Armina Flavia Adam - Pierduţi prin toamnele iubirii by Ioan Muntean

Reeditare electronică cu acceptul direct al Bibliotecii Grai românesc, realizată de Ioan Muntean

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Armia Flavia Adam PierduĹŁi prin toamnele iubirii

Colectiv redaţie Copertă: Anna Puiu Redactor carte: Ania Aniela Responsabil carte: Elena Ludmila Editor: Trandafir Sîmpetru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ADAM, ARMINA Pierduţi prin toamnele iubirii / Armina Flavia Adam. - Buzău : Editgraph, 2014 ISBN 978-606-663-209-6

821.135.1-1 tipar: www.editgraph.ro

Armina Flavia Adam

PierduĹŁi prin toamnele iubirii

2014

Poeme ĂŽn vers clasic

GUST ŞOAPTA TA Gust şoapta ta-nstelată, o clipă de-aţipire... Când mugurii pe ramuri se-adună în cirezi, Mă tot întreb de marea nu-i cântec de iubire, Doinit pe la icoane de prunci şi amorezi. Simt noaptea-aşa de crudă, în palma ta întinsă, Fecioarele cu ochii de struguri pârguiţi, O pasăre se stinge, din gândul tău desprinsă, Doi cerbi gonesc aiurea sub plopii rostuiţi. Adulmec întristarea din candela târzie Şi giulgiul de lumină mă-nghite clandestin, O rece amintire se zbate-n agonie Şi cade pradă nopţii, -n-al cerului festin. Eşti şi pământ, şi înger, un fel de stea duală, Îmi macini anotimpuri pe coli de fericiri, Fiorul buzei tale, pe pleoapa dulce, pală, Tresare şi-nfloreşte pe lujer de uimiri. Mai cântă-mi înserarea, izvorul meu albastru, Strecoară-mi iar prin gene un vis de chihlimbar, Rămâi o noapte-ntreagă în trupul alb de astru, Cu sărutări să-ţi spintec privirile de jar!

IUBITULE, MIROŞI A BERGAMOTE Iubitule, miroşi a bergamote, Cum stăm pe-a nopţii lespede culcaţi, Pe negrul ce se-aruncă iar în grote, La îngerii ce dorm îngenunchiaţi. Miraţi, vom arunca din cer cuvinte, Prelinşi prin părul lunii ca un vis, Să despuiem cădelniţa fierbinte De colbul cald, cu gust de paradis. Vor arde-n noi izvoarele tăcute, Când, fâlfâind, s-or stinge-n depărtări Şi vor schimba dorinţe neştiute În aripi lungi, de-albastre sărutări... Învăluiţi în marea de mătase, Vom tresări, suspine-ngemănând Şi norii ne vor cerne flori în case, Polen de aştri veştezi scuturând. Iar când din cerul înţesat cu stele Ne vom lăsa căderii-n somn tribut, Doar umbra ta pe roşul buzei mele Va creşte-ncet, prin inima de lut.

ŢI-AU ÎNFLORIT PE BUZE IAR CAIŞII Ţi-au înflorit pe buze iar caişii, Uimirea lor începe să mă doară, Livezi cu îngeri îşi gonesc proscrişii, La pieptul tău e-un colţ de primăvară. Mă pierd prin iarba neagră, de lumină, Sub pasul tău înzăpezesc cocorii, Durerile mă cheamă în surdină, Cu patimă se-mbrăţişează zorii. E-atâta cer în palma stângă-a ierbii! Cu tălpile de nori înceţoşate, Poieni de stele-şi cheamă iarăşi cerbii, Să poarte-n frunte triste nestemate. Mi-e dor de toamnele cu iz de noapte, Când, goi de trup, ne strecuram sub lună, De dragoste-aburind a mere coapte, De lacrima cu gust de „Noapte bună!”.

***publicat în „România literară”, nr.24/2014

SUB FELINAR Sub felinar, când stelele sticloase Cu pieptul sting iubirile pe rând, În ochii mei eşti iarna de mătase, Pe care-o ţin în palme, încă-arzând. E-un dor străin în palma dreaptă-a nopţii Şi-n trupul gol atâtea vise porţi... Ne-ncolăcim pe ramurile morţii, Iubirea împărţind-o iar la sorţi, Să nu ne doară iarăşi primăvara Precum un ghimpe-n pieptul pârguit, Să ne rostim tăcerile când seara Sub coapsa lunii se va fi pitit, Să plămădim din fulgi de dor visarea, Sub cerul rumen, arcuit, dospit, Să ardem laolaltă ţărmul, marea, Pe vatra unde-odată ne-am iubit, Să mai tresară toamnele albastre, Fiorii când le urcă prin tulpini, Şi-n trap de cerbi, săruturilor noastre În chinuri să le crească rădăcini, Să ne-altoim durerea-n noaptea blândă, În jarul alb, cu iz de trandafir Înamoraţi, pe treptele de-osândă, Să bem iubiri de gheaţă din potir.

***publicat în „Lit Art”, nr.3/2014 10

DECEMBRIE Îngrămădind poteci de iarnă Pe prispa cerului senin, Poeţii pe gâtlej răstoarnă Arome dulci de ger şi vin. Zăpezile târzii au lacăt De gheţuri ori de alb valsând, Colinzile-i ating în treacăt, La umbra focului visând. Desupra zboară stol de gânduri, În chip de umezi porumbei Şi fulgii-ncremeniţi în rânduri Îşi cheamă îngerii din ei. Rostind ninsorile în şoaptă, Din palme nasc un sfânt căuş Doar luna, ca o pâine coaptă, Se dă pe-al nopţii derdeluş. Adoarme iarna în ogradă, De-a lungul casei scânteind, Poieni cu cerbi se strâng grămadă, În vis de cetini şi colind. Umblaţi hai-hui pe vis de apă, Uimirilor să daţi de veste Că ninge iar, cu fulgi de-o şchioapă, Decembrie, ca o poveste!

SCOICA MINUNE Poetului Valerian Bedrule

O scoică-minune aflat-am odată, Din lumi paralele căzută pe-o filă, Cerşind constelaţii cutiei cu milă, De îngeri sălbatici prin ceruri uitată. Primit-a sclipire, sidef pe arípă, Să-şi spargă durerea-n cristale de-o şchioapă, Curgea cerul roşu prin goluri de apă, Să cearnă trecuturi de-argintul de-o clipă. Muream a-i deschide tot trupul de rouă, De albe nisipuri pe chip tricotate, Corăbii de fum se spărgeau dantelate În pântecu-i neted, de lacrimă nouă. Mi-am prins-o de suflet şi ea, aburindă, Prin cord, ca un tunet, chema mări albastre Doar cerul cu îngeri, din lacrimi de astre, Torcea lin iubirea, -n a inimii tindă. Fă vraja iubirii tăceri să cuprindă, Ţi-e sufletul perlă şi perla oglindă!

ÎN LOC DE OAMENI, AZI SUNTEM ARIPE

În loc de oameni, azi suntem arípe Şi mâinile ni-s stropi de poezie. Ţi-aş spune despre mieii dintre clipe, Ce ierbile îşi pasc în agonie, Ţi-aş spune despre lanul de dorinţe E plin de grauri, ca şi altădată, Pocnesc în spice-amare neputinţe Şi noaptea mi-e vădană-nlăcrimată. Ţi-aş spune de amurgul dintre stele, Alunecând din colţuri de cuvinte Pe flori de măr, ce-şi despletesc în ele Splendoarea lor dulceagă şi cuminte, Ţi-aş spune despre fulgii de lumină Ce-ţi ning în şoaptă pleoapa adormită, De ochii-mi rătăcind ca o felină, Prin inima-ţi cu marmură tivită. Ţi-aş spune despre paşii mei fantomă Pe trupu-ţi de zăpadă neumblată, De iarna mea, aflată încă-n comă, În vama de iubiri abandonată.

