poţi pătrunde în tainele lor. Ipoteza noastră se bazează pe lingvistica comparată coroborată cu mitologia generală şi în primul rând cu teoria opoziţionistă din filozofia veche chineză (Yin şi Yang) şi iraniană. E limpede că strămoşii omului s-au adăpostit în peşteri, de unde ieşind pe două picioare au ridicat capul spre CER să vadă cum e vremea. Aceasta e ideea noastră: a relaţiei om-Cer. Omul a fost impresionat de fenomenele naturii: cerul uriaş, soare, nori, fulgere, tunete, lumina zilei, întunericul nopţii. Cerul a fost primul şi singurul zeu, aşa că ideea monoteismului originar nu e o aberaţie. Să se observe că sumer an înseamnă „cer“ şi „zeu“, la fel iran. bag, samoedul num, deus roman e din familia

lui *dieu ,,cerul senin“, cf. Diaus pitar la indieni, Jupiter, diews la baltici, Zeus. Tot din această rădăcină provine şi cuvântul care înseamnă „zi“: dies.

Din teama faţă de înfricoşătoarele fenomene naturale pe care nu le înţelegea, a luat naştere religia. Când D-zeu l-a pus la încercare pe Avraam, acesta n-a ezitat să aducă jertfă pe propriul său fiu Isaac, şi atunci îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu întrucât n-ai cruţat pe fiul tău“ (Geneza, 22,12).

Noi considerăm că este sugestivă punerea laolaltă a cuvintelor actuale sau vechi cu sensul „cer“ pe care le-am împărţit, în mod arbitrar, după o consoană de bază: CERUL G CERUL CERUL D CERUL N K scr., iran. scr. kha i.e.* dieu ch. tian baga tung. buga lat. cael- scr. Diaus gr. uranpitar mong. engl. sky lat. Jupiter sum. An naga prehit. bari ki gr. Zeus asiro-bab. (i)yah (Afr.) Anu lit. dang finic balt. diews egipt. Nut ukko polin. iran. kam tuvină samoed. rangi daer Num mong. iukag. irl. Nem tenger kudzu magh. ég CERUL P ciuvaş pelet

CERUL B scit. abra

CERUL F thai fa etr. falado

CERUL S ebr. šamu ar. sama tc. sema ketă es scr. asman

CERUL T ciuvaş tura

Rămân neincluse: sl. nebo, germ. Himmel, fin. Jumala, ainu nisor, basc zeru, engl. heaven etc.

Deşi teoria onomatopeică şi a interjecţiilor rămâne în picioare, nu se poate şti de ce unele onomatopei şi interjecţii au rămas şi astăzi, iar altele s-au transformat în cuvinte.

Ca să glumim, vom spune că primul cuvânt scos de om a fost au! din care par

a proveni sum. an „cer“, iran. ag>bag, căci u>n ca în unde, ori în g ca gde „unde“ la slavi (vezi şi numeralele pentru „1“). În tot cazul cel puţin trei sunt lucrurile probabile: - că limbajul este rezultatul unei exprimări metaforice; - că el a fost codificat şi datoria noastră este să găsim codul şi să-i arătăm evoluţia semantică; - că în alcătuirea diverselor cuvinte şi a limbilor nu trebuie să ne referim la punctul de vedere al ştiinţei actuale, ci la credinţele omului primitiv, căci atunci au fost create cuvintele.

Să dăm câteva exemple.

Potrivit ştiinţei moderne omul provine dintr-un soi de maimuţă, dar toate credinţele religioase ne spun că el a fost creat de Dumnezeu din lut, suflându-i viaţă.

Este evident că lat. homo „om“ e apropiat de humus, humă pe româneşte, după cum Adam „omul“ e asemănător cu adama „pământ“. Germanicul man „om“, cu originea nesigură, (comparat cu *men „a gândi“) e iarăşi în relaţie cu finic maa „ţară, pământ“, maan fiind un adjectiv „din pământ“. Chiar chin. [jen] trebuie să-1 comparăm cu gr. gen- „a crea, gen, neam“, acesta fiind clar un derivat din ge „pământ“.

Dar samoezii din nordul Siberiei cred că D-zeu a luat mai întâi nişte crengi de copaci care au devenit oasele (scheletul) pe care a lipit pământul, iar ainii din Japonia afirmă că Dumnezeul lor a luat crengi de salcie. Desigur aceste credinţe au lăsat urme, căci să observăm că „os“ şi „lemn“ se spune la fel: sl. kost', lat. costa, gr. osteon, lat. oss- corespund v. ind. kašt „lemn“, după cum termenii lat., grec fără k sunt apropiaţi de astula „lemn mic“ (aşchie). De asemenea chin. -coreeanul kel „os“ se compară cu i.e. *kel „lemn“. În evreieşte eţ e „lemn“, iar eţem are semnificaţia „os“ (cf. schelă-schelet !)

Omul în vechime a crezut că fiecare planetă reprezintă un zeu, că planetele ne influenţează viaţa (astrologia); zilele săptămânii, lunile, calendarul sunt legate de astre, horoscopul etc.

Până de curând oamenii au ştiut că Pământul stă pe loc şi soarele se învârteşte, se mişcă, răsare, apune şi iar răsare zilnic. Nu trebuie să ne mirăm de faptul că atunci când oamenii au creat cuvântul ,,a sta“ ei s-au gândit la stea (star), în româneşte se vede acest lucru cel mai bine: o stea ~ să stea. În schimb soarele merge pe cer (arab. meši „a merge, a se plimba“ ~ ebr. šemeš „soare“) ori sare: acum e într-un loc, iar peste trei ore îl vezi în alt loc: a sărit acolo. Verbul sare seamănă cu soare, cu sura din v. indiană, după cum lat. salire „a sări“ e în legătură cu sol „soare“. La N. Stănescu „soarele saltă din lucruri“. Soarele răsare, adică sare din nou. E posibil ca şi lat. re- care arată o acţiune repetată să provină tot din denumirea egipteană a soarelui re.

Noi formulăm ipoteza că limbajul primar e o descriere metaforică a fenomenelor şi activităţilor cosmice legate în primul rând de Cer, apoi de Pământ şi în sfârşit foarte multe, de Soare, Lună şi ceilalţi aştri.

