Chronos - Penița de Aur, anul I-II, nr. 10-11-12, dec. 2013, ian.-feb. 2014 by Ioan Muntean

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Paşaport suedez Eram în gară la Varşovia, bucuros că am ajuns la timp, pe muchie de cuţit, să prind trenul spre Bucureşti! Era a nu stiu câta oară, când schimbarea orei mă prindea pe drumuri, şi totdeauna am încurcat defavorabil socoteala noii măsuri a timpului. N-am mai stat prea mult pe gânduri, m-am aruncat în primul vagon ivit în calea mea, urmând să-mi găsesc ulterior locul scris pe bilet. Eram încă marcat de optimism după lecţia de civilizaţie de la venire, când încă nici nu plecase trenul din gară şi însoţitorul vagonului a dat buzna în compartimentul unde mă aflam, oferindu-ne apă minerală, diverse băuturi răcoritoare sau chiar o bere, la alegere. Nu a uitat să menţioneze, de mai multe ori, că preţul acestora este inclus în costul biletului! Doamne, am ratat Comunismul dar avem şanse să prindem Raiul! Nu ştiam ce se întâmplă! Am aflat repede răspunsul, colegul meu de compartiment era director în Ministerul Transporturilor. Am profitat de drepturile pe care mi le oferea un bilet CFR clasa I-a, pe un traseu internaţional. Abia aşteptam să ajung în compartiment şi să savurez aceeaşi trataţie ca la venire. Surprize am avut şi de data aceasta, dar de altă natură. În primul rând că în compartiment erau deja două persoane, eu eram al treilea. Regula era că la compartimentul de clasa a I călătoresc doar două persoane. Ceilalţi doi erau, un student lituanian, care venea la Bucureşti pentru studii şi un rrom, în vârstă, care făcuse un aranjament cu însoţitorul de vagon şi intrase acolo împotriva normelor de calitate a serviciilor CFR. Dăduse o şpagă însoţitorului! Discuţia

cu şeful vagonului enervantă.

fost

inutilă

şi

Inoportunul coleg de călătorie, specific după îmbrăcăminte, miros şi „dinţii de fier” pe care îi arăta tot timpul, a sesizat că nu este dorit, pentru modul cum intrase acolo, şi a căutat să se facă agreat. – Măi taică, ştiu că nu vă place de mine, dar hai să ne împăcăm că este mult până acasă! – Uite, am o sticlă de vişinată suedeză d’aia bunăăă! Este nedesfăcută. Nici nu pun mâna pe ea că ştiu că vă este scârbă. Vă înţeleg, sunt ţigan, bătrân, nespălat. Sunt pe drum de trei zile! Beţi voi vişinata să vă înveseliţi! Ştiu că v-am stricat drumul! Ce puteai să faci? În fond se putea nimeri să aibă bilet cu loc cumpărat în regulă şi atunci chiar nu puteai comenta nimic. Transportul public prezintă şi riscuri! Am băut, împreună cu studentul, cea mai mare parte din vişinată. I-am dat şi colegului improvizat ceva. Ne era teamă să nu se îmbete şi cine ştie ce mai putea face! Băutura a dezlegat limbile şi timpul a trecut repede până la intrarea în ţară, mai ales că drumul a fost plin de peripeţii. Ne a povestit cum a plecat din ţară, de la Arad, cu mult timp în urmă. Ceauşescu le-a aprobat cererile de plecare definitivă din ţară mergând la câştig la mai multe capete, odată că scăpa de presiunile lor de a le restitui aurul confiscat la venirea comuniştilor la putere, altădată că avea o înţelegere cu Suedia care dorea popularea nordului extrem al ţării, şi cetăţenii lor nu vroiau să se stabilească acolo, şi nu în ultimul rând mai scădea numărul acestora în România, unde se înmulţeau văzând cu ochii. Mulţi rromi au profitat de conjunctură şi s-au mutat cu toată familia în zonele stabilite de suedezi. El a plecat cu nevasta şi cei cinci copii pe care îi avea atunci. A mai făcut şapte acolo! Moşul devenise chiar

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eeddiittoorriiaall simpatic la modul cum povestea. Era vizibil marcat de păţaniile propriei vieţi.

Tot vorbind am trecut din Polonia în Slovacia şi am ajuns la graniţa cu Ungaria.

– Şi cum este acolo, în Suedia, moşule?

Grănicerul ungur, fără nici o explicaţie, l-a luat pe rrom destul de brutal, cu intenţia vădită de al coborî din tren, chiar înainte de a cere documentele. Nu se înţelegea cu grănicerul decât prin gesturi.

– Este foarte bine! Ne dau o sumă de bani pentru fiecare persoană încât nici nu trebuie să muncim. Putem să facem ce vrem, avem doar două interdicţii, să cerşim şi să ieşim din zona stabilită. Nu am nici un fel de probleme decât cele făcute de nenorociţii de copii cu care am venit din ţară! Ăştia nu se pot abţine! Mai scapă la prostii şi cum îi prinde cum îi expulzează. Fiecare a fost expulzat cel puţin odată. Cei născuţi acolo sunt nişte îngeri! Cuminţi, premianţi la şcoală, frumoşi. Seamănă cu suedezii! Sunt blonzi, taică! – Şi cei expulzaţi ce fac? – Aş putea să-i las în România, dar s-ar prosti de tot! Îi aduc înapoi prin fel de fel de mijloace, altele decât cele prin care ne-am mutat în Suedia. Prin căsătorii aranjate. Noi cei care avem deja cetăţenia ne căsătorim cu cei din România şi aşa îi aducem înapoi. –Păi nu sunteţi căsătoriţi? – Suntem, dar divorţăm, ne căsătorim, iar divorţăm, si tot aşa. Eu m-am căsătorit de vreo cinci ori. – Păi datina voastră permite asta? – Păi nuuu! O facem doar în hârtii, nu în realitate! Doamne sfinte m-ar tăia nevasta! Noi nu dăm importanţă la hârtii, dar familia e sfântă! Nu schimbăm femeile toată ziua ca voi rumânii! Uite acum merg la Arad să mă însor cu nora mea, ea obţine cetăţenia, pe urmă divorţăm în Suedia, se mărită cu nenorocitul de fi’meu şi îl aduce înapoi! Era incredibilă povestea omului! O minte de scriitor nu ar putea imagina ceea ce acel om trăise în realitare, şi încă derula această sarabandă cu viaţa, deşi era destul de bătrân!

Văzând ce se întâmplă, i-am explicat oficialului maghiar să aibă răbdare, că este cetăţean suedez şi ţara lui de adopţie îşi susţine oamenii în astfel de situaţii, dacă nu sunt motive suficient de întemeiate. Ungurul a lăsat-o mai moale, i-a controlat documentele, şi l-a lăsat în pace. A urmat un moment de linişte. După un timp a început el: – Mulţumesc, taică! – Dacă mă dădea jos ăla eram! Aveam banii la mine, pentru şpăgile pe care trebuie să le plătesc în ţară! Păi ce crezi că toate cele ce trebuiesc făcute pentru întoarcerea lui fi’ meu se fac fără să împingi peste tot! Oh, am scăpat din mare belea! Am mai păţit-o odată când în gară la Frankfurt m-au bătut nişte ţigani de-ai noştri şi mi-au luat toţi banii. N-am mai fost în ţară, m-am întors în Suedia să adun alţi bani! L-am lăsat în preocupările lui, trecusem graniţa cu România, iar el urma să coboare la Arad. Am mers la toaletă. Când m-am întors el începuse să-şi care bagajele spre uşă. – Mulţumesc încă odată taică! Vezi, fii mai atent când megi cu trenul! Ai fost la closet şi ţi-ai lăsat haina cu banii, cu actele, în compartiment. Sunt fel de fel de ţigani prin trenuri! Drum bun până la Bucureşti, că mai este destul! – Toate bune moşule! A fost bună vişinata!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eevveenniim meenntt eveniment literar 5-6

Nicu Doftoreanu

TANGOUL UNIRII (Am fost la Alba Iulia) Motto: M-au călcat în picioare. Acum ştiu cât cântăreşte fiecare. Filozofie Glumeaţă de… cafenea

Am fost la Alba-Iulia în cetate Chemat de clopotul ce bate a UNIRE Sperînd în EA o regăsire-n toate, Sperînd să-mi regăsesc un frate în iubire Cu viitorul şi prezentul clar... ca la copii Sperînd să-mi regăsesc culorile visate în ajun Aşa cum... ŞTII? Nu poţi visa decît de MOŞ CRÃCIUN! Să-mi regăsesc dorinţelor altar. Să-mi regăsesc… Dar NU! NOI am uitat că cei de-acum, Cei vii, N-am înţeles contemporanii niciodată, Decât doar despărţiţi de moarte Şi-atuncea… numai câteodată, Aşa cum cei ce vor veni Ne judeca-vor poate şi pe noi, Pe fiecare-n parte. Dar NU! Dacă-nţelegerea-n UNIRE va deveni doar vorbă goală, Precum tinde, Se vor strica iar toate câte sunt, dând fericirea-n spate! Şi-atunci vor fi din nou doar lozinci sparte, Lozinci uşoare spuse în neştire De cei care nu lasă loc de-ndemn… decât puterii şi măririi. „Minciuna stă cu regele la masă” Dar, DOAMNE!!... cine să-i dea privirii semn ca să o sperie?!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eevveenniim meenntt Mãrite Doamne!.. Poate dai un semn că eşti cu noi ACUM! HAI, Vino Doamne cum ai fost Şi-atunci, Tot în Decembrie..., Tot pe-acelaşi drum! Şi-arată-ne cum să muncim cu rost Pentru a ridica din nou al ţării steag, Nu numai cu promisiuni şi vorbe desenate vag! Învaţă-ne cum să iubim cu drag Cum se cuvine... şi nu după cum ne convine. Să arătăm din nou la lume, Precum am mai fãcut-o, Că-n veci de veci cel care simte că-i ROMÂN O spune şi-o arată cu vorbe, dar mai ales cu fapte ce rămân... Alăturea de toţi cei care-n Alba Iulia, în cetate, Ar fi dorit să ningă pe neaşteptate, Să facă totul alb, Fără păcate, Aşa... Cum a mai fost la Alba - Iulia în cetate! 22.12.1990 - 1.12.1991, revizuit 2012 (publicat în ziarul Destine Nr. 73/August 1997, în Volumul „Tangouri” la Editura Destine în 2002, citit la cenaclu Destine 2010 şi publicat în Volumul „Tangoul Mereu Tânăr” la Editura Destine în 2010, în ziarul „Pagini Româneşti în Noua Zeelanda” nr. 90/Dec. 2012 şi în revista „Apollon” nr. 45 din 15.02.2014)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eevveenniim meenntt eveniment literar 5-6

Ion Ionescu Bucovu

O fotografie a lui Eminescu care a suscitat și suscită și astăzi

„Spitalul din pădure”- cum îl numește doctorul Panait Zosîn, care l-a tratat un timp pe Eminescu era o bolniță rudimentară care între timp s-a distrus, lăsând locul actualului edificiu.

În Muzeul fotografiei există o fotografie a lui Eminescu, provenită din fondul fostului Muzeu de Istorie al PCR. Fotografia îl înfățișază pe Eminescu stând pe un scaun în parc; în mâna stângă rezemată pe genunchi ține un ziar. Acestă fotografie a fost achiziționată, contra sumei de 10 lei, de la Ion Petcu din București, în luna martie 1967. Pe spatele fotografiei este scris cu creionul: „Mihai Eminescu, bolnav la Mânăstirea Neamțului, în aprilie, anul 1887” (România Literară nr.24/2007). Se știe că la Mânăstirea Neamț Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu găleți de apă aruncată în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă. La 9 noiembrie 1886 este predat ospiciului de un gardian. Onicescu l-a găsit aici într-o încăpere îngustă cu încă 11 demenți, dintre care unii foarte furioși, în haine ospitalicești și cu o tichie pe cap. Poetul încă nu-și dădea seama unde se află și protesta că el se află aici ca nebun, fără a fi nebun. „Cât am stat eu acolo (adică la Neamț), povestește fostul său coleg de școală Gheorghe Bojeicu, am avut impresia că era perfect sănătos”. „În Aprilie, în săptămâna luminată, joi, am tocmit o trăsură și am plecat cu dânsul și am venit până la Pașcani cu gând de a veni cu dânsul la Iași. În drum, de la Mănăstire la Târgu-Neamț, mi-a arătat locul în care pierduse geamantanul, la venirea sa, întovărășit de un sergent.” (Gheorghe Bojincu). Ce conținea acel geamantan, dumnezeu știe!

Eminescu la bolnița de la Neamț

Fotografia a fost pusă în discuție de Oana Ilie, stârnind multe discuții și controverse. Primul care a discutat despre fotografie a fost Ioan Buzaș în România literară nr. 40, arătând că fotografia respectivă îi este cunoscută din albumul Eminescu - Comemorativ, alcătuit de Octav Minar la Iași în anul 1914, la împlinirea unui pătrar de veac de la moartea poetului. Fotografia din albumul lui Octav Minar are următoarea explicație: „Ultima fotografie a lui Eminescu, făcută la Mânăstirea Neamțului.” Octav Minar a realizat și filmul „Eminescu – Veronica - Creangă”, împreună cu directorul revistei „Cele Trei Crișuri”, Alexandru Bacalogu, primul film documentar din istoria cinematografiei românești, film prezentat pentru prima dată la 31 ianuarie 1915 la Ateneul Român.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eevveenniim meenntt Se știe că Octav Minar a fost suspectat de multe falsuri în legătură cu poetul, dar niciodată falsurile lui n-au fost dovedite. Meritul lui a fost că a fost primul eminescolog care a publicat momente din viața și activitatea lui Eminescu și a Veronicăi Micle.

Mânăstirea Neamțu - astăzi

Să ne reamintim câteva aspecte din viața lui Eminescu. Istoria literară consemnează prezența lui Eminescu în toamna anului 1886 la sanatoriul de pe lângă Mânăstirea Neamț. Aici l-au vizitat pe lângă prieteni și admiratori, Creangă și Vlahuță care îl găsesc întărit sufletește și cu speranțe de mai bine pentru sănătatea lui. Ne-a rămas chiar o pagină de amintiri despre această perioadă care pot trimite și la fotografia în discuție. „Timpul cât am stat cu dânsul la Neamț, vreo zece zile, ne duceam aproape în fiecare zi în pădurea din apropiere, tolănindu-ne pe iarbă și Eminescu cânta cântece eroice și de jale, cu o voce foarte frumoasă, așa că găseam o adevărată distracție în societatea lui” (V. Gheorghe Bojeicu, La Neamț, în volumul „Ei l-au văzut pe Eminescu”, Dacia, 1989). Urmând cronologia de la Mânăstirea Neamțu, Eminescu pleacă în primăvara anului 1887 la Botoșani, unde va sta la sora lui, Henrieta. Aici face Eminescu ultima lui fotografie bust, reprodusă în „Omagiu lui Eminescu”, (București 1909). După Ion Buzași, acestă fotografie seamănă perfect cu cea din albumul lui Octav Minar, așa că s-ar putea ca acestă fotografie să fie autentică- zice profesorul Buzaș.

Profesorul Ștefan Cazimir, pe care îl suspectez de superficialitate, cunoscându-l personal ca pe un polemist aflat în treabă, intervine în dezbaterea din jurul fotografiei, pe un ton tranșant: „Ceea ce surprinde la în rândurile domnului Buzași, după recunoașterea „asemănării izbitoare” a fizionomiei poetului în cele două fotografii este folosirea dubitativelor „s-ar putea…” într-un caz care exclude orice dubiu. Octav Minar, a cărui reputașie de falsificator este notorie (!?), a decupat pur și simplu capul lui Eminescu din fotografia de la Botoșani și l-a lipit pe poza ad-hoc a unui ins stând pe scaun cu un ziar în mână.” Și mai departe: „… nu e nevoie de o perspicacitate specială spre a vedea că este exact acelaș cap, începând cu linia părului, continuând cu ochii, cu nasul, cu urechea, cu mustățile, cu bărbia și sfârșind cu umbra proiectată asupra gâtului.” Cu o logică minimă, ne întrebăm de ce să nu credem în cinstea lui Octav Minar, demolând reputația de falsificator, el fiind unul dintre primii entuziaști biografi ai poetului și ai Veronicăi Micle. Cine a fost Octav Minar? Octav Minar, pseudonimul literar al lui Octav Popovici (8 noiembrie 1886- 1967), a urmat facultatea de litere şi filozofie la Iaşi. A luat doctoratul în litere şi filozofie, la Universitatea din Bucureşti cu teza „Metodă istorică şi estetică în cercetarea operelor literare”. Octav Minar a fost prozator, traducător şi istoric literar, diplomat al Seminarului Pedagogic Universitar, lucrând ca profesor şi avocat. Minar a colaborat la mai multe reviste literare ale vremii printre care menţionăm: Convorbiri literare, Luceafărul, Tribuna, Rampa, Universul, Adevărul literar, Flacăra, Dimineaţa, Viaţa literară şi artistică. După publicaţiile la care a colaborat, putem deduce că Octav Minar a avut o bogată activitate literară, în special legată de viaţa şi opera lui Mihai Eminescu și a Veronicăi Micle. În acest domeniu, ne-au

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eevveenniim meenntt rămas de la Octav Minar mai multe cărţi despre M.Eminescu şi Veronica Micle: • Eminescu comemorativ, Album, Iaşi, 1909; • Eminescu în faţa justiţiei, Bucureşti, 1914; • Veronica Micle, muza lui Eminescu, Bucureşti, 1914; • Simfonia veneţiană. Romanul unei mari iubiri: Eminescu – Veronica Micle, Bucureşti, 1936; • Eminescu. Aspecte din viaţa şi opera poetului, Bucureşti, 1935; • Patriotismul lui Eminescu (Geneza), Bucureşti • Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911; • Veronica Micle, Dragoste şi poezie, ale lui pentru mine şi ale mele pentru dânsul, Bucureşti, 1923; • Mihai Eminescu, Probleme şi analize filosofice, Bucureşti, 1924. Aceste cărţi, scrise de Octav Minar, se bazează pe mai mute documente (fotografii, manuscrise şi scrisori), deţinute de urmaşii poetei Veronica Micle (Virginia Gruber şi Valeria Nilda), deşi, mulţi eminescologi l-au acuzat de falsificări de documente şi l-au numit necrofor eminescian (George Călinescu). Chiar dacă, Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc date noi despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Deși unii istorici literari le consideră falsuri, se folosesc copios de ele în biografiile lui Eminescu și a Veronicăi Micle. Trebuie spus că Octav Minar a avut legături cu fetele Veronicăi Micle și cu unii membri ai familiei lui Eminescu, multe din relatările lui au la bază declarațiile lor. El a văzut teancul de scrisori dintre cei doi poeți legate de Veronica, după moartea poetului, cu pamblica neagră și cu declarațiile ei

referitoare la aceste scrisori, pe care peste aproape un secol fostele urmașe ale poetei, Ana Maria Grigorcea-Messeri, le-a scos la iveală și au fost publicate în cartea : „Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit”, 2000. ed. Polirom. Anumite scrisori publicate de el i-au parvenit prin copii pe care fetele Veronicăi le făcuse cadou anumitor persoane apropiate și de aceea sunt copiate prost sau traduse din franțizește și mai prost. Aceste fapte au stat la baza acuzațiilor de „necrofor”-de către George Călinescu și alți istorici literari, care s-au luat după el. Octav Minar a fost un pasionat eminescolog. Pentru filmul mai sus amintit, a cărui valoare este inestimabilă, s-au realizat filmări în vara anului 1914 la mânăstirile Agapia, Neamț și Văratic, la Ipotești, Iași, Dumbrăveni și în alte locuri. Pentru prima dată îi ia apărarea Veronicăi în valul de delațiuni care au urmat după moartea poetului, arătând că femeia la iubit sincer pe Eminescu, dar nu și-a trădat familia. Deabia după moartea lui Micle, femeia i-a cedat poetului, sub promisiunea unei căsătorii care s-a amânat până la moartea celor doi. Și acum să privim fotografia cu pricina. Eminescu este așezat pe un scaun cu un ziar în mână rezemat pe genunchiul stâng. Figura lui seamănă cu cea din ultima fotografie de la Botoșani, dar și cu figura dintr-o fotografie grup, descoperită de curând, făcută la București, după ce Veronica îl ia de la Henrieta, prin anul 1878, deși aici e mai slab. Apoi în spatele fotografiei se află o pădure, așa cum era la Neamț. De ce ar fi produs Octav Minar falsul, luându-i capul și punându-l altui trup? Și-apoi tehnica fotografică a timpului nu era așa de dezvoltată încât să facă un fals perfect.? Misterul rămâne însă nedezlegat. Sunt întrebări care rămân fără răspuns.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eevveenniim meenntt eveniment literar 5-6

Ioan Muntean

Ion Creangă, descoperit într-o fotografie inedită

române drept una ce nu dezminte deloc jovialitatea specifică lui Creangă: «Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea — fotografie așa-zisă americană — invitai de mai multe ori pe Creangă să-și scoată poza. Dar mai totdeauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncușor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț de brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua... Întro zi însă, aflându-se și cu domnul. A. C. Cuza, îl hotărâi să ne pozăm tustrei în grupă; ne așezarăm într-un tufiș de lângă sala de cură, Creangă stând în picioare, îndărăt și noi pe o bancă, eu la stânga, Cuza la dreapta lui», a citat Dan Lungu.

Ferotipia secolului al XIX-lea era una dintre cele mai ieftine și accesibile forme de a deține o fotografie. Se făcea pe stradă, la târguri și bâlciuri.

Ion Creangă alături de A.C. Cuza (stânga) și N.A. Bogdan (dreapta)

Directorul Muzeului Literaturii Române Iași, scriitorul Dan Lungu, a prezentat o fotografie descoperită în patrimoniul instituției pe care o conduce. Specialiștii muzeului spun că e vorba despre o ferotipie realizată la Slănic Moldova în anul 1885. Ion Creangă se afla în stațiune pentru un tratament.

„Faptul că Siegmund Packer vede o oportunitate în multiplicarea în atelierul său a celebrei ferotipii descrise de N.A. Bogdan ne demonstrează perspectiva genială pe care a avut-o acesta în istoria fotografiei, lăsându-ne astăzi moștenire una dintre puținele reproduceri ale unei imagini memorabile. Fotografia are și o altă latură memorială prin dedicația și însemnările de pe verso: „Lui V.A. Gheorghiță//15/28 Februarie 1914//Iași//Radu Manoliu; Copie după originalul din 1885 la//Slănicul din Moldova//A.C. Cuza, I. Creangă, P Bogdan (sic)”, a mai adăugat scriitorul Dan Lungu. după Agerpres

„Ferotipia, de care pomenește N. A. Bogdan în «Povești și bazaconii din Moldova» (București, 1923), rămâne în istoria ilustrată a personalităților literaturii Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu eseu 7

George Petrovai

Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”. Acuma sigur că sunt voci care se arată nemulțumite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în speță cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are puține șanse să părăsească periferia culturii universale. Poți foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat

Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?” Este clar că cei care judecă astfel au perfectă dreptate. Dar iarăși mă întorc și zic: „Ce cultură, mă rog, se poate face întro țară a aranjamentelor și cumetriilor, o țară unde grosul veniturilor celor mai mulți dintre cetățeni se duce pe hrană și întreținere, unde ziarele și canalele de televiziune se iau la întrecere în a promova submediocritatea sub multiplele ei chipuri și unde bunele intenții (ca de pildă editarea unei cărți) sunt tratate cu condescendență disprețuitoare de cei atât de bogați în bani și atât de săraci în duh?!…” Cu toate astea, cercul vicios în care ne învârtim cam de multișor trebuie odată și odată spart, pentru ca spiritualitatea românească să-și poată afirma vigoarea. Căci, nu este sigur că toate popoarele lumii simt pulsul istoriei, bunăoară așa ca romanii sau englezii, însă este absolut sigur că vor rămâne în istorie doar acele popoare care știu să-și interpreteze propria partitură în concertul culturii universale. Revenind la tema anunțată în titlu, este cât se poate de nimerit să precizăm că fantasticul și fabulosul românesc cunosc în transpunerea lor cultă două faze (perioade) importante: 1) Faza (perioada) clasică, reprezentată cu maximă strălucire de triada de aur a culturii noastre naționale: Eminescu, Creangă, Caragiale; 2) Faza (perioada) interbelică, reprezentată de triada aparținătoare

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu secolului douăzeci: Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade.

1.Perioada clasică a fantasticului românesc Ca în atâtea alte domenii unde Mihai Eminescu și-a pus la bătaie pana sa iscusită, și la acest capitol el a dovedit o măiestrie pe cât de greu de egalat, pe atât de pilduitoare pentru contemporani și urmași. Fantasticul eminescian se înscrie pe două planuri distincte: a) Planul literarfilosofic (Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlá); b) Planul producțiilor populare în versuri și proză (Fata-n grădina de aur, Miron sau frumoasa fără corp, respectiv Călin Nebunul, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu). Uneori cele două planuri se intersectează și atunci rezultă fie prelucrări mai sumare (basmul FătFrumos din lacrimă), fie prelucrări de mare rafinament artistic (poemul Călin –file din poveste), fie că în poemul Luceafărul aceste prelucrări ating sublimul. Evident, nuvelele fantastice ne dezvăluie cel mai bine nu numai concepția filosofică a lui Eminescu privind estetica fantasticului, ci și mijloacele utilizate pentru redarea lui. Astfel, încă de la începutul nuvelei Sărmanul Dionis, Eminescu face precizarea că „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru”. Ni se înfățișează în acest mod visul în dubla lui întrebuințare: ca

element predilect al romantismului și ca principal mijloc pentru redarea fantasticului! Iar fantasticul nu întârzie să-și facă apariția, atât prin întoarcerea în istorie la epoca lui Alexandru cel Bun, ocazie cu care are loc întâlnirea cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, cât și prin călătoria imaginară pe Lună, adică transpunerea în alt timp și spațiu. „Căci”, precizează George Călinescu, „spațiul și timpul împrumutate de la Kant nu sunt numai cadre intuitive ale unei umanitățiconcrete, deoarece individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sunt modalități ale unei substanțe în actul de-a se realiza veșnic”. Visul este procedeul prin care Eminescu își pune în valoare fantezia creatoare, conferind totodată credibilitate faptelor istorisite. De altminteri, până și luiToma Nour – personajul principal din romanul Geniu pustiu, viața i se prezintă ca „un fantastic vis de nebun”! Într-o lume a minciunii, nedreptății și deziluziilor, doar visul rămâne zona de refugiu a artistului și instrumentul inepuizabil cu care acesta își poate plăsmui lumea sa. Firește că Eminescu, mare admirator al străvechii culturi indiene, așa cum o dovedește înrâurirea profundă exercitată asupra lui de celebrul Imn al creațiunii (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac), avea temeinice cunoștințe despre concepția filosofilor indieni asupra acestei lumi – nimic altceva decât maya sau aparență! – și despre posibilitatea ieșirii din scurgerea timpului prin meditație și asceză. Iar această „lume a tinereții fără bătrânețe și a vieții fără moarte”, plămădită prin abstragerea de sub influența timpului

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu rău care ne macină pe noi muritorii, este populată de marele nostru artist cu elemente nepieritoare: dragostea și frumusețea în forma lor sublimă, încorporate în eternitate prin sistemul de coordonate absolut-aștri-apă. Apa este un element indispensabil al tuturor cosmogoniilor antice, și după cum se va vedea în continuare, cu rol de prim rang în reflectarea aparenței și a jocurilor acestei lumi. Fie sub forma izvoarelor, fie – mai ales – sub cea a lacurilor și a mării, apa este nelipsită din tablourile eminescene de referință. Căci ea nu lipsește sub formă de lac nici măcar din cadrul creat pe Lună, după aselenizarea „prototipului uman” din Sărmanul Dionis! Iar tablourile eminesciene dobândesc viață și vrajă mistică prin prezența celorlalte două elemente indispensabile: femeia și Luna. De reținut că femeia, așa cum este ea văzută de Eminescu, parcă ar fi încarnarea lui Yin, principiul feminin sau Cerul în filosofia taoistă: întotdeauna blondă și diafană, ca și cum ar fi zămislită din lumina lunii, și aproape totdeauna stranie și nepământeană, asemenea astrului ce-i pune frumusețea în evidență. De altminteri, cele mai inspirate versuri eminesciene sunt străbătute de lumina astrului nopții, care în Geniu pustiu este numit „dulce soare de argint”. Cât privește bărbatul mistuit de dragoste din creația eminesciană, acesta, de regulă (Dionis, Ieronim, Toma Nour, Călin), este văzut ca întruchiparea lui Yang, principiul masculin al Pământului din filosofia taoistă: „zburător cu negre plete”, frumos și biruitor în toate încercările, până la atingerea scopului suprem – dobândirea

ursitei, adică surprinderea absolutului prin unirea celor două principii. De subliniat că Eminescu face distincție între îngeri și demoni într-o manieră categorică, deși nițel șugubeață, așa cum aflăm din nuvela Cezara: „Demonii sunt îngeri de geniu, pe când cei care au rămas în ceruri sunt cam prostuți…” Fără excepție, „zburătorii cu plete negre” sunt asemuiți cu demonii, căci ei luptă pe viață și pe moarte împotriva forțelor potrivnice intențiilor nobile, pe când femeile – blonde, suferind de tristețe până la întâlnirea cu ursitul, fremătând de iubire și dorință de aici înainte, sunt identificate cu îngerii, acele ființe suprafirești, care tot în manieră taoistă, practică de regulă detașarea și non-acțiunea. Desigur, non-acțiunea nu trebuie înțeleasă ca o neimplicare totală, întrucât îngerii – individual sau în grup – participă la făurirea istoriei și la împlinirea destinului uman prin veghe neîntreruptă asupra sufletelor ce le-au fost încredințate de Creator (fiecare, se spune, avem îngerul nostru) și prin anumite acțiuni punitive, cum au fost cele îndreptate împotriva locuitorilor Sodomei și Gomorei. Prin urmare, demonii lui Eminescu nu sunt creaturi satanice ce-și descoperă rostul și mulțumirea în acțiuni malefice, ci, dimpotrivă, asemenea daimonului socratian și supraomului nitzscheean animat de țeluri benefice, demonii eminescieni sunt de fapt niște eroi din galeria lui Prometeu, care luptă până la sacrificiul suprem pentru triumful ideilor generoase. Însă prin acel Făt-Frumos născut din lacrimă și misteriosul Ioan din Geniu pustiu, Eminescu a creat categoria de îngeri blonzi, înzestrați cu fire de demoni. Căci prin

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu țelurile fixate și prin primejdiile la care se expun (Ioan moare în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania), ambii se comportă aidoma demonilor din categoria celor amintiți mai sus. O categorie aparte, anume cea ambivalentă, o reprezintă Luceafărul. În încercarea disperată de a câștiga dragostea fetei de împărat, el se aruncă prima dată în mare, de unde crește „un tânăr voievod cu păr de aur moale”, pentru ca la cea de-a doua ivire, „din a chaosului văi” să se-nchege un mândru chip cu „negre vițele-i de păr”. De altminteri și fata i se adresează prima dată cu exclamația: „O, ești frumos cum numa-n vis/Un înger se arată!”, pentru ca la cea de-a doua apariție să-i adreseze exact aceleași cuvinte, doar că nu-l mai vede înger, ci demon. Pentru a întări cele afirmate mai sus, este cât se poate de potrivit să amintim despre asemănările existente între Demonul lui Lermontov și Luceafărul lui Eminescu… Fantasticul cultivat de Eminescu nu-i străin de cel al lui Edgar Allan Poe. Astfel, în Avatarii faraonului Tlá, Eminescu descrie în timpul primei metamorfoze scena cu dedublarea marchizului Bilbao, urmată de duelul acestuia cu imaginea lui ieșită din oglindă, scenă care în mod necesar ne duce cu gândul la povestirea William Wilson a americanului. De asemenea, principiul identității personalității umane, dezvoltat în narațiunea Archaeus, i-a fost inspirată compatriotului nostru de povestirea Morella a lui Poe, tradusă din limba franceză (ediția lui Charles Baudelaire) de către Veronica Micle. * Relația de prietenie dintre Eminescu și Creangă seamănă foarte mult cu cea dintre

Pușkin și Gogol. După cum Pușkin a fost geniul tutelar al literelor rusești, reprezentând pentru Gogol un permanent exemplu și îndemn, tot astfel trebuie văzută prietenia dintre cei doi clasici români: Este greu de întrevăzut (dar nu-i imposibil) cam cât ar fi realizat Creangă din opera lui fără îndemnurile și încurajările marelui său prieten! Făcând parte din aceeași familie literară cu Gogol, Ion Creangă impune în literatura română atât limba hazoasă și miezoasă învățată la Humulești încă de când era „o bucată de humă însuflețită”, cât și fabulosul de inspirație populară, cu personaje care-și păstrează graiul, portul și năravurile de țărani moldoveni, chiar și atunci când ele sunt înzestrate cu însușiri suprafirești, precum Gerilă, Setilă sau Flămânzilă. Dar nici măcar fețele mai spălate, cum ar fi craii ori boierii, nu se abat cu o iotă de la ceea ce reprezintă specificul românesc – limba împănată cu proverbe și zicători, de parcă în opera lui Creangă ar fi un singur personaj sau, mai exact, de parcă am avea de-a face cu un Sancho Panza românesc multiplicat și așezat taman la locul potrivit, portul moldovenesc urcat din vremuri imemoriale și înțelepciunea cuminte și răbdătoare a românului din totdeauna. Este ceea ce, de altfel, rezultă cu prisosință din întreaga literatură populară eminesciană și din încântătoarele basme ale lui Petre Ispirescu, este ceea ce Creangă exprimă mai bine decât oricine în cultura română, căci marele nostru povestitor întruchipează cea mai neaoșă expresie artistică a hazului popular. Iar dacă descoperim surprinzătoare asemănări de nume, situații și întâmplări între basmele lui Eminescu și poveștile lui

