Cronos - Penița de Aur - Izvor de cultură, anul II, nr. 19-20-21, septembrie-octombrie-noiembrie, 20 by Ioan Muntean

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

L u mi n a tămăduitoare Nicolae Vasile Avusesem o zi foarte agitată, ca mai toate din acel început de an, de deceniu, din primăvara lui 1990! Parcă prea vroia Dumnezeu să le începem pe toate atunci! În primul rând începeam o nouă epocă istorică, după răsturnarea de situaţie de la sfârşitul anului 1989. Pentru mine mai era un alt început, acela de proaspăt numit într-o funcţie de conducere de mare importanţă, la care nici nu gândisem până cu câteva luni în urmă! Pe lângă stresul de zi cu zi, care începea de la primele ore ale dimineţii, când subalternii care aşteptau cu probleme reale erau deseori perturbaţi de cei din categoria „să mă vadă şefu’ de diminaţă şi apoi dispar”, mai aveam de făcut şi ultimele pregătiri dinaintea plecării în China. Eram în toiul discuţiilor, controverselor, când, brusc începe să se clatine clădirea cu noi! Fusese un cutremur destul de mare! Am realizat atunci, ce mici devenim în faţa unor asemenea evenimente mari! Au încetat toate, şi duşmanii cei mai înrăiţi au devenit apropiaţi şi atenţi la altceva, la furia naturii! Dacă înainte, când îmi vedeam doar de treburile mele de serviciu şi nu îi conduceam pe alţii, o plecare în străinătate îmi acapara atenţia totală cu mult timp înainte şi după, acum orice zi, indiferent ce

alte activităţi mai aveam programate, începea cu trecerea pe la birou, pentru „a semna mapa”! Fără mapa semnată, o serie de salariaţi nu puteau merge mai departe în activităţile lor curente. Plecarea la aeroport era ultima în programul acelei zile şi o priveam ca pe o ocazie de a mă odihni. Un zbor de 19 ore fiind un prilej foarte bun de somn, ceea ce îmi cam lipsea de o bună perioadă de timp, cu toate că după nişte zboruri anterioare, cu mari turbulenţe, nu prea mai aveam plăcerea de a merge cu avionul! Cum am ajuns în aeroport, acesta a început la rândul său să se clatine, parcă mai tare decât clădirea unde eram de dimineaţă. Doamne, două cutremure mari în aceeaşi zi! Pentru prima dată în viaţă am avut sentimentul că avionul este mai sigur decât pământul şi am urcat mai liniştit ca niciodată! Aveam un sentiment de teamă pentru cei care rămân pe acest Pământ neliniştit! Nu am avut un zbor aşa cum mă aşteptam! Pe prima parte, până la escala de la Karachi, în Pakistan, nu am putut dormi din cauza plânsetelor unor copii. Deşi era un avion al Companiei Tarom, acesta era ocupat preponderent de familii de belgieni, care mergeau să viziteze China. Sunt convins că făceau traseul BruxellesBucureşti-Beijing cu o companie românească din motive de preţ! Am fost foarte surprins de multitudinea de copii de vârstă foarte fragedă pe care aceste familii îi luau în vacanţă, la distanţe aşa de mari! Pe porţiunea a doua, de la Karachi la Beijing, micuţii colegi de drum adormiseră, dar nu am putut dormi datorită unei noi

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eeddiittoorriiaall reprize de turbulenţe groaznice timp de câteva ore. Mai avusesem ocazia unei asemenea experienţe la un drum precedent şi tot pe deasupra munţilor Himalaya! O zonă care te poate conduce cu imaginaţia mult mai departe decât realitatea! Băutura servită din abundenţă de personalul de însoţire ne-a făcut să suportăm mai uşor, dar de dormit nici nu putea fi vorba! La Beijing, încă din aeroport, chinezii, foarte atenţi de altfel cu oaspeţii lor, uneori sufocant de atenţi, mi-au dat o

reluau descrierile şi cu mai multe amănunte şi insistenţă! A cere o pauză de somn, ar fi fost o mare jignire pentru dânşii, şi nu aveam de gând să o fac, rezistam eroic! Aveam şi o limită de sosire, pentru a nu pierde vaporul. Acesta nu circula decât odată pe zi, având orele, de plecare şi întoarcere, corelate cu fluxul şi refluxul, care în acea zonă, în Marea Galbenă, erau foarte accentuate. Toate au mers perfect, cu excepţia somnului meu! Când am ajuns pe insulă, ne aştepta o masă copioasă, pe bază de crabi.

veste „bună”, în concepţia lor, că ne vom îmbarca direct într-o maşină, cu care vom merge destul de mult, după care vom lua un vapor, cu care vom merge câteva ore, destinaţia finală fiind o insulă, unde erau nişte aplicaţii cu surse solare şi eoliene de energie, domeniul în care era programată întreaga vizită. Simţeam că nu mai puteam de somn, dar era imposibil să aţipesc măcar o clipă, gazdele apreciind în mod deosebit satele, lanurile, pădurile, apele, podurile, care se succedeau în calea noastră şi mă întrebau tot timpul dacă îmi place. Dacă dădeam cel mai mic semn că nu mi-ar place,

Observasem încă de la debarcader un întreg flux comercial de saci cu crabi. Erau nişte crabi uriaşi, mai mari de o jumătate de metru, pe care localnicii îi culegeau pur şi simplu de pe nisip, în perioada refluxului, când apa se retrăgea aproape un kilometru de la tărm! Îi fierbeau aşa cum îi adunau, fără nicio preparare! Cu tot somnul care îl aveam, îmi era totuşi şi foame! Crabii rescpectivi aveau o bucată mare de carne pe pe piept şi de asemenea nişte bucăţi mai mici la baza celor două braţe. Aş fi mâncat cu plăcere câteva asemenea bucăţi, doar că trebuia să ţi-le desprinzi singur prin dezmembrarea nefericitelor vietăţi fierte.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall Toate demersurile mele de a mă autoservi erau însoţite de îndemnurile repetate ale gazdelor, care nu mai pridideau cu lauda acestui fel de mâncare! A nu aprecia ce vezi sau a nu aprecia mâncarea, sunt motive de mare supărare a gazdelor atunci când te afli în China! Ştiam aceasta de la o vizită precedentă! Atunci, fiind în faza acomodării cu gusturile şi mirosurile specifice, la o masă, pentru a evita o stare de vomă, mam dus rapid la masă, la locul unde era scris numele meu, şi am băut pe nerăsuflate păhărelul de tărie, apoi încă unul şi încă unul! Ei beau din acel păhărel o oră! După acea întâmplare, la fiecare masă, recunoşteam locul meu de la distanţă, era cel care avea puse trei păhărele! Aveau şi umor! Toată foamea pe care o aveam în mine şi dorinţa de a nu supăra gazdele, nu au fost suficiente să depăşesc momentul când mizeria, provenită din maţele fierte ale crabului, pe care eu o curăţeam cu mare atenţie de pe carnea pe care o mâncam, era sorbită, de cel de lângă mine, cu zgomotul specific şi cu satisfacţia comentată că „este o mare delicatesă”! A fost momentul când m-a trăznit o mare durere de cap şi am cerut să fiu dus la hotel să mă odihnesc! Era spre seară, făcusem un duş, mă pregăteam să dorm, deşi aveam o teamă că nu o să pot dormi de atâta oboseală şi stres! Nu dormisem de aproape treizecişişase de ore şi trecusem prin mai multe situaţii stresante! Nici nu m-am dumirit bine ce-i cu mine că şi aud o bătaie în uşă! Era însoţitorul meu oficial care mă anunţa să mă pregătesc că au să-mi facă o mare surpriză! Mă gândeam cu groază la ceea ce putea fi o mare surpriză! De ce nu mi-o făcuse mai devreme ca să mă pot odihni în linişte? Am mers pe jos ceva timp. Când păşeam simţeam cum mi se clatină creierul în cap de durere! Între timp se întunecase. Când am ajuns aproape de ţărm, într-un loc

de unde puteam vedea marea, am avut o mare revelaţie!... Era ceva feeric!... Valurile mării erau pline de lumină!... Stropii de apă, care se desprindeau la spargerea valurilor, erau stropi de lumină!... Era o frumuseţe pe care nici nu am putut să mi-o imaginez vreodată!... Nu auzisem de existenţa acestui fenomen, iar chinezii au ţinut bine secretul, pentru a-mi produce o surpriză, şi au reuşit!... Mi s-a luminat brusc mintea, a dispărut orice urmă de oboseală!... Ei

gândiseră că masa o să se prelungească şi o să mergem direct, de la restaurant pe malul mării. Eu însă am cedat şi fizic, şi psihic! Dar totul este bine când se termină cu bine!... Erau în apă nişte microorganisme fosforescente, care acumulau lumina în timpul zilei şi o păstrau câteva ore după apariţia întunericului, revărsând-o în valuri. Gândeam atunci, ce ar fi făcut acolo o ţară dezvoltată care ştie să cultive turismul? De atunci, China a evoluat mult în domeniul economic şi cultivă din ce în ce mai mult turismul. Oare cum o fi acolo, acum?...

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eesseeuu eseu 7

Baudelaire-la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism.

tinereţe dezordonată, trimis în Indii, pedepsit de părinţi, un excentric măscărici dornic de aventură, petrecăreţ în prezenţa femeilor de culoare, pus sub tutelă judecătorească, azvârlit în publicistică, boem irecuperabil, citind din versurile sale la cerere în fumul gros al cafenelelor pariziene, versuri botezate mai târziu de un obscur Hippolyte Babou,în Les Fleurs du Mal.

Ion Ionescu-Bucovu

El se găseşte conştient şi lucid la încrucişarea drumurilor dintre romantism, parnasianism şi simbolism.

Într-o scrisoare plină de deznădejde că i se refuza tipărirea ediţiei a treia din Les Fleors du Mal Baudelaire îşi dezvăluise natura ireversibil divergentă faţă de sine, mărturisindu-şi astfel sfâşierea intimă din care-i răsărise opera:... în acestă carte atroce mi-am pus toată inima, toată duioşia, întreaga mea religie –travestităîntreaga mea ură... Cine a fost acest copil teribil al noii poezii? Legenda vieţii lui i-a acoperit mult timp opera. La 4 februarie 1866 se prăbuşeşte pe podeaua bisericii Saint- Loup din Namur pe care o vizita cu un grup de prieteni. Dă primele semne de afazie şi hemiplegie. La numai 47 de ani, la 31 august 1867, albit şi calcinat, imobilizat de peste un an la pat de paralizia unei jumătăţi a corpului, Charles Baudelaire murea într-un spital parizian părăsit de toţi. De pe urma lui rămânea o biografie grea şi o operă necunoscută. Un şcolar neascultător, eliminat din liceul Louis le Grand, cu o

După apariţia volumului cu pricina, considerat imoral, Parchetul îi deschide un proces, aducându-i condamnarea pentru a fi vătămat morala timpului, prefăcându-l în sperietoare funestă, un fel de incantaţie a viciului şi a satanismului. Acelaşi procuror Pinard, care îl acuzase şi pe Flaubert pentru Doamna Bovary, susţine rechizitoriul şi este condamnat cu plata a trei sute de franci amendă, sărăcindu-l de-a-binelea. Sub legenda vieţii mocnea o glorie unică. Critic plastic, muzical şi literar cu celebre lucrări tipărite în reviste, pusese în circulaţie noi concepte ale gândirii estetice, valorificând critic artişti contemporani. Ideea lui de modernitate şi imaginaţie prin care depăşea estetica romantismului, ca şi aplicaţiile lui eseistice, privind pictori ca Delacroix şi Guys, muzicieni ca Wagner şi scriitori ca Hugo, Gautier sau Faubert, întemeiază altă estetică şi altă critică. Aceste articole conţin o adevărată doctrină

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu estetică, filozofică şi mistică a timpului.(Y.G. Le Dantec).

stă în factorii inanalizabili şi în puterea de somaţie cu care opreşte în loc pe cititor.

Poetul florilor maladive şi al poemelor în proză, damnat şi condamnat, zăcuse în epocă necunoscut, ca şi criticul şi esteticianul din el.Dar în poezia Albatrosul:

Numai tinerii veniţi de după el, ai generaţiei următoare, ca Stephane Mallarme, Paul Verlaine şi L Isle-Adam încep să-i glorifice opera. Victor Hugo îi aduce laude: Florile răului strălucesc şi sclipesc ca nişte astre...

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă; Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări Aripile-i imense-l împiedică să meargă. (Traducere de Al. Filipide)

Mi-am cultivat isteria cu plăcere şi groază - scrie el. Astăzi, 23 ianuarie 1862, am primit un avertisment straniu: am simţit

Poezia L’Hautontimoroumenenos îi rezumă încă mai clar multipla crucificare: Je suis la plaie et le couteau! Je suis le soufflet et la joue! Je suis les membres et la roue, Et la victime et le bourreau! În faţa operei, legenda vieţii lui pare azi secundară. Căci Les Fores du Mal a ridicat cortina de pe cel mai cotradictor spectacol spiritual. Clasicitatea formei şi erupţia sufletului modern, împărţit între chemările unei divinităţi pierdute şi acelea ale unui satanism răzbunător, între sentimentul limitelor ontologice şi sentimentul infinitului, între erotismul virginal cu accente danteşti şi deviaţia erotică, între inocenţă şi sadism, între gingăşie şi sarcasm, între emoţie şi mistificare, între necesitatea ordinei arhitecturale şi deopotrivă a subversiunii materialelor de construcţie, se sfidau reciproc, completându-se (Vladimir Străinu). Geniul baudelaire-ian are legătură genetic cu structura spiritului francez. Jean Prevost indică relaţiile poetului nou cu mai toată poezia franceză de la Ronsard până la Gautier. Unele metafore şi chiar versuri din poezia lui sunt luate din alţi scriitori. Sonetul Correspondances a folosit sugestii din Kreisleriana lui Hofmann. Dar poezia lui

fâlfâind deasupra mea aripa imbecilităţii... Mă plictisesc în Franţa, mai ales pentru că aici toată lumea seamănă cu Voltaire. Sau: Geroge Sand e una dintre acele bătrâne ingénue care nu vor niciodată să părăsească scena. Baudelaire lărgeşte aria de inspiraţie poetică, introducând teme noi ca: urâtul, păcatul, stările morbide, moartea, răul. El vede în om o dualitate; Dumnezeu şi Satana. De aceea găsim în poezia lui laude la adresa alcoolului, a drogurilor, care dau simţurilor

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eesseeuu o bucurie paroxistică, fie cântece pentru dragoste pline de gingăşie, idealizată. Poezia lui are un nemaipomenit suflu liric personal care îi dă autenticitate. Grija pentru formă l-a făcut să scrie puţin. Folosirea unui limbaj simplu,concis, comun, lipsa unor comparaţii strălucitoare, i-au adus acuzaţii de prozaism. Când îi citeşti poemele însă, imaginea ţi se conturează în minte, muzicalitatea versurilor te obsedează, asamblarea imaginii vizuale, poetice, cu muzica versurilor dă acea surprinzătoare forţă de sugestie care îi caracterizează versul. Aş încheia cuvântul meu cu poezia Epigraf pentru o carte osândită: Tu, cititor, tăcut bucolic, Naiv şi sobru om de munci, Acestă carte s-o arunci, Cu tot desfrâu-i melancholic.

Atitudini lirice, metafore, versuri trec de la Baudelaire în poeziile splendidei generaţii a lui Ion Minulescu,după care la Arghezi şi Bacovia. Volumul lui Ion Pillat tradus din Baudelaire ni-l aduce mai aproape de sufletul nostru, apar noi traducători care îl vor face cunoscut publicului românesc. Orice s-ar spune, Baudelaire a fost un deschizător de drumuri pentru poezia nouă. El este în aceeaşi măsură un pierde vară, un ambiţios trist şi o celebritate nefericită; pentru că nu a avut niciodată în viaţă decât jumătăţi de idei. Soarele leneviei care străluceşte în el fără încetare, a făcut să i se evapore, să i se consume şi acea jumătate de geniu care i-a hărăzit-o cerul.aşa se caracterizează el într-o scrurtă povestire sub numele eroului Samuel Cramer. Bibliografie: - Sorin Berceanu, istoria literaturii franceze, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 434-440,

De nu ştii slova şi vorbirea De la dibaciul mag Satan, Arunc-o! vei citi-o-n van Sau îmi vei crede slută firea.

- Vladimir Streinu, Pagini de critică literară, Ed. Minerva, 1974.

Dar dacă, vrednic scormoneşti Cu ochiu-n rîpi adânci, de freamăt, Citeşte, şi-ai să mă iubeşti; Tu, suflet, iscodind c-un geamăt Un rai ce deopotrivă-l vrem, Mă plânge!... Altfel, te blestem! Receptarea lui Baudelaire în România pătrunde destul de timpuriu în literatură. Primul care se opreşte asupra operei lui a fost Titu Maiorescu, îndemnând pe Eminescu şi Caragiale să traducă din el. Apoi simboliştii ieşiţi de sub autoritatea lui Macedonski îl citesc în original. 8

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

Să iubim cultura... Ion Stelian UN PIC DE ISTORIE LA TEATRU RADIOFONIC MARI OAMENI DE CULTURĂ - Pavel Bellu - Nascut la 14 martie 1920, Vrăniuţ, judeţul Caraş Severin - Decedat la 9 ianuarie 1988, Cluj Napoca) este un poet, prozator şi eseist. Este fiul Rujei (născută Peia) şi al lui Pavel Bellu, ţărani. A urmat Liceul „General Dragalina” din Oraviţa, luându-şi bacalaureatul la Timişoara (1939). S-a înscris la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, pe care a întrerupt-o din cauza războiului, trecând în 1940 la Şcoala militară de ofiţeri, terminată în 1943. În 1945, s-a stabilit la Cluj, unde a urmat Facultatea de Filosofie şi Litere (1945-1948). În 1975, şi-a susţinut examenul de doctorat cu teza Tragicul senin, sub îndrumarea lui Liviu Rusu. A funcţionat ca profesor de psihologie, logică şi literatură română în licee clujene (1949-1954), secretar literar la Teatrul

Naţional din Cluj (1959), economist la întreprinderea de Utilaje de Transport Cluj (1959-1965), director al filialei Fondului Plastic din Cluj (1965-1969). A făcut parte din redacţiile revistelor „Luceafărul” (Timişoara), „Tinereţea”, „Generaţia de mâine” (Oraviţa) şi a colaborat la „Colţ de ţară”, „Fruncea”, „Făclia”, „Vestul”, „Vremea”, „Universul literar”, „România de mâine”, „Orizont”, „Steaua”, „Tribuna”, „Utunk”. A mai semnat Marius Nicoară, Ion Ulmu, Panait Vardaru, Nona Vida, Laurenţiu. A debutat la 16 ani, cu poezia Un trandafir, în revista şcolară „Luceafărul” (Timişoara), iar editorial cu volumul de versuri Candelabre albastre, în 1936. Bellu scrie o poezie imnică, al cărei obiect îl constituie figuri mitice (Apollo, Orfeu, Dionisos, Zamolxe), care-i tutelează propriul mod de a înţelege lumea şi arta, dar şi natura clasică virgiliană („celui mai înalt prieten”, Vergiliu, îi dedică un ciclu de versuri caracteristic) ori iubirea ca aspiraţie şi împlinire spirituală supremă („Nici cărţi, nici filosofie, nici mistere!/[... ] Numai iubirea nemureşte”). Este un lirism în descendenţa romantismului calm, îmblânzit de solara armonie şi de cantabilitatea clasică, al adorării lucrurilor şi trăirilor simple. „Marile vicii” ale poetului sunt muntele şi marea, soarele şi azurul, dar şi iarba şi grâul, toate acestea exaltate cu sentimentul panic al contopirii, probabil catalizat de Lucian Blaga. Despre marele poet, a scris o carte situată, ca factură, între reconstituirea biografică pozitivistă, comentariul critic simpatetic şi eseul „poematic-filosofic”, considerat de Bellu încă necesar într-un moment (1970) de redescoperire euforică a „orizonturilor blagiene”. Cartea conţine interesante sugestii interpretative, însă partea cea mai rezistentă se referă la anii lugojeni ai

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eesseeuu poetului (19241926) şi la raporturile lui cu familia Bredicenilor. Ceva din lirica lui Bellu pătrunde şi în cele două romane istorice, cu deosebire în Fericita jale a Cumbriei (1979), unde intrarea în naraţiune e prefaţată de familiarizarea cu „spiritus loci”: muntele, entitate emblematică a eroului, Eftimie Murgu. Prima parte îl evocă în ipostază de revoluţionar şi tribun al românilor bănăţeni, cea de-a doua în relaţiile intime, o prezenţă ubicuă rămânând, şi atunci când nu apare, Cumbria, mama protagonistului. Simbolic, cele două ipostaze stau sub semnul focului, respectiv al apei. Oximoronică este şi alcătuirea umană a eroilor reprezentativi din cealaltă evocare istorică, Focul rece (1982), urmărind destinul familiei Mocioni, pe fundalul luptei bănăţenilor şi transilvănenilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru emancipare naţională (mişcarea memorandistă etc. ). Eroii, ca şi naratorul, trăiesc febril obsesia memoriei şi a urgenţelor istoriei, care le animă toate iniţiativele. Scrise de un om cultivat, cu stringenţa expresiei (reflex al exerciţiului poetic, poate), romanele (mai ales al doilea) datează totuşi, din cauza ideologizării adhoc, în spiritul naţionalismului practicat oficial în anii 1970-1989 (exaltarea dacismului, imaginea deformată a străinului etc. ).

Pajura) şi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, ajuns domn (Capul din fântână). Piesele apasă pe inflexibilitatea eroilor în relaţiile cu trimişii împăratului, respectiv cu ai boierilor antireformişti. Şi aici se simte impactul actualizării ideologice forţate. Bellu a întocmit mai multe antologii din poeţii bănăţeni, din epigramişti şi din scrierile despre Horea. Opere • Candelabre albastre, Timişoara, 1936; • Flori de piatră, Timişoara, 1940; • Elogiul simplităţii, Bucureşti, 1967; • Blaga în marea trecere, Bucureşti, 1970; • Iancu şi Pajura. Capul din fântână, Reşiţa, 1972; • Avram Iancu, Bucureşti, 1972; • Arhitectura gândului, Cluj, 1977; • Fericita jale a Cumbriei, Timişoara, 1979; • Focul rece, Timişoara, 1982; • Lebăda solară, Bucureşti, 1984.

Două drame istorice într-un act evocă episoade-cheie din activitatea lui Avram Iancu imediat după 1848-1849 (Iancu şi 10

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

Noua istorie literară şi studiul cantitativ Alex Goldiş S-a tot vorbit, în ultimele două decenii, despre declinul teoriei şi despre lipsa soluţiilor noi de interpretare a literaturii după aşa-zisă epocă de aur din anii ’60-’80. Nimeni nu poate nega faptul că dezbaterile despre instrumentarul criticii şi a teoriei literare, dacă n-au dispărut complet, au devenit tot mai rare – nu doar la noi, ci şi aiurea. Sau, în cel mai bun caz, ele au fost înghiţite fără rest de sfera studiilor culturale, care problematizează mai degrabă chestiuni de politică – de ideologie, în sensul cel mai larg – şi lasă instrumentarul specific analizei literare în plan secund. Ei bine, câteva dintre dezbaterile mai recente tind să modifice întrucâtva situaţia, deşi nu e tocmai clar dacă analiza specific literară se va mai afla în centrul

atenţiei studiilor literare şi nici dacă ele vor mai fi privite ca atare, independent de alte discipline. Probabil că perspectiva cea mai pasibilă de a produce o mutaţie în interiorul cercetării literare e ceea ce aş numi, dacă ar fi să aduc la numitor câteva tendinţe actuale, „studiul cantitativ” al literaturii. Două sunt direcţiile ce teoretizează – şi aş zice, chiar practică – acest tip de studiu şi, deşi paradigma în care operează e coincidentă, premisele de la care pornesc sunt oarecum diferite. Franco Moretti e, probabil, cel mai important teoretician al studiului cantitativ al literaturii, „un mare iconoclast al criticii literare”, aşa cum a fost numit nu demult de John Sutherland într-o recenzie din The Guardian. De ce iconoclast, aşadar, şi de ce studiile lui Franco Moretti au atras deja atenţia cercetătorilor literari ai ultimilor ani? În primul rând, pentru că profesorul de origine italiană de la Columbia şi Stanford University a încercat să redefinească, la modul global, modul în care privim literatura. Specialist în roman, căruia i-a dedicat două cărţi importante – Modern Epic (1995) şi Atlas of the European Novel, 18001900 (1998) – Franco Moretti şi-a canalizat eforturile, din 2005 încoace, spre construcţia unei noi episteme teoretice. O epistemă, trebuie spus imediat, derivată în mod direct din cercetările întreprinse în cărţile menţionate mai sus. Moretti îşi recunoaşte eşecul de a furniza o privire panoramică asupra romanului european, aşa cum intenţionase, din cauza incapacităţii (deopotrivă fizice şi lingvistice)

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eesseeuu de a parcurge toate scrierile de gen din ultimele două-trei secole. Toate Conjecturile asupra Literaturii Mondiale (Conjectures on World Literature, respective New Conjectures, cum se numesc cele mai speculative studii ale autorului) pornesc de la premisa de bun-simţ că munca lui pe romanul modern s-a rezumat la cam unu la sută din numărul total de romane – adică la ceea ce el numeşte „the canonical fraction”: romanele scrise în Franţa, Anglia sau Germania şi, dintre ele, doar cele reţinute

de memoria canonică. Aşadar, eşantionul de investigaţie e extrem de limitat. Originalitatea reflecţiei lui Moretti abia de aici intervine. Căci în ultimele decenii s-a discutat foarte mult în literatura comparată despre nevoia lărgirii canonului, de la René Etiemble sau Dioniz Durisin până la Adrian Marino, la noi. Numai că aceste discuţii s-au purtat în lipsa unui pragmatism flagrant, de vreme ce toată lumea postula asimilarea unor noi teritorii exotice şi marginale fără a pune în

discuţie vreo clipă mijloacele concrete prin care s-ar putea realiza acest lucru. Or, printr-un simţ realist cu adevărat avangardist pe un teritoriu populat până acum numai de fantasme universaliste, Franco Moretti este primul care recunoaşte deschis că a citi mai mult (a acoperi, adică, un teritoriu mai vast) pur şi simplu nu rezolvă problema abordării globale a literaturii. „Reading more seems hardly to be the solution”, observă Moretti, pentru simplul fapt că, statistic vorbind, doar în Anglia s-au publicat în secolul XIX 30-50. 000 de romane. Ceea ce înseamnă că, pentru a trece la lectura celor franceze, chineze, româneşti, argentiniene şi americane, singura metodologie a cercetătorului ar trebui să fie un pact cu Diavolul în care să mai ceară măcar şase vieţi în plus… Critică la mâna a doua. Lăsând gluma la o parte, e clar că nu sporirea numărului de cărţi citite rezolvă problema abordării globale a literaturii, ci mai degrabă modificarea metodei critice: reinventarea modului de a privi literatura. Şi aici, probabil că cea mai grea lovitură o dă Moretti unei practici analitice care a subîntins istoria cercetării literare de la începuturile ei până azi: căci de la hermeneutica biblică până la ascensiunea teoriei în secolul XX, close reading-ul a reprezentat o premisă sine qua non, niciodată supusă discuţiei. E ceea ce încearcă să destabilizeze acum Franco Moretti prin aşa-numitul distant reading: o metodă care, de dragul abordării totalizatoare a literaturii, se vede nevoită să renunţe la privirea de aproape. Problema cu close reading-ul, crede teoreticianul, e că el depinde inevitabil – e inextricabil legat – de un canon redus: „Investeşti atât de mult în texte individuale doar dacă porneşti de la premise că ele şi ele numai ele contează şi că importanţa lor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu este covârşitoare pentru Cultură” (trad. mea, A. G. ), scrie Franco Moretti. Or, această tratare solemnă, cvasireligioasă a textelor ar trebui să cedeze teren în favoarea unei distanţe ca act necesar al cunoaşterii. Cu sacrificarea, desigur, a textului însuşi, în favoarea unor sinteze/abstractizări ale lui, precum procedee, teme, tropi sau chiar genuri. Am învăţat atâtea secole cum să citim: ar trebui să învăţăm cum să nu citim, e pactul pe care-l propune, doar pe jumătate în glumă, Franco Moretti. Noua ştiinţă a literaturii care derivă de aici e una prin excelenţă tributară diviziunii muncii (şi aici, rădăcinile marxiste ale gândirii lui Moretti ies la suprafaţă): dacă optăm pentru o abordare globală a literaturii, care să nu se limiteze la un canon extrem de restrâns, va trebui să ne asumăm munca cu prefabricate literare, renunţând la contactul direct cu textul. Ceea ce propune Franco Moretti aici e, aş zice, cu riscul de a exagera, un fel de critică la mâna a doua, care nu se mai aplică direct textului, ci speculează cercetările criticilor sau istoricilor anteriori. La modul cât se poate de concret: pentru a putea verifica o teză generală cu privire la raportul dintre formă şi fond, între autohtonism şi date împrumutate în roman, Moretti va trebui să se adreseze istoricilor literari naţionali care au documentat acest raport pe opera vie. Legea mai generală conform căreia, în roman, forma este întotdeauna împrumutată, în timp ce conţinutul e edificat pe materie primă autohtonă este fundamentată şi probată prin consultarea unor panorame critice privind literatura est-europeană, latin-americană, arabă, turcă ş. a. m. d. Toate, pentru a cristaliza concluzia care capătă, astfel, caracter de lege a evoluţiei literare: „Four continents, 200

starts moving towards the modern novel, it’s always as a compromise between foreign forms and local materials”.

Pentru a-şi proba observaţiile, Moretti se foloseşte de ceea ce el numeşte, după numele cărţii care a acreditat metoda, „hărţi, grafice şi „copaci” („trees”), meniţi să organizeze această abordare cantitativă a literaturii. Ceea ce contează acum nu e analiza cutărui autor individual, nici a unor

tropi specifici, ci mai degrabă legile generale, aproape obiective, de evoluţie a literaturii – şi, din acest punct de vedere, iată-ne întorşi, pe alte baze, desigur, la metoda pozitivist-darwinistă a secolului XIX, pe care Moretti o invocă adesea.

years, over twenty independent critical studies, and they all agreed: when a culture

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eesseeuu

Drama erotică în cel mai iubit dintre pământeni Ion Ionescu-Bucovu Marin Preda, făcând apel la Tolstoi, spunea undeva că în dormitor pot avea loc uneori tragedii mai teribile ca în istorie. În fond ce este „Cel mai iubit dintre pământeni?” O confesiune, o spovedanie sinceră făcută avocatului său înainte de condamnare pentru o crimă sentimentală. În

„Cel

mai iubit dintre pământeni” avem o tragedie sentimentală sfâşietoare, marcată de legătura lui Petrini cu cele patru femei din viaţa lui. Ce-i istoriseşte Petrini avocatului său? Un şir de eşecuri sentimentale repetate. Crezând în “marea iubire”, are mereu impresia că o şi trăieşte. În dragoste cunoaşte cumplite dezamăgiri, dar cade mereu pradă aceloraşi iluzii. În primul rând îşi istoriseşte dragostea cu femeia pe al cărei soţ l-a omorât, apoi experienţele amoroase precedente şi rezultatul lor catastrofal, dar şi eşecurile din viaţa socială. Titlul cărţii, se regăseşte în roman într-o declaraţie de dragoste adresată lui Victor Petrini, la telefon, de Suzy Culala (“Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?”) ( să nu uităm că aşa i se adresase lui Marin Preda şi iubita lui, Aurora Cornu, citindu-i într-o seară manuscrisele), Suzy, deci, una dintre

femeile iubite de către Petrini care-l acaparase sentimental până la subjugare. După cum afirmă Eugen Simion “este desigur ironic. Cel mai iubit dintre pământeni se dovedeşte un om pe care destinul sau hazardul îl privează de iubire”, fiind, de fapt, “cel mai lovit dintre pământeni”. Ideea romanului, este că o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la conducerea societăţii, nu poate exista mult timp şi se autodevorează. Evenimentele se petrec într-un oraş din Transilvania al cărui nume nu este precizat în roman, dar care, după opinia criticii literare, ar putea fi recunoscut Clujul, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, mai precis, în anii `50-`60 ai comunismului. Victor Petrini este închis de două ori, o dată din motive politice minore şi altădată pentru uciderea din gelozie a soţului femeii iubite. Petrini este protagonistul şi, în acelaşi timp, personajul-narator al romanului; reprezintă tipul intelectualului lucid; asistent universitar, profesor de filosofie, el îşi analizează cu luciditate şi îşi problematizează existenţa; conform lui Nicolae Manolescu, Petrini „are ceva din idealismul şi din cavalerismul etic al eroilor lui Camil Petrescu, decât că este ceva mai complex. Dorinţa cea mai mare care-l animă este aceea de a înţelege ce se petrece cu el. Şi e pătruns de credinţa că se poate obţine fericirea prin iubire. Viaţa nu i-a împlinit dorinţele şi Petrini a eşuat acolo unde ţinea cel mai mult să reuşească. Dar nu pierde credinţa lui dintâi.”; personajul porneşte prin labirintul social şi primeşte iubirea ca pe un fir al Ariadnei, alcatuit din patru

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu secvenţe simbolice: Matilda şi Suzy.