SUNT LACRIMA TA MINUNATĂ Sunt lacrima ta minunată Şi tot ce e-al tău e şi-al meu: Poieni de lumină curată, În suflet rostite mereu, Cascade de fluturi şi vise, Gonind dinspre cer spre pământ, Vâltori de dureri imprecise, De îngeri cu zâmbetul sfânt, Ninsori de dorinţe tăcute Prin merii de alb borangic, Ori ploi de uimiri nenăscute, Ce stelele-n şoaptă îşi zic. Sunt soarele tău fără nume, Adânc încuibat în eter, Albastrul căzut peste lume Din inimi de mări, efemer. Făclia îţi arde sălbatic În pieptul cu gust de argint. Sunt vatră de dor şi jăratic Şi foşnetu-n taină ţi-alint.

***publicat în „România literară”, nr.24/2014

CA LA UN SEMN, DESCHISU-S-AU CUVINTE Ca la un semn, deschisu-s-au cuvinte Din albe flori înveşmântate-n brumă, Pe cerul gol rostind tăceri de spumă Tulpinilor cu inima cuminte. Stăteau să nască unduiri de-o clipă, Sub luna înecată în lumină, La umbra unei frunze de sulfină Foşnind a nopţii de argint arípă. Le străjuiau la dreapta neputinţe Cu tălpi de foc şi braţe lungi de ape, Din albul lor ciudat să nu se-adape Nici iepe, nici comete, nici dorinţe. Cerşeam cu ochii goi o licărire Din albul de lumină moale, udă, Sub noaptea ca o rodie prea crudă, Împachetată-n resturi de iubire. Şi mi-am abandonat docil durerea La colţ de rai, cuvintelor brumate Ce-au înflorit din vieţi împrumutate, Să-mi sfâşie cu albul lor tăcerea.

PIERDUŢI PRIN TOAMNELE IUBIRII Suntem copii hoinari, uituci, Pierduţi prin toamnele iubirii, Sub felinarul amintirii Ţesându-i vieţii alte cruci. Ne tot oprim din mal în mal, Sub ceru-acesta ce ne plouă Pe umerii scăldaţi în rouă Cu albe flori de nufăr pal. Mai poposim l-al vieţii han, Făcând din dorul nostru sume, Ori constelaţii fără nume, Vândute-n târguri doar pe-un ban. Ni-i noaptea sunet de taraf Şi stelele tăceri de spumă, Cu vise ori cu cer de brumă Când ştergem inima de praf. Ca pe-un nectar, de zei pierdut, Sorbim în linişte lumina Şi-n poală ni se culcă vina Din iarna care a trecut.

ŞI A PLOUAT ŞI AZI IUBITE Şi a plouat şi azi, iubite, Cu flori de nufăr peste noi, Iubirii noastre risipite Bătându-i pari din doi în doi, Ţesându-i plasă din lumină Şi gard înalt, lipit de cer, Să nu mai aibă nicio vină Sărutul nostru efemer. Şi a plouat şi azi, iubite, Cu îngeri limpezi, fel de fel, Iubirii noastre adormite Doinindu-i despre-o „ea” şi-un „el”, Săpându-i groapă mai adâncă, În ea să-i crescă rădăcini, Să nu mai fie-n loc de stâncă Deşert de lacrimi şi ciulini. Şi a plouat şi azi, iubite, Din cerul verde de trifoi, Iubirii noastre netrăite Să-i crească trup şi aripi noi.

DE TE-AŞ IUBI DOAR CÂT IUBESC De te-aş iubi doar cum iubesc Un pescăruş în asfinţit, Ai şti că îngerii croiesc Miresme, pân' la răsărit, Că ochii tăi se-ascund mereu La pieptul meu, ca doi copii, Ademenind fiori de zeu Prin iernile cu fulgi sălcii. De te-aş iubi doar cum iubesc Caişii umezi înflorind, Ai şti că toamna o cerşesc Din trupul tău, încă-aburind, Că paşii tăi, pe urma mea S-au aşternut ca-ntr-un sicriu, Să-i plângă lacrima de nea La căpătâiul străveziu. De te-aş iubi doar cât iubesc Lumina nopţii uneori, Ai şti că mugurii pleznesc De fericire, în culori, Că umbra ta, înfiptă-adânc În valul trist, ca un ecou, E numai scâncetul de ţânc În trupul meu de bibelou.

DE-AŞ ÎNVÂRTI CUVINTELE PE-O ROATĂ De-aş învârti cuvintele pe-o roată Şi le-aş sili să plângă pe ascuns, Aş scrie despre inima mea mată, Ce zace pe asfaltul proaspăt tuns, Sau poate despre greierii de-o vară, Ce-ncalţă umbre-n văzul tuturor, Încremenind când coarda lor ştrengară Îi ţese toamnei alt banal decor. Mi-aş înmuia peniţa în durere Sau aş muri pe rând, din dor în dor, Cu sânii mirosind mereu a miere, Pe trupul tău, străin, unduitor, Aş asculta cum noaptea mă respiră Prin răni de foc, îngenunchind umil, Cum snopii albi, cu gust dulceag de liră, Tăcerea mi-o rostesc, din mers, abil, Cum sufletul mi se topeşte-n soare, Pe flori de măr, viaţa-şi lepădând... Dar n-aş uita că orice râu ori mare E gândul meu, cuvinte-ngemănând.

REPLICĂ POEZIEI „SINDROM” Poetului Horga Mihai

Şi cu neagra tastatură poezii putem a scrie, Versuri albe sau cu rimă, folosind tehnologie. Poate-a ruginit peniţa, de când n-a mai scris nimic, Dar e mai uşor a scrie numai dând ...un simplu click. Poezia-i tot frumoasă, şi-n bumbac, şi-n catifea Poţi s-o sorbi pe îndelete, dimineaţa, la cafea! Stihul ce era de piatră, azi îmbracă straie noi, Fără rime, fără strofe, fără ritm, cu umeri goi. Doar o singură dorinţă marii clasici ar avea: Chiar de versul nostru-i liber, să-i lăsăm în Rai să stea, Fără-a le stâlci visarea cu sintagme complicate, Ori cu vorbe prea alese, de la alţii-mprumutate, Fără-a şterge umbra veche a cuvintelor trecute Prin a doua tinereţe, chiar de-s rupte şi cusute... Alte vremuri îşi strecoară ochiu-n călimara mea, Dar, vă rog cu insistenţă, clasicii a-i respecta, Să-i lăsăm să se-odihnească, venerându-le condeiul Şi-alba pană cea de gâscă, care ne-a pictat crâmpeiul De trecuturi strânse-n veacuri în peniţe aurii, Povestite pe-ndelete, de bunici, unor copii.

***Publicat în „Nomen Artis”, nr.31/2014 21

AZI SE-MBULZESC ÎN MINE IERNI TRECUTE Azi se-mbulzesc în mine ierni trecute Şi moartea iar mi-a-ntârziat pe-un deal, Să-mi macine iubirile pierdute La moara troienită din fundal. Iar mă încearcă răstigniri albastre, Pe rând bătând cuminţi al vieţii cui, Tăcerilor şi inimilor noastre, Prin ceaţa care nu-i a nimănui. Îmi cresc pe tălpi poieni de amăgire, Copaci uscaţi, cu rădăcina-n cer. Fidel, sărutul nostru de iubire Încalţă iar opincile de fier. Nu mă lăsa să mor purtând în pântec Tot albul iernii, ce atât mă doare La colţ de veac m-oi scurge într-un cântec Şi tu mă vei conduce spre-nserare... De-o fi să plec, în flori de primăvară Tot cerul să-l îmbraci şi-n mâna mea Să-nchizi doar neputinţa dulce-amară, În tunet de lumină, ori de stea.