Fiindcă limbajul e în relaţie cu credinţele omului, acesta a „creat“ termeni foarte importanţi care pornesc de la Cer: zeu, zi.

Cerul înseamnă „eu, cel ce vorbeşte prin glasul tunetului“, are sensul de „1“ fiindcă e într-adevăr unic, înseamnă „a acoperi, a proteja“ deoarece e sus; culoarea albastră vine de la Cer. Cerul e mare, tare, rotund (→ roată, cerc), e ca o cavitate („cav“, „gaură“, „lingură“, „cană“, „canal“, „inel“, „vapor“, „barcă“, „căuşul mâinii“ etc.). Fiindcă e o cavitate de aici vin şi cuvintele „sac“ (bag în engleză), „poşetă“, „pungă“ şi în primul rând primordialul verb a băga, a ţine, a susţine, (jap.ana „gaură“, lat. anus ~ sum. an ,,cer“). Avem mii de pagini scrise numai despre cuvinte provenind de la cer-pământ-soare (ori alt astru). Din acestea enumerăm numai câteva: casa, poarta, uşa, câmpul, gură, gaură, semn, vas, a îmbrăca şi obiecte de îmbrăcăminte; „inimă“ e anima de la sum. an „cer“ ~ *an “a sufla“, anore „vânt“, anilah la v. ind.; de la anima e animal (care are suflet), numele de animale mari şi puternice, numele peştelui în toate limbile pământului, verbul „a creşte“, a se înălţa → „munte“, „ramură“. De asemenea „piatră“ = cer, „a tăia“,„a săpa“,„nume“ etc. Exemplificăm cu etimologia lui „casă“, „deal“ şi „copac“.

Lat. casa are origine necunoscută; s- intervocalic denunţă un împrumut sau un cuvânt preindo-european. Aşa afirmă Ernout, Meillet, autorii Dict. Etym. din 1959 s.v.

Romanii aveau pentru o casă mare de patricieni cuvântul domus, care s-a păstrat numai în italiană duomo „casă a bisericii“, căci numai clerul avea bogăţii să-şi ridice asemenea edificii. În limbile celelalte s-a moştenit numai lat. casa care desemna o colibă, un fel de bordei, casa omului sărac. Citim în diverse tratate că lat. casa este cuvânt străin, împrumutat din graiuri rurale, vecine. Care sunt aceste idiomuri vecine, rurale?

Mai întâi putem spune că asemănătoare sunt haus germanic, haz în maghiară.

Dar mai sigură este comparaţia cu iran. kad, kat „casă“ care au dat hata, coteţ, la finezi koti (în laponă), tot aici e engl. cot colibă“. La baza tuturor acestor cuvinte iranice stă i.e. *kadh „a păzi, a feri, a acoperi“, vezi şi irl. teg „casă“~ ie. *teg „a acoperi“ ~te(n)g -(er) “cer“ (la mongoli). Casa chineză e tien, exact ca şi cerul, la baltici namas, nams seamănă cu samoedul num, irl. nem, ambele “cer“. In tupiguarani oga e izbitor de asemănător cu iran. boga, tungus buga “cer“, iar iglu al eschimoşilor pare a avea magh. ég „cer“. Cf. lat. palat ~ ciuvaş pelet „cer“. Dar să revenim la coliba latină casa. Anticul Dioscoride vorbeşte de o plantă, ştir, pe care grecii şi romanii o numeau blit, iar în limba dacilor se cheamă blis. De aici se vede că în dacă t final latin şi grecesc se transformă în s, fenomen cunoscut şi în turcă, mongolă, greacă, germană, fineză etc. Să reţinem că daca avea s în loc de t final.

Ştim că iranienii au fost încă din antichitate în Dacia (sciţi, agatârşi etc.) şi au avut pe kat, care în graiul dacic s-a prefăcut în *kas. Acest *kas a putut fi luat de latini care au plecat acum 3100 ani de la Dunărea de Mijloc, unde erau dacii. E posibil ca vreun trib dacic de la Dunărea de Mijloc să fi coborât în Peninsula Italică aducând cu sine şi vorba kas>casa. Dovadă este că şi v. ind. aveau kasa, okas „casă“.

Etimologia lui copac Toate dicţionarele consultate compară rom. copac cu alb. kopaç, lăsând să se înţeleagă că este un împrumut de la skipetari sau, mai curând, că este moştenit din substrat.

Dar în albaneză kopaç înseamnă „ciot, buturugă, buştean, trunchi de arbore“.

Cei ce-1 consideră autohton se referă la rădăcina i.e. *kep -„cioplesc pietre, tai“, cf. gr. kopto „sap, tai“, v.sl. skopiţi „a tăia în bucăţi“, lit. kapoti, let. kapat „a toca, a tăia mărunt“ etc. (istoria cuvântului la I.I. Russu, ER, p. 294). Dar derivarea din verbul cu sensul „a tăia“ este îndoielnică (TILR, II).

Să presupunem că privim un arbore singur în mijlocul unui câmp. Este evident că este un copac. Dacă îi tăiem toate crengile lăsând numai firul pomului acesta nu mai e copac, ci un stâlp, un trunchi. Aşadar copacul e copac, nu pentru că se sapă ori se taie, ci pentru că are crengi ce formează un acoperiş, o protecţie împotriva ploii, soarelui etc. Ca atare din dicţionarul indo-european de rădăcini trebuie să alegem i.e. *kep/kop „a acoperi, a înveli“ cf. lat. coperio „acopăr“, tc. kapa „a acoperi“, de unde capac. Rădăcina i.e. *kep/kop se compară cu numele cerului prehitit kap (de unde şi tc. amintit), dar şi cu învelişul corpului omenesc piele, care într-o limbă africană este ke-pi, iar la ainieni pielea se numeşte kap! Şi alte denumiri de arbori sunt în legătură cu ,,a acoperi“, „piele“,„coajă“, „cer“. De exemplu gr. drys şi sl. derevo provin, după noi, din cerul daer ori der < (ten)der < (ten)ger, de unde pielea la tc. derî, la gr. derma, germ. Leder.