Nineta,

Căprioara,

Nineta reprezintă dragostea adolescenţei; capriciul care rupe cuplul, fiindcă Nineta îi impune voinţa ei, adică săşi părăsească destinul propriu ca să-l urmeze pe al ei. Căprioara, cea de-a doua iubită îl admiră, fiindcă, devenit asistent la Universitate, crede că poate domina realitatea. Căprioara a fost sedusă de un medicinist şi a rămas însărcinată. Victor Petrini, orgolios, nu acceptă compromisul. Încercând să scape de sarcină, Căprioara moare. Matilda, reprezintă a treia etapă a drumului prin labirint, când el crede, ca filosof, că poate lua în posesie realitatea prin cunoaştere şi vrea să elaboreze o nouă gnoză. Eugen Simion afirmă despre ea: „...este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria unei forţe obscure. […] Femeie instruită (este arhitectă), Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut”. Suzy, a patra experienţă îl dezmăgeşte şi mai rău. După cum Eugen Simion spune: „Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de indentitate. Nu e trufaşă şi n-are crize de demnitate, existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. Suzy ascunde însă adevăratul ei statut conjugal şi lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav”. La capătul a patru experienţe amoroase catastrofale care l-au implicat existenţial în chipul cel mai adânc

amărăciunea ultimei deziluzii de cruzime maximă, fiindcă a luat forma vrăjii, Petrini ajunge la concluzia că dacă dragoste nu e, nimic nu e! Curajul scriitorului constă tocmai în a arăta mirajul acestei tenace credinţe şi neputinţa realizării ei. Tragismul răscolitor vine din revelaţia simultană că o astfel de veşnică şi neistovită iluzie îi e proprie naturii umane. Toată partea rezervată cronicii sociale contemporane îşi justifică rostul în roman numai prin raportare la tema fundamentală: drama erotică. Petrini mizează totul pe fericirea obţinută prin dragoste, e singura lui şansă de împlinire omenească. Căzut din poziţia lui socială de profesor de filozofie în urma pedepsei pentru crimă, Petrini caută scăparea în eros. Dacă primele două femei, Nineta şi Căprioara nu-l afectează prea mult, cîtă vreme şansele lui de realizare rămân posibile, cu Matilda începe adevărata tragedie. Femeia acesta voluntară, descurcăreaţă, pătimaşă, nebună şi rece, calculată totodată, profundă şi superficială în aceeaşi măsură, care trăieşte cu o intensitate extraordinară, întruchipează o fantastică energie subjugatoare şi distructivă pentru el. Unii critici literari îi reproşază lui Preda că a făcut-o prea trivială. Dar trivialitatea animalică, asociată vicleniei, frumuseţii şi deprinderii anumitor comportări ale unei femei de lume îi conferă Matildei o puternică personalitate, o înzestrează cu o fascinaţie tulburătoare, stârnind atracţie şi repulsie, datorită tocmai grosolăniei şi imprevizibilităţii, francheţii şi aerului enigmatic. Ea este o felină care ştie când să

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

eesseeuu Marin Preda, călcând pe urmele marelui său admirator, Dostoievski, vede adâncimi sufleteşti abisale acolo unde omul de rând nici nu le bănuieşte. Bun psiholog, Preda coboară în infernul sufletului, scoţând la suprafaţă tot mâlul care s-a aşezat în om. Mai ales femeile lui sunt magistral descrise în astfel de situaţii. Să nu uităm că multe din scenele acestea sunt scene din viaţa lui, experienţe amorose care l-au dezamăgit şi le-a transferat eroului din roman, dându-le strălucire. Convingerea lui este că dragostea nu este eternă, durează o perioadă şi apoi intervine animalul din om care o destructurează. Şi cu cât iubeşti mai mult cu atât deziluzia este mai mare.

iasă la atac şi o pisicuţă blândă când joacă rolul de îndrăgostită. Suzi nu se compară cu ea. E prea vaporoasă şi corespunde gustului lui Petrini de femeie amoroasă, femeiea-fee. Dramatismul sentimentului este punctul forte al scriitorului, facultatea iubirii de a îmbrăca nebănuite forme, trecând prin efuziune, pândă, cruzime rece şi violenţă paroxistică, spre a ajunge la ură bestialăsau dispreţ total. Sub acest aspect romanul conţine scene antologice, fără pereche în literature noastră română. De la războiul rece al privirilor de la masă de la Tasea, la cearta şi bătaia din birou la vizita la spital, toate scenele merg până la un absurd greu de înţeles. Revelaţia deziluziilor succesive cutremurătoare arată cât de cumplit poate fi infernul iubirii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee poezie 13

Carmen Enache sub un petic de cer am răsucit colţurile nopţilor obosită mă sprijin de marginea timpului între zile cu aripi de fluture îţi caut chemarea pe acelaşi drum cioplesc cuvinte în bolovani

deschid larg fereastra se face lumină miroase a tei respir nemarginirea căzând în păcatul de a inspira căpătul lumii cu tine

tot chem ce nu pot vedea am agăţat soarele la fereastra unui gând te zăresc în mine ştiam că ţi-e frig

nu înţeleg freamătul tăcerii atingându-i lutul tot nu cuvântă

ne așezăm timizi pe marginea clipei un strigăt din tine se risipeşte-n depărtări ecoul lui te sărută

nu-ţi mai sunt dar respir ca și când aș fi

eu nu mai sunt nimic decât dor

las sufletul la tine o clipă mă auzi?

dincolo de gând trăieşti tu am ţesut o lume de cuvinte unde din gânduri ne alegem şoapte stau de-o parte a lumii tu de-o parte pe peticul iubirii făcut mai mult din voalurile tăcerii îţi aud privirea desenăm în palmă litere de mătase sărutăm parfumul dintre rânduri

m-aş duce să locuiesc în cuvinte te întreb unde ne-am pierdut ceştile de cafea sunt goale te iubesc în tăcere şi mă condamnă o lume plouă fărâme de şoapte ajunse suspine te ascund sub braţul altui gând visez să-ţi fiu zburând zâmbeşti

un cal verde zboară cu sufletul într-o aripă o minune de clipă

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Carmen Enache mi-e dor de tine ca de-o altă lume poezia mea s-a născut să-nvingă tăcerea să descătuşeze ţipătul dorului când te-am rugat să pleci m-am prăbușit în frig şi întuneric fără timp fără glas totul rătăcit în mine surprinse cuvintele au amuţit le înghețaseră vocea zborul printre litere mă sperie mă înalţă mă întristează tac scriind lângă tâmpla ta ascultându-ți liniştea gândul tău venind în gândul meu spune-mi ţi-e dor de șoaptele ce ți-au mângâiat sufletul? cerem prea mult de la aceaste tăceri iubirea încă le sărută petala unui ultim vers

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

preot Gabriel Constantin Icoană şi femeie Când te-am zărit, iubito, că flori în ramuri numeri, Curaj i-am dat simţirii şi te-am cuprins de umeri, Rugându-mă în sine să nu-ţi întorci privirea Să văd atât de-aproape zâmbind dumnezeirea. Frumoasă ca un lotus la pieptul meu tu tremuri, De-mi pari un dulce înger venit din alte vremuri, Ce-n zborul său de-o clipă cu aripa m-atinge Şi geniul mi-l trezeşte şi temerea mi-o stinge. Când te privesc îmi vine în braţe să te salt, Să cânte catifeaua pe tocul tău înalt Şi când potrivnic şalul ţi s-o lăsa pe şale Să trec cu mâna-mi tristă prin părul lung şi moale. O, tu, tu amăgirea şi crezul vieţii mele, Mai sfântă decât raza luminii cea din stele, Amorul tău mă-mbată şi dulce e veninu-i Şi uite-aşa cu anii tu inima mi-o chinui! Aş vrea să-mi spună luna răsfrântă pe alee Dacă îmi eşti doar înger şi nu mai eşti femeie, Dacă a mea iubire în suflet îţi încape Precum o stea uitată în marmura de ape. Când astăzi pentru tine aş da orice, oricât, Îmi vine să mă blestem că te iubesc atât, Îmi vine să spun lumii că sufăr dup-aceea Ce-a-ntruchipat în tine icoana şi femeia. pr. Gabriel Const. o dedic tuturor doamnelor iubitoare de versul romantic

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Tu stai tristă pe verandă… Tu stai tristă pe verandă ş-aşternuturile serii Ne-nvelesc cu voluptatea unei umbre de amor, Ochii mei, străvechii paznici, dureros de lin cobor Peste-un gingaş trup de smirnă, păzind tainele averii. Dulce stea ce noaptea minuni cu-al tău şarm chinuitor, Pe iconostasul nopţii adâncime dai vederii Şi îmbeţi cu glas angelic încăperea ascultării, Ca un psalm ieşit din gura unui sfânt de îngeri cor. Azi norocul meu e mierea din trăirea liturghiei, Din a tale caste buze cu nesaţ mă-mpărtăşesc Iar tu eşti aşa frumoasă ca rostirea poeziei. În furtuna-mbrăţişării nici nu ştii cât te iubesc, Disperat te ţin la pieptu-mi cu strânsoarea veşniciei Şi migrez în profunzimea unui ochi dumnezeiesc…

Stăm unul lângă altul Stăm unul lângă altul şi nu ştiu de ce iar Mi-s umezi ochii palizi în întuneric cald Din pat atârnă-n valuri al trenei tale fald Şi braţul tău uitat e pe pieptul meu amar. Cu mâna adormită în părul tău bălai Priveam la somnu-ţi dulce din geana lăcrimată, La taina visătoare ce-n perna dantelată Mi-arat-un darnic farmec ce numai tu îl ai. La crunta frumuseţe suflarea mi-o aţin Nu zic nimic când ochiul se-nfruptă de splendoare Şi inocent mi-e gândul în sfânta adorare Să nu trezesc comoara din somnul ei senin.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Am să veghez lăcaşul cu umeri albi şi moi Şi-ncet am să te-acopăr cu-n sentiment de lună Căci, tu, enigmă dulce ascunsă într-o rună Îmi eşti precum norocul din floarea de trifoi. Se subţiază noaptea şi îngeri te păzesc În pat satinul sună l-a-ntorsul tău uşor Şi-un îndărătnic zâmbet suav, iscoditor, Mă jefuieşte-n suflet de-un dor neomenesc…

Scrisoarea de adio Când chiromantul întuneric îmi tălmăceşte-un vis de lună, În opera gândirii mele un cor de triste gânduri sună Ca fredonarea unei arii din pieptul fragedei soprane În care-un Bach mângâie nota cântării sale diafane Îmi amintesc de-o dulce mână ascunsă-n geamăna mănuşă Ce mi-a lăsat o asasină scrisoare-n tocul de la uşă. Cu inima cât o iubire şi-un sacrificiu nebunesc Am deschis aripile uşii ca să mă duc s-o întâlnesc; Dar, vai! Un plic cu ochi albaştri cu nepăsare-a căzut jos Şi-am luat acel destin cu fundă bogat în femeiesc miros Eu am crezut pentru o clipă că-i al amorului răspuns Pe care îl citeşti o viaţă şi tot nu-ţi este de ajuns. Cu-ncredere sacerdotală am desfăcut virginul plic Şi-am înţeles că versul sincer îmi devenise inamic Scria aşa: Te rog din suflet, să nu mă cauţi nici să dai Vreun sens iubirii tale oarbe ce pentru mine înc-o ai Nu pot să fiu a ta regină oricât de mult eu te-aş iubi Într-un imperiu de sentinţe, de cugetări şi poezii; Nu pot privi în ochii veşnici ce mi-au răpit până şi viaţa Să-i văd apoi citind din Hegel până-i albeşte dimineaţa Când pe femeie o vrăjeşte un cânt de Mirabela Dauer Să-i zică bună dimineaţa şi ţie şi lui Schopenhauer Când în vitrină străluceşte o capodoperă de broşă Să văd pe ironia mesei un vraf de cărţi într-o sacoşă

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee Nu vreau emblema unei buze să guverneze a ta viaţă, Să fiu un plictisit capitol din viaţa ta – doar o prefaţă… Adio, inimă poetă, îmi este clar pe totdeauna Că pe femeie şi pe geniu nu poţi să-i faci să fie una Aşa cum nu poate oceanul să-mbrăţişeze veşnic luna Ci numai noaptea ţine-o umbră din raza ei întotdeauna. Simţii în inimă pumnalul acelor dulci învăţăminte Şi îndesite-amare lacrimi cădeau pe valuri de cuvinte Îmi reciteam destinul sumbru de la-nceput pân’ la sfârşit Ca să-nţeleg că blonda clipă de dragul ei m-a părăsit Posomorât ca o furtună ascult un cânt superb de Dauer Şi spre scrisoarea de adio priveşte rece Schopenhauer.

Cânta un înger pe-o ruină… Cânta pe o ruină un înger graţios, Cu aripi ca argintul, cu păr de abanos, Plângea în clar de lună sub cerul înstelat, Era a mea iubită cu glas de neuitat; O, cântă, dulce înger, ce lacrimi storci din stâncă Pe-acea ruină veche durerea mea adâncă, Înmoaie-a ta aripă în trist sufletul meu Ca-n noaptea cea eternă să te visez mereu; Să uit de suferinţa ce pururi mă străbate, Să uit de mine însumi, de viaţă şi de moarte, Imaculând privirea-mi cu raza vieţii tale, Cu părul lung în valuri pe umerele goale; C-o dulce sărutare tu inima să-mi frângi, Să piară umbra vieţii-mi în ochii tăi adânci; La blânda frumuseţe a chipului duios, Să cadă al meu suflet cu braţele în jos, Îngenuncheat de-a pururi în faţa celei care Dă nopţilor lumină şi primăverii soare. O, înger de lumină, ce-aievea străluceşti Cum poţi acea ruină şi-acum s-o îndrăgeşti? 22

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Prin care vântul trece frunzişuri spulberând, Prin care zboară anii înfriguraţi, pe rând… Aş sta o viaţă-ntreagă la poala ta tăcut, Pe aripile albe să las al meu sărut; La pieptul meu de piatră picioarele să-ţi strâng, Să lunec a mea frunte pe umărul tău stâng, S-ascult acea cântare la sânu-ţi de omăt, Să nu-mi întorc privirea vreodată îndărăt; Ci lacrimile-ţi triste pe rând să le adun, Să le păstrez, iubito, de dragoste nebun; O, înger! O, femeie! O, veşnic Dumnezeu! Oare tu ştii? Ruina pe care cânţi sunt eu.

Martirii Când din valurile vremii se cern vechile istorii, Cu miresmi de sfinte moaşte şi cu sânge de martiri, Când sub muri de mânăstire odihnesc de aur glorii, Îmbrăcate-n mirtul rugii precum valu-n haina mării, Mucenici păşesc din umbra veşnicelor amintiri. În veşminte luminoase spre Niculiţel se-ndreaptă Un sobor de sfinţi cucernici ce privesc în dalbe zări: Zotic şi Atal, Kamasis, Filip pe Hristos aşteaptă; Din podgorii aurite se deschide mândră poartă, Hristos Domnu-ncet păşeşte pe-argintatele cărări. Şi cu mâinile prea blânde, Domnul, pâinea o împarte Iar din vie struguri rupe şi-i zdrobeşte în potir; – Luaţi, mâncaţi şi beţi din viaţa ce domneşte peste toate, Mucenici care cu Mine aţi călcat eterna moarte, Primind crucea biruinţei şi cunună de martir.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Simona Anomis Teama de noi În mine, simt cum o frică mă creşte, prin nări mă respiră şi-apoi mă striveşte, ne naştem cu ea, există dinainte de-a fi, mi-e frică să fiu, mi-e teamă-a iubi.

Se văd în mine cum mă pasc ciute, când iubirea pe firul ierbii mi-o sorbi, m-aplec însetată spre apa de munte iubire ce curge, adăpându-ne orbi.

Cândva

Îmi pătrunde prin pori, în tâmple-mi loveşte, e frica din noi ce-n carne-mi musteşte, e ancestrală, e-absurdă, e frica să fiu, întunecându-mi o lume, ea vrea să o ştiu.

Fi-voi din nou, cândva, pământ fără de glas, iubire sau cânt, fi-voi din nou, cândva, tăcere fără de lacrimi şi fără durere.

Eu nu vreau s-o ştiu, dar în oase-mi vorbeşte, cu forţa-i nebună mă-nstăpâneşte, amarnic mă cheamă spre ea, spre pustiu, adulmecându-mă toată, respirându-mă viu.

Fi-voi din nou, cândva, pământ, nemaiputând a rosti vreun cuvânt, când voi aştepta tăcând la răscruce, între două lumi mult prea caduce.

Fiecare o simte, ea prin vene goneşte, pulsându-ne-n inimi strident, nebuneşte, e frica de gânduri, de cuvinte, de ploi, e o teamă de tine, e o teamă de goi.

Fi-voi o lespede şi un mormânt unde doi îngeri şi, poate, un sfânt se vor tocmi pentru mine la cruce, dacă spre iad sau spre rai mă vor duce.

De frică, renunţ a lupta aproape orbeşte, ea nu renunţă la mine, mă-nnebuneşte, mă-ngenunchează iar, de-a pururi în doi, este edenica frică a iubirii din noi…

Cântări-vor îndelung, cumpătat, fiecare greşeală şi orice păcat, orice iubire şi patimă-n parte ce pe drepţi de păcătoşi îi desparte.

Un bănuţ de iubire Sufletul meu prin iarbă aleargă tocită-i e talpa, aleargă desculţ, ascunsă-i cărarea, orb o să meargă cerşindu-ţi iubirea ca pe-un bănuţ.

Oare, mă vor întreba şi pe mine de mi-a fost prea rău ori prea bine, scăzându-mi din sentinţa eternă lacrimile pietrificate în pernă? ...

Şi dezgolit prin ploaie va merge, inima-i verde, chiar din pământ, picuri de dor cu sete culege, năluca-i iubirea, alungată de vânt.

Fi-voi din nou, cândva, pământ când nu voi mai fi tot ce astăzi mai sunt…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Mariana Didu ploua acvamarin car dragostea cu sacoșa prin ploaie mi-e dragă ploaia și cuvintele ei sărate într-o zi, am vrut să-i pictez ochii ei albaștri dar ploaia era, iubito, prea departe, nu i-am putut vedea ochii albaștri ai ploii iubito, unde sunt ascunși ochii ploii în noapte? când îi vei ști sufletul, îi vei picta, spuneai, geniul s-a strecurat printre degetele-i mate iubito, acestea sunt visele mele înaripate le-am furat de la Dumnezeu, ți le dau pe toate l-am văzut dansând odată prin ploaie ca o lumină uriașă și, din ceasul acela, l-am închis definitiv în inima mea ploua acvamarin și eram gol ca o vitrină era timpul să mor, iubito, undeva, lângă mine un orb picta ceea ce numai simțurile lui puteau să vadă sufletul și ochii albaștrii ai ploii doar nebunul cufundat în veșnicia tăcerii înnebunise de atâta iubire.

dezmărginire... doar marea copilăriei mele îmi știa taina inimii prăvălită-n jarul scrumbiilor, taină, ascunsă după niște ochi himerici - ochii nenoroculuiprin care treceau pescari cu harpoane imaginare

întinzând năvoade dorului de imensități albastre, doar sămânța spaimei încolțită-n scoica tristă - pregătită s-o smulgă afluxul morții după durerea expulzării perlei magicemi-era prietenă în această dezmărginire... din când în când, mareea neagră căra câte un înecat smuls din brațele cotropitoare ale iubirii, plecat să rătăcească cu meteorii...

ţie -Elogiu sfânt de poezie Iubesc această sfântă rană Un testament etern de carne vie Un rug arzând în noapte, o tainică făclie, Ce-aprinde febra înserării. Din minereuri de melancolie Ţi-nchin acest elogiu sfânt de poezie. De-atunci, sufletul meu dansează prin zăpadă În ierni melodioase, nălucă de ninsoare Nimic în piept nu-mi bate, nimic nu mă răsfaţă, Ades, mi-apare noaptea şi şoldu-mi scânteiază Iar pieptul meu tânjeşte îmbrăţişarea-ţi caldă Şi jeruit în umbră e-al umărului înger. Când ninge cu aripi de heruvimi Şi îngerii umblă-mbrăcaţi în zale Când toate-n juru-mi prind să se răstoarne, Un înger diafan dintr-o lumină se desface Şi-atunci, zăpada sufletului meu E-un trandafir etern de pace.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Constantin Triţă Tu şi cu mine Tu şi cu mine-n iarba tăvălită, Când dimineaţa florile zâmbesc, Pun sărutări pe trupu-ţi îngeresc Şi te pătrund frumoasa mea, iubită.

Tu eşti cu noi... luceferi numărând, Când trece lebăda uşor pe ape, Mereu vei da lumina unui gând, Din braţe tot lasându-l să îţi scape.

Palmele-mi simt şi ele că trăiesc, Pe sâni goi, nebuni, ca o ispită Şi-n floarea coapsei dulce înflorită, Ard clipa... şi adânc te răstignesc.

Tu eşti cu noi, deşi trecut-au anii, Pe lânga plopii veşnic fără soţ, Ce-ascund în umbra frunzelor, jelanii Şi-amorul trist al nu ştiu cărui hoţ.

Rostogoliţi prin visele fecunde, Scăldaţi în străluciri de curcubeu, Ne căutam cu buzele flămânde, Sorbindu-ne iubito... tu şi eu.

Tu eşti cu noi... pe-aceeaşi ulicioară, Sărmanul Dionis... printre scrisori, Mintea şi inima în prag de seară, Sau rugăciunea unui dac... în zori.

Simţindu-ne mereu... acolo unde, Nu îndrăzneşte nici macar un zeu.

Tu eşti cu noi pentru eternitate, Sara pe deal... mereu am sa te chem, Oricâte stele zburdă-n libertate, Un singur Eminescu noi avem.

Un singur Eminescu Tu ești cu noi la steaua răsărită, În lacul codrilor şi-n flori de tei, Tot legănându-te câte-o ispită Şi înspre lume aruncând scântei. Tu eşti cu noi... în nopţile tăcute, Cu sute de catarge şi făclii, Vin somnoroase păsări să asculte Şoapta izvorului,..făr-a o ştii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Camelia Cristea Pe un drum, Pe un drum de țară, colbul iar tresare, Răscolit de roată și umbre de cai, N-a plouat de-o lună, soarele-l usucă, Stropii mari de ploaie sunt legați în rai. Ulița-i pustie, case ard în soare Și's topite parcă de lungi așteptări, Doar bătrâni sărmani așteptând scrisoare, Sau un telefon de la pruncii lor. Se deșiră vremea, dintr-un ghem de ață Firele sărace parcă fără rost, Unde e lumina din lampa gutuii Prunele furate, când nici nu s-au copt? Unde sunt bostanii ce în toiul nopții Atinși de baghetă deveneau trăsuri, Unde sunt toți caii și toți călăreții Ce din vise mari își făceau armuri? Au plecat în lumea lui “a fost odată” Și ajung poveste, se mai scriu prin cărți, Pe un drum de țară, colbul iar tresare, L-a trezit un gând... „poate te întorci!”

La cules Doar Toamna și via e coaptă, Iar rodul așteaptă panerul, În teasc prin sită se scurge Belșugul cu lacrimi de sânge!

TTuu țțiinnee ppoottiirruull aapprrooaappee ȘȘii bbeeaa ddooaarr uunn ssttrroopp ddiinn lliiccooaarree,, ÎÎnn ccrraam măă aașștteeaappttăă ssăă pprriinnddăă A Arroom măă ddoossppiittăă--nn ppăăssttrraarree.. CCâânndd IIaarrnnaa ccoolliinndduull șșii--ll ccâânnttăă,, H Haaii ttooaarrnnăă--ii uunn vviinn îînn ppaahhaarree,, D Duullcceeaațțaa ddiinn ssttrruugguurrii ssăă--ii ffiiee ÎÎnn cceerruu--ii ddee gghheeaațțăă aalliinnaarree.. TTooțții bbrraazziiii ssăă--ii șșttiiee ppoovveesstteeaa CCuulleeaassăă ccuu ssttrruugguurrii ddiinn vviiee,, A Acceessttaa ffeecciiooaarrăă bbooggaattăă ÎÎm mppaarrttee iiaarr ddaarruurrii oo m miiee!!

Sunt Sunt pasul de furnică-n lume Şi-mi duc poverile aşa cum pot, Îmi las cuvintele să se cunune Cu razele de soare la un loc. În piept am inimă de carne Şi-o simt cum plânge uneori, Când un cuţit de vorbe grele Îl răsuceşte până-mi dă fiori. Simt liniştea oceanului în adâcuri Şi greutatea muntelui în rugăciune, Ţin macii îmbujoraţi în palme Să nu-i strivească răul de prin lume. Sunt trilul păsării voioase Ce a văzut seninul de cu zori, Şi-n zborul ei a scuturat angoase, Pe aripi port lumini de visători! Sunt solul ce aduce pace, Razboaiele în lanţuri le convoc, Sunt ziditor în sfere luminoase... Şi mă înalț firav...!Pe scară urc cât pot.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Elena Neacşu

Unui nechibzuit

epigrame

Poanta Fiind un boem din fire, Cochetez cu epigramă, Gros, obraz’ se bagă-n seamă, Poanta este cam... subţire.

Te-i uita luuung… la plăcinte.

Unui leneş

Poetului Mircea Dinescu Că-i ratat ca... moşier Mi se tot laudă, frate, Hai s-avem pardon, monşer, Să te credem pe...jumate?

Se zvonise nu degeaba Că-n loc de-a smulge ciulini Ce-i năpădiră ograda, Ar tăia frunză... la câini.

Unui cuplu

Unui patron Cu toţii-l ştiam bon homme, Dar când s-a văzut patron Preţurile-a tot urcat Astăzi e... „De-nchiriat”.

Cum să aibă la drum spor Când, vai, ieşi cu scântei!? El în pană de motor, Ea în pană... de ulei.

Unui regizor

Unor parteneri de afaceri Aşa echipă mai rar, De n-o ieşi cu bucluc, Unul trage la cântar Iară altul din... ciubuc.

Acolo unde nu-i minte, Pe deget să-nvârteşti acul, De n-agoniseşti grăunţe Şi la gură nu legi sacul

Pe scenă stârnea fiori, Ca actor el ne vrăjise, Dar se făcu regizor Să tragă sfori ...din culise.

Unui burlac Caută a te-nsura Pân’ ce este vremea ta, Căci de unde-ai tot ales, Vei ajunge la... cules.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Aurel Chiorean Să dăinuiesc Nu construiesc din mine veșnicii, ci doar un vis, ca vis din absolut, îmi modelez iubirea-n trăinicii, apoi o așez, în vasul tău de lut. Azi am rotit întâia oară o roată, sub lacrimi care-mi cad fără vreo vină, îmi simte lutul vremii palma toată, și m-am rostit, la poarta ta lumină . Suflă pe mine, dă-mi de poți și viață, apoi așează-mă, te rog, pe soclu ... rug, respiră doar din lutul meu de gheață, fă-mi tălpi, iubito, lasă-mă să fug! Să fug spre tine-n totul meu cel bun, ca tu din lut și stele m-ai durat, eu sigur tac, ce aș putea să-ți spun, aș fi dorit să fiu și ars... deodat. Să dăinuiesc apoi printre cuvinte statui la porți, copaci, săruturi moi, în fericirea zilei din aminte, turnându-mă în formele ce-s noi.

Sămânţa Sămânța pusă-n vânt stigher, îmi stă la umbră numai gânduri, când mâini apasă pe mâner, să trec de uși, încet pe rânduri. De veacuri stau la gura porții, în apa rece zbuciumată, sămânță sunt pe bolta nopții, sunt susul apelor deodată. M-ai pus sămânța-n taina lumii, în grabă, zbuciumul sau totul, suspin rămas, pulberea brumii, ne liniștește doar potopul. M-ai răsărit ca vis de nori, în bezna nopții reci de toamnă, să-ți fiu un nimb, izvor în zori, să-mi vindec veșnica mea rană. Sămânță sunt dintr-un arțar, ți-am scris pe frunza lui iubirea, voi încolți într-un hotar, să înalț la ceruri nemurirea.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee bestseller reeditat şi aminteşte-mi să te salvez o dată doar de moarte

Angi Cristea Convalescenţă de o stea te-ai îmbolnăvit atât de subit la etajul trei/într-un lift anorexic îmi scrii sms-uri fără diacritice cu anglicisme fade miss you love you kiss you în timp ce-mi beau cafeaua neagră fără lapte în patul tău de-o stea fără dotări simplist încercai să salvezi pacienţi stupizi cu centura legată de un stâlp altruist doctori în halate uzate la disecţii asistente ce beau din termos ceaiul de la ora cinci privind un show invariabil mireasă pentru mama băieţii care noaptea în morgă fardează morţii capi de familii mergând la liceu sinucigaşi de la numarul nouă unde se bea un cocktail mult prea tare programat pe viaţă la patru nunţi şi o înmormântare ai asudat visând că faci amor în lift cine-ţi plăteşte pâinea zilelor de schimb fumezi două ţigări în dormitor letargic marihuana nopţilor sporadic mi te-ai îmbolnăvit subit în ascensor salvând un nou-născut contratenor bea ceai de mentă cu lămâie scrie pe ask fm de ce iubeşti femeile ascultând mărgineanu deschide telefonul

îţi port centura/nobel ce ne desparte nu fi bolnav din dragoste salvează hipocratic mai departe

Limba Română, ultima mănăstire Luna

își odihnește

obrazul pe Limba Română.

Ea își unduie sunetele ca niște pene de egretă. Limba târâtă la Roma odată cu Decebal, aspră ca tăişul sabiei ascuțit printre pietre tăcute, și-a întors fața mândră către schitul lui Dumnezeu, munții Carpați. Soarele se răsfrânge în inima ei pulsând veșnicii. Picioarele cuvintelor romanești caută harul în somnul gliei încălțate în sandale romane. Serenitatea vocalelor are timbru de clopot ortodox. Ele înalță curcubeu peste Prut pe cerul de un albastru voronețian. Răsună în trupul Limbii române glasul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Limba Română este ultima Lui mănăstire, cea mai dreaptă, temeinică, eternă. Eminescu așază mâna lui Dumnezeu pe spicele de grâu coapte, încolțind în cuvintele din câmpia Limbii Române!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Agafia Drăgan Dacă aş putea Dacă aş putea Aş rămâne cu tine Două păsări albe în anotimpul gutuilor Să spargem lumina nopţilor Cu ochii umbriţi de ispită Dacă aş putea Aş muşca dintr-un colţ de cer Un al cincilea anotimp Să nu ne piardă timpul Rostogoliţi sub pleoapa pământului Dacă aş putea Aş împleti florile de crin În umbră unei păsări albe Să-ţi aud răsuflarea Adiere pură a iubirii Dacă aş putea Aş rămâne cu tine Cocori cuibăriţi În fericirea unei clipe eterne Să nu se aştearnă ninsorile Pe rouă iubirii izvorâte-n priviri

Putere n-am să nu gândesc la tine Prin nori de ceţuri, paşi îmi port şi duc, Unde să caut, pe unde să apuc? Nu te găsesc, nu mă găsesc pe mine. Putere n-am să nu gândesc la tine! Închisă-n clipă noastră eu am rămas, iubirii să-i clădesc în vise popas. Trec zilele, de neuitare-s pline, Putere n-am să nu gândesc la tine! Cad visele, clopote-n mine lovesc, Îmi pare c-am uitat şi să trăiesc, Trec nopţile dar somnul nu mai vine. Putere n-am să nu gândesc la tine! Iubirii pure i-am plătit obolul. Sub ceruri prăbuşite geme dorul, Se tânguie prin clipele haine. Putere n-am să nu gândesc la tine! Dau timpul înapoi, din el să culeg, Cuvintele-ţi toate ascult şi aleg. În dor iubirea cu dorul le cerne, Putere n-am să nu gândesc la tine!

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Nicu Doftoreanu Tangou de toamnă Motto: Ne iluzionăm mereu Că suntem... MAI MULŢI LA GREU, Dar dacă se-ntâmplă asta Ne trezim singuri... şi basta! Tot EU în altă viaţă

Mai lasă-ne o clipă Toamnă Să nu uităm cam ce înseamnă Să fim iar mângâiaţi de soare, Când frunza cade la picioare Şi o călcam în lungi plimbari, Ce le faceam adeseori, Pe când eram... NEMURITORI, Deoarece ... aveam iubirea Ce ne păzea nemărginirea În care visul tinereţii Se molipsea de ... BOALA VIEŢII Ce-mi recita mereu aşa: „Mi-e Toamnă dar nu vreau să strig De frica unui val de frig Ce dă pădurii de stejar Covor de frunze ce-l calc iar Cu paşii rari pe soare blând Când tu eşti iar la mine-n gând”.

Tangou sfielnic Motto: Se vede sfiala De pe vârful speranţei Printre Simţuri (1306) – Ioan Raţiu Volumul Fără Semne-Editura Inspirescu 2015 (Colecţia Poeţii secolului XXI)

Când... jumătatea vieții a trecut, Dar simți la fel ca la-nceput, Te lași împins d-un soare blând, Și calci cu TOAMNA frunze-n rând, Lăsând… fiori mirositori În amintirile din flori, Ce-aveau arome ne-ntrecute Pe vremea clipelor plăcute, Ce-au fost pierdute ... nu vândute! Tânjim spre dor nelimitat, De… teama că neâncetat, Acest nostalgic sentiment, Ce ne-a iubit... incoerent În timpul fără de hotar, Iar ne va părăsi barbar, Așa precum a mai făcut În vremea primului sărut! Căci... adevăr adevărat, În noi azi totul e schimbat! Iar jinduitele dorințe Devin sfielnice neființe!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Tangou liric

ce aşteptăm?! N-am putut schimba nimic din ce ne-am dorit c-un click! Nu ne folosim ardoarea… şi totuşi dorim schimbarea! Dacă n-am participat… de ce criticăm constant?! Nu ne-am exprimat opinia, Şi mă-ntreb: A cui e vina? Durerea lirismu-ngheaţă! Nu poate să-i facă faţă Aşa că de-aceea zic: Nu putem schimba nimic De ne lăsăm copleşiţi, uitând a fi… fericiţi! Dând tristeţea prea pe faţă Când durerea ne înhaţă, Rămâne un singur gând: Să dăm cu ea de Pământ, Şi să oprim lirica Să ne facă critica!

Motto: Legile ţării nu-i interzic nimănui să fie imbecil Grigore Constantin Moisil (1906-1973)

Toate au un preţ în viaţă! Pentru cine nu învaţă Să-şi ferească visele De promisele….coşmaruri Născute ca avataruri. Apelând doar la Lirismul Ce combate Realismul Versurilor pline ochi Ce ne feresc de… deochi Prin… decântec plin de cântec Ne face să ne-ntrebăm: Oare cât e adevăr în tradiţia din popor?! Pe Pământ ce căutăm şi… în fond… ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Dorian Dron

Constantin Mîndruţă

Nu m-am schimbat pentru că refuz să plec de la masa mea, de la cartea ce îmi fumează creierul până la filtru de la bucata de ceai ce se îneacă în picătura de corn (7 days extra) sau de la căştile rulate în blană nici pentru că atunci când vă văd tac, m-am săturat să vă văd purtându-vă fericirile în ţigări, în beri cumpărate la metru, în jocuri ce se vând la kil în online în pariuri ce nu se respectă. Nu m-am schimbat nici pentru că răbdarea m-a părăsit. Aş vrea să te iau de mână şi să te urc pe un deal să îţi arunci retina pe bucăţi de tablă ce lucesc în soare să laşi noroiul să îţi molfăie şiretul să înjuri cu buzele lipite de obraji şi să îmi sari în spate. Atunci vei şti că m-am schimbat. Şi copacii nu vor mai arde niciodată Markerul nu va mai scrie bucăţi de beton sub cruci Şi tămâia va mirosi a mosc şi anason. Atunci vei şti că m-am schimbat.

De tine, iubito Mă bucur de mine când ştiu că nu sunt, Mi-e milă de mine legat de cuvânt. De tine, iubito, de mult nu mai cânt, Am început să miros a pământ. E bine, e bine de mine să scap, Să umblu buimac, cavaler fără cap. De tine, iubito, nu pot să încap, Ispăşind o iubire, mă simt ca un ţap. Se duc anotimpuri şi trec printre noi, Rămân numai urme, zăpadă, noroi. De tine, iubito, e cina doar joi Şi rouă-n privire şi lacrimi în ploi. Cine nu ştie de rău, îl susţine, Nu-s în biserici doar slujbe creştine. De tine, iubito, am zile senine, În rugăciunea de moarte de bine. Aşa voi ajunge să fiu şi cărunt, S-aud bocitoare ca pe un descânt. De tine, iubito, de mult nu mai cânt, Mă bucur de mine când ştiu că nu sunt. Mi-e milă de mine, de-al meu jurământ, Până la moarte a fost legământ. De tine, iubito, nu ştiu că mai sunt, Încep să miros şi miros a pământ.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Ion Rodica Pentru cei mai buni părinţi

Mulţumesc tatăl meu! Cât de mult v-am iubit! Mulţumesc mama mea! Mama mea minunată! Mulţumesc dragii mei! Mulţumesc înzecit! Mulţumesc dragii mei! Mulţumesc mamă, tată!

Vezi?! Te simt în grădină... Urma paşilor tăi Îmi alungă durerea de a fi prea departe... Sunt aici lacrimi multe, sunt tristeţi şi nevoi, Iar în mine se-ascunde, veşnic, teama de noapte. Vin cu lacrimi spre tine... Pe copac, scrijelit, Anii tăi, în brăţări, strălucesc de lumină... Stau pe scaun plângând şi m-ascund în zenit Şi te caut în lume printre strângeri de mână. Parcă văd printre lacrimi, oh, imaginea ta... Printre jerbe de stele îţi văd zâmbetul cast, O tăicuţule drag, eşti în inima mea... Este tot ce în gânduri, zi de zi mi-a rămas. Eşti un gol risipit, lacrimând... şi stingher... Tu, tăicuţule drag, eşti atât de departe... Umbra chipului tău mă aşteaptă în prag Şi hotarul vieţii pentru-un timp ne desparte. Eşti o geană de vis... un apus... Răsărit Altei lumi de lumini, strălucind de chemare... Eşti cu mama mereu... eşti aşa fericit, Însă liniştea voastră azi în suflet mă doare. Aş pluti către voi... Paşii mei construiesc Piramide de fapte... Dar prezentul mă cheamă. Doar pe ei îi mai am... Şi pe voi vă iubesc Şi vă caut în gânduri, dragii mei tată, mamă! Îmi lipsiţi repetat... Pentru voi m-am născut... Drumul meu pentru voi a avut strălucire... Cum era şi firesc, într-o zi v-am pierdut, Dar vă am ca un vis în aceeaşi iubire.

Dedic această poezie, cu sufletul înlăcrimat de cuvintele de laudă pe care o copilă le adresează părinţilor ei, cu jerbe de lacrimi, cu sentimentul de profundă tristeţe, încerc să trăiesc în speranţa că cei dragi rămân nemuritori prin aminitirile pe care le lasă în urmă, prin sufletul lor, prin faptele lor... Cu drag, pentru G.M.B. (Gabriela Mimi Boroianu)

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Maria Călinescu

Prima ninsoare

Toamna și noi În falduri toamna-și cerne din trupu-i cărunțit, Puzderie de frunze, aripi de visare, Sfărâmă trupul verii de raze aurit Și miruiește totul cu stropii de uitare. Tristeți nemărginite-și deschid brațele reci, Plete de rugină îvăluie trecutul, Palete de culori presară pe poteci, Tăcerea iar tronează, înlocuind tumultul. Învăluie iar câmpul, parc-ar vrea să doarmă În patul de culoare ce-i este azi țesut, În mângâieri de vânturi, covor adus de toamnă Din tot ce-a fost mai ieri, al soarelui trecut. Frumoasă este Toamna, maestrul cel vestit, Pe șevalet de ceruri pictează amintirea, Îmbină doar frumosul cu tot ce am iubit, Ne miruie cu ploi, care ne-aduc sfințirea.

Cerul tace iar. A uitat să cânte. Luna își destramă pletele în unde. Umbrele cernite par să ne încânte Și valsează lin pe malurile mute. Cerne împăcarea în alba-i mângâiere, Umbre vechi îmbracă înserări de vise, Porți de cer deschid albe giuvaiere, Construind cu țel, noian de paradise. Cad din univers pe aripe de vânturi, Prin ferești divine plutesc spre veșnicii, Liniștea îmbie-n sfintele descânturi, Și ascunde-n taină, frunze sângerii. Unduind alene, se aștern pe gânduri, Fardând totu-n alb. Îmi par imaculate. Fluturi albi revăd, astăzi, printre rânduri Troienind a vrajă, căile umblate.

Îmi plânge depărtarea Pe zări ce-mbracă cerul cu-ngălbenite clipe, Îmi plânge depărtarea nedezlegând misterul.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Îmi picură amarul ce stă ascuns în nori, Lăsând fișii de viață Să-mi umple azi paharul.

După cortina morţii Nopți de

jar te-ascund,esti sfânta lor comoară Prin faldurile negre, alteori albastre, În liniștea tăcută umbre se strecoară Te-adapă cu lumina razelor sihastre. Timid, cu chip de înger din lutul tău ceresc Cu care-ai încheiat un pact de veșnicie, Țâșnești ca o scânteie și aripile-ți cresc, Dar zborul îți e scurt, curmat pentru vecie.