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu Creangă (de pildă, în Finul lui Dumnezeu descoperim rudele „fără acte de identitate” ale chipoaselor personaje din Povestea lui Harap Alb), respectiva asemănare nu face decât să întărească ideea enunțată mai sus – aceea a unității folclorului românesc. * Ion Luca Caragiale cultivă fantasticul cu precădere în povestirile La Hanul lui Mânjoală, La conac și Calul dracului, iar fabulosul reiese cu prisosință din basmul Făt-Frumos cu moț în frunte, adorabilă prelucrare după cunoscuta poveste Riquetcel-moțat a lui Charles Perrault. Caracteristica fantasticului caragialesc este aceea a explicației raționale care se poate da uluitoarelor întâmplări din aceste nuvele, căci tocmai pe această dialectică a semnificațiilor (normal/anormal, explicabil/inexplica bil, real/supranatural) se bazează literatura fantastică. La Hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în ceea ce privește firul acțiunii și elementele de supranatural incluse de autor. Ambele povestiri au ca eroi doi tineri neexperimentați, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care fie că acționează prin intermediul frumoasei hangițe, ajutată în îndeletnicirile ei de vrăji și de vietăți malefice (un cotoi, o ciudată căpriță), fie că se exercită prin ispitele individului roșcodan cu privire sașie (echivalentul omului roșu al lui Creangă). Ambii eroi sunt reținuți în pofida voinței lor într-un spațiu închis – han, respectiv conac, unde se petrec lucruri dintre cele mai neverosimile. Autorul, vădit influențat de lecturile sale consistente din

E.A.Poe, construiește acest cadru, întrucât el se dovedește mult mai aproape de gustul și înțelegerea cititorului român decât un eventual castel bântuit de fantome, spațiul predilect pentru desfășurarea acțiunii din romanele gotice englezești, iar mai apoi din scrierile romantice. După cum opinează Florin Manolescu, în ambele texte poate fi vorba fie de o metaforă a drumului cu sens inițiatic (bunăoară, așa ca în Povestea lui Harap Alb), fie de un sens fantastic, deoarece încercările la care sunt supuși eroii s-ar putea să fie controlate de forțele infernului, forțe situate dincolo de puterea noastră de înțelegere. Tot pe principiul mutațiilor duble, comentează în continuare Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului, mai puțin fantastică și mai mult fabuloasă, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale, care realizeză un spectacol extraordinar, rezultat din ingenioasa suprapunere a mai multor planuri: aparența normală (bătrâna cerșetoare și apariția lui Prichindel), fabulosul (Princhindel se vădește a fi drac în regulă, cu coadă și coarne), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă cu Prichindel în spinare se dovedește a fi o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăjitorie), în fine, revenirea la decorul inițial odată cu ivirea zorilor. În ceea ce privește sursele de inspirație (Calul dracului purcede în mod evident din povestirea gogoliană Vii), Caragiale s-a arătat un constant admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală: Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe. Extrem de benefică pentru opera lui Caragiale, implicit

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pentru literatura română, s-a dovedit influența exercitată de marele romantic american. Însăși faimoasa piesă O scrisoare pierdută i-a fost sugerată scriitorului român de Scrisoarea furată a lui Poe… Dar dintre toți marii scriitori străini, Anton Cehov a exercitat influența cea mai fecundă asupra lui Caragiale, dacă se are în vedere faptul că celebrele sale Momente și schițe nu sunt decât fața autohtonă a nu mai puțin celebrelor schițe umoristice cehoviene: cu fapte banale și personaje neînsemnate, cu oameni necăjiți și burghezi mulțumiți de ei, cu scene memorabile de suficiență și prostie crasă, cu multă compasiune dar și mai multă amărăciune, în sfârșit, cu întreaga paletă a umorului dat de nume, limbaj, caractere și situații, în pendularea sa neobosită de la ironia blândă, până la șfichiul usturător al sarcasmului. Atâta doar că dacă personajele cehoviene, modeste precum părintele lor artistic, își manifestă cu fiecare prilej agorafobia, adică teama și reținerea de stradă, personajele lui Caragiale își dovedesc din plin agorafilia. N. B. Analiza psihologică și teama obsedantă a cîrciumarului Leiba Zibal de amenințarea tâlharului Gheorghe, teamă care avansează până la demența evreului, sunt înfățișate de Caragiale în nuvela O făclie de Paște. Se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri franțuzești, i-a fost inspirat scriitorului român de scena relatată în romanul Măgarul de aur de către Apuleius cu tâlharul a cărui mână a fost țintuită cu un cui taman de zaraful ce urma să fie jefuit. Chiar de la apariție, O făclie de Paște a generat nenumărate comentarii în legătură cu evoluția intrigii, cu cea a psihologiei evreului și apoi cu răzbunarea acestuia prin imobilizarea brațului

răufăcătorului, imobilizare urmată de lenta carbonizare a brațului la flacăra unei lumânări. Dacă cei mai mulți critici, printre care Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, au văzut în nuvelă o mare realizare artistică, Duiliu Zamfirescu o găsește „slabă, cu o invențiune slabă și o totală lipsă de estetică”. Însuși C.Dobrogeanu-Gherea, de acord cu Caragiale inclusiv în ceea ce privește alegerea unui evreu fricos drept unealtă a dreptății, își exprimă rezerva față de finalul nuvelei, pe care-l vede „prea brusc, prea neașteptat, pare a fi înadins căutat pentru a produce efect”. Tot Dobrogeanu-Gherea emite opinia că arderea mâinii lui Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza. Alți critici s-au arătat preocupați de stabilirea paralelelor cu personaje și opere celebre din literatura universală: Leiba Zibal a fost comparat până și cu faimosul evreu Shyllock din piesa shakesperiană Neguțătorul din Veneția, timp în care Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a arătat preocupat să pună în evidență mai degrabă deosebirile decât asemănările dintre Caragiale și Dostoievski. Căci, ne spune criticul, dacă scriitorul rus reușește să ne înfățișeze în romanul său Crimă și pedeapsă „groaza și remușcările omului care a ucis”, Caragiale ne prezintă „groaza și frica omului de-a nu fi ucis”. Deci, după părerea lui Gherea, „simțământul de groază este tot ce au în comun Crimă și pedeapsă și O făclie de Paște”. În schimb George Călinescu avansează opinia că nuvela O făclie de Paște este mai degrabă o nuvelă fiziologică decât una psihologică, și asta deoarece Caragiale este, din punctul său de vedere, „naturalistul nostru prin excelență”. [... va urma]

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu Petre Ioan Creţu

Uneltele poetului:

Trandafir Simpetru

Scrieri de la ţărmul mării 4

1. Intelectualizare emoţiei Intelectualizare emoţiei, pot spune, cred eu că fără să greşesc, este un „zbor în cunoştinţă de cauză”, este atunci când poetul evită, cu bună ştiinţă, emoțiile incomode, concentrându-se pe fapte și logică. Situația este tratată ca o problemă interesantă care angajează poetul pe o bază rațională, în timp ce aspectele emoţionale sunt complet ignorate ca fiind irelevante. Se utilizează îndeosebi,o terminologie complexă, accentul punându-se pe cuvintele și definițiile fine mai degrabă decât pe emoţiile umane. Intelectualizare protejează cititorul împotriva anxietății, le reprimă emoțiile legate de un anumit eveniment. De asemenea, mai este cunoscută sub numele de „Izolarea afectivă”, când elementele afective sunt eliminate din discursul poetic şi constituie un foarte bun mecanism de apărare. Când poetul tratează diferite situații emoționale dificile în moduri reci și logice, asta nu înseamnă că el este infirm emoţional, doar că el nu mai este în măsură să se ocupe de emoție în acel moment.

Este curos că o structură dotată cu temperament aprins, cum este aceea a românului, a ajuns să fie o rara avis în publicistica noastră literară. Articolele polemice, paginile pamfletare, în sensul originar al noţiunilor au devenit amintiri. Când vorbeşti cu cineva despre palidul duh polemic al materialelor din reviste, ţi se citează de îndată, ca model, activitatea lui Eugen Barbu din vechea scriere a Luceafărului. Când constaţi lipsa aproape cu desăvârşire a pamfletului, eşti invitat a reciti Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi. Ceea ce vrea să spună că nu avem azi, dar am avut ieri şi alaltăieri. Prea adevărat. În anii din urmă puţini mai gândesc că ar putea să-şi comunice opiniile altfel decât sub forma unor articole docte, grele de informaţie, lungi peste măsură cele mai adesea, amorfe sub raportul expresiei, ineficiente, în ultima instanţă, prin spiritul lor de dezbatere în sine. Se întâmplă uneori ca mai mulţi publicişti sau eseişti să combată despre acelaşi aspect, fapt care ar presupune, de nu înscrieri în replică, adică neeludarea schimbului de opinii, cel puţin citirea şi citarea intervenţiilor în chestiune, astfel încât lectorul să-şi poată face o idee

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu asupra articolelor. Dar nu, autorii se ignoră cu nonşalanţă, merg pe nişte drumuri paralele. Este explicabil deci că unele mese rotunde, care-şi mai găsesc de bine de rău loc de reviste, nu reuşesc să spună nimic. Presupuşii interlocuitori lasă impresia că şi-au conceput şi scris intervenţiile la domiciliu, singura lor grijă fiind aceea de a pomeni într-un fel sau altul un cuvânt, un termen din titlul programatei şi programaticei discuţii. În cele mai dese cazuri, mesele noastre rotunde nici nu-şi propun decât sfere pro domo. Drept urmare, invitaţii din afară, câţi sunt, fac act de politicoasă prezenţă, iar participanţii dinăuntru se străduiesc a nu ieşi din tema anunţată. Asemenea discuţii, freşte, mor înainte de a se naşte şi de aici până la a constata că polemica e ocolită, iar pamfletul un gen abandonat, nu mai e decât un pas. Totuşi,ar fi probabl neadevărat să susţii, că polemica a dispărut cu totul din critica noastră literară. Neadevărat, întrucât, pe de o parte, unele reviste, îndeosebi cele intrate în arenă în ultimul timp, afectează cu sârguinţă spaţii consistente notelor, ar pe de alta, pentru că din când în când tot se mai găseşte câte un critic care iscă oarecare valuri. Dacă în privinţa proaspeţilor veniţi nu sunt prea multe de zis, se ştie că neofitul e totdeauna tentat de iconoclasic, se pot spune însă câteva cuvinte despre situaţia creată de intervenţia intempestivă a unui critic sau altul. Şi anume faptul, uşor de indentificat chiar şi de cel mai neavizat cititor, că mai sus numitul critic nu se arată preocupat de problemele generale sau speciale ale literaturii noastre, ci de unele chestiuni oarecum personale, travaliul său exercitându-se în direcţia întocmirii unor încrengături critice. Dar, bănuiesc, obişnuitului amator de literatură îi este indiferent din ce familie descinde cutare critic. Pe el îl interesează înainte de toate faptul dacă dintr-o polemică, dintr-o

intervenţie marcată se poate alege cu unele aprecieri pertinente asupra fenomenului literar democratic. Disputele înfocate pe marginea unor idei teoretice pure ce ignoră obiectul firesc al criticii - LITERATURA - îl reţin mai puţin. Dealtfel şi aceste să le zicem polemici ce-ţi dau pentru un timp iluzia că nu avem de a face cu un calm plat al publicisticii, se sting destul de repede, rămân suspendate pentru că preopinenţii nu au pentru ce să se dueleze. Atenţia lor e acaparată doar de definirea propriei metode, spre exemplificare, anchetele, de gen, din Convorbiri literare. S-ar zice deci că ai noştri critici au obosit şi că polemica nu-i solicită decât atunci când li se pune în joc prestigiul. Dar despre literatura noastră, pe care mulţi dintre critici, aplecaţi acum asupra articolelor neutre, au lăudat-o din răsputeri, nu se mai poate formula nici o judecată. N-ar fi, dimpotrivă, timpul, ca odată ajunşi la maturtate, ei să încerce să emită unele judecăţi concluzive. Într-o asemenea direcţie ar trebui să se îndrepte aşteptatul nerv polemic, nu spre făgaşul lăturalnic al arogării unor metode prestigioase ori al notelor veninoase şi anonime. Aici polemica e bine venită ş chiar oportună. O polemică serioasă, ce ar urma să vizeze structura nu faţada diverselor scrisuri critice. Dacă lipsa unei asemenea polemici nu lasă totuşi loc unei mari nemulţumiri, opera de sinteză, în replică, asupra unei părţi din literatura mai mult sau mai puţin revolută reprezentând, în fond, o sarcină prea serioasă pentru a fi dusă la capăt într-un timp scurt, absenţa pamfletului se resimte acut. Au apărut în ultima vreme câţiva tineri scritori, care, în loc să-şi vadă de instrucţie şi de perfecţionarea mijloacelor artistice, îşi consumă capactatea de muncă în alcătuirea unor curioase clasamente, dacă nu în elaborarea de noi scheme ale scriitorilor. Acestora, între alţii, li s-ar putea dedica usturătoare pamflete. Nu se

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

eesseeuu întâmplă însă acest lucru. În consecinţă, asistăm la ieşirile bulversante ale câte unui tânăr şi nu prea, pe la lansări de carte date în văzul tuturor, la convertirea megalomaniei în funambulească îndrăzneală, în fine, la exhibiţii unde incidenţa bunului simţ e concurată doar de crezul funciar în valabilitatea artistică imaginară, parvenitismului ignorarea frazei cu rol de punere la punct a dezordinii ne face să lăsăm, în continuare, pamfletul în panoplia cu arme a lui Tudor Arghezi, şi-n cărţile lui Eugen Barbu. Păcat. Pamfletul nu numai că îndeplineşte funcţia unui instrument de asanare morală, dar, în cazul unei dotări certe, poate constitui şi o adevărată operă de artă. Oarecum, n-ar trebui să uitîm cuvintele lui Tudor Arghezi „Pamfletul este mai crud decât un asasin. Un criminal omoară de multe ori un om în mod involuntar, pentru a-l prăda mort. Pamfletarul se strecoară pretutindeni. Se ocupă de afaceri care nu-l privesc şi când nu gândeşti, chinuindu-şi victima cu o sadică voluptate. Pumnul contra stupidităţii”. Cum se explică, la urma urmei, pauperitatea unui articol de atitudine, opţiunea criticilor pentru drumurile paralele, recte angajarea constantă în solilocvii?. De ce sunt atât de puţini aceia care îndrăznesc să vorbească în public, pentru public, şi confraţi, neignorând nici punctele de vedere înainte exprimate nici tonalitatea modernă sau desuetă a literaturii din timpul nostru?. Cum a fost posibil ca despre o carte modestă, care vădeşte, de nu regres, în orice caz stagnare şi ancorare în autopastişă, să se exprime puncte atât de divergente, mergând de la constatare până la ridicarea în slăvi?. La ce să apelăm pentru a înţelege totala dezinvoltură a celor care, ştiind prea bine că dezertează de la judecata de bun simţ şi de valoare,

validează totuşi medocritatea în virtutea sarcinei sfinte de afrmare a literaturi, în general, şi a grupărilor literare, în special?. De unde se revendică o asemenea sancţionabilă, şi, nu peste mult timp, jenantă realitate critico-literară? Aş putea continua în felul acesta dar opresc aci lanţul interogaţiilor, deoarece, oricât de complexe ar fi efectele, cauza este una singură, lipsa unei tradiţi îndelungate şi intelectuale a polemicii. S-a încetăţenit tristul obicei ca atitudinea ce sparge corul lăudătorilor sau al denigratorilor să fie pe loc şi definitiv anulată. Nu conteză dacă vocea insolită are sau nu un timbru notabil, ci numa faptul că ea a îndrăznit să se ridice deasupra corului. Ca atare, nu i se răspunde civlizat nealiniatului, cu o altă opinie, lucru absolut normal pentru nişte oameni care, respectându-se, se cuvine a-i respecta şi pe alţi, ci se aplică un pendant al corecţiilor corporale, prin reducere la absurdul lingvistic. Criticul nostru literar nu suportă ideea că şi colegii săi ar putea emite oarecare idei şi se consideră pur şi simplu jignit dacă e contrazis. Despre creatori, ce să mai spun. Aproape orice poet sau prozator care nu e discutat, în sine, la un înalt nivel apreciativ, se consderă înjurat. Dar, dumnezeule, criticul are şi el scara sa de valori, ştie că literatură s-a scris şi înantea noastră, e convins că între Dunăre şi Carpaţi au apărut cândva opere artistice şi că astăzi se compune foarte bine şi aiurea, nu numai la noi. Elementarul criteriu comparativist, referirea la modele îi împdică pe unii să laude peste măsură şi, drept aceea, să fie, cu sau fără voie polemici. Dar aceşti unii sunt foarte, foarte puţini. Cei mai mulţi nu-şi aprind paie în cap şi astfel drumurile paralele dobândesc greutate de idee directoare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee poezie 13

Emilia Popescu Rusu

Semne de punctuaţie La început, când abia învăţasem să-ţi citesc în suflet... descopeream o poezie de dragoste, imaginea fericirii, învăluite în ecoul unei tristeţi profunde... Citind, descopeream rând pe rând, doar semne de întrebare, propoziţii exclamative, virgule fără noimă... îţi sufocau sufletul. Îndârjită, citeam 'nainte eram cititoarea care învăţase, să-ţi citească în suflet... la rându-mi îmi împodobeam trăirile cu superlative. Citesc şi acum... Găsesc doar puncte de suspensie, iar frazele şi-au luat zborul.

Emilia Popescu Rusu

Niciun cuvânt Niciun cuvânt nu va fi în stare, să alunge neliniştea trăirilor uitate... departe gândul destrămat în amintiri duioase se apleacă în petale de fulgi răsfirate prin clipe... doruri nepotolite prin aburii visului cad în ninsori de petale acoperind cuvintele.

Emilia Popescu Rusu

Stare Aminte să iei de... verdele frunzelor din ziua aceea, pecetluită în mireasmă primăvăratică, neastâmpăr de vânt ne săruta trupurile, mirajul efemer al clipei adăpat din priviri... în rotiri de păsări se înaripa sper zare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee poezie 13

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Nicio umbră Zidindu-se fiecare-n templelor se plâng de liniştea din interior.

fiecare

pietrele

Policandrul spânzurat îşi aprinde luminile, nu mai fumegă nicio ceaţă-n priviri. Feţele se sfinţesc umede şi lucioase, zâmbetele copiilor consimţind cuminţenia. Nu predică nimeni dar se aud cuvintele în fiecare cum se clădesc. Între linii punctele nu se ating de margini, cercurile sunt ochiuri de cer în oglindă. Oglinzile se pierd unele în altele, nu există nicio umbră în cupele de vin Limpede începe să ningă setea şi foamea se termină înainte de vreme.

pentru a deschide sufletul îngheţat. Nu-i uşoară trecerea prin deznădejde sapă în mine vanitatea şi urcă odată cu sângele-n inimă. Acum sunt convins toţi cei care-şi uită cuvântul îşi muşcă buzele şi-i roade încet cariul lemnului uscat pe dinlăuntru, timpul le trece prin viaţă neobservat până iese din spaţiu.

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Ziua când lumina se va desăvârşi

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

În trupul firav Cum ninge între bucurie şi moarte, mă revolt uitat în cercul frigului cu o uşă deschisă prin însingurare la care Dumnezeu bate şchiop. În trupul firav cu teama spânzurată de bătrâneţe, am în buzunar vechile chei

Noaptea înghite oraşul unde mi-am mutat dragostea şi speranţa, din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele care-mi ţes trecutul brăzdat pe obraz. În aşteptatele întâmplări noaptea asta este prima aflată sub un văl de mister, ziua când lumina se va desăvârşi, voi căuta în van norocul prin care elefantul trece prin urechile acului.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee O voce strigă într-un imens gol din care ecoul nu-i mai răspunde singurătatea-i o linişte, doare înlăuntru ca pe o pasărea lipsa de aripi, ca pe un om lipsa de inimă. Nimicul se strânge-n mine ca o pată de culoare, ies în afara lui desculţ, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă cheamă, doar eu mă agăţ cu funii de viaţă, o spânzur de creanga cea mai de sus a timpului şi mai răsuflu o vreme. Tu priveşti meşteşugul şi arzi ca o flacără la poalele muntelui de gheaţă prin care vom trece amândoi dincolo în paradisul alb de lumină. Aici ne vom încrusta anii pe o tăbliţă de jad pănă la apusul în stea, o cruce de sticlă ne va veghea trecutul.

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Iertată Durerea este un drum spre înţelegere naşte suferinţă şi crez în mântuire. Cum fiecare mamă naşte o iubire, se împlineşte-n Dumnezeu femeie. Cuvintele-i sunt frunzele unui copac, hrănesc trupul şi copiii cu dragoste

aidoma păsărilor, asemeni fiecărei vietăţi luptând. Dealtfel este minunea care primeşte viaţa din poruncă, o aduce pe pământ, înfruntă misterios păcatul, pentru a fi iertată, ruga-n sfioasă plecăciune o înfloreşte. Soarele răsare-n ochii ei şi noaptea

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Sentimentele lichide O muză pe care am inventat-o mi-a şoptit apropiindu-se prea mult ca o piatră alunecând în apă. O urmăream cum se lipeşte de pieptul meu ca un coş de fum şi aşteaptă căldura să o cuprindă. Tot ce ne mai ţine laolaltă erau mâinile ca nişte frunze tremurate pe sub coaste. Poate vroia să-mi smulgă una dar fusese demult smulsă de nevastă-mea. O foloseşte ca pe o ispită pentru bărbaţi. Abia m-am desprins din încleştare, locul a rămas gol, pielea mă ţine întreg dar vulnerabil la orice femeie viscerală, deaceea mă folosesc de cuvinte. Ca să nu-mi pierd capul mai bine cedez pentru ele sentimentele lichide.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Şerban Codrin

Numele unei păsări

Să-mi urce ochii la cer * Chiar în clipele Nenorocirii noastre Ciocârlii cântând

gunsaka În zbor deasupra Câmpiei ciocârlia de anul trecut – Şi totuşi dovedeşte O altă măiestrie * Tunet şi cântec – În furtună ascunsă O ciocârlie * M-ajută foamea Şi ciocârlia să duc brazda la capăt Mai mult nu izbuteşte Nici Atotputernicul * Ciocârlie ah Ce rămâne din toate Întrebările * Şi dintr-o dată Cerul de primăvară primenindu-se Ciocârlia atinge Soarele cu aripa * După furtună Ciocârlie deasupra Curcubeului * Când viforniţa Mă izbăveşte-o vreme de plug şi sapă Nu-i nicio ciocârlie 23

Şerban Codrin

Destăinuiri gunsaka Istoria vai Şi agricultură gem de sperietori Mausoleie de bronz Printre statui de cârpă * Vrednică de-a fi În fruntea bucatelor Sperietoare * Deosebirea Între odăjdiile mele şi zdrenţe Spune sperietoarea Într-o noapte cu lună * Oamenii de paie Şi alte sperietori Viaţă zi cu zi * E o favoare S-o întâlneşti pe madam sperietoare Foarte amuzant personaj La nicio comedie * Viaţa la ţară Nu se încrede nimeni

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee În sperietori * De azi pe mâine Doamna sperietoare mi-e confidentă Până adorm discutăm Despre singurătate * Oamenii prin vremi Şi sperietorile Aceaşi soartă * Ce talent avem De-a plânge pe umerii sperietorii Singura plată pentru Toate eşecurile

Şerban Codrin

Salix Gunsaka Prima-nverzeşte Ramură cea mai lungă Salcie în zoei * Are-o singură Poruncă de împlinit Umbra salciei Să nu se risipească La vreme de secetă * Salcie unde Nu o zăreşte nimeni Târziu de toamnă * Cu cât salcia Sub chiciură ciobeşte

întunericul Cu-atât se-nzdrăveneşte Gerul până la ziuă * Clipă din urmă Cea mai lungă ramură Frântă de viscol

Şerban Codrin

Liniştea şi tăcerea Secvenţă tanka Liniştea goală Deasupra zăpezilor creşte odată Cu strigătul păsării Negre şi fără nume * Numai strigătul Unei păsări lunecă Deasupra stepei Sclipitoare şi goale Zăpezi neliniştite * În strigătele Gâştelor sălbatice săgetând ceaţa Tăcerea goală-a stepei Fără sfârşit şi început

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Florian Laurenţiu Stoica preşedinte fundaţia istorică Stoika

Florian Laurenţiu Stoica

Eu cânt

literar-

Elegie

Vedeți eu cânt iubirea sănătoasă Festinul ei, e cum începe Cei mici nu au cum înțelege Bătrânii nu m’or mai pricepe Vedeți eu cânt iubirea sănătoasă Iar tu o vrei doar virtuoasă Zână a visurilor dintre ape Festinul ei e cum începe Cei mici nu au cum înțelege Că zbori în lumi abstracte, lasă Un gând frumos rostit în transă Bătrânii nu m’or mai pricepe Vedeți eu cânt iubirea sănătoasă

Meditaţii leneşe trecute Le derulez dintr-un şirag Regăsind în licăriri aminte Dintr-un pastel ce-mi este drag Mi-e dor de chipul ei gingaş Îl contemplu de demult Şoaptele ce-i sunt părtaş Iubito vreau să le ascult Mă-ncovoaie totuşi timpul Sufletul mi-e cătrănit Viaţa şi-a urmat destinul Cu al meu vis neîmplinit

Florian Laurenţiu Stoica

Zâmbetul tău

Grijile mă împresoară Vremea rece mă-nconjoară Toamna vieţii mă-nfioară Visez o zi de primăvară

Zâmbetul tău este etern, Nu-i estompat cu fond de ten, Pe scena vieţii nu e tern Să-ţi iei adio ca din tren. 1989

Zâmbetul tău nu e în van Ce vrea să fie un paravan. Pentru un ins ce dă un ban Să stai cu ochii în tavan Zâmbetul tău cred că e pur, Privindu-l sunt tentat să-l fur, Încerc fără să fiu dur Să mă desfat şi să mă satur. Zâmbetul tău este etern El este unic, demiurg E altfel decât cel matern E galaxia în amurg.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Florian Laurenţiu Stoica

Zbucium, alene… Stau întins, seară de vară-n pat Capu-mi cade afundat în perne Mă prinde din urmă un dor nemăsurat Iar printre gene, am reveria liniștii eterne. Văd ca prin vis spumoase, întinse mări De uragane și taifunuri frământate Vibrează viața mea în tranşe și zbuciumuri Ce adâncul firii mele nu le mai socoate. Iar printre vise mintea mea se pierde În năluciri de vieți ce au în comun Suferințe, dar și o pace-n suflet cumsecade Smerit o flacără la capul lor să pun. Lenevesc astfel în dulcea mea singurătate Aceasta ar putea fi mormântul celor vii Odihna ce o ai în templul tău cu pietate Fără control te poate duce în pustii. Am revelația luceafărului ce mă veghează Și mă privește printre storuri cu raza lui adâncă E ancestral, cei predispuși îl venerează Nu poate decât un somn profund să îmi aducă.

Florian Laurenţiu Stoica

Anotimpuri Hipnotizat privesc sub nea, Cum albul ghiocel răsare E primul dar, desigur Care-l oferi către iubită. Deşi e mic, în suflet e

Incomensurabil ca valoare. E cel care maiestuos deschide Balul florilor în devenire. Mii de flori umplute Cu zumzet de gâze şi albine E anotimpul ce în carte Petalele presează. Pe cer rulează imense stoluri Care cumva aterizează. Tractoarele răstoarnă brazde Pentru recolta care vine. Vara slăvitul soare Ce generos magma o revarsă Precum tot ce-i fertil E dat ca să se coacă Apă-n gură-ţi lasă zemoase Fructe aninate de o cracă Iar holdele-n hambare Au parte de neobosita coasă. Triluri de zburătoare Sălbăticiuni ce urmăresc fecunde Precum în foşnet trăiesc În pace mii de animale În taină natura Se regăseşte fără osanale Într-o armonie lipsită De intervenţii omeneşti imunde. Miresme unice,blânde adieri Inimitabile curcubeice culori Ţi-mbată nările cu iz De plămădeală şi felurite bunătăţi Din cornul abundenţei Al toamnei încerci să te răsfeţi În zări, stoluri de păsări Se antrenează spre îndepărtări. Aprilie 1985

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Constantin-Nicolae Gavrilescu

O brad frumos O, brad înalt ce-o viaţă stai oriunde-n lume ca un crai, semeţ şi mândru îmbrăcat, în cetina-ţi verde smarald. De ploaie nu eşti apărat, dar când ninsoarea te-a-mbrăcat eşti tocmai bun de admirat, păcat că eşti sacrificat! Nu-ţi fie teamă c-ai să mori, iubire vei primi din zori, şi-n jurul tău roi-va sori aprinşi de fete şi feciori. În iarnă vei fi fericit, că-n viaţa-ţi scurtă ce-ai trăit, de Moş Crăciun împodobit în locuri publice gătit, vei fi de toţi sărbătorit.

miracol s-a întâmplat. Văd fulgii cum valsează și-n hora lor mă-ncing, pe sol ei se așează, dansez cu ei prin crâng. Ce dor mi-a fost de tine! Slăvită fii în cânt! Ești Zâna mea cea bună și Iarnă pe Pământ.

Constantin-Nicolae Gavrilescu

Odă fulgului de nea O fulg micuţ de nea, tu cobori uşor din ceruri, şi-aluneci lin pe palma mea, iar eu-ţi-acord onoruri. Încet pluteşti, eşti obosit, te-aşezi pe palmă liniştit, dar într-o clipă a pornit un strop de apă, te-ai topit.

Constantin-Nicolae Gavrilescu

Văd fulgii cum valsează Ce dor mi-a fost de tine și cât te-am așteptat! Doar cerul poate spune cum de s-a întâmplat. Deschis-a calea dreaptă și din eter coboară, la ruga-mi înțeleaptă, fulgi argintii ce zboară.

O fulgule micuţ de nea, aşează-te pe faţa mea, să-ţi simt răcoarea-n răsărit, căci doru-mi arde inima. Aluneci lin, din cer venind cu vântul care s-a pornit, eu te privesc cu drag zâmbind cum te cobori din cerul viforât! O fulgule proaspăt sosit, tu eşti iscoadă din zenit şi primul care a vestit sosirea iernii... în sfârşit.

Ce dor mi-a fost de tine! Un an te-am așteptat să vii din nou pe la mine, 27

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Nicolae VASILE

Iarna pe uliţă, news Iarna pe uliţă, news, uliţa este, zăpada este, copiii nu-s, satul, format doar din bătrâni, azi doarme dus, gălăgia de altădată, a apus. A-nceput demult să cadă câte-un sat, şi tot n-a stat, nori negri vin grămadă peste stat, aleşii noştri stau la sfat, dar, pare că degeaba, deocamdat’!

Nicolae VASILE

Alb Alb, alb, alb, albe sunt străzile, albe sunt casele, alb este Pământul, alb îmi este gândul. Acest peisaj imaculat, nu-i ceva pur, un curcubeu amestecat. Din infinitul ce ne înconjoară, este doar un mic crâmpei, ca din eterna frumuseţe a femeii, frumuseţea unei singure femei. De aceea, mă întreb, e un simbol de puritate? Este amestecul sublim, are nimic, are de toate, are o mie de culori, are şi viaţă are şi moarte. Alb, alb, alb…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Olga Văduva

Am adunat ninsori Am adunat toți anii ce-au trecut în calendare vechi și fără timp, tristeţi şi bucurii am petrecut, iubind iubirea-n orice anotimp. Am adunat toți macii înfloriți, cu fir de iarbă verde i-am legat, să-i dăruiesc celor nefericiţi în noul an, c-un zâmbet nepătat. Am adunat ninsorile târzii și pozele găsite prin album, sperantele, tăceri în poezii, cuvinte nerostite pân'acum.

Olga Văduva

Simfonie alba Am picurat note pe portativul zăpezii, in dimineaţa cu soare palid, abia descins dintr-un nor molatic, nu indrăznea să topească simfonia albă, ciripitul de pasarele duceau ecoul departe ... sunetele se infiripau până-n adâncul pămăntului, unde germina rodul de viaţă, a ghioceilor neprihaniti. S-a oprit vântul şăgalnic, să adulmece seva renaşterii... aburi se înalţau din pamântul cald. ...priveste-ma...s-a auzit glasul curcubeului mii de fluturi s-au ascuns in el pentru o vesnicie.

Este timpul tău cu ninsori şi ceaţă În ce galaxie iarnă te-ai ascuns? Fugi de omenire? Poţi să-mi dai răspuns? Este timpul tău cu ninsori şi ceaţă, vreau troieni de nea și un sloi de gheață. Unde-i derdeluşul? Glasuri de copii le-ai ascuns în ceruri? Nu ai să mai vii? S-a-ntristat pădurea. Știi că de-obicei, tu-aduci bucuria, primii ghiocei. Anotimp polar, dantelat cu stele, lasă-mi cetini verzi cu polei pe ele, fulgi albi de zăpadă, partituri în vis, poeme nescrise, porți spre paradis.

Gândul meu s-a ascuns în frăngerea perpetua desprimăvărând anotimpul.

visului...