Denumirea bradului, a molidului este bor pe care noi îl comparăm cu scitul abra „cer“, magh. bör „piele“. Chiar numele i.e. al pielii e *pel -dedus de noi din ciuvaş pelet „cer“ (Sevortian, Etim. slovar', passim), de aici denumirea plutei. La aromâni copaciu are sensul de „stejar“, cuvânt pe care noi îl deducem din i.e. *steg „a acoperi, a proteja“, cf. scr. stagh ,,a acoperi“, ţig. staghi „căciulă“, ce se compară şi cu iukaghir kudzu ,,cer“.

Să mai adăugăm sem. tinna ,,smochin“ pe care noi îl punem alături de cerul chinez tien, jap. ten şi, cum t'=k', şi cu engl. sky ,,cer“, skin ,,piele“, kina „coajă“ în amerindiană.

Este limpede că engl. tree ,,copac“ seamănă cu ciuvaş tura ,,cer“ fiind o paralelă a subst. cu d: *der, daer, din limbile turcice. În acelaşi timp nu putem să nu observăm că jap. ki ,,copac“ ne trimite cu gândul la sumer. ki „pământ“ ori, mai

sigur, la ki din limba bari, unde are sensul „cer“ (în Ciad). La fel sl. donb „stejar“ e apropiat de cerul mongolic deng(er) cu finalul nepronunţat. Ca atare, copacul se numeşte aşa fiindcă acoperă, nu pentru că se taie ori se sapă şi în româneşte este termen autohton.

Legat tot de numele cerului este vorba deal „un munte mic“, analizat de noi în Teze şi ipoteze lingvistice, p. 72-73. Cuvântul e tratat de toţi specialiştii din sl. delŭ care înseamnă „parte“. Noi am respins ipoteza slavă şi am propus origine autohtonă comparând cu semitic tel „deal“ şi mai ales cu tunguso-manciurian del, dele, „cap, înălţime“, ceea ce corespunde cu sensul lui deal „înălţime“.

Aducem noi argumente. Un *dhel a existat chiar în i.e. cu sensul ,,a creşte, a fi verde“ şi acesta probează autohtonismul lui deal. Toate denumirile de munţi, dealuri, coline provin de la verbul „a creşte, a se înălţa“. Astfel, sl. gora, indo-iran. giri şi gairi au la bază i.e. *gr- „a creşte, a se face mare“ cf. geras în greacă, granum în lat., grandis „mare“ etc. Arduum în lat. „munte“, scr. dard, magh. erdë, rom. rediu......, germ. Berg (?) provin de la i.e. *er(e)dh „a creşte“. Chiar lat. mons, -ntis, cu originea necunoscută, se compară, după noi, cu tungus mute- „a creşte“ (vezi Sevortian, op. cit., passim) cu nazală şi tot aici e finezul meki „munte“ cu t'=k'. O ridicătură mai mică este biuta, a cărei denumire vine din franceză. Se compară cu mong. bute- „a creşte“. Albanezii au mal „munte“ după noi în relaţie cu i.e. *mela, cu etrusc mulu „a creşte, a se ridica“, magh. emel „a creşte, a ridica“.

Oros din gr., orman „pădure“ în tc, orom, oram din coreeană se compară cu ebr. ram „a înălţa“. Colina romană, collis, engl. hill „deal“ par să provină din i.e. *kel- „a creşte, a ridica“. În schimb, jebel (arabă) ~ egipt. geb „pământ“. La fel colina ainiană şi arabă kim par legate de sumer. ki „pământ“. Aşadar rom. deal nu are origine slavă, ci autohtonă, dacică cf. tunguso-manciurian del şi i.e. *dhel care la daci şi-a pierdut aspiraţia h. Şi în ch. „a creşte“ e dala.

Suntem în măsură să arătăm şi cuvântul slav înrudit cu dealul nostru. Acesta e zel- din zelen „verde“ cu d>z şi -n sufix adjectival în mai multe familii de limbi. Să ne amintim că i.e. *dhel însemna „a creşte“ dar şi „a fi verde“. Chiar adj. verde, lat. viridis e în relaţie cu i.e. *er(e)dh „a creşte, a fi verde“. Şi mai ales să nu uităm de engl. green „verde“ pe care-1 deducem din *gr (vezi gora, etc.) şi cu acelaşi -n, -sufix adjectival. În sfârşit, o întrebare: radicalul ie. *dhel, tungus del „înălţime, cap“ de ce denumire a cerului sunt legate? După părerea noastră e vorba de i.e. *dieu „cer, zeu“ cu u=l, fenomen cunoscut mai multor familii de limbi.

Aşadar, de la cer pot deriva noţiunile: „tată“, „cap“, „a cădea“, „apă“, „ploaie“, „zăpadă“; „a acoperi“ e în legătură cu „a îmbrăca“, cu vesta, cu verbele „a râde, a zâmbi“, „cerul luminos“, „bucuria“, ,,sus“, „deasupra“, „dungă“, „buză“, „arc“, „focul“ ignis, „ou“ cu formă rotundă (egg ~ ég „cer“), „ochi“ [sem] în magh.

~sema „cer“ [tc. ar.], „nor“ (abra în scitică „cer“ şi „nor“; cf. abur, umbră (acelaşi scitic abra cu nazală) dar şi sl. ten' (cf. ch. tien, j. ten, ambele „cer“) fiindcă norul poate fi întunecat → „negru“ black faţă de rus. oblako „nor“.

Derivate prin exprimare metaforică de la „Pământ“ La un moment dat am crezut că 3/4 din rădăcinile cuvintelor provin de la „cer“. Nu sunt atâtea, dar cel puţin cuvintele importante au această origine. În schimb, de la „pământ“ sunt puţine: ,,tu, „doi“, „a da“ (vezi supra), „contra“ = împotriva, căci pământul e opus cerului; să se observe că tra din contra poate fi lat. terra, după cum „contra“ în sl. e protiv, cuvânt dedus de noi din v. ind. prthivi „pământul“.

Fireşte, trebuie adăugat termenul pentru „mamă“ care este silaba ma (ori mu) răspândită în aproape toate limbile globului pământesc, încât putem afirma că noi, românii, îl avem pe mamă nu numai de la romani, ci şi de la daci pentru că îl au chinezii, africanii, pieile roşii, este un cuvânt general uman. După noi se compară cu finic. maa „ţară, pământ“, pe care l-am pomenit la man „omul“ în germ. Şi tot prin opoziţie, faţă de strălucirea cerului, pământul e întunecat. Să reţinem că sumer. ki „pământ“ se compară cu egipt. kem „negru“ (de unde chimie), cu tc. köműr „cărbune“, iar kem are varianta *tem „întunecat“ la indo-europeni, vezi temn la slavi (→temniţă), teama (de întuneric). Să se observe că egipt. merge cu sumer. cu k', pe când i.e. cu chineza, cf. sumer. ki „ pământ“ faţă de chin. ti „pământ“.