E jocul care fură adâncuri mișcătoare, Din viața ce-i tumultul în neagr-afundătură. Ca ne’nțelesul vorbei coboară spre abis, În zvârcolirea vremii închisă-ntr-un știubei. Izbește-n stânci rebele pe drumul spre apus, Când las a mea ripostă pe-al nopții pod de stele,

Azi stropesc celestu-ți cu lacrimi de iubire, Căutându-mi drumul, sau, poate, chiar cărarea Unde pot semna un pact de liniștire, Pecetluind lumina, nu întunecarea. După cortina morții nu dispar actorii, Ei sângerează cerul și curcubeie frâng, Somnul este veșnic si-atunci când răsar zorii Aleg zbor în deșerturi, unde, nici ploi nu plâng.

Pe zid de simțăminte ajunse-n apogeu, În stihuri de iubire de-a pururi… definite.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Lenuş Lungu

ceasornicul a stat am închis poarta am plecat.

Ţi-e dor? Spune-mi... suflete, ți-e dor? privește mai am puțin și mor sunt în mijlocul unei furtuni un foc înlăuntru-mi mocnește, arde și doare spune-mi auzi-vei vreodată glasul pustiu al sufletului ce țipă încet cât îi e dor privește cum arzi notă cu notă, cântecul dulce-al iubirii îmi lipsește puterea îmi lipsește curajul de-a opri ceasornicul ce-mi măsoară destrămarea.. privește sunt ca un înger negru plin de flăcări un înger tenebru secundă de secundă te îndepărtezi pleci refuzi să mă mai vezi deschid o poartă... văd o regină a nopții… moartă, mă simt atât de singură uitată sub un foșnet de frunză, închisă într-o vibrație a unei clipe mă uit în jur necunoscut oare când am învățat să zbor? jos te zăresc ochii-mi sunt plini de tine

Vise pictate Vise pictate în zale de scoici sclipitoare săgeată înfricoșătoare sfredelită de dor mă târesc în timp ca o boare de mătase nufăr cu petale dă glas lirei în safire căzătoare în ploaia de smaralde vibrând ascult cu fruntea-n răcoare.

Sărută-mi buzele Sărută-mi buzele încărcate de anotimpuri răsuflarea ta plină

ascultă 38

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee de pasiune gemete încep să-mi fulgere auzul pe culmile pieptului tău gol îmi cântă sirene de dor îţi simt buzele alunecând uşor pe curba suavă a gâtului cerul se pierde în infinitul sufletului te primesc la rădăcinile iubirii mă cuprinzi în corola trupului cu braţele săgetat de fiori îmi acopăr sufletul cu tine şi adorm fericită.

Caut chipul tău Nuanțe Pași pierduți cărări fâșii de suflet țâșnesc cuvintele în noapte ca nălucile înșurubându-se în lumină degetele devin de foc se înfig în ochiul ceacăr sticlă vopsită în curcubeu chip stropit chip cioplit aripă albastră vis de îngeri blonzi la gât mărgele de gheață multicoloră nuanțe amestecate gânduri hai-hui.

Privesc din ceruri lacrimi curg lin şi copacii îmi par nălucă umbra mea rătăceşte pe pământ caut chipul tău în cerul senin albastru ca smaraldul în luna aurie în fiecare stea în fiecare frunză în fiecare fulg de nea în fiecare lacrimă argintie îţi caut chipul tău cu dor să-ţi sărut buzele tale cu miros de iasomie şi aromă de iubire să te îmbrăţişez iubite cu acest vis să adorm pe un nisip de nor.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ppooeezziiee

Gabriela Mimi Boroianu

Întuneric

Dincolo de tăceri Își împletește iarba crudul renăscut Sub lacrima sfârșitului de vară, Cu galbenul ce-n roșu-i prefăcut, În asfințitul ce zâmbește-a seară.

E încă noapte și-i atât de rece Și nu știu azi dac-o să se lumine Căci întunericul de fapt e-n mine Și sufletul încearcă să mi-l sece. Bunătatea cu-amar mi-o otrăvește Bucuriilor le dă să bea venin Durerii-apoi îi pune de-un festin Pe inima ce-n pumnu-i o strivește. Și nu mai reușesc să simt căldura Căci nu mai am în mine nimic sfânt Iubirilor le-a luat firimitura Disprețul risipindu-le în vânt. Tot ce-a rămas în urmă e doar ura Ș-un greu blestem ce-mi cade din cuvânt...

Captivitate Precum o inimă ce trece spre apus Păstrând încă scânteia tinereții, În ochii ce cătară un răspuns Pășind pe calea-ntortocheat-a vieții.

Mă porți pe căi umbrite în codrii de cuvânt, În ciripit de versuri sub foșnetul de rime. De martor, ai luat cerul și tot ce e mai sfânt Ca să-mi hrănești iubirea cu slove - dulci azime.

Mai râde o frunză tristă amintirii, Un nor mai lasă-o lacrimă pe drum Ş-alunecă pe cerul amăgirii Dup-a iubirii dâră de parfum.

Mă chemi la mese-ntinse cu-mbietoare vise Și setea de frumos mi-o stâmperi cu un cântec, Mireasă nenuntită sub ceruri ce-s deschise Și totuși, sunt captivă în ochii tăi descântec.

Când sear-aşează umbrele-i tăcute Pe coama pomilor, simple poveri, În toamna vieții vorbele plăcute Sunt doar chemări... dincolo de tăceri.

Ne dezbrăcăm de trupuri - povară grea de lut, Eliberați de teamă plutim în univers. Femeie-s unui spirit, scânteie de-nceput. Tu, flacăra ce arde trăirile-ntr-un vers.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Iubire... Fir de dor ce te torci din caierul inimii răsucit pe degetul destinul... E atâta tăcere că-mi aud gândurile strigând către cer. Îndurare! Îmi plânge în carne urma palmelor tale ce și-au marcat teritoriul semnându-şi numele pe nopțile mele, revendicându-mi somnul. Mă ard urmele sărutărilor înfierându-mi inima, clocotindu-mi sângele. Nici nu ai plecat bine și mi-e dor de tine. Ți-a rămas mirosul impregnat în pereții ce parcă mă privesc cu ochii tăi... Ce mi-ai făcut? Sunt prizonieră unui vis colorat cu nuanța lor... Ai pus zăbrele inimi șoaptele tale și nu mai știu de-mi vorbești din gând sau e doar vântul ce te imită. Mi-e dor. Atât de dor... că-mi țipă sufletul numele tău lovind tăcerea grea, apăsătoare iar tot ce-mi răspunde este ecoul... Mi-e dor... Dor... Dor…

De-atâta dor De câte ori mi-e dor la versul tău revin, Căci în izvorul lui setea mi-o potolești. Dacă-ți rostesc cuvântul sărutul tău divin Pe buze mi se-asează și știu că mă iubești. Mi te-ai semnat în suflet, în nopțile cu lună Când m-ai ales ca muză și-mi dărui poezii. Iubirea ta de mine în orice vers răsună Cerând eternitatea... Măcar pentru o zi!

O zi pentru noi doi, să ne putem iubi. Să mă cobori din vise un trup de flori să-mi dai... De-atâta dor de tine c-o zi m-aş mulțumi Ș-aş învăța iubirea și îngerii din rai!

Ultima speranţă Te-ai rătăcit în nopți cu lună plină. Te strig să vii căci mi-ai rămas dator. Tu, alb te torci pe firul unui dor Ca umbră a unui înger ce suspină.

Cu buze reci, de vânt, ochii-mi săruți Ce-şi sting lumina lăcrimând în pernă, Te-ntorci apoi în lumea ta eternă Cu aceiași pașii ușori și prea tăcuți. Tot ce-a rămas în urmă e doar dorul Ce strigă în zadar numele tău. În sufletul ce parcă-i cât un hău Frustrările și-au așezat izvorul. Neputința în palme mă strivește Cu adevărul care ne separă... Când amintirile încep să doară Iar cerul diminețile-şi vestește, Mai am doar o speranță, numai una C-o să te-ajung din urmă în curând... Ca îngeri trece-vom pe cer cântând În noapte când pe cer se-arată Luna...

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 20

Eminescu – victimă a imperiilor Dan Stănescu Eminescu a avut o susţinută activitate politică-activistă, implicându-se în organizarea de evenimente şi organizaţii cu caracter politic naţionalist (ex. Societatea Carpaţii), de aceea soarta sa a fost puternic determinată de evenimente şi împrejurări istorice. Astfel, în iunie 1883, AustroUngaria a rupt relaţiile diplomtice cu România timp de 48 ore, iar Germania, prin cancelarul Bismark, a ameninţat pe regele Carol I cu ocuparea ţării şi nerecunoaşterea independenţei statului român dacă nu se semna imediat tratatul cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) ceea ce impunea anihilarea tuturor vocilor care militau pentru unirea României cu Ardealul (de altfel, în Tratatul dintre România şi Puterile Centrale există un articol secret care stipula că România nu are voie să ridice niciodată problema Transilvaniei). De la Viena, Petre Carp îi cerea lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu”. Urmările au fost imediate. La 28 iunie 1883, au loc descinderi şi percheziţii

simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, precum Societatea Carpaţii, închiderea ziarului Indépendance Roumaine şi expulzarea directorului său, Emil Galli. În acest context, Mihai Eminescu şi Zamfir C. Arbore au fost arestaţi în calitate de ziarişti, unionişti şi conducători ai Societăţii Carpaţii. La intervenţia lui Maiorescu, poetul este internat pe motive medicale – de altfel reale – la spitalulCaritatea (Caritas) al doctorului Al. Şuţu, cu diagnostic de psihozǎ maniacodepresivǎ, fiind astfel îndepărtat pentru un timp din spaţiul public. Tot cu motivaţie politică, povestea arestării, internării, elimininării lui Eminescu din spaţiul public se repetă în ianuariefebruarie 1889, evenimentele conducând la decesul acestuia la 15 iunie, în acelaşi spital Caritas, ca urmare a ignoranţei medicilor români privitor la ineficacitatea şi toxicitatea cumulativă a tratamentului cu mercur. De fapt, Mihai Eminescu a fost o victimă <colaterală> a Testamentului lui Petru cel Mare, o piesă sacrificată pe tabla de şah a devenirii noastre naţionale, căci statul român abia înfiinţat în 1859 şi abia devenit independent în 1877, avea nevoie stringentă de recunoaştere şi apărare externă faţă de continua ameninţare a expansionismului rusesc, lucru realizat prin

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee tratatul din 1883, cu consecinţa „colaterală” a arestării şi internării poetului. Statul naţional rus, fondat în jurul Moscovei de Ivan al III-lea cel Mare (14621505), s-a extins permanent prin forţă în toate direcţiile, devenind imperiu prin secolul XVII. Creştinaţi la 988, ruşii s-au considerat continuatorii Bizanţului, astfel că, după suprimarea de facto a Constantinopolului (ocupat de otomani la

politic din 1725, ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) a trasat etapele şi obiectivele expansioniste ale Rusiei, program urmărit neabătut de toate regimurile politice ulterioare: graniţa vestică pe Carpaţii Orientali - cu ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, state autonome aflate sub suzeranitate otomană în baza Capitulaţiilor din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) -

1453) ca lider religios al tuturor creştinilor ortodocşi, ţarii şi-au arogat rolul de părinţi spirituali ai acestora, ţinta lor declarată devenind stabilirea capitalei imperiului rus la Constantinopol. Afirmarea intereselor ruse (mai mult politice decât religioase) la Dunăre-Marea Neagră împotriva Imperiului Otoman (acesta stăpânea tot malul nordic al Mării Negre) coincide cu începutul decăderii otomane, sesizat şi descris de Dimitrie Cantemir în Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane (1716). În Testamentul său

ocuparea Constantino-polului, controlul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Mării Mediterana. Un prim mare pas l-a făcut Rusia obţinând - prin Pacea de la Kuciuk Kainargi (1774) - dreptul de a „ocroti” pe toţi creştinii din Imperiul Otoman. Cu sau fără motive ori pretexte, ţările române au fost permanent obiectul acestei politici expansioniste, adeseori fiind ocupate şi ciuntite teritorial, militar, administrativ.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Astfel[1]: - 1739 – Rusia ocupă temporar Moldova în războiul ruso-austro-turc din 1735-1739; - 1769-1774 – ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1768-1774; Caterina a II-a cerea anexarea lor la Rusia. - 1792 – ocuparea definitivă a Moldovei transnistrene (între Nistru şi Bug), teritoriu cu populaţie exclusiv românească, stăpânit de Moldova din secolul XV; - 1806-1812 - ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1806-1812); - 1812 – În tratativele de la Giurgiu şi Bucureşti, Poarta a cedat Rusiei paşalâcurile Hotin şi Bugeac (la nord şi la sud de actuala Republică a Moldovei), teritorii cu populaţie majoritar românească [2]. De asemenea, ca urmare a complicităţii primului dragoman al Porţii (executat ulterior pentru trădare), s-a extins fraudulos vechea denumire românească Basarabia de la judeţele sudice asupra tuturor ţinuturilor dintre Dunăre şi Hotin - deşi acestea nu făceau parte din vilayeturile (provinciile) otomane - şi astfel şi acestea s-au cedat definitiv Rusiei, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat la 16/28 mai în Hanul lui Manuc. Deci, la 1812, s-a extins numele Basarabia la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru, în interiorul căruia vechea Basarabie sudică era denumită mai mult cu turcesculBugeac, azi teritoriu ucrainean. - 1821 – ruşii invadează Ţările Române cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor

- 1828-1834 – ocuparea Moldovei şi Dobrogei cu ocazia războiului ruso-turc din 1828-1829, dar cu prelungirea protectoratului rusesc până în 1856, când guvernatorul rus Pavel Kiseleff a elaborat, în spirit liberal, Regulamentele organice (1831-1832), primele cvasi-constituţii române; - 1848 – înăbuşirea armată a Revoluţiei române 1853-1856 – ocuparea Principatelor Române fără declaraţie de război, determinând Turcia să declanşezeRăzboiul Crimeii, 1853-1856, în urma căruia, prin Pacea de la Paris (1856), s-a înlocuit protectoratul rus cu garanţia a 7 puteri vest-europene asupra Principatelor. Bugeacul (3 judeţe) a fost atribuit Moldovei. Profitând de ambiguitatea Tratatului, românii au realizat Unirea Principatelor la 1859 prin alegerea aceluiaşi domnitor Alexandru Ioan Cuza. Unirea a fost acceptată/recunoscută de Puterile garante doar pe perioada domniei lui Cuza, însă a devenit ireversibilă atât în urma reformelor cuziste, cât şi în urma venirii pe tron a domnitorului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura de sprijinul Franţei şi Prusiei. - 1877, aprilie 12 – armatele ruse traversează abuziv România spre Bulgaria, înainte de ratificarea Convenţiei românoruse de la Livadea (sept. 1876) de către Parlamentul român. - 1878, 3 martie - deşi românii, prin luptele de la Plevna şi Griviţa (septembrie-noiembrie 1877), au determinat victoria în războiul ruso-turc şi, deşi prin

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee convenţia de la Bucureşti din 4 aprilie 1877, Imperiul Rus garantase apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României, colonelul român Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, în cursul cărora Rusia a obţinut de la turci crearea unui Principat al Bulgariei sub protecţie rusească, legătura cu el urmând a se face prin ţările române, scop în care Rusia era pregătită a le ocupa şi anexa. La protestul românesc, ruşii au ameniţat că „Majestatea Sa va ordona

seamă se număra Mihai Eminescu) în favoarea salvării şi apărării proaspătului stat naţional român independent. Ploieşti, 28 iunie 2014

ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române” la care Carol I a răspuns „armata de la Plevna va putea fi sdrobită, dar nu dezarmată” şi a pus armata în poziţie de apărare.

Aşadar, Războiul pentru Independenţă a dus milimetric pe lângă situaţia transformării Principatelor în gubernii ruseşti. - 1878, iulie – Prin Tratatul de la Berlin, Rusiei i s-au redus pretenţiile de mai sus, cerându-i-se Rusiei să recunoască României independenţa, să-i cedeze Dobrogea (cu portul Constanţa), Delta Dunării şi Insula Şerpilor, primind în „compensaţie” cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Bugeacul), ce-i fuseseră restituite Moldovei la 1856. „Mărinimoasă”, Rusia a acceptat transferul fostului paşalâc Dobrogea, în ideea de a-l folosi în viitor drept culoar spre Bulgaria plasată sub protecorat rusesc; - 1883, iunie – aşa cum am arătat deja, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România 48 de ore, iar Germania a ameninţat-o cu războiul dacă nu încheie tratatul de alianţă. Aşa se poate explica de ce, în deceniul IX al secolului XIX, România a optat – temporar! - pentru temperarea mişcării naţionale (printre ai cărei militanţi de

[1] Majoritatea acestor date sunt extrase din recenta carte a Vioricăi Moisuc: Românii şi politica externă rusească, Bucureşti, 2013. [2] În vechime, teritoriul sudic intrase în stăpânirea lui Basarab I (1310-1352), unificatorul Ţării Româneşti, apoi fusese preluat de moldoveni pe timpul lui Alexandru cel Bun (1399-1432) sub numele de Basarabia, pentru ca, în 1484, Ştefan cel Mare săl cedeze turcilor care l-au numit Bugeac („ţinut de frontieră“)

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

GELLU NAUM - unul dintre copiii teribili ai suprarealismului românesc Ion Ionescu-Bucovu Gellu Naum (născut la București pe. 1 august 1915, și decedat pe 29 septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanţi ai acestuia pe plan european. S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești si al sotiei sale Maria Naum nascuta Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul „Dimitrie Cantemir” din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universităţii din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziţionat și arestat pentru că a fost surprins scriind „parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza. La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938

la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton. Întors în ţară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit. În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”. După 1947, în condiţiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum se mulţumește să scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experienţă care îi va marca definitiv stilul. În anii '50 și '60, publică mai multe cărţi de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau „romanul pentru tineret” Tabăra din munţi), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc. Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copaculanimal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacţii printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanuluiZenobia (1985). În numai câţiva ani, apar numeroase ediţii traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să ţină lecturi publice în Germania,Franţa, Olanda și Elveţia. Opera sa este tradusă în principalele limbi internaţionale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.). Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieţii credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opţiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine. Guillaume Apollinaire, pledând pentru teritoriile noi ale poeziei, cerea poetului să nu-i considere inamici ai lirismului pe cei care explorează cu îndrăzneală, adeseori fracturând logica, zonele îmburuienate prin repetiţie ale epigonilor clasicismului. Gellu Naum face parte din familia acelor istrioni sublimi,

care au dinamitat la noi poezia truismelor, poezia fals-patriotică, poezia pastelului gratuit, opunând tristeţilor locuri comune exerciţiile ludice de tot farmecul ce surprind pe cititorul nepregătit. În poezia „Un centaur siluind arborii poemului”, „drumeţul incendiar” exclamă: „Camarazi poeţi-, ajunge/destul am gâdilat pământul pe burtă (...)/destul am admirat în poze strașnice/curul d-lui Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie”. La el violenţa revoltei arde ca o flacără salvatoare grosolăniile limbajului: „domnii (...) aleg poemele după panglicuţe ca pe curve”; „fiecare voce e o listă de subscripţie”; „Dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiţă”; closetele au” pâlnii lustruite” pentru „melancoliile orificiilor” autorului; „în acuarelă hora ţăranilor miroase a picioare frumos”

În poezia lui ne aflăm într-un univers ciudat, misterios, fragmentar, unde totul intrigă:

„întunericul începea de la voci printre cărămizi iarbă urzici cârpe și oase eu fumam un muc de ţigare lângă mine pietrele gâfâiau obosite lângă mine o mamă obscură obscenă tăcea. era o seară în care se balansa nu știu de ce se balansa până aproape foarte departe nu știu de ce se balansa lângă mine gâfâiau pietrele obosite.” (Obob)

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Este aici o mare tehnică a paradoxului cultivat cu mijloace specifice acestei poezii ce violentează logica, mai greu accesibilă, dar de o valoare incontestabilă. În „Talion” există o casă neîntreruptă:” aproape că aș vrea ca haosul să transpară în orice poezie”, există „sertare pline cu ceaţă” și „cutii de scrisori saturate de frunze” sugerând o corespondenţă ireală a poetului cu natura care trimite mesaje, și ele secrete, descifrate numai de un ochi sagace. În poezia „Ciclu” poetul cultivă ironia disimulată, unde „bunicul cioban străbătea spaţiul carpatobalcanic dus și întors în fiecare toamnă și primăvară și oile făceau beee”; „bunicul a lăsat să-i crească niște mustăţi lungi/și s-a apucat să mâie o turmă de pietre”, care transformă transhumanţa în ceva monumental, etern, prin rigiditatea acelei turme care a murit ca și păstorul, devenind o risipire de pietre. În altă poezie, „un bătrân trosnește în somn”, în poezia „Căteodată” se ivește” o mare panică de toamnă” vestită de „un cocoș în rochie lungă.” În poezia „De câte ori” un tâmplar bate ciue în apă, Într-un vers „ţipătul tău se deschide ca o fereastră”, în „Vasco de Gama” fecioarele se freacă de robinete, oamenii își deschid vinele ca să scoată de acolo cadouri utile, femeile vegetale adie”

lupte finale” Umorul negru, suspendând logica, îngăduie personajelor lui Gellu Naum să iasă din universul oniric și să pătrundă în lumea reală, fără a-și modifica natura fantomatică. „Marele navigator”, Vasco de Gama, „încearcă fundul mării cu degetul” În interior, „urechile lui (...) se zbat ritmic ca niște limbi de pendule/și limbile de pendule se așează cu distincţie lângă limbile de pantof.” „Vasco de Gama își ascute dantelele/pune pe dinţi puţină sare/presară pe deasupra caii argintii/și zice Comandante acordă-mi cocarda/dă-mi voie să-mi pun pe faţă secera/și pe ureche ciocanul”. (aluzie la noul regim comunist)

Gellu Naum are convingeri politice subversive. În poemele lui „uzinele scrâșnesc din măsele”, seara e „o broșură de propagandă”, și „se simte nevoia unei

Pentru definitivarea impresiei de lectură reproducem un fragment interesant:

senzaţie și mai tulburătoare de obiectivare a proiecţiilor dorinţei delirante se degajă din carnalitatea imaginilor. Ca la Dali, onirismul poetului răscolește adesea o materie animată, „Un creier” iese afară din cap „ca o broască ţestoasă”; „păsări de păr” cu ciocul „elastic” și „sâni” întunecă spaţiul. Critica s-a preocupat mai puţin de proza sa poetică din volumele „Poetizaţi, poetizaţi...” și „Castelul orbilor” Fantastice, onirice, sinistre, umoristice, indecente, extravagante, absurde, prozele lui sunt interesante ca joc de înnoire a prozei, dar și ca opere de sine stătătoare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee „aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călări pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brăţări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigaţie: ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele: cu milioanele de scoici mărunte pe ochii noștri care funcţionează și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude” (Cornelia mama dracului). Crohmălniceanu arată că adevărata „conștiinţă de sine a mișcării suprarealiste în România a apărut odată cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Gellu Naum și Virgil Teodorescu.” Dar Gellu Naum rămâne ca cel mai iubit copil teribil al suprarealismului românesc și ultimul dintre suprarealiștii europeni.

Bibliogafie:

 Eugen Barbu. O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Eminescu 1975  Literatura română contemporană,vol.I Poezia, București, 1980;  Ovidiu Crohmălniceanu- Literatura română între cele două războaie mondiale, vol II, Ed.Minerva 1974. ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

Frânturi de suflet Lenuş Lungu

ce-i vorbea pe tonul acesta plin de reproş, ghemuit, dar strângea la piept un ciob dintr-o oglindă în care privea. Se privea, pe furiş… Îşi aduse aminte de vorba tatălui său:

când adevărul tău e terfelit de al lor, de vină eşti tu… Îl strânse la piept, împingând

eseu MOTTO: „Condiţia dragostei este să

caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue mişcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.” - Ionel Teodoreanu, Frânturi de suflet

– Când n-a mai avut nimic de arătat, lumea a început să arate cu degetul… Realităţile ei au devenit adevăruri ghemuite în oglindă: se căznesc să încapă, se chircesc să ia forme nefireşti şi stupide, iar zâmbetul acela sclipicios nu-i al lor. Nu mai spun, nu mai dau, numai iau, iar când vin, ele pleacă, de fapt, prefacându-se din noapte în zi, doar să prindă… Se gândea că, în sinea Lui, până şi Dumnezeu s-a schimbat. Deh, până la urmă, bătrânul de deasupra rămăsese singurul, etern cugetător… Într-o zi ce nu anunţa nimic neobişnuit, îşi sfărâmă glezna, ca de un ciot, de propriul ei adevăr, înfipt în colbul din drum. Îl privi la început cu furie drept în ochi, gata să-l strivească, la pas, însă, după o clipă, rămase uluită: – La început m-ai uitat! Apoi m-ai pierdut. Eşti exact ca şi ceilalţi… Vii când vrei, pleci când mi-e greu! Era adusă de spate, cu obraji găuriţi de un gol inexpresiv în priviri. Tremura în timp

cu călcâiul ciobul de oglindă în pământ: orice zi poate fi prima zi, numai adevărul, în sinea lui, nu se poate schimba. Nu ştiu dacă sunt ani mulţi de când Dumnezeu i-a trimis, ca-ntr-un vis, o scrisoare. Era dimineaţă şi s-a trezit cu ea aşa, ca şi cum noaptea îşi uitase o compresă pe fruntea ei. Uneori, când bătăile inimii încep să-i miroasă a lut, îi pare că eternitatea şi-a făcut cuib în propria-i aşteptare. Zâmbeşte. Îşi spun că e bine. Va avea destul timp să-şi citească povestea şi atât. Se minte în continuare. Existenţa ei e înglodată în mocirla unei societăţi cu care nu se identifică. Sufletul său e învăluit în fantasmele unui trecut pe care nu îl recunoaşte. Ciobul de om care se chinuie să rămâna atârnat de obrazul fiinţei sale se prăbuşeşte sub povara neapartenenţei… De ce aleg să-mi creionez povestea în culorile palide şi străine ale ei, ale persoanei a treia? Ştiu că nu-i „normal” că m-am deprins cu arta de a rămâne un stingher spectator la derularea proprie-mi vieţi. Dar aşa e mai bine. Să nu mă opun voinţei marelui Regizor. Cineva să alunge tăcerea asta… tăcere ce sparge timpane. Ecoul surd al gândurilor mele ce aleargă nestingherite înaintea pupilelor mele dilatate de dor de viaţă mă înnebunşte. Nu mai ştiu cine sunt şi ce vreau. Încotro mă îndrept?!? Cine sunt, de fapt?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Nu mai suport incertitudinea patologică în care ploaia mă aruncă, învelindu-mă meschin în însăşi durerea de a conştientiza că nu sunt decât o lacrimă proiectată într-o existenţă mult prea banală. Simt cum în mine are loc o continuă transmutare – deşi ai mei o cred o pendulare adolescentină între vis şi realitate – simt cum mă răsucesc în carcera sufletului meu fără a mă opune o singură clipă. Şi, dacă m-ar întreba cineva, deodată „Ce vrei?” – n-aş şti ce să-i răspund… Trebuie să rămân singură, ca să ştiu ce vreau; chiar dacă aş voi să-mi petrec restul zilelor numai şi numai printre oameni, tot trebuie să rămân o clipă singură şi să hotărăsc EU asta. Adevărul este că oamenii fug de fericire, nu o caută. De câte ori întâlnesc fericirea, fug de ea sau o ratează, fac orice din ea numai să se transforme în altceva. O caută peste mări şi ţări, şi ea este ACASĂ. Ce frumos este cuvântul acesta! Am citit ceva despre un interstiţiu sanscrit numit akasha, un fel de lume-memorie. Nu-i aşa că e uimitor cât de bine seamănă? La urma urmelor, poate mă interesează şi fericirea. Mă sufoc acum, asta ştiu – dar nu ştiu de ce. Nu-mi lipseşte nimic. Dacă aş găsi un motiv să fiu tristă… Este un trecut pe care nu-l pot suporta; am fost prea fericită atunci, prea inconştientă. Dacă m-aş culca, insomnia îmi va limpezi şi mai mult gândurile. Orice aş fi putut îndura acum, dar nu o creştere a lucidităţii, o împlinire a prezenţei proprii. Mă simţeam singură, faţă în faţă cu mine

însămi, şi această prezenţă mă scoate din minţi. Mă înnebuneşte, îmi dă senzaţia că sunt prinsă între ziduri, într-o capcană de plumb. Singură, faţă în faţă cu EU şi totuşi atât de divizată, atât de străină. Senzaţii peste fire de stranii, de inexprimabile, parcă aş fi asistat la propria moarte, o moarte ciudată, care ar însemna mai mult sombrare, neputinţă, rătăcire. De aş putea simţi cel puţin întunericul.. Nu, nu, e cu totul altceva; penibila neputinţă de a înţelege cel puţin de ce mi-a fost ursită întâmplarea asta. Dar, poate, orice om cunoaşte această tristă, unică împărţire. Poate că… dar Dumnezeu ştie de ce îmi pun atâtea întrebări? Aş fi vrut să plâng, numai o clipă, pentru o singură eternitate din câte ştiu că am traversat. Un gest,un urlet,un scâncet. Şi totuşi nu pot face nimic. Simt cum toţi mă privesc miraţi. Cu cine să mă lupt? Pe cine să înlătur din această lume mizeră, care îmi îngroapă zi de zi trăirile şi ultimele răsuflări slăbite, umane? Trecuse o vreme de când noaptea îşi scutura alene faldurile peste vârfuri de copaci şi case, ca o cafea mireasma dintr-o ceaşcă răsturnată peste lume. Dar câtă vreme…nu ştiu! Un curcubeu scăpătat din fuioare de nori îmi rătăcea prin genunchii înveliţi în abur de bună dimineaţă. Precum cireşul de flori, cerul se scutura de lumină în copci clipocinde de viaţă. Sunt atâtea poduri, peste-atâtea ape moarte… Şi răscruci ce poartă-n degete destinele de toarte… Îi zâmbi aproape sfios: el nu va cunoaşte vreodată ceea ce oamenii mari numesc renunţare…

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă proză 28

Povestea lui Prichindel și a Matildei Marin Voican-Ghioroiu Această poveste, destul de tristă, s-a petrecut în urmă cu peste 80 de ani în zona Văcăreștilor, GRĂDINARI, sub Dealul Piscului (locul unde în 1913 a văzut lumina zilei măiastra cântecului popular, MARIA TĂNASE), într-o cârciumă care purta numele „LA MANDRAVELA” (unde se distrau șuţii,

izbitor de mult (cei care-și aduc aminte de un mare maestru al fluierului și cavalului) nenea Marin Chisăr, și tot cam pe atunci mi-a spus adevărta tragedie pe care o trăia Prichindel. Matilda se iubea cu un avocăţel pe care-l strigau mușterii „Gargară” (se dădea scriitor), dar când a auzit că Matilda a fost soţia lui Prichindel, n-a mai călcat prin locul blestemat. Îmi pare rău că nu am văzut-o pe Matilda, care probabil se retrăsese din activitate și nu mai muncea la crâșma conului Gicu, fiindcă de foarte multe ori treceam prin faţa cârciumioarei, când mergeam în Grădinari la nenea ION COANDĂ, tatăl Mariei Tănase; vezi „Maria Tănase spune: iubește cât ești pe lume!”. Sper ca această romanţă ce va fi cântată de baritonul Emil Matei la Crizantema de Aur de la Târgoviște, să se bucure de succes și să le amintească iubitorilor de romanţe cum se distrau și sufereau din iubire înaintașii noștri.

geambașii, chirigiii, negustorii, etc. din romanul „GROAPA” de Eugen Barbu. Aici cânta Prichindel la scripcă, iar Matilda servea la masă clienţii. Crâșmarul Gheorghe Dinescu l-a provocat la o partidă de zaruri pe soţul Matildei, care era ciupit bine de aburii băuturii, și i-a luat nevasta. La „un pariu nenorocit” și-a pierdut nevasta, pe Matilda, care l-a rugat pe „conu GICU” să-l lase pe scripcarul Prichindel (ca pedeapsă pentru nesăbuinţa lui) ca să cânte în crâșmă. Cred că aveam în jur de 6 anișori când tata, ILIE VOICAN, mi l-a arătat în crâșmă pe nenea Prichindel care albise și semăna 52

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Sorel şi Şoricel Ioniță Gabriela Era orfan de trei zile; tatăl a căzut pe frontul de vest în încercarea de a-şi apăra familia, apoi mama... Prea micuţ, n-a avut vreme să afle de la părinţi ascunzişurile vieţii; trebuia să le descopere singur. Nici n-a ieşit din casă - o găurică în perete -de frică; astăzi şi-a făcut curaj. Este afară pe terasa de la bucătărie. Priveşte mingea aurie care înveseleşte întinderea albastră de sus: – Şi tu eşti singurel, Sorel? Aşezat pe piciorelele din spate, cu codiţa întinsă, cu căpuşorul ridicat şi lăbuţele din faţă împreunate aşteaptă un răspuns. Clip! clip! ochişorii, două bobiţe de piper, se muncesc să cuprindă soarele tot. – Ghiorlauuuu! Gălăgie la el în burtică. Ruşinat, îşi prinde pântecelul în braţe, apoi îi spune soarelui: – Mi-e foame! Două raze năzdrăvane îi joacă în ochişori, apoi se opresc lângă o farfurioară goală; Şoricel îşi întinde gâtul şi vede resturile de mâncare: pâiniţă muiată în lapte. Oare cine-a păpat aici? Mănâncă vesel, tot uitându-se la soare: – Vrei să fim prieteni? Eu te plac! Tu? Terasa este acoperită de o copertină menită să ţină umbră ghivecelor de flori de pe pervaz. Între două ghivece, Preţioasa îşi face somnul de frumuseţe; cam toată ziua.

S-a cutremurat un picuţ cerul, soarele şi-a pus razele la ochi: – Au! – Poftă mare! cauţi prieteni? putem să ne jucăm împreună... tot te ospătezi din resturile mele... ţi-aş fi o prietenă foarte bună! i-a înfipt lăbuţa în spate. – Eu sunt prieten cu Sorel, chiţcăie şoricelul întors acum cu burta-n sus, pe tine nu te cunosc... – Preţioasa, spune pisica cu importanţă tot legănându-l; Sorel? eşti prieten cu Sorel? şi te scapă el din ghearele mele? că prietenul la nevoie se cunoaşte, nu? zâmbeşte înfiorându-şi mustăţile şi uitându-se răutăcioasă la soare. Sorel o priveşte pe pisică drept în faţă; e ca un foc uriaş în verdele ochilor ei. – Câtă lumină! îşi astupă ochii cu lăbuţele. – Fuugi! îi strigă atunci uriaşa minge de foc, şoricelului. Mai târziu, roşiatică, pală, o rază străbate până la găurica unde stă ascuns Şoricel. – Ai învăţat o lecţie importantă astăzi; ai grijă cu cine te-mprieteneşti, ai grijă de tine! ne vedem mâine! Bobiţele de piper, două, tot speriate, clipesc copilăreşte: – Ne vedem mâine!