NU PLÂNGE Poetului Valerian Bedrule

Nu plânge de-n veacuri vei sta lângă mare Şi doar arămiul rămâne-ţi-va slugă, Vor ninge din valuri poteci de-nserare, Când viaţa va trece prin tine în fugă. Nu cerne tristeţea la mal de lumină, Clădind amintirea-n nisipuri de-o clipă, Cu îngeri albaştri vei plânge la cină Ei strâns te vor ţine, tăcuţi, sub arípă. Nu cere durerii-nflorite devreme, Fiori de lumină, adânci nepătrunsuri În pumnul tău umed trecutul mai geme, Sălbatic ne urlă-ale nopţii răspunsuri. Pe talpă lipeşte-ţi copii de zăpadă, Cândva îţi vor ţine de vorbă urâtul Iubirea desculţă adoarme-ntr-o ladă, Sărutului nopţii să-şi lepede gâtul. Mai las-o o clipă să-ţi simtă uitarea Şi inima albă-ntr-o scoică să bată, Prin mâna-ţi de aur, doar cerul şi marea Cuvinte să scrie, cu pana curată!

TRECUT-AU TOAMNELE PRIN ÎNVIERE Trecut-au toamnele prin înviere Şi umbletul de păsări ne e gol, La orice semafor e o durere Când lumile se-amestecă-ntr-un bol, La orice semafor e o dorinţă Ne strigă primăveri din pumnul ei, Doar norii se strecoară-n neputinţă, Cu albul lor, în pas de derbedei, La orice colţ de vis e o poveste, Înmugurim în stelele târzii Zăpada ne concepe alte teste, Pe gheme depănând incertul gri. La orice tribunal, ne dăm durerea Pe vorbe, unui alt necunoscut Juraţii ne-au sortit deja căderea, Iubirea ne-au trimis-o la rebut... La orice asfinţit e-un ciob-lumină În ochiul nins de rouă va-ncolţi... O altă întâmplare, în surdină, Actori de foc şi fum va amăgi.

CE ALB ADÂNC Ce alb adânc mi se topeşte-n umblet De când din ceruri îngerii-au căzut! Bolnave dimineţi îmi mor în cuget Şi dorul pentru fluturi mi-este slut... Frânturi de vânt rosteau cu-nfrigurare, Pe talpa iernii, prinse doar de-un ciot, Ningeau din boltă semne de-ntrebare Şi noaptea-i învelea ca-ntr-un complot... Cât dor amar li s-a prelins sub pleoape Prin lacrima-ngheţată pe obraz! Simţeau năvodul morţii că-i aproape Că vor pieri-n al ei cumplit talaz... Şi-au îngropat sub cetină visarea, Cu mâinile întinse către cerPe-un ultim drum i-a petrecut ninsoarea Şi brazii ce purtau mănuşi de fier. Şi-au dat suflarea lor, ca altă viaţă Umilă să-şi urmeze cursul ei, Doi îngeri albi, plăpânzi, din flori de gheaţă, Plimbându-se de mână pe alei...

S-a ridicat o-ntreagă naţiune De mila lor şi-a bieţilor părinţi, Ce n-ar fi vrut adio a le spune Copiilor cu suflete cuminţi... Zadarnic ne cuprinde indignarea, Nu-i nimeni, niciodată, vinovat, A fost, pesemne, numai întâmplarea Şi ceasul rău, ce-n tâmplă le-a ţipat.... Degeaba-şi spală mâinile murdare Conducătorii ţării, rând pe rând! Să ne astupe gura, vor, se pare, Să nu ne mai privească lăcrimând... Un vis murdar şi-a şters pe preş noroiul Şi l-a-nălţat cu titlu de decor, Revoltei să-i ucidă brusc cimpoiul, Pe-un eşafod, în văzul tuturor!

***Publicat în „Nomen Artis”, nr.31/2014

VISE SUB ASFALTUL FIERBINTE Vânezi pierdut tăcerile ce pleacă Din mine, ca un tren accelerat, Prin visele ucise sub o placă Fierbinte, de asfalt atent turnat. N-am cum să-ţi vând ulcele cu iubire, Cuvintele-s demult în faliment, Un cer bătrân cerşeşte a-mi fi mire Tu îl fumezi organic şi absent. Spre toamnă tot mai greu îmi e urcuşul Şi tot mai surdă-i pleoapa mea de lut, Sub piele şerpii şi-au încins culcuşul, S-au înmulţit şi carnea mi-au umplut. Nu te ascultă inima pierdută, Nici ochii albi de nea nu te cunosc, Un sân prea şters sărutul ţi-l impută Când îl ascunzi sub lacrima de mosc. Mă-nchid în trupul meu a adormire, Îţi îmbrâncesc atingerea c-un fulg, Iubireae e-o albastră amintire Doar eu rămân, durerile să-mi smulg. Întind un braţ verzui spre nemurire, Prin raza încuibată-ntr-un amurg. ***publicat în Lit Art, nr.6-7/2014 27

PETREC DURERILE SPRE MOARTE Încalţ pe-o scenă-albastră dureri înstrăinate, Să le petrec spre moarte, miracol iminent Nu-i nimeni să mă stoarcă de ploile-ntinate, Ori să-mi cresteze pasul, de tine repetent. Mă scald în primăvară, minune de o clipă, Să-i cos de buza verde şirete amintiri Ea-ngrămădeşte-n mine a florilor risipă, Sculptată din fărâme de şoapte şi uimiri. Pe scena de lumină se lasă iar cortina, Actorii-şi vor sărutul, pe-o piatră împletit, Prin mine curge noaptea şi-mi urlă-n zâmbet vina Din ochii ce pe-un fluviu de dor i-am altoit. Încalţ pe-o scenă-albastră dureri înstrăinate, Să le petrec spre moarte, miracol iminent Oricum, ne naştem lacrimi, în inimi aruncate, Din ochiul unui înger, cu irisul strident .

ÎN RITM DE VALS Prin palmele mânjite, cern gri singurătate, Sunt roaba amintirii pierdute-n ritm de vals, Mă scutur de-ntuneric, cerşesc eternitate, Amară mi-e tăcerea, mi-e glasul tunet fals. M-apleacă-n mers o umbră pe treptele căderii, Nisipuri mişcătoare sălbatic urlă-n glas, Cu flori mă biciuieşte mireasma Învierii, Un sânge neted visul îşi tremură sub pas. Mai stau să-adun din iarbă o altă moarte nouă, Aşez nemărginirea în cuibul sterp de-amor, Doar îngerii din boltă diezii vag mi-i plouă Pe umerii de ceaţă, tiviţi cu vis şi dor. Rămân să curăţ timpul de coastele murdare, Cuvintele de sticlă mi-s vers imaculat, Mă-ngrop în verde crâncen şi plânsul iar mă doare Potcoavă argintată în ochiul meu curbat.

***Publicat în „Nomen Artis”, nr.33/2014 şi „Boema”, nr.63/2014

ŞI DACĂ-S ÎNGER Şi dacă-s înger, dorm la pieptul rece, Zidit în gri spoială, clandestin, Înfrigurat de cerul prea senin, Tocmit să-ţi ningă-amorul şi să plece. Şi dacă-s ploaie, numai pentru tine Înţelenesc al inimii ogor, Rostind tăceri de foc, întâmplător, Durerilor cu formele prea pline. Şi dacă-s mierlă, singură sub soare, Îngenunchez la umbra unui gând, Să-ţi scriu cu-arípa caldă doar un rând, Înveşmântat în strai de sărbătoare.