Olga Văduva

Amintiri trecute Pregătesc brăduţul pentru sărbători Cetini argintate, din cristale ...flori, Clopoţei din sticlă, globuri cu sclipici Poate că va trece, Moşul pe aici. Lumânări de ceară, panglici colorate Cele ce sunt vechi, le pun deoparte, Fulgii de zăpadă...ornament din vată Amintiri trecute, vremuri de-altă dată. Se aud colinde...e Sfântul Ajun, Magii fac cărări pentru Moş Crăciun, Stele strălucesc pe cerul senin Lerui Ler răsună în decor divin.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Nicu Doftoreanu

Tangou cu Moș Crăciun Motto: Rugăciunile spre cer Drumurile luminii Panglică spre cer Haiku 43–Victor Gh. Stan

În ţara-n care nu există MOŞ CRĂCIUN E totul scrum, lipsit de puritate, Deoarece de-acolo nu se poate scoate, Decât cu foarte mare greutate, O împlinire a dorinţelor secrete,... care-s mii, Şoptite moşului pe îndelete de copii Adică, după cum socoate şi cel mic, De-a dreptul spus : E LIBERTATE-N... MAI NIMIC! E mult prea multă rezistenţă-n toate, Dă-n primul rând... în RĂUTATE! De vieţuieşti... În ţara-n care nu mai vine MOŞ CRĂCIUN, Rişti să renunţi să mai trăieşti, Sperând că-n tine-s toate de...OM BUN! Copii poate reuşeşti să-i creşti,... dar fără ei,... fără poveşti, Ei sunt din ce în ce mai trişti, când află că de fapt... EXIŞTI! Cum să rezişti şi să eviţi uşor privirea lor, În care DORUL DARULUI promis este... PROSCRIS?! Să vezi ce-ar fi dac-ai veni! S-ar primeni în spirit şi-n idei şi s-ar înveseli. Aşa că voi, părinţi, să le-o permiteţi fără ezitare Să deveniţi chiar ajutoare de... întâmpinare. Te rog să nu eziţi gândind că poţi greşi ... punând iubirea-ntr-un cadou... când minţi! Cu asta rişti să-i pierzi din nou. Să ştii că... dacă nu te mişti spre ei, nu mai rezişti cum vrei! Laşi locul gol în inima copiilor! Iar ei, te vor da lipsă la apel uşor. ATENŢIE! Chiar dacă ei nu au nici pretenţie, Doar din dorinţa lor revine Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Aroma stărilor de bine, Care te face să exişti ... În fine! Aşa că-ncearcă să rezişti şi să-nţelegi Tu singur trebuie s-alergi spre dor! Dacă copii-s necăjiţi acum, Orice ai face... mai târziu Eu ştiu că nu vor face pace-n viitor! Aşa că, hai cu mine În ţara-n care MOŞ CRĂCIUN... revine. În ţara-n care MOŞ CRĂCIUN apare plin de viaţă, Triumfătoare se înalţă-n faţă ... RUGĂCIUNEA, Ea-i împrumută darului MINUNEA, Ce-i dă puterea de-a atinge-alt plan, În care eşti plin sincer de elan. Acolo,... dacă vrei să îţi desfaci CADOUL FERICIRII. E suficient să tragi de panglica iubirii ... la un rând Considerând,... vezi bine, Că se cam cuvine Să şi dai bineţe Acceptă un colind cu vis promis de tinereţe! El face sărbătoarea asta ca un basm, Care dispare, spre-a apare iar, în orizontul fiecărui an! Şi-n loc să-ţi manifeşti uimirea CREDE! EŞTI ÎN STARE...? FĂ-O! Descoperă-ţi menirea! La fel precum se vede A cam făcut cu noi, Copii ei,... DUMNEZEIREA 24.12.2007 – 12.12.2011, revizut în 2012

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Cornel Balaban

Dochia

Acuarela

Vântul șuieră-n bravadă Ca un mâț între ogari Își zbârlește prin ogradă Cântecu-i de zile mari

Uite-așa a nins puțin Și orașu-i în hermină Turla-naltă pe Cașin Scânteiază și alină

Viscolește - nu e glumă Iarna se întoarce iar, -E cu Dochia-străbună Din arhaic calendar

Pe șosea parcă au tras Îngerii cu tibișirul Spuma albă a rămas Vântul și-a oprit clavirul

E așa de buclucașă Ține timpul sub obroc În cojoace nici că-i pasă Și-a pus nouă la un loc

Stolul vrăbiilor acum Se resfiră în mărgele Tihna plopilor e scum Frunzele sunt păsărele

Când pe-o nevăzută punte Se-ntâlni cu Polul Nord Se trezi în vârf de munte În al zărilor fiord

Lacul mai respiră des Urcă valuri după valuri Inima de ne-nțeles Se îmbată-n idealuri

Înghețată – sloi de sloiuri De a iernii preumblare Când zării trecând prin nouri Raze sprintene de soare Se-nturnă grăbind spre poale Răbufnind din loc în loc – Nouă zile până-n vale Aruncă câte-un cojoc Când astrul se risipise Peste-al zărilor fiord Și gerul se ostoise Emigrând spre Polul Nord

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Doina Bârcă

Moș Crăciun Este prima întalnire, Ce o am cu Moș Crăciun, Și mă-ntreb: când oi fi mare, Va mai veni Moșul Bun? - Sigur vine,-mispune mama, Să vadă cât ai crescut, Și de sărbatoriaduce Bradul mult dorit . De aceea să fii darnic, Bun, cuminte, răbdător, Moș Crăciun să te iubească, Tu să nu-i rămâi dator!

Doina Bârcă

Vino iarnă Vino iarnă cu magia, Spiritului de Crăciun Și împarte bucuria Și dorința de mai bun! Bradul să-l împodobim Cu ghirlande și lumini, Și în suflet cu căldură, Dorinței de-a fi mai buni!

Doina Bârcă

Bucurii de iarnă Iarna e cu daruri plină, Cu sărbători de lumină, Și ne-aduce iar și iar, Drumuride mărgăritar. Flori de chiciură pe ramuri, Săniuțe,zurgălăi, Mantie albă de gheață, Bucurie-n ochii tăi! Și colinde, feerie... Doamne de-aș mai fi copil, Să mă cuibăresc tiptil, Lângă sobă la bunica s-aud cum toarce pisica, Și cum vin colindătorii, După datina strabună, Să văd cum frământa mama Cozonaci ca o cunună, Umpluți cu nucă și mac. Mai este, mamă, cozonac?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Doina Bârcă

Prietena mea iarna Iarna, prietena mea, mi-a trimis un fulg de nea Să-mi arate c-a venit Și-n jur totul a albit . A suflat spre munți și văi, Spre dealuri și spre câmpie Și-a-mbrăcat totul în alb Ca în basme.... feerie.

Doina Bârcă

Omul de zăpadă Omul de zăpadă, Este pus pe sfadă: Și cu ochii de cărbune, Nasul roșu din ardei, Îl învață pe Grivei Să nu fure covrigei.

Iarna cu miros de fum, Și pe drum cu multă larmă, Ce o fac tâncii încercând, Să prindă un fulg în palma.

Doina Bârcă

Zâna albă Doamna Iarnă, Zâna Albă Cu alai de fulgi de nea, A venit ca o mireasă, Și-a –mbracat grădina mea. Cu cristale transparente, Care strălucesc feeric și steluțele de gheață ce lucesc în întuneric.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Florin Grigoriu

Au venit americanii Au venit americanii Cu rachete şi cu cola Mult s-au bucurat ţăranii Stând în crîşme, udând sola… S-a democratizat şi schola, Trec cu bani studenţii anii... Cu rachete şi cu cola Au venit americanii. Au primit drepturi ţiganii, Poţi oricând pleca la Pola, Te cam strâmtorează banii, Dar ai.. frutti şi ai cola Şi-au venit americanii.

Florin Grigoriu

Oare Oare-i rusul vinovat De câte s-au întâmplat În cei 70 de ani?

Lumea tace ori vorbeşte Abia pensia şi-o ia Şi îndat’ şi-o cheltuieşte… Tace, s-a-nvăţat aşa. Totu-i trist în ţara mea.

Florin Grigoriu

Suntem liberi Suntem liberi cât putem, N-avem nici o influenţă Din puţinii bani ce-avem Ne clădim cea existenţă Si suntem tăcuţi, prezenţă In acest putred sistem Aşteptând o asistenţă Fir din ariadnic ghem Timpul trece, noi cu el Şi, se pare, totu-i scris Doar un cântec singurel Se aude dintr-un vis Cu un baci tras prin inel Plaiului etern trimis.

Oare cei americani Care mult ne-au bombardat… Lăcrimând i-am aşteptat? Oare sunt alţii ca ei Vinovaţi de tot ce vrei Ori doar noi, Da, dintre noi C-am pornit noul război?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Costel Cristea

Chinta spartă

La mine-s trei decari între valeţi. Servit. Însemne peste ele fără de trifoi. Chiar n-am trişat... aşa s-au potrivit, Ca-n prima noastră seară, în zăvoi...

În astă seară nu ţi-am scris nimic, Din anii petrecuţi ca o poveste... Tu vrei duet de chintă... şi un pic. De voi trişa, vei spune „asta este”!

Ce vrei să zici!? Şi-atunci am fost trişor!? Valet şi damă-n vrajă s-au topit, Şoptind sub sălcii vorbe de amor... Oare nu dama, pe cărţi, le-a împărţit?!

Te uită doamnă, cărţile-s pe faţă, Se-mpart în două, una peste alta, Nu te-adânci în ele, nu-s prefaţă A zodiacului ce iar învârte roata.

Ai grijă doamnă, am jurat apoi Să nu-ţi mai joci ursita pe o carte, Şi eu, valetul din acel zăvoi, Să te feresc de vraja chintei sparte.

Un as, un popă, doi valeţi şi dama De treflă sunt în chinta-ţi asta spartă. Nu te grăbi, gândeşte-te la mama Ce mi-te-a dat, trântind în urmă poarta.

Aprinde lampa. Inima-ţi palpită? De ce nu-ncerci, chiar poate faci royala, Ai şansa ta şi... joac-o. Vezi, merită? Nu te sfii de ce ţi-a spus în poartă mama.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Decarul cu pricina-i între cărţi, De îl alegi, de legământ te-ai lepădat, Împarte iute teancu-n două părţi. Eu sunt servit, cu full-ul ce mi-ai dat.

Acum, de jurământ m-am dezlegat De chinta-ţi, ce o cauţi, e royală, Fii sigură, de data asta n-am trişat. Cât poate oare întâmplarea de a fi reală!?

Îţi mai aduci aminte de trecut? Perechi de aşi am fost printre decari! Tu poţi acum, de joci mai priceput, Din vraja chintei sparte să dispari.

Întoarce-ţi cartea, nu mai am răbdare, Şi dorul intră-n vaduri şi funga s-a-nnodat, S-a dus în alte lumi furtuna de pe mare, Odaia-i cu-nţelesuri, cum ar fi fost odat’...

Din teancuri, de deasupra, ia câte o carte, Te uită bine; pune dreapta peste stânga, Nu răsfoi, sunt vele date la o parte De dorul în derivă; el deznoadă funga.

Şi cerul plin de stele ne scânteiază jocul, Iar Luna ne priveşte printre fereşti, râzând, Alene, peste umeri, ţi se revarsă focul Prin plete despletite şi sâni înmugurind...

Nu vrei aşa? Măreşte pala lămpii din odaie. Hai, pune stânga peste dreapta. Uite, poţi! Adu-n verandă ape reci de ploaie, Clăteşte de prezent a vrăjii nopţi...

Întoarsă la vedere, arunci pe masă cartea, Sub razele de Luna, o damă, altă soartă, Şi te cufunzi în mine, luându-ţi, iară, partea Din vraja ursitoarei: o nouă chintă spartă... * În răsărit de raze pătrunse în odaie, Sunt cărţile înscrise în full şi chintă spartă, Pe masă, în duiet, cu dama cea bălaie. Şi rest stau rânduite. Şi cartea decartată.

Ai aranjat opusul din ce-am spus, Ai tras o carte, dând valetul jos, Le-ai împărţit pe cărţi. Nu m-am opus. Ţi-i zâmbetul mai cald, victorios. Întoarce cartea vieţii, poate fi norocul Să zburzi printre-amintiri, triumfătoare Că, în sfârşit, ţi s-a-mplinit sorocul Să faci în plină noapte, joc de Soare. Ai grijă însă doamnă, e o carte, Sunt file-ntr- ansa scrise împreună Şi nu uita, din colbul ei, fac încă parte Şi-n loc de Soare, pun în noapte Lună.

Le pun, pe câte patru, în locul din sertar. Nu-mi ies la socoteală; le iau la numărat. Sunt toate fără, însă, de treflă un decar... Nici că îmi vine-a crede: Domniţa-mi a trişat! Bucureşti, 17 ianuarie 2014

Că te-am ferit, cumva, de vraja chitei sparte Trişând adesea ca s-arunc năframa Pe legământul din zăvoi, în noapte! Mi-am amintit, mereu, de ce-a spus mama.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Marian Dragomir

Nu mai este mult mâna de om dă uitării înainte de a pleca în veșnicie iar toți mărturisesc că am vorbit jumate de secol sunt un om înalt cu ochi angelici spuza vieții limpede făuresc vremea din haz de necaz iar voi spuneți trădare de ţară eu nu am urât pe nimeni dar sunt luat cu asalt de tribul de molatici pentru că nu am un comportament rafinat nici vitamine în corp doar poftă de mâncare de grăunțe din hambar de nevertebrate supuse în cort de fapte asasinate și fără coloane

Marian Dragomir

Încercare pentru a redobândi încrederea oamenilor am trimis soli cu tabula rasa iar voi vă mirați că în loc de vorbe și latifundii sunt ras în cap cu un ulcior de lut crăpăcios la culoare și litere zdrențuite pe care scrijelisem pocăință

doresc dialog iertare filozofi în țară și târgoveți din noua ordine ce pot explica lumea simțurilor cu ulcioare în cap ce deschid ochii simțurile văzul templul

voi o mare de latex resturile de la masa de crocodili oamenii în palate și perversiuni liberale cu șerpi și limbrici poporul meu înțelege cu greu că petrec la palat și iau cu asalt domnia cu cârnați și sarmale

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Marian Dragomir

Atenție drepți este soldat cu mustață răsplătit cu gram de verdeață pe câmpului de murături ce frapează prin calupuri dogmatice gelatina patosul care-i murmură prezentul tabloul cu flori și aripi îl pune pe gânduri chiar și pe stalin iar limbajul de analist activist construiește marxismul multilateral ca sfincterul lui homo sovieticus anomalia pentru moarte muncește atitudinea lui evadez cu vela zicea soldatul cu mustață iar arhitecții îl omoară cu tifos în ungherul expediat terminat al obuzului de pe front

așa urcă el războiul iar în cadrul din jur dimineața coboră ouăle cu țurțuri de gheață nu-mi pasă că povestea e din alt neant cu abțibild de exportă pe pereții icoanelor iar obsesia salvatoare gâfâie mândrele știu doar că soldatului nicio muiere nu a scăpat neatinsă de verdele lui

Marian Dragomir

Cortul după o bătaie prelungă cu ușa temniței personajul moare crucea taie din el lumea iar scandalul capului inert lovit cu dalta fiorului străbate poemul acesta mesajul tușește deținuții comunică iar hoțul dintr-o căruță aruncă un bulgăre de var

morții îl numesc simplu horea dar nu a horit războiul decât acum când urcă moarte cu 4x4 spre limitrofa județului și creează senzații tari calde cu exod de adrenalină pe piciorul gol și sufletul plin de atitudine

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Irina Lucia Mihalca

Tu vezi în ea... Ardem clipe la temelii de catedrale, de sunete şi cuvinte grele, fără să poată să se mai nască. Suntem grăbiţi? Poate da, poate nu, Ne complicăm când totul poate fi simplu! Tu vezi în ea imaginea dorită, Tu vezi în ea izvor, cer necuprins, Tu vezi în ea torentul de lumină, Tu vezi în ea cântarea bobocului de floare, Tu vezi în ea zefir de primăvară. Un nor de-adie azi e suficient pentru ca umbra să te schimbe? Un gând ţesut şi încâlcit e suficient pentru a topi călătoria cuantelor-lumină? Acum poate deveni oricând Atunci - ieri, azi, mâine! Nu poţi opri clipele, Nu poţi fi ieri ceea ce eşti astăzi, Nu poţi aduce înapoi ceva din urmă, ceva care să se repete, poate altfel, dar să se repete. Şoseaua este pustie, nu erai acolo unde trebuia să fii. Sosiri şi plecări, viteză, intrări şi ieşiri, sublimul - o singură intrare Rutina naşte golul, rutina ne ucide, gânduri capcană, pânze de păianjen şi timpul, şi timpul cealeargă... Acum goneşte spre mâine, iată, deja a trecut, Fuga, eliberarea reţinerii, ruperea lanţurilor, Alergi printre bucurii şi lacrimi, creaţia se face din mers,

Facere, nu desfacere, apocalipsul Acum! Vrei lumină, mai multă lumină decât flacăra unei torţe, Lumina strânsă într-un cerc, Capcană de gânduri şi straturi de metafore, Dormi, dormi, din Lethe vei sorbi! Ceva îţi spune să nu opreşti clipa, să te opreşti, tu, Călătorul, A sosit vremea schimbării, vremea pământului, Nu vrei să te trezeşti - fără frică, fără regrete clipei îi este teamă, nu ţie! Alegeri, viaţă, credinţe... Iubim, dar când, cum şi ce iubim - imaginea, dorinţa, crezul sau întregul? Unde e zborul dacă secunda trece? Cum să nu te blochezi printre ruine devreme ce calci peste tine fără să poţi să te mai recompui? O clipă pe care ai visat-o ai trăit. Cu totul alta!

Irina Lucia Mihalca

Tu, marea mea imensă... Tu, marea mea imensă, - refugiul tăcerii presărat cu porturi de gânduri Tu, nu mi-ai spus că doar o singură inimă pulsează în noi. Din spuma valurilor şi abisul albastrului infinit, - flacără şi melancolie cufundaţi în adâncuri purtăm cu noi misterul ei.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ppooeezziiee Fericirea şi suferinţa aduc noi expresii ale spiritului, împletindu-se. A fost necesar să ne atingem multe puncte, A fost necesar să ne privim, să ne simţim, pornind pe firul vieţii, adevăratei vieţi, centrându-ne în noi, înţelegându-ne. Ne-am trezit la viaţă, în pragul clipelor, recunoscându-ne, Am păşit prin vieţile noastre anterioare, în căutarea vieţii fără de moarte. Un salt prin care am transcens prin noul sens, Ni s-a întâmplat nouă! Sunt ape care dorm netrezite vreodată! Tu, marea mea imensă, - un suflet dezbrăcat de valuri Tu, nu mi-ai spus poarta prin care trece vibraţia din emoţia cuvântului. Cu primii paşi pe ţărmul inimii, luăm oceanele în trup, în lacrimi şi în sânge. Păsări albe, înălţate în zborul lor subtil, ne însoţesc călătoria corăbiei de vise. Tu, marea mea imensă, tu nu mi-ai spus că, abandonat tainelor acelor valuri, ai şansa s-o revezi pe malurile inimii tale.

Irina Lucia Mihalca

Timpul sensibilităţilor Ninge iar în această zi cu fulgi de cer prin aripile unui înger, Ninge cu iubirea noastră purtată prin timp, O bucurie infinită a sufletului prin ferestrele deschise sau poate nici ea ci doar un gând de împlinire, Pe urmă doar conturul trupurilor luminate în noaptea destinului. Un fir în balansul căutărilor noastre. Ard stelele căzute încălzind piatra cu piatra aruncată-n oglinda apei, un cerc într-un alt cerc, într-un alt cerc... până la marginea apei, la ultimul cerc, dintr-un alt timp! Dacă vrem să căutăm ceva, îndepărtând norii va trebui să ridicăm piatra, ca odată găsit ce căutăm să continuăm să dăm la o parte noi pietre, să îndepărtăm alţi nori, toţi norii, până la ultimul de pe cerul nostru. Ştiu, e posibil ca primul lucru găsit să ne distragă atenţia căutării. Ştiu, tot ce poţi atinge te duce pe aleea dorită temporar, căci drumul descoperirii este fericirea, iar ce nu poţi atinge eterna dorinţă - un drum nemărginit. - 3 februarie 2012 –

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 19\ \monden, suete\interviu\dialoguri privigeliate\

George Petrovai

Jose Mujica - un remarcabil om printre politicieni

Obișnuit până la scârbă cu fauna politicianistă de pe la noi, căreia gura nu-i mai tace de zorul atâtor minciuni îndrugate cu sau fără rost, dar căreia tare-i mai place iarba fragedă a furtișagurilor de pe aceste meleaguri, firește că am rămas surprins până la buimăcire de cele citite în revista Lumea despre Jose Mujica, președintele statului sud-american Uruguay, o poveste mai presus de orice suspiciune în ceea ce privește adevărul gol-goluț, atunci când ea este relatată de BBC. Însă, consider eu, n-ai cum să rămâi rece și indiferent la aflarea unei vești mai senzațională decât însuși senzaționalul păcătos al lumii moderne și mai întăritoare decât un leac miraculos, îndeosebi dacă tu, aflătorul acestei vești, trăiești într-o țară unde necinstea și nelegiuirea reprezintă coloanele de susținere ale politicii de stat, o țară în care două din instituțiile

fundamentale (parlamentul și guvernul) nu doar că sunt revoltător de supradimensionate în aceste vremuri de cumplită mizerie pentru grosul cetățenilor, dar – potrivit alianțelor încheiate între rețelele mafiote din politică și afaceri – mai sunt și pline ochi cu pușcăriabili, de neclintit din scaune și ticăloșii atâta timp cât ei sunt mai egali în fața legilor decât mulțimea truditorilor de rând și atâta timp cât însuși primul ministru tratează cinstea, corectitudinea și legalitatea cu nesimțirea golănească a unui plagiator (hoț intelectual) dovedit și răsdovedit; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, o țară unde primarul ales al unei localități este scos din temniță și adus cu cătușele la mâini ca să depună jurământul de credință față de patrie și comunitate (sic!), timp în care susținătorii săi turmentați de un asemenea succes nepereche în lume, scandează lozinci și susțin că totu-i făcătură împotriva acestui om destoinic și fără prihană! Căci, revenind la ceea ce reprezintă miezul cu adevărat pilduitor al acestei scrieri, Jose Mujica reprezintă prototipul politicianului îndelung așteptat de câteva miliarde de truditori ai planetei – un veritabil Mesia al politicii mondiale, un om-politician cum ceilalți nu pot să fie, pentru că nu vor să fie! Aflăm din respectivul articol că Mujica este „singurul președinte care a ales să trăiască la fermă și să practice agricultura”, fapt pentru care „a renunțat la luxoasa reședință prezidențială din Montevideo și sa mutat împreună cu Prima Doamnă la țară”, unde apa pe care o consumă vine din pământ, întrucât în zonă nu există canalizare. Iar când ai optat pentru un asemenea stil de viață simplu și care „ține de libertate”, după cum mărturisește acest neobișnuit politician, este evident că atunci deții convingerile imperative ale unui înțelept sadea („Mi se spune că sunt cel mai sărac președinte, dar eu nu mă simt deloc sărac. Săraci sunt oamenii care muncesc din greu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee ca să poată duce un stil de viață luxos...”, sau: „Dacă nu ai multe bunuri materiale, nu trebuie să muncești ca să le poți întreține, așa că ai mai mult timp pentru tine.”) și la fel de evident este că atunci nici nu prea ai ce scrie în declarația de avere (doar un automobil Volkswagen Beetle din 1987, în valoare de 1800 dolari americani, la care se adaugă bunurile soției sale – terenuri, tractoare și o casă, „evaluate la 215000 de dolari americani”), avantajul imediat și deloc neglijabil al aceste stări de lucruri fiind acela că nu ai a te teme de răufăcători („Gospodăria sa este păzită de doar doi paznici și de Manuela, o cățelușă cu trei picioare”), de îndată ce din indemnizația lunară de 12000 de dolari americani, Jose Mujica reține pentru nevoile sale și ale familiei doar 775 de dolari, adică „echivalentul salariului mediu lunar al unui uruguayan obișnuit”, restul banilor donându-i. Tocmai de aceea, la 77 de ani și după 14 ani de închisoare, președintele Jose Mujica nu-i doar deplin mulțumit de felul cum și-a orânduit viața („este vorba de o alegere personală”), dar chiar „se declară un om împlinit”! ... Câți dintre politrucii de pe la noi și de aiurea, pe care osânza îi sufocă după un singur mandat, câți dintre ei, deci, au curajul și voința să urmeze extraordinarul exemplu oferit de cel mai modest președinte din lume?

dâmbovițeană, președintele Jose Mujica ar trebui de îndată lichidat, pentru ca prin incomparabilul lui stil de viață la nivelul omului de rând (experiment încercat cândva și lamentabil ratat de câțiva politruci români postdecembriști!), să nu se mai constituie într-o vie și permanentă acuzație la adresa belșugului ticălos în care cam toți se bălăcesc. N.B. Din două una: Ori politicienii lumii, îndeosebi cei din țările sărace, vor urma exemplul lui Mujica, ori – prin forța mulțimilor revoltate – în curând va fi demontat mitul mincinos și atât de împovărător al politicii, doar astfel ipocriții ei făcători putând fi puși cu picioarele pe pământ. Lucru întru totul realizabil, ne spun cercetătorii, având în vedere că, deocamdată din cauze complet necunoscute, în corpul omului se petrec niște mutații esențiale – în cel mult 15-20 de ani, ne înștiințează acești savanți, de la cele două spirale de-acum, ADN-ul va ajunge la 12 spirale! Iar rezultatul se va învedera în nașterea unor oameni complet noi, nu doar în aptitudini, preocupări și obiective, ci și în rezistența lor la boli, precum și în modul radical diferit de abordare a relațiilor interumane.

Este vădit că deocamdată nici unul, atâta timp cât politica este și va fi pentru unii ca aceștia o vacă de muls, chiar și atunci când vaca este atât de prost furajată, încât o țară încă bogată, precum România, stă gata-gata să-și dea duhul, de altminteri la fel ca cea mai mare parte a omenirii, după ce – ajutați de afaceriști și generali – politicienii au așezat lumea pe butoiul cu pulbere al sărăciei, foametei, cruzimii și poluării. Ba mai mult. Dacă ar fi după acești politruci necinstiți și hrăpăreți, dar mai ales după tâlharii cu ifose din politica

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu cafeneaua cu peniţe 20/interviu

Florentina Toniţă

Cezar Ivănescu a murit ucis – Interviu cu Clara Aruştei, fiica poetului Florentina Toniţă: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste? Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat. Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Toţi cei care au rezonat intelectual cu Cezar Ivănescu au simţit că este o persoană cu totul specială care degaja o căldură umană aparte şi au „beneficiat“de erudiţia sa înspăimântătoare şi de dorinţa sa continuă de a fi în armonie şi comunicare cu persoanele la care ţinea, oferea întotdeauna, cu gentileţe, prietenilor dar şi oamenilor necunoscuţi cu care interacţiona zilnic, de la cizmar la vânzătorul de cartofi din piaţă, poziţia de egal al său. Poeta Gabriela Creţan declara recent într-un interviu publicat în revista Discobolul că „Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi“. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de

puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea..., era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transformă într-un partener de dialog adorabil. Avea şi foarte multe proiecte, tocmai îi apăruse în anul 2007 o antologie de poeme în limba albaneză (Lojë Dashurie), la editura Ora din Tirana (condusă de Besnik Mustafaj, intelectual rafinat şi scriitor cu un discurs extrem de fân şi intelectualizat, fost ministru de externe al Albaniei, acum deputat în Parlamentul Albaniei). Cezar Ivănescu a fost primit triumfal, lansarea cărţii sale a fost un succes şi s-a desfăşurat în holul mare al Operei din Tirana, în prezenţa multor personalităţi, intelectuali albanezi care studiaseră în România, iubitori de poezie, diplomaţi, sală a fost plină în ciuda ploii de afară. Besnik Mustafaj a declarat atunci că mai întâi a fost cucerit de poezia lui Cezar Ivănescu şi apoi, după ce l-a şi cunoscut pe poet ca om, a fost încântat de erudiţia sa şi ca o consecinţă a recunoaşterii valorii operei sale literare, la finalul întâlnirii, i-a propus să accepte „să devină candidatul Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatură“. Asta a fost partea glorioasă şi văzută a acelei vizite, partea necunoscută încă este aceea că Cezar Ivănescu a făcut acest drum cu mari eforturi fizice şi din dorinţa de a reajunge pe tărâmul patriei mamei sale, Albania. Slăbise foarte mult (în urma atacului inuman la care l-a expus Mircea Dinescu pe 29 ian. 2008) şi era epuizat, ajunsese să meargă sprijinindu-se într-un baston, tot drumul însă nu s-a plâns nicio clipă, radia de fericire, a râs, ne-a cântat în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu italiană şi în română, ne-a povestit bancuri şi întâmplări cu scriitori. În vară urma să se întoarcă pe malul lacului „luminos“, la Pogradec, pentru a reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Iată ce notă pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău: „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“ era fila de început a viitoarei sale cărţi: Amintiri din Pădurea Vieneză, carte rămasă neterminată despre Albania. Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii... Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis. Florentina Toniţă: emoţionantă cu Don Cezar?

poveste

Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un

soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi.

Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii. Florentina Toniţă: Puţini, prea puţini romani ştiu ce s-a întâmplat cu Poetul în timpul mineriadei. Poţi povesti, spre înţelegerea tuturor, cum s-a întors Cezar Ivanescu atunci acasă? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci? Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu cu mobilă din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei. Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Cezar Ivănescu – autor Manuell Mănăstireanu, acrilic pe carton - Muzeul M. Eminescu, Bârlad

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singură clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi sa oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că

Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitură feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare) Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii. Florentina Poetul?

Toniţă:

cânta

Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat... într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzică pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu. Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei? Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suportă nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am

cunoscut pe Cezar la Pariş, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea să mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“ Florentina Toniţă: Îi plăcea să bea cafea, să revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg? Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit. Florentina Toniţă: De cine crezi că îi este dor acum? Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumină care ne veghează... dar cred că îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu Valerian Mihoc

Interviu cu doamna ce aduce un plus frumosului, doamna Lungu Lenuş!

puritatea sufletului, vibraţia inimii ce o îmbrăţişează de la primă privire şi autenticitatea. Astfel tot felul de

Motto: Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă (N.Iorga)

„Indiferent de ceea ce poţi face sau visezi că poţi face, începe. Îndrăzneala are geniu, putere şi magie în ea” – W.H. Murray. Arta, adevărata artă a Frumosului nu o ating atâţia pe cât de mulţi ar dori aceasta şi nu doar prin simpla ridicare pe vârfuri sau prin cât mai multele flic-flacurile basmelor ori prin simpla îmbinare a unor cuvinte şi imagini, chiar fiind extrem de frumoase din exterior. Geniul expresiei, nereieşind numai din simpla acumulare de frumos (pe partitură), erudiţie şi/sau prin respectarea strictă a unor reguli, numai pentru că astfel s-a căutat determinarea unei emoţii scontate. Ba, cu cât “tragi” mai asiduu emoţia expresivităţii în arta ta, intelectual vorbind, fără de trecere prin sfera inimii dacă nu este, ea nesimţindu-se măcar “îngrămădită” acolo, tinde cu atât mai mult să se distanţeze, devenind inexistentă…! Sentimentul artei pure a frumosului dacă nu o simţi tu însuţi, dacă nu trece prin centrul fiinţei tale profunde, cred că este puţin probabil să poţi s-o corupi să stea ‘cuminte’ în operă ta de artă. Mai ales arătându-te ‘forţos’ pe cât de mult ai reuşit să faci această, înmulţind şi eforturile pentru demonstrabilitate, îţi va demonstra însăşi emoţia cât de bune şi fireşti sunt aceste eforturi, deoarece frumosul caută

împrumuturi justificate doar prin raţiunea că vei aduce o anumită idee la împlinirea scontată (nu-i vorba), anume la acea perfecţiune a ei pe care o prevezi, câte „forme fără fond” nici nu ar mai fi atunci, folosind acea vorbă a Marelui Poet! Desigur însă, că toate acestea le vom aprofunda cu doamnă, Lungu Lenus, care prezintă în toate activităţile dânsei dimensiunile omului frumos, dar mai ales vom observa lumina sufletului ce e străbătut din toate unghiurile de arta autentică a plămădirii Frumosului. Vă mulţumesc de acceptul de a vă intervieva, doamnă! V. M.: În primul rând, fiind foarte curios de acest aspect, cum a apărut ideea concursului organizat de dvs., respectiv de revista pe care o conduceţi, şi cum a luat amploare? Lungu Lenuş: Cu plăcere! Referitor la întrebare: din verva iscată de gânduri s-a născut ideea unui concursului. De regulă ce visez noaptea fac ziua. Competiţia a cuprins mai multe secţiuni: Poezie, Proză, Eseu, Interviu. Nu mă aşteptam să fie atât

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu de mulţi concurenţi, dar şi creaţiile primite au fost de valoare. V. M.: Au fost nişte etape parcurse până la finalizarea concursului? Cum s-a reuşit depăşirea eventualelor dificultăţi, distingându-se motivaţia puternică de care sunteţi în general animată? Lungu Lenuş: Împreună cu membrii colectivului de redacţie ne-am propus să aducem cultură mai aproape de sufletele semenilor noştri şi să creăm o comunitate a iubitorilor de frumos. Pot spune că Revista Chronos invită cititorul într-o călătorie în lumea artelor vizuale, a prozei, poeziilor, interviurilor, jurnalelor, reprezentând orice zonă a culturii. Scriitorii şi oamenii de artă sunt purtătorii flăcării spiritului şi culturii româneşti, ce luminează drumul şi face să rodească fructele acestui neam prin dăruire necondiţionată. Revista am gândit-o că pe o nouă reprezentare de cultură universală născută la ţărm de mare, acolo unde nisipul se împrăştie pe sub văl prin vălul care îmbrăţişează sclipirea apei, şi transformă umbra tălpii în litere. M-am gândit că pe ţărmul umed atins de o “Peniţă de aur” vântul va adia înălţând cuvântul în valuri uriaşe într-o atmosferă de iubire pentru literatură şi cultură românească, ancorând din “Revista Chronos-Peniţa de Aur”, făcând sufletele interesate să vibreze. V. M.: Se distinge că aveţi mai multe idei, pe care le puneţi în practică imediat prin abilităţile manageriale pe care ca un autodidact vi le-aţi format, urmărind îndeaproape etapele prevăzute din start, chiar odată cu apariţia planurilor ce vi le-aţi făcut, apoi se pare că le aduceţi la un bun

final împlinit; asemeni mamei ce naşte un copil, probabil, se îngrijeşte de el pe parcursul vieţii lui, conducându-l apoi spre un happy end?! Lungu Lenuş: Da, am multe proiecte dintre care doresc pe lângă revista să scot şi un Almanah “Cafeneaua Taifas Literar” ce va conţine rubrici din toate domeniile. Încerc să îmbin utilul cu plăcutul. Sunt hairstilyst şi am salon de înfrumuseţare, care desigur nu este numai pentru dame, e şi de bărbaţi. „Reprezentanta sexului frumos, care ştie că arată bine, emană încredere şi siguranţă. Ea merge cu capul ridicat, şi chiar ai impresia, că prin stilul de a merge are o mândrie deosebită.” Despre această temă se poate găsi atât pe profilul de facebook, cât şi pe pagina Totul despre frumuseţe a reţelei Facebook. V. M.:- Exact! Dumneavoastră sunteţi şi hair-stylist, având propriul salon pentru înfrumuseţarea femeilor, deşi completaţi că nu a-ţi refuza niciun un bărbat care doreşte şi el să beneficieze..:)) mă întreb, totuşi, în ce mod se contopeşte frumuseţea feminină de care aveţi grijă să existe, cu frumosul artelor, în speţă frumosul exprimării prin poezie şi orice alt înscris pe care la fel de bine îl înfăţişaţi? Lungu Lenuş:-Am făcut academia de Hair- stilyst şi îmi place să creez... Mai activez printre picături şi că PR fashion. Am o revistă despre frumuseţe. Pun suflet în tot ceea ce fac şi fac din plăcere. Frumosul...? Frumuseţea – este o combinaţie armonioasă între culoare, formă, textura şi conţinut. Există un etalon al frumuseţii, dar, precum gusturile în artă, îmbrăcăminte, muzică şi literatură, imaginea exteriorului frumos cu timpul se schimbă. Astăzi, poate, mai mult că oricând, nu ne impresionează asemănarea cu idealurile recunoscute şi ne atrage mai mult deosebirea de aceste idealuri. Conceptul de frumuseţe, existent în trecut, încetul cu încetul e înlocuit de un

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu nou concept, un ideal mult mai accesibil – o frumuseţe mult mai reală, mai pământească, care aduce mult mai multă satisfacţie frumuseţii noastre. Însă înainte de toate, frumuseţea, înseamnă o piele sănătoasă. Pentru a obţine un rezultat dorit, trebuie să ne dedicăm total îngrijirii exteriorului, folosind diferite preparate cosmetice. Frumuseţea – nu e pur şi simplu dorinţa de a arăta bine, dar mai degrabă e experienţă, care permite femeii să se mândrească de calităţile, care o deosebesc de alte femei. Nu vorbim doar despre exteriorul femeii, dar despre sentimentul unic de percepţie al vieţii de căatre fiecare persoană în parte. V. M.: Sunteţi o admiratoare şi o creatoare incurabilă a Frumosului, dar foarte modestă cred că am putea completa! O mică prezentare a dvs dacă ne-aţi putea face? Lungu Lenuş:Despre mine ce îţi pot spune...? Sunt un om normal, modest da, încerc să ajut mai din umbră, deoarece ce ajutor ar fi dacă ajuţi doar pentru o imagine? Sunt o femeie împlinită, am o familie frumoasă care mă ajută şi mă susţine în ceea ce fac. Este greu să împărţi timpul între familie, muncă şi proiecte, dar cred că reuşesc. Am urmat academia de Hair- stilyst, după cum ziceam, având multe preocupări în domeniu. În timpul liber mai scriu articole, interviuri. Am şi cărţi de autor, am apărut în ziare şi reviste. Dar e mai bine să nu mă laud eu ci alţii să aprecieze munca mea. Ca planuri de viitor ar mai fi faptul că vreau să scot un al doilea volum despre frumuseţe. Despre îngrijirea părului şi a tenului, etc.. Apoi, ar mai fi pentru a nu ne opri în loc, deoarece aşa cum am zis în articolul “şi părul face riduri...”