Se vede în oglinda ferestrei şi-i place: albă, fină, mătăsoasă, blăniţa are doar pe ici pe colo câteva accente negre, cât să-i dea personalitate. Se amuză de naivitatea şoricelului. Îşi pregăteşte pernuţele, mai aruncă un ochi în oglindă Sunt superbă! Apoi sare. ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă

Dulce copilărie Claudia Cioca Mi-aș dori atât de mult să redevin copil. Acea fetiţă, care te lua de mână și cu care fugeai pe malul mării, în avalanșe de stropi calzi, multicolori. Acea fetiţă care jumulea crengi întregi de liliac în mai ca să găsească noroace și care pleca acasă cu cămașa plină de flori și cu sufletul scufundat în bucurie. Acea fetiţă pentru care era suficient să privească soarele sau cerul senin sau marea învolburată că să poată spera din nou, că să-și șteargă lacrimile cu mâneca de la bluziță și să-și arate dinţișorii într-un zâmbet cald și generos. Acea fetiţă care, era mereu veselă și se împrietenea cu toate vieţuitoarele: de la furnici, greieri, cosași, fluturi, pisici și până la câini. Fetiţa care alerga cât era ziua de mare pe plajă și fugărea pescărușii, fetiţa care se uita lung după vapoare și visa la călătorii pe mări și oceane. Fetiţa care era fascinată de imensitatea mării de perechile de îndrăgostiţi, fetiţa care își făcea șiraguri de mărgele din scoici și le purta cu mândrie pe cap, gât și mâini. Fetiţa care te tachina mereu și te fugărea pe dig pentru că îi furai mereu fundiţele din păr, fetiţa care stătea pe marginea digului și citea poezii iar tu o ascultai cu gândul pierdut în visare.... Ţii minte când am stat o noapte întreagă pe dig, că să ne povestim visele cele mai secrete? Mi-ai spus atunci, printre altele, că visezi la o fată frumoasă, la care ţii. Nu ai vrut să-mi spui cum se numea însă în sufletul meu speram mereu să fie vorba de mine. Anii au trecut și adolescenţi fiind ne-am reîntors în locurile unde ne jucam, m-ai luat de mână și m-ai sărutat atunci pentru prima dată. Și uite așa am ajuns să te iubesc. Următorul an s-au

născut scrisori lungi, nopţi fără somn, zile melancolice și multe, multe suspine. Când ne revedeam însă toate astea nu mai contau. Eram doar noi doi, în mijlocul acelei naturi care ne primea ca atunci când eram copii. Doar că acum o înțelegeam mult mai bine și o simțeam mult mai în profunzime. Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să ți le împărtășesc încât nu mi-ar ajunge cuvintele ca să exprim tot ceea ce simt. Dar tu îmi ghiceai durerile... mă cunoșteai atât de bine, îmi anticipai fiecare dorinţă, fiecare cuvânt, fiecare pas și erai mereu lângă mine să mă sprijini dacă mă împiedicam sau să-mi ștergi lacrimile dacă sufeream. Știi că mi se întâmplă de multe ori să adorm cu poza ta pe piept că să te visez? Cum te visez? Te visez cum vii spre mine, vesel ca întotdeauna, cum îmi aduci un buchet mare de trandafiri și liliac-sălbatic, nu erai niciodată mulţumit cu orice flori. Mereu buchetul era mare și frumos aranjat. Uneori te visez cum mă privești. Pur și simplu mă privești, așa cum făceai odinioară. Ai fi putut să stai ore în șir doar că să mă privești. Dincolo de priviri, în suflet parcă, să mă analizezi bine, pentru ca la sfârșit să-mi spui că am cei mai frumoși ochi din lume…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Mărul viermănos Ioniţă Gabriela Muşcă din măr cu poftă; şi-a lăsat trupul, poate şi o parte din suflet, pradă pornirilor lui carnale. Neavând fantezii sălbatice, partida de sex -contra cost - a fost una plăcută, la fel ca mai toate întâlnirile cu el. El medic oncolog, ea tânără, frumoasă, cu o meserie veche de când lumea. – Ce-ţi mai fac şoarecii? de ce nu faci şi tu experimente pe porci, măcar îi tai când mor şi-i mănânci... aşa cu şoriceii ce faci, că nici mâţă n-ai! – Nu-i rea ideea, când moare primul porc de cancer şi îndopat cu tot felul de chimicale, te poftesc la masă; da ţi-l fac cadou, îl mănânci? îi răspunde dr. Sandu, întorcânduse lângă ea în pat. Până atunci te mănânc eu pe tine! În hârjoneală Alice muşcă din măr iar, dar cu ochii la Sandu care îi studia arhitectura sânilor. – Iac! un vierme, zgârcitule, n-ai putut să cumperi mere bune, fără viermi? – Astea-s mai sănătoase, viermilor le place aroma mărului natural, bun, nestropit cu tot felul de otrăvuri. – Păi stropeşte şi tu cancerul cu aromă de măr şi pune viermii pe el, nu mai chinui amărâţii ăia! Oraşul ascuns sub dantela combinezonului ei i-a tăiat pofta şi de mere şi de discuţii despre cancer, dar i-a trezit alte pofte. Târziu, după ce-a rămas singur vorbele fetei i-au răsunat puternic în liniştea casei:

– Păi stropeşte şi tu cancerul cu aromă de măr şi pune viermii pe el... Îndărătnicia lui de a se face medic oncolog îşi avea rădăcinile în copilărie. Suferise cumplit ani întregi văzându-şi surioara mai mică izbindu-se de pereţi, frământându-şi pumnişorii în cap din pricina tumorii la creier. La 8 anişori s-a stins spre bucuria lui. Acum n-o mai doare, mamă, n-o mai doare nimic! Nu s-a căsătorit, nici gânduri nu are să se-nsoare, de teamă; teamă să nu facă copii care să moştenească bagajul genetic al surioarei sale. – Mda, tumoră cu gust de măr... – Alo? Alice, şi când termină viermele de mâncat tumora cu aromă de măr, nu se-apucă şi de creier? – Eşti nebun? la ora asta... dorm... n-ai toate ţiglele pe casă... ce vierme, ce tumoare, o să moară de foame, intră în sevraj şi moare... hai gata, noapte bună! Nebunule! – Sevraj, moare de foame, deci trebuie să fie dependent de acel gust, creierul numai gust de măr n-are! Ideea a prins tot mai mult contur în mintea lui neliniştită, zi după zi, anotimp după anotimp. A fost mai greu până când a reuşit să insereze celulelor canceroase aroma mărului pârguit; apoi a făcut viermii săi dependenţi de acea aromă. Şi era adevărat, intrau în sevraj şi mureau atunci când li se dădea altceva cu gust diferit de mâncare. A sosit şi ziua cea mare. Subiectul nr. 1 urma să fie tratat cu ingenioasa metodă: i se introduceau viermii dependenţi în corp; aceştia trebuiau să devoreze tot ce se chema celulă canceroasă, bine stropită cu aromă de măr, cum spunea Alice.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă – Să fie atât de simplu? Mi-aş da viaţa fericit astăzi de-ar fi acesta remediul! – Alo, Alice, sărut-mâna, ce faci? – Aştept un client, tu? – Te aştept pe tine, plătesc dublu, lasă-l! – Sunt profi, cum adică să-l las? nu se face aşa ceva, poate peste 2 ore? mai vedem! Îi deschide uşa euforic, parcă îi venea nevasta acasă, plecată singură în concediu. – Uite, îl vezi, merge normal, îi arată un şoricel alb care se juca la o roată, într-un fel de colivie. Acu 4 ceasuri era o legumă; i-am dat viermii tăi să-i mănânce mărul! – Ai febră, mămică? n-ai! ori ai înnebunit de tot, ori eşti vreun geniu! Privesc amândoi joaca şoricelului, el în spatele ei, îmbrăţişândo. – De autism nai nimic, un vierme care să mănânce autismul?…umbre neştiute îi învăluie faţa, ochii, glasul. – Nu, nu-s autişti, şoarecii mei sunt sănătoşi tun, doar cancer au, atât! Da ce-ţi veni cu autismul? – Nimic, am zis şi eu aşa. – Ce-ai măi cu autismul, dacă pot să te ajut cu ceva, spune-mi! Alice are 28 de ani, picioarele zici că-i pornesc din gât, iar ochişorii, mititei, negri, jucăuşi ca două mărgele Parcă-s ochii şoarecilor mei! Tu în altă viaţă ai fost şoarece, adică şoricioaică! i-a admirat el, într-un fel propriu şi foarte personal, la începutul întâlnirilor lor. – Băiatul meu are autism, îi spune ridicându-şi capul şi privirea spre el. Euforia lui se pierde: – Tuuu ai copil?! De când, cu cine?

– Am rămas gravidă în anul doi de facultate, am crezut ca proasta că mă iubeşte şi vom fi împreună; am muncit şiam învăţat de-am văzut verde în faţa ochilor, să-mi iau licenţa, să-mi cresc copilul, să-mi plătesc facultatea, să-i arăt că nu-s o paraşută, să-l recunoască... – Şi? – Şi nimic; s-a căsătorit după doi ani cu fata unui magnat. Astăzi şi el este putred de bogat. – Da, mai mult putred... Ce facultate ai terminat? – Medicină generală; n-am luat rezidenţiatul. Am intrat în câmpul muncii ăsteia vechi şi hulite de când lumea... trebuie să plătesc cumva tratamentul lui Andrei şi fără să stau cu mâna-întinsă la domnul magnat. Nimic nu-i întâmplător pe lumea asta, gândea Sandu rămas singur iar, de ceoi fi cunoscut-o tocmai pe ea, eu amărât, ea amărâtă, eu mă joc cu şoarecii, ea cu alt fel de şoareci… *** Sunt în dormitorul lui de mai bine de 3 ore; o ascultă. Cărţi, tratate, cursuri sunt într-o dezordine ordonată pe covor, pe pat, pe noptiere. – Şampania e la rece; mâine îţi dai rezidenţiatul şi-l şi iei! – Zici? Îi priveşte lung aurul negru încarcerat în cele două mărgeluţe, mărgeluţe străpunse la mijloc de câte o luminiţă jucăuşă uneori, obraznică alteori, obosită acum. – Ei, dacă zici tu, aşa o fi; dacă nu… – Nu există dacă nu! oricum trebuie să găsim un vierme să mănânce autismul… împreună putem să-l găsim mai repede, nu?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Moartea Adinei fragment din romanul „Priveghiul”

Ion Ionescu-Bucovu Neluţu, când îl văzu la poartă pe Ilie Georgescu, ieşi la el să-l întâmpine. Ilie Georgescu îmbătrânise, se cocoşase, mergea într-un baston, ţinea permanent o mână în buzunar şi alta pe baston. Era parcă un patriarh cu o barbă mare, ieşit din cine ştie ce mănăstire, toată lumea se dădea la o parte din faţa lui să-i facă loc. După venirea lui din puşcărie trăise cu Adina aproape cincisprezece ani fericiţi; cu cinci ani în urmă Adina se îmbolnăvise de cancer şi murise. Și acum satul mai ţinea minte înmormântarea ei; îi luase Ilie Georgescu fanfară de la Roşiori, îi comandase un tron aurit de la pompe funebre din Bucureşti, se strânsese toată lumea de prin prejur şi ia făcut pomană mare… În tron a îmbrăcato în rochie de mireasă, zicea el că tot nu se făcuse şi ea niciodată mireasă, barem acum pe ultimul drum să se vadă şi ea ca toate fetele îmbrăcată în alb… Ziua aceea de toamnă când au dus-o la groapă rămăsese în memoria întregului sat… A fost durerea vieţii lui, de atunci se duce în fiecare duminică la cimitir şi-i pune câte-o floare la mormânt. Cu cine se întâlnea povestea despre viaţa lor şi vorbea despre această femeie cu o pasiune ieşită din comun. Spunea că o visează în fiecare noapte şi el nu crede că a murit. Și visele lui sunt rupte din viaţa pe care a trăit-o:

adesea se visează cu ea pe front, plutoane întregi trag cu puştile spre ea şi n-o nimeresc, apoi prin pădurea Bucovului adolescenţi, rătăcind aşa îndrăgostiţi zile în şir, dar mai ales se visează cu ea la Șomcuţa în primul an de învăţământ, îmbrăcată cu cămaşa lui în mijlocul patului, într-o hârjoană continuă. Altădată a visat-o în pădurea Băneasa în acel spital de campanie pe patul de moarte când o găsise el şi-i scrisese epistola pe care i-o lăsase Elenei să i-o dea. şi-o amintea adesea în spital, în spitalul acela aşezat în mijlocul pădurii, spitalulcetate a morţii dar şi cetate a vieţii- şi de fiecare dată când trecea pe lângă el, întorcea capul în altă parte să nu-l mai vadă. ştia că Adina va muri, îi spuseseră medicii, dar amâna clipa asta nenorocită. Ea, Adina, desfigurată, slăbită, un schelet aproape, acoperită cu un cearceaf alb, pe o targă, alături de alţi nefericiţi la morga spitalului. Și apoi imaginea aceea bolgică a morgii cu morţii ei care rămăseseră schimonosiţi, aşa cum îi găsise moartea! Era acolo un bătrân căruia toţi îi ziceau moş Simion, el a văzut că Ilie suportă greu aceste scene şi s-a dus să se intereseze de formalităţile ieşirii din spital. Soţia lui moş Simion i-a aprins prima lumânare la capul Adinei şi a îngenunchiat, plângând-o. El ieşise afară în răcoarea pădurii. De acolo spre vale se întindea o pădure bătrână cu arbori groşi, adia vântul dimineţii, aducea miros de brânduşe şi de liliac şi se aşternuse tăcerea peste tot, aici şi acum a

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă simţit el pentru prima dată singurătatea înfiptă ca o secure în inima lui. Cu câteva zile în urmă avusese un dialog cu ea, îl chemase la patul ei, îi luase mâna în mâna ei şi-l întrebase simplu şi firesc: „Ce faci, tu, Ilie?” „Ce să fac, Adino, am venit să te mai văd!” „Ilie, eşti pregătit sufleteşte să-ţi iei la revedere de la mine?” „Ce vorbă e asta pe tine, Adino?” „Azi de dimineaţă m-am sculat şi m-am uitat în oglindă şi mi-am dat seama că eu mă sting ca o lumânare când e pe sfârşite! Apoi, Ilie, am visat un vis nemaipomenit de frumos, eram măritată cu celălalt, adică cu Nicu Câmpineanu, la castel; tu tocmai venisei din război, cineva dăduse foc castelului, turnase benzină de jurîmprejurul clădirii şi luase foc. Am văzut-o pe Eliza Câmpineanu fugind printre lăstarul pădurii. Ea i-a dat foc- mi-am zis… Eu am ieşit repede din flăcări şi am luat-o la fugă prin parc, era primăvară, iarba mare îmi atingea gleznele, fugeam devale pe luncă, pe lângă sălciile alea unde ne întâlneam noi, Doamneee, ce frumoasă era lunca şi cum mai cântau toate păsările cerului şi cum curgea de frumos apa Bucovului, mare, lăţită, aproape Dunăre şi în acest decor îmi apari tu, îmi făceai cu mâna de partea cealaltă a apei, apoi m-ai văzut plângând şi m-ai întrebat ce am, erai tare speriat şi eu ţi-am arătat ceva către deal… Se lăsase întunericul şi nu se vedea decât vâlvătaia focului de la castel, uite-zic-

ce-a făcut Eliza Câmpineanu, apoi ai sărit în apă aşa îmbrăcat şi m-ai luat în braţe, Ilie, şi am luat-o spre pădure…M-ai dus acolo unde ieşau căprioarele şi păşteau, în acea poieniţă numai a noastră, m-ai dezbrăcat şi mi-ai întins rochia de mireasă; na!- mi-ai zis- ia-ţi această rochie pe tine că noi nici nuntă nu ne-am făcut! Era o rochie albăăă, albăăă, şi lungăăă, îmi atârna trena prin omătul ierbii şi tu mi-ai întins oglinda şi mi-ai zis: „priveşte-te!”, Doamneee, frumoasă mai eram, aveam părul despletit, lăsat peste şolduri şi faţa roşie şi mijlocelul subţirel… „Zâna mea cea frumoasă- mi-ai zis tu - şi m-ai sărutat - azi facem nunta, nunta noastră pe care o amânăm de ani de zile, o facem aici cu căprioarele, cu gâzele şi cu păsările cerului ca în basme… Satul se culcase, tăcuse şi se culcase, se stinseseră lămpile numai castelul acela ardeaardea, umbra flăcărilor juca peste toată lunca, ieşise luna- o lună mare, ireală, cât o roată de căruţă, şi vărsa aurul ei peste luncă şi peste vârful copacilor, aurindu-i, şi peste iarbă, totul părea poleit în aur, şi ea, luna, se juca zglobie pe oglinda apei, aluneca şi se făcea ţăndări, apoi iar se întregea şi iar se spărgea, se lăţea şi se lungea şi se urâţea şi iar îşi revenea! Și stelele, făcliile cerului, martorele dragostei noastre făcuseră scară la cer, să urcăm noi, Ilie, frumosule, frumosul meu bărbăţel, să fim deasupra lumii, să plutim, să zburăm, să călcăm peste patimi şi peste răutăţi…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă Apoi de undeva a apărut un preot îmbrăcat tot în negru, tu ai îngenuncheat, m-ai luat şi pe mine de mână şi ne-am înfăţişat dinaintea lui, am auzit doar atât: „cunună-se robul lui Dumnezeu, Ilie, cu roaba lui Dumnezeu, Adina!”, şi-apoi te-am auzit pe tine, Ilie, când ai zis da şi eu eram fericită, pluteam în al noulea cer, era în mine o bucurie nespusă…şi-apoi visul s-a destrămat, Ilie, m-am trezit tot aici în patul morţii şi toată noaptea m-am gândit la acea nuntă; mama îmi spunea mereu că nunta înseamnă moarte, eu ştiu, Ilie, că am să mor, să mă îmbraci într-o rochie de mireasă, vezi c-o am îl lada de zestre a mamei, şi la moartea mea sămi pui tineri cu bradul şi să-mi cânte lăutarii iar tu după aceea să-ţi refaci viaţa, să nu stai singur că te topeşti şi tu!” „Doamneee - se închina Ilie, femeia asta delirează - i-a şters lacrimile de la ochi pentru că începuse să plângă şi o mângâia pe obraz, s-a gândit apoi c-ar fi bine s-o lase singură, a chemat sora şi i-a făcut o morfină pentru a o linişti- „dormi, iubito!”,-i-a mai zis el- şi s-a potolit, l-a urmărit doar cu ochii ei mari ca de vită rănită până a ieşit din salon…” Aceasta a fost ultima lor scenă trăită în viaţă… Acum totul i se părea un mormânt: spitalul, morga, valea asta, pădurea, tot pământul… „Domnu’ Ilie suntem gata! - îl trezise moş Simion din reveriile luidumneata du-te acasă şi pregăteşte totul c-o aducem noi cu o salvare!”

Trăia mai mult din reverii şi ducea o viaţă de ascet. Singur îşi făcea mâncare, îşi spăla rufele, îşi văruia casa şi când avea timp liber citea scrisorile lor de dragoste. După repartizări, Neluţu cu Andra se căsătoriseră şi ceruseră posturi la el în sat. Ilie Georgescu, după pensionare, îi dăduse lui direcţia şcolii ca unui bun prieten care să ducă mai departe faima acelei instituţii. Când se întâlneau amândoi nu se mai săturau de vorbă, îi povestea lui Neluţu mai ales scenele petrecute în război şi în puşcărie, avea un farmec aparte când evoca acele timpuri, le trăia şi acum după atâţia ani. „Dumnezeu să-l ierte, Neluţule, tată zise el când îi întinse mâna băiatului trebuie să ne obişnuim şi cu moartea căci ea este izbăvitoarea tuturor relelor din viaţă! Căci trecători mai suntem, Doamne, pe pământ; am în faţa mea un sat întreg de morţi, căci eu cu ei mai trăiesc! Stau cu ei de vorbă cum ar fi vii, mă războiesc cu ei, mă împac, câteodată mai mă şi bat cu ei! Nu rămân decât zdrenţe de amintiri care, cu trecerea timpului se uită şi ele! Îţi dai seama că dacă nu exista Homer sau Dante sau Shakespeare să descrie lumea care a fost, omul era pierdut! Fiecare crede că lumea începe cu el! Dar noi călcăm pe oasele moşilor şi strămoşilor noştri, dealuri întregi de oase, lumi care s-au dus… Rămân doar ruine: priveşte Egiptul, Grecia antică şi Roma cea nebiruită, ruine şi ruine…”

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă

Călătorind prin toamnă Virgil Stan Astăzi a fost cea de a treia zi dezamăgitoare petrecută la pescuit pe Marea Neagră. Sfârşitul lui octombrie a fost o bucurie pentru pescari deoarece s-a reîntors mai aproape de ţărm strunghilul mare, rotund, plin de carne si dulceaţa peştelui marin. Toată vara i-am dus dorul, a dispărut ca şi când dintr-o dată Marea Neagră s-a transformat în Marea Moartă. Sosiseră “termitele” (turiştii dornici să savureze dulceaţa unui peşte marin prăjit) şi noi nu aveam ce să le oferim. O vară pierdută, un an prost pentru pescarii amatori (chiar şi profesioniştii se confruntau cu aceleaşi situaţii), posesori de bărci la ţărmul mării, care doreau să-şi recupereze din cheltuielile cu taxele la primărie şi investiţia făcută, dar mai ales să-şi suplimenteze pensia de mizerie pentru costurile actuale ale vieţii. Cum spuneam, ne bucuram, că iar a apărut un peşte care merită căutat şi prins, dar mai ales mâncat. Nu se prinde în năvod cum ar putea crede orice cititor al acestei povestiri autumnale, ci fiecare peşte este prins individual sau în tandem cu un altul, la mână, cu nişte improvizaţii numite de noi pescarii – volte, formate dintr-o bucată de nailon mai gros, un plumb de 100 grame şi două - trei cârlige mai mari. Zilnic “alergam” cu bărcile pe unde ne spuneau colegii la telefon că au dat de el, sau pe unde l-am descoperit căutându-l chiar fiecare dintre noi cu o zi mai înainte.

Dar iată că românul nu-i făcut să fie fericit. Când credeam că voi face o provizie de peşte pentru iarnă şi am pus în funcţiune congelatorul ce a stat scos din priză toată vara, natura s-a hotărât să-mi fure această bucurie. S-a dezlănţuit din senin cum o face adeseaori când nici nu te aştepţi, fiind mai mereu furtună pe mare. Văzând că nu se mai poate ieşi cu barca, m-am gândit să revizitez Iaşul, fiind invitat de către prietenii făcuţi cu ocazia lansării pe 8 martie a romanului PARFUM DE ORHIDEE în acest oraş plin de istorie şi cultură, să particip la vernisajul unei expoziţii fotografice a cunoscutei artiste Susanna Patras, o ieşeancă ce locuieşte în America, fiica renumitului profesor universitar doctor, Mihai Păstrăguş, profesor de estetică şi critic de artă. Eram informat şi că se va deschide în următoarele zile la Gradina Botanică din acelaşi oraş, expoziţia crizantemelor, moment când va avea loc şi un concert muzical. Marea nu-mi mai furniza nicio satisfacţie ţinându-mă pe mal, deci sosise momentul să mă despart de ea pentru câteva zile fără niciun regret, aşa că, mi-am făcut repede bagajul şi fuga la trenul de noapte ce mă va lăsa dimineaţa pe peronul monumentalei gări din metropola moldavă, Iaşul marilor personalităţi culturale româneşti, precum Eminescu, Creangă,Sadoveanu şi multe alte genii ale culturii româneşti. Dimineaţa, când zorile băteau în geamurile trenului de noapte, mă aflam prin zona Vasluiului. O dimineaţă rece, învăluită într-o mantie densă de ceaţă şi răcoare,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă exact ca şi în dimineaţa de şapte martie când vizitam Iaşul pentru a doua oară, prima dată fiind la vreo doi ani de la devastatorul cutremur din şaptezecişi şapte. Condiţiile existente atunci m-au făcut să nu văd mare lucru din frumuseţile acestui oraş moldav, care pur şi simplu m-a cucerit prin frumuseţea lui şi mai ales că fiecare metru pătrat din el este plin de istorie şi de cultură. Între Vaslui şi Iaşi timp de aproape o oră nu puteai vedea decât sărăcia pământului sărăturos, plin de ciulini printre tulpinile firave de porumb sau floarea soarelui, nerecoltate încă. Dealungul terasamentului de cale ferată, pe partea stângă de mers se înşiruiau zeci de copaci, plopi şi sălcii în care aninau ciorchine de vâsc. Până atunci eram convins că această plantă parazită se dezvoltă numai pe crengile de plop, însă în zona vasluiană acestea atârnau în număr destul de mare de crengile sălciilor destul de numeroase în peisaj. Intrarea în Iaşi până la gara Nicolina, pe partea stângă a sensului de mers al trenului, a apărut o construcţie megalomană ce-mi amintea de industrializarea forţată şi cu orice preţ, acolo unde trebuie sau nu, imagine ce devine dezolantă pentru fiecare persoană străină de aceste meleaguri. Ruine, geamuri sparte, acoperişuri căzute şi lipsa oricărei mişcări doveditoare că acolo s-ar mai munci, aceasta întâmpină călătorul străin de zona Moldovei. Odată ajuns în inima oraşului, acesta începe să-ţi placă, să te cucerească, prin frumuseţea, eleganţa şi modernitatea

construcţiilor nou ridicate. Chiar gara este o construcţie ce aparţine arhitecturii începutului de secol trecut. Urci pe strada din faţa gării şi ajungi la Râpa Galbenă sau Podul lui Eminescu, cum i se mai spune iar după ce ai scăpat de efortul urcării celor câteva zeci de trepte, eşti chiar în bulevardul Alexandru Lăpuşneanu, ce te duce în centrul oraşului, spre Biblioteca Centrală, hotel „Unirea” şi nu prea departe de cel mai cunoscut şi căutat parc nu numai din Iaşi, ci din întreaga Moldovă, Parcul Copou. Plimbarea prin parc devine pentru oricare vizitator cu o inimă zburdalnică şi visătoare, indiferent de vârsta ce o are, de un romantism cuceritor. Doar aleile sunt curate, în rest totul este acoperit de o mantie groasă galbenroşietică, foşnitoare, iar în timp ce ochii avizi de frumuseţe se plimbă de la o statuie la alta, să vezi pe cine-l reprezintă, frunzele obosite de timpul petrecut aninate de crengile arţarilor, teilor, stejarilor, sau gorunilor, pornesc într-un zbor lin, să coboare spre îmbrăţişarea tandră a pământului, ca o pereche de balerini angajaţi într-un vals interpretat de orchestra Operei din Viena în concertul susţinut în prima zi a fiecărui an. Stolurile de porumbei se îngrămădesc la picioarele vizitatorilor ce-şi deschid pungile cu grăunţe cumpărate de la chioşcurile specializate şi foşnetul aripilor lor mereu în mişcare simbolizează viaţa plină de neprevăzut, de situaţii instantanee, când trebuie să te ridici mereu de la pământ, indiferent care ţi-a fost motivul coborârii. Paşii mă duc ireversibil spre acel simbol al Copoului şi de mândrie al

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă ieşenilor, teiul, secularul copac fără de seamăn ce-i poartă numele aceluiaşi unic poet al românilor de pretutindeni, indiferent dacă sunt ieşeni, basarabeni, bănăţeni sau dobrogeni ca şi mine. Teiul lui Eminescu, străjuit de câteva brâuri din platbandă groasă din metal ca un brâu din piele frumos ornamentat şi cu franjuri multicolore purtat cu fală mai ales de către maramureşeni. Alături de tei străjuiau la siguranţa lui şi a statuii poetului, obeliscul cu cei patru lei măreţi, culcaţi pe labele puternice, având coamele lor stufoase, ridicate, gata de a-şi apăra poetul fără de seamă, de orice epigon ce i-ar nega valoarea. La capătul parcului, dai de aleea ce duce spre Grădina Botanică, un alt loc de mândrie al ieşenilor, grădină ce depăşeşte vârsta de o sută cincizeci de ani. Mai precis spus, înfiinţată în anul 1856 de către medicul şi naturalistul Atanasie Fătu, care a cumpărat acea suprafaţă de teren special pentru amenajarea ei. Încă de la poartă, vizitatorul este surprins de frumuseţea aranjamentelor florale sub formă de romburi puse cap la cap, precum piesele din Coloana infinitului a genialului oltean de la Hobiţa, Constantin Brâncuşi. Era un soi de varză ornamentală cu frunze de la alb imaculat, la verde cu vârfurile frunzelor mov, galbene, sau liliachii. Unele cu corola rotunda, altele cu frunzele creţe ca de ferigă şi cu marginile multicolore. Adevărate minunăţii ale naturii. Pe marginea aleelor erau amenajate stative cu ghivece de tufănele, iar alături inscripţii gravate în alfabetul braille pe un suport din plastic, ca şi nevăzătorii citind să-şi poată imagina cum arată acele minunate flori. Expoziţia principală de amenajată în mai multe săli din o multitudine de culori realizate adevărate opere de

fapt se afla de seră, unde şi flori erau artă, tablouri

reprezentând diverse imagini ca într-o tapiserie medievală de mari dimensiuni. Tot în aceste spaţii de seră erau amenajate rustic, pe suporţi din baloţi de fân standuri cu cele mai diverse produse de toamnă, fructe sau seminţe, de la dovleci, la castraveţi creţi, tărtăguţe, sau cine îşi mai aminteşte din multitudinea de produse ale toamnelor româneşti, fie ca să ne îmbogăţească cămările sau hambarele, fie sufletele prin frumuseţea lor. De relatat câtă frumuseţe poţi regăsi în bogaţia toamnei ruginii petrecută pe străzile Iaşului de către un turist, ca şi mine venit din cine ştie ce colţ de ţară şi câtă încântare şi relaxare sufletească ar găsi el, ar mai fi multe de spus şi aş putea să mai umplu câteva pagini, deoarece nu am povestit nimic despre tainicile şi pline de smerenie mănăstiri ale Iaşului, precum mânăstirea „Golia”, „Cetăţuia”, biserica „Trei Ierarhi”, Mitropolia şi multe alte locaşuri de cult, precum şi cuminţenia şi simplitatea întâmpinată în „Bojdeuca” din Ţicău a lui Creanga, luxul din casa memorială a lui Mihail Kogălniceanu sau Palatul lui Cuza, aceeaşi simplitate din casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Dosoftei sau Vasile Pogor. Cel puţin pentru mine Iaşul reprezintă un loc unde inima mea se simte ca la ea acasă, unde am trăit cele mai intense şi plăcute momente dintr-o altă toamnă argintată de bruma părului nins prin scurgerea anilor vârstei mele, oraşul unde îmi regăsesc mereu liniştea sufletească, fie că mă voi plimba pe aleile din Copou, sau pe ale altor oaze pline cu verdeaţă şi linişte, fie că asist la o piesă de teatru, vizionez o expoziţie de pictură sau fotografie, ori pur şi simplu mă plimb braţ la braţ cu dorul, pe străzile oraşului. Da, merită să călătoreşti prin toamnă, pentru a descoperi frumuseţea frunzelor ruginii căzute precum fulgii de nea, prin parcurile Iaşului.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Gustul toamnei Lilioara Macovei Toamna dă semne de stăpânire peste tot. Începe îngălbenirea frunzelor, dimineaţa este mai rece, năpădesc în noi nostalgii, ne picură lacrimi în inimă, mai

apare câte un rid pe ici pe colo, deci trece viaţa. În goana asta inexplicabilă de multe ori, după una, după alta, uităm să ne vedem pe noi, uităm sau ignorăm să vedem pe cel de lângă noi. - Ştiţi, cât de frumoasă este toamna? Contemplaţi dimineţile la o cană cu cafea, în faţa căsuţei de lângă drum, acolo unde, aşa făceaţi când erau la masă şi mama şi tata şi sora. E-adevărat că acuma alta este aroma cafelei sau a ceaiului, dar prezenţa lor este

viabilă. Sunt altfel de dimineţi, dar tot ale toamnei sunt. Cerul are o strălucire parcă studiată şi–şi aşteaptă ultimele păsări călătoare, care în câteva zile îşi vor părăsi casele temporare de aici. Surâsul toamnei nu surprinde un îndrăgostit de acest anotimp. Îi vede armonia peisajelor, îi simte mirosul fructelor, aude cum bucuria îi pătrunde silenţios în suflet.

Câte parfumuri se amestecă în aer, câte amintiri se amestecă în gândurile noastre! Pe băncile din parcuri, acum, odihna este mai plăcută, conversaţiile sunt mai consistente şi mai depărtate de tristeţi sau poate nu. Rătăciţi doi fluturi, par a-şi face scene de gelozie, doar doar cineva, le va întinde o mână. Şi-ar dori şi ei o prietenă pământeană, acum în toamna vieţii lor, dar

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

pprroozzăă doamnele sunt anotimpului.

prinse

în

reţetele

Un clopot bate a tristeţe. Nici azi, nici mâine nu este sărbătoare, numai că cineva s-a dus. Şi te întrebi, cine-o fi, câţi ani o fi având şi de ce. Frămânţi întrebări, plângi în suflet şi-ţi ştergi ochii deja obosiţi. Nu mai ai anii când toate erau bune şi frumoase, acuma îţi tragi cu greu picioarele, te strâmbi când te ridici de pe vreo bancă bătrână şi ea, nu răspunzi la salutul vecinului că nu l-ai auzit şi-ţi pare rău de atâtea şi atâtea pe care, le puteai face odată şi acuma doar te uiţi la alţii. E prea devreme toamna ta sau poate nu, e prea aproape iarna ta sau poate nu, dar nu ai cum să nu te gândeşti. E toamnă pe pământ şi e frumoasă, e toamnă-n sufletul tău şi e altfel. Dansul crengilor rămase fără frunze, trage în vâltoarea lui, păsările rămase stăpâne ale cerului şi pământului, până la venirea suratelor tocmai în primăvară. Mi-e dragă toamna, dar mă rănesc amintirile. Aş vrea să fug în frunze galbene sau portocalii, ori poate olive, dar mă împiedic de ramuri, ramuri uscate, scorţoase şi cu ambiţii. Lumini strecurate printre copacii goi, cad pe obrajii ridaţi de lacrimi, încruntări şi într-o clipă, toamna s-a transformat într-un personaj puţin stingher.

Arată-mi, că plopii se unduiesc în bătaia vântului într-un anume fel, aducându-mi aminte de anumite metode de escaladare! Cântă-mi, din ce vrei tu, numai să fie o muzică de uitare, de-o linişte specială, de-o meditaţie profundă! Toamnă, dragă! Risipeşte, toate felurile de ceaţă, fii martora cununiilor pe viaţă, celor care se iubesc, opreşte ploile reci, amână frigul şi lasă iarna în aşteptare, poate se plictiseşte şi-adoarme pe pernă din câţiva fulgi! Cu

câte

culori

sunt pictate tablourile toamnei, nu poţi cuprinde cu ochii! Ne îmblânzesc sufletele, ne adună simţurile, ne îndepărtează singurătăţile, ne îngroapă necazurile, ne împreunează bucuriile, ne apropie de Dumnezeu. Aşa aş vrea să fie şi pentru mine! În tihnă incertitudinilor mele, îmi adun cuvinte pe alese, poate fac un poem, ca apoi recitindu-l, să-mi găsesc calea. Iubită toamnă, de când îmi faci semne de complicitate, împart cu tine farmecul şi misterul anotimpurilor, surori cu tine. Să ne fie de bine la amândouă!

Scutură-mă, anotimp frumos, de cele dăunătoare vieţii mele!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccoolleeccţţiiii colecţii/poveşti cu tâlc/citate 34

16 noiembrie Ziua toleranţei

Ioan Muntean 16 noiembrie este ziua internaţională a toleranţei, un concept a cărui semnificaţie a fost din ce în ce mai uitată în ultima vreme. Ziua Internaţională a Toleranţei este o sărbătoare anuală declarată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1995 pentru ca oamenii să conștientizeze pericolele intoleranţei. Se sărbătorește pe 16 noiembrie. În 1995, când UNESCO a proclamat data de 16 noiembrie drept Ziua Internaţională a Toleranţei, au fost identificate nu mai puţin de 16 tratate, convenţii, declaraţii și recomandări, toate legate de nevoia de toleranţă. Fiecare dintre acestea este relevantă și astăzi și fiecare dintre ele trebuie respectată în totalitate. Lumea în care trăim se confruntă cu războaie, terorism, crime împotriva umanităţii, epurare etnică, discriminarea minorităţilor și a imigranţilor și cu o multitudine de alte abuzuri împotriva fiinţelor umane. Globalizarea însăși, în timp ce unește popoarele lumii, poate să ducă și mai mare teamă și la interiorizare. Și o dată cu teribilele ameninţări la adresa vieţii și dezvoltării planetei crește și potenţialul de tensiune ce duce la intoleranţă. Noi știm cum să contracarăm aceste ameninţări. Știm că mijloacele cele mai

bune de care dispunem sunt: diversitatea culturală, munca pentru o dezvoltare durabilă și educaţia pentru toleranţă și pace. Știm că, cei mai buni gardieni ai noștri sunt societatea civilă bine dezvoltată, atentă la drepturile omului și presa liberă și responsabilă. Dar mai știm și că principalii misionari ai schimbării sunt statele, care semnează și ratifică tratatele și convenţiile internaţionale. Politicile pe care acestea le elaborează sunt responsabilitatea lor, chiar dacă sarcina sprijinirii acestora cade pe umerii comunităţii internaţionale. Poate că aceste citate, aforisme, maxime, vă vor aduce aminte despre valoarea toleranţei...

„În practica toleranţei, duşmanul îţi este cel mai bun învăţător.” Dalai Lama

pentru tine.”

„Toleranţa îi acordă oricărei alte fiinţe umane fiecare drept pe care îl pretinzi

Robert Green Ingersoll

„Testul curajului vine atunci când suntem în minoritate. Încercarea toleranţei apare atunci când suntem în majoritate.” Ralph W. Sockman

„Pentru ca cineva să aibă credinţă în drumul său nu trebuie să demonstreze că drumul altuia este greşit.” Paulo Coelho, Războinicul luminii

„Fă în aşa fel încât să fii bun cu cel tânăr, milostiv cu cel bătrân, simpatizând cu cel care se străduieşte şi tolerant cu cel

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccoolleeccţţiiii slab şi greşit. Uneori, în viaţa ta, eşti câte puţin din fiecare dintre ei.” Gautama Buddha „Nu ajunge atât de tolerant încât să

tolerezi intoleranţa.” Bill Maher

„Religia este ca o pereche de pantofi... Îţi alegi una care ţi se potriveşte, dar nu mă obliga să-ţi port pantofii tăi.” George Carlin „Ce este toleranţa? Este consecinţa

umanităţii. Cu toţii suntem caracterizaţi de slăbiciuni şi erori; să ne iertăm reciproc pentru acest lucru acesta este cea dintâi lege a naturii.”