CĂ TE-AM MINŢIT CU OCHII, PRIMĂVARĂ Că te-am minţit cu ochii, primăvară, Ciopliţi din alb sărut, cusut pe cer, Nu voi nega...iubesc întâia oară Şi gândul mi-e în palma ta stingher. N-am vrut să spargi oglinda amintirii, Să o ciobeşti cu pumnu-ţi înfierat, Pe pleoape când îmi scuturi trandafirii De albul inocent, imaculat. Nu pot să-ţi strig mirările plăpânde, S-ar sparge, poate, -n mii de fluturi goi, Deasupra înserărilor crescânde Ciuntindu-şi trupul firav pentru noi. Nu voi nega...mi-e inima trecută Prin foc, de oarbe iele înteţit Sub pasu-mi, numai mugetul de ciută Respiră-n nară aerul rănit. Că te-am minţit, plăti-voi într-o toamnă Cu zborul unui mult prea trist cocor, Ce-ţi va picta la piept o altă doamnă, Semnându-mă fantasmă, în decor.

***Publicat în „Boema”, nr.63/2014

GOANA DUPĂ CUVINTE De unde-ncepe visul, potecă de cuvinte, Spre care ţărm să-l duc, pe ram să-i crească flori, Să strige primăvara, în palma lui fierbinte, Croită de un înger, din cântec şi culori? De unde-ncepe dorul, colină de visare, Din care muget surd, de oarbe dimineţi, Cu toamne aburinde a rouă şi-a mirare, Trecând ca un cuţit, prin trupul altei vieţi? De unde-ncepe buza, de fluturi rostitoare, Să se adape lin, prin colţii însetaţi, Emblemă aurită, din piele-mbietoare, Donată unui melc cu ochii tulburaţi? De unde-ncepe moartea, de ani încercănată, Să taie gândul şchiop în rătăciri de-o zi, Sub ploaia de amurguri, prin bolta înstelată, Răcnind tăceri de fum, durerii străvezii?

RĂTĂCITORI PRIN TOAMNE DE POVESTE Rătăcitori prin toamne de poveste, Săpăm fântâni în pielea-nmărmurită A unui gând cu gene de răchită, Împotmolit sub mările celeste. Ademenim tăceri cu gust de smoală, Uitate într-un veac din altă viaţă, Cu mâinile de apă şi de aţă, Croind uitări din primăvara goală. Ne vrem dureri bătute în piroane Sau potcoviri pe pleoapa aburindă, Captivă într-un freamăt de oglindă, Încarcerat sub urlet de icoane, Şăgalnic vis din aburul de pâine, Cu miezul alb, sub coaja rumenită, Trădând mirarea caldă, învelită În şoaptele cu aripă, de mâine. Eternul vrem a-l prinde de o mână Prin cerul îndesat în buzunare, La pieptul unui semn de întrebare Să cuibărim prăpastia din lună.

***Publicat în „Boema”, nr.63/2014

PRIVEŞTE-MĂ CUM SCUTUR... Priveşte-mă cum scutur mirarea de lumină, La căpătâiul iernii, e-un alt pământ stingher... Adulmec negrul nopţii. Fâşiile de lună Mă dor când cos durerea, -n-al inimii ungher. Priveşte-mă cum scutur oceane de-ntuneric, Mi-e sita morţii prinsă în zâmbet arcuit... Cioplesc săruturi albe. În ochiul meu iberic, Un nor, pe cruci de piatră, se lasă răstignit. Priveşte-mă cum scutur tăcerile de smoală, Un cerb mugeşte aspru, cu nara aburind... În pântec îţi port glasul. Cu pielea ninsă, goală, Din părul lung al nopţii, comete se desprind. Priveşte-mă cum scutur omătul de visare Din pumni l-arunc în grabă, spre stolul ce-a plecat... Îmi ninge cu albastru. Doar clipa de uitare Rămâne să mai toarcă fărâme de păcat.

CUVINTELE ROTUNDE CA UN SOARE Cuvintele rotunde ca un soare În inima albastră le-am închis, Le-am respirat prin cerul indecis, Le-am altoit, să dea din nou în floare, Să îşi deschidă cupa de mirare Sub pasul cu parfum vital, de stea, Când tresărind a toamnă, -n palma mea, Vor tremura pe drumul spre uitare, Să izvorască-n ele roi de ape, De fluturi ninşi, pe coame de lumini, Din zbor să prindă-n mine rădăcini, Tot Raiul într-un cântec să-mi îngroape, Să nu mai mor în zbaterea arípii Rostită-n gând, mereu în alb decor, Abstract pictat pe pânza unui dor Înmormântat în fluviul Mississippi.

DOAMNE, NU ASCUNDE-N ROUĂ Doamne, nu ascunde-n rouă Îngerii ce-n vis ne plouă, Lasă-i cerului, cuvinte, Dor de lacrimă fierbinte! Lasă-i, Doamne, sub arípă Să ne ţină doar o clipă, Să mijească-n noi uitarea, Potcovindu-ne visarea! Lasă-i, Doamne, să ne-atingă, Moartea-n hău să o împingă, Să ne ningă cu lumină, De pe fruntea Ta senină! Lasă-i, Doamne, o secundă, Pe a pleoapei mele undă, Să-mi respire primăvara Şi să-mi care, iar, povara!

ÎMI ÎNFLORESC BRÂNDUŞE ÎN OCHIUL RĂSTIGNIT Un gând mi se-arcuieşte a semn de întrebare, Să-şi lepede trecutul uitat într-un apus... Mă-nec cu vântul galben, cu miezu-i ce mă doare Prin geana rimelată a toamnei ce s-a dus. Mi-e moartea dulce umbră, tăişu-i noaptea-mi taie, Îmi înfloresc brânduşe în ochiul răstignit, Mă strigă îngeri rumeni, prin negrul din odaie Pictând cu-arípa crudă tăcerea de granit. Mă învelesc cu noaptea, rămasă crisalidă În freamăt de cenuşă, sub pietre scufundat, Oceanică ispită în palma mea perfidă, Tivindu-mi primăvara a verde şi-a păcat. De ce să-mi chem pământul, durerea să-mi adape, Prin ploaia unduită pe-un umăr de potbal? Mi-e umedă mirarea, mi-e dincolo aproape, Mă-mbrac cu roşul vieţii, veşmântul meu de bal. Dansez pe pieptul lunii, de iarbă mi-e privirea, Prin vene-mi curge sânge din tainicul Graal, Sfinţitu-mi-ai suflarea, iertat-ai rătăcirea Tăgadei încrustate pe-un rânjet de pumnal!

***Publicat în „Nomen Artis”, nr.33/2014 şi „Boema”, nr.63/2014 38

DEASUPRA, NUMAI OCHIUL DE CENUŞĂ Îmi curgi prin palme, soare de o clipă, Luminii amăgindu-i pleoapa ninsă. Pe-un lujer mi-e visarea-n ace prinsă, În mine stol de vieţi se înfiripă. Ne urlă în ventricul trist pământul, Trecutul în nisip dureri ne sapă, Doar norii păcătoşi din noi se-adapă, Zidind cu albul lor pletos cuvântul. Deasupra, numai ochiul de cenuşă Se-ascunde ca un zeu în emisferă, Meduză a uitării, efemeră, Croindu-i cerului din noi mănuşă.

AM SĂ ARUNC O MÂNĂ DE CUVINTE Am să arunc o mână de cuvinte, Sămânţă lutului flămând de soare, Crestat în a mirărilor culoare, Din limpezi unduiri de lacrimi sfinte. Le-oi frământa în palma de cenuşă, Umil spre Crucea Ta să-şi umble pasul, Cât eu voi fi mereu, aici, rămasul În urmă, ca în piele o căpuşă. Cu duh din duhul meu în măruntaie, Vocalele-şi vor undui sărutul, Plătind cu trupul lor firav tributul Arhanghelului cu arípi de paie. Nu voi mai şti de ele cresc în mine Sau eu în ele, umbră de tăcere... Doar versul fraged, albă mângâiere, Îmi va picta în ochii muţi stamine.