„Timpul nu se opreşte în loc, aşa cum multe persoane visează, iar organismul şi mai ales pielea se degradează odată cu trecerea anilor...” V. M.: Cam se distinge de la distanţă modul dvs. de a fi mai ales altruistă, în ciuda atâtor activităţi cotidiene pe care le împliniţi cu succes, iar dacă ne-am gândi prin prisma celor spuse de dvs. că idealul de frumuseţe a femeii moderne se constată mai ales la acele femei active, cred că v-aţi autoinclus! Ar mai fi ceva de adăugat? Lungu Lenuş: Da, faptul că nu mă consider întocmai aşa, fiind o creatoare de frumos...! Dar eşti drăguţ, mulţumesc! Comentarii? JFie că sunt ereditare, ori o problemă temporară a organismului sau pur şi simplu semne de oboseală, cearcănele, micul nostru coşmar cotidian, pot fi „păcălite”. În mod normal, pielea din jurul ochilor este mai întunecată. Acesta este şi motivul pentru care folosim farduri mai întunecate în preajma genelor... V. M.: Pentru că tot susţineţi în multe feluri Frumosul, respectiv pe acela al reprezentantelor sexului frumos, dvs. ce credeţi, există egalitate între sexe la ora actuală? Cum s-ar putea realiza, dacă ar avea vreun real folos aceasta, totuşi? Lungu Lenuş: Pe această temă ar fi multe de discutat. Femeia este concurenţa caracterului masculin. Să fii femeie este o provocare, egalitatea dintre femei şi bărbaţi trebuie recunoscută şi respectată. Principiul egalităţii sexelor impune acceptarea şi valorizarea diferenţelor dintre femei şi bărbaţi cu diversele roluri pe care le joacă în societate, ceea ce implică distincţiile proprii femeilor şi bărbaţilor, referitoare la clasele lor sociale, opiniile lor politice, religiile lor, etnii, rase sau preferinţe sexuale. Uneori egalitatea mai provoacă şi depresii în rândul bărbaţilor. De-a lungul timpului sexul bărbătesc a dominat societatea iar femeia era trecută pe plan secund. Femeile îşi aduc aportul într-un mod diferit faţă de bărbaţi. Femeia are un rol important şi în cadrul familiar...se mai

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu spune că bărbatul este capul familiei şi gâtul ar fi femeia. Dar ne întrebăm dacă nu ar fi gâtul, capul ar cade? Din anul 1957, egalitatea dintre bărbaţi şi femei a reprezentat unul dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Femeia în trecut era conştientă: în loialitatea faţă de ceea ce este şi nu în imitaţii, exhibiţionism sau alte modalităţi ieftine de atragere a atenţiei. Din acest punct de vedere există în istorie modele feminine remarcabile. Feminismul reprezintă o mişcare pentru a câştiga cât mai multe drepturi şi avantaje, femeia modernă acţioneză împotriva firii ei care-i îndepărtează fericirea, se luptă în interior cu sine... de anulare a nevoilor fireşti de tandreţe, ocrotire, maternitate, etc. Prin egalitate se înţelege nivelul egal de vizibilitate, autonomie, responsabilitate şi participare a celor două sexe la/în toate sferele vieţii publice şi private. Noi femeile nu vom rămâne în urmă; vom atinge o treaptă încât vom fi considerate ca având cel mai înalt rang al umanităţii, ne vom implica în toate problemele. Cu certitudine femeia va opri ostilităţile dintre oameni. În trecut femeia era guvernată de bărbat care domina femeia. Dar balanţa se schimbă, deja forţa îşi pierde importanţa iar agerimea minţii, intuiţia şi calităţile spirituale de dragoste şi slujire, femeia este tot mai puternică. De aceea nouă epocă va fi mai puţin masculină şi mai pătrunsă de idealurile feminine. Mă opresc aici deoarece intrăm în alte subiecte de egalitate pe teme politice, strategii, drepturi fundamentale, sondajeetc. Câteva articole semnate doamna Lungu Lenuş:

experţii din domeniul frumuseţii au inventat tot felul de produse care să încetinească şi să amelioreze efectele îmbătrânirii. Cu atâtea cosmetice şi tratamente pentru mascarea ridurilor şi întinerirea pielii, specialiştii nu mai au ce inventa. Aşa că, sau gândit că nu doar tenul îmbătrâneşte ci şi firul de păr şi, astfel, a început lupta pentru crearea unor produse care să revigoreze podoaba capilară atât de importantă.

Simptomele părului matur Experţii de la Dove precizează că, odată cu înaintarea în vârstă, părul se subţiază, devine mai rar, datorită reducerii în diametru a firului de păr. Este de asemenea lipsit de volum pentru ca procesul de creştere a firelor noi este mult încetinit şi părul nu se mai regenerează. O altă cauză poate fi şi reducerea secreţiei de sebum la nivelul scalpului ceea ce face ca firul de păr să fie fragil şi să se rupă mult mai uşor la periat. Toate aceste schimbări au ca rezultat o podoabă capilară uscată, fără strălucire şi foarte greu de aranjat. Dove recomanda folosirea produselor special create pentru întinerirea şi recondiţionarea firului de păr, ca de exemplu şamponul şi balsamul ProAge.

Măşti regenerante pentru părul atur

„şi părul face riduri Timpul nu se opreşte în loc, aşa cum multe persoane visează, iar organismul şi mai ales pielea se degradează odată cu trecerea anilor. Pocesul este ireversibil iar 51

Jane Barnett, persoana care se ocupa cu analizarea părului şi a scalpului pentru firmă Kérastase, precizează că, pe măsură

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinntteerrvviiuu ce îmbătrânim, metabolismul nostru încetineşte, iar efectul consta în schimbarea aspectului atât a firului de păr cât şi a pielii capului. Aceasta se deshidratează, ca urmare a cantităţii scăzute de sebum, în timp ce firul de păr se usucă, devine tern şi fără volum. Regenerarea celulelor la nivel capilar scade, micro-circulatia este încetinită, iar toate aceste efecte se resimt asupra părului care creşte fragil şi subţire. Jane Barnett recomanda o bună hidratare a scalpului care implicit va duce la regenerarea celulelor şi la o creştere frumoasă şi sănătoasă a firului de păr.

În consecinţă, o dată cu înaintarea în vârstă, şi părul are nevoie de o atenţie specială. În afară de gamele capilare antiage, părul matur are nevoie de produse de îngrijire nutritive, pentru păr uscat, care să splineasca secreţia scăzută de sebum.Pe lângă şampon, balsamul nu trebuie să lipsească din ritual de îngrijire cotidiană. De două ori pe săptămână, balsamul poate fi înlocuit de o mască de păr cu efect regenerant. În cazul părului matur, cele mai eficiente produse de îngrijire sunt cele nu necesită clătire şi rămân pe par.

Sfaturi pentru îngrijirea părului Coafura reprezintă unul dintre atributele definitorii ale feminităţii. Orice

femeie şi-ar dori să aibă un par cât mai frumos, des şi strălucitor, care să-i alunece în cascade mătăsoase pe umeri. Factorul genetic are, însă, un cuvânt important de spus şi nu ai cum să i te opui: părul tău are firul prea subţire, este fin şi fragil, nu se aşează aproape niciodată aşa cum ţi-ai dori... Ce poţi face? Să te tunzi scurt? Din fericire, exista câteva alternative şi metode pentru a-l îngriji şi a-i conferi strălucire şi volum. În majoritatea cazurilor, firul subţire se caracterizează şi printr-un exces de sebum. Aceasta explică faptul că îţi este aproape imposibil să-ţi aranjezi părul aşa cum ţi-ai dori şi foloseşti produsele pentru coafat în exces. Rezultatul? Părul se “încarca”, devine lipicios şi te îndepărtezi şi mai mult de aspectul pe care îţi doreai să-l obţii. Cel mai bine este să te speli pe cap mai des, folosind şampon special pentru acest tip de păr. În cazul acesta, balsamul nu reprezintă o soluţie – de fapt, este contraindicat şi dacă vrei neapărat să foloseşti un astfel de produs, alege unul pentru volum. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte alegerea şamponului, întrucât produsele pentru volum au, de regulă, şi efect de inhibare a secreţiei seboreice. Nu aplică însă balsam la rădăcina părului, ci numai la vârfuri. Odată cu sosirea anotimpului rece, părul nostru are nevoie de o îngrijire deosebită, având în vedere ca factori precum gerul, ploaia sau vântul îi pot afecta sănătatea, iar ulterior acestea duc la căderea lui. Ce trebuie să faci e să respecţi cu stricteţe ritualul de “beauty”, adică să nu sari peste balsam sau o mască săptămânala, să îi pui din când în ulei hidratant la vârfuri şi să alegi întotdeauna produsele care ţi se potrivesc tipului de păr. E bine ca în sezonul rece să te foloseşti mai mult decât de obicei de elemente de hidratare când vine vorba de îngrijirea părului, având în vedere că temperatura scăzută îl usucă peste măsură.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinn m meem moorriiaam m in memoriam 24

Ovidiu Dinica

Perpessicius, cronicar al literaturii interbelice Perpessicius (Panait S. Dumitru) s-a născut în familia lui Panait Ştefan şi a Elisabetei, în Brăila, la data de 21 octombrie 1891. Asemeni unui cavaler medieval cu zale, coif şi lance, călare pe armăsarul alb pentru a cânta din peniţa subţire a liricii potrivită pentru un seducător sedus, cu imparţialitate şi gust, cu dragoste şi entuziasm, precum îl descrie Felix Aderca în Oameni şi idei, a fost unul din marii cronicari ai literaturii române. Creşterea şi formarea sa a cunoscut amprenta evoluţiei literaturii noastre, sub multiplele ei curente, de la apariţia simbolismului, apoi a avangardismului, dar şi scoaterea de sub influenţa tradiţionalismului, promovat de N. Iorga care recunoştea doar meritul educativ al literaturii, negând evoluţia stilistică a artei literare. Liber de constrângeri şi preconcepte, fără să lipsească de farmecul lor operele studiate, a ştiut să se apropie de sufletul autorilor, să-i înţeleagă şi să le evidenţieze lucrările, fără agresiune şi cu respectul cuvenit. „Pe acelaşi drum, voi urmări cu egală plăcere o operă naturalistă, cât şi una simbolistă, nefiind dintre aceia care zâmbesc de cum văd cartea de vizită...” (În tinda unei registraturi, 1923). Conform lui Eugen Simion, el este adevăratul exponent al impresionismului în critica românească. A fost elev al liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, unde a îndeplinit şi funcţia de secretar general la Societatea Culturală Avântul, susţinută de elevii din acel liceu. În perioada vacanţelor de vară petrecute la Agapia, prin intermediul lui Titu Dinu, student a lui Ovid Densusinu, este introdus în lumea poeţilor simbolişti. Disertaţia la

absolvirea Bacalaureatului a dedicat-o lui Ion Minulescu, fiind bine primită. În 1910 devine student al Facultăţii de Litere din Bucureşti. În perioada studiilor universitare au loc „sacrele sale debuturi” sub zodia talentului. Publicistic în 1911 cu schiţa Omida-din lumea celor care se târăsc, pe care o semnează cu pseudonimul Victor Pribeagu în revista brăileană Flori de Câmp, primeşte botezul literar. Ca poet, debutează în 1913 cu poezia Reminiscenţă în revista Versuri şi Proză a lui I. M. Raşcu, semnând D. Pandara, prin anagramarea numelor părinţilor săi. Absolvirea studiilor superioare în 1915 la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, îi deschide drumul spre Biblioteca Academiei, unde va colabora la realizarea catalogului lucrărilor conţinute în bibliotecă. La revista Cronică în 1915 condusă de Tudor Arghezi şi Gala Galaction, va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpessicius, pentru publicarea poeziei Ad provincials, meum în Gretchen amorem spernentes, cu relatarea unei idile petrecută în vremuri de cumpănă. Tânăr aspirant la gloria literară, va primi încurajarea şi înţelegerea părintelui Gala Galaction care-i conduce paşii spre domeniul aspru şi tentant al literaturii. Părintele Gala Galaction a fost naşul său literar. Vremurile prevestitoare de război îl găsesc la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Dealul Spirii, unde obţine gradul de sublocotenent. Rigorile frontului îl află combatant în sud, în Dobrogea, unde este rănit grav, riscând să-şi piardă mâna dreaptă. Datorită acestui fapt este retras. Perioada petrecută pe front va face obiectul primului său volum de versuri, la care a început să lucreze în 1918. Volumul, apărut

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinn m meem moorriiaam m în 1926, se numeşte Scut şi targă şi conţine şi două poezii dedicate amfitrionilor săi literari, T. Arghezi şi Gala Galaction. La sfârşitul războiului, realizează împreună cu Dragoş Protopopescu şi Scarlat Struţeanu revista „Letopiseţi”, unde au colaborat nume sonore că T. Vianu, Ion Pilat, Ion Marin Sadoveanu, Cămil Petrescu, Ion Minulescu, etc. Din anul 1919, când îşi ia capacitatea ca profesor de limba şi literatura română, şi până în 1922, este implicat în învăţământul preuniversitar, profesând la diferite licee din ţară, inclusiv în Brăila. În anul 1923, l-a secondat pe Emanoil Bucuţa la organizarea şi conceperea publicaţiei Buletinul cărţi şi începe activitatea la revista Spre ziuă a lui Felix Aderca. Aici are loc debutul de cronicar literar şi porneşte cruciada bunului gust, refuzând să facă debuşeuri în faţa prostiei, obrăzniciei şi şantajului, numele său fiind echivalent cu calitatea. Va pune în discuţie doar valoarea artistică a operei literare. Crezul său, menţionat la rubrica În tinda unei registraturii, este: „Însărcinarea mea este în primul rând aceea a unui cronicar... Voi merge în pasul timpului şi voi face că rubrica aceasta să fie cel puţin sucursala unei vitrine literare. Nume şi scrieri ce apar în geamul librarului se vor vedea trecând cât mai neîntârziat şi-n acest galantar. Voi vorbi de fructul tiparului într-o ordine la voia întâmplării. Voi plivi însă orice judecată sectară (fără apartenenţa la vreun curent literar) şi mă voi sili să comentez orice operă din orice zonă ar veni. Nu voi pretinde niciun certificat cu excepţia unui buletin care să arate că opera e vaccinată cu un cât de relativ interes. Deci voi căuta întotdeauna să adaptez entuziasmului meu

o cutie de rezonanţă în care să vibreze emoţia pe care o dă operă literară.” Petre Pandrea îl consideră pe cronicar având structural vocaţia de Gnostic şi cu siguranţă nu greşea. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere a tuturor aspectelor literaturii contemporane cu Perpessicius, i-au fost cronicarului trăsături principale, pe care le-a promovat în toate gazetele la care a colaborat. De altfel, libertatea propriului cuget l-a ajutat şi la conceperea lucrării Antologia poeţilor de azi, la care a lucrat între anii 1924-1928, când alături de Ion Pilat, poet conservator, va reda în două volume, imaginea poeziei acelor ani, incluzând exponenţi ai tuturor curentelor literare. La ziarul Cuvântul ajunge în 1927 pentru o activitate rodnică, unde în intervalul a şapte ani, a susţinut foiletonic rubrica Menţiuni critice, materialele prezentate aici făcând obiectul a cinci volume şi constituindu-se într-o amplă bibliografie a literaturii interbelice. Munca autorului Menţiunilor critice, a scos în evidenţă calitatea de fin cunoscător şi analist al acelei perioade. Cu ocazia apariţiei în 1932 a celui deal doilea volum de poezii, Itinerar sentimental, George Călinescu l-a considerat un autor intelectualist, specificând: „puţini dintre cei care citesc vor fi ştiind că Perpessicius înseamnă cel deprins cu suferinţa, adică cel care printr-o reacţiune a spiritului a subjugat strigătele durerii, ceea ce este însăşi definiţia ironiei şi a stoicismului. Se ghiceşte o nefericire personală care cere o altă organizare a sufletului şi un efort de consolidare prin contemplare.” Autorul Itinerarului sentimental recurge la descrierea lumii în care eul său, călătorind, întâlneşte cu emoţie urmele evoluţiei atemporale, dar şi urmele poeziei latine, dovedind erudiţie. În poezia „Albumul danubian” din care redau un fragment: O! Cum gemeau prin vânt, plângând cu aspră voce,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

iinn m meem moorriiaam m Năvarnica Lycorias şi phyllodoce Cum alergau de colo—colo despletite Prin văluri de furtună biciuite! Spre ziuă însă crivăul le-a izbăvit Şi cu suflarea-i rece toate le-a-mpietrit, Urmele elegiei antice sunt prezente în evoluţii aspre. În alte multe alte poezii, sentimental coroziv al tristeţii este redat prin încordare critică şi comentariu livresc, dar nu umoristic: Îţi mulţumesc, o! Doamne că-n fine am o casă! Că s-a sfârşit calvarul şi pot să intru-n clasă Cu-o faţă mai senină, cu zâmbetul amabil Al omului ce are un domiciliu stabil... Corectă este opinia poetului despre creaţie, astfel: „Fila de hârtie e o celulă ferecată în care nimic nu se pierde, ca-ntr-o disecţie, atentă, mergând din nerv în nerv până la stihul final. Important e să elimini tot ce e prea mult, tot ce distonează, tot ce nu se acordă, în timbru şi-n registru, cu restul poeziei.” Un moment de apreciat la Perpessicius este şi colaborarea cu radiofuzunea, care a cunoscut două etape. Prima este doar de câteva luni în 1929, la scurt timp după data de 01.11.1928, când s-a înfiinţat postul naţional de radio. A doua, între 1934 şi 1938, i-a permis să-şi etaleze aptitudinea de cronicar şi critic, dând viaţă emisiunilor Viaţa Cărţilor şi Cărţi noi.

12 volume. Primele şase volume apar în timpul vieţii sale, cu mari dificultăţi, la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al doilea. Întreaga editare a Operei Critice Eminesciene a durat 59 de ani şi a fost finalizată cu volumul al XVI lea, în 1998, la Editura Academiei Române, în colaborare cu Muzeul Literaturii Române, sub coordonarea lui D. Vatamaniuc şi Petru Creţia. Referitor la abilitatea de a recupera opera eminesciană, întemeietorul ediţiei integrale recunoaşte: „Fiecare vers abandonat sau şters dintr-o pagină de Eminescu e o rană sângerândă, ce întârzie să se cicatrizeze.” Pentru meritele sale, Perpessicius a primit premiul naţional pentru literatură în 1940 şi a devenit membru al Academiei Române în 1955. Pentru a consolida activitatea de recuperare a operelor literare a înfiinţat în 1957 Muzeul Literaturii Române, sub tutela căruia a întemeiat şi condus revista Manuscriptum. La vârstă de 75 ani este sărbătorit la nivel naţional. Ultimul său volum publicat a fost Lecturi intermitente, o paralelă a cronicarului cu observaţia criticului. Deşi Perpessicius a decedat la 29 martie 1971, viaţa sa, petrecută printre cărţi şi autori, cu înţelepciunea intelectualului rafinat, a cărei flacără încă mai arde, a trecut pragul nemuririi.

Reeditează opera literară a lui Mateiu I. Caragiale, cu prefaţă, note şi variante, completând cu analize pertinente aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi opera acestuia. Odată cu schimbarea orientării politice ce deviază spre extremă dreaptă, Perpessicius îşi încetează colaborarea la ziarul Cuvântul, în 1933, şi începe o muncă de reconstituire şi editare a operelor critice ale lui Eminescu, ediţie programată să aibă 55

1927. Profesor – Perpessicius, elev – George Potra Perpessicius este pe rândul al doilea, în extrema stângă, alături de ceilalți profesori. George Potra este tot în extrema stângă, sus, pe ultimul rând.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă proză 28

Ion Ionescu-Bucovu

Fântâna Hoților (povestiri de demult Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare şi sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cioburi, Fântâna Hoţilor stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu ştie nimeni! Curge din ea o apă rece, care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Şchiopu îi ştie tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost şi el printre ei, domniile lor, printre hoţii sau haiducii care au fost prinşi de poteră în satul Găujani şi, legat de căpestrele cailor, a fost târât şi batjocorât de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.

sanatoriu şi alta, curvă de Bucureşti, s-ancadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă... Hoţii erau şase inşi din şase părţi; el, şeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoţilor. Unul, Ţâţace, era din Tătărăşti de lângă Cetate, se calicise de mic şi avea pică pe boierul Bellu care-i luase răposatului de taică-său pe te- miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moştenise din vechime. Într-o zi o întâlneşte pe Anica lui Radu Banii care era din acelaşi sat cu el, şi-i zise: – Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el! – Ce vorbă ai, maică? - -Vreau să intru şi eu cu ei în cârd... – Şi ce să-i spun? - Ştiu o ascunzătoare din Cetate pe sub pământ, făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureştilor... E după timpul turcilor ca să poată fugi mai repede în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poteraşii... Să vină pe la mine să le-o arăt eu... C-am auzit că sunt pe urmele lor... – Bine, maică, hai că-i spun!

Acum, bătrân şi bolnav, stă pe prispă şi fumează. Priveşte soarele cum răsare şi cum apune şi oftează: – Offf, Doamne, zice încet, trăgându-şi piciorul ăla bontu lângă el, aşa e omu: răsare, se vitejeşte şi apune ca şi soarele pe cer... A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume, Vergică, a venit mort în tron din armată şi l-au îngropat în deal la cimitir, o fată i-a murit de oftică la

«Tu, Ţâţace, urmăreşti zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!», îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin căci juraseră să fie fraţi de cruce şi să asculte toţi de el. Şi într-o noapte la lumina felinarelor colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat şi-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo două zeci de chilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga cu sclavi tătari ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul îşi căra tot avutul şi pe el îl aştepta trăsura la capul celălalt s-o ia spre Bucureşti, la părinţii şi bunicii lui. Ţâţace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăşti, se trăgea din seva tătarilor sclavi, puşi la treburi grele, şi doar

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă el mai ţinea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare. Alt hoţ, pe nume Sandu Silişteanu, era din Siliştea-Gumeşti, din satul Căţeleşti, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe şoseaua Piteşti-Roşiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moşia Gumeştilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea şi când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Gumă, un grecotei venit pe proaspăta lui moşioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului...<Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!... A tras cu flinta după mine prin porumburi... >, îi povestea el lui Radu Banii adesea la pala focului, seara în lungile lor popasuri, când puneau ţara la cale.

Al cincelea era de la deal dinspre Costeşti, avea nume de conţopist, îl chema Firea Scribălău, ştia şi ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea şi dăduse buzna în codrii Teleormanului. Al şaselea era deci Radu Bani, zis şi Radu Şchiopul... Să-i recapitulăm: Ţâţace, Sandu Silişteanu, Gogică din Pistoleşti, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, şi Firea Scribălău...

Al treilea pe nume, Gogică, era din Pistoleşti, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise holtei, îi veniseră dracii şi într-o dimineaţă se şcolă din bordei şi le spune lui taică-său şi maică-sii: – Tată şi mamă, mi-a venit dor de ducă... – Ce-ai, mă, ai înnebiunit? – N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa Pistol şi cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuţiţi care-au pus mâna pe pământurile noastre! – Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule! - Îl certă taică-său. A plecat şi dus a fost... A trecut Dunărea de trei ori şi s-a întors c-o bulgăroaică după el, a ţinut-o cea ţinut-o şi apoi a părăsit-o pe capul maicăsii şi-al lui taică-său şi duş a fost, i s-a pierdut urma!. Al patrulea era de la Doage din câmpie, neam de cioban ungurean, pripăşit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit şi-a luat durda la spinare şi s-a prezentat la Radu şi-a jurat şi el, făcându-se frate de cruce cu ei. 57

Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câte un licurici sclipea în băteia vântului. Toţi şase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure şi trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silişteanu care sosise cu veşti proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moşia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet şi-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul s-o împopoţoneze... – Punel pe listă! - le strigă Radu Banii - îl călcăm mâine noapte la primul cântat al cocoşului... – Are poteraşi mulţi, nea Radule, nu le putem face faţă... - îi explică Sandu Silişteanu printre înghiţiturile de vin. – Ai cal bun? - puse Radu ochii pe el şi-l înţepă cu privirile. – Am!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă – Tu o iei înainte şi vii dinspre Balaci, noi o luăm pe câmp pe la Porumburi şi-i luăm din două părţi! Tu intri în conac, te laşi cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului-zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur? – Da! – Dacă-i aşa, îi pui pistolul în faţă şI strigi: «Banii sau viaţa?» El o să tacă, mi-l legi frumuşel de mâini şi de picioare, îi îndeşi o cârpă-n gură şi ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră după ce-ţi termini treaba... Ai înţeles? «Al dracului e nea Radu-ăsta, are sânge spurcat în el!... Hoţ din ţâţă-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri... Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor...»

câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veşnic, se juca precum un spiriduş prin frunzele copacilor. – Zi-i, bă, Ţâţace, veştile! - căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe ceafa lui Ţâţace. De ce taci ca prostul? – Nu tac, şefu, mă gândeam şi eu aşa... Nu vezi ce linişte? – La ce te gândeai? – Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne îmbogăţim, ne lăsăm de haiducie că e viaţă de câine şi punem provălii la Ruşi sau la Lixăndrie... – Ha, ha, ha... - izbicni Radu în râs, auzi la el la ce se gândeşte, să pună prăvălii... Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat şi dă la sărac, nu-şi umple burta lui, ai auzit? – Am auzit, dar... – Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii pân-acu, dar am rămas tot sărac... Şi zi odată veştile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu aţi pus, bă, budelcuţa aia? Dă-mi-o s-o mai pup şi eu o dată!

– Tu cu ce veşti vii Ţâţace? - îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg de la Silistra. – Cu veşti bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă să nu dăm greş că boierul Câmpineanu are dregătoria de partea lui şi ne găseşte şi-n gaură de şarpe! – Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost, crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Um prost lipsă în grădina lui Dumnezeu! Şi se făcu linişte. Se-auzea izvorul şipotind, trecând pe la picioarele lor, sclipea în pala focului şi

– Nea Radule şi fraţilor, eu am o mândră la curtea Câmpinenului şi ştii ce mia spus? – Ce ţi-a spus, mă? - se dădu mai aproape de ei şi Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi. – Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la Bucureşti cu aurul strâns să-l prefacă-n piştari, vrea să refacă biserica din cetate şi să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia la ai ei... – Asta e treabă bună! - zise Radu pe gânduri şi tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine... Tu Ţâţace, tu, Sandule şi tu, Pârvule, îi aşteptaţi de-asupra pădurii Ţandăra... Când

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă pleacă? - îl mai întrebă încă odată Radu pe Ţâţace. – Când cade soarele-n asfinţit ca să fie mâine la oraş! Aşa mi-a spus Ileana... – Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu aşa că pentru el. La al doilea cântat al cocoşilor să fiţi acolo! Legaţi caii la Tufanul cu Icoană şi ieşiţi în drum, faceţi şi voi pe cerşetorii sau pe călătorii nemâncaţi, dacă nu scoateţi nimic de pe el, îl aduceţi legat aici că am o trebă cu jupânul... Vedeţi voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici până şi-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici şi v-aşteptăm! Tu Gogică, treci podul şi faci legătura între ei şi noi; ai cal bun, dă-i bice... Toţi trecură la posturi. Veni joia cea însemnată şi vremea se posomorî. Noapte urâtă cu furtună şi ploi. Radu tăcea şi fuma pipă şi din când în când îşi muşca mustăţile. Fierăscu făcuse un adăpost în mâl şi se băgase într-o gaură ca un viezure. La început se scuturară câţiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere şi cu trăsnete şi cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu şi cerul şi se însenină. Ieşise pe boltă o lună cât roata căruţei şi nişte stele care sclipeau ca mărgele împrăştiate pe o pânză albastră de catifea. – Dormi, scribălăule? - îl întrebă Radu pe Fierăscu cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei ca pe o fiinţă dragă. Îşi aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăştiaseră toţi pandurii prin sate şi prin păduri să nu-i căsăpească turcii. – Nu dorm, nea Radule!... – Parcă se-aude ceva! - zise Radu, ascuţindu-şi urechile. – O fi Gogică... – Calul lui Gogică nu calcă aşa! Prin noapte umbra unui cal şi a unui călăreţ se apropie repede de poala pădurii. Cei doi se sculară şi intrară în alertă. Priviră pe cer, ieşise luceafărul de ziuă şi dinspre 59

Siliştea-Gumeşti se-auzea cântat de cocoş. Pe iarbă căzuse răcoarea şi oamenii se înfiorară, ieşiţi proaspăt din culcuşurile lor. Radu se scutură alungând toate gândurile şi-şi pregăti pistolul. Poate au fost turnaţi stăpânirii şi-i caută... Calul se apropie şi pe el zăriră un om întins şi legat cu o funie. «ăsta e Ţâţace!» - gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal şi-i luă seama. – Ăsta e calul lui Ţâţace! - îi şopti el lui Radu. Calul era încins, ieşeau spume din el, dar cel legat nu era Ţâţace. Ţâţace, nicăieri! Un om necunoscut, legat măr şi bătut până la sânge horcăia aproape în neştire pe şeaua calului. – E un străin! - Îi strigă Fierăscu lui Radu Banii.

Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o cârpă de la amânarul lui, o apropie de faţa omului şi strigă satisfăcut: – Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, şi tragel la adăpost să vedem ce e cu el. Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile şi picioarele şi-l traseră în adăpostul lor. – Spală-i rănile de pe faţă că-şi revine! - zise Radu, îngrijorat. Târziu de tot, când zorii zilei mijau, Câmpineanu se trezi şi începu să înjure. – Ce e boierule? - îl întrebă Radu.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă – Unde sunt eu aici? - se uită boierul în toate părţile.

Când îl văzu pe Radu, se scutură din beţia lui şi rămase înlemnit.

– Boierule, nu fă pe prostu’... Unde-ai plecat ieri? - se dădu Radu mai lângă el.

– Unde sunt banii şi aurul boierului, Ţâţace?

– La Bucureşti! – Ai auzit de haiducii lui Radu Banii? – Am auzit! – Unde-i aurul şi banii? Aurul... pe care voiai să iei pitaci pentru construirea bisericii din cetate... Aurul... pe care voiai să iei pădurea soră-ti? – Mi i-au luat! – Cine? – Cum cine? Hoţii... – Care hoţi?

Ţâţace se împetici la răspunse printre dinţii lui fonfi:

vorbă

şi

– Banii i-am băut... – Şi aurul? – Aurul e la mine-n sân! – Hai să-l văd şi eu! Ieşiră afară. Ţâţace se căută prin sân şi aurul nicăieri! – Ale dracului de ţigănci mi-au şutit aurul! – Ce face, mă? Sui-te pe calul meu şi hai! Cum ne-a fost jurământul,... tu-ţi leturghia mă-tii, care te-a ouat! Plecară. Pe seară ajunseră obosiţi morţi la izvor. Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când veni Radu, îi găsi la masă. Se aşeză şi el şi luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului:

«Al dracului Ţâţace, gândi Radu, tâmpitul ăla a fugit cu aurul şi banii şi ne-a lăsat cu buză umflată!» Aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede şaua pe el, şi-i întoarse vorbă lui Fierăscu: – Stai aici, ţine-l pe boier să nu fugă că dai şi tu de dracu! Dacă-ţi scapă te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru... Ţâţace când are bani, acolo se duce şi-i bea şi-i cheltuie cu curvele! Are pe una Ileana... De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoţilor... Şi plecă ca un vârteji pe sub poalele pădurii pe drumul Tătărăştilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Ţâţace beat mort. Dădea să bea la toată lumea la hanul lui Pătru şi se fudulea cu două ţigănci pe lângă el.