„Dintre toate religiile, creştinismul ar trebui desigur să inspire cea mai mare toleranţă, dar până acum creştinii au fost cei mai intoleranţi oameni de pe pământ.” Voltaire

„Toleranţa nu implică lipsa de dedicare a cuiva faţă de convingerile sale. Mai curând, condamna opresiunea şi persecutarea altora.” John F. Kennedy

„America şi Islamul nu se exclud unul pe altul şi nu trebuie să fie în competiţie. În loc de asta, se suprapun şi îşi împărtăşesc principiile comune de justiţie şi progres, toleranţă şi demnitate a tuturor fiinţelor umane.” Barack Obama

Voltaire

„Toleranţa înseamnă să spun o chestie tâmpită, să îmi zâmbeşti şi să remarci, „E drăguţ, nu-i aşa?”

„Islamul învaţă despre toleranţa, şi nu despre ură, despre frăţia universală, şi nu despre duşmănie, despre pace, şi nu despre violenţa.”

Penn Jillette

Pervez Musharraf

„Ura atacă înţelepciunea şi conştiinţa omului; mentalitatea duşmăniei poate otrăvi spiritul unei naţiuni, poate instiga la o viaţă brutală şi strădanii către moarte, poate distruge toleranta unei societăţi şi umanitatea acesteia, blocând calea progresului unui popor spre libertate şi democraţie.” Liu Xiaobo „Cei mai înalt rezultat al educaţiei este

toleranţa.”

Helen Keller

„Acceptarea, toleranţa şi iertarea sunt lecţiile ce ne străbat întreaga viaţă.”

„Dragostea nu este doar toleranţă. Nu este numai o apreciere distantă. E un simţământ cald, de genul „Mă bucur de faptul că tu eşti tu.” N. T. Wright

„Am observat foarte des că cei mai intoleranţi şi mai înguşti la minte oameni sunt cei care se felicită pe ei înşişi pentru toleranţa şi mintea lor deschisă.” Gilbert K. Chesterton

„Fără toleranţă, lumea noastră se transformă într-un iad.” Friedrich Durrenmatt

Jessica Lange 66

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 37

Adriana Caramfil Conversaţii cu Dumnezeu Fă-ţi timp să citești această carte care este despre dragoste și viaţă, bine și

rău, vină și păcat, Dumnezeu și iad. Dar nu numai atât! Sunt întrebări și răspunsuri despre sex, putere, bani, copii, căsătorie, divorţ, părinţi, rușine, sănătate, viaţa de dincolo, etc. Poate te gândești că o asemenea conversaţie este imposibilă. Poate îţi spui, văzând titlul cărţii, că autorul e nebun dacă-și imaginează că a putut vorbi cu El și că a primit răspunsuri chiar și pentru ceea ce se consideră a fi fleacuri. Dar prietene,

nimic din ceea ce trăim nu este atât de neimportant încât să nu conteze, cum am fi tentaţi să credem. Iar pentru a descoperi dacă autorul a vorbit sau nu cu Dumnezeu, te invit să citești cartea și să hotărăști singur! Nu trebuie decât să-ţi faci puţin timp, și cartea se citește de la sine. Conţine atâta umor, bucurie și veselie, trăiești emoţional atât de intens citind-o, încât te vei întreba cum e posibil sa-ţi fi scăpat până acum…? Dealtfel, Dumnezeu însuși este contrariat de faptul că noi credem că NU ne vorbește tot timpul: „Întrebarea nu este cu cine vorbesc! întrebarea este cine Mă ascultă…?!” Iată un fragment: „Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri și multe sentimente au sprijinit cauze care nu erau creaţia Mea. Problema este una de discernământ. Dificultatea constă în a face diferenţa între mesajele venite de la Dumnezeu și datele venite din alte surse. Dar o poţi face simplu, aplicând o regulă de bază: mie Îmi aparţin Gândul vostru cel mai Înalt, Cuvântul vostru cel mai Clar, Sentimentul vostru cel mai Măreţ. Orice altceva are mai mică valoare, provine din altă sursă.” În cazul în care am avea dubii, primim și niște îndrumări, pentru a recunoaște divinitatea din noi, din ceilalţi și din viaţă: „Cel mai Înalt Gând este cel care conţine bucurie. Cele mai Clare cuvinte sunt cele care conţin Adevărul. Cel mai măreţ sentiment este cel pe care-l numești dragoste. Bucurie, adevăr, dragoste. Acestea sunt trei surori și una te duce întotdeauna la cealaltă.” Walsh a început să scrie „Conversaţii cu Dumnezeu” într-un moment de profundă cădere a ființei sale. Vei afla totul, pas cu pas, vei fi uluit, impresionat, bulversat, te vei regăsi în fiecare pagină, vei râde ca un apucat și vei avea o lacrimă gata să cadă, pe parcursul întregii lecturi.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Vei citi cartea dintr-o răsuflare, așa cum citești un roman poliţist bine scris, care îți pregătește surprize și răsturnări de situație la tot pasul. Afli că nu există idei noi în univers, ci pur si simplu reformulări ale adevărului etern. Sunt adevăruri care și ţie ţi s-au revelat, dar poate te-ai gândit fie că sunt prea simple (și viaţa e mai complicată de atât, vezi bine!), fie ca nu erai destul de vrednic să ai acces la secretele lumii acesteia. Cartea în trei volume „Conversaţii cu Dumnezeu”, face parte dintre cărțile care te vor elibera de frică și rușine, îți vor arăta de ce este important să-ți spui adevărul despre tine și despre ceilalţi, care este valoarea alegerilor făcute cu sufletul, și că nu te poți baza pe nici o experienţă anterioară pentru a alege mai bine, întrucât existenţa ta este un proces de construcţie pe care îl creezi chiar AICI, chiar ACUM! Uite ce zice Dumnezeu în cartea lui Neale Donald Walsh: „Ori de câte ori ai o întrebare, să știi că Eu ţi-am dat deja răspunsul. Doar deschide ochii asupra lumii și vei vedea că răspunsul meu este într-un articol deja publicat, într-o predică pe care o auzi, în filmul cel mai recent pe care ți l-a recomandat cineva, în inima unui prieten nou pe care urmează să ţi-l faci. N-am să te părăsesc vreodată pentru că tu ești... Eu Însumi. Cheamă-mă oriunde și oricând te simţi rupt de pacea care sunt Eu!” Nu pot încheia fără să-ți spun că citirea acestei trilogii îţi dă un nivel de energie atât de înalt cum n-ai mai avut niciodată. Îţi aduce atâta bucurie, încât starea ta generală de sănătate se va îmbunătăţi. Te vei simţi izbăvit, gata să ierţi și să te iubești cu adevărat. „Conversaţii cu Dumnezeu” este cu adevărat o carte inspirată. Citește-o, prietene drag, și apoi revino și spune-ne și nouă dacă și cum ţi s-a schimbat viaţa!

Trandafir Sîmpetru Prefaţă – volumul de poezii „Cântând iubirea” de Gabriela Mimi Boroianu Citind volumul de versuri „Cântând iubirea” a distinsei doamne Gabriela Mimi Boroianu, lumea devine mai bună, se poate înnoi, aceasta fiind şi crezul poetei, poate deveni din nou pură, poate fi eliberată de durere şi însingurare, poate fi descântată prin punerea ei în vers şi prin punerea versurilor în faţa cititorilor, căci cuvântul poate întemeia sensuri mereu noi. Universul poetic al Gabrielei Mimi Boroianu este fascinant, iar forma poeziilor sale dă măsura talentului său nativ. Izvorul ei de inspiraţie porneşte din locul unde se bat munţii în capete cu apele Drobeta Turnu Severin - din fântâna cu apă vie de la care au băut, din căuşul palmelor, Eminescu, Labiş, Coşbuc, Minulescu. Pe măsură ce lectura volumului înaintează, ni se dezvăluie o lume de frumuseţi, de bucurii şi, mai ales, de tristeţi ale unui suflet bogat, sensibil, neliniştit, însetat de idealul absolutului pe care încearcă să-l descopere în natură, în om, în artă, în Divinitate, în paradisul pierdut al propriei copilării, în cel al adolescenţei, dar şi în dragoste, sentiment general-uman etern, idealul apropiindu-se şi depărtându-se pentru a nu fi niciodată atins. Volumul „Cântând iubirea” a poetei Gabriela Mimi Boroianu, este un spaţiu aproape sacru, unde omul se regăseşte, se cufundă în labirintul propriului suflet, în copilărie, în farmec, în magie, purificânduse şi regăsindu-şi puterea de a crede în dragoste.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Vintilă Anastasescu Recenzia volumului de versuri „Taxa lui Caron”, de Nicolae VASILE

rezoneze liric prin exaltare şi vitalitate apolonică în faţa condiţiei umane. Autorul este preocupat până la „marea trecere” de „măsura vieţii - timpul” şi cere insistent: „Lăsaţi timpul în voia lui/poate s-ajute traiul,/n-aveţi ce vreţi, să vreţi ceaveţi,/faceţi din viaţă Raiul... (Timpul, pag. 6), simţind, în acelaşi timp, şi presiunea irefutabilă a timpului, în final concluzionând: „O singură soluţie de fugă, libertatea timpului,/să îl lăsăm să curgă!... (Presiunea timpului, pag. 8). Taxa lui Caron simbolizează nu numai că „omul este condamnat să câştige viitorul”, pe acest Pământ- ce mai bună dintre lumi (Liebnitz), ci şi faptul că el este luminş veşnică, ecou reverberat al dorului de Unicul Creator a tot ce există şi poate este „memorie bionică” în nesfârşit zbor?!...

Editura Editgraf, Buzău, 2014

Un titlu incitant, stilizat şi spiritualizat, Taxa lui Caron, personajul mitologic Caron, luntraşul care conducea sufletele în Infern, trecându-le cu luntrea peste râul Stix, este o temă care a preocupat marile spirite ale lumii precum Lucian Blaga, Goethe, Tudor Vianu, Constantin Noica, şi până la Nietzsche şi-i dă şi poetului Nicolae Vasile posibilitatea să

„Un singur univers avem/şi-i luminat de stele/umbrit doar de găurile negre!.../Acest hăţiş de pete şi de stele,/un infinit de umbre şi lumini,/pe care timpul pare să îl schimbe,/e totuşi fix în ciclicitatea lui/; Dar ce lasă-n urmă, Doamne, apără-ne dacă poţi/să mai trăim şi dup-aceea,.../s-avem copii şi nepoţi!...”.(Cometa, pag. 13) Această meditaţie metafizică, îl situează pe autor pe linia universalismului goethean, căci este convins că „Binele de mâine” se găseşte în aripa de gând, în plasma solară şi-n magma de neuroni, fără nesaţ, căci omul zboară dincolo de timp şi spaţiu prin iubire şi înţelepciune, s-ajute Pământul cu iubire către mântuire, cu arta şi ştiinţa lor, spre viitor. (Omul şi Pământul, pag. 18). Faptul că gândesc, exist! O spune Descartes şi e o preocupare filozofică a poetului. Având alături lumina, munca fără preget, adevărul ca stil de viaţă, autorul, în cuvinte simple, îndeamnă: „Pentru că exişti/nu uita să mănânci,/să respiri,/să

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee iubeşti,/nu uita să trăieşti! exişti, pag. 23)”, şi, zicem adevărului exponenţial creşte devine aşezământ cât o carte de porţile paradisului)...

(Pentru că noi:”Pâinea prin ere/şi lumină” (La

Iar poetul continuă: „Spune-mi Doamne,/cum e bine, pentru noi/şi pentru tine?/Să aşteptăm o nouă viaţă/sau ne mai

perfecţi/hai să ne adunăm!.../Avem însă doar o viaţă,/numai o şansă să fim „Noi”,/să trăim clipa de faţă,/să nu dăm timpul înapoi!.../Să nu luăm relele cu noi/şi-n viaţa d-apoi!... Şi eu aş continua dialogul spunând: „Omul, lumina cuvântului nesfârşit din zări,/e perfect de acord cu justiţia cosmică,/şi dezleagă noduri gordiene pe spinoasele-i cărări…//Până când? Până când „un mort frumos”,/la o adică, transformă bunul Pământ în baie de sânge/şi-o neagră năframă pe fruntea-i prea mică…”. Poetul, şi de data aceasta, în „Dilemă” (pag. 36), găseşte o rezolvare simplă: „Este tare greu pe lume,/să ai viaţa din bucăţi,/cu trupul să fii într-o parte/şi cu gându-n alte părţi!... şi continuă în „Neîmplinire”,(pag. 38), „Simt că nu este bine,/nu vom forma un tot,/dar eu te vreau într-una,/o să fac tot ce pot/să îmi luminezi viaţa,/să fii a mea de tot!/Dacă viaţa nu m-ajută,/mai mult eu nu mai pot,/nu voi mai fi acelaşi,…/voi fi bolnav,/voi fi nebun,/sau voi fi mort!...”. Şi de aceea noi zicem: „Din sfera mea, Pământule nu mă împinge/în abis sufletesc, cu sălbatică chemare,/căci cerul, în zbaterea minţii, poeme mai ninge…/şi tainica izbândă e pe aproape cât tu mă porţi „trestie gânditoare” în spinare.”.

dai/în asta o speranţă? (Aproape departe, pag. 26) Omul privind în oglindă, ale sale gânduri bune, rele/cu complexul vinovăţiei, îşi urmează liniştit îndelunga-i cale... În acelaşi dialog metafizic, cu el însuşi, cu Dumnezeu, poetul tranşează, în poezia „Eu, Tu şi Noi”, pag.28, dilema existenţială „Avem nevoie de trei vieţi/să putem să ne ajutăm,/ca să fim în „Noi”

„Doamne, de mă rog la tine,/o s-ajung în Rai poimâine,/ce fac azi şi ce fac mâine?//Gândeşte mereu spre bine,/dar bazează-te pe tine,/nu pe speranţe deşarte/sau ajutoare divine!//Niciodată nu ceda/orice ţi se va întâmpla./Dacă cedezi când e bine/nu-ţi va fi bine poimâine,/dacă cedezi când e rău,/va fi vai de capul tău!”(Omul ciclic, pag. 41). Am adăuga noi: „Şi gându’-ncepe a se roti pe soclul mişcător iară,/cântând euforice libertăţi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee majestuoase/şi-n terapia iubirii, demiurgic, mă cară!/Corole de orgolii ţesând, îndelung, prin oase!”.

toate/este foarte bună, când se poate./Sunt în viaţă însă trăiri importante/care vor rămâne pe veci nemăsurate!”

„Acum duminicile curg lin,/dar ele aduc a chin,/un dor continuu trecător,/mai speră la un posibil viitor.” (Cât îmi lipseşti!, pag. 44), „ Viitorul va veni peste noi,/transformând a noastră viaţă/într-o nouă dimineaţă.” (Dimineaţa speranţei, pag. 51), „Timpul însă zboară,/aparent fără să-l doară,/copacii au început să moară,/lăsând să ne unească/o rază de lumină/de esenţă divină.” (Pădurea vieţii, pag. 52)

Şi de această dată poetul îl păcăleşte pe Caron: „Depinde numai de noi/să nu mergem înapoi,/putem merge înainte,/cu iubire şi cu minte!...///Viaţa a tăiat a noastră rază/lăsând de afară să se vadă,/nu doar un dor ce nu se stinge,/ci şi-o noapte care învinge!...” (Noaptea, pag. 40).

Dar, vai, filozoful a murit!... Ultima scrisoare, scrisă de mână, s-a returnat,/cu menţiunea, „Destinatarul decedat”!... şi continuăm noi: „Viaţa ca pradă are moartea cinică stăpână,/musafir nedorit la zilnicul pic-nic!/Un adevăr care te face mereu liber!/Prezentul te eliberează, cu azi, de trecut,/te-mpinge, cu mâine, în viitor, bestseller de noi în mit prefăcut!”. Şi totuşi speranţa moare ultima, căci poetul, un pesimist-optimist, se întreabă: „Spune-mi, Doamne, ce urmează,/o mai fi bine cu mine?/Spune-mi, Doamne, ce mă ţine?/Dragostea şi datoria/celor care ţin la tine!”. Poetul, parcă parafrazându-l pe Brâncuşi: „Totul este măsura tuturor lucrurilor”, în poezia „Imposibila măsură”, pag. 67, îşi dă răspunsuri pe „măsură”: „Cine n-a iubit vreodată/nu va înţelege infinitul/,ce înseamnă, niciodată,/şi-şi va petrece toată viaţa sa/doar ce ce şi pentru ce/se poate măsura!...///Măsura în

Preocupările sale lirice sunt legate de tot ce-l înconjoară: de casa părintească, de

suferinţele de câine, de câinii trişti, de tristeţea căderii, căci în cădere e-nălţare, şi de marea enigmă a omenirii, a fi sau a nu fi, şi în toate găseşte un sens suprem: „Când priveşti în urmă,/gândeşti că a fost frumos,/ce-ar fi s-o iei de la început!/Compune o melodie,/scrie o poezie!”(Scrie poezie!, pag. 89) Este adeptul faptului că omul se poate însănătoşi prin terapia poeziei, prin cultivarea frumosului, să trăieşti viaţa prin fapte generoase, demne, prin educaţie solidă şi cultul muncii, prin modelarea sufletelor să construiască credinţe. Iată ce idealuri

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee frumoase animă acest suflet de român, care are un cusur: „… din ţară, afară, nu-mi place,/nici să merg,/nici să rămân,/căci sunt român!”.(Cusur, pag. 77) Din vârtejul vieţii, poetul îşi înzideşte, în el însuşi, un vis: „Să gândim numai la bine,/să privim tăcuţi spre cer,/să păstrăm pe veşnicie/al visului profund mister.”(Femeia din vis, pag. 100) şi un dor de femeia iubită, de la care vrea să primească „… măcar un rând,/… un mic semnal, cât de plăpând, măcar în gând,/măcar în gând/…/măcar în vis,/măcar

sentiment al omenirii - iubirea. În poezia „Flacăra vie”, pag. 140,: „Din prea adâncă trăire,/Elb a ajuns la pieire,/iar Ela la nemurire!//Au avut flacăra vie,/dar n-au putut la infinit s-o ţie./Ela cu Eab au încercat/doar pentru ei s-o reînvie,/credeau că pentru totdeauna o să fie!...” Şi astfel tot la „Taxa lui Caron” ajungem. Poezia pe care o redau în întregime, pentru frumuseţea ei intrinsecă şi umanismul de o nobleţe sufletească aleasă: „Dragostea/e o călătorie-n altă lume,/nu ştii,/nici când, nici unde anume!/Turme de umbre, cu mult nesomn,/fac coadă/la luntrea lui Caron!/Taxa de dus/este iubirea,/iar cea de întors, nefericirea,/depresia e preţul,/pentru dus şi întors…,/mai bine,… nu…,/prefer să merg pe jos!...” Oare vom învăţa ceva din aceste mesaje, aforisme, se întreabă îndurerat poetul, omul Nicolae VASILE?!...

în vis,/cum ai promis.... „(Dor. pag. 102) Dar, atenţie, infernul e-n noi! „Cineva ne-a pedepsit/să trăim mai intens,/să ne naştem,/şi să murim mai des!/Nu trebuie să ne mai temem/de viaţa d-apoi,/să avem grijă de îngerii şi demonii,/care se află în noi!”(Infernul din noi, pag. 115) Iată câte teme existenţiale, câte întrebări fără răspunsuri îl frământă pe omul, pe profesorul cizelator de caractere şi pe care le tratează cu prestanţa şi abilitatea omului de ştiinţă, dar şi cu inefabilul lirism al cuvântului. Închei acest expozeu trecând şi prin gândirea autorului despre cel mai frumos

Volumul de poezii „Taxa lui Caron” nu impresionează prin dimensiune, ci prin complexitatea, uneori hermeneutică, fiindcă poetul şi profesorul universitar de ştiinţe tehnice, par două personalităţi cu totul diferite. Şi totuşi cheia transdisciplinară care îi uneşte este ermetismul canonic, prezent atât în poezie cât şi în ştiinţă. Domnul Nicolae VASILE s-a născut, în materie de spiritualitate, cerebral de la început. Şi apoi, prin muncă asiduă, complexă, s-a perfecţionat, reuşind ca, în poezie, să redea probleme dificile cu atâta simplitate, că mi se par lucruri fireşti.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee

Lenuş Lungu Praf de stele pentru inimi rebele – Camelia Boldu Cuvânt înainte Volumul de poezii „Praf de stele pentru inimi rebele” - poeme cu o lirică modernă, cu o structură și o formă, ce creează o stare specială de spirit, cu o semnificaţie profundă, trezind sentimente puternice în noi, ca oameni. Poeta Camelia Boldu are un suflet bogat şi plin de iubire. Citind versurile Cameliei au reușit să mă introducă într-o vibraţie a metaforelor și epitetelor ce încearcă să transpună mesajul cuvintelor. Călătoresc prin stările și emoţiile Cameliei de trecerea sufletului prin toamnă și iubire. Reușește să surprindă într-un mod nuanţat, nevăzutul univers al stărilor sufletești. Un elogiu adus dorului și iubirii, în revărsarea ei necontenită. Eul liric, prezentat, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. Pictează toamna cu penelul sufletului în amurguri târzii cu o împletitură de șoapte, gânduri și iubire,

pendulează între stările de dor, visare, beatitudine şi extaz, în faţa minunilor lumii, care i se revelează treptat. Suflet în transformare, iată ce o frământă pe autoare, trecerea timpului peste vise, clipe, zbor, iubire, univers. „Acolo unde clipa-ncremenește/și-n taină

sufletul iubește,/eu colorez un univers cu tine,/pictând mereu/cu-albastru…. Visul de iubire” (Acolo). Iubirea este prezentă în fiecare poem, ea însoţeşte versurile cu acordurile sale calde şi umple cămara inimii delicate a

autoarei. Camelia ne creionează ecoul inimii și dă fiori cu șoapte dulci. „Ecoul inimii răsună/timid în prag de

seară/când tu apari/la mine-n prag/cu visele de odinioară” (Ecoul inimii).

Invită cititorul la o călătorie fantastică, în lumea iubirii, printre praf de stele și pură a sufletului.

„inima mea e o frunză de castan/ce se așterne-ncet la picioarele tale/într-un zbor de frunze moarte”. (A venit toamna)

Toamna trezeşte în sufletul autoarei stări de nostalgie, de regret şi de tristeţe, ca o simfonie de Bach.

Fiecare poem îndeamnă la o reverie, la o introspecţie profundă, este ca o scufundare, o explorare fantastică. Poeta

Volumul de poeme conturează în imagini preţioase, într-o explozie de cuvinte a simţurilor, unde miresmele de frunze

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee sensibil şi intuiţia fină a poetei surprinde esenţialul la fiecare scenă, în fiecare poem, ca într-un stop-cadru care capturează o stare de spirit, un moment unic pe care dorul de soare, de lumină şi de iubire o cheamă de fiecare dată să-şi dăruiască micul ei recital de frumuseţe celor care vor şi pot să simtă această splendoare. Citind versurile Cameliei, mi-am adus aminte de aforismul lui Tudor Arghezi:

Adevărata carte a unui poet cred că e una, cu condiţia să fie unică, fiindcă definiţia unui poet care publică o carte bună stă în două cuvinte: talent şi energie. Poezia este

percepută exact cum se arată ea, cu toată transparenţa unui suflet. Conştientizează şi înţelege relaţia profundă, sacră pe care scriitorii o dezvoltă cu poezia, dar nu îşi neagă dreptul la a spera că frumosul, trebuie evidenţiat. uscate se împletesc cu sunetele harpei, viorii şi pianului, unde atingerile suave şi blânde ale naturii desfată memoria fiinţei umane, în timp ce pe ecranul sufletului interior se derulează imagini fantastice, după bătăile inimii. Iubirea, dorul, vântul, frunzele, șoapte, gânduri îşi execută cu eleganţă partiturile în decoruri mirifice, scăldate în lumina cerului de infinita iubire a autoarei. Amintirile sunt un sentiment pregnant, lucru simbolizat de cei doi aştrii, ai zilei şi ai nopţii. Invit cititorul într-o călătorie seducătoare în lumea poeziei de suflet unde dragostea este personificată în funcţie de sufletul fiecărui om. Totuși sentimentul de iubire posedă o definiţie care ar putea cuprinde toate caracteristicile sufletului uman. Iubirea este sentimentul înălţător care îşi face loc în inima fiecărui om. Totul e simplu şi complex, în acelaşi timp, firesc şi aşezat, pare să curgă natural, dar ochiul 74

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee lleeccttoorr note de lector 40

Parfum de orhidee Mihai Păstrăguş După James Joyce şi Samuel Beckett, care s-au situat, oficial, printre ultimii romancieri în sensul modern al promovării valorilor clasicismului în romanul contemporan, mai ales în perioada postbelică, se produce o schimbare fundamentală, ca viziune, discurs şi tematică. Se trece de la romanul fluviu de gen nobil, cu un anumit conţinut liric, la romanul contemporan polimorf de scurtmetraj cu accent pe notele dramatice ale existenţei şi vieţii, se trece de la limbajul discursiv clasic la folosirea în exces a limbajului paradoxal şi eliptic cu note de absurd. Subiectele preferate cu cea mai mare cotă de atenţie sunt cele care se orientează spre patologia socială, sexualitatea uneori lubrică, puterea politică, moartea, spionajul, războiul, ficţiunea ştiinţifică etc. Romanul lui Virgil Stan, Parfum de orhidee, apărut la Editura Armonii Culturale – Adjud, are însuşiri preponderente din prima etapă istorică. Se distinge încă de la început, printr-un bogat material epic recoltat şi selecţionat din realitatea contemporană în devenire, centrat pe tema “dragostei” într-un context şcolar – liceal, ocolind cu precauţie căderea în licenţios. Este o ficţiune verosimilă, deşi are şi părţi ca: obiceiuri sociale, proverbe, dictonuri, situaţii economice şi politice, scene rezultate din viaţa şcolilor, descrieri de peisaje etc, care sunt în esenţă semificţiuni. Putem spune că este o ficţiune obiectivă, verosimilă dar nu veristă. Naraţiunea utilizată de autor este raţională, simplă şi directă, fără artificii inutile, fără inserţii ilogice şi, din acest motiv, romanul este uşor de parcurs şi plăcut ca discurs literar,

iar în final, dă cititorului, în mod limpede, un sens. Materia epică este alcătuită din descrieri, interpretări, dialoguri, statistici comentate din reţeaua învăţământului, exemple din viaţa social-politică în care se încriminează moral tendinţele de corupţie, descrieri de natură, conflicte de familie, scene de amor, atmosfera din rândul şcolarilor claselor mari, din cancelarile profesorilor, comerţ, dar şi multe momente lirice de mare fineţe şi pline de romantism etc.

Diegeza romanului este cea obişnuită: autorul, scriitor experimentat şi cu simţul logic al lucrurilor, distribuie materialul epic pe introducere, în care face un display al profilului moral şi profesional al eroilor romanului, un punct culminant eşalonat pe mai multe centre de atenţie şi, firesc, un deznodământ, adică o concluzie la premisele date. Acţiunea romanului începe şi se desfăşoară cel mai mult la meditaţile profesorului de matematică, apoi se transferă în cancelarie, în casa profesorului,

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

nnoottee ddee lleeccttoorr la restaurat şi în final în excursia de Paşte. Pe acest fundal se conturează caractere, interese şi jocuri de valori cu statut de simbol. Intâlnim astfel competenţa profesională, gelozia, invidia, trădarea, viaţa în singurătate, amorul fără dragoste, din pură plăcere erotică, interesele politice. Eroul romanului, după cum sugerează titlul, Parfum de orhidee, care simbolizează virilitatea masculină, este profesorul, încă tânăr, Sebastian Condurache, „disputat” ca un „trofeu” de mai mai multe personaje feminine, deopotrivă, eleve şi profesoare: Ramona, Angela, Minodora şi indirect chiar Georgeta, pentru ca, în final, să fie un alt deznodământ: Condurache – Adriana.

Autorul, pătruns de îndemnul horaţian din Ode, Aurea mediocritas, al spiritului de echilibru, îşi compune ficţiunea în diegeza realismului verosimil, dar şi al responsabilităţii social-morale. Tot astfel, guvernat de acelaşi principiu, construieşte şi imaginea personajului principal – profesorul Condurache. Centrează interesul pe profesorul de matematică, nu intâmplător. El personifică, fără să alunece în didacticism, echilibrul psiho-moral, profesionalismul, răspunderea în actul educaţional cât şi în dragoste, neîmplicarea şi păstrarea distanţei faţă de partidele politice ca şi faţă de declaraţiile incendiare ale Minodorei, care personifică femeia interesului de conjunctură. Profesorul Condurache, prin logica şi coerenţa faptelor sale, se dovedeşte a fi un model de

comportament, un înţelept şi un familist convins. Plăsmuit conştient pe o tramă axiologică, autorul împărtăşeşte valorile moralei eudemoniste şi nu al celei hedoniste. Acestuia îi corespunde perfect în plan moral Adriana, tânăra profesoară de română şi franceză, rămasă văduvă dintr-o căsătorie anterioară cu doi copii, care personifică sacrificiul de mamă responsabilă şi, în egală măsură, de soţie model în familie şi societate. Din punct de vedere literar, autorul construieşte dialoguri coerente purtătoare de sens moral, elevate intelectual, care pot servi ca model cultural, pentru că foloseşte o limbă literară curată, guvernată de simţul esteticului. Susţin că trebuie considerată model pentru că se fereşte de vulgarităţi, de sofisme facile, de neologisme inutile. Romanul are un merit mare şi din acest punct de vedere. Conflictele, generate de diferenţele de concepţie asupra vieţii, se desfăşoară gradat pe mai multe planuri, de aceea, deznodământul se termină cu un happy end bazat pe logica interferenţei valorilor în care se impune ceea ce este firesc, natural şi uman. Autorul, luând profesorul ca centru de referinţă, încearcă să reconsidere valoarea şi statutul acestui gen de intelectual-educator şi promovează un sistem de valori pozitive, de natură să conducă la progresul moral şi intelectual. Criteriul moral şi cel estetic ţin şi în această parte a romanului, am putea spune, capul de afiş. Pe de altă parte, dacă un observator grăbit ar putea înclina să creadă că autorul Virgil Stan, „punând reflectorul” cu accent pe conflictele generate la nivelul comportamentului feminin, sancţionează punitiv femeia, se înşeală categoric. Autorul, conştient de importanţa şi poziţia socială a femeii în societatea contemporană, dimpotrivă, reconsideră demnitatea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee lleeccttoorr feminină, precum şi responsabilităţile enorme ale acesteia, redefineşte literar femeia şi feminitatea, combate aventurismul, superficialitatea modelor efemere cât şi alte limite umane, dar reţine şi apreciază valoarea autentică de care este capabilă femeia în ridicarea calităţii vieţii morale, în cultivarea valorilor vieţii, în menţinerea sănătăţii tinerelor generaţii. Prin modul cum autorul a construit ficţiunea românească, s-a plasat pe linia unei literaturi de rezistenţă, capabilă să cultive caractere, să ofere soluţii logice de viaţă şi, simultan, a cultivat cu asiduitate sentimentul frumosului moral şi artistic. De aceea se poate spune că romanul şi-a îndeplinit cu brio funcţiile unei valori

literare cu conţinut epic autentic: funcţia morală, funcţia alegorică, funcţia esteticofilosofică (anagogică), cât şi funcţia simbolică. Romancierul Virgil Stan atinge, prin romanul, Parfum de orhidee, propus publicului o cotă a maturităţii artistice, în sensul cel mai bun al contemporaneităţii.

ttrraaddiiţţiiii

Lu n ile anului în tradiţia populară Ioan Muntean Lunile anului sunt reprezentate în tradiţia populară românească fie sub forma celor doisprezece fii ai Anului, fie ca ramurile unui copac bătrân. Fiecare dintre ele a primit în lumea satului românesc o cu totul altă denumire decât cele sub care sunt cunoscute şi mai ales o semnificaţie aparte. Cel mai mare dintre fii, Ianuarie sau Gerar, era cunoscut în trecut şi sub denumirea de Genarie, Ghenarie sau Calindariu ca o amintire a anticelor Kalendae Ianuarii, sărbătorile ce inaugurau noul an. Este luna în care se aprecia evoluţia vremii în prima jumătate a anului: dacă în ianuarie vremea nu era friguroasă, atunci urma să fie astfel în lunile de primăvară, iar vara avea să fie călduroasă; dacă nu era ger în ianuarie, ar fi fost în martie şi în aprilie; ianuarie uscat şi geros se consideră a prevesti un februarie bogat în zăpadă. Februarie, Făurar sau luna lupilor era considerată a fi o lună cu geruri şi viscole. În tradiţia populară se spune că în primele două săptămâni din februarie îngheaţă tot, iar în următoarele două se dezgheaţă. Denumirea populară Faurar indică începutul pregătirilor pentru muncile agricole şi nu numai (făurar = fierar). În lună Martie (Mart) începe primăvara, vremea se încălzeşte treptat. Este o lună capricioasă, legendele spunând că Mart a luat câte o zi de la fiecare lună pentru a-şi depăşi toţi fraţii. În prima parte a lunii sunt zilele Babelor (zilele Martei sau Dochiei) şi există o mulţime de poveşti despre aceste zile, ilustrând lupta dintre iarna şi primăvara, dintre întuneric şi lumină. Martie mai este denumit şi

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

nnoottee ddee lleeccttoorr Germănar (Încolţitorul), natura începând să prindă viaţă şi culoare. Luna Aprilie se numeşte în tradiţia populară Prier, deoarece se consideră că această perioadă din an era foarte prielnică. Totuşi, în unele zile vremea putea provoca pagube, iar, când temperaturile erau scăzute şi cu vânt uscat, luna aprilie era denumită în popor Traista'n Băţ. Luna Mai (Florar sau Frunzar) este considerată luna florilor, a plantelor. Mai este cunoscută şi sub denumirea de Pratar (din latină pratum = pajişte). Iunie este considerată luna cireşelor, motiv pentru care în popor a primit numele de Cireşar sau Cireşel. Iulie, luna lui Cuptor, este în tradiţia populară perechea lui Făurar. Asta pentru că în popor se consideră că, pe cât de frig e în Făurar, pe atât de cald va fi în luna lui Cuptor. August, luna cunoscută drept Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri) sau Secerar (luna secerişului) este una din lunile care abundă în legume, fructe şi recolte de tot soiul. Septembrie, Răpciune, este prima dintre lunile toamnei, fiind caracterizată printr-o vreme schimbătoare. Aceasta mai este cunoscută ca luna vinului - Viniţel sau Viniceriu. Tradiţiile populare încearcă să stabilească din nou o legătură între aspectul vremii din această lună şi cel al următoarelor luni. Astfel, dacă Răpciune este cald, atunci luna următoare octombrie (Brumărel) va fi rece şi umedă. Dacă tună în septembrie se aşteaptă multă zăpadă în Făurar şi un an roditor; dacă în septembrie înfloresc scaieţii, atunci toamna

va fi lungă şi frumoasă, iar dacă rândunelele migrează repede, atunci se aşteaptă o iarnă timpurie. Lunile Octombrie (Brumărel) şi Noiembrie (Brumar) nu aduc evenimente şi tradiţii deosebite, ele fiind considerate mai mult ca prevestitoare ale iernii. În aceste luni se formează bruma, chiciura, iar vântul se intensifică, semn că iarna ce vine va fi blândă. Dacă în aceste luni va ploua mărunt, se consideră că iarna va fi grea. Decembrie - Ningău, Neios, Andrea (pronunţat şi Indrea sau Undrea) este una din cele mai bogate luni ale anului în sărbători religioase. Ultima denumire este de fapt transformarea populară a numelui Sfântului Apostol Andrei, care este sărbătorit în ultima zi a lui noiembrie, interpretarea fiind că această lună este geroasă, încât înţeapă (bagă ace, undrele). Şi această lună poate oferi câteva informaţii despre anul următor: dacă decembrie este geros, se consideră că anul ce urmează va fi unul roditor, iar faptul că în această lună va ninge este un semn că în iunie vremea va fi ploioasă. Deşi în zilele noastre prognoza meteorologică se realizează cu ajutorul unor sofisticate modele fizico-matematice, folosind cea mai avansată tehnică de calcul, învăţăturile despre vreme cuprinse în tradiţia populară nu trebuie ignorate, deoarece se bazează pe o îndelungată şi atentă observare a naturii înconjurătoare.

Bibliografie: Narcisa Alexandra Ştiuca, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele (vol. II) sărbători în cinstea primăverii, Editura Cartea de buzunar, 2005.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg jurnal/blog 42

Crizantema de Aur 2014 -Târgoviște

Mi-atât de dor tine, Toamnă!

Marin Voican-Ghioroiu Pe bolta cerului sunt stele, Ce ard cu vâlvătăi… Dar ascultându-i, dragii mei, Cântând „Romanța dragostei” Au strălucire, sunt ca ele!

privirea spre imensitatea cerului pe care atârnă sfinţite candelabre ce-şi trimit lumina binefăcătoare peste zona mirifică a ţinutului unde am văzut lumina zilei şi, în curiozitatea mea pe care nici la vârsta asta nu mi-o pot stăpâni, mă făce să căut cu înfrigurare „steaua cu noroc” despre caremi spunea bunica Elena că se găseşte pe bolta cerească lângă „Luceafărul nemuritor” - frate de sânge cu o Regină frumoasă și bună - ROMANŢA - care oferă daruri minunate tuturor iubitorilor de vers înaripat cuprins de dor neţărmurit pentru cei dragi și muzică de suflet pentru inimă îndrăgostită..., iar ca să mă convingă că aș merita această atenţie din partea majestăţii Sale, i-am auzit vocea de aur cu care m-a întrebat.