***Publicat în „Boema”, nr.63/2014

SUB CER DORM IOBAGII Sub cer dorm iobagii, mesteceni la pas Le cară povara pe chipul dosit. În umbră de toamnă, un nor răstignit Se vrea mărturie pe-al morţii popas. Scăldatu-şi-au plânsul în rouă de-o zi, Acasă i-aşteaptă o coasă în cui, Nu-i loc în icoane, pictaţi să îi pui, Din glii să-i răscumperi cu stele târzii. Culcatu-şi-au geana în iarba de fier, Opincile-n vârfuri comete străpung, Un vierme le judecă traiu-ndelung Şi luna de sticlă-i bătrân grefier. Venit-a şi timpu-nvierii din morţi, Iobagii-şi ridică un ochi din pământ, Cu-o geană se-apleacă spre Chivotul Sfânt, Lumina din el să o tragă la sorţi. Venitu-le-a rândul să ceară şi ei Un Rai cu meri albi, un izvor lăcrimând, Să nu-şi mai tocmească stomacul flămând Să-şi tacă durerea-ntr-un colţ de bordei.

M-AI AMĂGIT CU VORBE GOALE Romanţă, muzica Marcel Morărescu

Te-am întâlnit din întâmplare, În locu-acela minunat, Sub merii-mpodobiţi de floare La fiecare dor uitat. Mi-erai a inimii splendoare Şi te priveam ades cu jind, Cum zecilor de domnişoare Le surâdeai, galant păşind. Erai şi soarele şi vara Erai şi universul meu... Am îndrăznit, în treacăt, seara, La zâmbet să-ţi răspund şi eu Şi-atunci, cu ochii plini de gânduri, Tu mâna ta mi-ai dăruit, Iar eu, timidă, printre rânduri, Sărutul dulce ţi-am primit. M-ai invitat la dans prin ploaie Şi cerul peste noi plângea, Ardea a inimii văpaie, Dar nicio apă n-o stingea, Credeam că numai eu sunt doamna Iubirii tale şi voi fi, Atât cât va mai creşte toamna În amintirile pustii. M-ai amăgit cu vorbe goale

Când îmi spuneai că mă iubeşti Şi printre răsărituri pale Îmi presărai din zbor poveşti. Te voi iubi şi-n prag de moarte, Iubitul meu din alt tărâm, Tu ai plecat în altă parte... Doar eu, să sufăr, mai rămân.

FEMEIA CU OCHII DE CATIFEA Romanţă, muzica Marcel Morărescu

Femeia care tristă mă privea Cu ochii umezi, ca de catifea, Mă fermeca sub unduiri de cer Când mâna rece-i cuprindeam stingher Şi braţul după ea mi-l petreceam Să-i scutur florile de tei din ram, Ori îi şopteam cuvinte de alint, Sub luna ca un felinar de-argint. Femeia care visul mi-l strivea Sub pleoapa ei ovală, de mărgea, Îmi dăruia săruturi pe ascuns, Dar o iubeam şi nu mi-era de-ajuns. Mi-aş fi dorit să fie doar a mea, Să o-nfior cu-o lacrimă de stea, Să îi cuprind privirea de topaz În lacrima prelinsă pe obraz. O petreceam cu patimă nebună, Sub claru-acela alb şi plin, de lună, Să o-nfior cu-o caldă mângâiere, Să-i dăruiesc orice pe lume-ar cere... Ea doar râdea, privind nepăsătoare Şi îmi zâmbea formal, ca la oricare Bărbat care i-ar fi zâmbit şi ei, La umbra frunzelor de plop ori tei. Mi-aş fi dorit-o numai pentru mine, Sub zările albastre şi senine, 44

Să o iubesc cum nu am mai iubit, Sub norii cu nuanţe de granit... Dar, într-o zi, femeia ce-mi plăcea, A devenit soţia altcuiva. Mi-a spus în treacăt, poate, mai nimic, Sub cerul ca un val de borangic Şi m-a lăsat cu sufletul rănit, Să sufăr în acelaşi asfinţit În care-am cunoscut-o mai demult, Când ore-ntregi visam cum o sărut. Şi m-a lăsat cu inima rănită, Cu luna peste pleoape risipită, Visând la ce a fost frumos odată, În tinereţea mea, demult uitată... De-o fi să plec, măcar să plec uitând Privirea ei, în mine lăcrimând Prin ochii umezi, ca de catifea... A altuia a fost... şi nu a mea.

MI-AI FOST ŞI ANOTIMP ŞI MÂNGÂIERE Romanţă, muzica Marcel Morărescu

Eram copii uitaţi de timp şi lume Şi ne rosteam albastre primăveri, În noaptea îngropată în tăciune, Sub cerul de iubiri cu gust de ieri. Era întreg pământul o minune Şi ne iubeam ca doi copii cuminţi, Când pe sub streşini negre de genune, Mă sărutai cu buzele fierbinţi. Mă preţuiai ca pe-o icoană sfântă Un braţ de irişi când mi-ai dăruit, Eu ascultam cobzarii cum ne cântă Şi inima-mi ardea la foc mocnit. Mi-ai fost şi anotimp şi mângâiere Şi te priveam cu patimă şi dor, Iubirii noastre albe de tăcere Cum îi ţeseai săruturi din fior. Visam să fim legaţi o veşnicie, În lumea asta fără niciun rost, Dar ai plecat şi mi-ai lăsat doar mie Iubirea care inimă ne-a fost. Ah, mi-ai lăsat doar inima pierdută, Pe drumuri rătăcind ca un hoinar Ţi-aş recunoaşte paşii dintr-o sută Şi i-aş urma, de n-ar fi în zadar. Mi-ai fost şi anotimp şi mângâiere, Să ne iubim n-a fost nicicând uşor... 47

Azi ne-ntâlnim sub tei cu gust de miere Şi dragostea ni-i numai de decor, La pieptul tău e-o umbră de femeie, Când alte buze calde tu săruţi... Aici povestea noastră se încheie Străini suntem şi singuri şi pierduţi.

ABECEDARUL IUBIRII Romanţă, muzica Marcel Morărescu

Îmi amintesc de ziua-aceea, Când într-un parc ne-am întâlnit Un foc eram, iar tu, scânteia Şi ca pe-un înger te-am privit. Ai ridicat în treacăt mâna, Cum un copil şi-ar face jocul, Un prinţ păream, chemându-şi zâna Ce-n cale i-a adus norocul. Păreai un fulg cerşindu-mi jarul, Pe umeri albe flori purtând, Când mă-nvăţai abecedarul Iubirii noastre, surâzând Şi îmi şopteai în taină-amorul, Pe banca veche, ruginită, Iar eu mi-astâmpăram fiorul Cu gura-ţi, mură pârguită. Chiar dacă anii ce vor trece Lumina-ncet ne-o vor răpi, Pe-aceeaşi bancă veche, rece, Noi unul de-altul ne-om lipi Şi vom zâmbi ca altădată, Cu-aceleaşi flori deasupra noastră, Ningându-şi haina înstelată A dragoste şi-a noapte-albastră.

TU EŞTI Romanţă, muzica Marcel Morărescu

Tu esti primăvara oprită-n oglindă, Tu eşti fulgul iernii, colinde visând, Tu eşti frunza toamnei, căzută în tindă, Tu eşti albul lunii, prin stele valsând. Tu eşti o minune cu paşi de lumină, Tu eşti frigul nopţii, în mine crescând, Tu eşti şi oceanul, şi marea cea lină, Tu eşti dimineaţa ce-mi doarme în gând. Tu eşti o cometă oprită-n visare, Tu eşti strop de ploaie, pe umeri căzând, Tu eşti răsăritul în mijloc de mare, Tu eşti vântul aspru, în mine bătând, Tu eşti roşul serii, alin şi uitare, Tu eşti râu de lacrimi, prin iarbă curgând, Tu eşti licărirea din raza de soare, Tu eşti o minune, în trupu-mi arzând.