S-a spus că anotimpul toamna, are în lat. orig. necunoscută. După noi autumna e asemănător cu sl. tëmna „întunecoasă“; toamna e vremea norilor întunecaţi, de ploaie?

Noţiuni ce provin de la „soare“ Vă amintiţi explicaţia noastră pentru numerele „1“, „2“, „3“deduse de noi din „cer“, „pământ“, „soare“ (ori alt astru).

Dacă citiţi prima pagină din Biblie vedeţi chiar subtitlurile: Cerul, Pământul, Soarele, Luna şi stelele.

Să fi fost limbajul primitiv încifrat şi să fie şi Vechiul Testament încifrat?

Dacă a existat o codificare în vremuri imemoriale, datoria noastră este să o descifrăm, să ajungem la decodificare. Să recunoaştem că noţiunile explicate de noi ca exprimări metaforice legate de cer şi pământ sunt în cea mai mare măsură concrete.

Cele legate de soare sunt, în schimb, abstracte în mare parte.

Să râdem cu Soarele! În copilărie exista o carte cu poezii şi un vers suna aşa: „Râde soarele în fereşti“. E limpede că soarele râde şi atunci de ce n-am explica verbul „a râde“

pornind de la numele soarelui?

Eu râd are primele două litere egipt. ra „soare“ (specialiştii îl explică prin lat. ridere). Un râs puternic, sănătos e ha! ha! ha!, exact ca numele soarelui v. indian., în schimb jap. hi ,soare“ pare a sta la baza râsului sfios hi! hi! hi!

Verbul japonez „a râde“ este warau, care iarăşi este asemănător cu ra din egipt., după cum rus. smešn- „de râs“ pare să conţină ebr. semeš „soare“.

Legat de celtic Lugh, zeul soarelui, poate fi engl. laugh „a râde“. Ţiganii zic asau „ eu râd“ apropiat de baltic saule ,,soare“; lat. hilar poate fi ~ gr. helios „soare“? Se pare că şi kom din komedia poate fi v. ind., ţig. kam „soare“.

Dar un râs incipient este zâmbet şi aici ne gândim la magh. [mošoi] pe care noi îl comparăm cu i.e. *moš „soare“, cf. asiro-bab. šamaš „idem“. Zâmbetul franţuzesc e [sourir] ~ v. ind. sura „soare“ şi se aseamănă şi cu souris „şoarece“.

Vom vedea relaţia. Însă magh. nevet „a râde“ pare celtic nev, sl. nebo „cer“ (desigur cerul luminat de soare). Şi tc. göl -„a râde“ poate fi gal adică marele=cerul (gölme ~ glumă pe româneşte!). Tot în relaţie cu cerul e ebr. ţohek ~ i.e. *teg „a acoperi“ ~ te(n)ger „cerul mongol“ fără nazală şi cu finalul mut. Arabul dahak are aceeaşi origine „celestă“ ca şi ţohek.

Mai departe legat tot de soarele egiptean ra este sl. rad „bucuros“, la fel în v. ind. rama, öröm la maghiari şi în i.e. *rome-, dar bucurie în româneşte pare a fi *buka ~ buga, cerul tungus. ca şi engl. glad care e precum tc. göl -„a râde“ ~ cerul gl = gal = marele (cer).

Să ne închipuim omul în ţinuturi glaciare ascuns într-o grotă sau un iglu ca la eschimoşi. Afară e întuneric, ger. Moartea îl pândeşte pe om care scoate capul afară şi vede o rază de soare. Această rază de soare e o rază a speranţei.

Dacă ne amintim că în feniciană šapaš ori šepeš sau cu s în loc de š (sapas, sepes) înseamnă „soare“ putem deduce că de aici este lat. spes „speranţă“, tot de acolo sl. spasti „a salva“ (apariţia soarelui înseamnă salvarea); a se observa că lat. „salvare“ este salus faţă de sol „soare“. În mai multe limbi (iraniana, greaca, celtica s>h), de aceea speranţa la englezi este hope şi aici se cuvine să adăugăm că acest hope e ciudat de apropiat de hop „a sări“ în toate limbile europene (cf. a sări ~ soare, sura (la indieni), lat. salire „a sări“ ~ sol), remarcăm că atât în salus „salvare“, cât şi în salire „a sări“ e a, pe când soarele latin era cu o: sol. Speranţa grecilor era helpis, căci soarele era helios. Dar oare aici n-o fi engl. help „a ajuta“? Şi tot aşa putem continua cu remel „a spera“ la maghiari, -emel la tătari. La evrei speranţa e mekave ce pare iarăşi legată de cerul kav, kab la prehitiţi, care poate proveni prin inversarea lui bag, bak „cer“ la iranieni.

Cum se face o descoperire etimologică Acum două decenii căutam originea numelui plantei muşeţel. Se explică prin

muşat „frumos“ mai ales la aromâni, iar acest muşat e dedus fie din frumos, fie se consideră adj. autohton fără a se preciza provenienţa. Şi mi-am zis: cum numesc muşeţelul diverse popoare? Egiptenii îl considerau ca floare închinată zeului soarelui, romanii şi după ei multe popoare europene îl numeau chamomilla. Imediat m-am gândit la kham „soare“ la v. indieni. M-am întrebat: nu cumva şi muşeţel (şi muşat) pornesc de la un *mus, *mos „soare“ ? Şi am început să caut argumente în favoarea unui i.e. dacic *moš „soare“. Cf. şi roman, romaniţă.

Să ne amintim că în asiro-babiloniană (acadiană) soarele se numea šamaš, la evrei šemeš etc. În Geneza se povesteşte că tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte şi fiindcă oamenii s-au apucat să construiască o cetate şi un turn care să atingă cerul, Dumnezeu s-a mâniat pe trufia oamenilor, le-a încurcat limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului.