– Boierule, să ne ierţi c-am fost nişte proşti! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? Ăsta ţi-a luat aurul şi banii şi i-a băut şi i-a mâncat cu curvele... Dă-te jos, nenorocitule! - se adresă el lui Ţâţace care rămăsese stână de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanţul calului de picioare, dă-i hârleţul şi-n trei zile să-mi dea fântâna gata! Fierăscu se execută, luă lanţul calului, îl legă bine de picioare şi-i puse hârleţul în mână. – Vreau să ţâşnească apa în sus, îl ameninţă Radu, să fie limpede şi rece! Tu boierule, dă-i drumul acasă, la conac!... Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, teachităm! Ai înţeles? – Şi cu banii şi aurul meu?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă – Banii şi aurul tău sun la prostul ăsta care n-a ştiut ce să facă cu ei! - şi arătă spre Ţâţace care înjura şi bolborosea ceva... A doua noapte dădură lovitura la Gumă, la Silişte. Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier care dormea dus, îi puseră pistolul în piept şi-i ziseră: – Banii sau viaţa? Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este, strigă tare: – Da’ cine sunteţi voi? – Hoţii lui Radu Banii... Gumă se sculă în capul oaselor, împiedicându-se în lunga cămaşă de noapte, trase o cutie de sub pat şi le-o întinse: – Asta e tot ce am! Erau două pungi pline cu galbeni. – Şi aurul? - îl ameninţă Gogică cu pistolul deasupra capului. – Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul să-şi împodobească degetele cu inele şi urechile cu cercei. – Aurul, boierule! - se răţoi Gogică la

– Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă nu mai merită să trăiască. Toţi ascultau cu sufletul la gură. – Acest om, şi arătă cu degetul mare spre Ţâţace care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască! Şi Radu scoase pistolul şi-i trase câteva focuri în piept. Ţâţace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase şi-i roşi apa cu sângele care se prelingea peste vizduri. – Ţineţi minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoţilor! Acum luaţi leşul acest şi îngropaţi-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneţi un covor de iarbă verde... Cei patru hoţi, luară corpul mortului la spinare şi plecară cu el să-l îngroape. – Fără cruce! - le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns... Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Ţâţace. Cei patru urcară dealul în tăcere cu Ţâţace în spinare şi-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă. În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbuşitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-şi terminară treaba, se aşezară jos, se şterseră de năduşeală şi ziseră: – Dumnezeu să-l odihnească!

el. – Mă credeţi sau nu mă credeţi? Nevastă-mea a fugit cu tot aurul la Stambul... – Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a dat banii, ne dădea şi aurul dacă-l avea... Şi plecară. În trei zile Ţâţace dădu gata fântâna. Primul care bău apă din ea fu Radu Banii care-i chemă pe toţi cinci şi le zise:

Fântâna Hoţilor în Noua (Braşov), colecţie Thiess Zoltan Walter, circa 1910

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă Liviu Gogu

Potaia cu ochii bulbucaţi Titlul are iz macabru de film horror. Te face să vezi, pentru o clipă, imaginea înfricoşătoare, a unei siluete-n plonjon, având dinţii rânjiţi, ochii roşii ieşiţi din orbite şi pârul ţepos, murdar şi zbârlit. Cu toate acestea, scrierea de faţă nu are nimic sângeros ori macabru în ea, rămânând totuşi înspăimântătoare, prin prisma realităţii odioase pe care, vrândnevrând, o pune în faţa ochilor cititorului. Vă doresc din suflet să nu întâlniţi nici o dată în viaţă o astfel de potaie, deşi mă îndoiesc sincer că acest fapt nu vi s-a întâmplat deja de nenumărate ori până acum. Spun asta pentru că ştiu cu certitudine că acest lucru este inevitabil. Potaia este peste tot. Ea tinde, mai întotdeauna spre poziţii de lider. Aşa că, de cele mai multe ori, o s-o vedeţi în postura de şef de haită – mai mică sau mai mare. Nu vreau să se-nţeleagă cumva, că toţi şefii de haită sunt potăi. Departe de mine acest gând nesăbuit! Există încă mulţi astfel de şefi de rasă pură, oneşti în comportamentul lor canin şi profund dedicaţi misiunii încredinţate (ori arogate, după caz!). Din păcate, numărul lor este într-o continuă scădere, potăile cu ochii bulbucaţi, apărând ca din neant, îi alungă prin metode specifice din fruntea haitei şi se instalează confortabil în locul lor. Potaia despre care vorbim, provine de pe maidan şi e rezultatul încrucişărilor repetate şi-adesea incestuoase, petrecute de-a lungul timpului, între potăile maidaneze, mai mult sau mai puţin corcite. Dintre toate rudele ea ajunge să se simtă, la un moment dat, superioară acestora – probabil că prin venele sale urlă rătăcită, vreo rămăşiţă din sângele vreunui

strămoş mai rebel. Întrucât co-maidanezii săi n-o iau în seamă, aceştia cunoscând câte parale face, într-o bună zi, îşi pune coada pe spinare şi părăseşte – mai mult sau mai puţin în taină – teritoriul de obârşie. Cutreieră un timp oraşul derutată, fugărită dintr-un loc într-altul de haitele neprimitoare de cartier, care, în unele cazuri, au la conducere potăi similare careşi simt ameninţate poziţiile de lideri, iar în altele, pur şi simplu, membrilor lor nu suportă duhoarea arivismului, pe care orice potaia o împrăştie din belşug în jurul său. În cele din urmă, aşa cum se-ntâmplă mai întotdeauna cu spiritele perseverente, potaia noastră găseşte haita tolerantă, ai cărei membri, creduli şi naivi, deşi la început sunt uşor iritaţi de duhoarea mai sus amintită, sfârşesc prin a-l adopta cu bună credinţă, ca membru cu drepturi depline în mica lor comunitate.

Odată instalată printre noii săi tovarăşi, începe să le câştige încrederea printr-un comportament impecabil. Impecabil la vedere, pentru că dacă cineva ar supraveghea-o şi studia-o cu atenţie, ar vedea că ochii săi bulbucaţi nu dorm nici zi, nici noapte, că ei, printre pleoapele abia mijite, văd totul, descoperind cu precădere acele aspecte din viaţa grupului, care i-ar putea fi vreodată de folos. Orice amănunt, care ar putea fi utilizat în construirea ulterioară a unei intrigi ori a unui şantaj cât de mic, este util şi reţinut cu prioritate de mintea-i destul de odihnită, de altfel. De mare importanţă pentru planul său este să înţeleagă cât mai precis şi cât mai rapid, cui

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă trebuie să-i câştige încrederea, pe cine poate să linguşească şi de cine e bine să se ferească. El ştie instinctiv să speculeze şi să profite cu dibăcie de orice moment propice, reuşind încetul cu încetul, să-i submineze autoritatea asupra comunităţii canine, naivului şef de haită, care a avut proasta inspiraţie să-l accepte printre „supuşii” săi.

Următorul pas este semănarea discordiei, printre membrii haitei, dar şi inducerea în sufletul acestora, a unei stări permanente de teamă… o teamă organică şi aparent inexplicabilă… Astfel că, în scurt timp, liniştea maidanului se transformă întrun concert continuu şi nedirijat, de lătrături şi schelălăieli, ce se constituie ca fond sonor al luptelor ce se derulează fără contenire, între cei care, până mai ieri, îşi duceau existenţa în buna pace şi înţelegere. Se luptă frecvent câinii tineri cu cei bătrâni, câinii albi cu cei negri, câinii cu coadă cu cei berci, cei jigăriţi cu cei bine hrăniţi, precum şi căţelele cu câinii. Nu de puţine ori însă luptele se dau şi între câinii de acelaşi fel, sămânţa de scandal plutind permanent prin atmosfera încinsă şi neocolind pe nimeni.

intermediul cărora îşi impune măsurile draconice. El nu ştie şi nici nu poate oferi linişte, încredere şi bunăstare, întrucât aceasta presupune inteligenţă, nivel superior de înţelegere şi organizare, respect faţă de semeni… şi multe, multe alte însuşiri, pe care el nu le are. Veţi spune: „Bine, bine! Dar dacă spui că potaia nu e inteligentă, înseamnă că e proastă. Şi cum poate o potaie proastă să înlăture un câine rasat din postura de lider al unei comunităţi, fie ea şi canină?” Ei bine, dacă veţi pune această întrebare, îndeamnă că nu m-am făcut suficient de bine înţeles! Potaia cu ochii bulbucaţi nu proastă… Din contră, e deşteaptă… E cât se poate de deşteaptă!... Pentru că – şi aici e vina mea că nu v-am spus – în limbaj canin, preluate pare-se din cel porcin, noţiunile de „inteligenţă” şi cea de „deşteptăciune” nu sunt sinonime. Astfel, pe limba lor, termenul de „deştept” îl defineşte pe acela care, înzestrat cu un spirit de orientare superior, mult peste medie, găseşte instinctiv soluţii şi metode ingenioase de a orienta orice conjunctură spre interesul său propriu, pe când „inteligentul” e fraierul de al cărui creier bine mobilat trebuie să se folosească „deşteptul” în atingerea obiectivelor sale mârşave. De aceea probabil întâlnim atât, de rar în fruntea comunităţilor canine, câini de rasă şi foarte adesea, potăi cu ochii bulbucaţi. NOTĂ: Orice asemănare manifestări din cadrul altei specii mamifere este pur întâmplătoare.

cu de

Aceasta este „muzica” ce-i place potăii. Doar pe fondul ei se poate aşeza el în fruntea haitei – fapt care se şi întâmplă, atunci când se iveşte momentul propice. Odată instalat acolo „sus”, în fotoliul de şef, îşi stabileşte un singur obiectiv: acela de a păstra şi chiar spori, stările de tensiune şi de frică, în rândul comunităţii canine. Pentru aceasta se înconjoară de potăi adunate de prin gunoaie şi cu minte puţină, cărora le oferă un os de ros şi prin 63

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă Virgil Stan

Plânsul puiului de lebădă Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întreg oraşul, în cele trei zile de ninsoare continuă. Un ger năpraznic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal. Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului Paradiso, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor. Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea. În cazul unei “agresiuni” externe, masculul dominant se lupta cu aventurierul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său. Lebedele stăteau adăpostite, plutind la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele mai mature se aflau şi puii din vara aceasta, fără experienţă şi fără adaptare la urgia vremii de afară. Incă aveau penele colorate gri, abia din anul trei de viaţă vor deveni albe complet. Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, care se împrăştia pe suprafaţa digului şi îngheţa instantaneu. La fiecare val se depunea un strat de gheaţă, din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plajă, sub malul falezei. Stăteau toate păsările adunate la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodată nu a mai fost o asemenea

vreme, de când aceste prinţese ale naturii s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a însoţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger năpraznic, când marea a îngheţat la mal peste două sute de metri spre larg.

Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor. Era o noapte întunecoasă, fără stele, fără posibilitate de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la staţiunea meteorologică de lângă hotel mai arunca o scânteie de lumină spre cârdul de lebede îngheţate. Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolantă. Valurile se repezeau cu forţă în dig, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de gheaţă îşi mărea mereu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziuă, masculul dominant, îşi luă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul Mangalia, lac cu apă mică, cu hrană şi cu adăpostul oferit de pâlcurile de stuf. Aici, ele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii amorţiţi de apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă ciocurile în mâl şi căutând moluşte sau peştişori.

captiv şi plângea în strânsoarea gheţii, însă glasul său era din ce în ce mai slab.

Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ieşi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede după el. Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul gheţii.

Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al ADRAS-ului, auzind ţipătul de disperare al puiului de lebadă, alergă repede la malul apei, apoi făcu imediat calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, zgârâind tocul uşii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia, determinând-ul să iasă afară în gerul ce crăpa pietrele.

Gerul îşi intensifică tăria, vântul suflă tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să ţipe după ajutor. Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, băteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o gălăgie generală, chemându-şi puiul pe plaur. Păsările cu experienţă au început să spargă gheaţa de la mal cu ciocurile, încercând să ajungă la pui, pentru a-l salva. Se agitau cu aripile, învârtindu-se mereu în porţiunile sparte, să nu îngheţe apa la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe. Deja, exista riscul ca întreg stolul să rămână prizonier al gheţii nemiloase. Doar la câţiva metri de stol, puiul plângea după ajutor, văzând cum păsările pornesc spre plaur, abandonându-l. Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale. Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii. Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios. Peste drum, a început să îngheţe şi marea la mal. Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperiţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era acolo

Nea Ghiţă zis „Mami” după cum se adresa el fiecărui interlocutor, fost electromecanic la farul „Verde” trecut de şaptezeci de ani, păzea de ani de zile această clădire. Acum moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Molda lătrând şi-şi puse întrebarea: „Cine putea să apară pe o asemenea vreme vitregă?” Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, apoi fugea spre malul lacului, întrun „du-te, vino” neîncetat. Când nea Ghiţă se uită pe fereastră, văzu cursele repetate ale căţeluşei. Aceasta zgârâia cu insistenţă la uşă şi lătra continuu. Omul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă să vină niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa.

de zburat va zbura şi va înota la fel de bine ca şi înainte de accident.

Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia, peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba călduroasă. Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul lacului îngheţat, văzu puiul de lebădă prins în strânsoarea nemiloasă a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab. Îşi dădu seama de dramatismul situaţiei.

După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului frânt. Aşa va avea şi el o ocupaţie, nu se va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze. Lebedele sunt învăţate cu oamenii, care le aduc de mâncare în timpul anului, aproape zilnic. Vin şi mănâncă direct din mână, mai ales de la copii.

Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Nu putea risca să intre direct cu cizmele în apă. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clienţilor. Aşeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, până când ajunse la puiul de lebădă. Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. În sfârşit, ajunse foarte aproape de pui. Pasărea ştia că nu îi este duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luată din apă, după ce nea Ghiţă sparse gheaţa din jurul ei. Cu puiul în braţe fugind cât îl ţineau picioarele sale bătrâne, nea Ghiţă intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o haină, îi cercetă aripile şi picioarele. Constată cu regret că are un picior fracturat. Lăsă puiul jos şi reveni din magazia cu materiale cu o scândurică, din care cu ajutorul cuţitului, confecţionă repede două atele. Puiul fusese prins de gheaţă exact pe încheietura unuia dintre picioare, care se frânsese. Nu va mai putea înota cîteva săptămâni, însă după vindecarea completă

A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea prin căldura camerei, fără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând să se echilibreze şi ţipa uneori chemându-şi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă într-o farfurie de bătrân. “Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea moş Ghiţă. Trebuia să-i dea un nume, să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi făcu. Pentru că era salvat din ghiarele gheţii, s-a gândit să-l boteze Gheţuş. Acum avea o nouă ocupaţie şi un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile zile de plictiseală ale iernii geroase.

Când mergea ziua acasă să-şi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte, soţia sa geloasă din fire, nu-l slăbea nici la bătrâneţe, mai ales că-l ştia singur pe malul mării, unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare când îl vedea îndesând în sacoşă mai tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panificaţie.

– Poate că eşti bolnav cumva.

– Pe cine ai cu tine la baracă omule? întrebă ea intrigată într-o zi.

– Un picior rupt din cauza gheţii.

– De ce? – Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva. – Deocamdată nu ştiu ce este, băiat sau fată, răspunse el mucalit. – Cum aşa? – Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este. – Păi, nu ai observat, are sâni sau... mă rog... – Nu... – Şi, unde ai agăţat-o? – Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau… poate… l-am găsit! Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală fără apă. – Eşti întreg la minte? – Da,…. într-un fel. – Crezi? – Da, cred.

– Eu?... El sau ea… sigur este. – Ce are? Nu înţeleg. – Unde l-ai sau ai găsit-o? – Pe lac, prins în gheaţă. – Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă? – Nu am spus că este un copil. – Dar ce este atunci, dacă nu este copil? – Un pui de lebădă. – Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct? – Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări. – Eşti nebun, omule! Du-te la medic să te cauţi. Cred că singurătatea din camera ta bântuită de vânturi ţi-a luat minţile. – Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou “tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bagă o pâine în sacoşă pentru pui. Sper ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit că am salvat un suflet. – Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-i cu puţină apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este. – Am să-i transmit că este de la tine. – Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule! Nea Ghiţă îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din cameră. Erau acum buni prieteni cei doi, dar meritul salvării păsării era al căţeluşei maidaneze. În mai puţin de două săptămâni piciorul puiului s-a vindecat şi bătrânul, cu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă el în braţe, începu să caute stolul de lebede pe lângă malul mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult. A găsit stolul de lebede tot lângă cazemata de la Spitalul Municipal, acolo unde trăiau, pescuiau şi se întâlneau cu cei ce le iubeau şi le aduceau de mâncare, de ani de zile.

Maria Ciubotariu

Când a văzut stolul, nea Ghiţă i-a dat drumul lui Gheţuş pe plajă. A zburat până s-a alăturat stolului ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele lau înconjurat şi s-au bucurat gălăgios de venirea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele bătrânului şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie. Bătrânul a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna.

Privirea lui era aţintită spre mine şi simţeam cum trece dincolo de rezistenţa mea.Se uita cum mi se face frică să-l privesc în ochi.

În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Îşi pierduse prietenul care i-a ţinut de urât timp de două săptămâni. La mal şi-au luat “la revedere”... dar, oare, aveau să se mai vadă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi - uscatului. Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie...

El vorbea mereu despre locul unde îşi desfaşoară activitatea, undeva la graniţă.

Fiorul primei iubiri – Încercam să privesc pe geam. Ca o fiinţă plină de cunoaştere, aveam nevoie de cerul înstelat şi de lună.

– Ai apărut, de unde? Da, priveam: am rămas în continuare trei în compartiment. El, Gabriella şi eu. Îi răspund, să nu simtă timiditatea mea. Obrajii îmi ardeau ca două flăcări. Mi-am dat seama că-mi urmărea toate mişcările pe care le făceam.

În faţa mea se afla un tânăr optimist, plin se sine. Povestea cu siceritate despre viaţa lui, despre părinţii şi fratele lui mai mic. – Spune-mi poate doreşti să deschid fereastra? – Nu, nu…. spuneam.Era nerăbdător să se facă auzit şi cunoscut. Mă priveşte şi mă obligă să-l privesc. – Te întreb pentru că doresc să ştiu despre tine - avea ceva ciudat în cuvintele lui. – Da, ştiu, nu-mi vei spune nimic despre tine, eşti o fată misterioasă şi foarte frumoasă. – Mă gândeam că ar fi înţelept să încep prima pagină a unui roman. Să-mi destăinui gândurile.

foto: Virgil Stan

Mă avertizează că ştie tot ce aş putea să-i spun. Nu mă crede în stare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă – Adevărul e că nu mă simt în măsură de a fi eu… Mă priveşte îndelung fără să ţină cont că lângă mine se află Gabriella. I-am zis că am de gând să scriu un roman despre noi. – Chiar ai de gând? Mă întreabă pentru că doreşte să umple timpul care trece destul de greu. Mă priveşte cu uimire. - Nu-i aşa simplu, îmi spune el, sorbindu-mă din priviri. Stau să mă gândesc şi nu ştiu ce să fac; să-i raspund, să-l umplu de imaginaţie… Îmi arată fotografii cu părinţii,fratele şi câinele pe care-l are acolo departe într-o localitate lângă frontieră.. Suntem amândoi natură şi poezie.

îndragostiţi

– Crezi că nu ştiu ce vrei să faci? Crezi că nu ştiu că n-o să mă laşi niciodată să te cunosc? Să nu am nici o seranţă de a te cunoaşte. – Nu, mulţumesc. Totul va fi posibil într-o zi. – Nu recunoşti, dar asta îţi doreşti, sunt sigur că o să-mi deschizi uşa când voi veni să te caut. – Cine ştie… i-am zis. Nu mă crede, se uită neâncrezător. Mă întreabă:. ţi-e frig? S-a făcut răcoare în compartimentul trenului. Mă dor degetele de frig. Este luna martie şi se simţea răcoarea dimineţii.

Nu renunţă la conversaţia despre credinţă. Îi place foarte mult. – De ce nu te laşi privită şi admirată? Nu doreşti să fii iubită? E mai uşor aşa… – Eu ar trebui să te iubesc! Dar şi tu. Te-am lăsat să te uiţi pe fereastră…păreai o stea din altă galaxie. – De cine vorbeşti? Nu suntem decât noi. – Nu-i deajuns? – Ai dreptate, îmi zâmbi superior. Pare un personaj din poveste. N-am curajul să-i vorbesc despre mine. – Te-ai gândit?

O, Doamne, eu sunt de vină că am lăsat uşa întredeschisă. – Scuză-mă! Cu toate că intenţionam să fie o atmosferă placută. Privesc iarăşi pe geam, e dimineaţă. Timpul trecea repede… – Ce faci nu ai de gând să-mi raspunzi? – M-ai lăsat singur… nici Gabriella nu vorbeşte, cred că a adormit.

– Da, m-am gândit. Lucrez pe şantier, construim şi reparăm tunele.

– Cum te cheamă? Nu mi-ai spus nici până acum.

Am început să-i văd licărirea din ochii verzi ca marea..era deosebit şi interesant.

Ce nerăbdător poate fi. Îi spun… numele meu este atât de important?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprroozzăă Voi rămâne o necunoscută care a parcurs distanţa Iaşi - Câmpulung împreună cu tine. – Eşti sinceră? Încerc să te cunosc, nimic nu este întâmplător în viaţă., nici chiar visele. – De ce taci? Nu mă crezi? Ştiu deja că nu mă crede… Maria, iam zis, cu glasul tremurând de emoţie. Trebuie să te cred…s imt cum mă nasc şi trăiesc. Văd rând pe rând întrebările şi tăcerea cu care a început să se obişnuiască. Se hotărăşte să vorbească despre el în continuare. – Mă simt legat de tine, de frumuseţea ta. – De cine ţi-e frică? – Cine crezi că ar putea să-ţi facă rău? – Tu ai început să tremuri chiar cănd am apărut în uşa compartimentului, simţeam asta şi vedem în tine, fata visurilor mele, gingaşa floare a aşteptărilor.

– Te rog,vorbeşte-mi înainte să cobori şi m-a prins de mână. – Dă-mi drumul mâinii, vreau să ştiu că pot să merg mai departe. Îl aud cum suspină, în dimineaţa cu miresme de primăvară. Încerc să închid ochii să uit şi să cred că nu a existat. Cobor şi mă îndrept cu paşi grabiţi spre casă. După trei zile m-am întors la serviciu. Nu-mi venea să cred când am văzut scrisoarea. Am reuşit să o deschid, dobândisem puteri supranaturale . Îmi plac oamenii care nu renunţă, sunt atât de frumoşi şi uimitori.Îi răspund şi simt că cerul este mai înalt când iubeşti. Vocea lui ireală mă striga pretutindeni… aş dori să opresc timpul şi să-i spun că-mi place să-l privesc. Din adâncul cerului se aude ploaia. Aş dori să plâng, dar mă stapânesc, este primul fior al iubirii.

Deci eram acolo, în depărtarea dintre noi, acoperită de emoţie. – Dacă ţi-aş spune că-mi placi foarte mult, m-ai crede? – Nu ştiu, nu pot să-ţi spun.Nu doresc să cred că eşti ireal..mă apropii de staţia unde trebuie să cobor. – Nu vreau să cobori... când o să te mai văd? – Nu te las să pleci, va trebui să te caut, să te găsesc… dar unde? Doresc să-ţi dăruiesc totul! Sunt îndrăgostit de tine. Tu, poţi să mă crezi? Se vede că este supărat. – Tot ce poţi să faci este, să-mi scrii. Constat că ştim amândoi ce vrem. Nu vreau să leg pe nimeni de mine, încă… – Va trebui să înţelegi ce-mi doresc.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccoolleeccţţiiii -- cciittaattee colecţii/poveşti cu tâlc/citate 34

Dragostea - focul mocnit pe care aruncăm din când în când câte o speranţă... ca pe un lemn putred.

Ionuţ Caragea

Cugetări din volumul „Delir cu tremurături de gînduri - citate şi aforisme 2006-2013”

Iubirea - miracolul ce trece dintr-un trup într-altul, rememorând infinitul.

Adevărul - sufletul rezidual al gândurilor abisale. Amintirile - florile de pe mormântul clipelor nepreţuite. Crucile - pansamentele pământului.

Cuvintele - decoraţiile războaiele minţii.

obţinute

faţa în

Amintirile - epavele de pe fundul mărilor interioare. Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului. Dorinţele - voracele creaturi ale fluviului Sânge. Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang în moalele capului, exact atunci când speri să prinzi pasărea-n zbor. Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi, până rămâi fără lacrimi.

Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea că pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi. Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca cel mai folositor răspuns? Chiar şi diferiţi, suntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planetă într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual. Enigma - corabia care se scufundă în lacrima infinitului. Fericirea - gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge. Preţuieşte-i pe cei care au cunoscut fericirea şi o pot împărţi cu tine, nu pe cei care sunt dependenţi de fericirea ta! Iertarea - preludiul infinităţii în doi. Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază arhetipul creaţiei divine. Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor. Cea mai ucigătoare otravă - lacrimă pură.

Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.

Lumea este un imens cub Rubik în mâinile unui bătrân orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările.

Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămâne niciodată corigent la capitolul dragoste.

Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri...

Lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

doi-trei metri, marea fiind uşor ondulată, iar curentul îndreptându-mă spre larg.

Virgil Stan

Ceaţa Sunt atâtea motive de tristeţe pe lume încât nu avem altă soluţie decât să iubim şi mai mult ceea ce merită fie iubit. (Octavian Paler)

Într-o dimineaţă de iunie, stăteam pe malul mării de jumătate de oră. O ceaţă densă se aşezase peste oraş şi peste întinderea de apă. Nu vedeai la zece metri distanţă. Din când în când, se auzea sirena de ceaţă din capătul digului de sud, avertizând navele aflate în apropiere de pericolul coliziunii cu digul. Nimeni nu avea curajul să plece pe întuneric şi mai ales pe ceaţă. Aşteptăm să se lumineze de ziuă, cât de cât. Le-am propus colegilor să dăm bărcile la apă şi să plecăm, pentru că ori pe întuneric, ori pe lumină tot nu ştim unde vom ajunge din cauza ceţii. Am dat cele opt bărci la apă, unele conduse de către un singur pescar, altele cu doi pescari şi, unul câte unul, ne îndreptam uşor spre gura golfului dintre digul numărul unu şi numărul doi din Saturn. Am luat direcţional perpendiculara pe mal, trăgând la vâsle liniştit. La început, se mai zăreau prin ceaţă bărcile apropiate, apoi, cu timpul, dispăreau. Curenţii marini ne conduceau pe trasee diferite, doar goarna sirenei şi clipocitul ramelor în apă se mai auzeau în liniştea întunericului. Încercam să mă menţin pe aceeaşi direcţie, să nu mă abat nici în stânga, nici în dreapta. Riscam să mă învârt în cerc, dacă trăgeam într-o direcţie mai mult, din cauza curenţilor care îmi schimbau cursul bărcii. Număram în gând câte vâsle trăgeam, pentru a aprecia distanţa parcursă, ştiind că la o trăsătură de rame parcurgeam cam

Trebuia să trag deci, cel puţin şapte sute de rame pentru a ajunge pe zona mai adâncă de opt-nouă metri şi cu scoică pe fundul apei, sau cu piatră. Guvidul stă în zona cu multă scoică, hrana sa de bază, unde găseşte din belşug puiet, crabi, sau garizi pentru completarea mesei.

Încet, încet, creştea distanţa dintre mine şi mal. În acelaşi timp, creştea şi nesiguranţa că mergeam pe direcţia cea bună. Orice deviere înseamna abatere de la direcţia de mers şi îndreptarea spre necunoscut. Nu se vedea la mai mult de douăzeci de metri în jur. După consumarea celor şapte sute de rame, am hotărât să mă opresc şi să arunc ancora. Speram să fiu pe direcţia bună, cu o mică abatere în stânga sau dreapta, lucru ce nu mă deranja prea mult. Atmosfera era încărcată cu picături de apă rece şi frigul a început să mă pătrundă prin hainele umezite. Încă nu se luminase de ziuă. Am aşteptat ca întunericul să-şi ia „La revedere!” şi să se lumineze cât de cât. Mi-am strâns bluza impermeabilă pe lângă corp şi tremuram tăcut... Doar muzica din difuzorul tranzistorului îmi mai încălzea clipele de singurătate şi neputinţă. Ceaţa devenea din ce în ce mai densă. Parcă şi sunetul sirenei s-a îndepărtat de barcă. După lungimea voltelor aruncate în apă, eram cam la şapte metri adâncime. Speram să dau de peşte, însă nu era aşa, astfel că dădeam mereu drumul la parâma

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee ancorei, pentru a-mi schimba locul de pescuit. Peştele era rar şi mărunt. Nu se prefigura o zi norocoasă. La un moment dat, soarele şi-a făcut apariţia timid, pe cerul înnorat. După cum eram orientat faţă de soare şi după zgomotul sirenei de ceaţă, ar fi trebuit să fiu la mai mult de un kilometru şi jumătate de mal. Când s-a ridicat un pic pâlcul dens de ceaţă, a apărut umbra unei bărci a unui coleg. „Deci, nu eram singur pe această direcţie…”, m-am încurajat în gând. Peştele încă nu vroia să muşte. Când veneau valuri dense de ceaţă, pline de umiditate, când se răsfirau. Parcă era caierul de cânepă al bunicii din amintirile copilăriei mele.

aşezat pe duna de nisip din dreptul hotelului Capitol din Jupiter. Duna aceasta este ca un deal ce desparte întinderea nesfârşită a unei câmpii submerse. Apa scade în adâncime aici cu cel puţin un metru şi jumătate faţă de alte zone mai apropiate de mal. Este o zonă mai mult cu nisip decât cu piatră sau scoică, deci lipsită de peşte. Doar calcanul îşi mai face apariţia arareori, sau câţiva guvizi rătăciţi printre algele fixate fragil şi temporar pe fundul mării. Acolo, mai mult de un kilogram de peşte nu am prins, iar timpul trecea monoton. Creştea şi starea mea de neputinţă şi nervozitate. Când s-a mai risipit ceaţa dinspre oraş, m-am putut îndepărta de mal şi am orientat barca spre direcţia bună, ţinând cont de reperele malului. În sfârşit, după alte zeci de rame trase contra valului, am găsit o zonă mai darnică şi peştele era mai mare. Caiele negre, cu un cap uriaş, ieşeau din adâncuri, una câte una. Speram să-mi fac planul de minimum zece kilograme de peşte.

Ceaţa s-a ridicat puţin deasupra digurilor dinspre oraş şi aşa am putut să mă orientez unde sunt. În jurul meu mai erau trei bărci, iar pescarii profesionişti rătăceau cu bărcile cu motor, în necunoscutul mării. În liniştea monumentală a mării, se auzea păcănitul motoarelor de cositoare adaptate bărcilor. Am hotărât să mă îndepărtez mai mult de mal, căci eram prea aproape şi într-o zonă cu nisip. Ghinionul meu a fost că, în timp ce-mi alegeam direcţia de mers, un nou val de ceaţă să se abată asupra întinderii de apă. Valurile au început să crească în intensitate, iar curenţii au luat direcţia spre nord. Cele două sute de rame trase m-au plasat într-o zonă şi mai proastă de pescuit. Mersesem de fapt spre Venus şi m-am

Ora înaintase, dar soarele era tot neputincios pe cerul plin de nori plumburii. La fel ca şi mine, ceilalţi pescari îşi schimbau poziţia şi se orientau spre locurile ştiute, cu peşte mai mult. Sirena ţipa, invariabil, în ceaţă, făcându-şi meseria de îndrumător al navelor aflate în marş. Acum se putea zări destul de bine pe o rază de o sută de metri, pe întindera mării. Aveam agăţate de ceva toate voltele de pe un bord. Am tras o voltă din babord şi am văzut că se ridica cu greutate spre suprafaţă. Din apă, şi-au făcut apariţia plasele montate de pescarii profesionişti, iar într-una dintre ele erau încurcaţi doi calcani de peste două kilograme fiecare. Încă se zbăteau vii, deci pescarul trebuia să vină şi să controleze curând. Se vedea doar că nu mai trecuse pe la ele de vreo două zile, să verifice ce peşte s-a mai prins în ochiurile plasei.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Mi-am desfăcut voltele din plasă, dându-i drumul la loc şi lăsând calcanii încurcaţi în ochiurile din aţa de relon a plasei. În astfel de împrejurări, oricând, te poţi trezi cu barca proprietarului lângă tine, să te ia la rost, mai ales că nu se vedea la o sută de metri. Eu nu m-am bucurat niciodată de munca altuia, sau de norocul lui, fiecare cu ce noroc are! Aşa că m-am grăbit să dau drumul la mai multă parâmă, pentru a părăsi zona, ca să nu-mi rup voltele de plase. Oricum, au grijă midiile să ne taxeze de cârlige şi plumbi. Când îţi este lumea mai dragă şi pescuitul mai spornic, au şi ele chef de a servi micul dejun şi până nu consumă toată momeala, nu îţi eliberează cârligul. Dacă ai răbdare recuperezi volta, dacă nu, trebuie s-o schimbi cu alta bună, sau s-o repari pe loc, în caz că nu ai rezerve. În jur de ora nouă, marea se curăţase binişor de ceaţa care s-a îndepărtat spre larg. Se vedea din nou tot litoralul. Mă aflam cam la doi kilometri de mal. Adâncimea mării depăşea aici nouă metri. Când dădeam de zona nisipoasă, plină de alge, găseam în cârlige strunghili roşiatici, care sunt cei mai gustoşi guvizi şi cei mai cărnoşi. Prinzi nouă–zece bucăţi şi gata kilogramul! Iar vânzarea merge mai bine când peştele este mai mare. Până la urmă, n-a fost chiar aşa de slabă captura! Dar nu ştiam că răul abia acum va începe. Ceaţa a apărut din nou şi mai densă decât fusese dimineaţă. Nu se mai vedea nici la zece metri distanţă şi am decis că se apropie momentul retragerii către mal. Cât a fost lumină, ştiam încotro era malul. Dar pe ceaţă nu mai deosebeam. Poate s-a schimbat curentul, fără să-mi dau seama între timp şi eram poziţionat altfel faţă de tărm. Chiar şi când ridicam ancora,

poziţia bărcii se putea schimba şi nu mai ştiam încotro trebuia s-o iau. Am mai pescuit cam o oră, după care am pregătit plecarea spre mal. Mi-am recuperat voltele, am montat ramele şi am tras uşor parâma în barcă. La capătul ancorei, când am ajuns chiar deasupra ei, “la pik”cum spun marinarii, am lăsat să se liniştească barca pentru a mă orienta şi a găsi corect poziţia acesteia faţă de unde văzusem malul ultima dată. Speram că mă îndrept în direcţia bună şi suflam în fluier să audă ceilalţi colegi în ce zonă sunt, dar nici eu nu-i auzeam pe ei.