PE CÂND LUTUL Pe când lutul trist din mine nu ştia că eşti Olarul, Hoinărea prin bezna lumii, să-şi înece-n ea amarul. Nu ştia sărmanul suflet că din trupul lui de tină Tu poţi face vas de aur, să lucească în lumină. Nu ştia nici ochiul negru să privească-a Ta cărare, Nici urechea să se plece la a cerului chemare. Nu ştia nici mâna rece să se-nalţe către Tine, Nici piciorul să păşească pe potecile-Ţi senine. M-ai chemat pe nume, Doamne, şi Ţi-am ascultat strigarea. Tu-mi ştiai şi îndoiala, şi durerea, şi negarea, Dar mi-ai dăruit credinţă, ca prin lacrima-Ţi curată Viaţa mea să fie pururi cu-a Ta slavă picurată. M-ai strigat prin glasul nopţii şi Ţi-am auzit Cuvântul Lumii pline de păcate mi-am abandonat veşmântul. M-ai gătit în albe haine, ca la ceas de sărbătoare, Inima să-mi scoţi sfinţită, din a negurei vâltoare.

ÎN LUT DE TĂCERI Mă nasc învelită în lut de tăceri, Din zbor mă înghite un vag demiurg, Mă strânge în pântec la ceas de amurg, Cu-o mână întinsă spre clipa de ieri. În coasta mea dreaptă sărutu-i cuţit, Îmi şterge de păsări un umăr bătrân, Mă umple cu suflu-i, de piatră, păgân. Reci vulturi de ceaţă, deja m-au peţit. Covrig dorm în pântecul moale de lut, Îmi stă veşnicia la gleznă pripon, Să-i ţes rătăcirea în galbenul slut. Născutu-m-am înger în soare fripon, Să torc lâna morţii pe-un fus disolut, Sculptat cu de-a sila din vântul nipon.

***publicat în „Lit Art”, nr.6-7/2014 şi „Nomen Artis”, nr.33/2014

PLOAIE DE APRILIE Îmi plouă în ochiul de apă-nsetat, Lumina îmi leagă durerea de cer Statuia de ceaţă îmi stă grănicer, Mă ţine de suflet c-un braţ amputat. Sub talpă striveşte toţi paşii mei muţi, Rostirea mi-o-ndeasă sub limba de foc, Mă-ngroapă în apă c-un rânjet baroc, Îmi cerne suflarea prin nările iuţi. Şi plouă în mine... cuvintele-mi curg, Caisul şi-aruncă o pleată-n văzduh, Cuibarul îşi ţese în prag de amurg... Statuia mă strigă din văi de năduh. Pe trupul de ploaie tăcerile-mi curg, O moarte cuminte mi-adoarme în duh.

PĂDUREA CU ÎNGERI Mă strânge de glezne un vânt ascuţit, Pădurea cu îngeri mi-e vers lunecos, Apusul de-alamă e-n carne cuţit, Mi-adună din frunze prezentul stâncos. Pe ramul de humă sărutul mi-l cos. Din umbră coboară un înger rănit. Se-mbracă-n lumină. Lucid, tacticos, Mă trage din mine c-un braţ de granit. Durerea mi-o-ngroapă în vis polignit. Sub aripa moale, un trup de pământ Îşi lasă trecutul pe cruci răstignit. Din verdele ierbii, cuvinte frământ. Pădurea cu îngeri stă lumii decor Mă-nalţ către soare în chip de cocor.

***publicat în „Lit Art”, nr.6-7/2014

ÎN COLB DE CUVINTE În colb de cuvinte adorm ochii mei. Din plete când scutur tărâm de culori, Îmi tremură vântul în palma de flori. Sunt una din multe, atâtea femei. Te văd amintire, prin visul de fum, Pierdut într-o toamnă cu pasul uşor. Frămânţi versuri calde, cu gust acrişor Şi miezul le-nvălui 'n-al pielii parfum. Azi sufletu-mi arde, proptit de-un stejar, Fiorul iubirii-i cu-argint tapetatMi-e cerul de sticlă al vieţii birjar. Pământul te simte în spicu-nsetat. Te-aştept tremurândă sub luna de jar... M-atingi pe un umăr abia apretat.

ROIBUL DIN VIS Pe-o dungă a clipei adorm ca prin vis... Respir fluturi umezi, cu aripi de mac Şi gându-mi se-aşterne în cerul hamac, Să-mi legene chipul în mări de abis. Un roib de lumină îmi trece prin trup, Încalec şi visul se ţine de-un fir. Mi-e luna deasupra de foc patrafir Şi strâng tot mai tare al roibului strup. Zvâcnesc fluturi limpezi, la piept ametist, Sunt sclava pierdută în visul antíc Şi somnul mă-nţeapă în trup ca un chist. De sus mă priveşte un înger peltic, Îmi scutură chipul de zâmbetul trist, Mă-nalţă spre cerul cu porţi de fistic.

LANURI Lanuri de cocori îmi taie ale cerului oceane. Dintre toate, biciul ploii îmi izbeşte carnea udă, Timpul nonşalant mă strigă dintr-un vis de baracudă, Năpădind suflarea stearpă, cu-ale verdelui liane. Nici nu ştiu, sub umbra vieţii, când am rătăcit cuvinte, Unde le-am lăsat să-ţi ţipe somnul încrustat în brumă... Port în mine stropi de piatră, pescăruşi sculptaţi din humă, Zborul lor îmi plouă-n palme vraja soarelui fierbinte. Am uitat să leg de clipe turla morţii pământie, S-o îngrop în crâng de apă, printre degete să-mi scape, Pumnul ce-a crescut din ploaie, capul şarpelui să-l crape, Să picteze peste inimi muguri de copilărie. Mă trezesc în prag de vară, cu cireşe-mi ninge-n plete, Am dormit, a câta oară, veacurile unui înger, Timpul şi-a-nlemnit durerea pe o ramură de sângerInima i-au ciugulit-o puii galbeni de sticlete. Am dormit un veac sau zece, moartea nu mai ştiu s-o număr, Mă preschimb în ploi albastre, vieţii netezindu-i drumul, De ţi-am fost cândva minune, iartă-mă, rămas-a scrumulDoar tăcerea marmorată stropi mi-aruncă peste umăr.

***Publicat în „Oglinda literară”, nr.150/2014 57

RONDELUL VIEŢII E viaţa toată o-ntâmplare Sau ne-am născut c-aşa e scris Şi-n basmul nostru circumscris Ne ţinem gândul sub tipare? Când cernem clipa-n contemplare, Traseul nostru nu-i decis... E viaţa toată o-ntâmplare Sau ne-am născut c-aşa e scris? Ne-ascundem după măşti hilare, În cercul strâmt şi prea concis, Zâmbind a toamnă, imprecis, Cu visu-n prag de mutilare. Nu-i viaţa toată o-ntâmplare!

***Publicat în „Oglinda literară”, nr.150/2014

RONDELUL CUVINTELOR Cuvintele pot scrie-n rană Şi bucuria, şi durereaCu-atât mai dulce-i mângâierea, Cu cât e rana mai profană... Cu mâna fină, ca o pană, Vocale rod în noi tăcereaCuvintele pot scrie-n rană Şi bucuria, şi durerea. Doar gândul negru, coţofană, Ne taie cu-al său zbor plăcerea, Ar vrea să ne schimbăm părerea Că-n roua minţii, diafană, Cuvintele pot scrie-n rană.