Faptul că Dumnezeu le-a încurcat limba este legat de codificarea iniţială fiindcă unele transformări fonetice ori semantice se perpetuează alcătuind legile interne ale fiecărui idiom.

Acel šamaš „soare“ conţine prima silabă ša, care în limbile respective are sensuri concrete: „că“, „să“, „el“, „ca“ şi deci a putut fi decupată, rămânând *maš „soare“ şi, cum la semiţi numai consoanele contau, erau şi alte vocale: e, i, u, o; aşadar a existat şi *moš „soare“.

Să adăugăm şi informaţia că la Tărtăria, pe Mureş, s-au găsit tăbliţe de lut ars cu prima scriere din lume, după unii cercetători, cu 1000 - 1500 ani înaintea celei mai vechi grafii din Mesopotamia.

Unii specialişti au descoperit pe una din ele chiar numele Samoš, care e egal cu Šamaš al asiro-babilonienilor. Se mai spune că civilizaţia neolitică a fost adusă în părţile noastre de populaţii sosite din sudul Peninsulei Balcanice, purtătoare ale descoperirilor făcute de populaţiile din Orientul Mijlociu, adică actualul Egipt, Palestina, Siria, Irak, de unde veniseră.

Oricât ar părea de curios cel mai de seamă argument a fost acela cu şoarecele.

Poate părea hazlie situaţia, dar să vedem demonstraţia. Ce relaţie e între soare şi şoarece?

Sur, sura, surya „soare“ la indieni seamănă cu sorex? Da, conţin aceleaşi consoane. Dar numele şobolanului la germanici şi francezi este rat, cuvânt obscur în toate dicţionarele englezeşti şi franţuzeşti, după noi rat e soarele egiptean + suf.

-t pentru feminin.

Arabii şi turcii numesc şoarecele far ori fare, nume comparabil, după noi, cu soarele iranian hvar în care hv → f ca în: kahve → cafe, hvala → fală; lahve, zeul suprem al cerului la evrei → iafe „frumos“. Mai departe un nume al şoarecelui la greci era heleios, comparabil cu helios “soarele“. Tot la greci lui Apolo, zeul

soarelui, i se mai spunea smintheos cu explicaţia că şoarecele de câmp era animal totemic. La amerindieni un animal rozător se cheamă oposum, nume derivat de noi din fenic. šapaš, sopos „soare“. Sunt multe dovezi că fenicienii, sumerienii, egiptenii au ajuns în America încă din antichitate ocolind ţărmul african, din insulă în insulă, şi de la punctul cel mai vestic african cu numeroase corăbii, au putut ajunge, mânaţi de vânturi (în luna ianuarie ele bat exact spre ţărmul brazilian!) şi de curenţi marini, pe distanţa cea mai mică dintre cele două continente. Să remarcăm că şi cârtiţa, hârciogul se aseamănă cu hors iranian „soare“ (şi engl. horse ,,cal“ şi iepurele hare etc). Dar şi sobol ce stă la baza lui şobolan pare în legătură cu soarele i.e. *suol cu u > b. În sfârşit în lat., gr. şoarecele se numea mus, cuvânt cu origine necunoscută, existent şi la germanici: mouse, dar la indieni, iranieni cu š: muš, în timp ce la slavi e mîš. Pentru toate aceste limbi s-a propus i.e. -*mus ori, mai curând, *muš ca în domeniul estic.

Se pune întrebarea: numele şoarecelui seamănă cu cel al soarelui? Evident că da. Deci dacă sorex ~ sura, rat cu ra, far cu hvar, sobol cu suol nu este logică presupunerea că şi *mus ori muš se bazează pe un cuvânt identic, dar însemnând „soare“? Acest nume este chiar moš acela comparabil cu šamaš, šemeš. Mai mult decât atât, chinezii numesc şoricelul šu. S-ar părea că šamaš asiro-babilonian a fost rupt în două: prima silabă au „înşfăcat-o“ chinezii → šu ,,şoarece“, iar europenii au rămas cu *muš.

Fenomenul decupării cuvintelor nu este exclus, de exemplu arabii au meši ,,a merge, a se plimba“ ~ebr. šemeš ,,soare“, în centrul Africii moši ,,l“, or soarele este unic, cf. solus, -a, um faţă de sol „soare“ (lat.), ,,a frige“ în arabă e mešui, caisa (că e rotundă) se numeşte mešmeš, la noi meş e un cerc la copac (după care se vede numărul anilor) etc.

Ciudata etimologie a lui „a spăla“ Verbul românesc este explicat astfel: ex-per-lavare şi acest imposibil exper-ar fi dat *expel+lavare. Însă noi nu suntem de acord cu acest etimon şi propunem altceva.

Pe spă- din spăla îl comparăm cu sapo „săpun“, spu[mă], magh. [sép] „frumos“, deduse de noi din fen. sapas „soare“ (ori sepes). Spălarea înseamnă curăţenie, adică a fi frumos. Ţiganii spun thov „a spăla“, după noi, cf. ebr. tov „bun“, or bun, frumos se pot confunda, iar ebr. roheţ, e iarăşi asemănător cu ra din egipt.

Lat. lavare are, după noi, următoarea provenienţă. În jap. e arau (iarăşi ra!) care a putut cunoaşte la „coreeni“ şi *alau după modelul pur=pul „foc“ şi cum cor. aguri/*aguli a dat gula prin afereză, tot aşa din *alau a rezultat lau, exact ce ne trebuie: lauare!

Vă amintiţi că am presupus dacic i.e. *moš „soare“, or pe teritoriul vestic al statului dac (în Panonia) se vorbeşte astăzi maghiara. Ungurii au verbul [moš] „a spăla“ de la dacii i.e.!

Dar englezii spun [woš], pe care noi îl comparăm cu un cuvânt din centrul Africii woésé „soare“ (în limba mandja). Mai adăugăm olandezul [spul] „a clăti“, ngr. plin- „a spăla“~ Apolon, lat. polire „a curăţa, a spăla“ < Apolo?

Japonezul arau trebuie să fi ajuns în latină prin etrusci, care se pare că, o vreme, s-au oprit într-un ţinut ce nu se părăseşte uşor: Cotnari cu viile sale şi fetele frumoase, căci Cucutenii de care am mai pomenit se află la câţiva km. Cf. şi engl. swill „a spăla“ ~ i.e. *swel „soare“!