Din cauza densităţii ceţei, nici sirena n-o puteam identifica, parcă era în altă direcţie decât cea normală. Încercam zadarnic să percep vreun zgomot al locomotivelor prin triaj, sau al vreunui câine lătrând pe mal. Teama de necunoscut îşi făcea loc, fără să vreau, în sufletul meu. Dacă în loc s-o iau spre mal, mă îndreptam spre larg? Am început din nou numărătoarea vâslelor trase, căci altă modalitate de-a afla cât am parcurs nu era. După circa şapte sute cincizeci de rame ar fi trebuit să fiu aproape de mal. Când apa este limpede, se vede fundul mării şi atunci ştii că mai ai două sute de metri până la ţărm. Trăgeam la rame cu frică... Mi se strecurase în suflet teama că nu mă îndreptam spre mal, ci spre larg. Nu se vedea nimic în zona de contact a ceţei cu apa, dar parcă totuşi se

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee distingeau nişte umbre, care aveau forma unor copaci şi blocuri. Unde puteam fi? La Venus sau la Saturn? Oricum, eram lângă mal şi nu mai conta nimic în acel moment. Încetasem să mai fiu speriat că luasem drumul spre larg, spre necunoscut. Se ştie că-n acest caz, nu aveai niciun mijloc de-a te face anunţat în cazul unei eventuale rătăciri pe mare, pe timp de ceaţă, decât fluierul şi aşteptarea ca ceaţa să se ridice. Mai erau cazuri când colegii te aşteptau pe mal şi văzând că nu ai sosit, sau nu apăreai cu barca, anunţau grănicerii ca să te caute.

Eram liniştit, nu mai conta unde ieşeam. Numai să fi ajuns la mal, că aveam să aflu eu unde eram! După relieful umbrelor, credeam că mă aflu în zona hotelului Mangalia, deci o abatere de direcţie destul de măricică. Am întors barca în sens invers şi am mai tras la rame circa zece minute, mergând pe lângă digurile de apărare. Umbra unui hotel înalt de zece etaje îşi făcu apariţia la o sută de metri de dig. Atunci miam dat seama că, de fapt, am fost lângă intrarea în golf, însă am întors spre Venus. Din nou am inversat cursul bărcii. Peste puţin timp, obosit, dar răsuflând uşurat, am intrat în golf şi am tras barca la mal, acolo unde câţiva colegi sosiseră, iar alţii erau aşteptaţi. O barcă cu motor rătăcea, căutând să ajungă la intrarea în portul comercial, parcurgând toată distanţa pe lângă diguri. Când ne-a văzut, şi-a dat seama unde se

află şi şi-a îndreptat prova spre direcţia bună. Între timp, au sosit toate bărcile. Recolta din acea zi nu a fost la toţi prea grozavă, însă eram bucuroşi că n-am ratat o zi de pescuit, care erau, şi aşa, destul de puţine, din cauza capriciilor mării. Câţiva turişti ne-au ajutat să ridicăm bărcile şi să le întoarcem cu chila în sus, pentru înnoptare. A doua zi doream să o luăm de la capăt, dacă eram sănătoşi şi timpul ne permitea. Zilele de ceaţă nu erau aşa dese, ca să ne sperie. Ne-am învăţat cu ele, doar eram de-ai casei, cum s-ar zice. Înainte, aveam o busolă foarte utilă pe ceaţă, însă am pierdut-o pe fundul mării, alături de mai multe scule căzute în apă, din neatenţie, pe o mare agitată. “Poate voi reuşi să-mi cumpăr alta, cândva...”, mă gândeam. Mi-am cărat grăbit bagajul la maşină şi am plecat spre casă. Acolo, am ales şi împărţit peştele pe sortimente, cel mic pentru pisicile care mă aşteptau cu nerăbdare, celălalt în pungi de două kilograme, pentru comercializare. Hanusul l-am pus separat, fiind o mândreţe de peşte capturat în ziua aceea. După ce am pus totul la congelator, mi-am preparat câţiva hanuşi mai mici, asigurându-mi astfel prânzul de burlac. Eram foarte atent la curăţarea peştelui şi pregătirea lui pentru prăjit, având grijă săl dau la sare, ca să nu se crape în timpul prăjitului. Apoi m-am ocupat să fac mujdeiul de usturoi şi mămăliguţa la ceaun. Între timp, am dat o fugă la Alimentara de vizavi de blocul meu şi mi-am cumpărat un coniac albanez, slăbiciunea mea în acea vreme, care mi-a completat deliciul prânzului meu cu peşte.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Ilie Tornea

Locul ascuns din România unde s-a oprit timpul În masivul Şureanu, mai sus de manăstirea Oaşa, la aproximativ 1800 m altitudine, într-un peisaj mirific, se află o frumoasă cabană militară, preluată de transmisionişti, prin grija domnului gl.(rez) Anton C. Celui care-i place muntele şi n-a vizitat-o, înseamnă că, nu a gustat din frumuseţile muntelui, sălbăticia şi splendoarea lui.

Pătru (2150 m), Mănăstirea Oaşa are un stil de viaţă athonit, un grup de călugări cu studii superioare (inginerie, stomatologie, teologie, arte plastice etc.) şi o linişte fascinantă, motiv pentru care ea e frecventată de studenţii de la universităţi apropiate sau mai îndepărtate (Timişoara, Arad, Oradea). Vara se organizează aici tabere pentru tineri. Ca fapt „exotic”, la această mănăstire se află un călugăr american, fost dirijor de orchestră, care a ajuns aici din Muntele Athos. Pentru că imaginile spun mai mult decât mii de cuvinte, vă invităm să priviți galeria foto.

Drumurile proaste şi distanţele lungi au făcut ca Masivul Şureanu să fie pus la adăpost de grătăriştii obişnuiţi. Cel puţin partea din judeţul Hunedoara a masivului numără doar câteva sate şi nicio bucată de asfalt. Doar enduriştii şi pasionaţii de off-road mai fac gălăgie din când în când pe vreo culme, ori un deal. Încă mai sunt şi indivizi atraşi de mirajul aurului dacic, spun unii. După o iarnă prea blândă, lucru neobişnuit pentru Munţii Şureanu, satele împrăştiate şi stânele cocoţate te miri unde încep să revină la viaţă. Ţăranii din Târsa, ori Ursici, epuizează ultimele stocuri de fân pentru animalele pe care încă le mai ţin pe lângă case. Nu au timp deloc de stat la poveşti. Oricum, în mai toate satele din zonă faci cel puţin o jumătate de oră de mers pe jos până la cel mai apropiat vecin. În Şureanu, ciclurile naturii şi ale vieţii, în general, se derulează absolut la fel de sute şi sute de ani. Se păstrează inclusiv diferenţa de două-trei săptămâni între momentul înfloririi copacilor la şes, şi cel al copacilor de la munte. Nimic nu se schimbă aici. Situată într-o zonă de vis, între Munţii Şureanu şi Cindrel, la două ore de Vârful lui Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee

(Cheile Baitei, Munţii Şureanu, Hunedoara)

foto: Remus Suciu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36/recenzie

Nicolae Vasile

Poemele săptămânii uitate, de Petre Ioan Creţu Volumul are două părţi, Poemele săptămânii uitate şi Arca lui Noe. În prima parte, Poemele săptămânii uitate, poetul Petre Ioan Creţu are ca deschidere a orizontului, săptămâna, zilele săptămânii. Ideia de bază este timpul, dar nu timpul universal, infinit, ireversibil, etc., ci timpul apropiat de noi, spre exemplu zilele săptămânii. Poemele lui sunt „de luni”, „de marţi”, „de miercuri”, până la cel „de duminică”, şi pentru că ziua de luni este mai neagră pentru noi toţi, autorul îi spune „mov”, pentru prima zi a săptămânii a scris două! Pe fondul psihic din „Secvenţe”, „... stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii/în paturi de fier, la perete.”, primul poem al zilei de luni anunţă nevoia de cer,cu popasul intermediar pe un pervaz: „nu ştiu cum s-a nimerit să locuiesc mereu la ultimul etaj/Poate nevoia mea de cer, poate nevoia mea de aer/Îmi bălăngăneam picioarele deasupra oraşului/Cocoţat pe pervazul ferestrei înainte să sar”. Şi continuă în al doilea poem de luni, cu o ieşire tot spre cer, dar prin foc: „... smulg toate icoanele încolţite în mine/Şi fac un foc înalt până la cer”. Primul gând a fost să se dăruie cerului, murdar, aşa cum este omul normal, iar apoi, din respect pentru cer s-a gândit să dea cerului numai partea curată, icoanele din el, şi acelea sterilizate prin foc!

Marţi este ziua patimilor uşoare, de exemplu „o uşoară operaţie pe creier”, miercuri ziua indeciziei de a sta între două femei şi o sticlă de gin sau a scrie poezie, iar joi răstignesc cuvintele, în situaţia că, în ziua precedentă, a ales facerea de versuri. Sâmbăta este o zi specială, petrecută între asistentele, care nu mai fac injecţii ci „îşi fâlfâie halatele străvezii printre bolnavi”, pe care- i sărută pe „frunţile triste”, şi o încercare de convieţuire umană cu „gândacii care mărşăluiesc pe gresie şi zid”. Bucuria zilei de duminică este umbrită de viitoarea tristeţe a zilei de luni. O altă ideie este înălţimea, cea filosofică, atmosferică sau cosmică, sugerate prin cuvinte precum „cer”, „aer”, dar nu pornind de jos ci de la un nivel de înălţime mai accesibilă omului, precum „înălţimea balconului”, „înălţimea ultimului etaj”, etc. Universul săptămânii nu se întinde în exterior ci în interior pentru că „fluturii albaştri în cer sunt tot mai rari”. În partea a doua, Arca lui Noe, poetul intră direct în „Facerea lumii”, şi fără simţul umorului, Dumnezeu s-a creat întâi pe

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Sine, şi nu, „cu voia dumneavoastră”, s-a trecut ultimul pe listă! Din punct de vedere logic nici nu se putea altfel! Ruperea oaselor bărbatului pentru a crea femeia, nu este o ideie agreată de poet, probabil gândindu-se la câte oase rupte trebuiesc apoi, în timpul vieţii, pentru a o mulţumi! Arca lui Noe, imaginată de poet, este plină întâi cu vodcă, femei şi cărţi, schimbând pe una cu cealaltă, chiar în această succesiune: „... în fiecare seară/îmi consumam porţia cuvenită de vodcă.//până într-o seară când/plictisit/m-am dusla Dumnezeu şi i-am zis/Doamne/ai milă de mine/vreau să încerc şi eu femeia//în fiecare seară/consumam porţia cuvenită de femeie/Până într-o seară când/m-am dus la Dumnezeu şii-am zis/Doamne... femeia este o bucurie mult prea mare pentru un muritor de rând/aşa că dă-mi cartea... nu-i bai/mi-a răspuns Dumnezeu/trântindu-mi cartea în/Cap/şi să nu te mai prind pe aici/că pun sfinţii pe tine”. Care o fi succesiunea agreată de Dumnezeu? Poate toate la rând de mai multe ori! O bună parte este apoi încărcată cu multe gânduri, tocmai căutând poate dorinţa lui Dumnezeu. „Gând proscris”, „gând despre dimineţi uitate”, „gând a nedumerire roz”, „gând subscris”, „gând pervers”. Domină ideia de gând!

Urmărim cu o „Tristeţe flămândă” cum deşi „în fiecare zi îmi rescriu viaţa/aşa cum mi-aş fi dorit s-o trăiesc/... şi de fiecare dată îmi iese mai tristă/decât aşfi în stare s-o trăiesc”, pentru că „în jurul nostru sunt o mie de ziduri/o mie de graniţe/şi dincolo de toate e toamnă” şi „... de atâta toamnă în mine pleznesc/iar păsările se rup şi cad una câte una”. Dar şi cea mai urâtă toamnă se termină şi urmează iarna, urmează „Decembrie tragic”, „... când iarna sângerază picături mari de crivăţ/se va naşte Hristos/pruncul acela tragic cumnimeni nu s-a mai născut vreodată/zămislit din duh şi femeie pe sub geană de flutur”. Şi apoi vine Nichita!... Poetul Petre Ioan Creţu scrie o poezie de idei, nu de ritm sau rimă, foloseşte versul alb pentru o trăire neagră, mov, sau, în cel mai fericit caz, albastră! Folosind, în general, versul lung, chiar şi când rima, ritmul, există, acestea se regăsesc în interiorul versului şi nu la sfârşitul acestuia. Foloseşte adesea, precum Petrarca, asocierea contrariilor pentru a sublinia mai bine situaţiile de limită, precum „operaţie uşoară pe creier”, „fior molatec”, „naşte moarte”, „reconstrucţie bolnavă”, etc. Este o poezie care vine din trăire, trăire care adesea depăşeşte chiar posibilitatea exprimării poetice.

Gândul nostru suprem este cum vom deveni un spirit fără corp, şi simţim aceasta de fiecare dată când constatăm că ne împuţi ăm, sau cum dispărem: „... în fiecare dimineaţă privesc că în oglindă/Trupul şi timpul cum mi se împuţinează”//”... sărută-mi piciorele iubito şi nu mă plânge/m-amdus/Poate aşa o fi mai bine poate aşa a fost scris/Înnoadă-mi aripa frântă de vânt”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Vasile Popovici

tăinuite/sub floarea de iris/” - (Floare de iris).

- membru al LSR – Filiala Iaşi -

Emilia Popescu Rusu – Cronică de lector Emilia Popescu Rusu, născută la 25 octombrie 1967 la Vatră Dornei, jud. Suceava, este profesor pentru învăţământul primar şi preşcolar la Şcoala Crucea, jud. Suceava, de aproape 20 de ani, absolventă a Colegiului Universitar Pedagogic de institutori Bucureşti şi a Şcolii Postliceale de învăţători-educatoare, Bacău. Solicitându-i poetei un scurt CV, am primit rândurile de mai jos care m-au impresionat profund, substituind orice citat în sprijinul unor argumente. – prefaţatorului: „Talentul literar cred că l-am moştenit din partea familiei tatălui meu – familie veche de dorneni în care se cântau cântece de şezătoare şi bocete, renumite în ţinuturile Dornei, la Candreni şi Roşu. O mătuşă paternă compunea versurile şi muzica. Îmi plăcea tare mult să le fiu în preajmă. Încă de pe timpul când eram la grădiniţă, îmi plăcea să fac versuri florilor, nopţilor înstelate şi livezilor cu fân, la casa bunicilor de pe strada Petreni din Vatra Dornei. Când eram elevă la liceul George Coşbuc din Năsăud, am participat la concursuri literare din cadrul liceului, pe teme de natură şi dragoste, evidenţiate cu diplome şi aprecieri. Ciclul de poezii, «Ziua în care se schimbă anotimpul» l-am dedicat unei fiinţe dragi, iar ciclul, «Ascultă... plesnesc muguri» este o nuaţare al celui dintâi”. Poeta îşi deschide ciclul, „Ascultă... plesnesc muguri” cu un titlu metaforă: Floare de iris, poezia cu vers alb, devoalând un talent nativ latent: „Ochii tăi//împletiride ape/izvoare de fulger/izvorâte din stânca/iubirilor

Poeziile ce urmează: Dor de dor, Ropot surd, Tainic crepuscular, Peisaj... îmi întăresc convingerea şi-mi răscolesc emoţiile; învoltul poetei se desfiră ca o „pânză a Penelopei” care se vrea ţesută până la capăt. Trăirile poetei, intrinsecul extrovertit, este ca o curgere de izvoare adunate-n matca râului care, din când în când, se revarsă peste grinduri, ca apoi să se adune din nou în matcă. Poezia Emiliei Popescu Rusu evidenţiază o diversitate de abordări, fie de subsatnţă ontologică, existenţialisă, fie surprinzând tumultul erotic, fie... copleşită de întrebările la care nu va avea niciodată răspuns în aceasă ireversibilă secvenţă temporală; puterea verbului dă prinos trăirii într-un datum la care orice împotrivire ar duce la zicerea biblică:, Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune” (Eclesiastul). Ori, poeta trimfă în faţa vicisitudinilor care ne cam încurcă existenţa, fiind o luptătoare care câştigă nu lupta, ci războiul: „La capătul gândurilor mele/ceaţă/la capătulplânsetulul meu/viaţă.../la capătul iubirilor mele/dimineaţă.../la capătul privirilor mele/TU/” - (Iluzie). Am plăcuta revelaţie să descopăr în fiecare vers un aforism în care cititorul avizat va găsi o simbolistică conotaţională dusă spre subliminal.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Ceea ce o defineşte pe poeta Emilia Popescu Rusu e, cred, propria-i definire: „Iubirea ta... albă pasăre/ Minusculă/Rotindu-se concentric/În făptura mea./Iubirea mea... întinderea albastră/Scăldând plaja sufletului tău/Cu nisipuri aurii mişcătoare…” (Definiţie).

Ca orice trecător prin timp ireversibil, poeta are speranţe, poeta are şi iluzii, care iluzii fac parte din structura psihologică a individului, mereu frustrat în sperare, în orizonturi pe care le-ar dori atinse şi, de ce nu, privind dincolo de orizont, de zare, fără amăgirea că dacă întinzi mâna, ai putea chiar să o atingi. Şi... ca să întregesc optimismul robust al poetei, adaug: „Strâng lacrimile mele,/Într-o basma de vânt/Le contopesc cu soarele/Din ochii tăi/Le prefac în curcubeu/Le arunc peste ape.../Le prefac în iubire.../Le arunc peste întregul Pământ./Însetat Pământul –/De iubire/Însetat de cânt.../Le va preface în roade/Le va preface în cuvânt” (Metamorfoză). Dintr-un respect pentru cuvânt românesc, dar şi pentru profesiunea mea de credinţă de-o viaţă, mi se pare o obligaţiune tot de credinţă, să înserez: „Murmur... de cuvânt,/trist/şoptit/rar/în tine porţi speranţa/nu va fi în zadar.../Alungi nevrednicia/celor ce nu cuvântă/când glăsui-vor stele/şi va doini izvorul.../un murmur de cuvinte/asculţi/cutremurat/o lacrimă îţi cade/pe alb/un mac arzând/Tu – pururea cuvânt” - (Pururea cuvântul). Nu pot cuprinde în cuvânt pe cât aş vrea, dimensiunea mesajului unei poete care, deşi la început de drum, are o responsabilitate aparte pentru o scriitură care, sper, să îi aducă aură pe „scara” axiologică.

Încerc un sentiment de neîmplinire, neducând până la capăt excegeza ciclului, „Ascultă... plesnesc muguri”; fiecare poezie are dreptul la o analiză şi sinteză, la o mai amănunţită interpretare şi înţelegere a textului literar. Ar fi trebuit să insist asupra tropilor folosiţi în grupajul poetic, asupra sintaxei poetice... asupra atâtor câte ar fi trebuit să insist... Las cititorului „restul” – pentru că trebuie să-l faci pe el, cititorul, părtaş la conceptualizare şi la descifrare conotaţională, altfel...la ce ţi-e bună... lectura?!

Fii aproape de mine, cititorule!!! Dar mai ales poetei care-ţi oferă un dar nepreţuit întru delectare şi înfrumuseţarea sufletului tău, poate de multe frustrat de ce ne-am dori într-o lume parcă scăpată din mână, fără putinţa nici a Celui de Sus spre a-i aduce îndreptare şi vindecare de un rău ce pare a fi universal şi imuabil, într-o accepţiune metafizică!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttrraadduucceerrii pagina membrului portret literar – traduceri 54

Olga Văduva

Gând de iarnă

Olga Văduva

Pensiero d'inverno

Fac ce vreau cu timpul meu, e dar de la Dumnezeu, număr fulgii albi de nea şi-i topesc în palma mea.

Faccio quel che voglio del tempo mio, è dono di Dio, conto i bianchi fiocchi di neve e li sciolgo nella mano mia.

Timp etern eşti prețios, afară ninge frumos, din nămeţii de pe stradă voi face om de zăpadă.

Tempo eterno sei prezioso, fuori nevica forte, dai nevai sulla strada farò di neve un pupazzo.

Unul mare cu mustăţi încărcat de crudităţi, nas din morcov, ochi măsline şi-un fular să îi stea bine.

Uno grande coi baffi pien di verdure, naso di carota, occhi d'olive e una sciarpa che gli stia bene.

Câţiva nasturi de cărbune, haină pentru vremuri bune, o căciulă pe ureche, braţ, o mătură mai veche.

Qualche bottone di carbone, una giacca per il bel tempo, un cappello sulle orecchie, un braccio, una scopa già vecchia.

Gata... uite-am terminat Doamne, ce am îngheţat Vesel vreau, aici sa fii Bucurie la copii.

Fatto... ecco ho terminato Signore, son congelata Voglio allegramente che tu sia qui Gioia dei bimbi.

(traducerea Luca Cipolla)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttrraadduucceerrii Luca Cipolla

La noce Oṃ così l'ha raccolta e ammirata, con una mano ne ha dischiuso la drupa, il suo rivestimento esterno, poi con un martello ne ha forzato e frantumato il guscio per ricavarne il frutto... così noi siamo il suo seme e quante ghiande di Giove han vita breve in materia..

Nuca Oṃ astfel a cules-o și admirat, cu o mână i-a deschis drupa, acoperirea ei externă, apoi cu un ciocan i-a forțat și sfărâmat coaja ca să scoată rodul... Astfel noi suntem sămânţa lui și câte ghinde ale lui Jupiter au o viaţă scurtă în materie..

Luca Cipolla

Bianco Ed oggi l’apparenza non assorbe le distanze, sei un intercalare, croce su un prato, bimbo tra gli uomini, il silenzio statico dell’illusione, stupore. E ti dicevan bravo ma la tempesta non si placa e il tuo bracciale a pois oggi ha macchie che nessuno monda, senza igiene un mondo ti riduce a schermo, acqua di ristagno d’una vedovella.

Alb Şi azi aparența nu absoarbe distanțele, ești o intercalare, cruce pe o pajiște, copil printre bărbați, tăcerea statică a iluziei, uluire. Şi-ți spuneau bravo dar furtuna nu se potolește și brățara ta cu buline azi are pete pe care nimeni nu le curăță, fără igienă o lume te reduce la ecran, la apa stătătoare de o vedovella.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttrraadduucceerrii Luca Cipolla

Nea Persepolis Dal punto vernale fiero lo scorrer del tempo, giace la legione nella torre del silenzio, tace lo sciame, chino alle sue frequenze. L'ultimo miglio, terra e radici, bramando la costa da sale assetata... e sulle maioliche in lontananza lessi la pellicola di sole riarsa, l'uomo alla fine dell'uomo.. Lo specchio non riflette campo di battaglia, tampoco un ciglio che tratteggi l'Ahura Mazda qual fiore di damasco.

Nea Persepolis Din punctul vernal mândră curgerea timpului, zace legiunea în turnul tăcerii, tace roiul, aplecat la frecvențele lui. Ultima milă, pământ și rădăcini, râvnind coasta de sare însetată... și peste majolicii în depărtare eu citii pelicula a soarelui uscată, omul la sfârșitul omului... Oglinda nu reflectămp de bătaie, nici chiar o geană care să schițeze Ahuramazda precum floare de damasc. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttrraadduucceerrii Luca Cipolla

L'albero di Zaccheo Inciampai sulle radici e lo vidi tra caligine-fumo da panchine e tombini, mi sorrideva ed invitava, avrei voluto un fico, forse parlare, ma rosso in volto, come ammettere di non saper distinguere un albero in mezzo alla foresta? Oh Zaccheo, quale dio ricorda? Qui non ci sono bestie feroci ch'io possa salir con te sulla pianta e giocare insieme a nasconderci? Due volti e intorno quante voci.. Andiamo a casa che il maestro ci aspetta e l'incenso sta finendo di bruciare.

Luca Cipolla

Pomul lui Zaheu Mă împiedicai de rădăcini și-l văzui pe el prin negură-fum din bănci și guri de canal, îmi zâmbea și mă invita, aș fi vrut o smochină, oare să vorbesc, dar roșu la față, cum să admit că nu știu să recunosc un copac în mijlocul pădurii? O Zaheu, ce fel de zeu îşi aminteşte? Aici nu există fiare sălbatice ca să mă pot urca cu tine în copac și să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea? Două chipuri și în jur ce de voci.. Să mergem acasă că maestrul ne așteaptă și tămâia se termină de ars.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ssccrriibb scrib – teorie literară 56

George Coșbuc

Curiozităţile limbii românești sursa: Dragoş Gros, enciclopediae.blogspot.ro

Curioase lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aibă mai mult de cinci anumite consoane - dentale, rostite printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. În vorba „crâng” avem patru consoane, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi și cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o silabă, care au mai multe consoane, cinci, sunt în limba noastră puţine: „strâng”, „strâmt”, „strâns”, „strâmb”, „strung” etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie „s” şi „r” la-nceput (sau „ş” ori „z”). Fără „r” nu se poate. Cu şase consoane n-ar putea exista o silabă, decât compusă din tot câte doi „s”, „t”, şi „r”, deci un „strârst” care s-ar rosti printre dinţii strânşi fără mişcarea buzelor.

Acestea nu sunt curiozităţi ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvânt de trei silabe - cine îl caută, o săl afle - sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvânt două litere de la sfârşit, au să-ţi rămână cinci litere. Şi într-adevăr rămân cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfârşit, în loc să ai două silabe în urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, câteodată! Ştiţi că în limba noastră sunt cuvinte care se pot citi întors şi rămân tot aceleaşi. Mai scurte sunt multe, ca „sus”, „pup”, „coc”, „sas”, „rar” etc. Frumoase sunt acele de două silabe ca „potop”, „cazac”, „cojoc”. Fraza eliptică „atâta loc, ocol atâta!” se poate citi şi de-andărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate citi şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, citindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei! Cine are vreme poate să-l caute. Şi iarăşi, sunt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rând câte o literă, fie de la început, fie de la coadă şi ce rămâne e alt cuvânt. Aşa d.e. „drac”. Tai pe „d”, rămâne „rac”, apoi „ac”. Tot aşa „plac”. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvânt. Pân-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvânt, căci cu scrierea cuvintelor are de-a face ortografia. Dar, din capul locului vă spun, că acel cuvânt e scris corect ortografic şi nu e nici o „şmecherie” ortografică în ce vă spun. Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în şir, d.e. „mama m-a măritat” sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. „ţ”), d.e. „ţin în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ssccrriibb dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi” etc., o frază care parcă e ţiţăit de şoarece. În poezie însă, poetul de multe ori imită sunete de-ale naturii şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consoane sau vocale (afară de „ţ”) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din „Dan căpitan de plai”, că venea „potop rotopitor”, îngrămădind trei „p”, trei „t” şi cinci „o”, ca să imite vuietele cailor. Acel „to”, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvânt: nu e româneşte nici un verb „a rotopi” şi nu e vorbă existentă „rotopitor”. Dar e mai mult decât atâta. Alecsandri zice: „Deodată se aude un tropot pe pământ, un tropot de copite, potop rotopitor”. Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 „t” şi 8 „p”. Dintre câte cacofonii din repetarea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă - şi urâţenia e frumoasă! - e: „s-a întîlnit cucu cu cucuvaia”. Cinci „cu” la rând. Asta am citit-o, era însă aşa: „trăiesc acu ca cucu cu cu cuvaia”, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: „Ştii tu ce e româneşte „ra ra ra ra ra ra”? Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzând că-i număr pe degete şapte „ra” şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul „ra” îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza „Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă...” etc.

găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o. „Câte ouă vechi şi câte nouă; câte nouă, câte vouă? Vechi sunt nouă, nouă două: două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi”. Eu aveam de gând să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet şi nu mi-e că obosesc şi eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră citind şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care leam pomenit mai sus şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea Dumnezeu şi dacă nu le veţi găsi. Dar dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.

Lucrul acesta e o jucarie; dar, oricum, o jucarie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte „ra” unul după altul şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decât d-voastră care trăiţi poate la sat şi ştiu bine că și dvoastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda câte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o frază. O cacofonie straşnică,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ssccrriibb Violeta Ieremie (ScrieBine)

Vii – Vi - Viii Zilele acestea am primit mai multe întrebări în legătură cu verbul a „veni”.

Vii? Vi? Viii? Iată ce am găsit eu: Când este pronume, „vi” se scrie cu un i. Vi s-a făcut dor de casă. (vi - vouă) Când este verb, „vii” se scrie cu doi i. Vreau să vii cu mine. Vii sau mai stai? Când este adjectiv, „vii” se scrie cu doi i. Nu mai sunt vii cei doi şoferi. Când este substantiv, „vii” se scrie cu doi i. În copilărie mă căţăram în vii la cules de struguri. Când este substantiv articulat, „viii” se scrie cu trei i (ca la „copiii”). Viii cu viii, morţii cu morţii.

Virgula în frază şi aici mă refer la propoziţiile circumstanţiale. Luna trecută, când mă documentam pentru cartea care vă apărea în curând, am reluat toate felurile de propoziţii şi am descoperit lucruri noi, pe care eu le făceam intuitiv. Pe măsură ce citeam, tot exclamam: „Ia uite ce lucru descopăr! Acum are şi mai mult sens”.

Īnsă o regulă importantă este să mă întorc la mine şi să-mi dau seama de ce vreau să exprim, cu ce intenţie. Nu la întâmplare. Nu din automatism. Ci fiind conştient de ce gândeşti şi apoi de ce scrii. Aşa cum lucrurile în viaţă se întâmpla la momentul potrivit, aşa şi în gramatică este o ordine. Deodată, s-a făcut şi mai multă lumină. Şi m-am bucurat. Azi vreau să încep cu propoziţia circumstanţială de loc (îndeplineşte funcţia de complement circumstanţial de loc). Şi sunt mai multe cazuri: 1. Dacă se află după propoziţia principală, nu se pune virgulă. Īţi spun unde am ascuns comoara. 2. Dacă se află după propoziţia principală, care este introdusă prin adverbul acolo, se pune virgulă. Unde mergi tu, acolo vin şi eu. 3. Dacă este înainte de propoziţia principală, sunt două situaţii: 3.1. Dacă nu se pune accent pe ideea din circumstanţiala de loc, se pune virgulă. Unde vezi copii, este şi multă veselie. (poate fi veselie şi în alte locuri, nu doar unde sunt copii). 3.2. Dacă se pune accent pe ideea din circumstanţiala de loc, are un rol esenţial în frază şi legătura dintre propoziţia principală şi cea secundară este foarte puternică, nu se pune virgulă. Unde vezi copii este şi multă veselie. (numai unde sunt copii este multă veselie) Atât pentru azi. Lucrurile nu sunt atât de negre precum par. Din moment ce descoperi informaţii utile, ai un limbaj îngrijit şi eşti atent la însemnătatea a ceea ce spui/scrii, totul se simplifică. Pānă şi virgula poate deveni o joacă de copil.

Mă pune să analizez şi mai mult şi să-mi dau seama că tot ce scriu are un rost. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

bbiioobbiibblliiooggrraaffiiee biblioteca cronopedia – concurs - bibliografii 57 \biobibliografie\

Luca Cipolla

Biobibliografie Nume: Cipolla Prenume: Luca Profesiune: angajat al unei societăţi a cărţilor de credit din 1998 Data Milano

şi

locul

naşterii:

17/11/1975,

Premii şi distincţii: Autobiografie

2012:

Poet şi traducător din limba română în limba italiană şi invers.

Premiul I pentru poezie la Concursul de Creație Literară „Visul”- Ediția a VII-a;

Redactor al revistelor „Sfera Eonică” şi „Regatul Cuvântului” din Craiova, colaborator de bază la revista „Boema”, „Climate Literare” şi altele.

Premiul special al revistei „Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor” din Galați. 2013:

Reviste şi ziare în care am mai publicat: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra, Basarabia Literară, Moldova Literară, Revista Literară Bucovina, Actualitatea Literară, Caiete Silvane, Revista Argeş, Cervantes, Vatra veche, Revista Armonii Culturale, Onyx din Dublin, Mozaicul, Lumina Lină/Gracious Light din New York, Lumea Românească, Revista A.V.A, Revista Zeit, Litere, Nomen Artis, Citadela, Destine Literare din Montréal, Dăruiri literare, Lohanul, ziarul „Ro-mania” din Cipru, Poeti e Poesia di Elio Pecora, revista internațională Levure littéraire, ProSaeculum, revista Pro Arme, Mişcarea Literară, revista Alternanţe din Hofheim-Germania, Apollon şi Singur.

Reviste literare online în care am publicat: Agonia.net, Visul, Onestiul Cultural, Poezii.biz, ClementMedia, Editura Mateescu, Confluenţe Literare, Port@leu, Carte Allineate şi Clubul Cafeneaua Literară.

Traducerea mea a poeziilor Denisei Lepădatu a făcut posibilă câștigarea medaliei de argint la Premiul Internațional „Giovani e Poesia” de la Triuggio, ediția a XXII-a, pentru tânăra poetă gălățeană; Premiul de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale „ARTE E CULTURA 2013” din Castel San Giorgio (SA) – Italia; Premiul III pentru poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză „Limba noastră cea română-Starpress 2013”, organizat de revista româno-canado-americană „Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august; Premiul II pentru poezie la Concursul Literar Internațional „Visul”- Ediția a VIII-a; Premiul revistei „Pro Arme” pentru poezie la cea de-a XLV-a ediție a Festivalului-concurs național de literatură „Moștenirea Văcăreștilor” din Târgoviște. 2014: Diplomă de excelență a revistei „Cervantes” pentru contribuția deosebită adusă în arta scriitoricească.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

bbiioobbiibblliiooggrraaffiiee Apariţii în volume colective: Versiune în limba italiană a cărţii „Judecata de apoi”, ediție bilingvă, semnată de Petre Rău, Editura InfoRapArt, Galați, 2011; „Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galați, 2012; Prefața a doua a cărţii „Primăvara fără sigiliu” de Denisa Lepădatu, Editura InfoRapArt, Galați, 2013; Versiune în limba italiană a cărţii „Cercuri concentrice”, ediție multilingvă, semnată de Ileana-Lucia Floran, Editura Emma, Orăștie, 2013.