RONDELUL PĂSĂRILOR DE FUM Prea multe păsări par de fum. În praful risipit de vânt, Îşi lasă puii pe pământ, În cuibul lor zidit din scrum. Îşi plâng în taină visul frânt, Zadarnic, unele, pe drum. Prea multe păsări par de fum, În praful risipit de vânt. Nu-ncape ceru-ntr-un cuvânt... O, Doamne, -nvaţă-mă Tu cum Să zbor spre visul de acum, Atât de alb, atât de sfânt! Prea multe păsări par de fum!

RONDELUL ÎNCERCĂRILOR Ne-ncearcă Domnul câteodată Sau, poate, numai ni se pare Şi-ascunşi sub semne de-ntrebare, Ne credem inima curată? Sub bolta lumii schimbătoare, Toţi oamenii sunt buni de plată. Ne-ncearcă Domnul câteodată, Sau, poate, numai ni se pare? Ni-i marea în nisip sculptată Când nu găsim în vis culoare, Nici bucurie-n sărbătoare... Şi chiar de-i viaţa fără pată, Ne-ncearcă Domnul câteodată!

RONDELUL TĂCERII Tăcerea e o piatră rară, Mereu îşi ştie rostul ei, Şi chiar la palme de o iei Ea tot îţi va zâmbi ştrengară... Cunoaşte-al liniştii temei, Sub coaja aspră ori amară. Tăcerea e o piatră rară, Mereu îşi ştie rostul ei. De urlă vântul pe afară, Ea doar respiră prin condei, Sub vraja florilor de tei Când se cufundă-n călimară... Tăcerea e o piatră rară!

RONDELUL INIMILOR O, Doamne, câte inimi s-au umplut, Când şi-au întors privirea către Tine Şi ascultând cuvintele-Ţi divine S-au lepădat de trupul lor de lut! Cum luminat-au tâmplele-Ţi senine Destinul nostru, în păcat pierdut! O, Doamne, câte inimi s-au umplut, Când şi-au întors privirea către Tine! De-atâtea ori pe cale am căzut, Dar Tu-ai ştiut mereu ce e mai bine, Ne-ai dăruit izvor cu ape line Şi viaţa mai curată ne-ai făcut. O, Doamne, câte inimi s-au umplut!

RONDELUL CÂMPULUI CU PĂLĂMIDĂ E lumea doar un câmp cu pălămidă, Pe care tot clădim naiv palate, În aur ori cristale îmbrăcate, C-aşa-i dorinţa inimii, perfidă. Cu ură ne sunt mâinile pătate, Invidia sub piele ni-i omidăE lumea doar un câmp cu pălămidă, Pe care tot clădim, naiv, palate. Privim la viaţa altuia cu-obidă. În loc să mulţumim c-avem de toate, Uităm că zilele ni-s numărate, Că dragostea de-aproape-i cărămidă. E lumea doar un câmp cu pălămidă.

RONDELUL STELELOR MARMORATE Câte stele marmorate Nopţii împletindu-i gluga! Ne primeşte, Doamne, ruga Şi ne spală de păcate! Iartă, Sfinte Doamne, sluga Cea cu gânduri necurate! Câte stele marmorate Nopţii împletindu-i gluga! Te-am vândut pe nestemate Şi-am ales, ca laşii, fuga... Nu respinge, Tată, ruga Inimii împovărate! Câte stele marmorate!

RONDELUL STOLULUI DE VISE Stol de vise minunate Frumuseţi în gând ne sapă, Când tăcerea şi-o adapă Cu parfum de flori uitate. Pe cărări de vânt şi apă, Par mărgele înşirateStol de vise minunate Frumuseţi în gând ne sapă. Ca pe-o salbă înşirate În a vieţii albă mapă, Duc tristeţile la groapă. Iar sub pleoapele mirate... Stol de vise minunate !

RONDELUL FEMEII DESCULŢE Frumoasa femeie, pe-o bancă visând, Din cărţi rupe gânduri, desculţă de ploi, De sticlă-i nisipul sub tălpile moi Şi marea o-ngână, tristeţi legănând. Doar vântul durerea i-aduce-napoi Când norii cei negri îi muşcă din gând. Frumoasa femeie, pe-o bancă visând, Din cărţi rupe gânduri, desculţă de ploi. Sălbatice păsări se-nalţă pe rând, Urgia-nteţind-o cu zborul greoi. Departe, iubirea zvâcneşte în doi Şi-n toiul furtunii, de dor lăcrimând, Frumoasa femeie, pe-o bancă visând.

RONDELUL JOCULUI DE-A IUBIREA Ne vom juca o viaţă de-a iubirea Şi nimeni nu va şti cât ne-am urât, Doar timpul va scurma precum un rât, Să-şi fluture în noi dezamăgirea. Din ceruri îngeri albi au coborât, Cu soare-acoperindu-ne privireaNe vom juca o viaţă de-a iubirea Şi nimeni nu va şti cât ne-am urât... Nici Domnul nu-şi va mai lăsa mărirea În templul de furtună doborât, Când noi, cu pas grăbit şi amărât, Pierzându-ne şi zâmbetul, şi firea, Ne vom juca o viaţă de-a iubirea.

RONDELUL MÂINII TREMURÂNDE Cu mâna tremurândă, cumpătată, Sub ceruri amintirea ne-o vom scrie, Doar moartea, dintr- un petic de hârtie, Privirea-şi va cârpi, debusolată. În inimi aşternute ca-n sicrie, Cuvintele de-or strânge-a vieţii roată, Cu mâna tremurândă, cumpătată, Sub ceruri amintirea ne-o vom scrie. Ce crud ne-or biciui sub luna mată, Miresme rupte-n grabă din psaltire, Eterne poezii spre nemurire, Tăceri ţesând din pajiştea-nstelată, Cu mâna tremurândă, cumpătată!

RONDELUL CONDUCĂTORILOR ŢĂRII Şi-au vândut pe-averi cuvântulN-am contat în ochii lor, Ne-au ucis visarea-n zbor, Ne-au înstrăinat pământul! Vocii plânse, din popor, N-au dorit să-i afle cântul... Şi-au vândut pe-averi cuvântul N-am contat în ochii lor. Prin cămări ne bate vântul, Rănile din piept ne dor... Păsul nostru, -al tuturor, Îl cunoaşte numai Sfântul... Şi-au vândut pe-averi cuvântul!

RONDELUL LACRIMILOR DE HÂRTIE Şi iar voi scrie lacrimi de hârtie, Tăceri cu unduiri de catifea, Şi nimeni nu va şti că-i viaţa mea O coală smulsă, poate, dintr-o mie. Voi cerne printr-un vis de veche stea, Suav fior, de-un galben păpădie Şi iar voi scrie lacrimi de hârtie, Tăceri cu unduiri de catifea. În versuri îmbrăcată ca-ntr-o ie, Zâmbind, mi-oi făuri din gând mărgea, Pe vremuri, cum bunica-mi plămădea, Din grâu de aur, pâinea aurie... ... Şi iar voi scrie lacrimi de hârtie.

M-AM LEPĂDAT Am prins de-un capăt cerul, fâşie de uitare. Să-i simt parfumu-albastru, de nară l-am lipit. Muşcând din trupul lunii fărâme de mirare, M-am dezlipit de toamnă, de sânu-i aurit. Am renunţat la stele, la îngerii de piatră, La oarba amintire cu iris dezgolit, Cum pâinea aburindă se scutură de vatră, De jaru-n care plânsul de veacuri i-a dospit. M-am lepădat de cântec, de trena-i de lumină, Din ramuri lungi de soare sicriu i-am împletit, Doar gândul şovăielnic să tremure-n surdină, Scurgându-se de-a vara, prin timpul de granit.