De unde vine cuvântul moş „bătrân“?

Astăzi se acceptă că moş ar fi un derivat de la moaşă şi această vocabulă ar fi băştinaşă comparând-o cu alb. mošë „vârstă“. Şi noi credem că rom. moş e autohton, dar din *moš „soare“.

Poetul O. Goga, căci originea limbajului e metaforică şi tot metaforică e poezia, spunea: La noi bătrânul soare. De unde a ştiut scriitorul că soarele e bătrân?

Poeţii au un simţ deosebit al exprimării prin metafore ca şi înţelepţii oameni din vechime.

Să observăm că i.e. *sen- „bătrân“ ~ sun „soare“; sl. star ~ engl. star „stea“ (soarele e şi el stea); ebr. zaken „bătrân“ ~ dakaš „stea“ în cassită (fenician ugaric daken), iran. pir „bătrân“ ~ pur, por „foc“ ~ „soare“. La fel „vechi“ e lat. vetus, deci *uet, acesta seamănă cu soarele sumerian Utu, după cum babă ~ sum. Babar, soarele. Engl. old ~ magh. (h)old „lună“?

Probabil că omul a socotit că aceste astre fiind din vechime şi veşnice pot reda calitatea de „bătrân“.

Să mai adăugăm faptul că la egipteni soarele la răsărit era copil, la amiază era bărbat Ra, iar seara Atum era un bătrân. Şi la africani se vorbeşte de subsuoara Bătrânului (soare). Ca atare, dacă admitem existenţa unui *moš „soare“ putem deduce de aici pe moş „bătrân“.

FRUMOS. Muşat din aromână „frumos“ ~ moš „soare“. Sl. krasiv (în sl. com. *korsiv) ~ v. iran. sl. khors „soare“, însă germ [šön] „frumos“ ~ sun „soare“, ţig. šon „lună“!

Se spune: e ruptă din soare = frumoasă. Soarele-i strălucitor, de aceea cauţi în zadar pete în soare. Magh. [sép] pare prescurtare din fen. sep(es) „soare“, iar ngr. oreo poate fi <iran. hor „soare“~ re în egipt. Tot aşa lat. bellus ~ suel „soare“ cf. sobol cu u> b ori b=s (ben=sen „fiu“). „Frumos“ pe ch. e li care mai înseamnă „foc, soare“. Engl. nice „drăguţ“ ~ tc. (gü)neş „soare“ ori gr. nike „victorie“ (soarele neînvins = victorios). Şi ţig. mişto seamănă cu moš „soare“. Kallos în gr. ~ kal „a fulgera“ în fin., kolo „roată“~ „soare“, iar hassan în ar. pare ketul es „cer“ ori as din

as(man) „cerul“ v. indian. Evreiescul iafe „frumos“ se compară cu Yahwe, zeul suprem al cerului (vezi art. despre şoarece). În sfârşit, lat. formosus credem că e din moš „soare“ precedat de for = por, pur „foc“ în gr. toharică, coreeană cu f în germ.: Feuer, fire (engl.), deci sensul iniţial e „pur = curat (<„foc“), (ca şi) soarele“. Iar tc. güzel se compară cu magh. güzü „şoarece“~ soare. ÎNŢELEPT. „A fi înţelept“ pe lat. e sapio, sophios „înţelept“ (gr.), sophia „înţelepciune“ sunt apropiate de fen. sap(as) ,,soare“. Poetul matematician I. Barbu a întrezărit ideea: „Mă închin la soarele înţelept“ (Riga Crypto...). Despre înţelepciunea zeiţei solare a babilonenilor Šamaš vezi Gând. fenic..., p.342.

IUTE, RAPID. Rom. iute (cf. scr. yutas „rapid“), autohton, seamănă cu sumer. Utu „soare“, ca şi rapid- cu ra egiptean, cf. ar. [sari] „repede“ ~ sura, suar în v. ind., soare în rom. Cf. engl. speed, tc. seri, sürat. ar. hamar.

Ideea este că soarele merge, se mişcă cu repeziciune. „A SĂRI“ seamănă cu soare . La fel lat. salire cu sol, ca şi engl. jump [ğamp] cu fen. ugaritic šamp(aš) „soare“, de unde şi lămpaş, lampă, lampein „a lumina“ în ngr. În schimb ebr. pasah „a trece, a sălta“ ~ fen. (sa)pas, ca şi pas, pes „picior“ (lat.), pos „picior“ (gr.), a păşi etc. Cf. cuşit šaf „a sări“ <šapaš; hop, ţop < čup „soare“. „PĂR“. Cuvintele magh. [sör], sear (ebr.) šr în ar. pot proveni de la sura „soare“; hair şi Haar de la iran. hor „soare“, pilus pe lat. de la Apolo, iar păr pe rom. seamănă cu para, por, pur „focul, flacără“ la slavi, toharici, gr., coreeni etc.

Japonezii au kami cu două sensuri: 1. D-zeu, 2. păr. De aici probabil obiceiul ca preoţii, călugării să poarte păr (=coamă<lat.), părul fiind în concepţia primitivului în relaţie cu zeul. Şi mai avem comă: Bărbatul e în comă adică sufletul lui se ridică în slava cerului, în rai la D-zeu (comă acesta < gr. cu sensul „somn adânc“= premoarte). Dar chiar în lat. coma înseamnă „păr, coamă“, dar avea şi sensul „razele soarelui“. E posibil ca jap. kami „D-zeu, păr“ şi lat. coma să fie în legătură cu v. ind. kam „soare“ (şi în ţig.).