Apariţii în antologii:

MERIDIANE LIRICE “Aripi de vis”- Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2013; INCURSIUNE ÎN COTIDIAN „Antologie de proză scurtă”- Ed. Inspirescu, Satu Mare, 2013; IMPRONTE 5 - Ed. Pagine srl, Roma, 2013; PAROLE, SEGNI E COLORI „Annuario di Arte e Letteratura Contemporanea” Accademia Internazionale „Arte e Cultura”, Castel San Giorgio (SA), 2014; CARO DANTE “Antologia poetica a cura di Renato Fiorito” - Fondazione Internazionale Don Luigi Di Liegro Onlus, Roma, 2014; ANTOLOGIA Scriitorilor Români Contemporani din Întreaga Lume STARPRESS 2014 - Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2014.

Melania Cuc scriitoare și jurnalistă bistrițeană (25/09/2013)

Italianul Luca Cipolla și mare sa dragoste pentru poezia danubiană Deși nu este lingvist de profesie, doar un impătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin Limba Română. Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din Milano, Italia, Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească. Poet și traducător de poezie din română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră. Colaborator permanent al revistei Boema din Galați, dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste. Este redactor al revistei „Sfera Eonică” din Craiova şi colaborator de bază la revista „Boema”, „Climate Literare” şi la revista internațională online „Starpress”. Numele lui apare și în alte reviste serioase din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul etc. Cu abilități de comunicare moderne, el a reușit să atragă atenția asupra necesității dialogului culturală, a „trecerii” operei scriitorilor din România, dincolo de fruntariile europei, în speță, în Italia. Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poemele poetei din Galați să fie primească Medalia de argint la Premiul Internațional „Giovani e Poesia” de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un alt premiu pentru poezia românească, și care se datorează și

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

bbiioobbiibblliiooggrraaffiiee traducerii de calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale „ARTE E CULTURA 2013” din Castel San Giorgio (SA) – Italia; Luca Cipolla a obținut, cu poeme personale scrise în în limba română, Premiul III pentru poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză “Limba noastră cea română-Starpress 2013”, organizat de revista româno-canadoamericană “Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august. Foarte activ și în sfera editorială. Luca a semnat traducerea în limba italiană din cartea „Judecata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011. dar și a volumului

paralel cu profesia prin care își câștiga pâinea zilnică. Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desferecat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puțin licențioase, care, în opinia majorităților scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarae și piperul Poeziei actuale. Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filosofia interesantă a un ui ins care vede lumea literară dinsrte Vest spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări bine definite și care reflectă lumea complexă în care trăim azi. Iată o mostră de poem italienesc contemporan, semnat de Luca Cipolla, și tradus, tot de el, în limba română:

ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE

„Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galați, 2012. Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creație Literară „Visul” - Ediția a VII-a; Premiul special al revistei “Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor” din Galați. Construind o adevărată punte de legătură între poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în literatura clasică europeană. Cu un simț perfect al relației umane, el exemplifică perfrect intelectualul născut și nu făcut al tinerei generații europene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și traducător în

Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu, strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai. Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă. Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul Euxin.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttiippăărriittuurrii vveecchhii tipărituri vechi/pagini regăsite 60

Liviu Pelin (Tipărituri vechi)

Anton Pann, Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, București, 1852

Cântec de dor (Nu mai poci de ostenit)

Of! Numai pociu de ostenit Tot umblând după iubit, Și nimic n-am folosit. Mințile mi s-au smintit Unghile mi s-au tocit, Tălpile mi s-au belit, Potecile’n crucișând, Buturugile izbind Și glodurile lovind. „Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, de Anton Pann. Ediția a doa. Broșura a II. București 1852. În Tipografia sa.

Nu știu alții cum găsesc Și pe placul lor iubesc, Ca mine nu jinduiesc.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttiippăărriittuurrii vveecchhii

E vr’un fermec la mijloc, Or că-s eu sec de noroc, Și ursit să arz în foc. Dorul meu nu are leac Că cui plac, mie nu-mi plac, Și care-mi plac, nu le plac.

Cântec de dor (Pe mine ce m-a mâncat)

Pe mine ce m-a mâncat, M-au veștejit, m-au uscat, Șapte fete dintr-un sat Ș-o nevastă cu bărbat. Dar nevasta dracului, Mă spuse bărbatului, Mi a’dus belea capului, M-a făcut râs satului.

Versurile însoțite de semne vocalice (în loc de note muzicale).

Fetele iar m-au lăsat Că toate s-au măritat, Au plecat după bărbat, Și inima mi-au secat.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ttiippăărriittuurrii vveecchhii

De nu credeți ce vorbesc, Și vă pare că glumesc, Toate să vi le numesc, Să nu gândiți că bârfesc: Una e Vișa lui Bran, Alta e Mușa lui Stan Cu care mă iubeam an, Și luă pe nea Coman. Una-i Voica dintre Tei, Și Ilinca vara ei, Ce-o iubeam ca ochii mei, Și luă pe nea Matei. Alta-i Floarea din vălcea Și Safta care-mi plăcea, Dar Marica le-ntrecea, Rană inimi-mi făcea.

Cântec de mahala (Leliță Săftiță) Leliță Săftiță! – Auz neiculiță! – Dar dacă auzi De ce nu-mi răspunzi? Că e mult d’aseară De când șez p’afară Poarta-ncunjurând Și tot așteptând. Vremea vremuește, Cămașa-mi răcește, Luna s-a ascuns, Ploaia m-a ajuns. Sursa: Anton Pann, Spitalul amorului, București, 1852, prin tiparituriromanesti.wordpress.com

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

cceennaacclluu CCrroonnooppeeddiiaa cenaclu cronopedia –gastro&cultura 62

Lenuş Lungu

File de cenaclu – Lansare Revista Chronos La Doors Club s-a desfăşurat a doua ediţie FILE DE CENACLU, un proiect cultural iniţiat de folkistul Cezar Petrovici.

Un folkist cu marea în suflet Cezar Petrovici, primele compoziții proprii care au și rezistat de-a lungul timpului, bucurânduse de succes în orice împrejurare au fost „Prințesa” sau „Cânt de menestrel”, titlu care a apărut și pe albumul „Printesa”. Piesa a fost compusă în 1978. În perioada 1978-1984 a compus și alte piese, pe versurile lui Adrian Paunescu si Mircea Micu și a participat la diverse manifestări culturale organizate la Casa de Cultură Grigore Preoteasa.

Evenimentul a prezentat lansarea revistei literare CHRONOS-Peniţa de aur şi s-a bucurat de participarea unor scriitori, poeți şi folkişti constănţeni. Ne-am bucurat împreună de clipe magice înaintea sărbatorii sfinte de Crăciun. Spectatorii au ascultat poezie, colinde, folk dar şi piese muzicale celebre într-o interpretare inedită. Au participat la această lansare: Walter Ghicolescu, Stamate Apostol Lica, Doinaru Eugen, Trupa Poze Cu Sunet, Eduard Zalle.

Eduard Zalle Păcat Ştiu că mai trăieşte undeva femeia Pentru care eu nu am cântat. Lacrimile mele reci mai simt furia Versului nervos şi cadenţat. Ştiu că pentru ea această stare Are o valoare de ecou Şi că eu, rănit de-această clipă, Mă îngrop în stihul cald şi nou. Iar când totul nu era hazard, Ci doar lacrimă şi suflet, şi iubire, N-am iertat femeia care iartă Şi mă-ngrop câineşte-n amintire.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

cceennaacclluu CCrroonnooppeeddiiaa Chinul meu e-o mare mult prea lină, Iar păcatul meu e-un munte sfânt. Te iubesc, femeie necântată, Şi-ncepând de astăzi am să-ţi cânt. Ştiu că mai trăieşte undeva femeia Ce-a iubit poetul blestemat. Versul meu a spart acum tăcerea Pentru care-atunci nu a cântat.

Constănţeanul Valeriu Petcu a câştigat trofeul folk „Om Bun“ Cea de-a XXIII-a ediţie a celui mai longeviv festival de folk desfăşurat fără întrerupere în România, „Om Bun“, s-a încheiat miercuri seară, în Capitală, la secţiunea concurs remarcându-se Valeriu Petcu, din Constanţa. În cadrul aceleiaşi ediţii, un alt folkist constănţean, Daniel Iancu, a obţinut premiul de excelenţă.

Premiul I a fost câştigat de un grup din Brăila, intitulat Antic. Locul al II-lea i-a revenit lui Lucian Arghire, din Bucureşti. O studentă la Arhitectură, Ana Maria Băiţel, a luat locul al III-lea, dar şi un premiu oferit de scriitorul George Stanca pentru „opţiunea mesajului spiritual din poezia de Mihai Eminescu”. De asemenea, Romeo Mocanu din Bucureşti a câştigat Premiul „Valeriu Sterian“ . Câştigătorul trofeului „Om Bun“, constănţeanul Vali Petcu, a început să cânte folk la începutul anilor ’80, debutând la cenaclul „Eveniment“ din Constanţa, şi,

după câteva concerte, a plecat pe mare. A revenit în 2010, s-a apucat din nou de cântat, reluând totul aşa cum ştia el că era în anii ’80. De aceea, Petcu interpretează un folk autentic, nealterat de modernism, de obicei cu muzică şi versuri proprii. În concurs a impresionat cu piesa proprie „Emoţii din trecut“, dar şi cu o poezie scrisă de Adrian Maftei, „Cămaşă de stele“, pentru care a compus muzica potrivită. Rareori se întâmplă ca toţi cei din juriu să fie de acord cu un premiu sau altul, dar Valeriu Petcu a fost ales câştigător în unanimitate. Juriul, condus de realizatorul de radio Titus Andrei, i-a avut în componenţă pe scriitorii şi gazetarii George Stanca, Sorin Minghiat, Horaţiu Paraschivescu, Mihai Cosmin Popescu, Nora Miskowski şi Victor Drăgan.

Walter Ghicolescu

Walter Ghicolescu face și ajunge la sufletul celor care îi ascultă compozițiile datorită vocii sale cu un timbru special. Este profesor de matematică la Colegiul Tehnic de Marină „Al. Ioan Cuza”, predă chitara copiilor la Costinești, Constanța și Năvodari. Îi place să cânte piese vechi, pe care nu le mai cântă nimeni.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

cceennaacclluu CCrroonnooppeeddiiaa Lenuş Lungu

Chronos – peniţa de aur Am lansat Revista Chronos deoarece azi, mai mult decât oricând, este nevoie să promovăm valenţele pozitive ale poporului român, ale frumosului din artă, societate, natură, receptate, evaluate şi cultivate la nivelul sensibilităţii, al raţionalităţii şi al creativităţii.

Stamate Apostol Lică Un muzicant profesionist cu o experienta de peste 25 de ani. A cântat la diferite spectacole în țară și în străinătate. Are un repertoriu foarte vast peste 300 melodii, genuri de la rock la jazz.

Am gândit-o ca pe o revistă de cultură universală născută la ţărm de mare, acolo unde nisipul se împrăstie sub mal prin vălul care îmbrăţişează sclipirea apei, şi transformă umbra tălpii în litere. M-am gândit că pe ţărmul umed atins de Peniţa de aur vântul va adia înălţând cuvântul în valuri uriaşe într-o atmosferă de iubire pentru literatură şi cultură românească, ancorând în Revista Chronos-Peniţa de aur și făcând sufletele să vibreze. Pot spune că Revista Chronos invită cititorul într-o călătorie în lumea artelor vizuale, a prozei, poeziilor, interviurilor, jurnalelor, reprezentând orice zonă a culturii.

Momente speciale în recital intervenţiile poetului Doinaru Eugen

Scriitorii și oamenii de artă sunt purtătorii flăcării spiritului și culturii româneşti, ce luminează drumul şi face să rodească fructele acestei neam prin dăruire necondiţionată. Împreună cu membrii colectivului de redacție ne-am propus să aducem cultura mai aproape de sufletele semenilor noștri şi să creăm o comunitate a iubitorilor de frumos. Walter Ghicolescu și Eugen Doinaru

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

cceennaacclluu CCrroonnooppeeddiiaa Trupa Poze cu Sunet Ne-a încântat cu minunatele colinde, o trupă cu suflet alcătuită din George chitară şi Gabriela mandolină.

Pe această cale mulțumesc frumos tuturor ce au participat la acest minunat eveniment: Walter Ghicolescu, Stamate Apostol Lica, Doinaru Eugen, Trupa Poze Cu Sunet, Eduard Zalle. Mulțumesc frumos Organizatorilor și în special publicului.

Mulțumesc frumos echipei ce au pus suflet în această Revistă: Eugenia Enescu, Ioan Muntean, Nina Vizireanu.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (2) (urmare din nr. 7-8-9)

Hans tocmai se întorsese acasă, în Germania. Venea din Egipt, unde petrecuse o vacanţă de vis la Sharm el-Sheikh. Tatăl său avea mari afaceri prin zonă şi în fiecare vară îi aranja un sejur acolo fără limită de costuri. Putea cumpăra orice şi petrece în cele mai scumpe locuri, dar nu uita, la sfârşit, să-i spună că trebuie să fie capabil să păstreze acelaşi standard şi atunci când va trebui să-şi acopere singur costurile. Altfel, ar fi însemnat că nu este un om de succes şi ar fi riscat să devină frustrat. De data aceasta a avut chiar mai mult să îi spună. Îi propunea, având în vedere vârsta tatălui, să preia partea lui dintr-o firmă unde deţinea 50% din acţiuni. Celelalte aparţineau unui bun prieten al bătrânului. Cei doi înfiinţaseră împreună acea firmă în tinereţile lor şi aceasta s-a dezvoltat foarte mult. Deşi aveau părţi egale, îşi sfătuise fiul să se bazeze pe experienţa celuilalt acţionar, care se dovedise în timp a fi un partener loial şi eficient. A urmat sfatul tatălui şi firma a mers foarte bine în continuare. Paul crescuse urmând exemplul tatălui său. Îi plăceau lucrurile bine făcute, dar nu într-o rigiditate lipsită de suflet, ci într-o combinaţie interesantă de determinism ştiinţific amestecat cu un idealism artistic. Avea un cult pentru corpul uman, în special pentru corpul femeii. Îşi construise un model mental de femeie pe care o tot căuta. Această pornire spre aprecierea frumosului se lega armonios şi cu un talent moştenit tot de la tatăl său, pictura. De multe ori se odihnea pictând. Picta flori, peisaje, clădiri. Nu-i reuşeau portretele, motiv pentru care a renunţat la

ele. Nu facea nimic de complezenţă, nu-i plăceau jumătăţile de măsură. Studiile de inginerie şi economie, urmate de activităţi didactice şi de management, au urmat aceeaşi dorinţă de perfecţiune, de creare a unor structuri noi, care să apropie realitatea de modelele mentale concepute de el. Nu încerca niciodată să adapteze modelele sale la realitate. Tot un model mental a fost pentru el şi căsnicia. S-a căsătorit, pentru că aşa era modelul social majoritar acceptat, dar spera că prin gândirea şi afectivitatea sa va reuşi să contribuie mult la îmbunătăţirea acestuia. Cu această speranţă a intrat în obişnuinţa vieţii familiale, a unei familii bine aşezate, după standardele societăţii actuale, cu doi copii, băiat şi fată. Avea tot ce raţiunea unui om putea concepe, cu excepţia a ceea ce scapă raţiunii, fericirea. Concepuse un model pentru fericire şi singura preocupare care îl lega de viitor era să găsească o situaţie care să corespundă acestuia. Nu ar fi ezitat să schimbe tot modul său de viaţă dacă situaţia respectivă ar fi cerut-o. În căutarea unei asemenea situaţii favorabile era foarte deschis oricărei oportunităţi. S-ar fi dus oriunde în lume pentru căutarea fericirii.

Despre învăţământ Comportamentul oamenilor este puternic influenţat de nivelul de educaţie al acestora. Diferenţele de civilizaţie se regăsesc în sutele de ani de şcoală organizată în diferite ţări. Indiferent de sistemul de organizare politică a unei ţări, învăţământul trebuie să fie o prioritate. Şcoala românească din vremea socialismului a reuşit să-şi păstreze rolul important în viaţa societăţii, gândit de pe vremea marelui reformator al sistemului, Spiru Haret.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Învăţătorii şi profesorii din învăţământul preuniversitar, care erau în plină activitate la schimbarea orânduirii politice din 1944, deşi au fost abuziv deposedaţi de proprietăţile de orice fel, au fost păstraţi la catedră, cu excepţia celor care avuseseră înainte poziţii politice peste un anumit nivel. Aceştia au reuşit să păstreze un climat serios în şcoli. Noua conducere politică a ţării a susţinut, prin diferite măsuri, şcolarizarea tuturor copiilor, indiferent de provenienţa lor socială. Aceasta a mărit baza de selecţie, introducând “sânge proaspăt” în societatea care încerca să se creeze. Selecţia continuatorilor de la catedre, făcută de cei care trăiseră şi înainte de război, a dat roade, reuşind să se schimbe generaţia fără multe daune. La nivelul universitar, schimbarea care a avut loc a fost mai brutală. Exponenţii mediului universitar dinainte de război erau în mare parte implicaţi politic, ceea ce i-a transformat în ţinte pentru noul regim. Mulţi profesori universitari eminenţi au fost înlăturaţi fără scrupule, doar pentru a fi cochetat cu diverse partide sau orientări politice, altele decât cea comunistă. S-a creat repede o nouă structură de cadre universitare tinere, care preluau activitatea aşa cum puteau de la puţinii supravieţuitori ai schimbării de regim. Şansa sistemului a fost selecţia şi pregătirea de calitate, care încă se păstrase la nivelurile preuniversitare, mai puţin destructurate politic. Ulterior, s-a creat o nouă şi valoroasă structură universitară din tinerii absolvenţi de valoare ai universităţilor interne. La schimbarea din 1989, destructurarea politică a învăţământului, la toate nivelurile, a avut un rol mai puţin important. A apărut însă ceva cu un rol mult mai nociv decât măsurile politice luate după 1944, efectele economice ale trecerii la noul sistem economic.

Nerăbdarea, lăcomia, proastele politici guvernamentale din învăţământ au condus la depopularea sistemului de profesorii merituoşi, care şi-au găsit alte locuri de muncă mai bine plătite, în ţară sau în străinătate. Atractivitatea socială a domeniului a scăzut, ceea ce a condus la intrarea în sistem a unor salariaţi de slabă calitate, care au produs absolvenţi de un nivel scăzut, care au contribuit la rândul lor la închiderea unui cerc vicios din care este foarte greu de ieşit. Dacă înainte de 1989, ca să nu mai vorbim de înainte de 1944, cadrul didactic, de orice nivel, era stăpânul incontestabil al clasei, s-a ajuns la situaţia incalificabilă în care cadrelor didactice le este frică să intre în clasă. Fenomene sociale extrem de negative, precum consumul de băuturi alcoolice, consumul de droguri, prostituţia, corupţia, impostura, plagiatul, etc, au pătruns în şcoli şi universităţi şi este foarte greu să mai fie scoase de acolo. Grefată pe situaţia economică dificilă de la ţară şi lipsa unor programe adecvate de sprijin, din ce în ce mai puţini copii din zona rurală mai pătrund până la nivelul studiilor universitare. Accesul tuturor, inclusiv al celor din zona rurală, la toate formele de învăţământ fusese punctul tare al politicii din învăţământ din perioada 1950-1989. În prezent, mai puţin de două procente din numărul absolvenţilor de studii superioare provin din mediul rural. România tinde să piardă tot mai mult calitatea de ţară cu forţă de muncă bine pregătită. Ce gânduri de viitor îşi putea face un tânăr din România comunistă? Pentru toţi românii, ca de altfel pentru toţi cetăţenii din ţările comuniste, modelul era gata pregătit de autorităţi după învăţăturile marelui Lenin. Uniformizarea era unul din instrumentele societăţii socialiste multilateral dezvoltate, cum o botezaseră conducătorii politici de atunci. Cu toate aceste tipare pregătite de regim, oamenii se deosebeau totuşi între ei, măcar în două categorii, buni şi răi.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

100

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Cei buni făceau eforturi datorită pornirii lor interioare pentru performanţă. Ei urmau să devină motoarele unei societăţi aproape blocate de multitudinea celor răi, care utilizau din plin binefacerile unui astfel de regim. Aceştia din urmă trăiau deja în Rai, pentru cei care mai erau şi un pic religioşi, sau în Comunismul biruitor, pentru cei care credeau în ceea ce li se spunea la lecţiile de învăţământ politic. Recompensele pentru cei buni se încadrau în limite destul de restrânse, pentru că averile erau strict controlate, deplasările în străinătate în scop turistic erau practic inexistente, iar dacă vreunul avea veleităţi intelectuale şi cutezanţa să comenteze se mai trezea şi arestat. Pedepsele pentru cei răi erau în general prin muncă. Ce incoerenţă crasă de filozofie, în societatea în care ţi se spunea tot timpul că „munca l-a creat pe om”, munca era în acelaşi timp şi o foarte prezentă formă de pedeapsă! Se inventase termenul de „pedeapsă la locul de muncă”. Alex provenea de la ţară. Profitase de toate sistemele de burse oferite de statul socialist, altfel nu ar fi putut absolvi nici măcar liceul, ce să mai vorbim de universitate. Mulţi oameni valoroşi ai României de azi au parcurs acelaşi traseu şi au fost în aceeaşi situaţie. Fusese premiant în toate formele de învăţământ pe care le absolvise. Era proaspăt absolvent de facultate, avea multe gânduri de viitor. Provenea dintr-o familie cu mari neajunsuri economice şi mare deficit de linişte. O boală de oase îl ţinuse mult timp prin spitale, dar nu pierduse niciun an de şcoală. Parcă se născuse din nou după absolvirea facultăţii şi depăşirea problemelor de sănătate. Acest debut în viaţă, cu mari dificultăţi, l-a facut să fie mai înţelegător, cu o mare capacitate de a înţelege şi gestiona situaţiile limită. Nu prea era la curent cu ce se întâmpla pe lume, cu excepţia şcolii şi

101

spitalului. A fost un elev model. Ajunsese la olimpiada de fizică, faza pe ţară, fiind în spital. La fel a fost şi în studenţie. Publicase deja prima carte de specialitate, împreună cu mentorul său, când era încă student în ultimul an. Prima dată când a ieşit din orizontul şcolar spre cel public a fost după un succes studenţesc. Intrase în vizorul presei. Luase un premiu naţional la o disciplină pe care o va dezvolta mult când va ajunge la maturitatea lui de specialist.A contribuit la aceasta printr-o serie de proiecte şi brevete de invenţie. Fusese căutat de o ziaristă de la Secţia Ştiinţă a celei mai vizibile reviste din acea perioadă. Alina, aşa o chema pe ziaristă, nu îi era straină ca figură. Fusese mult timp crainică la Televiziunea Română. Era chiar şocat că vede pe viu o persoană pe care se obişnuise să o vadă la televizor. Într-o atmosferă relaxată, printr-o discuţie liberă, total informală, i-a luat de fapt un interviu, în care îl prezenta ca pe o mare speranţă a cercetării româneşti. O prezentare mai amplă a acestuia avea să apară ulterior în almanahul de sfârşit de an al acelei reviste. Era o mare lovitură de imagine să ai un interviu într-un asemenea almanah. Premiza realizării acestei previziuni, aceea că Alex va deveni un mare specialist al domeniului, s-a adeverit repede. La scurt timp după aceea, el a ajuns angajatul unuia dintre cele mai renumite institute de cercetări din acea perioadă. Se ajungea foarte greu atunci să lucrezi într-o asemenea instituţie. Exista un sistem destul de riguros de repartiţii guvernamentale, bazat pe rezultatele din timpul facultăţii. Mai intrau, pe lângă cei merituoşi, şi destui cu pile şi relaţii. Nu era cazul lui Alex. Sportivii veseli se întâlneau periodic, fie la un chef, fie la un bridge. Dorin continua să fie apatic. Nu mai era el. Era tipul reprezentativ al omului care

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn nu trebuia să aibă nicio grijă a zilei de mâine şi totuşi, de o bună bucată de vreme, nu mai era în apele lui. Ceilalţi începuseră să fie îngrijoraţi, crezând că este bolnav. A tot încercat fel de fel de explicaţii, dar n-a mers. Prietenii îl ştiau atât de bine încât nu-i putea păcăli. La un moment dat, nu a mai putut ţine în el şi le-a spus adevărul. – Vă spun, dacă îmi promiteţi că nu râdeţi de mine. – Hai, bă, nu mai face pe nebunu'! Spune ce ai. – Ei bine, sunt îndrăgostit. Dar rău de tot. Nu aş fi crezut că o să ajung să sufăr atât. Ştiţi că la mine era coadă de femei. Am cunoscut o fată care este tot ce nu sunt eu. Eu sunt sportiv, ea este firavă, eu sunt bogat, ea este de o sărăcie lucie, eu sunt superficial, ea este foarte profundă, eu sunt leneş, ea este deosebit de muncitoare. Nu sunt sigur dacă şi ea mă iubeşte, dar eu sunt topit. Nu pot să mai trăiesc fară această femeie şi voi face tot ce pot eu să fac, tot ce este omeneşte posibil, să o cuceresc. Dacă nu o să reuşesc, mă voi considera toată viaţa mea un incapabil. – Atunci, lasă dracu' tot. Lasă chefurile, lasă bridge-ul, lasă celelalte femei şi concentrează-te pe ce vrea ea, dacă vrea ceva de la tine. Hai, pa! De acum o să încercăm să ne descurcăm şi fără tine. Pe tine deja te considerăm pierdut pentru cauza noastră. Dacă o vei cuceri vreodată, după aceea, dacă dânsa, măria sa, ne va accepta, ne vom mai întâlni şi noi din când în când. Aşa, ca băieţii. Doar nu vei deveni un fătălău care va petrece numai cu muierile! Mira provenea tot de la ţară. Era al treilea copil al unei familii sărace, care avea mulţi copii. Ajunsese la asumarea unor responsabilităţi familiale de la o vârstă foarte fragedă. Aceasta consta în curajul de a merge singură cu vacile la câmp, la vârsta când alţi copii mergeau la grădiniţă. Nu o deranja deloc această muncă. Era chiar mândră de atâta încredere. Era slabă

şi părea neajutorată, dar avea un psihic foarte tare. La ţară, în acea vreme, încă erau păstrate standardele de pe vremea turcilor. O femeie era apreciată dacă era grasă. Mama sa nu-şi făcea însă probleme privind aparenta fragilitate a fetei, aşa fusese şi ea când era mică. Cu ea semăna. Dimineaţa pleca devreme cu vacile. Frigul de început de toamnă o făcea să se strângă în flanelul rămas mic, care nu mai reuşea să-i acopere corpul firav. Nu spera la unul nou decât la Crăciun, când ori va primi unul nou, ori va prelua unul de la fraţii mai mari. Nu ştiau cine este Moş Crăciun. Primeau ce primeau de la părinţi sau bunici. Prefăcătoria cu Moş Crăciun, care vine pe coş, nu avea loc în familia sa. La început, acomodarea cu “colegii” de muncă de pe câmp îi creă o oarecare teamă fizică. Erau pe acolo nişte găligani, mai mari ca vârstă, care-i inspirau un sentiment de respingere provenit din înţelegerea total diferită a lucrurilor. Aceştia îi inspirau ceva similar copacilor seculari de la marginea satului. Erau oameni în devenire, pe lângă care timpul trecea fără să producă schimbări, dar nici ei nu doreau altceva. Aşa au fost şi părinţii, şi bunicii, şi străbunicii lor. Erau celule ale acelei veşnicii născute la ţară. Nu-i deranja sarăcia, nu-i deranja nimic. Mira nu privea această stare de spirit din sat ca pe ceva negativ, dar ea îşi propunea altceva. Săracia cruntă în care trăiau acasă o îndârjea, o făcea să lupte cu toată puterea ei să schimbe lucrurile şi nu doar pentru ea, ci pentru cât mai mulţi. Auzise de undeva că este bine să înveţi carte şi restul va veni. Încă din primele clase, a invăţat tot ce găsea în cărţile de şcoală. Avea de la Dumnezeu ceva ce se cheamă echilibru, avea în sânge pornirea de a oferi ceva înainte de a cere, de a face prima mişcare. De unde toate acestea într-un ghem de copil? I-a venit o idee în relaţia cu găliganii de pe câmp. S-a gândit să le spună poveşti. Îi plăceau mult poveştile pe care i le spuneau mama sau bunicul. S-a gândit că

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

102

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn poate acestea îi vor sensibiliza pe durii săi colegi de văcărit. Rezultatul a fost neaşteptat de bun. După câteva încercări ajunsese la o regulă. Abia o aşteptau cu poveşti noi. Nu mai făcea faţă cu ceea ce afla de la alţii, aşa că a început să caute cărţi noi de poveşti, pentru că cererea era în continuă creştere. Citea seara acasă poveşti noi, pe care le povestea a doua zi pe câmp celor doritori să asculte. Erau tot mai mulţi. A reuşit astfel un extraordinar transfer de bunătate prin comunicare, prin artă. În fond, şi poveştile reprezintă o formă de artă. Odată realizat acest echilibru interuman pe câmp, s-a gândit să-şi facă şi o mică afacere. Sărăcia cruntă în care trăia împreună cu familia îi crea o pornire interioară spre orice muncă cinstită care săi ajute. Şi vroia cu tot corpul ei fragil şi sufletul ei uriaş să găsească ceva. A început să ia în grijă şi vacile altor vecini. Era un efort în plus, dar îi aducea ceva bani pentru rechizite şcolare şi, de ce nu, pentru ceva de îmbrăcăminte. Pe câmp devenise nu numai eminenţa cenuşie, dar şi mica prinţesă a găliganilor. Aceştia abia aşteptau s-o ajute, ca astfel să aibă momente de linişte în care să le mai spună câte o poveste. Reuşise să construiască o situaţie în care, deşi şcoala şi păzitul vacilor îi solicitau mult efort şi timp, le făcea pe amândouă cu sentimentul că face ceea ce trebuie. Avea, totuşi, o nemulţumire sufletească când, zgribulită în flanelul ei rămas mic, lua vacile unor vecini care aveau copii de vârsta ei, colegi de clasă cu ea. Nişte puturoşi, care nu aveau grijă de animale şi nici nu învăţau. Nu se abătea din drumul ei, dar se gândea mult la asemenea situaţii. Fiecare familie cu problemele ei. Ea le ştia pe ale familiei sale şi găsise o soluţie de a participa la rezolvarea lor. Restul nu era treaba ei. La şcoală toate mergeau perfect, pentru că îi plăcea ceea ce făcea acolo. Era

103

mereu premiantă, lua numai note de 10. Se mândrea cu faptul că, într-o mini-piesă de teatru pe care o jucau la diferite evenimente şcolare, ea juca rolul notei 10, pe care o şi avea inscripţionată pe o pancartă agăţată pe piept. Rămăsese şi o fotografie în care se regăsea în această ipostază, singura de altfel, pentru că altele arseseră într-un incendiu care avusese loc la locuinţa părinţilor săi. A urmat liceul, pe care l-a început la unul renumit din Constanţa, dar pe care l-a schimbat repede pentru noul liceu economic care se deschisese şi care a început cu elevi transferaţi de la celelalte existente. Părinţii au împins-o în această direcţie. Mulţi părinţi săraci alegeau pentru copiii lor licee de specialitate, economice, industriale, etc, în defavoarea celor teoretice, pentru că ofereau, pe lângă posibilitatea de a urma studii universitare, şi alternativa intrării mai rapide “în câmpul muncii“, devenind astfel un sprijin pentru ei. Destinul ei s-a stabilit de atunci, deşi ar fi putut performa în oricare altă specializare, inclusiv dintre cele artistice. Mama sa dorea ca fata să întrerupă chiar şi acel liceu dacă ar fi găsit o partidă convenabilă să o mărite. Pentru o fată se considera că măritatul este o afacere mai bună decât şcoala. Nici nu bănuiau ei ce comoară de copil aveau. Chiar îi găsiseră pe unul care-i tot fluiera pe la ferestre frumosul cântec peruan “Trecea condorul”. Mira a respins toate aceste tentative ale părinţilor şi şi-a văzut de drumul ei în viaţă. Intrarea la facultate, la ASE, a fost o formalitate. A urmat aceeaşi linie, de fată cuminte, de la ţară, care se ocupa serios de scopul pentru care venise acolo, să înveţe. A beneficiat de tot sistemul de burse pe care autorităţile socialiste îl oferea elevilor şi studenţilor merituoşi şi cu o „origine sănătoasă”. […]

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă 26-recomandari\prezentare de carte\cartea de pe noptiera\

Marian Dragomir

Mălin Stan - citesc poezia ca pe un cântec mistic ce sufocă aerul

primară, realitatea directă şi vizualizează o nouă formă de existenţă, cea poetică. Poetul absoarbe energiile descătuşate ale trupurilor cuprinse de iubire şi le decantează, ca prin vis, în versuri care surprind prin imagine sau trăire.”