– Dragul meu, poet iubit, cum se face că doreşti a vorbi cu mine?!… Cred că era mult mai bine să te fi oprit la surioarele mele Primăvara şi Vara care ţi-ar fi umplut sufletul de fericire cu ciripitul păsărelelor, cu frumuseţea florilor multicolore, căldura zilelor şi a nopţilor în care ai fi fost cu adevărat răsfăţat. Priveam fascinat în jurul meu și, drept vă mărturisesc, în următoarele secunde îmi dispăruse glasul că nu am reușit să scot măcar un cuvânt... când Măria Sa văzândumă într-o așa încurcătură... m-a liniștit ca o mamă bună care-și adoră fiul. – Ei, acum că te-ai oprit la mine, când

Drumul lung al Românței... De la Ioana Radu, Maria Tănase, Felicia Filip, Florin Georgescu... la Tatiana Jacot (Chişinău, Republica Moldova) … Mi-era aşa un dor de prinţesa visurilor mele, TOAMNA, zâna darnică şi bună… fiindcă ori de câte ori mă opresc, seara târziu, în Dealul Viilor, îmi arunc

tocmai îmi pun voalul ruginiu şi mă pregătesc de sindrofii şi nunţi, ca să nu-ţi mai amintesc despre cumnatul meu Vântu ce se cam umflă în pene şi a făcut înţelegere tacită cu frate-său Geru ca să-mi acopere legumele cu pulberea argintie a brumei, numai să-mi facă în necaz, ștrengarii: îmi aduc burniţe reci şi sunt atât de răutăcioși că-mi alungă cântăreţii, iar tu care ţii neapărat să intri în castelul meu, mă faci să fiu încântată căci nu pot să te refuz și îţi spun: BINE AI VENIT!

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

jjuurrnnaall//bblloogg Distinsa doamnă mi-a surâs cu graţie divină... asemenea unui răsărit de soare, apoi mi-a făcut semn ca s-o urmez. Vrăjit de puterea ei de seducţie, găsind propunerea Măriei Sale, ca fiind excepţională, m-am avântat pe aleea castanilor* a căror frunză broda covor minunat peste pământul reavăn, iar când am călcat pe el am simţit în suflet o părere de rău… fiindcă la fel suntem și noi sortiţi de Creator ca să ne contopim cu ţărna din care ne-a zămislit. Pășesc pe covorul roșu, trec pragul palatului - Teatrul „TONY BULANDRA” cu ale sale arcade în dantelării de crizanteme nemuritoare ce-mi aruncau zâmbete din gingaşele petale, și poposesc în sala mare de

spectacole, (împodobită cu gust și înaltă măestrie) opera distinsului director și regizor, d-ul Mihai Constantin Ranini. Sunt extaziat!... sunt pur și simplu cucerit de aceste decoruri magnifice... Scena, o minunată grădină luxuriantă în care steblele de crizanteme fascinau ochiul avid al iubitorului de frumos, m-au făcut să iau aminte la cele câteva damigene ce-mi spuneau discret: „Mustul ghiurghiuliu s-a

înăsprit și-i bun cu o pastramă pregătită la flacăra molcomă a cărbunilor de prun, iar un lăutar vestit, mângâind vioara, îndemnă tot omul să petreacă: „Bun e mustul și înţepă,/E ca gura de fecioară.../N-aș mai bea un strop de apă-/De m-ai picura cu ceară!”

Ce pot să vă mai spun?... căci nu găsesc atâtea cuvinte de admiraţie pentru felul în care am fost primit (asemenea unui prinţ) așteptat cu mare bucurie, și poftit să pășeasc pe scările luminate (realizate din scândură de brad, proaspătă, care răspândea o aromă de rășină dumnezeiască). Când am simţit sub tălpi platforma succesului* privirea mi-a fost captată de un ecran panoramic. De undeva... din abisul unei lumi fantastice, se vedeau imagini de-o rară frumuseţe: flori superbe... pe care (fiindcă mintea omenească le poate plăsmui numai în vis), le-am admirat cu mare plăcere: crizanteme, trandafiri, crini regali, orhidee își deschideau petalele multicolore și, răpite de adierea unui zefir rătăcit în zilele lui Octombrie (încă însorit) lăsau să se audă blânda armonie a „codrului bătut de gânduri” ce se tălăzuia pe o mare de doruri nostalgice... m-au făcut să simt fiorul toamnei. Regina mea iubită, ROMANŢA, fiică îndrăgită de tot românul, mereu tânără, seducătoare şi înfloritoare la cei 47 de ani... ne încântă cu zeci şi zeci de melodii, înnobilate atât de magistral de celebra cântăreaţă fără de egal - IOANA RADU. Am avut fericitul prilej să cunosc un fiu truditor al urbei dâmboviţene, nimeni altul decât genialul tenor, carismaticul, superbissimul tenor Florin Georgescu.., care-i mereu îndrăgostit de Romanţă şi-i plin de speranţă că armoniile muzicale ceau pus stăpânire pe cetatea de scaun voivodal - Târgovişte, au să le dea iubitorilor de muzică bună… câteva seri de neuitat. Un alt fiu al plaiurilor dâmboviţene, care prin activitatea sa prodigioiasă a ţinut drapelul creaţiei corale la mare înălţime; dirijor celebru, compozitor prolific, distinsul maestru Voicu Enăchescu - Președintele juriului Festivalului Naţional de Creaţie și Interpretare a Romanţei Românești, a avut

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg o sarcină foarte grea să stabilească premiile..., fiindcă atât compozitorii cât și interpreţii s-au dovedit a fi bine pregătiţi pentru un examen de prestigiu susţinut în faţa reginei ROMANŢA. Drept să vă spun, Regina, chiar dacă nu era lângă mine şi nu mă mai îndemna să-i văd lăzile de zestre în care a adunat atâta aur fin din Grădina Raiului Folcloric, o simţeam în cântecul interpreţilor, în compoziţiile condeierilor ale căror note vrăjite încântau publicul ascultător, fiindcă unduitoarele armonii ce se revărsau ca o binefacere peste o lume dornică de înnoire se datorau maestrului Dan Ardelean, dirijorul formaţiei „ROMANTICII” Sfinte, ce mi-a fost dat să văd!... Abia mă trezisem din starea de beatitudine când pe scena Teatrului Tony Bulandra, în acordurile fermecătoare care izvorau cu nestins dor şi patimă din struna primviolonistului CORNEL PANŢIRU, am trăit o fantastică revelaţie: pe un ecran imens al memoriei o vedeam trecând prin grădina Crizantemei pe marea doamnă a cântecului popular, MARIA TĂNASE care era însoţită de buna ei prietenă - IOANA RADU, inegalabila cântăreaţă de romanţe. De la prima seară a Festivalului de Creaţie și Interptretare, când voalul timpului a fost ridicat de maestrul Octavian Ursulescu și artista Alexandra Velniciuc, poftind la rampă concurenţii spre a-și încânta spectatorii și (telspectatorii din ţară și străinătate - la Gala de premiere), manifestarea cultural-artistică a fost un adevărat regal, iar mie ca scriitor îmi revine datoria să-i trec în revistă (spre a fi cunoscuţi de marele public) pe toţi interpreţii și compozitorii de la Secţiunea Creaţie, artiști cu dragoste pentru pentru muzică și vers căre, din inimă și cu mult suflet, i-au dăruit buchete de nestemate spre a le așeza în „Lada de zestre” ce se află în palatul regal al Reginei ROMANŢA.

În fiecare an ROMANŢA a fost onorată de voci bune și foarte bune, iar nivelul artistic a crescut văzând cu ochii, fiindcă la porţile Palatului* MUZICII au venit concurenţi de la vârste cuprinse între 16 ani până la seniori... ale căror tâmple au arginţii anilor ce au trecut peste ei, dar tot îndrăgostiţi au rămas de melodiile savuroase ale acestui cântec minunat al românului, în care au găsit forma cea mai aproape de sufletul lor să-și exprime sentimentele de iubire, tristeţe, speranţă și dorinţa de-a trăi fericiţi lângă cei dargi. Trofeul “Crizantema de Aur”: “Inimă” - la Secţiune „Compoziţie” a revenit compozitorului IONEL BRATU VOICESCU

pentru melodia „Inimă” pe versuri de Ion Haimeș, romanţă interpretată de Liana Lungu care s-a acompaniat la pian, creând o atmosferă deosebită: voce puternică cu inflexiuni multiple, excelând în pasajele grave dar și în pianisime, dând strălucire romanţei respective, care pe alocuri ne-a amintit și de muzica ușoară, dar a fost apreciată de juriu și elogiată de un public entuziast. La Secţiunea „CREAŢIE” spectatorii au avut prilejul să asulte o voce cultivată (de excepţie) a sopranei Rodica Anghelescu, câștigătoarea Premiului I la „CRIZANTEMA DE AUR” - Târgoviște 2012, care a cântat romanţa „TE VISEZ MEREU, TINEREŢE” muzica și versuri Marin Voican-Ghioroiu.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

jjuurrnnaall//bblloogg Solista Ana Ghibea, fiică a municipiului Târgoviște, câștigătoarea Premiului Special la Festivalul „Rapsodii de toamnă” din Baia Mare a interpretat „Romanţa unei triste amintiri” - muzica Marcel Morărescu (născut pe meleaguri prahovene și stabilit în orașul voivodal - Târgoviște) Compozitorul Constantin Bardan, venit din Iașul Moldovei lui Ștefan, ca de fiecare dată și ne-a încânt, în mod plăcut, cu o romanţă seducătoare „Iubirea, floare de cais” - versuri Mariana Chirtoacăde, interpretată de o mai veche cunoștinţă, solista - Claudia Mariana Filipescu, câștigătoarea Premiului Special la Festivalul de Romanţe „Roze pe Bega” - Timișoara 2014.

toamnei” - versuri: George Popovici, cântată de o interpretă ce a-mpărţit scena cu vedete internaţionale precum CC Cath și Paul McCartney, remarcabila soprană Doina Moroșanu, care a impresioinat prin verva încă tinerească și graţia artistei complete. Trofeul „CRIZANTEMA DE AUR” a fost câștigat de concurenta din Republica Moldova (Chișinău) TATIANA DACOT, o solistă cu un ambitus muzical de excepţie, ţinută artistică de mare divă, iar interpretarea melodiilor „Vioara” - muzica și versurile Mia Braia și „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești” - muzica Nicolae Kirculescu, versurile Puiu Maximilian a făcut ca sala să izbucnească în urale prelungite și

„Se zămislește o nouă melodie” compozitoarea Larisa Coropcean, care a și cântat-o în grai dulce moldovenesc (de dincolo de Prut), versuri Zigmund Tauberg ne-a adus aminte de valsul lent ce însufleţește dansatorii, iar ascultătorii au răsplătit cu aplauze prestaţia ei. Compoziţia „Și dacă” - Dumitru Buzoianu, versuri: Mihai Eminescu - cântată de Cristina Neacșu ne-a adus în suflet armonia inegalabilă a geniului eminescian printr-o voce sensibilă și o interpretare din care se vedea că este o soprană cu studii serioase de canto. Mircea Andreescu ne-a prezentat romanţa „Dor de mamă”, versuri: Ion Costea a fost cântată de solista Gabriela Boţan, o mai veche cunoștinţă a târgoviștenilor, care a fost primită în patru ediţii anterioare la Crizantemei de Aur, a impus prin vocea cultivată o linie melodică foarte plăcută ascultătorilor, care n-au întârziat s-o ovaţioneze minute în șir. Și cum nu se putea ca distinsa Doamnă TOAMNA să nu aibă un trubadur să-i cânte de dor și inimă albastră, Marcel Iorga ne-a adus o frumoasă romanţă „Minunile

aplauze... Premiul I a fost adjudecat de Doru Emannuil Pantazi din Constanţa, e un tânăr carismatic, cu o voce puternică, dar care nu a reușit să dea melodiilor... dulceaţa romanţei pătimașe: „Nu se poate” Muzica Henry Mălinesanu, versurile Mircea Ionescu Quintus. La Premiul II am avut ocazia să ascult o mare doamnă, o interpretă cu har și mult suflet, distinsa Raisa Bârnaz (din Orhei Republica Moldova) care a impresionat atât prin interpretare, lăsând să picure nostalgic note nostalgice, fiindcă vocea domniei sale o situează printre cele mai autentice cântăreţe ale geniului „Romanţa sufletului”, iar melodiile „Amintiri” Mia Braia și „Mi-e dor de-o seară cu romanţe” - muzica:

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg Alexei Agachi, versuri: Galina Furdui, a dovedit încă odată că la noi peste Prut se face muzică de bună calitate și, ca să-mi fie iertată părerea mea (departe de-a aduce critici competentului juriu) dar eu am văzut-o pe primul loc. Nu-i nimic, o așteptăm și la anul... Iată că pe locul III am avut una din cele mai plăcute surprize, prin prezenţa unui vechi cântăreţ, cu vechi state pe scena teatrelor lirice, un moldovean verde la suflet, cu o voce caldă și o interpretare de zile mari, domnul Aurel Niamţu din Iașii lui Vodă Ștefan a cules (bine meritate) aplauze la scenă deschisă, fiindcă a dovedit cu prisosinţă că Romanţa se cântă cu suflet

pentru inimile și sufletele spectatorilor.

Așa cum ne-au obișnuit în toţi anii când la Târgoviște se cîntă ROMANŢA..., cei doi corifei ai muzicii de operă dar și interpreţi de geniu ai romanţei, au

impresionat și de această dată cu un recitalul extraordinar: soprana Felicia Filip şi tenorul Florin Georgescu. Aceştia au îmbrăţişat romanţe şi canţonete într-un duet sensibil şi frumos regizat, culegând ropote de aplauze cu rechemări la rampă. Cine zicea că recitalurile de romanţă nu mai au succes la Târgovişte şi că festivalul trebuie „modernizat” ar trebui să vadă astfel de recitaluri ale unor mari artişti care şi-au inclus romanţa în repertoriu. a

Un alt recital sensibil şi foarte apreciat fost cel al câştigătorului Trofeului

“Crizantema de Aur” 2013 - Alexandru Chiriac din Constanţa. Am ascultat cu mare plăcere pe mai vechile cunoștinţe ale genului muzicii ușoare: Stela Enache, Alexandru Jula (care a avut și lansare de carte „Ultimul romantic” de Oana Georgescu), Marina Voica, italianul Francesco Napoli și finalistul de la Vocea României, artistul-cantor Adrian Nour, toţi au fost la înălţime, iar sala i-a răsplătit cu aplauze și rechemări la scenă. Pot să-i aduc elogii la scenă deschisă frumoasei sopranIe din Republica Moldova Silvia Goncear care, în semn de profund omagiu, a cântat MELODIA „UN DOR NESTINS” A regretatului compozitor de geniu, Titel Popovici (fost inima și sufletul „Crizantemei de Aur” mulţi ani, omul de înaltă omenie ce și-a pus amprenta ca o pecete domnească pe romanţă nemuritoare, care-i atât de apreciată și iubită aici la Târgoviște. Și cum totul în muzică are un sfârșit, când Regina R O M A N Ţ A şi-a lăsat cortina, invitându-mă să vin şi în anii viitori, am văzut-o, de acolo de sus, pe cea care zâmbea prietenos, ilustra marea Doamnă, IOANA RADU, şi i-am sorbit cuvintele care şopteau atât de dulce: „Gingaşul meu AMOR, tu ai venit când te-

am chemat, Dar te rog, mai am un singur sfat: Îţi spun cu patimă şi dor, Iubitul meu AMOR! Mai stai şi nu pleca!… Rămâi lângă REGINA ta, O… CRIZANTEMĂ-nfloritoare, Gingaşă şi seducătoare, ROMANŢA mea nemuritoare! Veniţi! în „Palatul vieţii mele” cu flori multe, crizanteme,

Eu sunt TOAMNA fermecătoare, care vă aduce ROMANŢA nemuritoare”. Aşa am reuşit să mă plimb prin saloanele luxuriante, cu o lumea mirifică, să trăiesc câteva zile în palatul vrăjit al Toamnei, unde Romanţa a fost la înălţime.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Snobismul sau parada orgoliilor Arbatel Filotheanu S-ar părea că fiecare profesie are limbajul ei specific. Fie că e vorba de medicină, justiţie, religie, afaceri, psihiatrie, psihologie, politichie, lingvistică, etcaetera, etcaetera... Ceea ce e normal să fie până la un punct și punctul sau graniţa este demarcaţia dintre vorbitorii de aceeași limbă și cei care nu cunosc această limbă, fie ea medicinistă, avocăţească, antropologică, politichească, lingvistică sau de altă natură. Altfel spus, este oarecum de înţeles să ne adresăm întrun limbaj specific pentru cei care cunosc aceeași limbă (dar după cum voi argumenta mai încolo), este anormal sau o dovadă de snobim și prostie, să ne adresăm într-un cadru nonprofesional tuturor categoriilor de oameni care vor citi acele cuvinte, fără să explicăm cuvintele ne-uzuale. Exemplul cel mai simplu sunt site-urile în care se comentează filmele în engleazească nouă! Aproape toţi comentatorii de filme care cunosc limba engleză (spre a ne referi doar la ei, însă de aceeași meteahnă suferă și alte categorii de snobi), fac paradă de cuvinte englezești cunoscute doar cunoscătorilor (sic!). Nici o clipă nu le trece prin minte acestor paradiști (cei care fac paradă de cunoștinţe ieftine!) că nu toţi cititorii știu limba engleză și că ar fi de un minim bun simţ să treacă în paranteză

explicaţia cuvântului străin folosit... De ce?... Pentru simplul motiv că atunci când faci un comentariu, tu, comentatorul, vrei să fii citit de cât mai mulţi oameni, pe de o parte, iar pe de altă parte, vrei să fii și înţeles de cât mai mulţi oameni... Și chiar dacă tu nu vrei să fii citit decât de „deștepţii” ca tine, trebuie să știi că e foarte probabil să fii citit și de alţii, iar această probabilitate ar trebui să-ţi treacă prin minte! A face paradă de elitism prin cunoștinţele de limbă străină pe care tu și alţii ca tine le cunosc, dar nu le explică necunoscătorilor, este echivalent cu snobismul și prostia... De ce cu snobismul?... Pentru că snobul este individul semidoct prin cunoașterea superficială a unui domeniu, dar care vrea să PARĂ că știe mai mult decît ceilalţi oameni, iar prostia - pentru că a-ţi închipui că tu, snobul, împreună cu ceilalţi ca tine, aparţineţi unei categorii elitiste doar prin cunoașterea voastră sfertodoctă, înseamnă să nu-ţi vezi orgoliul din cauza bârdihanului, ca să mă exprim într-un limbaj mai plastic... Dar pentru că mintea ta este de-a dreptul subţire, acest limbaj plastic poate fi tradus prin expresia inventată ad-hoc: „a nu-ţi vedea lungul nasului din cauza cerului înnorat „!... Pentru că soarele fiind ascuns de nori, nasul tău nu mai face umbră, și nemaifăcînd umbră, nu se mai vede lungimea ifoselor tale! Acest comportament de snob este specific foarte multor oameni, adică majorităţii celor lipsiţi de bun simţ și inteligenţă minimă. Pentru că o minte care posedă o minimă inteligenţă știe că orice comunicare veritabilă este o comuniune, adică o apropiere între suflete și minţi, ci nu o excludere a altora, fie ele suflete sau doar minţi!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann Cînd comunici, împărtășești altora, iar cînd împărtășești unești, NU excluzi! Poate că nu toţi ceilalţi vor fi de părerea ta, poate nu toţi se vor afilia concepţiilor tale, dar lasă-le și celorlalţi posibilitatea de a înţelege limba ta, mai întâi, ca apoi să opteze pentru sau contra opiniei tale; ci nu-i exclude pe neștiutorii limbajului tău din start, numai pentru că ifosele tale sunt mai mari decât nepriceperea ta de a comunica! Și mai la urmă, orice om cu adevărat inteligent știe că snobismul este doar paradă de ifose insuficient aerisite! S-ar putea emite chiar o cogitaţiune minimă (că maximă va deveni ulterior prin popularizare):

Partea a cincea De atâta nisip se plictisea, totuși săpa și se târa. Pînă și în vis se târa. Partea a șasea Bătrînul și marea de nisip, dar nici o vietate, nici o pasăre care să zică: cip-cip. Partea a șaptea Bătrînul era însetat de iubire și înfometat de Dor. Privind zarea din marea de nisip, uneori parcă vedea Orașul sau Muntele sau O Femeie care venea. Partea a opta Bătrînul se gândea la moarte ca la ultima izbăvire, însă nici moartea nu-l dorea...

Înţeleptul poate vorbi pe înţelesul tuturor, pe când prostul nu se înţelege nici pe el însuși.

Bătrânul și zarea Arbatel Filotheanu (roman pârâu în 12 părţi) Partea întâi Bătrînul înota într-o mare de nisip care-l exaspera. Partea a doua Căuta Apa Vieţii, dar în pământ nimic nu se găsea. Partea a treia Trebuia să sape zilnic și el ofta. Partea a patra Uneori lenea îl cotropea și atunci bătrânul privea în zare, dar nimic nu se zărea.

Partea a noua Bătrânul avea în gură fire de nisip, vise nisipoase, și sufletul plin de nisip. Partea a zecea Bătrânul striga sau se ruga până adormea. A doua zi săpa ori se târa. Iar cînd îi era lene, privea zarea și visa o femeie tânără și frumoasă care-l iubea. Partea a unsprezecea Bătrînul privea zarea și aștepta. Ultima parte Și Bătrînul nu se mai zărea... doar zarea și marea de nisip care-l visa!

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

aarrttee şşii m muuzzee arte şi muze – album arte vizuale 52

L u c y - u n fi l m c u elemente iniţiatice Arbatel Filotheanu Lucy nu se ridică la valoarea lui Matrix. Scenariul este simpluţ și simplist. Are câteva erori supărătoare, cum ar fi faptul că gangsterul își mai folosește mâinile la împușcat după ce i-au fost înfipte două pumnale prin dosul palmelor, mai apoi citirea miilor de pagini pe leptop în cîteva minute, dar eroarea cea mai gravă a filmului este de a inocula spectatorului ideea că se poate ajunge la Puteri paranormale prin droguri, cînd aceste otrăvuri ne conduc la morgă sau la ospiciu! Lipsa de informaţii a occidentalilor vizavi de puteri paranomale și cum se ajunge la ele, este cronică, cel puţin în rândul scenariștilor sau în lumea celei de a 7-a arte. E posibil ca această simplificare grosolană a unui domeniu fascinant să fie intenţionată- nu exclud această posibilitate. Nu știu exact care vor fi fost intenţiile regizorului, însă ca spectator decelez câteva elemente iniţiatice în acest film mediu ca valoare. Mai înainte de asta, este esenţial să se precizeze că NU creierul ca organ anatomic este răspunzător de posibile puteri paranormale, ci MINTEA. Mai precis ar fi să se spună SUPRAMENTALUL, adică un

domeniu care se află deasupra Mentalului, fiind nivelul la care acţionează ZEII și unele rase extraterestre benefice foarte evoluate!... Cum se ajunge la activarea Supramentalului? Numai prin practici de tip yoghin, ca meditaţia, tratakam și altele... deci în nici un caz prin intermediul drogurilor, care distrug iremediabil creierul ȘI mintea! Drogul folosit în film poate fi asimilat cu un fel de alegorie sau ca un simbol al unui elixir miraculos care ne face din oameni zei, cvasiinstantaneu... Așadar numai dacă este folosită în mod simbolic ca elixir dătător de puteri paranormale, acea substanţă are un sens iniţiatic. Poate că undeva, pe alte planete foarte evoluate spiritual, este posibil să existe o asemenea substanţă miraculoasă... O scenă extrem de clișeistică, respectiv goana cu mașina pe contra sens, are în acest film un sens iniţiatic, anume faptul că eroina merge în sensul contrar turmei de oameni adormiţi, așa cum au făcut și fac marea majoritate a Eroilor spirituali, care ulterior au fost canonizaţi ca sfinţi, fie ei creștini, yoghini sau de alte naţii. Un alt element iniţiatic este ridicarea sau levitarea până la tavan după ce elixirul a fost asimilat de corpul fizic, în închisoarea unde Lucy era prizonieră, care stare de prizonierat este ea însăși simbolică pentru întreaga umanitate la momentul actual!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee Stăpânirea Elementelor, respectiv a celor cinci Tattva-e, adică Principiile fundamentale ale Creaţiei Divine, respectiv Pământul subtil, Apa subtilă, Focul subtil, Aerul subtil și Eterul, (care este Spaţiul în care se manifestă cele 5 elemente), a fost redată de o manieră grosolană, specifică modului deloc rafinat al gândirii vestice, mai ales americănești, la care se aliniază mojaritatea gânditorilor contemporani, spălaţi pe creiere de către nihilismul masonic. S-ar putea face mai multe corelaţii, însă comentariul ar deveni prea lung pentru răbdarea unora, și închei cu elementul iniţiatic cel mai important al filmului, care este dezvăluit în final. Lucy spune: SUNT PRETUTINDENI! Aici sunt două aspecte: 1. Eroina își transmută corpul fizic, devenind nu doar Energie invizibilă ochilor pământeni, ci CONȘTIINŢĂ PURĂ! 2. Toate Căile spirituale autentice conduc aspirantul perseverent la starea de Conștiinţă Cosmică, în care fiinţa limitată devine nelimitată, adică Egoul este transcens, precum și toate limitările materiale, emoţionale și mentale, și se dobândește starea de Îndumnezeire perfectă! Un citat al unui Mare Maestru spiritual contemporan ne va ajuta să înţelegem mai bine aceste aspecte: „Substratul ultim al Universului e constituit din CEVA UNIC, care este atât de infinit, grandios, încât nu poate fi definit în concepte care să aibă înţeles pentru nivelul

nostru actual. Dacă nu intuim încă acest adevăr, tot ceea ce trebuie să facem este să acceptăm, ca ipoteză de plecare, existenţa acestui CEVA UNIC și să ne convingem apoi, prin experienţă directă, că acest ABSOLUT duce la singura explicaţie rezonabilă a lumii, așa cum o știm cu toţii. Funcţia de bază a oricărei fiinţe este EXPANSIUNEA și CONTRACŢIA. Fiinţele expansionate sunt pline de energie și permeabile, fiinţele contractate sunt inerte, dense și impermeabile. Prin urmare, fiecare dintre noi, singur sau în grup, poate apare că fiind SPAŢIU, ENERGIE sau MATERIE, în funcţie de raportul dintre expansiunea și contracţia specifică fiecăruia și de tipul de vibraţii pe care fiecare îl manifestă, prin alternanţă expansiunecontracţie. Fiecare fiinţă își controlează propriile sale vibraţii specifice, cu care este OBIȘNUITĂ. O fiinţă complet expansionata este SPAŢIU! Deoarece expansiunea este permeativa, putem fi A«în același spaţiu A» cu una sau mai multe fiinţe expansionate. De fapt, este posibil ca toate entităţile din Univers să fie în același spaţiu, în care există simultan mai multe dimensiuni. Expansiunea o experimentam sub formă conștiintei lărgite, a înţelegerii profunde, a intuiţiei spirituale, a iubirii universale, a inefabilei euforii, a compasiunii infinite etc. Atunci când suntem în totalitate expansionati, avem un simţământ plenar de conștiinţă totală, de fuziune profundă cu întreaga Viaţă, pe toate nivelele sale de existenţă. La acest nivel nu

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

aarrttee şşii m muuzzee

avem nici o rezistenţă vis-a-vis de orice altă vibraţie elevată sau de interacţiunea cu orice altă fiinţă, faţă de care avem afinităţi profunde. Este o stare de beatitudine atemporală, în care avem libertatea unei alegeri nelimitate, din perspectiva infinitelor posibilităţi care, la acest nivel, ne devin, cu ușurinţă, mult mai accesibile. Spaţiul este un nivel extrem de elevat al experienţei, nivel pe care fiecare dintre noi îl poate atinge, dar este extrem de dificil de vorbit despre el, din perspectiva dimensiunii în care ne aflăm în prezent, deoarece acesta poate fi înţeles NUMAI PRIN EXPERIENŢĂ DIRECTĂ, la nivelele cele mai profunde ale fiinţei. Toate experienţele sunt accesibile Mentalului Unic, iar Mentalul Unic este noi toţi, sau oricare dintre noi, la cel mai înalt nivel de expansionare. Dumnezeu cel nelimitat n-ar fi putut crea nimic limitat din EL-ÎNSUȘI; fiecare entitate este deci infinită, fiind fiecare a în felul sau a un duplicat analogic al lui Dumnezeu, realizat A«după chipul și asemănarea Sa A».

sunt stări specifice nivelului vibrant al Materiei, dar ele pot fi depășite fulgerător prin starea de IUBIRE, ce va determina o expansionare, adică prin renunţarea la orice împotrivire vis-a-vis de ceea ce respectiva fiinţă armonizată și dilatată gândește, vede sau simte. Atunci când o fiinţă alternează ritmic expansiunea și contracţia, ea este predominant ENERGIE. Prin urmare, energia nu este ceva A«obectiv A»- energia la fel ca și spaţiul și materia, este rezultatul acţiunii a numeroase fiinţe vii aflate la un anumit nivel de conștiinţă. Aceste fiinţe -energie sunt oarecum receptive la sugestiile mediului și reacţionează, faţă de ambianţa în care există, într-un mod specific, care este adesea ușor de prevăzut, datorită fenomenului selectiv de rezonanţă și putere la unison, pe care îl declanșează, în mod automat, frecvenţa dominantă a nivelului la care se află. Spaţiul emite ENERGIE, iar ENERGIA se cristalizează și se coaguleaza în MATERIE. Universul este o infinită armonie, generată, de asemenea, prin intermediul anumitor fiinţe vibrante, structurate pe nivele, precis definite, de vibraţie. Fiecărui nivel de vibraţie îi corespund anumite stări și anumite idei (informaţii) specifice. De asemenea, percepţia lumii este strâns legată de nivelul vibratil la care ne aflăm și prin intermediul căruia ne manifestăm și simţim de obicei. Această știinţă este însă atât de vastă și de inefabilă, încât este cu totul

Atunci când o fiinţă este total contractată, ea este Materie (de exemplu o particulă subatomică, privită ca o fiinţă care a suferit o implozie totală). Datorită gradului enorm de contracţie, o astfel de fiinţă nu e capabilă să fie în același spaţiu cu alte fiinţe; prin urmare, contracţia este simţită ca teamă, suspiciune, durere, inconștienţă, ignoranţă, ură, egoism, nesiguranţă, izolare, tristeţe etc. Acestea 88

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee pueril și ridicol să încerc să o cuprind în vorbe. Ceea ce încercăm să schiţăm în această prezentare este o anumită ATITUDINE INTERIOARĂ FUNDAMENTALĂ care, odată permanentizată, va facilita fiinţei umane să-și regăsească conștiinţa libertăţii și infinităţii sale originare. Ceea ce este important să reţinem, în această direcţie, este că întregul Univers este constituit, aproape în exclusivitate, din fiinţe vii aidoma nouă. Fiecare particulă subatomică poate fi o sui-generis fiinţă vie. Fiecare moleculă sau celulă este un grup de fiinţe vii, care funcţionează în strânsă corelaţie, ca un tot. Energia este, printre altele, un mare număr dintre noi vibrând împreună, la unison. Spaţiul, cu diferitele sale dimensiuni, este populat de un număr infinit din fraţii și surorile noastre, în perfectă beatitudine. Nu

există,

prin

urmare,

nici

diferenţă fundamentală între materia vie și materia așa-zis A «moartă A», deoarece ambele sunt alcătuite din entităţi vii. Nu numai materia este convertibilă în energie, ci și energia este convertibilă în spaţiu și vice-versa. Numai limitarea penibilă a conștiinţei noastre ne face să credem, în mod fals, că surorile și fraţii noștrii sunt A«materie obiectivă A», A«energie A», A«spaţiu A». TOTDEAUNA AVEM EXPERIENŢE ȘI PERCEPŢII STRICT CORESPUNZĂTOARE NIVELULUI NOSTRU DE VIBRAŢIE. NICIODATĂ NU PUTEM AVEA DECÂT FERICIREA PE CARE O PUTEM ÎNŢELEGE!! Aceste legi se aplică tuturor, fără nici o excepţie. Legile nu vin de nicăieri din afară noastră. Ele vin din adevărul că toţi suntem EGALI ÎN POTENŢIAL, TOŢI AVEM ACELEAȘI INFINIT POSIBILITĂŢI. Suntem liberi și putem să facem tot ceea ce voim, în limita acestei legi. Este important să reţinem că IUBIREA trebuie să fie prima lege.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ttrraadduucceerrii pagina membrului portret literar – traduceri 54

Gabriela Mimi Boroianu

Uneori plângem... Uneori plângem pentru că am îndrăznit să visăm, să sperăm, să credem. Plângem pentru că am avut un vis irealizabil, imposibil, nepermis de frumos. Plângem pentru că cineva ne-a spus, să zburăm până acolo unde visele devin realitate. Plângem pentru că tocmai acea persoană, ne-a tăiat aripile. Plângem pentru că cineva ne-a spus să sperăm, pentru că sperând visele devin realitate. Plângem pentru că tocmai acea persoană, ne-a distrus speranța. Plângem pentru că cineva ne-a spus să visăm, că uneori și visele imposibile devin realitate. Plângem pentru că tocmai acea persoană, ne-a spulberat toate visele. Plângem pentru că am crezut și pentru întâia oară am închis ochii și ne-am lăsat conduși. Plângem pentru că tocmai acea persoană care trebuia să ne ghideze pașii, ne-a abandonat. Plângem pentru că am crezut că zburăm până acolo unde visele devin realitate.. Plângem pentru că am căzut, și inimă noastră să rupt în bucăți. Plângem pentru că totul a fost o clipă efemeră. Plângem pentru ce ar fi putut fi. Uneori plângem dar asta nu înseamnă că suntem slabi!

Gabriela Mimi Boroianu

Sometimes cry... Sometimes crying because I dared to dream, to hope, to believe ... Crying because I had a dream unrealizable, impossible, disallowed beautiful .... Crying because someone told us, to fly up there where dreams come true ... Crying for just that person, cut us the wings ... Crying because someone told us to hope, because hope dreams come true ... Crying because that person destroyed our hope ... Crying because someone told us to dream, sometimes impossible dreams come true ... Crying because just that person has shattered all our dreams ... Crying because I thought for the first time I closed my eyes and we lead them ... Crying because that person had to guide our steps, but abandoned us ... Crying because I thought I was flying up there where dreams come true ... Crying because I fell and broke our hearts to pieces ... Crying because it was a fleeting moment ... Cry for what could be ... Sometimes cry but that does not mean we are weak ... 90

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttrraadduucceerrii

Gabriela Mimi Boroianu

Regăsire...

Retrieval...

– Mi-e dor de bobocul de floare, Ce se deschide sub raza de soare, Mi-e dor de ochiul de zare, Ce plânge pe-un petec de mare, De legănatul de creangă, De-o toamnă și o iarnă întreagă, De mângâierea frunzei, De şopotul apei, De dansul fânului, În brațele vântului, Atinge-mă, Plânge-mă, În brațe strânge-mă, De singurătate apăra-mă, Împletindu-mi curcubeie, Din lacrimi și orhidee, Sub un cer cuprins de pară, Dă-mi iubirea de-astă vară! – Ți-aș cerne covor de nori, Și te-aș înveli în flori, Vântul să te legene, Și povești să-ți depene, Părul să-ți rasfire-n fân, Să te sărute pe-un sân, Apa-n șopot să-ți șoptească, Păsările să-ți doinească, Să-te strâng la pieptul meu, Învelită-n curcubeu, Și-n tandrețe regăsită, Mi-ești din nou acum iubită, Dup-o toamnă, dup-o iarnă, La picioare ți se-aștearnă, Sub un cer cuprins de pară, Dragostea de asta vară!

– I miss the flower bud, That opens under ray of sunshine, I miss the eye of horizon, Why complain on a patch of sea, Of the swinging of the branch, Of the autumn and the winter whole, Of the caress of the leaf, Of the murmur of water (gurgle of water), Of the hay dance, In arms of the wind, Touch me, Cry me, In arms tighten me, Protect me of lonely, Braided me rainbows, Of tears and orchids, Under a sky filled with warmth, Give me love, from last summer! – I would sift carpet of clouds, And I'd wrappet in the flowers, The wind got you swing, And stories to your dépense, He pamper your hair in the hay, To kiss you on a breast, Water in warble, to you whisper, Birds sing for you, Let me hold you in my chest, Wrapped in rainbow, And in tenderness, I found you, You're me again now, beloved, After a autumn after a winter, At your feet, stretches, Under a sky filled with warmth, Love from last summer!