Vă propunem următoarele comparaţii: engl. [san] „soare“ şi „fiu“, în ch. „3“, în coptă „soţ“, în latină „sănătos“, sand „nisip“ (=jap. suna), send „a trimite“, sin „inimă“ (lat. şi ch.) după cum leb în ebr. ~ Lebe „soare“ (l. dogonilor - Sudan), swine „porc“ (porc ~ por „foc“, „soare“), j. san „domn, stăpân“, suna „lege“ (ar.), ch. sang „a răni“, lat. sanguis „sânge“, germ. sang „cânta“(sing), sin „păcat“, *sl. sand > sond > sud „judecată“, (zeul soarelui făcea lumină judecând pricinile), san' „sanie care se deplasează, alunecă pe zăpadă“, sîneaţă „puşcă“ ~ svineţ, „glonţ“. „ARMĂ, PUŞCĂ, SULIŢĂ, PAR“ toate vin de la „soare“, care loveşte; puşca e din pus „pai“ (ţig.) ~ fen. (sa)pas (so)pos „soare“, paiul e lung ca şi o rază de soare (lat. paleus ~ Apolo; paiul sl., magh. şi ţig. e solom- de la sol, un sul de papirus se făcea prin răsucire de aici denumirea cărţii. Arma se numeşte silea în

turcă, ea însăşi arma seamănă cu ra.

Iată numai câteva cuvinte derivate de la Apolo: tibetan polo „minge“(lat. pila), it. pul- „a fi curat“ (mani puliti), engl. apple „măr“, lat. amplu- „mare“, pilus ~ păr, palea „pai“, gr. pallein „a lupta“ paleo „vechi, bătrân“, ngr. plin -(~Apolon) „a spăla“, lat. palus „par“, pol „capăt“ (?), sl. pol „½“, sl. pol „sex“, gr. polis „cetate“ (erau rotunde, ca şi soarele), phalus ~ (lat. palus?) „organ sexual masculin“, ainu ape „foc“, lat. plen- „plin, complet, rotund“, v. ind. pal- „a proteja“, sl. paliti „a arde“, lat. filius (?), o filă (?) cartea fiind un sul ~ sol, palia de la Orăştie (?).

Adăugăm jocul polka, oficial din cuvântul cu sensul „poloneză“, poate fi comparat cu Apolo, jocul fiind vioi, săltareţ (soarele=viaţă, vioi, iute, rapid). Sârba, joc românesc, de asemenea vioi, e scos din sârbă în legătură cu numele vecinilor sârbi când poate fi sur „soare“ cu u>î (tu>tî, fum->dîm) + - ba ca în drujba, slujba etc. După noi jocul hora e autohton cf. iranic hor „soare“ (jocul este în forma rotundă a cercului = soare). Şi tot legat de „soare“ e numele banului de 20 de lei, un pol, considerat din sl. pol ,,½“, sau din Napoleon, după noi din Apolo! Să se observe că ebr. esrim, ar. ešrin, tc. yirmi au pe -im plural, iar esr e sur „soarele“, în tc. y < s: yer - ser „pământ“, yel ~ sel „vânt“. Hot în ainu „20“ ~ engl. hot „fierbinte“ e cauc. hayt „soare“. [Hús] „20“ în magh. poate fi fen. sapas cu decuparea lui pas şi aspiraţie phas → phos (în gr. „lumina soarelui“) şi cu pdispărut în turco-mongolă, celtică, egipteană hos >[hus]! Fxplicaţia constă în faptul că soarele Şamaş avea numărul 20. Şi gr. ikosi poate fi comparat cu (N)ikosi-nike „victorie“, Sol invictus = soarele neînvins = victorios, deci iar soare = 20; a se vedea şi (s)ikosi „a ridica“, tot în relaţie cu astrul zilei.

Iată numai câteva din cuvintele ce pot proveni din: *moš „soare“: moş „bătrân“ → lat. mos „obicei“, *mus „şoarece“, [moš] „a spăla“ (magh.), sl. smešn„de râs“, [mošoi] „zâmbet“ (magh.), moši „unu“ (l. congo), mu- mis- „rău, a urî, greşit“ în arabă, v.gr., engl. cf. şi phoebus „teamă, duşman“ ~ Phoebos „soare“, meši „a merge“ (ar.) = rah; meş „cerc“, meşă „păr“, meşmeş „caisă“, emuš, meč ,,sabie“ (ainu, sl.; cf. sword în engl.), formos, muşat, [mašrum] „ciupercă“, maš „mare“ (iran.) aka „roşu“ (jap.: maš, mač, mak > aka?) must -„nou“ (cf şi re„repetiţia, reluarea“ în lat. ~eg. re), must „trebuie“, (~ “a voi“ = will =swill „soare“), mošč „putere“~ rom. muşchi [mušk']→ sl., moss „muşchi de pământ“, eu mişc, muşc, mos „muscă“ în ainu, musca în lat., eg. mşu „fiu“, ebr. mosad „ajutor“ şi „a ridica“ etc. În zona Drăgăşani o pâinică rotundă se cheamă moş, iar la românii din Serbia suare!

Metode de creare a cuvintelor Sunt limbi care alipesc alte cuvinte sau părţi din ele (limbi aglutinante), altele se pot naşte prin dezaglutinare (despărţire, decupare) cum am văzut moş, [sép] etc.

Iată în maghiară [hosu] „lung“ ~ ebr. (na) haš, a > o; hus „carne“ ~ sem. basar cu finalul asurzit şi cu aspiraţia lui b: bhasar → bhas →has, a > o > u: hus! Eliminarea lui b, care în mai multe idiomuri înseamnă „în“. La fel [hús] „20“,[sép] „frumos“, [moš] „a spăla“. Alţi termeni se formează prin inversare: ze „acesta“ (ebr.) = ez în magh. (is în lat.), ebr. gab „boltă“ < iran. bag „cer“, ebr. kaf „lingură“, (me)kave „speranţă“ ~ kap, kab < bag, bak „cer“ (iran.).

Tot aşa la chinezi šu „şoarece“ <šomoš (muš „şoarece“ la europeni) soarele fiind rupt în două; < še „şarpe“ din v. ind. şarpi, lat. serpis, rom. şerpi →še „şarpe“ + engl. rope „frânghie“ lungă şi sinuoasă ca şi şarpele.

Rus. [son]ţe „soare“ →son, san „soare, fiu“ + ţe „fiu“ în ch. Glumind mi este din mierea; ţi „viaţă“ < vieţi, mu <(po)mu, li „foc, soare“ ~ [focuri] li, [soari]li. E o glumă desigur.

Relaţia şarpe = frânghie la Aram M. Frenkian, Scrieri filosofice, B., 1968, p.

87: „imaginea funiei încolăcite, confundată cu un şarpe, or rope „frânghie, funie“, „confundarea unei funii cu un şarpe“ (p. 88, 92, 94, 95, 96, 123).