MĂLIN STAN ne popune un volum ce marchează viziunea asupra lumii “Somnul tău îmi face bine” (Editura Brumar, Timisoara, 2011). Vasile Spiridon remarca faptul că este „o poezie neoavangardistă, experimentalistă, de un erotism bine temperat, în care tensiunea lirică este concentrată în prima parte a poemului”. Discrusul liric sugerează un lirism în care poetul încearcă se se definească pe sine, încadrându-se în generația sa. Roland Barthes definea termenul de scriitură ca fiind „alegerea ariei sociale în care scriitorul decide să-şi plaseze natura limbajului său”, dar cotidianul este reificat în poezia lui Mălin STAN şi privat de capacităţile sale spaţiale. Apar valențe ale unei viziuni onirice, expresioniste, în care material este distorsionată „autobuzul întârzie mereu,/mai ales că oamenii sunt mascaţi şi nu-i recunoaşte nimeni./ar fi putut să spargă zidurile prin care se crede că trece în fiecare zi./cu fiecare zid măştile se transformă în carne,/fiecare om devine negru ca şi cum masca ar fi murit.” Discrusul său liric este elaborat, programatic afirmând că: „citesc poezia ca pe un cântec mistic ce sufocă aerul,/îi dă foc şi soarele coboară în mijlocul lui, după cum s-a prognozat la ştiri”. Poetul Leonard Ancuţa remarca faptul că “Centrala poetică a lui Mălin Stan a început să transmită energie. Forma ei de manifestare este iubirea, în toate formele sale de agregare, fie că respectă sau ignoră legile fizicii şi/sau pe cele ale logicii. în viziunea lui Mălin, iubirea este starea de agregare prin care el transcende lumea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

104

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă Mălin Stan

tragedia lui nichita nichita serbează mereu ziua de naştere a câte unui poem sau a unui personaj pe care îl omoară la sfârşitul zilei. beat fiind, şi dacă nu-l găseşete execută pe primul ieşit în cale în numele lui. ziua se întunecă şi zidurile blocului lui se crapă în două. o parte armata roşie, cealaltă, forţele aeriene. nu mai poate să scrie, înghesuit de pereţi. toţi oamenii pe care i-a creat acum îl îngroapă de viu. blocul se poate reclădi dar nimeni nu mai poate locui în el: pereţii sunt vopsiţi.

105

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă Eugenia Enescu

În dor de Rebreanu Era pe vremea lecturilor obligatorii. Profesoara de limba română ne recomandase să citim Rebreanu. Mai precis romane sociale („Ion”, „Răscoala”) și psihologice („Pădurea spânzuraților”, „Ciuleandra”, „Jar”). Conștincioasă, am început să caut în biblioteca casei romanele idicate. La un moment dat, ochii mi-au alunecat pe o carte pe care nu o aveam în programă: „Adam și Eva”. Titlul m-a fascinat și mi-a stârnit curiozitatea, gândul plecându-mi la povestea biblică a oamului primordial. A fost primul roman scris de Liviu Rebreanu pe care l-am citit pe nerăsuflate. Despre cele din programă știam câte ceva de la școală, și le-am lăsat pe mai târziu. Pe măsură ce înaintam în lectură îmi dădeam seama că descoperisem în Rebreanu ceva mult mai mult decât un romancier realist care își potrivea acțiunea în satul românesc (Ion, Blestemul pământului, Blestemul iubirii), sau Răscoala în care autorul surprindea foarte exact ceea ce psihologul francez Gustave le Bon numea la psyhologie de la foule („psihologia mulțimii”), ori Ciuleandra în care se vede preocuparea autorului pentru analiză și pentru explorarea în profunzime a psihicului uman pe care canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea spânzuraților”, deși sunt comparabile prin insolitul abordării. În romanul „Adam și Eva”, pe care unii dintre criticii literari îl situează în ciclul de nuvele cu ramă, firul epic curge în de-a lungul a șapte vieți ale unui suflet care încearca necontenit să se unească cu sufletul său pereche. Debutează cu descriere salonului din sanatoriul în care a fost adus profesorul Toma Novac, fiind rănit. Acesta, când

deschide ochii, își reamintește discuția în contradictoriu cu Aleman, fost profesor de filozofie care a încercat de nenumărate ori să-l convingă de existența metempsihozie. Romanul conţine şapte capitole, iar fiecare capitol are, la rândul său, câte şapte subcapitole. În acestea sunt istorisirile uluitoare a celor şapte vieţi (reîncarnări) ale lui Novac, pe care acesta, pe patul de moarte fiind, şi le reaminteşte ca printr-o străfulgerare. Prin prisma personajelor şi anturajului (ţara şi timpul) în care decurge acţiunea sunt diferite, dar asemănătoare prin scop şi tragism. Fiecare erou tinde săşi caute jumătate, iar când o găseşte o pierde în împrejurări nefaste propriei vieţi. George Călinescu îi atribuie pe bună dreptate onorabilitate acestui roman:, „Mulţi vor găsi plăcere în citirea acestei cărţi, căreia trebuie să-i recunoaştem informaţia harnică, sobrietatea şi echilibrul narativ, la care se adaugă meritul invenţiei.”

Liviu Rebreanu afirma undeva că „Adam şi Eva” este opera cea mai aproape de sufletul său, chiar dacă alte romane ale sale şi nu acesta au fost apreciate de către critici drept capodopere. Pe vremea aceea eu nu știam mai nimic despre Metempsihoză, despre transmigrația sufletului și mai ales despre reîncarnarea acestuia după moarte. Știam doar că există viața veșnică, așa cum am auzit de la bunica. Nedumerită am întrebat-o pe mama, iar aceasta a încercat să-mi explice. Apoi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

106

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă mi-a recomandat să citesc și nuvela scrisă de Mihai Eminescu „Avatarii faraonului Tla”. Deasemenea mi- spus să citesc și „Sonetul CCV” al lui Vasile Voiculescu, deoarece în el se regăsește aceiași temă: „Știu și-o voiesc; aceasta mi-e ultima viață/Nu mai renasc de-acuma, caci, iată, te-am găsit./Deschizi eternitatea: în pacea ei măreață/Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârșit/Sunt mai bătrân ca moartea; născut mai înainte/Ca stricătoarea-i umbră să fi intrat în lume./Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte,/În rând cu Archetipii fără de veac, nici nume/Dă-mi mâna, nu-i nevoie de aripi O-mbrățișare:/Misterioasa carne se face duh în noi;/De dincolo de ceruri sentinde-o așteptare/Perechea cea pierdută să vie înapoi/Ce aștri, sus, acolo, cad jertfă împlinirii,/Junghiați pentru ospățul de foc al regăsirii?” Cartea este despre dragoste, despre viață, moarte și viață de după moarte, se citește ușor și captivează. Este despre luptă și suferință. Pe mine m-a marcat și sper să vă trezesc curiozitatea de a o citi. O am din nou pe noptieră. Deschizându-mi noi orizonturi și purtându-mă pe drumuri nebătătorite, la un moment dat, în decursul vieții mele, am scris această poezie:

107

Eugenia Enescu

Suflete pereche Tu eşti bărbatul vieţii mele, Eşti lângă mine, Sigur eşti, Şi ai venit din nemurire, Pe mine astăzi să iubeşti. Să mângîi dorurile toate, S-alinţi, şi să săruţi din plin, Poemul inimii curate Şi-a sufletului ce se zbate Între lumesc şi-ntre divin. Te-am aşteptat iubitule o viaţă, Te-am aşteptat cu dor nebun Să vii, să-ţi mângîi a ta faţă, Să te iubesc, şi să mă-ntorc din drum Ca să rămân alături, lânga tine, Să-ţi sparg necazurile vieţii, Ce au umbrit cu norii negrii Lumina sfânt-a tineretii. Şi cu iubire blândă şi curată, Să-ţi bucur sufletul înnegurat, De ale sorţii viaţa-n rol jucată, Pe estacada lumii în păcat. Să spăl cu-a-mele lacrimi de iubire Întreg necazul sufletului tău, Şi să ne-ntoarcem iar în nemurire, În Cerul veşnic al lui Dumnezeu. Şi ridicaţi la ceruri împreună, Să-nchidem cercul sferei amândoi, Ca suflete pereche-ntotdeauna Să ne întoarcem iaraşi înapoi.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprreezzeennttaarree ddee ccaarrttee 26-recomandari\prezentare de carte\cartea de pe noptiera\

Mariana Didu

Mariana Didu, volumul „Stele în fântânile dorului'' Motto: „Cei care au suferit cu adevărat uită şi iartă, cei care nau suferit niciodată nu ştiu să dăruiască, nici să ierte, ci doar să anatemizeze de sus pe ceilalţi.”

Eu trăiesc modest şi în lipsuri materiale, dar vreau ca aceste oaze de spirit să răcorească şi să îmbie la lectură pe cei cu sensibilităţi asemănătoare cu ale mele.

Jurnalul meu nu se vrea trufaş şi insinuant. Poate este un act pedagogic subtil ar spune unii, poate o răsvrătire eliberatoare, ar conchide alţii, poate o evadare din spaţiul ermetic închis, aş spune eu care mă simt nedemnă pentru o investiţie mai adâncă, eu care sunt victima iluziilor acestei lumi cu scadenţele şi înălţările ei, prinsă, de cele mai multe ori, într-o încleştare neesenţială. De ce acest jurnal? Pentru că forţa divină a cuvântului asupre oamenilor, mai are efect, pentru că am capacitatea naturală de a decoda oameni şi situaţii, pentru că am atenţia

ultimă, despre care vorbea Goethe şi, pentru că nu pot să stau decât în spirit. Poate că arta şi, în special scrisul, mă scuteşte de rigorile logicii, de optuzitatea realităţii şi de dezamâgirea pe care ţi-o oferă perspectiva unei astfel de vieţi. Apoi, nu trebuie uitat că, soarta noastră se leagă sau se dezleagă în Cer şi că, numai perpectiva religioasă, mă obligă la umilinţă, la împăcare, supunere şi nădejde. Dorul de a coborî în mine dobândeşte puteri miraculoase. Nu explorarea propriei mele experienţe, ci adevărul lucrurilor şi oamenilor, singurul adevăr accesibil spiritului omenesc şi pe care nu ţi-l dăruieşte decât arta, înţeleasă ca acel fel de cunoaştere care cuprinde individualitatea fermecătoare a aparenţelor dar care conţine şi adevărul religios. Chiar dacă privind lumea prin reprezentările noastre generale depre ea, subconştientul nostru ne redă chipul, virginal al realităţii trecute. Rare sunt jurnalele, memoriile care să nu-şi propună o finalitate practică, un folos pentru alţii şi pentru autorul lor (opera Sfântului Augustin, Rousseau, Goethe, Casanova, Tolstoi, Nietzsche etc.). toţi şi-au dorit să însumeze o experienţă şi să ofere o învăţătura sau, cel puţin, să-şi acorde plăcere şi mângâiere în zilele bătrâneţii (sau-dacă-vreţi-în serile de aducere-aminte). Opera este o formă a vieţii tale, o experienţă deschisă şi aţintită către captarea realului pe care-l înţelegi şi nu-l poţi cuprinde şi, scriitorul, descoperă o ţintă a aspiraţiei umane, ea eliberând spiritul de toate obsesiile sale. Jurnalul meu este o carte scrisă cu patimă, contradictorie, inegală ca structură, eu, neîncercând să fac interpretări riguroase sau comentarii pertinente şi docte asupra ideilor moderne ale unora dintre filozofi (E.Kant, A. Shopenhauer, G. Hegel, F. Nietzsche).

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

108

pprreezzeennttaarree ddee ccaarrttee Cartea mea este partea de poezie dintr-o autobiografie intelectuală, ea având mai mult o valoare personală; e ca un şirag de confesiuni ale unor idei de filozofie a vieţii, de estetică a artei, este sămânţa vieţii mele, întru spirit de acum, e o simplă descătuşare anevoioasă din cinga vacuităţii şi echivocului, este un exerciţiu de graţie poetică, de admiraţie, consideraţie şi de descoperire a sufletului ascuns, este o purificare ideatică a drumului de inutilităţi şi contrarietăţi. Este o carte în mireasma tinereţii, o meditaţie furibundă întreruptă doar de lucrul la catedră, o îndrăzneaţă bucurie scrisă cu grabă şi cu multă dragoste pentru cititorii ei.

George Petrovai

Miron Dolot – Executaţi prin înfometare

indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea. Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui GiovanniPapini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”. Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.

Apărută la editura Meteor Press cartea cu dureroase amintiri ale autorului cu pseudonimul literar Miron Dolot din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni pe parcursul celor 30 de capitole (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani) ne prezintă părţile

109

Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprreezzeennttaarree ddee ccaarrttee murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.

Mioara Cerbu

Adriana Gabriela Aldea – Pe aripile tinereții

Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil. Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avânduse în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”. Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”! Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…

Citind scurta proză „Sfat…”, am stat câteva minute fără reacţie. Apoi, aproape trăind un vis, am încercat a privi cu ochiul minţii spre Gabriela, adolescenta din banca a doua de pe rândul dinspre perete, o fată cuminte, silitoare, cu un bun simţ de invidiat şi nu mi-a venit să cred că am trecut de atâtea ori pe lângă ea fără să pot privi în adâcul sufletului ei. Am decoperit ceva nou, chiar dacă am mai citit câte ceva din scrierile ei. Am descoperit o tânără îndrăzneaţă şi o promiţătoate scriitoare. Gabriela are curajul şi puterea să pătrundă în spiritul uman, să vadă, să perceapă caractere, săşi pună şi să să pună întrebări la care să poată răspunde, poate chiar să dea un „sfat”. Mânuieşte bine cuvântul şi ştie să lupte cu el, să-i găsească esenţa, să-l stoarcă, să şi-l supună…poate chiar să se joace cu el. Cuvintele ei mângâie sensibilitatea cititorului aşa cum am dedus, spre exemplu, din pasajul: „nu i-am putut înţelege vreodată nevoia exacerbată de a avea marea la picioarele ei, de a-i spune din priviri că o venerează, de a-i da de înţeles că pentru ea reprezintă balsamul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

110

pprreezzeennttaarree ddee ccaarrttee vindecător care-i topeşte cioburile de sticlă din suflet, transformându-le în mărgăritare nepreţuite”, dar în acelaşi timp cuvintele ei biciuiesc, cad în cadenţe dure asemeni vieţii „când o ai la pieptul tău simţi o repulsie din partea ei, un ghemotoc care i se cuibăreşte în stomac, o greaţă maliţioasă…” sau spune „te sfătuiec să nu te târăşti niciodată în noroiul existenţei cu acea creatură pocită…”, ba chiar mai mult sfătuieşte „nu iubi niciodată pe cineva care scrie”. Acesta cred eu că e curajul de-a mânui cuvântul. Deşi este foarte tânără, Gabriela ştie cum poate cuceri şi domina timpul, ea însăşi spune „oricine ar putea-o iubi: poartă în ea germenii celui mai puternic antidot pe care omenirea îl are în faţa timpului:cuvântul!” Nu pot decât să-i urez succes şi să-i dau un singur sfat: scrie şi timpul va fi al tău.

Trandafir Simpetru

Fondatorii limbii române scrieri de la ţărmul mării 3 FONDATORII LIMBII ROMÂNE au fost ca şi alte ramuri ale ştiinţei literaturii, istoria literară reprezintă şi ea o continuă devenire, caracterizată printr-un efort permanent de cristalizare a unor metode cât mai adecvate de investigare a unui domeniu riguros determinant. Dacă în ultimele secole, asocierea între conceptul de istorie şi acela de literatură reprezintă un fapt firesc, în alte etape mai îndepărtate de dezvoltare a culturii o asemenea tentativă ar fi apărut ca un fenomen deosebit de straniu. Atitudinea aceasta ni se pare astăzi explicabilă deoarece nici termenul de istorie nici acela de literatură, care au o existenţă milenară, nu au fost investiţi cu semnificaţiile riguroase, bine delimitate, pe care le-au căpătat pe parcursul ulttimelor secole. Aceste rânduri sunt scrise plecând de la ideea de a scoate un volum sau mai bine zis un dicţionar cu şi despre FONDATORII LIMBII ROMÂNE a distinsei doamne Lenuş Lungu. Accepţiunile acestora erau sensibili deosebite de acela din epoca modernă. Acest dicţionar înseamnă cunoaşterea obiectivă sau un gen specific de imagine vizuală a lucrurilor, rădăcina cuvântului sugerând sensul de a citi, de a vedea sau de a şti, în vreme ce semnificaţiile colaterale duc spre conceptul de viziune sau de idee. Descriptivă sau narativă la început, fundamentată în mare măsură pe o concepţie statică asupra existenţei, toţi

111

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

pprreezzeennttaarree ddee ccaarrttee marii noştri scriitori îi socotim ca fiind fondatorii limbii române şi sunt proiectaţi pe fundalul unui timp conceput ca o permanentă devenire, mult mai târziu. În accepţiunea sa originară, atât în limba greacă, cât şi în cea latină, termenul de literatură trimitea în primul rând spre gradul de cunoaştere a culturii de către un individ oarecare, nu spre un anume obiect care se impune a fi investigat printr-o metodologie specifică. Semnificaţia aceasta a conceptului de fondatori ai limbii noastre materne este încă foarte frecventă şi în aceşti ani democratici în care tinerii din ziua de azi trebuie să ştie că pe măsură ce anumiţi termeni au ajuns să se clarifice în sensul accepţiunii lor actuale, imaginea sincronică a producţiilor literare dintr-o anumită perioadă datată, ajunge să fie din ce în ce mai frecvent asociată cu viziunea diacronică a fenomenului literar. Scriitoarea Lenuş Lungu a pornit de la modele şi principii desprinse din domeniul istoriei literare, bazate pe o cronologie, capabile să ducă la stabilirea unor legi de dezvoltare a diferitelor fenomene, de la

sociologie, psihologie şi istoria limbii, marii noştri scriitori au pus bazele acestei noi ramuri a ştiinţei literaturii în care erau preocupaţi de rigoarea informaţiei şi a situării scriitorului într-o anumită perioadă, de stabilirea unor filiaţii şi ierarhii literare, de precizarea unei biografii apte să explice un anume tip de creaţie, scientismul pozitivist, năzuinţa spre obiectivitate maximă, dând nota fundamentală a acestor oameni de cultură. Preocuparea scriitoarei Lenuş Lungu este una programatică pentru reliefarea specificului naţional care impune în acelaşi timp nevoia de a căuta anumite criterii de diferenţiere a unei literaturi de un alt context mai general de creaţie. Situarea operelor unui scriitor într-un raport de antioritateposterioritate impulsionează astfel o nouă direcţie de istorie literară, rezultată din necesitatea de a stabili modele, izvoare, centre de influenţă şi zone de recepţie, similitudini şi noi forme literare, specifice unor scriitori sau arii de cultură.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

112

ccrroonnoollooggiiee 27-cronologie\enciclopedica\

B.P. Haşdeu

Iubirea în cronici sursa: Dragoş Gros în Enciclopediae O ALTFEL DE ENCICLOPEDIE

Sunt frumoase cronicile române! Ele ne strămută în timpul lui Mircea şi Ştefan, pentru care e prea mic chiar epitetul de „cei mari”; ele ne pun faţă-n faţă cu Ţepeş, Rareş, Ion-Vodă, Mihai... Ce români, o Doamne! Ai crede că în vinele lor curgea un alt sânge, că braţele lor erau din alt os, ca inimile lor frământau acel teribil element, care azvârlea fulgere şi zguduia pământul în temeliile sale. Suntem fii ai lor, o ştiu; dar de cele mai multe ori, vai! fiii nu moştenesc decât numele părinţilor. Când citesc şi recitesc, cu o voce tremurândă de emoţie, cu pieptul dilatat de o mândrie cu atât mai vie cu cât ea este mai trecătoare, când citesc şi recitesc tablourile în care cronicarii ne zugrăvesc pe un Baiazid, pe un Murat, pe un Suleiman, fugind şi umiliţi înaintea armelor române, înzecit mai puţin numeroase... ei bine! atunci mă-ntreb pe mine însumi cu un fel de ipohondrie naţională: purtam numele de români, stăpânim pământul României; de ce am căzut aşa de jos? Aşadar, fără a mă rătăci în labirintul cauzelor, mă mulţumesc a şti numai atât, că, după expresia poetului: „la noi mărul e 113

putred”. Aduc aici cuvintele bardului român nu din întâmplare, ci pentru că lucrul se trece de glumă, când până şi poeţii, aceşti copii fericiţi ai râzătoarei iluzii, aceşti luminaţi orbi, care admiră seninul norilor şi splendoarea nopţii; când până şi ei încep a pipăi plaga realităţii! Citiţi însă cronicele române şi veţi afla timpul când şi putredul nostru măr era un adevărat măr domnesc, un măr smălţat pe dinafară cu rumeneala juneţii şi care păstra în sânu-i un sâmbure vivace şi sănătos! Totuşi, pe lângă contrastul ce am observat, între sublima bravură a strămoşilor şi efeminata moliciune a strănepoţilor, mai este un altceva, care mă electrizează tot atât de mult în lectura cronicilor romane: un alt contrast, un contrast mai puţin simţit, fiindcă nu este politic, dar nicicum mai puţin dezavantajos pentru caracteristica timpului nostru propriu. Un individ mare, un geniu fie în război, fie în pace, fie în litere; un Bonaparte, un Colbert sau un Shakespeare, este acela care modulează, după propria inspiraţie, lumea supusă acţiunii sale, iar nu devine plecatul serv al acelei lumi. Cum vreţi, cum puteţi pretinde, să fie ceva dintr-un popor, o adunare de individualităţi, în care totul se importa şi nimic, nimic nu e bun pentru export? Din literaţii noştri moderni - nu numesc pe nimeni, pentru a nu mă certa cu ponderoasa majoritate - numai aceia au înfipt nişte urme solide în cariera lor, care au putut să petreacă şi prin străinătate, dar au învăţat în ţară. Alecsandri, Bolintineanu, Cogălniceanu, Bolliac, C. Rosetti, Gr. Alexandrescu, Negruzzi, nu sunt nici doctori, nici laureaţi, nici licenţiaţi. Cugetând româneşte, cronicarii noştri erau constrânşi a vorbi tot româneşte. Inteligenţa limpede şi naivă, observaţie sigură şi necomplicată, tablouri simţite şi neafectate, un sistem mai mult inspirat de bun simţ decât combinat, în fine, toate câte nu seamănă deloc nici cu subtilismul german, nici cu volubilitatea franceză, nici cu flegmă engleză; toate acestea deosebesc şi pun în relief poporul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccrroonnoollooggiiee român; toate acestea îi caracterizează, în cugetare şi în vorbă, pe cronicarii noştri; toate acestea ne lipsesc nouă, literaţilor proaspăt răsăriţi. Vedeţi dar, că avem mare trebuinţă de a ne adăpa la izvoarele cronicilor române, care sunt ca un fel de Karlsbad moral şi intelectual, în care ne-am putea căuta sănătatea inimii şi a spiritului, bărbăteasca energie şi verdea pricepere a străbunilor! Bunăoară, care să fi fost meşteşugul dragostei la strămoşii noştri cei mai dincoace de epoca lui Traian, care uitaseră deja demult preceptele lui Ovidiu? Cum făceau ei curte? Cum petreceau? Cum corespundeau? Cum vorbeau în romanticele lor întâlniri? Cum făceau acele jurăminte, de care iubirea nu se lipseşte nici chiar la hotentoţi? Naţiunile cele mai brave au fost totdeauna şi cele mai amoroase. Mitologia antică ni-l reprezintă pe zeul Marte prins în laţ de zâna Venere. Arabii şi normanzii, fiii ţărilor celor mai călduroase şi copiii gheţurilor nordului, cu o mână supuneau universul, cu cealaltă strângeau la piept acea gingaşă parte a popoarelor învinse, care nu se plângea niciodată de groaza cuceririi. Însuşi Destinul a voit ca femeilor să le surâdă luciul armei, iar ostaşului să-i zâmbească lauda ieşită din gura unei nimfe! Românii au fost odată foarte viteji, cel puţin pe când se scriau cronicile: urmează dar să fi fost şi foarte amoroşi. Din nenorocire, cronicele, preocupate de corp şi suflet, de povestirea minunatelor vitejii ale neamului românesc, se feresc a ridica vălul de pe misterele vieţii sociale, le dispreţuiesc, le cred nedemne de a rămâne în pomenire. Sub anul 1472 cronicarul povesteşte războiul între cei doi domni români, RaduVodă din Ţara Româneasca şi din Moldova Ştefan cel Mare. La locul numit Cursul-apei, în judeţul Râmnicului, se dete bătălia. „De ambe părţile se băteau vitejeşte”, zice cronicarul. Lupta dură trei zile în şir, joi, vineri şi sâmbătă şi nu se ştia încă cine va

birui, căci se luptau românii cu românii! În fine, noaptea spre duminică, Radu-Vodă fugi la Bucureşti şi se închise în cetăţuia ce se înălţa atunci pe malul Dâmboviţei, acolo unde se află astăzi Curtea Veche. ŞtefanVodă înconjură castelul şi-l luă. Radu-Vodă reuşi a scăpa peste Dunăre. Dar în mâinile învingătorilor căzu doamna lui Radu-Vodă şi fiică-sa Voichiţa. Aceste două prizoniere de neam domnesc fură conduse la Suceava, în capitala marelui Ştefan. De atunci trecură trei ani la mijloc. Deodată, sub anul 1475, cronicarul ne spune că „Ştefan-Vodă a zidit mănăstirea Sfântul Dimitrie de 'naintea Curţii domneşti şi s-a cununat acolo cu Doamna Voichiţa, fata lui Radu-Vodă, iar pe maică-sa, cu mare cinste o a trimis-o la bărbatu-său RaduVodă la Ţara Muntenească”. Oare pe cine să nu intereseze a şti, cum, când, în ce mod se născu şi se dezveli acest amor? Nici chiar un Ştefan cel Mare, tot încă nu putea fi scutit de prealabila necesitate de a face şi el o declaraţie sentimentală, de a adresa şi el iubitei sale vreo câteva vorbe dulci, de a întâmpina şi el greutăţi, cochetărie, amânări etc. Dar despre acestea toate cronicarul păstrează cea mai adâncă tăcere, mulţumindu-se a menţiona numai cele două puncte extreme, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul: captivarea Voichiţei şi apoi cununia. Însă adeseori lesne se ghiceşte ceea ce nu se spune. Amorul lui ŞtefanVodă pentru Voichiţa trebuie să fi fost o pasiune prea violentă, prea imperioasă, de vreme ce-l sili pe acest principe diplomat de a-şi schimba deodată politica, împăcânduse cu un inamic atât de vechi şi atât de înverşunat precum era Radu-Vodă. Frumoasa bucureşteancă avu satisfacţia de a îmblânzi un erou, înaintea căruia tremurau Turcia, Ungaria şi Polonia; dar şi Ştefan-Vodă avu o satisfacţie nu mai puţin măgulitoare de a fi cucerit o nevastă nu prin tratate, ci cu sabia în mână întocmai precum făcuse fondatorul străbunei Rome! urmă

După moartea lui Ştefan cel Mare, pe tron fiu-său, Bogdan-Vodă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

114

ccrroonnoollooggiiee Ascultaţi ce spune cronica despre începutul acestei domnii: „Bogdan-Vodă dacă stătu domn, trimise solii săi la craiul leşesc, ca să poftească pe sora lui craiu, pe Elisabeta; ci muma lui craiu n-a primit să se facă acest lucru şi logodna a amânat-o pe altă dată. Dar Bogdan-Vodă n-a pierdut nădejdea, că înţelegând că muma fetei şi a lui craiu a murit, îndată a trimis solie, socotind că după moartea bătrânei nu va fi cine să-i stea împotrivă; ci craiul iar a amânat, că vedea pe soru-sa că nu vrea să meargă după Bogdan-Vodă, căci era prea urât la faţă şi orb de un ochiu. Deci văzând Bogdan-Vodă ca cu bine nu-şi va folosi, socoti să-şi răscumpere ruşinea sa cu sânge şi de arme s-a apucat: a prădat Ţara Leşească şi s-a întors înapoi”. Iată dar, ca în Iliada lui Homer, un război din cauza unei femei! Şi ce război! Întâi Bogdan-Vodă devastează Polonia, apoi polonii, pentru a nu se recunoaşte biruiţi, năvălesc şi ei în Moldova, pustiind-o cu foc şi sabie; apoi Bogdan-Vodă aduna o nouă oaste şi face o nouă invazie în Polonia; apoi polonii iarăşi se întorc cu furie asupra Moldovei. Şi toate astea, toate astea pentru că lui BogdanVodă îi plăcuse portretul principesei Elisabeta şi pentru că vroia cu orice preţ s-o ia de femeie pe blonda poloneză! Precum vedeţi, eroismul nu înceta a fi elementul principal şi predomnitor al amorului şi după moartea lui Ştefan cel Mare. Şi să nu vă închipuiţi că numai Domnii se băteau şi-şi expuneau viaţa pentru guriţa unei frumoase, nu! aceasta era o caracteristică generală, un obicei comun, o datină sacră, o tradiţie pentru toţi românii. Tel maître, tel valet, zice proverbul francez. Slugile îi imită pe stăpâni, supuşii îi imită pe domnitori. Buni sau răi, eroi sau moleşiţi, morali sau imorali, principii formează un popor bun sau rău, eroic sau moleşit, moral sau imoral. Drept dovadă cronicarul povesteşte cum moldovenii îl imitau pe Bogdan-Vodă până şi în privinţa amorului. Ascultaţi povestirea naivă a cronicii sub anul 1509: „Un Ivașco oarecine din ai noştri avea mânie pe un alt numit tot 115 115

Ivașco, ce i-a fost luat muierea. Deci când leşii au intrat în ţară asupra lui BogdanVodă, acel Ivașco păgubaş de muiere s-a închinat la leşi şi a adus o ceată de leşi în casa celuilalt Ivașco ce-i luase muierea şi la prins viu şi l-a înţepat”. Iată o istorie comică şi tragică totodată. Istoria e comică, căci amândoi eroii poartă din hazard acelaşi nume, Ivașco, întocmai ca cei doi Menechmi în comedia lui Plaut. Dar unul din ei fură nevasta celuilalt şi de aici începe tragedia. Bărbatul insultat se răzbună cu arma în mână şi se răzbună într-un mod oribil! Cununia lui Ştefan cel Mare cu Voichiţa, războiul lui Bogdan-Vodă pentru Elisabeta şi istoria celor doi Ivașco ne dau o idee destul de clară, cum înţelegeau amorul românii din timpii cei de glorie ai României! Dar îmi veţi spune că domnii şi boierii nu sunt toată ţara. Într-adevăr, cronicarii nu vorbesc nimic despre ţărani, însă ţăranii au şi ei o cronică a lor proprie, o cronică mult mai vie şi mult mai frumoasă decât cronica domnească şi boierească. Acea cronică a ţăranilor este poezia naţională. Citiţi antica baladă „Păunaşul codrului” şi veţi vedea că în acele zile de vitejie, chiar femeile nu înţelegeau cum să iubească un mişel, un fricos, pe un om care nu ştia să mânuiască sabia, nu ştia să biruiască un rival cu arma în mână! Amorul se socotea a fi o floare atât de preţioasă, încât o dobândeau numai aceia ce-şi puneau în pericol viaţa, care aveau destulă inimă pentru a dispreţui moartea. Acesta e adevăratul amor românesc naţional, după cum îl descriu cronicile! În celelalte ţări, aşa iubea numai nobleţea, aşa iubeau numai cavalerii feudali din Evul Mediu şi ducesele de prin castele; la noi, aşa iubea săteanul cel de pe urmă, ţărăncuţa cea mai modestă! Şi, fiindcă nici un om nu poate să nu iubească sau să nu fi iubit măcar o dată în viaţă, amorul îi făcea eroi pe toţi românii!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

ccrroonnoollooggiiee B.P. Haşdeu

La Iulia CCâânndd vvăăzz oo ffllooaarree LLuucciinndd llaa ssooaarree CCaa oo lluum miinnăă ddiinn ccuurrccuubbeeuu,, M Măă ffaacc oo rraazzăă,, CCee ccoolloorreeaazzăă FFlloorrii șșii m maaii m mâânnddrree ppee cchhiippuull ttăăuu!! CCâânndd ppee ssuubb sseeaarrăă ÎÎnn pprriim măăvvaarrăă PPrreevviigghheettooaarreeaa ccâânnttăă ccuu ddoorr,, PPrriinnttrree ssuussppiinnee GGâânnddiinndd llaa ttiinnee,, TTee--aauuzz,, iiuubbiittoo,, șșooppttiinndd aam moorr!! CCâânndd lluunnaa--nn uunnddee GGaalleeșș ss--aassccuunnddee,, VVăărrssâânndd îînn vvaalluurrii m miiii ddee ssccâânntteeii,, EEuu jjuurr,, IIuulliiee,, CCăă--ii m muulltt m maaii vviiee VVăăppaaiiaa dduullccee ddiinn oocchhiiii ttăăii!! CCâânndd îînn aallttaarree VViinn ccuu--nnttrriissttaarree SS--aaddoorr îînn ppaaccee ppee CCeell--ddee--SSuuss,, VVăăzz ppee iiccooaannăă SSâânnttaa M Maaddooaannăă,, ȘȘii bbiieettuull ccuuggeett llaa ttiinnee--ii dduuss!!

SSăă ffiiii ttuu ooaarree M Maaii ddaallbbăă ffllooaarree DDeeccââtt aattââtteeaa ssuubblliim mee fflloorrii?? SSccâânntteeii ppllăăppâânnddee,, SStteelluuțțee bbllâânnddee,, SSăă nnuu m maaii ffiiee ccaa--nn oocchhiiuull ttăăuu?? SSăă ffiiii ttuu ooaarree LLuunnăă șșii ssooaarree,, LLuunnăă șșii ssooaarree șșii DDuum mnneezzeeuu??...... SSuufflleett,, jjuunniiee ȘȘii ppooeezziiee AAssttffeell ssee--nncchhiinnăă llaa zzâânnaa lloorr,, PPee llâânnggăă ccaarree TToottuull ssee ppaarree O O nnooaappttee nneeaaggrrăă,, uunn nneeggrruu nnoorr!! SSuufflleett,, jjuunniiee ȘȘii ppooeezziiee SSuunntt ccăăllăăttooaarree pp--aacceesstt ppăăm mâânntt:: O Orriiccee llee ppllaaccee VVoorr ssăă--ll îîm mbbrraaccee ÎÎnn hhaaiinnaa țțăărriiii ddee uunnddee ssâânntt!! SSuufflleett,, jjuunniiee ȘȘii ppooeezziiee DDiinn cceerr îînn lluum mee ccâânndd rrăăttăăcceesscc,, AAdduucc ccuu ssiinnee FFoorrm mee ddiivviinnee ȘȘii pprriinn iiuubbiirree llee rrăăssppâânnddeesscc!!

NNiim miicc nnuu--m mii ppllaaccee!! AAnniim maa ttaaccee,, DDaarr m miinntteeaa--nnttrreeaabbăă ddee m muullttee oorrii::

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur - ANUL I, nr. 10-11-12, decembrie 2013, ianuarie, februarie 2014

116