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ssccrriibb scrib – teorie literară 56

Șapte curiozităţi ale limbii române Ioan Muntean după Răzvan în filedelumină.ro

„A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viaţa se trăiește.” – Nichita Stanescu „Limba este întâiul mare poem al unui popor.” – Lucian Blaga

2. Limba română este singura limba europeană în care se poate face o propoziţie completă, formată din 5 cuvinte care conţin doar vocale: „Oaia aia e a ei”. 3. Cel mai lung cuvânt care conţine doar vocale: uiuiu (chiot de bucurie în dansuri populare). 4. Cel mai lung cuvânt care conţine o singură consoană: acioaiei (Nume dat unor metale sau aliaje; obiect făcut dintr-un astfel de metal sau aliaj, la genitiv-dativ). 5. Cel mai lung cuvânt care incepe și se termină cu o vocală și, în rest, conţine doar consoane: înspre. 6. Cel mai lung cuvânt care denumește o localitate din Romania: Constantinești (Constantinești, Brăila - sat în comuna

„Graţie cuvintelor, am fost în stare să ne ridicăm deasupra animalelor; și, datorită cuvintelor, am fost capabili să ne coborâm, adesea, sub nivelul demonilor.” – Aldous Huxley

1. Oficial, cu o lungime de 44 de litere, cel mai lung cuvânt din limba română se află pe locul 3 în topul celor mai lungi cuvinte din Europa. Pe primul loc se află un cuvânt german, cu o lungime de 79 de litere, iar pe locul 2 un cuvânt turcesc, cu o lungime de 70 de litere, ambele fiind cuvinte compuse, în timp ce cuvântul românesc este unul tehnic). Neoficial mai există alte două cuvinte mai lungi (un cuvânt în islandeză, cu o lungime de 64 de litere și un cuvânt finlandez, cu o lungime de 61 de litere), însă acestea nu sunt incluse în dicţionare, fiind mai degrabă glume lingvistice. Cuvântul este: „pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconi oză“ (o pseudoboală a plămânilor, provocată de inhalarea prafului de siliciu vulcanic).

Râmnicelu, județul Brăila; Constantinești, Olt - sat în orașul Scornicești, județul Olt; Constantinești, Cantemir - sat în comuna Gotești, raionul Cantemir, Republica Moldova; Constantinești, Sărata - sat în raionul Sărata, regiunea Odesa, Ucraina). 7. Cel mai scurt cuvânt care denumește o localitate: Ip. Și, în final, câteva palindromuri amuzante (grupuri de cuvinte sau cuvinte care pot fi citite de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, fără să-și piardă sensul): Ele ne seduc cu desenele; Era sa pozez o pasare; Elisa va lasa Toyota sa la Vasile; Era o tipă răpitoare.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttiippăărriittuurrii vveecchhii tipărituri vechi/pagini regăsite 60

Legenda lui Roman și Vlahata și începutul cronicii moldoruse (sec. XVI) sursa: tiparituriromanesti.wordpress.com

Ioan Muntean

Hristos, latinii şi-au intemeiat o cetate nouă şi au numit-o Roma Nouă și au chemat la dânşii, la latinie, pe Romanovici (=urmașii lui Roman). Romanovici însă nau vrut şi au început să facă război mare cu dânşii şi nu s-au despărţit de credinţa lui Hristos. Şi din vremea aceea au tot fost în război până la domnia lui Vladislav craiul Ungariei. Iar Vladislav craiul era nepot de frate

„Cronica rusă din lista mănăstirii Voskresenski (Învierea Domnului) dăruită de către patriarhul Nicodim, în anul 1658, acestei mănăstiri cu hramul Învierii Domnului.”

„Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (=1359)

Au pornit din cetatea Veneţiei doi fraţi: Roman şi Vlahata, care fiind de credinţă creştină, au fugit de prigoana ereticilor împotriva creştinilor şi au venit în orașul numit Roma Veche și și-au întemeiat o cetate după numele său, Roman. Şi şi-au trait anii, ei şi neamul lor până ce s-a despărţit Formos Papa de ortodoxie la legea latină. Şi după despărţirea de legea lui

al lui Sava arhiepiscopul sârbilor şi a fost botezat de dânsul şi păstra credinţa lui Hristos în taină. Dar după limbă şi după orânduială crăiască era latin. Şi în anii domniei lui Vladislav s-a ridicat război de către tătari împotriva Ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova și au trecut peste munţii înalţi şi

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

ttiippăărriittuurrii vveecchhii de-a curmezişul Ţării Ardealului unguresc şi au ajuns la râul Mureş şi au stat acolo. Şi auzind craiul unguresc Vladislav despre năvălirea tătarilor, a trimis în grabă la Roma, la Împărat şi la Papă ca să-i vie în ajutor, a trimis şi la romanii vechi, la Romanovici. Romanii noi şi Romanii vechi s-au adunat împreună şi au venit în Ungaria, în ajutorul craiului Vladislav. Romanii noi au trimis o scrisoare în taină lui Vladislav craiul Ungariei:Marelui crai

Vladislav, numit Ţesătură de Aur. Romanii vechi au război cu noi pentru credinţă, n-au vrut să fie cu noi în Legea Romană cea Nouă şi trăiau în credinţa grecească, în Roma Veche. Iar acum ei toţi au venit cu noi la tine, în ajutor, numai femeile şi copiii mici au rămas în Roma Veche. Iar noi suntem cu tine de-o lege, cu prietenii tăi suntem împreună prieteni şi duşmanilor tăi suntem duşmani. Iar pe ei să-i trimiţi înaintea tuturor oamenilor împotriva tătarilor, ca ei să fie ucişi, sau dacă Dumnezeu îi va scăpa pe aceştia, tu să-i aşezi la tine, în țara ta, ca ei să nu se mai întoarcă la Roma Veche. Iar pe femeile şi pe copiii lor îi vom lua la noi în Legea Romană.

Şi netrecand multă vreme, a fost o luptă mare a lui Vladistav craiul Ungariei, cu tătarii, cu cneazul Neimet, la raul Tisa, și au pornit romanii vechi înaintea tuturora şi după ei, mulţi oameni unguri şi romani de legea latină. Şi i-au bătut pe tătari mai întâi romanii vechi şi după aceea ungurii şi romanii, și au căzut puţini dintre romanii vechi. Iar craiul Vladislav al Ungariei s-a bucurat foarte mult de acest ajutor al lui Dumnezeu, iar romanilor vechi le-a dat privilegii şi i-a miluit foarte mult pentru vitejia lor. Şi le-a arătat scrisoarea romanilor noi, ce scria despre ei şi despre femeile lor, și i-a chemat ca să-i slujească lui, ca să nu se ducă la Roma Veche, să nu piară de pe urma romanilor noi. 94

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttiippăărriittuurrii vveecchhii Şi uitându-se la scrisoarea craiului, nu aveau încredere si au cerut de la crai să le dea voie să trimită să cerceteze Roma Veche: oare mai sunt femeile şi copiii lor sau nu? Şi s-au dus trimișii şi s-au întors curând şi le-au spus: Cetatea noastră, Roma

Veche a fost dărâmată şi femeile şi copiii noştri i-au luat romanii noi in legea latină.

Ei deci s-au închinat craiului Vladislav, rugându-l să nu-i împingă la legea latină şi să le dea voie să-şi ţie legea creştină grecească şi să le dea pământ pentru trai. Iar craiul Vladislav i-a primit cu bunăvoie şi le-a dat pământ în Maramureş între râurile Mureş şi Tisa, locul numit Criș. Şi aici s-au așezat şi s-au adunat romanii. Şi au trăit aici şi şi-au luat femei unguroaice din legea latină trecute la Legea creştină până în ziua de astăzi. Şi intre ei era un bărbat înţelept şi viteaz, anume Dragoş, și a pornit cu ceata lui de ostaşi la vânătoare de fiare și au aflat supt munţii înalţi urma unui bour și au pornit pe urma bourului prin munţii înalţi și au trecut peste plaiurile înalte, adică munţi și au ajuns pe urma bourului la locuri de șes și frumoase și au prins din urmă călări pe bour la un râu, pe mal, sub o salcie și lau omorât și s-au ospătat din vânatul lor. Și le-a venit de la Dumnezeu în inima gândului să-și caute loc de trai și s-au așezat aici și s-au unit într-un singur gând și au hotărât cu toţii să rămână aici. Și sau întors înapoi și au spus tuturor alor săi despre frumuseţea ţării și despre râuri și despre izvoare, ca să se așeze acolo. Și drujina lor a lăudat gândurile lor și au hotărât să se ducă acolo, unde fuseseră ei. Și au cercetat locul, pentru că era loc pustiu și la marginea ţinuturilor în care rătăceau tătarii. Și s-au închinat craiului Vladislav, rugându-l să le dea drumul să plece. Iar craiul Vladislav le-a dat drumul cu mare miluire. Și au pornit ei din Maramureș cu toată drujina și cu femeile și cu copiii peste munţii înalţi, când tăind pădurea, când dând

pietrile în lături, și au trecut peste munţi cu ajutorul lui Dumnezeu și au ajuns la locul în care Dragoș ucisese bourul și le-a plăcut și s-au așezat acolo. Și au ales din drujina lor pe un bărbat înţelept, anume Dragoș și l-au ridicat domn și voievod al lor. Și de atunci s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei. Și Dragoș voievod a întemeiat cel dintâi oraș pe râul Moldova și după aceea a întemeiat orașul Baia și alte orașe pe râuri și la izvoare. Și și-a făcut pecetie voievodală în toată ţara, cu capul de bour. Și a domnit ca voievod doi ani [...]” Bibliografie: Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1959 (traducerea).

Руская летопись съ Воскресенскаго списка подареннаго въ оной Воскресенской монастырь патрiархомъ Никономъ въ 1658 году, Sankt Petersburg, 1793 (facsimile). Matei Cazacu, Aux sources de l’autocratie russe [Les influences roumaines et hongroises, XVe-XVIe siècles], Cahiers du monde russe et soviétique, 24 (1983), de la pagina 17 (comentariu).

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Dominoul iubirii (5) Nicolae Vasile Alex mergea curent în străinătate cu probleme de afaceri. Într-una din aceste deplasări şi-a aranjat programul în aşa fel încât la întoarcerea de la un târg internaţional să se întâlnească cu noua familie undeva în drumul lui. I-au organizat un program în care intra şi o seară la un restaurant. Au fost toţi trei. După o halbă uriaşă, aşa era obiceiul acolo, Alina a renunţat. Aşa se întâmpla în mod curent, la chefurile destul de dese, ea pleca, iar el rămânea până noaptea târziu cu prietenii. Hans era un campion recunoscut al restaurantelor, iar ei începuse să-i displacă aceste practici. În seara aceea venise special pentru oaspetele lor. Au rămas doar ei doi. Au avut o discuţie ca între bărbaţi! - În primul rând aş vrea să-ţi mulţumesc pentru sprijinul pe care i-l dai Alinei în România. Este o situaţie dificilă acolo şi este bine să ai pe cineva să te ajute!

- Nu este nicio problemă pentru mine. O fac din plăcere. Alina este o veche cunoştinţă. Când pot, o ajut cu cea mai mare plăcere! Şi ea m-a ajutat de multe ori pe mine. Ajutorul este reciproc. - Apropo, de când vă cunoaşteţi? - Din studenţie. Primul interviu mi l-a luat când eram student. - Deci, o ştii dinainte de căsătoria cu Radu? - Da, cu mult înainte! Mă impresionează mult cultul pe care îl are ea pentru Radu, pentru memoria lui. Probabil era un om deosebit!...

motiv.

- Da!... Era un superior prin cultura sa. Era un lider! În jurul lui, în casa lui, se adunau cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti din perioada comunistă. Nu a colaborat cu regimul. Era un opozant. A avut blocate câteva lucrări din acest

- Am constatat că ea are acces la cel mai înalt nivel politic în Rămânia! Am însoţit-o la întâlniri cu Preşedintele, cu Primul Ministru, cu Preşedintele Parlamentului! Am fost deosebit de onorat. Probabil aceste relaţii le-a cultivat dinainte de revoluţie!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn - Dai o aşa de mare importanţă unor asemenea contacte? - Nu!... Dar este ceva simbolic care are importanţa lui. De exemplu, prin reciprocitate, eu aici nu am putut să-i ofer ceva similar. Cu toată importanţa familiei mele în Franţa, eu nu am putut să-i ofer Alinei participarea la nişte recepţii la nivelul conducătorilor statului!

- Da,... sunt mult diferiţi! Sunt acasă la ei şi consideră că bine este cum gândesc ei!... Cei din Franţa sunt nevoiţi să se supună sistemului nostru, care este mult mai strict. Dar sunt foarte simpatici şi foarte petrecăreţi. Am un uşor sentiment că îi cam exploatează pe străini. Merg pe ideea că aceştia au bani şi trebuiesc jumuliţi!

- Te deranjează aceasta?

- Aici este o problemă de sistem de referinţă. Românii cred că pentru acelaşi serviciu străinii trebuie să plătească preţul de la ei de acasă, iar străinii se aşteaptă să plătească preţul din România.

- Personal mă deranjează, dar a fost totodată şi un ajutor pentru mine în disputa cu părinţii mei. Acesta a fost un argument pentru mine, că ea nu este oricine în România. Este o persoană din cea mai înaltă societate românescă, şi sunt mândru de aceasta!... - Cu românii cum te înţelegi? - În familia mea au fost în general păreri bune despre români. Diverşi membri ai familiei părinţilor mei, prietenii acestora, au avut firme de construcţii, firme de echipamente electrice, care au avut mulţi muncitori din România. Muncitorii români sunt foarte apreciaţi în Franţa! Ce a fost nou pentru mine au fost să-i cunosc pe românii din România! Datorită Alinei sunt pus în situaţia să-i cunosc mulţi. - Şi,... sunt altfel decât românii din Franţa?

- Atunci care mai este avantajul să vii în România? - Preţurile mici reprezintă singurul motiv pentru care vin străinii în România? - Ah, nu!... Eu am venit în România pentru vânătoare şi pentru femei! O femeie ca Alina nu am găsit în ţara mea. Nu în sensul bancurilor de la voi, ci în sensul pozitiv. Un lucru nou pentru mine au fost bancurile. La noi nu sunt bancuri! - Care este sensul acelor bancuri la care te referi? - Este un banc referitor la cei care se însoară cu femei din alte ţări. Acesta spune că la tinereţe este bine să te însori cu o

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn spaniolă pentru că este foarte focoasă, la vârsta mijlocie cu o franţuzoaică pentru cultura sa, iar la bătrâneţe cu o româncă pentru că face nişte parastasuri excepţionale!... - Ha, ha, ha!... I l-ai spus Alinei? - Da!... De ce nu? Are un deosebit simţ al umorului! Dar este şi adevărat! Ea face nişte parastasuri excepţionale pentru Radu! Da, ai dreptate! Odată pe an, la comemorarea morţii lui Radu, cei mai renumiţi oameni de cultură români şi nu numai, se întânlesc în amintirea lui. Este, pentru mulţi, poate singura ocazie când se mai întâlnesc între ei, oameni care în mod normal nici nu se mai salută! Radu reuşeşte să fie un bun mediator al culturii române chiar şi după moartea sa!... Nana era o femeie simplă de la ţară, care venea destul de des pe la Alex cu diverse treburi ale ei, dar şi pentru diverse activităţi casnice ale acestuia. Era o enciclopedie a zicalelor de la ţară, dar şi a bunului simţ al oamenilor simpli. El şi fraţii săi o cunoscuseră de mici copii, când venea destul de des pe la ei. O mai ajuta pe mama lor având grijă de ei. Pe cei mai mici îi şi legăna spunând „nana,

nana, nana,… „, de unde i-a rămas şi numele! Numai ei îi spuneau aşa! După moartea mamei sale, vedea în Nana o prelungire a celei dispărute. Având o copilărie nefericită, fiind mai tot timpul prin spitale, departe de mama sa, acesta a simţit mereu lipsa mamei. Ducea lipsa acelei cocoloşeli specifice mamelor de băieţi! Nana îi inspira aşa ceva. Se comporta cu el precum altă dată o făcea mama sa. De câte ori ajungea acasă tensionat, o discuţie cu Nana era cel mai bun calmant. Era calmantul viu al casei! Mira începuse să-şi găsească un nou echilibru, concentrându-se pe activitatea profesională, unde era foarte eficientă. Obţinuse toate titlurile universitare posibile, lucra pe multe proiecte de cercetare. Îşi crease şi o oarecare opoziţie, mai ales datorită exigenţei sale deosebite. Nu intrase în corul celor care-i treceau la examene pe studenţi pe bandă rulantă. Intraseră în folclorul universităţii câteva cazuri când a lăsat repetent un fotbalist celebru sau când i-a dat nota cinci la examen băiatului rectorului, care avea până atunci numai note de zece! Iniţiase un proiect de construcţie instituţională de mare amploare, înfiinţarea unui institut româno-englez de studii postuniversitare pentru managerii din economie. Proiectul s-a aprobat, iar ea,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn care avusese ideea şi elaborase toată documentaţia, a devenit primul director al părţii române. Aştepta decizia părţii engleze pentru numirea directorului din partea lor şi apoi noua instituţie putea să înceapă să funcţioneze. Primul director engleză a fost Paul. Venea în România cu speranţa unor noi începuturi. Avea posibilitatea să găsească noi situaţii care s-ar fi putut potrivi cu modelul său de viaţă. Trăia o deziluzie în viaţa sa de familie. Satisfacţia vieţii personale evolua mult în afara standardelor modelului construit de el. Considera că Dumnezeu este nedrept cu oamenii, în sensul că după ce obţine ce vrea de la ei, în sensul perpetuării speciei, îi părăseşte, lăsându-i debusolaţi pe valurile unei vieţi tumultuoase, dar lipsită de satisfacţii sentimentale!

numit

partea

Nu-i plăceau jumătăţile de măsură. Ar fi fost oricând dispus sa renunţe la orice şi să o ia de la capăt, dacă la finalul noului drum ar fi întrezărit un strop de fericire. Nu era de acord cu opinia generală din societate, că după o anumită vârstă sentimentele oamenilor nu mai contează. Era adeptul ideii că oamenii mai în vârstă au şansele lor la viaţă, că ei trebuie să

caute în continuare conjuncturi favorabile pentru o viaţă plină de satisfacţii sentimentale şi asta făcea de o bună perioadă de timp. Venirea lui la Bucureşti o începuse cu stângul. La aeroport a fost impresionat negativ de mulţimea de taximetrişti care îl agresau nu numai psihic dar chiar şi fizic. Ajunsese să fie bruscat, pentru a-l face clientul lor!... Se întreba dacă autorităţile române ştiau că principalul drept al clientului este acela de a alege prestatorul unui serviciu?... La hotel a avut, la început, o surpriză plăcută. Era un hotel nou, într-o zonă centrală, destul de aproape de Academia de Studii Economice, acolo unde urma săşi desfăşoare cea mai mare parte a activităţii viitoare. A făcut un duş, a tras un pui de somn. Seara urma să ia masa cu cineva din partea română, instituţia care organiza evenimentul pentru care venise. Când se pregătea să plece la restaurant, a intrat în baie pentru toaleta obişnuită, şi la închiderea uşii de la baie, prin interior, a ieşit clanţa de la uşă, pe care a scăpat-o în vasul de la WC-ul plasat în apropiere. Uşa de la baie a rămas blocată prin interior. A încercat în toate felurile să iasă civilizat din penibila situaţie, dar nu a

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn reuşit. În baie nu era telefon, nu era buton de urgenţă. Până la urmă a trebuit să-şi utilizeze mâna la căutarea clanţei prin vasul destul de murdar, conform standardelor sale. Reprezentantul părţii române intrase în panică la recepţia hotelului. Nu ştia ce se întâmplă. Nu era obişnuit ca un englez să întârzie la întâlnire, mai ales că întâlnirea urma să aibă loc la hotelul unde locuia! A doua evenimentele decurs perfect!

zi au

La hotel nu a mai avut niciun fel de neajunsuri, micul dejun a fost destul de bun, deşi incomparabil cu renumitul „english breakfast” cu care era obişnuit la el acasă. Logistica evenimentelor a funcţionat de asemenea foarte bine şi era în drum spre prima întâlnire programată. Era într-o maşină care mergea spre Academia de Studii Economice, unde urma să aibă prima întâlnire cu partea română. Privea în gol pe geamul maşinii, dar gândurile duse cu totul în altă parte nu îl împiedicau să nu observe multitudinea de fete frumoase care se perindau pe trotuar prin dreptul maşinii care, datorită aglomeraţiei, mai mult stătea decât mergea. Se apropiase de Piaţa Romană, unde se afla ţinta călătoriei sale.

Brusc, la intrarea în intersecţia din Piaţa Romană, atenţia i-a fost atrasă de sfera de piatră cocoţată pe turnul clădirii. Fetele frumoase continuau să defileze pe la geamul maşinii în care se afla. Probabil erau studente acolo. Acest gând l-a făcut mai optimist în privinţa activităţii pe care tocmai urma să o înceapă. Îi plăceau femeile, dar şi reciproca era adevarată, şi ele îl plăceau pe el! Această plăcere însă nu o exterioriza, încât pentru ceilalţi avea mai degrabă un comportament de homosexual. Îndeplinea criteriile de atractivitate masculină binecunoscute, adică era „puţin mai frumos ca dracul”. Compensa prin capacitatea de a întreţine o relaţie plăcută, o conversaţie inteligentă şi prin corectitudinea faţă de prieteni, fie că aceştia erau bărbaţi sau femei. Reuşea să fie prieten cu multe femei, fără ca prietenia lor să se termine neapărat în pat. Nu era un vânător de femei. Mai repede era un căutător pentru o anume femeie, care să corespundă modelului său. Căuta de mult o astfel de femeie! Mai târziu, la o discuţie cu rectorul, nu a uitat să-l întrebe despre istoria ciudatei bile. Acesta i-a spus legenda. Rectorul în funcţie “se lăuda” că avusese grijă ca renumita bilă să-şi păstreze

100

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn locul chiar şi în timpul unor reparaţii recente a acoperişului clădirii! Legenda, nedreaptă şi nefondată pentru absolvente, inventată de băieţi, spune că acea bilă va cădea singură cand va exista o singură absolventă virgină a ASEului!... Nedreaptă din două puncte de vedere: în primul rând că făcea o generalizare care niciodată nu poate fi adevarată şi în al doilea rând că „aprecierea” venea din partea unei minorităti, atât numerice, cât şi ca forţă intelectuală, cea a băieţilor din ASE. La ASE nu au mers niciodată băieţii premianţi ai liceelor, ci premiantele, iar, ca număr, băieţii au fost totdeauna în inferioritate! O altă nedreptate, în acelaşi context, este şi faptul că această universitate, populată în cea mai mare parte de femei, a fost condusă numai de rectori bărbaţi!... Dacă doamnele vor depăşi vreodată proverbiala aversiune interfeminină şi se vor concentra spre o ţintă, îşi vor impune un rector din rândul lor. Poate din acel moment şi cursul legendelor se va schimba!... Între timp, Paul a ajuns în impunătoarea aulă şi în scurtă vreme reuniunea programată a început.

Evenimentul era organizat de ASE şi Universitatea din Constanţa, din partea română, împreună cu o instituţie din străinătate. Reuniunea se desfăşura în limba engleză. În prezidiu, alături de el, mai erau doi rectori, bărbaţi, şi o doamnă superbă, care, bănuia el, era vreo englezoaică de la vreuna din reprezentanţele instituţiilor britanice din Bucureşti.

emanaţie de răutate.

Avea în jur de treizeci şi cinci de ani, o coafură adecvată trăsăturilor feţei şi un zâmbet abia perceptibil. Când râdea, făcea o cută a buzei inferioare, ceea ce-i dădea un farmec ştrengăresc aparte, semănând cumva cu Penelope Cruz, iar când era sobră îi ieşeau în evidenţă determinarea privirii şi fruntea lată ale Angelinei Jolie! O bluză galbenă cu guler înalt completa o apariţie majestuoasă, dar blândă în acelaşi timp. Mai văzuse multe femei frumoase, dar distante, cu o

Nu era cazul de data aceasta. Gândea că, în sfârşit, au trimis şi englezii pe cineva de calitate într-o ţară din estul Europei, precum România! Abia aştepta s-o audă vorbind. Aştepta să-i audă vocea. Paul avea o pornire de a caracteriza oamenii după voce.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

101

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Într-o engleză impecabilă, cu formă şi fond, ea a avut o prestaţie mult peste ce era obişnuit să audă la asemenea întâlniri. Vocea plăcută, alegerea delicată a cuvintelor, completau plăcuta apariţie a acelei distinse doamne. Surpriza şi mai plăcută a fost când a realizat că frumoasa şi distinsa doamnă era tocmai reprezentanta părţii române în activitatea comună care se inaugura şi pentru care el venise în România. Perspectiva unei colaborări apropiate cu această minunată făptură îl umplea de entuziast şi deschidea o cale cu totul nouă vieţii sale. Toate formalităţile legale erau îndeplinite şi urma ca directorii celor două părţi să se întânlească. Acela a fost momentul când Mira şi Paul s-au întânlit pentru prima dată. Cum a cunoscuto, Paul a realizat că viaţa lui s-a schimbat radical, că ceva esenţial s-a întâmplat cu el. A fost momentul în care şi-a dat seama că speranţele sale profesionale, legate de venirea în România, pot fi însoţite şi de o realizare neaşteptată în plan sentimental. Seara pregătită de partea română a fost pe măsura restului zilei. A fost o seară extraordinară şi corespundea cu gândirea

lui, cu modelul său, pentru care acceptase aventura venirii în România. Au avut invitaţii la un spectacol de teatru, la Teatrul Naţional. Se juca piesa „Toujours l’amour”, cu Dan Puric şi Carmen Ungureanu. Alegerea a fost foarte potrivită, atât pentru calitatea în sine a spectacolului, dar şi pentru că este uşor de înţeles pentru oricine. Este un spectacol de pantomimă, care nu necesită traducere. Era cea mai bună soluţie pentru invitaţii străini. Era o frumoasă poveste de dragoste jucată dumnezeieşte de cei doi protagonişti. În timpul piesei, cei doi se ceartă şi „Ea” iese din scenă şi invită un bărbat din primul rând din sală ca răzbunare faţă de partenerul din piesă cu care tocmai se certase. Este un element de teatru interactiv care dă mult farmec acestei piese. Evident că acel anumit loc din primul rând avea o semnificaţie anume. Ocupantul lui trebuia să fie neapărat un bărbat. Se obţinea foarte greu o invitaţie pentru acel loc. Folosind o relaţie cu un prieten al lui Dan Puric, au reuşit să obţină acel loc pentru Paul. Cu Mira alături, de care era deja fascinat încă de la întâlnirea de dimineaţă şi invitat pe scenă de Carmen Ungureanu, o actriţă deosebit de frumoasă, la un spectacol de mare clasă la Teatrul Naţional din Bucureşti, Paul simţea că zboară! Nu-şi

102

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn amintea ca orgoliul lui de bărbat să mai fi trăit atât de intens vreodată! Seara s-a încheiat, ca într-un vis din alte epoci, printr-o masă, la un restaurant din apropierea Teatrului, unde cei doi protagonişti ai splendidei piese acceptaseră să participe. Acelaşi prieten comun organizase seara până la capăt. În acea noapte, schimbarea totală a cursului vieţii sale! A hotărât să divorţeze. Toate gândurile sale de viitor erau de acum legate numai de această fiinţă încântătoare. Fascinaţia zilei care tocmai se încheiase şi plăcerea de a fi pentru totdeauna alături de ea, au contribuit la luarea acestei decizii. Pentru el căsătoria proprie ieşise de mult din tiparele modelului său. A renunţat la familie fără prea multe resentimente.

Paul

decis

Mira nu ştia nimic de hotărârile sale. Avea cu el o colaborare foarte corectă şi eficientă, dar nimic din comportamentul său nu lăsa să se întrevadă vreun mod de implicare sentimentală. După mulţi ani, el ia mărturisit sentimentele sale, ceea ce a surprins-o foarte mult. Problemele familiale grave pe care le avea o făcuseră să renunţe total la tot ce era legat de sentimente. Devenise o persoană practic fără sentimente, ceea ce contraria pe foarte mulţi, având în vedere

vârsta şi frumuseţea sa deosebită. Foarte mulţi bărbaţi ar fi făcut orice să aibă parte de o mică atenţie din partea sa. Nu l-a incurajat pe niciunul. Nu l-a încurajat nici pe bietul Paul, dar a fost şocată de deciziile grave pe care acest om le luase pentru iubirea secretă pe care i-o purta. A scris despre iubirea sa, a pictat, a făcut multe trimiteri la iubirile celebre, neezitând să se considere unul dintre fericiţii îndrăgostiţi ai omenirii. După mult timp, multe speranţe, multe suferinţe, ceea ce pentru Paul a însemnat o veşnicie, Mira a zis magicul „Da”. A devenit femeia lui în cel mai deplin sens al cuvântului. Trecuseră mai mult de zece ani de la îmbolnăvirea lui Dorin, timp în care nu mai cunoscuse ce este acela un bărbat. Au avut o relaţie îndelungată şi caldă, de care nu ştia absolut nimeni, nici în ţară, nici la Londra. Era secretul lor, păstrat cu sfinţenie. Paul ar fi făcut orice ca relaţia lor să devină oficială, în schimb ea şi-a propus ca ei doi să fie singurii cunoscători ai acestui adevăr, indiferent ce s-ar întâmpla. Ea continua să aibă grijă de soţul său cu aceeaşi convingere ca înainte. A desfăşrat, în această perioadă, aceeaşi activitate deosebit de eficace la Londra şi la Bruxelles, fără a renunţa la activităţile din ţară.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

Sfârşitul episodului 5 103

nnoottee ddee lleeccttoorr note de lector

Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani.

Vasile Diacon USR – Filiala Iaşi

Folclor din Cornii Botoşanilor Culegerea sistematică, arhivarea şi publicarea folclorului din Moldova au fost realizate în ultimii patruzecişicinci de ani de către specialiştii Arhivei de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, remarcabilă fiind în acest domeniu activitatea cunoscutului etnolog şi folclorist, prof. univ. dr. I.H. Ciubotaru. În completarea muncii depuse de către specialişti, s-a adăugat o serie de lucrări etno-folclorice ale unor localităţi din spaţiul bucovinean şi moldav, în general, ori simple culegeri folclorice, a căror importanţă nu poate fi tăgăduită, realizate, de regulă, de către intelectuali, mai ales cadre didactice, cu adânci rădăcini în vetrele folclorice respective. Astfel de răcăcini are omul de litere – poet, prozator şi eseist recunoscut – profesorul Vasile Popovici din Cornii Botoşanilor, care realizează o interesantă lucrare de gen, Vatră străbună. Folclor din zona Corni, Botoşani, apărută la Editura Axa, Botoşani, 2013, sub egida Centrului

Lucrarea beneficiază de o Motivare semnată de Gellu Dorian, care susţine că această carte se doreşte a fi o „schiţă monografică a sub-zonei etno-folclorice Corni”, ce se evidenţiază ca valoare tradiţională în regiunea de confluenţă a Văii Siretului cu zona Fălticenilor şi, de aici, mai departe, cu cea a Ţării de Sus. Vasile Popovici, cu realizarea sa, este aşezat într-o prestigioasă galerie de folclorişti botoşăneni, alcătuită de Grigore Gheorghiu, D. Negureanu, D.Furtună, Tiberiu Crudu, Stelian Cârstian, D. Lavric şi, evident, I.H. Ciubotaru, fără a fi uitaţi autori care au publicat mai târziu, precum Aurel Ştefan cu volumul Colinde,

colinde...Poezia obiceiurilor de Crăciun şi Anul Nou la Vorona

(1997), Vasile Ungureanu, cu Pe sub

poale de pădure. Culegere şi antologie

din Tudora (1998), cărora le mai adăugăm pe entuziastul Constantin Lupu, cu cele două culegeri de folclor muzical din judeţul Botoşani. În

preambulul culegerii sale, în Argument, Vasile Popovici face o scurtă, dar necesară prezentare a coordonatelor istorice şi toponimice a localităţii Corni, a cărei vechime a atestat-o pana lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când acesta a semnat, în cetatea Sucevei, în data de 14 martie1489, actul de vânzare a moşieii Vlădeni, „ci-i zic şi Cornii, pe Săretiu”, şi precizează că 90% din materialul folcloric publicat este inedit

104

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee lleeccttoorr şi că volumul osmotic „nu este o exegeză folcloristică exhaustivă, ci o interferare osmotică, culegere folclorică cu folcloristica, nuanţând textul folcloric cu semnificaţii şi conotaţii într-o semasiologie pe înţelesul tuturor”. Interesante sunt consideraţiile despre istoricul folcloristicii, prezentarea antinomică a „folclorului vechi” şi a „folclorului nou”, amintindu-le cititorilor săi că doina românească alături de inegalabilul joc al căluşarilor sunt considerate de UNESCO valori aparţinând patrimoniului cultural al umanităţii. Culegerea propriu-zisă debutează, surprinzător, cu o specie folclorică aducătoare de tristeţe, care îndeamnă la reflecţie asupra imuabilului adevar panta rei, şi anume bocetul, în care ni se relatează că „A venit moartea-n grădină / Şi-a rupt tânăra gheorghină”, adică pe „Fata mare logodită / Pentru nuntă pregătită”, pornită pe un „drum ducător / Înapoi neaducător”. Următoarea categorie folclorică abordată fiind cea a cântecelor, dintre care reţin atenţia cele cu motivul înstrăinării, cu formule de o deosebită plasticitate: „Greu e, Doamne, printre străini, / Ca desculţ prin mărăcini. / Mărăcinul te împunge, /Străinul te face-a plânge. / Mărăcinul te înghimpă / Şi străinul te mănâncă”; ori sunt ironizate unele defecte ale consătenilor creatorului anonim, precum lenea (La cumătru lăudat, La cumătra lăudată). Şi stigăturile culese şi

reproduse în carte sancţionează caustic o multitudine de defecte umane: beţia, urâţenia, fata bătrână, omul taciturn etc. Remarcăm faptul că una dintre doinele publicate are precizarea informatorului că a fost „auzită pentru prima oară în preajma răscoalei din 1907” (Noi ţăranii de la ţară), ceea ce subliniază vechimea creaţiei respective şi legătura ei cu evenimentele istorice concrete. Genul epic este ilustrat de Balada lui Novac, creaţie anonimă, având o apreciabilă răspândire în arealul românesc.. Din multitudinea de descântece enumerate, sunt reproduse trei: de înspăimântare, pentru ursită şi de deochi, şi, ca panaceu universal, sunt trecute în revistă o serie de leacuri băbeşti, toate menite să înlăture suferinţa, indiferent de natura ei. Categorie folclorică cu largă circulaţie, teatrul popular, cu multitudinea lui de actanţi şi de spectatori, este reprezentat de către o variantă locală a Bandei lui Jianu, a cărei reprezentaţie are loc de Anul Nou, alăuri de jocul caprei, al ursului sau al căiuţilor de la Sarafineşti. Folclorul aferent sărbătorilor de iarnă este reprezentat de colinde, urături, pluguşor, sorcova. Un interesant material antroponomastic este grupat în: nume de familie, nume de botez şi porecle, precum şi unul toponomastic, fiind înregistrate toate părţile de sat, cu explicaţii asupra numelui fiecărei dintre acestea.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

105

nnoottee ddee lleeccttoorr ciobănaşul,

coasa) strigăturile aferente.

fiind

ilustrate

Este de reţinut că fiecare specie folclorică este discutată pe scurt, multe precizări venind în sprijinul înţelegerii lesnicioase a respectivelor creaţii populare. Lucrarea, în ansamblu, reuşeşte să facă o prezentare sincronică a realităţilor folclorice din Corni, merituos fiind efortul profesorului Vasile Popovici de a pune în paginile unei cărţi ce s-a mai putut salva din creaţia populară vehiculată în aşezarea sa natală în aceste vremuri ale mult prea păguboasei globalizări, când preocupările de acest gen sunt tot mai rare.

Obiceiurile legate de ciclul familial, naştere, botez, nuntă, înmormântare – sunt discutate pe scurt şi oferă o imgine de ansamblu a acestor momente etnografice. Pe lângă bocetele de la înmormântare, amintite mai sus, V. Popovici discută şi jocul ciuşca, practicat de copii, în serile de priveghi, datină coborâtoare dincolo de zorii creştinismului.

Cartea beneficiază de o interesantă postfaţă – În dulce stil... botoşănean – semnată de Maria Apetroaie, care, subliniind stilul vioi al lucrării, scoate în evidenţă importanța demersului lui Vasile Popovici, constituit, indubitabil, în model demn de urmat.

Ciclul calendaristic înregistrează toate obiceiurile aferente sărbătorilor de peste an. Din multitudinea de obiceiuri discutate, amintim caloianul şi paparuda, ritualuri de invocare a ploii în perioade de secetă îndelungată. Pe lângă folclorul nou, o bună reprezentare o are descrierea jocurilor copiilor şi publicarea unor interesante frămâtări de limbă din folclorul acestora. O secţiune importantă a culegerii este alocată folclorului coregrafic, jocurile respective (hora, bătuta, sârba, boghii, 106

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonnoollooggiiee cronologie

B.P. Haşdeu Cronica Basarabilor (I) (1230-1308) după Dragoş Gros

1220. În acelaşi timp, aproape în acelaşi an, o parte din Basarabi, emigraţi de demult din Oltenia, fundează câteva cnezate româneşti peste Nistru în Podolia şi-n Volinia, numiţi în cronicile ruseşti contemporane Principi Bolohovești, mereu în luptă cu rutenii şi cu polonii; pe de altă parte, Basarabii rămaşi în Oltenia, având un voievod în capul cnezilor, se afirmă ca un element energic într-o duşmănie ne-ncetată cu ungurii şi cu saşii.