DE-AI SĂ MĂ MINŢI Iubitule, de-ai să mă minţi vreodată, Cu gândul la o muză clandestină, Îţi voi preface-n floare de sulfină Privirea de trădare vinovată. Ţi-o voi presa-ntre pagini de-ntuneric, Tristeţea să mi-o simtă ca o rană În versul scris cu-a lacrimilor pană, La ţărmul asfinţitului iberic. Şi-ţi voi lega cu-o amintire mată Amorul încrustat în pielea crudă, Când glezna ta, cu gust dulceag de dudă, Se va lăsa de alta sărutată... Iubitule, de-ai să îmi uiţi suflarea Şi gura, mură-n soare pârguită, Doar plânsul unei ramuri de răchită Va cerne-n ochii nopţii înserarea.

VIS PE MALUL CERNEI Am vrut să-ţi scriu o pagină de carte, Dar n-am aflat de unde s-o încep Şi somnu-am încercat să ţi-l pricep Sub coapsa dezvelită pe o parte... Erai aşa plăpând în albul pernei, Cu părul peste frunte răsfirat – Doar visul, de lumină fermecat, Splendoarea-şi scutura pe malul Cernei. Sfios îmi strecurai în mână clipa Şi luna pe un umăr mi-o prindeai, Săruturi când pe buze-mi înfloreai, Iubirii să-i nesocoteşti risipa... Fantasmă aburind într-o secundă, Spre viaţă te-aş petrece lăcrimând Şi stelele rostindu-le în gând, Aş curge pe a pielii tale undă... Icoană mi-aş sculpta 'n-al nopţii templu Din glezne unduite-a poezii, Sub crustele de clipe arămii, Etern ca pe un zeu să te contemplu.

ÎN NOAPTE CUVÂNTUL NĂSCUTU-S-A NUD În noapte cuvântul născutu-s-a nud. Suflarea de gheaţă i-i rugă şi-alint, Visarea îi toarce poveşti de argint, Uitării să lepede pântecul crud. Închide un ochi şi-i aproape de Rai, Se-ascultă şoptind Căi Lactee-n adânc, Sub piele îi curge un plânset de ţânc Şi vântu-i e doică-n al nopţii serai. Doar luna foşneşte în cuibu-i de foc, Un petic pe cerul cu mlaştini cernit, Clipeşte dorinţe-n fântâni de granit, Când stele la sânu-i de lavă se coc. Pe limbă un cântec demult năruit Îi creşte dorinţa, în suflet hanger. Cuvântul întinde o mână spre cer, Şi sânul îi pare în alb văruit. Respiră căldura din globul de jar, Pe nară uşor picurând în amurg Şi câte-amintiri pe sub pleoape se scurg, Din vis când îl smulge al morţii birjar! Captiv în cavoul de lacrimi şi fier, Cuvântul se leagă de pântecul crud Şi moare cu ochii ţintiţi către sud, Din nou să se nască-ntr-un veac acvifer. 77

VÂNTUL MUŞCĂ DIN IUBIRE Când în zori de dimineaţă Roua-şi tremură femurul, Din pământ cu-arípi de ceaţă, Înfloreşte tainic murul. Iarba-mi pare verde piele, Vis cusut cu amăgire, Guturai al vieţii mele Prinse-n mreje de-amintire. Nici nu ştiu că port în sânge A tăcerilor culoare Inima de foc mă strânge, Ca la brâu, o cingătoare. Cum alene clipa trece, Vântul muşcă din iubire, Dăruindu-i cerul rece Coapsei mele, unduire. Dacă mugurii de lună, Tresărind, s-or coace-a vară, Fi-voi lacrimă străbună Plâns de pasăre amară.

CUPRINS GUST ŞOAPTA TA ........................................................................... 7 IUBITULE, MIROŞI A BERGAMOTE ............................................ 8 ŢI-AU ÎNFLORIT PE BUZE IAR CAIŞII ........................................ 9 SUB FELINAR ................................................................................ 10 DECEMBRIE ................................................................................... 11 SCOICA MINUNE .......................................................................... 12 ÎN LOC DE OAMENI, AZI SUNTEM ARIPE ............................... 13 SUNT LACRIMA TA MINUNATĂ ............................................... 14 CA LA UN SEMN, DESCHISU-S-AU CUVINTE ......................... 15 PIERDUŢI PRIN TOAMNELE IUBIRII ........................................ 17 ŞI A PLOUAT ŞI AZI IUBITE ........................................................ 18 DE TE-AŞ IUBI DOAR CÂT IUBESC ........................................... 19 DE-AŞ ÎNVÂRTI CUVINTELE PE-O ROATĂ ............................. 20 REPLICĂ POEZIEI „SINDROM” .................................................. 21 AZI SE-MBULZESC ÎN MINE IERNI TRECUTE ........................ 22 NU PLÂNGE.................................................................................... 23 TRECUT-AU TOAMNELE PRIN ÎNVIERE.................................. 24 CE ALB ADÂNC ............................................................................. 25 79

VISE SUB ASFALTUL FIERBINTE .............................................. 27 PETREC DURERILE SPRE MOARTE .......................................... 28 ÎN RITM DE VALS ......................................................................... 29 ŞI DACĂ-S ÎNGER ......................................................................... 30 CĂ TE-AM MINŢIT CU OCHII, PRIMĂVARĂ .......................... 32 GOANA DUPĂ CUVINTE ............................................................. 33 RĂTĂCITORI PRIN TOAMNE DE POVESTE ............................. 34 PRIVEŞTE-MĂ CUM SCUTUR... .................................................. 35 CUVINTELE ROTUNDE CA UN SOARE .................................... 36 DOAMNE, NU ASCUNDE-N ROUĂ ............................................ 37 ÎMI ÎNFLORESC BRÂNDUŞE ÎN OCHIUL RĂSTIGNIT ........... 38 DEASUPRA, NUMAI OCHIUL DE CENUŞĂ .............................. 39 AM SĂ ARUNC O MÂNĂ DE CUVINTE ..................................... 40 SUB CER DORM IOBAGII ............................................................ 41 M-AI AMĂGIT CU VORBE GOALE ............................................ 42 FEMEIA CU OCHII DE CATIFEA ................................................ 44 MI-AI FOST ŞI ANOTIMP ŞI MÂNGÂIERE ................................ 46 ABECEDARUL IUBIRII ................................................................. 49 TU EŞTI ........................................................................................... 50 80

PE CÂND LUTUL ........................................................................... 51 ÎN LUT DE TĂCERI ....................................................................... 52 PLOAIE DE APRILIE ..................................................................... 53 PĂDUREA CU ÎNGERI .................................................................. 54 ÎN COLB DE CUVINTE ................................................................. 55 ROIBUL DIN VIS ............................................................................ 56 LANURI ........................................................................................... 57 RONDELUL VIEŢII ........................................................................ 58 RONDELUL CUVINTELOR .......................................................... 59 RONDELUL PĂSĂRILOR DE FUM ............................................. 60 RONDELUL ÎNCERCĂRILOR ...................................................... 62 RONDELUL TĂCERII .................................................................... 63 RONDELUL INIMILOR ................................................................. 64 RONDELUL CÂMPULUI CU PĂLĂMIDĂ .................................. 65 RONDELUL STELELOR MARMORATE ..................................... 66 RONDELUL STOLULUI DE VISE ................................................ 67 RONDELUL FEMEII DESCULŢE ................................................. 68 RONDELUL JOCULUI DE-A IUBIREA ....................................... 69 RONDELUL MÂINII TREMURÂNDE .......................................... 70 81

RONDELUL CONDUCĂTORILOR ŢĂRII .................................. 71 RONDELUL LACRIMILOR DE HÂRTIE ..................................... 72 M-AM LEPĂDAT............................................................................ 73 DE-AI SĂ MĂ MINŢI ..................................................................... 74 VIS PE MALUL CERNEI ............................................................... 75 ÎN NOAPTE CUVÂNTUL NĂSCUTU-S-A NUD ......................... 77 VÂNTUL MUŞCĂ DIN IUBIRE .................................................... 78

http://grairomanesc.ro/