4. ALTE SOLUŢII ETIMOLOGICE Să ne amintim de soare-şoarece. Acesta din urmă roade cu dinţii. Dar şi soarele are dinţi! Şoarecele roade, or chiar acest verb era rod>rad faţă de rag în maghiară ~ ra „soare“ (eg.). Şi alte animale (iepurele, porcul, calul, pisica, câinele, leul) au numele tot de la soare: lepus ~ sepes, porc de la por „foc“, swine, sl. kon' „cal“ ~ kon „soare“ în simuşă, pisica e pis din (si)pis „soare“ fenician, canis e ca şi kon' slav, leul se cheamă lebu evident de la dogon Lebe „soare'“ care a dat ebr. leb „inimă“ → i.e. *liub- „a iubi, a trăi, viaţă“, a lovi, love „ban“ în ţig., lev- „stâng“, lab „picior“, leves „zeamă“ (magh.) cf. şi lat. liber. Sunt multe curiozităţi: nin „om“ în somali şi acelaşi sens în jap. (dar somali nu se aseamănă cu samo, numele japonezilor, samoezilor etc.)?

Sumerienii aveau cerul An, asiro-babilonienii Anu de unde eg. Nut „cerul“, samoied Num, irl. nem; samoed num se compară cu un cuvânt din Africa de Sud numa „l“.

Roma se poate deduce din semitic rom, ram „a se înălţa, înălţime, colină“, pe când Latium nu vine de la lat, ci de la egeeanul lat „mlaştină“.

Yahu e numele zeului suprem al evreilor. Are originea neelucidată, o descifrare etimologică nu s-a dat. Îl comparăm cu prehititul (i)yah „cer“, or hitiţii sunt vechii locuitori ai Palestinei, cum e scris în Geneză. Se ştie că David şi-a luat nevastă hitită, iar Solomon, fiul său, e copilul Batşebei hitita. Avraam îi numeşte pe hiţiţi „norodul ţării“, el însuşi considerându-se „străin şi venetic printre voi“. Cultul lui Yahwe a fost introdus de Moise, de neam levit, or luvit era un trib hitit (se cunoaşte fenomenul u = e în ebraică).

Lat. mos „obicei“ are origine neclară; poate fi dacic i.e. *moş „bătrân“ pentru

că în mai multe limbi cuvântul „obicei“ ← bătrân: scr. purana ~ pur „bătrân“, ainu puri faţă de ţig. puri „bătrână“. Legat de obicei e legea: sl. zakon ~ ebr. zaken „bătrân“. Ştim că „bătrân“ ~ “soare“; lat. solere-, „a avea obiceiul, a fi obişnuit“ are aceeaşi rădăcină ca şi sol „soare“!

Lat. mulier „femeie“ e cu etimologie necunoscută. Credem că se compară cu germ. *Mul „gură“, ţig. mui „idem“, nu fiindcă femeia are gură multă, ci pentru ideea maternităţii cu referire grosolană la specificul sexului feminin, ca şi la maori unde „gura“ e uaha < baga „cer, cavitate“, iar femeia e vahine, care aminteşte de teaca latină şi nu numai.

Grecii au numai partea fără va-, deci gune care a dat jena, zana>zână. La irani „fata“ este kanya, acelaşi cuvânt însemnând şi „a săpa, a scobi“ →canalis, cană, „lingură“ (magh.), iar la japonezi kanai „soţie“, „femeie“ e onna, ca şi la turci, unde mai e kadîn (~cada).

Să mai remarcăm aici chin. yin principiul feminin, negativ, opus lui yang, bărbatul, cerul, pozitiv, luminos. Yin acesta e înrudit cu ne, nö, ni „femeie“ în magh., ind., iran., -ina în lat., gr: de la gallus → galina, rex, regina, cu ona „ea“ şi cu negaţia care e tocmai ne! Cf. femina, fr. [fam] „femeie“, arab fam „gură“. Să recunoaştem că omul primitiv a gândit concret, grobian, asta era concepţia lui şi nul putem acuza de misoginism. Un capitol întreg se poate scrie despre cuvinte româneşti de origine semitică: ca, la, mire, naş, moş, şubred, sfară, răgălie etc. În finalul lucrării vă propunem spre meditaţie următoarele asociaţii lexicale: Verbul „a veni“ în engl. [kam] ~ v. ind. kham „soare“ ~ ham „cald“ (ebr.), ham! ham! „lătratul câinelui“ -ham „şuncă“ (engl.). La fel lat. venio ~ i/e. *uen ~ an „cer“ şi „a sufla“. În nordul Africii un curs de apă se numeşte ued, iar ved e „apă“ într-o limbă fino-ugrică (mordvină?) - rom. Vedea, sl. voda ~ i.e. *vid, ved „a vedea“, cf. see (engl.) ~ sea “apa mării“, su “apă“ (tc), dar su “ochi“ în alb.; cf. ok “apă“ (Papua N. Guinee) ~ oku „ochi“; cf. lat „mlaştină“ în egeeană ~ lat ,,a vedea“ (magh.).

Explicaţia poate fi că în apă te vezi, te oglindeşti. Încheiem scrierea cu o exclamaţie de bucurie, neînregistrată în dicţionarele consultate şi care poate fi comparată cu numele zeului cerului la evrei Iahu. Această vorbă românească este: IUHU! (Ed. Sitech, Craiova, 2001) SUMAR 1 ORIGINEA . NUMERALELOR................................................................ ................

Despre numele Petru ............................................................................... .........

O interpretare etimologică a numelor proprii ..................................................

Discuţie glumeaţă despre climă ........................................................................

2 LUMEA . ETIMOLOGIEI ................................................................... ......................

3 LA ÎNCEPUT A FOST . CUVÂNTUL .....................................................................

Etimologia lui copac ………………………………………………………….

Derivate prin exprimare metaforică de la „Pământ“.......................................

Noţiuni ce provin de la soare …………………………………………………

Să râdem cu Soarele! ........................................................................... .............

Cum se face o descoperire etimologică ............................................................

Ciudata etimologie a lui „a spăla“ ..................................................................

De unde vine cuvântul moş „bătrân“?...............................................................

Metode de creare a cuvintelor ........................................................................ ...

4 ALTE SOLUŢII . ETIMOLOGICE .................................................................. ..........