I. Voievozii olteni 1230-1245 Radu Basaraba 1230. Cneaz din Vâlcea, ales voievod al Olteniei, Radu Basaraba, în Ardeal zis Radu-Negru, stăpâneşte totodată peste Haţeg, Amlaş şi Făgăraş. 1231. Maghiarii cuceresc o parte din Mehedinţi şi-l pun acolo pe Luca, prim Ban unguresc al Severinului; apoi trec peste Dunăre contra principelui bulgar Alexandru Asan de la Vidin şi-l împiedică de a veni în ajutor lui Radu-vodă. În acelaşi timp, profitând de strâmtorarea oltenilor, contele

sas Konrad Kryspanowić, bohem de origine, cunoscut la români sub epitetul de „Domnişorul”, surprinde Ţara Amlașului şi apucă partea de sus a Vâlcii, unde ridică lângă Olt, la gura Lotrului, un puternic castel numit Lothorvar. Tot atunci, Oltenia fiind îndepărtată prin posesiunile contelui Konrad, saşii pun mâna pe administraţia Ţării Făgăraşului, de când anume datează actul de revendicare din 1231 despre satul Boie. Lovit de pretutindeni, Radu Basaraba îşi concentrează toate forţele în Gorj. 1233. Chemat de către Radu-vodă în ajutor contra ungurilor, Iona, regele cumanilor din Teleorman, trece în Oltenia, ocupând o parte din Romanaţi şi din Dolj, unde reşedinţa lui poartă de atunci numele de Craiova (a regelui), mai conservânduse totodată despre dânsul o legendă poporană la olteni şi chiar în Temeșiana. 1237. Radu Basaraba îl goneşte pe contele Konrad din Vâlcea, îl împinge spre Sibiu, redobândeşte Ţara Amlașului şi caută a se întinde din nou asupra Ţării Făgăraşului. 1238. Papa Gregoriu IX constată înmulţirea catolicilor în Oltenia. 1239. Regele Iona al cumanilor deşertează Oltenia, părăsind totodată Teleormanul şi trece în Bulgaria la Vidin, unde se aliază cu bulgarii şi cu Cruciaţii pentru a păşi spre Constantinopole contra grecilor. Reluând Romanaţiul şi Doljul după retragerea Cumanilor, Radu-vodă se vede din nou stăpân peste ţara întreagă, afară de Mehedinţi. 1240. Temându-se de un atac din partea lui Radu-vodă, ungurii pun un nou Ban al Severinului pe Oslu, bărbat foarte

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

107

ccrroonnoollooggiiee energic, al cărui nume mai trăieşte în toponimia din Mehedinţi şi din Gorj. 1241. Mongolii lui Batu năvălind asupra Ungariei, o oaste sub conducerea hanului Orda străbate în Ţara Făgăraşului, iar cetele hanului Bugek trec Carpaţii în Prahova, unde memoria lui Bugek s-a perpetuat în numele munţilor Bugeci/Bucegi şi se respandesc de acolo la dreapta şi la stânga în Muntenia. Mongolii lui Orda, îl înving într-o bătălie crâncenă pe Radu-vodă la marginea Ţării Făgăraşului, dar nu sunt în stare de a pătrunde mai departe prin codrii Ţării Amlașului, astfel că Oltenia rămâne neatinsă. 1242. Tradiţia luptelor ulterioare între mongolii cei din partea Munteniei şi Radu-vodă, care le oprea trecerea Oltului, mai trăieşte până astăzi la poporul din Vâlcea sub figurile a doi vrăjmaşi: Basaraba şi Olan. 1243. Văzând slăbirea Ungariei prin invazia mongolă, Raduvodă alungă administraţia maghiară din Severin, astfel că voievodatul oltenesc se restabileşte în deplina sa întregime. 1245-1278. Mihail Basaraba Litovoi 1245. După moartea lui Radu-vodă zis Negru, cnezii olteni îl aleg voievod pe cneazul doljean Mihail Basaraba, supranumit Litenul/Litovoi, adică Papistaşul, fiindcă era din oraşul dunărean Nedeia-cetate, slavoneşte Nedin-grad, port al veneţienilor, unde trecuse cu familia sa la catolicism. 1247. Regele ungur Bela IV, atribuindu-şi suveranitatea asupra Olteniei şi a Cumaniei întregi, deşi în realitate nu mai stăpânea nici măcar Severinul, face

Cruciaţilor Ioaniţi de la Rodos o donaţie „in spe” peste acel teritoriu, de care nici el însuşi nu s-a folosit niciodată. Cnezii olteni cei mai importanţi sub voievodatul lui Mihail Basarab sunt Ion şi Farcaş. În Muntenia se afla un deosebit voievod român numit Semeslav şi mai mulţi cnezi, a căror coordonare şi subordonare nu sunt cunoscute, precum nici raporturile lor cu căpeteniile cumanilor de acolo. 1249. Regele Bela IV reuşeşte a relua Severinul, reînfiinţând banatul unguresc. 1250. După plecarea regelui Iona pe la 1239, cumanii din Teleorman fiind slăbiţi şi, din contră, întărindu-se cnezii români de acolo, acest district se anexează la Oltenia, cel întâi adaos teritorial din corpul Munteniei, compensându-se astfel lipsa Severinului. 1251. Cruciaţii Ioaniţi se plâng papei Innocentiu IV, că regele Bela nu se ţine de promisiunea de a le da lor Oltenia şi Cumania. 1255. Mihai-vodă recunoaşte suzeranitatea Ungariei, îndatorându-se a plăti un tribut anual pentru Haţeg şi pentru celelalte posesiuni transcarpatine. 1260. Propaganda catolică, susţinută de Basarabii din Dolj, deşteaptă o reacţie ortodoxă din ce în ce mai vie din partea Basarabilor din Romanaţi. 1270. Mihai-vodă aduce în Gorj, la Novaci, o colonie de veneţieni pentru a lucra la minele de aur. Naşterea tradiţiei într-o cronică despre originea românilor din Veneţia. 1271. Căsătoria fiicei lui Mihai-vodă cu regele sârb Ştefan Milutin, peţirea fiind sărbătorită la Nedeia-cetate prin strălucite jocuri ecvestre.

108

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonnoollooggiiee 1275. Simţindu-se destul de tare, Mihai-vodă refuză de a mai plăti tribut Ungariei. 1276. Pentru a-l constrânge la supunere, regele Ladislau Cumanul îl ameninţă a-i lua Ţara Haţegului şi numeşte titular pe un „Comes de Hatzek", Ungaria fiind însă împiedicată deocamdată prin războiul cu Bohemia. 1277. Regele sârb Ştefan Milutin divortează de fiica lui Mihai-vodă şi o trimite înapoi în ţară. 1278. O armată maghiară intrând în Ţara Haţegului, Mihai-vodă o întâmpină cu o oaste oltenească, dar este bătut şi cade în luptă, iar fratele său, Bărbat Basaraba e prins şi dus în robie. 1278-1288. Bărbat Basaraba 1278. Bărbat Basaraba se răscumpăra din robie, recunoscut şi introdus în ţară ca voievod oltean, vasal al regelui Ladislau Cumanul, fără a fi fost ales de adunarea cnezilor. 1283. Bucuros de a se răzbuna contra regelui Ştefan Milutin, Bărbat-vodă trimite peste Dunăre în ajutorul împăratului bizantin Andronic Paleologul contra Serbiei, un contingent de olteni şi cumani din Teleorman sub povaţa cneazului Basaraba de la Bălaciu, cunoscut la slavii transdanubieni sub numele de Balacico cu capul negru. Contingentul românesc, după ce pustiise tot drumul în Serbia, în mare parte piere în fluviul Drina impreună cu cneazul de la Bălaciu. Originea boierilor Bălăceni. 1284. Fierberea Basarabilor din Romanaţi contra catolicismului, ocrotit pe faţă de către Bărbat-vodă.

1285. Făcându-se o mare invazie a tătarilor în Transilvania şi Ungaria, regele Ladislau Cumanul cere o oaste auxiliară oltenească, pe care i-o trimite imediat Bărbat-vodă, alegând mai cu seamă pe cei din Romanaţi pentru a depărta astfel din ţară pe duşmanii cei mai aprigi ai catolicismului. Sângeroasă bătălie lângă Tisa între tătari şi unguri, victoria fiind datorită mai ales vitejiei oltenilor din Romanaţi. În lipsa oştirii din Romanaţi, Bărbat-vodă îi prigoneşte pe ortodocşii de acolo. O seamă de cnezi din Romanaţi, în urma victoriei de la Tisa, primesc drept răsplată de la regele Ladislau Cumanul mai multe moşii în Maramureş. Originea voievozilor maramureşeni Bogdăneşti, mai târziu fondatori ai Statului Moldovei. 1286. Dan Basaraba din Romanati, stăpân peste regiunea de la Corabia şi de la Celeiu, unde abordau corăbiile veneţiene mergând la Nedeia, se face cunoscut prin bogăţie şi prin vitejie, totodată foarte popular la bulgari şi se pune în capul reacţiunii ortodoxe contra propagandei catolice. 1288. Răscoală contra lui Bărbatvodă. 1288-1298. Dan Basaraba 1288. Basarabii din Dolj fiind răsturnaţi din cauza catolicismului, cnezii îl aleg pe Dan din Romanaţi. 1290. Dan-vodă încetează a plăti tribut Ungariei. 1291. Ungurul Magistru Ugrin Csak încerca a apuca Făgăraşul, căpătând o diplomă de donaţie de la regele Andrei III,

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

109

ccrroonnoollooggiiee dar nu izbuteşte a intra în stăpânire. Cneazul Ştefan Mailat din Basarabi întăreşte Făgăraşul contra ungurilor. 1292. Dan-vodă, îmbărbătându-l pe voievodul transilvan Roland de a se răscula contra regelui Andrei III, îi trimite în ajutor o ceată de făgărăşeni sub cneazul Ştefan Mailat. Şișman, principele bulgar de la Vidin, fiind bătut de regele sârb Ştefan Milutin, îl adăposteşte Dan-vodă în Oltenia. 1293. După răsturnarea lui Bărbatvodă, încetând duşmănia între români şi sârbi, Dan-vodă se aliază cu regele Ştefan Milutin. Hanul tătăresc Nogai, stăpânind atunci peste Moldova şi Bulgaria, atacă Serbia, iar Dan-vodă, pentru a face o diversiune, trimite spre Siret o oaste oltenească sub cneazul Ştefan Mailat. Dan-vodă cuprinde de la cumani Vlașca şi o parte din Ialomiţa. 1295. Dan-vodă dă pe o fiică a sa după Mihail, fiul fostului împărat bulgar Constantin Asan pe atunci pribeag la Constantinopole. 1296. După poezia poporană bulgară, Danvodă prevesteşte cel dintâi apropiarea jugului turcesc. 1297. Dan-vodă se aliază cu Imperiul Bizantin. 1298. Mihail Asan, ginerele lui Danvodă, înaintează din Constantinopole cu o oştire greacă pentru a cuprinde imperiul bulgar de la Târnovo. Dan- vodă trecând Dunărea cu un contingent oltenesc pentru a merge în ajutorul lui Mihail Asan, e oprit de către principele Şișman de la Vidin şi cade în bătălie.

1298-1310. Mircea Basaraba 1298. Mircea, fratele lui Dan-vodă e ales voievod oltenesc. 1299. Voievodul transilvan Ladislau Apor surprinde Făgăraşul. 1300. Făgăraşul e fortificat de unguri. Alexandru, fiul lui Mircea-vodă, trece din Ţara Făgăraşului în Muntenia şi apucă Campulungul, pe care îl stăpânise până atunci un conte sas, Laurenţiu. 1301. Murind regele Andrei III şi urmând o anarhie în Ungaria, Ladislau Apor se împacă cu Mircea-vodă şi îi înapoiază Făgăraşul. Mircea-vodă îl numeşte pe fiul său Alexandru, duce al Făgăraşului. 1302. Fiul domnesc Alexandru îşi întinde posesiunea din Muscel asupra Argeșului. 1307. Ladislau Apor îl prinde pe noul rege ungur, bavarezul Otto şi-l închide în castelul Devei. 1308. În faţa unor proteste internaţionale în favoarea regelui Otto, Ladislau Apor îl dă pe mâna lui Mircea-vodă, care-l închide în Haţeg. Magistrul Ugrin Csak, fostul pretendent la stăpânirea Făgăraşului, caută în zadar să-l apuce pe regele Otto. După o robie grea, Mircea-vodă îl eliberează pe regele Otto şi-l face să scape din Ungaria prin Maramureş în Galiţia. Scăparea regelui Otto din Haţeg se datorează în mare parte Doamnei, mama lui Alexandru-vodă. Memoria robiei regelui Otto în Haţeg se mai păstrează în poezia poporană sârbă. […]

110

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssppiirriittuuaalliittaattee spiritualitate

Artele divinatorii Ioan Muntean după Răzvan (File de lumină)

Artele divinatorii sunt mijloace, metode și tehnici folosite cu scopul de a face o predicţie. Ele au apărut în negurile istoriei, din dorinţa omului de a se conecta la Divinitate, de a cunoaște tainele Universului, de a se cunoaște pe sine, a-și afla scopul pe pământ și a căpăta indicii sau informaţii clare despre viitorul lui. O artă divinatorie este o tehnică de predicţie. În prezent, există câteva sute, unele vechi de mii de ani, altele mult mai noi. Fizica clasica ne spune ca nu este posibil sa aflam viitorul, si totusi, exista multe teorii moderne care nu mai considera acest lucru atat de imposibil. Multe dintre aceste arte, au avut momente de glorie într-un anume spaţiu geografic, la un anumit moment al istoriei. Este clar ca fiecare dintre ele a avut şi momente de reuşită, predicţii care s-au adeverit făcându-le extrem de populare printre oamenii acelor vremuri. Chiar şi astăzi sunt oameni care nu întreprind nimic fără a consulta un oracol, sau printr-o tehnică oarecare divinitatea. În acest domeniu, mereu mitul s-a amestecat cu imaginaţia şi realul cu fantezia. Este clar că pe umerii celor care au reuşit să facă predicţii corecte s-au ridicat şi mulţi alţii care au fost doar nişte profitori. ASTROLOGIE - (din lat. astrum = astru și manteia = divinaţie). Este o magie

divinatorie considerată știinţă, bazată pe influenţa corpurilor cerești asupra indivizilor, societăţilor și evenimentelor de orice fel. Are la bază un principiu fizic real, și anume legea lui Newton: corpurile se atrag cu o forţă direct proporţională cu masa lor și invers proporţională cu pătratul distanţei. Este o tehnică de studiu al caracterelor umane, având la baza astromanţia (ghicitul după poziţia astrelor). Astrologia babiloniană interpreta destinul omului după poziţia astrelor în momentul nașterii, precum și după mișcările, întâlnirile și culorile lor. Zodiacul tradiţional s-a născut în Babilon, dar era un studiu mult mai aprofundat decât horoscoapele rudimentare din zilele noastre. Astrologia electivă determină cele mai potrivite momente pentru a începe o activitate: ziua căsătoriei, ziua de botez, ziua de schimbare a locului de muncă, ziua pentru o călătorie etc. AEROMANŢIE Arta prezicerii viitorului prin observarea atmosferei, aerului, cerului sau fenomenelor atmosferice. O ramură a acestei metode de divinaţie este austromanţia, care studiază vânturile și forma norilor. APANTOMANŢIE Metodă de divinaţie în care previziunile se fac cu ajutorul unor semne văzute întâmplător: animale, păsări sau alte creaturi. Se spune că orașul Mexico City a fost fondat pe locul unde divinatorii vechilor azteci au văzut un vultur care-și lua zborul de pe un cactus, ducând în gheare un șarpe viu. ANTROPOMANŢIE (din gr. anthropos = om). Este o metodă de divinaţie cu ajutorul organelor interne ale morţilor sau muribunzilor condamnaţi la sacrificiu. Această practică barbară este foarte veche, fiind ilegală chiar și în

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

111

ssppiirriittuuaalliittaattee Antichitate. Împăratul roman Varius Avitus Bassanius (205-221 e.n.), cunoscut și sub numele de Elagabalus, omorât împreună cu mama sa de către gărzile pretoriene, a fost unul dintre practicanţii acestei metode de divinaţie. Flavius Claudius Julianus, (332363 e.n.), un alt împărat roman, nepot al lui Constantin cel Mare, practica și acest gen de divinaţie, provocând astfel moartea unui mare număr de copii supuși sacrificiului doar pentru a putea interpreta viitorul după organele lor interne. ASPIDOMANŢIE - Este o metodă de divinaţie mai puţin cunoscută, având la bază sfaturile date practicantului de către însuși Diavolul. Vrăjitorul se așeza în centrul unui cerc și îl invoca pe consilierul satanic. Intra în transă, luând astfel legătura cu stăpânul Infernului, după care îi transmitea clientului sfaturile primite de la acesta. ARITMOMANŢI E - (din gr. arithmos = număr). Se referă la corespondenţele dintre zei, oameni și numere. Vechii caldeeni, platoniștii și pitagoreenii au practicat aritmomanţia. Este o metodă de divinaţie asemănătoare numerologiei, inclusă și în vechea știinţă a Kabalei. ALEUROMANŢIE - (din gr. aleuron = făină). Este o metodă de divinaţie cu ajutorul făinii. Se scriu fraze pe bucăţi de hârtie, care sunt introdu-se în mici bile de făină, care apoi sunt introduse în cuptor. După ce s-au copt, se amestecă de 9 ori și se împart în mod egal participanţilor, care astfel își află soarta. O altă metodă este amestecarea făinii cu apă într-un castron, după care se interpretează desenele ramase pe marginea castronului. O rămășiţă a acestui vechi obicei sunt plăcintele cu răvașe.

ALECTROMANŢIE - (din gr. alectruon = cocoș). Este o metodă de divinaţie cu ajutorul cocoșilor și găinilor. Păsările sunt puse într-un cerc de grăunţe în care mai sunt plasate și literele alfabetului. Alipind literele din dreptul cărora a ciugulit pasărea boabele de grâu, reies răspunsuri la întrebări. Dacă un client solicită numai un răspuns afirmativ sau negativ la întrebările lui, se vor folosi doar două grămăjoare de boabe. Această metodă trebuie practicată doar atunci când Soarele sau Luna se află în zodia Berbecului sau a Leului. Metoda era intens practicată în Roma Antică. O altă metodă a alectromanţiei era interpretarea cântecului cocoșului, în funcţie de momentul zilei în care acesta era auzit. ALFITOMANŢIE (din gr. alphitomantis = divinaţie cu orz). Este o metodă străveche, prin care se determina vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane suspectate, prin hrănirea ei cu o pâine preparată din orz. Dacă persoana căpăta o indigestie sau simţea că pâinea este greţoasă, se considera un semn de vinovăţie. Se povestește că lângă Lavinium se afla o pădure sacră, unde se practica această metodă pentru a afla dacă femeile mai sunt virgine sau nu. Preotul ţinea un șarpe în scorbura unui copac. În anumite zile ale anului, tinerele femei erau duse acolo legate la ochi și ţinând în mâini o plăcintă făcută cu orz și miere. Exista convingerea că șarpele mânca numai din plăcintele celor pure, în timp ce cele vinovate erau refuzate. BIBLIOMANŢIE - Divinaţie prin care se prezic de evenimente cu ajutorul Bibliei, prin alegerea la întâmplare a unui pasaj, presupunându-se că oferă un răspuns la problemele clientului.

112

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssppiirriittuuaalliittaattee BELOMANŢIE - Divinaţie cu ajutorul săgeţilor cu pene. Se atașau de săgeţi bucăţi de hârtie pe care erau însemnate sfaturi date de oracol. Era luat în considerare sfatul de pe săgeata care ajungea cel mai departe. Această metodă era practicată de babilonieni, sciţi, greci și arabi. O variantă a acestei metode era aruncarea în aer a unui număr de săgeţi; direcţia spre care se îndreptau acestea la cădere era direcţia spre care trebuia să se îndrepte clientul. CARTOMANŢIE - Metodă de prezicere a viitorului cu ajutorul cărţilor de joc. Își trage originea din ghicitul cu cărţile de tarot, un pachet special de 78 de cărţi, folosit în divinaţie. CEFALOMANŢI E - Divinaţie care folosea craniul sau capul unui măgar sau al unei capre. CHIROMANŢIE - Aflarea caracterului unui om după liniile și formele palmelor sale. CITITUL ÎN FRUNZE DE CEAI SAU ZAŢ DE CAFEA Descifrarea modelelor lăsate de frunzele de ceai sau de zaţul de cafea pe pereţii ceștii după consumarea lichidului din interior. CLEIDOMANŢIE - (din gr. kleis = cheie). Termen care se referă la un număr mare de metode de prezicere a viitorului cu ajutorul unei chei. Una din metode avea la bază scrierea unei întrebări pe o cheie, după care aceasta era introdusa între paginile Bibliei. Cheia era mai apoi agăţată în așa fel, încât să i se permită să se învârtă; direcţia de mișcare indica răspunsul. Uneori, cheia și Biblia erau agăţate deasupra inelarului unei fecioare, care spunea de trei ori anumite cuvinte magice, într-o zi în care soarele sau luna se aflau în zodia Fecioarei. O altă metodă presupunea așezarea cheii în

pumnul strâns. Se cerea apoi unei femei gravide să aleagă mâna în care credea că este ascunsă cheia. Daca femeia gravidă ghicea, copilul ce avea să vină pe lume era fată. CLEROMANŢIE - Formă a divinaţiei cu zaruri. Cândva această metodă se practica cu orice gen de obiecte ce puteau fi aruncate: boabe de fasole, pietricele, beţigașe sau oase. Metoda era răspândită în Roma și în Egipt. CRISTALOSCOPIE - Ghicirea în sfera de cristal, care se bazează pe o stare de halucinaţie voluntară. Este o formă de divinaţie bazată pe meditaţia într-o suprafaţă reflectorizantă (oglindă, sticlă, cristal, luciul apei) pentru a obţine informaţii paranormale. CICLOMANŢIE Divinaţie ce interpreta semnele ce se formau în urma roţilor. DAFNOMANŢIE - Metodă de divinaţie care interpreta sunetul scos de ramurile unui dafin aruncat în foc. Cu cât sunetele erau mai intense, cu atât mai bune erau veștile. Dacă lemnul nu scotea niciun sunet, prezicerile erau sumbre. DENDROMANŢIE - Ghicirea viitorului după freamătul copacilor și foșnetul frunzelor. FIZIOGNOMONIE - Interpretarea formelor și trăsăturilor feţei. FRENOLOGIE - Citirea caracterului prin studierea formei craniului persoanei respective. GEOMANŢIE - Sistem de divinaţie care implică interpretarea de linii și corpuri geometrice; constă în aruncarea unui număr

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

113

ssppiirriittuuaalliittaattee de pietre într-un pătrat divizat în două, desenat pe o suprafaţă presărată cu nisip. Poziţia pietrelor determină figuri pe care geomantul le interpretează. Procedeul este răspândit în lumea arabă. GIROMANŢIE - (din gr. giros = cerc). Metodă de divinaţie în care divinatorul mergea în jurul unui cerc pe care erau inscripţionate litere, până când ameţea. Literele în dreptul cărora se prăbușea creau un mesaj profetic. GRAFOLOGIE - Studiul raporturilor dintre scrisul de mână unei persoane și caracterul ei. HIDROMANŢIE - Ghicirea în apă, după cercuri, valuri, limpezime, culoare. Una din tehnici avea la bază utilizarea unui bazin plin cu apă care, la comanda divinatorului, era activat de spirite, intrând în vibraţie și scoţând anumite sunete. Divinatorul descria formele care se reflectau pe suprafaţa apei, interpreta culoarea și mișcările apei într-o fântână sau valurile create de aruncarea unui obiect într-o apă. HIEROMANŢIE Interpretarea viitorului după aspectului măruntaielor animalelor sacrificate. NECROMANŢIE - Divinaţie constând în comunicarea cu morţii, metodă a magiei negre. ONIROMANŢIE – Modalitate de interpretare a viselor pe baza unor simboluri onirice. ONOMANŢIE - Interpretarea literelor care compun numele unei persoane.

ORACOL - Răspunsuri primite la o întrebare, considerate a veni de la zei; metodă de divinaţie și profeţie prin care erau consultaţi zeii sau spiritele, prin intermediul unui medium uman. Cele mai faimoase oracole au fost cele de la Dodua, unde Zeus oferea răspunsuri prin foșnetul stejarilor, sau cel de la Delphi, unde Apollo dădea răspunsuri prin intermediul unei preotese. În ambele cazuri, răspunsurile oracolelor erau atât de ambigue, încât era greu să se ateste veridicitatea lor. ORNITOMANŢI E - Formă de predicţie după specia, zborul și comportamentul păsărilor. La romani, puii sacri jucau un rol foarte important. Nicio decizie în senat sau în armată nu putea fi luată înainte ca augurii să se pronunţe, după ce observau modul în care puii se hrăneau cu seminţele oferite. Atunci când puii sacri, lăsaţi liberi în curtea templului, se repezeau cu poftă la boabele de grâu, se credea că împrejurările sunt favorabile oricărui demers. Dacă refuzau să se hrănească, împrejurările erau nefavorabile. Mai mult, refuzul hranei prevestea evenimente funeste. Astfel, planurile propuse erau amânate pentru o altă dată calendaristică. PENDULUL SIDERAL - Metodă de divinaţie cu ajutorul pendulului, excelentă pentru răspunsuri cu da și nu. Pendulul sideral este un obiect greu, agăţat de o aţă, și care se consideră că poate localiza un anumit obiect sau poate da răspunsuri la întrebări personale. Folosit încă de pe

114

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssppiirriittuuaalliittaattee vremea romanilor, pendulul s-a impus în 1802, datorită doctorului Gerboin din Strasbourg. Constă dintr-o bilă sau o greutate uniformă oarecare (între 40 și100 de grame), atârnată de un fir. Înainte, mulţi își foloseau chiar ceasul de buzunar pe post de pendul. Astăzi, se preferă greutăţile din cristal, ebonită sau fildeș, atârnate de fire de in sau de lănţișoare. Pendulul se ţine între degetul mare și arătător. El poate sta nemișcat sau poate căpăta o oscilaţie liniară. Când indică o descoperire (a unui

ardea încet, mesajul era de rău augur. Acest tip de divinaţie se practica în templul Minervei din Atena. O altă metodă era observarea modului în care ard torţele. Dacă flacăra forma un singur vârf, era semn bun, dacă se formau două vârfuri, era semn rău. Dacă se stingea brusc, prevestea dezastre. RUNE - Metodă de divinaţie cu ajutorul unor pietre sau bucăţi de ceramică inscripţionate cu un alfabet magic de origine scandinavă. SPODOMANŢIE - Metodă de divinaţie

obiect căutat sau a răspunsului așteptat), el trece în mișcare circulară, fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers. Nu numai amplitudinea mișcării are valoare informativă, ci și direcţia. Sensul mișcării este stabilit de ghicitor. Dacă el decide că răspunsul afirmativ este mișcarea în sensul acelor de ceasornic, sau invers, pendulul se va supune acestei convenţii. PIROMANŢIE - Formă a divinaţiei cu foc. Mesajul era bun dacă flăcările erau viguroase și ardeau repede ofranda adusă ca sacrificiu; dar dacă erau lente și ofranda

cu ajutorul cenușii ramase de la focurile de sacrificiu. SPIRITISM - Doctrină filozofică ce are la bază posibilitatea celor vii de a intra în legătură cu cei morţi, prin intermediul unui medium. XILOMANŢIE - Divinaţie cu ajutorul lemnului, practicată mai ales de către popoarele slave. Metoda pleacă de la interpretarea poziţiei micilor bucăţi de lemn găsite în calea cuiva. Alte interpretări se referă la așezarea lemnelor în foc, la felul în care acestea ard etc.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

115

iim mpprreessiiii

Dialog poetic în lumea virtualului Gabriela Mimi Boroianu Am citit cu deosebită plăcere eseul prietenului meu poetul Ion Vanghele, un om de mare sensibilitate sufletească și am rămas surprinsă de faptul că și eu ca și dumnealui avem o viziune asemănătoare asupra toamnei. Am să redau mai jos materialul care m-a încântat și care m-a făcut să scriu aceste rânduri și care a dus la acest dialog într-o lume a virtualului: Eseu despre toamnă „A venit toamna... cu aceeași vreme tristă, cu același cer nuanţat în cenușiu semnul unei tristeţi aparţinând veacurilor ce se scurg în neștire. Ca un prolog, ca o prevestire a tainelor întunecate care se ascund în sufletul fiecaruia. Când suntem triști, obosiţi, singuri, îndureraţi timpul parcă ne fură sentimentele și le pictează într-un cer aparţinând tuturor. Vom găsi în el, violenţa, mânia, spărgând cerul în mii de cioburi sub luminile fulgerelor, iar tunetele sunt glasurile încărcate de propriile noastre frustrări. Ca, după aceea, să cadă ploaia la fel de blândă sau la fel de furioasă așa cum am adunat în noi bunătatea sau furia. Bucuria umple arborii cu fructe. Merele sunt cel mai frumos simbol al dragostei, pentru care oamenii au trebuit să plătească încă de la început cu bucuria împlinirii, cu suferinţele izgonirii din propriul Rai. Nu ne pedepsește nimeni. Ne pedepsim singuri, sau ne iertam, în funcţie de generozitatea sufletelor pe care le avem. Am întrebat odată pe cineva, ce este ploaia. Mi-a spus că ploaia este cerul spart în cioburi de gândurile noastre. Ploaia

suntem noi, sunt lacrimile noastre de iertare, de suferinţă, de tristeţe sau de bucurie. Când suntem fericiţi, auzim pașii ploii cum se apropie încet ca o taină, cum taina se transformă într-o femeie atât de frumoasă că uneori îţi vine să plângi, așa cum o descrie cu modestie și sensibilitate Ana Blandiana. Atunci îţi apropii toamna de suflet, strângi ploaia lângă pieptul tău și pe cântecul de flaut al frunzelor, începi să dansezi cu ea. Dansul acesta este al picăturilor de ploaie, este al sărutărilor pe care le primești de la ea, o strângi în braţe și devii tu însăși un pumn de ploaie, un pumn de lacrimi în care se ascunde bucuria, dorinţele nerostite, speranţa. Devenim un vârtej de lumina și întuneric, un demon și o sfântă îndrăgostiţi unul de celalalt, împletiţi ca într-un dans pe acest rug numit dragoste ce se deschide în noi, azvârlind în univers, miresmele exotice ale Raiului. Toamna înseamnă orice: nostalgia unor drumuri peste care luna aruncă voalurile ei stranii de lumină ca o îmbrăţișare. Străzile goale pe care aleargă vântul în neștire în căutarea iubitei pierdute. Frunzele care cad păstrând în ele dramele nescrise ale oamenilor. Când mergi pe stradă trebuie să fii atent să nu calci pe ele s-ar putea ca una dintre aceste frunze să fie o inimă pierdută în tristeţe..." – Câtă frumuseţe...

Întotdeauna am crezut că anotimpurile sunt capitole în cartea scrisă de Creator pentru noi muritorii, ca un ghid al vieţii ce urmează s-o petrecem pe pământ. Toamna un anotimp al înţelepciunii, al împlinirilor, ca o urmare, o răsplată a felului cum ne-am îngrijit de primăvara și vara vieţii avute. O reflecţie a ceea ce am fost, o imagine a ceea ce am devenit. Un exemplu viu a ceea ce trebuie făcut și ceea ce nu... Noi oamenii

116 116

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iim mpprreessiiii mereu ne credem superiori încercând să stăpânim natura dar natura trebuie urmată, ascultată, înţeleasă! Trebuie citită precum o carte! Aș vrea să aflu și părerea dumneavoastră domnule Ion legată de această afirmaţie a mea. – În definitiv natura trebuie privită și iubită ca o femeie frumoasă, pe care nu trebuie niciodată să o faci să sufere. Imi place cum ai scris. Esti o magiciană a cuvintelor și faci ca totul să răsune ca o melodie superbă în care aud șoptind glasul tuturor bărbaţilor dar mai ales al femeilor. Pentru că, dintr-o dată, ne-am transformat în copaci și fiecare foșnet al vântului ne doare, tot așa cum soarele ascunde în frunzele noastre colorate amurgurile sale fermecate.

– E prea mult spus pentru mine... Adevăratul magician sunteţi dumneavoastră. Reușiţi să ne arătaţi frumuseţea chiar și în dezlănţuirea furtunii! În general poeţii caută corspondent pentru stările sufletești, emoţiile, trăirile lor în natură. Dumneavoastră atribuiţi naturii sentimente! Ca și cum natura ar învăţa de la noi, ne-ar copia... Dacă stau să ma gândesc într-un fel aveţi dreptate. Doar într-un fel! Noi suntem parte din natură suntem legaţi fizic de ea. Precum un copil de mama sa. Natura ne hrănește, ne crește, și tot ea ne absoarbe la trecerea în nefiinţă. Precum o mamă are sentimente. Ea ne învaţă prin propriul exemplu cum să creștem frumos în primăvara vieţii cum să ne formăm mai apoi în vară pentru ca toamna vieţii să ne găsească împliniţi cu roade bogate cu seminţele pregătite pentru o nouă înflorire în primăvară. Cu sufletul pregătit pentru liniștea iernii ce va urma. Toate anotimpurile sunt frumoase dar toamna are o măreţie aparte o împlinire ca urmare a frumuseţii primăverii, ca un răspuns la bucuria verii ca o maturitate a gândirii după o călătorie frumoasă pe meandrele vieţii.

Da, natura are sentimente... iar noi suntem inca legaţi de ea prin cordon ombilical... – Facem parte din natură, deoarece suntem copiii ei. Suntem într-un fel rodul dragostei și de aceea cuprindem în sufletele noastre unele sentimente în care ne confundam cu ea. Uneori suntem leneși ca marea , alteori nostalgici asemenea lunei colindând câmpiile nopţii și vorbind cu glas de privighetoare. Pentru ca vorbele noastre reprezintă cântecul ei. Nu trebuie să ne asculte cineva. Cântăm pentru noi fiindcă sufletul nostru este plin de bucurie și parfum.Iar uneori celelalte umbre ce rătăcesc prin desişul fiinţei noastre se lasă fermecate de sentimentele ce le scoatem la iveală și își umplu cu gingășie și delicateţe sufletele lor. Noi suntem umbre de lumină, pe cărările întortocheate ale pădurii. Luminăm ca niște licurici, iar când vrem, lăsăm modestia la o parte și ardem ca niște luceferi. Totuși o taină plutește ca un parfum ameţitor peste toate acestea. Nu știm pentru ce iubim sau urâm, nu ştim pentru ce suntem fericiţi sau plângem. Poate că devenim propriile capricii și dezlănţuim ca o mângâiere propria noastră cochetărie. Ne îmbrăţișăm și ne iubim, pentru că celelalte stele sunt mult mai departe, și atunci aruncăm în imensitate, strigătul nostru de singurătate, ca o chemare. Este într-un fel asemenea glasului mării sau chemarea unei balene albastre. Poate că acolo departe, într-o bună zi, sau noapte un alt glas ne va răspunde. Un glas fără trup ce poate fi orice. Sunetul timpului, lacrimile dragostei împărtășite sau nu, glasul altei balene care ne strigă și ne cheamă.

– După asemenea răspuns orice adăugire ar fi de prisos. Vă mulţumesc domnule Ion Vanghele pentru frumuseţea cuvintelor dumneavoastră și răbdarea de a dialoga cu mine.

ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014 ANUL II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014

117 117

iim mpprreessiiii

Posomorâtă vremea Ion Vanghele Posomorâtă vremea se arată. Ne plouă doar cu îngerii damnaţi, Această vreme e contaminată Și nu-nţelege că îi suntem fraţi.

Ia-mă de gât, ţi-oi încălzi tot trupul, L-oi șterge cu săruturile mici De sărutări ploaia să-şi deie duhul. Aşează-te iubita mea pe prici!

E dimineaţa toată-ncercănată Ș-azvârle-n noi cu ape reci și lungi. Ai zice că natura-i blestemată – hai spune ploaie, unde vrei s-ajungi?

Chiar și relaţiile au intrat la apă Eu te iubesc dar sunt atât de ud Și ploaia asta sufletul mi-l sapă Lăsându-mă-ngheţat și-un pic mai surd. Aud alături ploaia cum boceşte Și stă-n ferestre ca un putregai Iar câinele-n coteţul lui tușește Negând că ploaia asta este Rai. Iubito vino, nu mai sta în ploaie, Nu vreau acuma, dragă, să răcești. Vom asculta la mine din odaie Cum bate ploaia plânsă în ferești.

Tu ești mereu o veșnică frumoasă Chiar dacă ochii sunt înnouraţi Loveşte-apocalipsa peste casă În dragostea celor nevinovaţi.

Și ploaia printre lacrimi se strecoară Iar faţa ta este un pic mai pală. Ploua adânc ca un sfârșit de vară, Cad frunzele foşnind la tine-n poală... Acoperim cu sărutări dezastrul, Ne vom iubi mereu ca un sfârșit. În intuneric ţi-e fiinţa astru, Luceafărul pe care l-am găsit. Și în aceasta dulce reunire Stropii de ploaie lunecă în gol Va fi de ei o rece despărţire Și-o revedere îngheţând la pol.

118

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură