Revista Cronos nr. 1 (22), ianuarie 2016

coperta1

AAuuttoorrii îînn ssuum maarr:: A Allm maa JJaannee SSîîrrbbuu 2299,, A Am maalliiaa EElleennaa C Coonnssttaannttiinneessccuu 3399,, A Auurreell C Chhiioorreeaann 2222,, C Coonnssttaannttiinn M Mîînnddrruuţţăă 2200,, C Coosstteell ZZăăggaann 1188,, D Diiddaa D Diiaannaa C Ciiooppoonneeaa 4477,, D Doorriinnaa LLiittrrăă 4400,, EEuuggeenn PPaauull PPooppaa 1155,, G Gaabbrriieellaa M Miim mii BBoorrooiiaannuu 2211,, 6644,, G Geeoorrggee C Cooșșbbuucc 5522,, IIoonn IIoonneessccuu BBuuccoovvuu 1100,, IIoonn M Miinnuulleessccuu 1144,, IIoonn PPăărrăăiiaannuu 55,, IIoonn RRooddiiccaa N Niiccoolleettaa 6644,, IIoonniiţţăă G Gaabbrriieellaa 2277,, LLeennuuşş LLuunngguu 77,, 1199,, 2266,, LLiillii C Crrăăcciiuunn 3355,, M Miihhaaeellaa O Oaanncceeaa 1177,, M Miihhaaiill TToom maa 4455,, 6633,, M Miirrcceeaa TTrriiffuu 1166,, N Niiccoollaaee V Vaassiillee 33,, 5566,, O Ollgguuţţaa TTrriiffaann 4422,, PPrrooff.. C Coonnssttaannttiinn SSttaannaa 4488,, PPuuiiuu G Ghheeoorrgghhee RRăădduuccaann 3388,, V Viirrggiilliiuu TTăăttaarruu 2233

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

1

coperta2

2

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Generaţia de cristal Fiecare generaţie trece prin diversele faze ale conflictului cu cei mai tineri sau mai în vârstă, de fiecare dată susţinând punctul de vedere al segmentului de vârstă pe care îl reprezintă. În principiu am fost totdeauna de

unor curente politice (vezi comunismul), apariţia unor concepte filozofice cu efecte socio-economice foarte reale, precum dezvoltarea durabilă, globalizarea, produc efecte la nivelul individului care la rândul lui influenţează relaţiile la nivelul societăţii în ansamblu.

Generaţia de după 1990, care poate fi numită de către alţii la fel de bine ca „Generaţia căderii comunismului „sau „Generaţia căderii zidului Berlinului”, sau „Generaţia Internetului”, şi-a găsit singură

părere că, pe cei mai în vârstă este bine să nu te superi şi să le sugerezi că sunt cumva demodaţi, pentru că şi tu o să ajungi cândva la fel ca ei.

o denumire şi anume „Generaţia de cristal”.

Totuşi perioada actuală reprezintă un caz cu totul aparte în privinţa diferenţelor de puncte de vedere ale generaţiilor. O fi ceva legat de zodie, cine ştie ce stea rătăcită a ajuns la momentul producerii de efecte cu o periodicitate numai de ea ştiută, dar cert este că ceva este altfel decât în cazul generaţiilor precedente.

Eram oarecum emoţionat. Urma să ţin un discurs din partea mediului de afaceri român în faţa a câteva sute de studenţi, majoritatea boboci, cu ocazia deschiderii noului an universitar la facultatea pe care o absolvisem, Ingineria Electrică, unde predam mai multe cursuri. Aveam în acel an o premieră, cursul de Introducere în electrotehnică, la studenţii din primul an, menit să facă o trecere mai uşoară de la

Schimbările radicale geopolitice la nivel mondial, pierderea de teren din partea ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Și-a stabilit și o țintă, să dărâme tot ce a fost înainte fără ca să aibă nici o preocupare pentru a pune ceva în loc.

3

eeddiittoorriiaall elevul de liceu la student, fără a a utiliza dificilul aparat matematic în care vor intra ceva mai târziu, la alte discipline.

Sala plină.

Era clasica întrebare despre notorietate. Nu întrebasem ce a făcut acest mare precursor.

În primul semestru al primului an de studiu studenţii vin la cursuri. Cursul se ţinea în amfiteatrul „Remus Răduleţ”, ceea ce era scris şi pe uşa de intrare şi sub portretul marelui savant plasat deasupra celor 12 table, care de obicei la un curs se umplu de mai multe ori cu scheme şi formule matematice. Remus Răduleţ este

Am repetat întrebarea. Linişte totală.

Nimeni nu a dat nici un semn că ar fi observat ce scrie pe uşa amfiteatrului sau deasupra tablelor deşi aleseseră să-şi petreacă restul vieţii în domeniul pentru care acest profesor este un zeu.

considerat creatorul şcolii moderne de electrotehnică în România, a introdus prima dată „Teorema energiei în câmp electromagnetic”, care ar trebui să-i poarte numele, şi a ajuns prin anii ’60 preşedintele Comisiei Electrotehnice Internaţionale, forumul mondial al domeniului, cu sediul la Geneva. Puţini români au reuşit aşa ceva în domeniul lor de activitate.

de specialitate. Reamintindu-mi pe unii dintre ei, de data aceasta nu i-am întrebat dacă au auzit de Remus Răduleţ ci dacă ştiu măcar un indiciu despre ce a făcut acesta.

Aceiaşi linişte a cuprins sala, după aproape cinci ani petrecuţi în universul creat de marele înaintaş.

Printre uzualele formule de început, întreb pe cei peste două sute de studenţi din sală: – A auzit careva dintre voi de Remus Răduleţ?

4

După cinci ani de studiu, pe o parte din aceşti studenţi i-am reîntânlit la un curs

M-am îngrozit dar oarecum nu m-am mirat cunoscând lipsa totală de interes în care a intrat societatea românească de ceva vreme. Probabil dacă întrebarea s-ar fi referit la Terente situaţia ar fi fost alta.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr eveniment literar 5-6

Ion Părăianu

Biblioteca Alexandru Aristia Aman - Craiova

şi

Dublă lansare de carte Daniela Tiger (Craiova) & Mircea Trifu (Italia)

Din Olt poeții: Constantin Triță, Nicu Zărnescu și Dumitru Sârghie. Din Mehedinți distinsa doamnă Gabriela Mimi Boroianu, autoarea volumului de poezii „Cântând iubirea”. Alături de aceștia au fost mulți craioveni, oameni de cultură și artă: Doamna Liliana Hinoveanu Ursu, actorul și regizorul Emil Boroghină, doamna Cristina Bălășoiu, domnul Bozidar Jankovic ș.a.

Ieri, 17 februarie 2015, la ora 16.30, la Biblioteca Județeană Dolj „Alexandru și Aristia Aman” în Sala Marin Sorescu, a avut loc un mare eveniment cultural cu ecou într-un larg spațiu geografic. Au fost lansate două volume de poezii: „Te-aștept, iubire” de Daniela Tiger din Craiova și „Sunt versul rătăcit” de Mircea Trifu din Italia.

Prima carte, cu o grafică deosebită, a apărut la Editura Vital Prevent Edit Drăgotești – Dolj, 2015. Cartea are 94 de pagini. Pornind de la coperţi (executate de însăși Daniela Tiger), de la prima pagină până la ultima pagină, nu poți lăsa cartea din mână. Nu putem să ne facem o deplină impresie citind doar prefața – „Note” – semnate de domnii: Gheorghe Apetroae – Sibiu și Petre Rău.

Al doilea volum „Sunt versul rătăcit” de Mircea Trifu cu Prefața: „Trubadurul Infinitului” semnată de distinsa doamnă Valentina Graur, are 152 de pagini și a apărut la Chișinău, 2014, „Tipografia Centrală”. Coperta, supracoperta – designul executate de Ruxandra Romanciuc, iar imaginea de pe ele este creația mintală expresia proiecției mentale a domnului Mircea Trifu.

La ora stabilită sala era arhiplină.

Sosiseră invitați din toate județele Olteniei.

Din Vâlcea poeții: Puiu Răducan, Ion Părăianu, Nicu Cismaru, Nicolae Nistor, prozatoarea Zenovia Zamfir și Violeta Scrociob - pictor artist.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

La „prezidiu”, în fața noastră, personalități de marcă ale Craiovei: actorul Emil Boroghină, ex-director al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, cunoscuta jurnalistă de la Radio Oltenia Craiova, doamna Liliana Hinoveanu, domnul Mihai Firică prezentatorul talk show-ului „Vocile Olteniei” la Digi 24 Craiova, post regional al Digi 24.

5

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Trecând la prezentarea celor două cărți, își intră în rol moderatorul, doamna Liliana Hinoveanu, care trăiește și acum dragostea de poezie.

Consider că trebuie amintit, în susținerea afirmației, volumele de poezii ale Domniei Sale: „Perfuzii de cerneală”, „Transfer de imagine” și „Spre o altă pedeapsă”.

Doamna Hinoveanu a prezentat pe cei doi poeți și, succint, volumele lor de poezii, lăsând posibilitatea să discute în detaliu fiecare despre cartea sa.

Pentru majoritate auditoriului, care nu intrase în posesia celor două volume, domnul Emil Boroghină, mare actor! a citit cele mai reprezentative poezii din volumele lansate.

A urmat la microfon doamna Zenovia Zamfir ca „trimis” al Bibliotecii „Antim Ivireanul” din Rm. Vâlcea, care a prezentat legătura, prietenia, dintre cele două instituții și a donat bibliotecii craiovene o carte de suflet.

Apoi, în ordine, s-au întrecut în aprecieri pertinente frumuseții plină de armonie a versurilor, domnii: Constantin Triță, Nicu Cismaru, Puiu Răducan, Nicolae Nistor, Dumitru Sârghie și Nicu Zărnescu, care, ad-hoc a compus câteva epigrame, le-a citit fiind răsplătit cu ropote de aplauze.

Cum a trecut timpul, nici nu ne-am dat seama, că, doamna Liliana Hinoveanu ne-a mulțumit pentru participare, ne-a urat sănătate, o primăvară frumoasă și un an rodnic.

A trecut la microfon poetul Mircea Trifu, care, spre surprinderea noastră, a vorbit 50-60 de secunde, înțelegând că „verba volant scripta manet”.

S-a făcut schimb de cărți. Daniela Tiger și Mircea Trifu au dăruit propriile volume cu autografe. Au fost făcute zeci de fotografii în grup și individual. S-au legat noi prietenii, iar seara, în jurul orei 20.00, la despărțire, la mulți, la coada ochilor, au apărut și primele boabe de rouă, o rouă de seară.

A urmat doamna Daniela Tiger, care a recunoscut că e stăpânită de mari emoții și lasă poezia să ne vorbească.

Poate a fost un meșteșug, ceva, să ne stârnească interesul, plăcerea lecturării cărții. Foarte bine!

6

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu eseu 7-12

Lenuş Lungu

Estetica literaturii (prima parte) Alături de celelalte arte: arte plastice, muzică, sculptură, coregrafie etc, literatura reprezintă creația artistică unde se manifestă frumosul.

Estetica literaturii este un sistem filozofic, care are ca scop analiza frumosului. Îşi are originea din termenul grecesc „aisheton” care înseamnă ceva capabil de a fi perceput prin intermediul simţurilor. În filosofie a fost introdus de A.G. Baumgarten în 1750 în lucrarea Aesthetica.

Baumgarten distinge între cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea pură (a gândirii) prin contrastul esteticii şi a logicii, prima urmăreşte frumosul iar a doua adevărul.

Opera de artă şi opera literară au fost definite de esteticieni literari ca o aşezare sufletească. Scriitorul devine prizonierul propriilor aspiraţii, visuri, năzuinţe pe care le exprimă prin scris.

Cele mai aprofundate dintre primii a fost Immanuel Kant spre sfârşitul secolului XVIII-lea. Kant este considerat un formalist în teoria artei. Teoria lui Kant de frumuseţe pură a avut patru aspecte: libertatea de concepte, obiectivitatea sa, dezinteresul a spectatorului şi obiectivitatatea ei ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

În tezele unei filosofii a operei, Tudor Vianu definea opera de artă astfel: „Opera este produsul finalist, înzestrat cu valoare, al unui agent moral, care folosind un material şi integrând o multiplicitate, introduce în realitate un obiect calitativ nou. Acesta este original şi simbolic în cazul operelor de ştiinţă şi imutabil, original şi ilimitat simbolic în cazul operelor de artă”. Estetica lui Vianu se numeşte structură artistică. Prin aria de preocupări (literatură, artă, estetică, filosofie, stilistică, sociologie, comparatism) prin intermediul cultural pe care l-a traversat (19161964), Tudor Vianu a reprezentat în cultura românească un spirit sintetic, de înaltă clasă situat alături de Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu şi Călinescu prin studiile dedicate literaturii universale, literaturii comparate şi literaturii române în sistemul estetic şi artistic.

Tudor Vianu a studiat toate marile epoci şi personalităţi ale literaturii. A debutat cu volumul Dualismul artei (1925) urmat de Fragmente moderne în 1926, Marca timpului, culegere de articole din Mişcarea literară. Tudor Vianu publică în 1930 Poezia lui Eminescu care îl consacră, alături de capodopera sa Estetica (vol. 11934, vol. 2-1936), drept esteticianul generaţiei sale. Pentru Tudor Vianu, obiectul esteticii este constituit de frumosul artistic, înţeles ca valoare estetică. Tudor Vianu dezvăluie procesul creaţiei operei de artă, emoţia estetică frumosul artistic 7

eesseeuu trecând printr-un proces de stări afective şi intelectuale „emoţia estetică se prezintă în strânse relaţii cu alte elemente comune şi arta se prinde prin numeroase fire de ţesătura vieţii obişnuite”. Vianu a aspirat permanent spre sinteză. Articulează ideea artei ca produs rafinat al muncii şi ca „forma ei cea mai perfectă” (despre operă succint în capitolul Artă, tehnică şi natură din Estetica concepţie a studiului din 1937 Metodă şi obiect şi definitivată în 1947 în tezele unei filosofii a operei).

Referinţe şi lecturi suplimentare vă recomand: Arnheim R1954. Arta şi percepţia vizuală (University of California Press).

Beardsley, MC 1958, Estetică, Harcourt Brace, New York.

Kant I 1964, Critică de judecată, trans Meredih Oxford Tolstoi 1960. Ce este arta?

Bobbs-Merill, Indianapolis Tudor Vianu – Estetica (vol1-1934- vol2-1936)

Estetica în istoria literaturii din antichitate (partea a II-a Ideile estetice asupra artei în textele antichităţii au suscitat de-a lungul timpului caracterul purificator al artelor. Grecii elaborau teoria artei ca imitaţie din secolul al VI-lea î.e.n. Odată cu pitagoreicii, muzica este imitarea armoniei universului. Socrate 8

explică arta pictorului ca imitaţie prin amestecul de culori alb şi negru; galben şi roşu. Cu ajutorul culorilor sunt imitate lumina şi umbră, fineţea şi asprimea.

Teoria imitaţiei este îmbogăţită de Platon, care era preocupat de evoluţia vieţii publice spre o cetate ideală, preocupare având în vedere împrejurările morţii lui Socrate care în memoria lui scrie „Apărarea lui Socrates”. Arta poeţilor este judecată în relaţie cu dezvoltarea acestui instinct al frumosului şi binelui (Kalos Kagathon).

Platon urmăreşte influenţa creaţiei poeţilor (epopeea, tragedia, lirica) în comparativ cu influenţa filosofilor (Sofiştilor).

Platon elogiază vechea poezie a Spartei şi a Tebei.

Supune sever poezia ateniană de la epopeea lui Homer până la tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide, deoarece i-a înfăţişat pe zei ca oameni şi a incitat patimile, a inspirat plăceri, tulburătoare de Psyche.

O astfel de poezie fiind mincinoasă şi dăunătoare pentru tinerii cetăţii. Adevărul şi înţelepciunea poeziei se transformă, în diacronia ideilor estetice, privind natura artei şi înrâurirea ei asupra omului.

Benedetto Croce observă că Platon este autorul primei şi unicei negări „grandioase” a artei fundamentată pe o singură formă de cunoaştere (Benedetto Croce, Estetica, ed, Univers 1971). Platon judeca poeţii sever şi la natura imitaţiei a ajutat în diacronia ideilor estetice la separarea artei de estetică

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu diversitatea caracterelor şi înclinaţiilor umane”. (Aristotel, Poetica, traducere de D.M. Pippidi, editura Academiei).

şi filosofiei. Gândurile lui Platon despre mimesis şi frumos au inspirat doctrine estetice.

Despre mimesis Platon afirma: „Departe de adevăr este mimesis şi tocmai din această pricină, pare a făuri toate, fiindcă, nu face decât să atingă uşor câte ceva din fiecare şi anume aparenţa acestuia”. Arta pare adevăr şi dă impresia de adevăr; mimesis nu este simplă şi cuminte copie a realităţii, poezia crează o altă realitate. Putem spune că în această cugetare platoniciană se află originea separării adevărului artei de adevărul vieţii.

Dorinţa lui Platon de a găsi calea prin care să aşeze arta între binefacerile Raţiunii va fi împlinită de Hegel în Fenomenologia Spiritului.

Aristotel are o teorie proprie a sufletului pe care o dezvoltă în Metafizica.

Poetica lui Aristotel conţine şi alte idei: intuiţia artistică, harul poetic, emoţia generată de opera poetică. Datorită lui Aristotel există informaţii despre evoluţia teatrului în antichitate, despre structura tragediei. În Tratatul despre potrivirea cuvintelor, dedicat tânărului roman Metilius Rufus, Tratatul recomandă o gândire estetică prin definiri concepte şi exemplificări a „stilurilor-armonii”, prin care cei ce folosesc în mod creator cuvântul unicatul artistic. Poeta Sappo are sonorităţii estompate, Homer, Sofocle, Platon au modalităţi polifone şi echilibrate. Ideile estetice în antichitatea latină continua şi întăresc concepţiile gânditorilor.

Bibliografie şi recomandări: Arte poetice Antichitatea Pippidi ed. Univers 1970

traducere

D.M.

Benedetto Croce, Estetica traducere Dumitru Trancă, ed. Univers 1971 K.E. Gilbert-H. Kuhn Istoria esteticii traducere Sorin Mărculescu ed. Meridiane 1972

Ideile lui Platon sunt continuate de Aristotel. La Aristotel imitaţia presupune închipuire, fantezie, ceea ce conduce la disocierea adevărului poeziei de adevărul vieţii, o mare cucerire importantă pentru estetică. În Poetica, capitolul al IV-lea, Aristotel afirmă: „două sunt cauzele care dau naştere la poezie, prima este atributul înăscut al imitaţiei, care îl deosebeşte pe om de animale; a doua cauză se află în ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

9

eesseeuu Ion Ionescu Bucovu

ION MINULESCU- poetul care a reabilitat romanţa tradiţională (medalion literar) La şaizeci şi trei de ani, pe 11 aprilie 1944, Ion Minulescu moare subit la Bucureşti în urma unui colaps cardiac provocat de emoţiile bombardamentului teribil din 4 aprilie 1944, în plină glorie literară.

Lumea boemă a capitalei rămâne uimită de dispariţia atât de surprinzătoare a poetului „Romanţelor pentru mai târziu”.

Mai ales că Minulescu era o persoană seducătoare şi excentrică atât în îmbrăcăminte cât şi în spirit, mereu strălucitor şi mereu prezent cu vocea lui de bariton la toate şezătorile literare pe care le patrona, recitindu-şi poeziile.

Fiu de oltean din părţile Slatinei, născut la data de 7 ianuarie 1881, din tată, Theodor, de profesie cavaf şi mamă, Alexandrina, casnică, Ion Minulescu duce o viaţă lipsită de griji, începe şcoala la Piteşti şi debutează în poezie la 16 ani. Termină liceul la Bucureşti şi pleacă la Paris ca student, rămânând şase ani fără a-şi finaliza studiile. Aici este prins în vârtejul strălucitoarei boeme din epoca „belle époque”. În acest timp capitala Franţei trăia febra unor mari prefaceri civilizatorii, un fel 10

de vârstă de aur cu puseuri avangardiste între simbolism şi suprarealism în poezie, între naturalism şi reformele proustiene în proză şi între impresionism şi orientările novatoare impuse de fauvism şi cubism, în pictură. Acum modernismul nu mai era o erezie ci este asimilat cu valorile perene ale artei. Aici poetul îi cunoaşte pe Jean Moreas, pe Paul Fort, Lucian Fabre, Paul Valery, ia cunoştinţă cu pictura lui Cezanne, Bonard, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monet, Mattise şi Giacometti. Poezia se redimensionează musical şi pictural, proza prin opera lui Proust şi Gide se modernizează, teatrul şi cinematograful intră într-o nouă fază.

Minulescu este sedus de toate aceste înnoiri care-i vor schimba viaţa. Reîntors în ţară după şase ani, vine cu un aer nou de schimbare şi, când îi apare în „Convorbiri critice” romanţa „În oraşul cu trei sute de biserici”, Caragiale îi scrie lui Dragomirescu: „Rogu-te, cine-o fi Minulescu? „În oraşul cu trei sute de biserici” este ceva nepreţuit. Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Brava lui. De mult n-am mai avut aşa o impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri.

Extraordinar! Dar despre ele, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăd…”

Minulescu a fost un funcţionar cu grad înalt în erarhiile de presă şi cultură, un om cu relaţii care n-a dus grija banilor, a fost onorat şi lăudat, a călătorit mult şi a avut o viaţă de familie împlinită.

Scriitor prolific, a publicat 4 romane, a scris 11 piese de teatru, i s-au tipărit în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu timpul vieţii 6 volume de versuri care i-au adus notorietatea, a făcut gazetărie, a scris cronică dramatică şi plastică etc. În anul 1914 s-a căsătorit cu pictoriţa şi poeta Claudia Millian, fosta soţie a epigramistului Cridim, având un copil, pe Mioara Lucreţia.

Opera lui a avut în epocă, dar şi după aceea, un destin mai puţin obişnuit.

Receptarea ei frizează senzaţionalul.

Romanele „Coregent la limba română”, „Roşu, galben şi albastru” şi „Bărbierul regelui Midias sau voluptatea adevărului” alcătuiesc ciclul autobiogafic al scriitorului, care au avut o miză slabă asupra criticii. Povestitorul şi nuvelistul Minulescu cultivă misterul şi realismul sentimental ieftin şi senzaţional, venit prin filieră fantastică care se termină cu un deznodământ funest.

Teatrul rămâne capitolul cel mai vulnerabil al creaţiei minulesciene, deşi în timpul vieţii piesele lui au făcut furori. Între 1921 şi 1943 i se joacă unsprezece piese de teatru în Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Piesele lui sunt piese amoroase de triunghi garnisite cu patetism şi grandilocvenţă.

Opera lui care a trecut graniţa timpului a fost poezia. El a reabilitat romanţa sentimentală, gustată de contemporani dar şi de cititorii de astăzi.

Comentariile critice discern noutatea, alura şocantă a versului, ciudăţeniile manieriste, pozele (Mihail Dragomirescu), Lovinescu semnalează noutatea fondului şi a expresiei poetice, dar şi muzicalitatea. Perpessicius ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

vede în poezia erotică minulesciană „cea mai personală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace.” Chendi, din contră, vede în ea verbozitate, epatare, o anumită impostură, o sfidare a gustului contemporanilor. Arghezi îl desfiinţează ca poet în pamfletul „Seara”. „Zgomotul operei sale- arată Arghezi- nu a trecut pragul cenaclurilor şi al cafenelei, din inspiraţie îi rămân exteriorităţile disparate, firimiturile, pleava, mătreaţa unei idei, pielea jupuită a unei imagini... e ca un plisc farfuridi răzbit în simbolism... el cântă numerele paisprezece, douăzeci şi unu şi şapte; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul Flora, fabricile de parfum..., complăcânduse în obscurităţi... imaginile lui sunt fie banale, fie imbecile... o elucrubaţie de cititor naiv şi umflat... e plin de cuvinte străine... verbalism insipid şi de prost gust... mahalagiu epatat şi rafinat de cinematograf...

Acest pamflet îl supără pe scriitor şi din anul 1914 n-a mai scris niciun vers. Gustul publicului n-a ţinut seamă de Arghezi, care de altfel i-a făcut o mare nedreptate. El se va răzbuna postum pe detractori. Există nişte flash-uri portretistice ale unor contemporani, nişte caricaturi din cuvinte: Camil Petrescu e „un ţânţar cu aripi de avion”, Alexandru Filippide „o sticlă de Cotnar, uitată în dulap destupată”, iar Arghezi „o perlă fină, strivită de copita unui măgar.”

Succesul „Romanţelor... „este instantaneu. Cititorii adoră acest tip de poezie. Tudor Vianu ne spune că „... poetul se înfăţişază pe sine ca un reprezentant al artei viitoare... „El 11

eesseeuu impune figura unui poet urban atât prin motive cât şi prin stările de spirit, pe care le cultivă. Şi îşi ia ca aliat publicul.

Poezia lui vine de la Eminescu şi Macedonski pe care aproape la început îi pastişază. După Eminescu romanţa intră într-o mare criză, începe să fie erodată de tiparele desuete ale genului. Drept urmare Minulescu îi va crea un nou statut, o va adapta spiritului altei epoci.

După debut, el devine o strălucitoare vedetă, reciclând gustul publicului.

Venit de la Paris, o ia metodic, începe cu cafeneaua Kubler, introdus de Eugeniu Ştefănescu-Est. Prezenţa sa în boema bucureşteană capătă strălucire la Terasa Oteteleşteanu, fieful literaturii de avangardă. „O cafenea este pentru artişti o universitate”- va zice Arghezi.

Cum spuneam, poezia lui Minulescu, încearcă recondiţionarea romanţei eminesciene, obosită nu de Eminescu, ci de epigonii ei. Prima modificare e şi cea mai superficială. El rupe versul tradiţional şi-l „răscăcărează”-cum zice Arghezi- în unităţi asimetrice, lăsând din punct de vedere grafic, impresia versului liber. Noua 12

formulă marchează pauze, izolează cuvinte, afectează mesajul rimei. Versurile lui trebuie citite într-un anume fel, cu voce tare, teatral, cum de altfel o făcea în cafenelele literare.

Muzicalitatea poeziei e un artificiu tehnic de amplificare a sunetului melodic, o agresiune asupra urechii, menită să contracareze indiferenţa auditorului, textul are o fonetică turbulentă de efect. Apoi aduce sonoritatea neologismelor, sonoritatea numelor proprii, el schimbă şoapta, îngânarea, lamentaţia cu declamaţia şi emfaza. Noua romanţă practică un narcisism agresiv, pe un fond muzical asurzitor: „Eu sunt o-ncrucişare de harfe Şi trompete De leneşe pavane Şi repezi farandole, În lacrimi port impertinenţe sonorelor mandole.” Sau: „Eu sunt o-mperechere de straniu Şi comun, De aiurări de clopot Şi frământări de clapeÎn suflet port tristeţea planetelor ce-apun, Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape... „ Mulţi comentatori au evidenţiat farmecul poeziei depărtărilor, lucru valabil câtă vreme poetul cultivă peisajul. Peisajele lui excelează în străluciri violente, unde se desluşesc numai formele gigantice. În „Roamnţa soarelui” se desfăşoară o perspectivă planetară: „Dau fluviilor graţii de reptile, Dau mărilor priviri fosforescente, Iar munţilor dau zare, aspecte de gorile, Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu El face din romanţă o mică enciclopedie sentimentală. Astfel apar fauni, parce, nimfe, silvani, bacante, persoane notorii din lumea artelor, titluri din creaţii celebre. Enigma eternului feminin devine şi mai profundă când e purtată prin geografii vechi, cu nume fascinante; exotismul ca şi senzualitatea, are la Minulescu o expresivitate doctă:

În versurile lui se întreţes: nostalgicul, melancolia, enigmaticul, sentimentul evadării, şi, uneori, şi poza cu declamatoriul. Romanţele sale distilează sentimente vagi, dominate de gesturi teatrale, toate contopite într-o policromie pseudosimbolistă. În „Ecce homo” el este „o-mperechere de straniu/Şi comun,/De aiurări de clopot/Şi frământări de clape...”:

„Lesbos mi-a dedicate un temple, Citera altul, Mi-a dăruit arhipelagul cu toate florile Şi-argintul Monezilor cu efigia lui Eros-blond Din Orient, Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament…”

„Eu sunt o armonie de proză Şi de vers,

Erosul reprezintă tema şi, în acelaşi timp, mitul cel mai consistent al romanţei.

In „Strofe pentru toată lumea” şi mai ales în „Nu sunt ce par a fi” parodia creează ceea ce Minulescu însuşi numeşte „romanţa meschină”: „Dac-ai crezut c-ar putea să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...

N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător ne-am vindecat.”

Minulescu a trecut încet –încet de la simbolism la baroc. Romanţele lui sunt mărfuri de import aclimatizate pe sol românesc. El a îmbogăţit natura poeziei româneşti cu un peisaj nou şi peisajul simbolismului cu un colţ de natură indigenă. El persiflează simbolismul.

Peisajele minulesciene sunt baroce nu numai prin parcurile cu statui şi nimfe, ci chiar în ipostazele sălbatice, cum ar fi tablourile marine. Ideea lumii ca teatru, cu care el se joacă pe o scenă imaginară, face carieră în epoca barocului.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

De crime Şi idile, De artă Şi eresÎn craniu port Imensul, stăpân pe Univers, Şi-n vers, voinţa celui din urmă Nenţeles!..”

Perpessicius a avut dreptate să considere că poezia erotica a lui MINULESCU este cea mai personală de la Eminescu încoace.

13

eesseeuu Ion Minulescu

A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...

Ascultă, să-nveţi să vorbeşti, Priveşte, să-nveţi să clădeşti. Şi taci, să-nşelegi ce să faci...

Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte Şi glasul Sirenei te fură, Tu pune-ţi lacăt la gură Şi-imploră doar sfintele moaşte Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge, Smulgându-ţi din suflet credinţa, Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa Şi candela minţii nu-ţi stinge Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară, De teamă să nu-mbătrâneşti, Rămâi tot cel care eşti Aceeaşi piatră de moară Când braţele-ncep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer, Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci, Ascultă, priveşte şi taci!...

Din braţe fă-ţi aripi de fier Şi zboară cu ele spre cer!...

14

REFERINŢE CRITICE: N. Davidescu, Aspecte, I; Camil Petrescu, în Cetatea literara, nr. 3, 1926; E. Lovi-nescu, Critice, VII, IX; Perpessicius, Mentiuni, I; G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, Aspecte lirice;T. Vianu, Figuri şi forme literare, 1946; E. Sperantia, Amintiri din lumea literara, 1967; MINULESCU Tomus, 15 poeti; Maria Badescu, in Arges, nr. 1, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; D. Micu, început; C. Ciopraga, Literatura; O. Sulutiu, Scriitori şi carti, 1974; E. Manu, Sinteze şi antisinteze literare, 1975; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; E. Manu,/. Minulescu şi constiinta simbolismului romanesc, 1981; I. Pop, în Steaua, nr. 1, 1981; Al. Piru, în Ateneu, nr. 1, 1981; N. Carandino, în Astra, nr. 2, 1981; S. Cioculescu, în Romania literară, nr. 3, 1981; V. Fanache, în Steaua, nr. 12, 1981; MINULESCU Zaciu, în Steaua, nr. 12, 1981; F. Aderca, Contributii, I; C. Cublesan, Teatrul intre civic şi etic, 1983; P. Mareea, Concordante şi controverse, 1983; D. Dimitriu, Introducere în opera lui Ion Minulescu, 1984; D. Micu, Modernismul; MINULESCU Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; Adriana Iliescu, Poezia simbolista romaneasca, 1985; Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu, 1985; I. Pop, Jocul; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1986; Sina Danciulescu, Poetica minulesciana: interpretari critice, 1986; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; R. Boureanu, Vazuti în oglinda timpului, 1987; I. Negrila, Insemnari despre scriitori, 1987; C. MINULESCU Popa, Clasici şi contemporani, 1987; F. Aderca, Contributii, II; I. D. Balan, Repere critice, 1988; D. Caracostea, Scrieri alese, II, 1988; S. Mioc, Anamorfoza şi poetica, 1988; MINULESCU Vasile, Conceptul de originalitate în critica literara romaneasca, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; Perpessicius, Scriitori, IV; A. Sasu - Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee poezie 13-18

Eugen Paul Popa

Destin Se-mprăștie speranța ce ai purtat mereu În suflet, cu mândrie, puternic ca un zeu.

Căci soarta nemiloasă, zâmbind satisfăcută, Ți-a arătat o parte, a vieții, neștiută. Și ai căzut. Din vina acelor ce au vrut Să-ți ruineze viața, s-o iei de la-nceput... Și ai luptat! Acuma, ești iarăși un Titan, Dușman al neputinței și-al luptelor în van.

Ești renăscut din flăcări, te-ai ridicat prin fum, Ai reclădit, al vieții și al ființei drum, Ai blestemat amarul și ai surâs prin vers, Ai fost o stea, un astru, un colt de Univers...

Sfărâmi cu o privire, orice obstacol pus De soartă, de-ntuneric, de gândul nesupus, De tot ce vreòdată, ți s-a împotrivit.

Stăpân deplin al vieții, ce astăzi, a pălit.

Dar câți sunt cei ce știu, în sufletu-ți ascuns, Câte dureri, ce lacrimi și „of!”-uri ai ascuns?

Doar cei ce știu privi, cu sufletul curat În ochi-ți blânzi ca Cerul, poate vor fi aflat...

Nu regreta o clipă, în viață ce-ai trecut!

Destinul ți-e prielnic! Ce-a fost, a fost demult...

Surâzi acum, copile, căci zâmbetu-ți de stea, Va lumina în suflet pe cel ce l-o afla!

Simt izvoarele Simt izvoarele din munte Care curg încetișor, Că din lacrimi sunt făcute.

Drept din suflet izvorâte: Lacrimile mamelor.

A sfintelor noastre mame Ce tăcute-n chin, sau dor, Își ascund pe sub năframe Ori a popilor sutane, Roua sfânt-a ochilor.

Lacrimile de iubire Ce din suflet izvorăsc Și din pură fericire, În momente de iubire, Strălucesc.

Lacrimile și sudoarea Ce-au brăzdat trist chipul lor, A celor ce-au simțit teroarea, Foamea, frigul și-nsetarea, A sărmanilor.

Simt izvoarele din munte Care curg încetișor, Că din lacrimi sunt făcute. Și-n povești nebănuiteȘi-au izvor.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

15

ppooeezziiee

Mircea Trifu

Cruce și abis Sunt pe un țărm sălbatic și tăcut, Și marea rătăcirea-mi prigonește, Porunca-n valuri mânioasă crește, Certându-mi eul meu necunoscut. Întinde briza ei și mă atinge, Să simtă cărui spațiu-i sunt supus, De ce pe al său tărâm eu am apus, De ce nisipul ei nu mă respinge?

Mă prinde-n întrebări sărate, Pe trupul meu fără răspunsuri, Și-mi cere, în mareea ei de visuri, Să mă cufund cu mâinile plecate.

Privesc la corpul apelor albastre, Ce-și unduiește peste mine valul, Cerând nisipului să roage malul, Să îmi absoarbă rănile sihastre.

Pe buze eu îi simt al ei cuprins, Și-i gust nevoia de a fi iubită, Dorind pe trupul ei de răstignită, Sa-i fiu şi cruce, și abis.

Renasc iubind Am fost născutul fără umbră, Cu focul fricii în călcâie Ce căuta în noptea sumbră, O rugă-n fumul de tămâie. Și-am avut sub pași abisuri, Și fruntea-mi odihnea înaltul, În somnul dătător de visuri, În mine se năștea bărbatul.

Am început să lupt cu vântul Ce-n aripi mă bătea cu stânci, Și mă lovea, gemând pământul, Îngenunchiat de răni adânci. Și sprijinindu-mă de mine, Spre ceruri pumnu-am ridicat, Și norii cu priviri bovine, Plouau pe mine cu păcat. În viața mea mereu e iarnă, Și-mi ninge soarele nărod, Mi-ascund privirile în palmă, De teama ochilor de corb.

De-acum am încetat să zbier, Și să mă lupt cu cei de sus, Nu-mi mai ridic crucea spre cer, Nici nu mai vreau să-i fiu supus.

Am să-mi găsesc pe-aici o fată, Sălaj în suflet să îmi dea Iubind, să mă mai nasc o dată, Pe cerul ei, în noaptea mea.

16

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Mihaela Oancea

Tristeţea lui Vasilache Vasilache-i papagalul Din colivie scăpat; Uşa deschisă fusese, Aşa că el... a zburat! În desiş de tei se-ascunse, De-acolo privi buimac Ce grăbită este lumea Şi cum pare... fără leac.

Ispitit de-oraş, de oameni, Porni într-o promenadă, Urmări cum defilau Oamenii ca la paradă.

Văzu cum ea, bunicuţa, N-are vreun cuvânt de spus; Răsfăţat, Alin dictează, Jucăria şi-a distrus.

Bate din picior pe dată, Vrând balon şi-acadea, Ţipă iarăşi la bunica Tractoraş acum să-i ia.

Sus, în capul străzii, iată Un şofer e afectat, Grăbit foc şi neatent, Un om a şi-accidentat.

Vânzătoarea de la ziare, Plictisită, ea zoreşte Un pensionar s-aleagă Publicaţia ce-o doreşte.

Trist mai este Vasilache N-a găsit ce a sperat, Totul poate-avea afară Un final neaşteptat.

Obosit se-ntoarce-acasă, După ce a colindat Toată ziua, fără tihnă, Oraşul în lung şi-n lat.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Motanul Ioachim (Ploaia) Prin salcâmi prinse-a porni Vânt vrăjmaş ce se-nteţi, Tremura bostănăria, Văzând pe colnic urgia.

Bunica nu prididea, Prin curte tot alerga, Rufele de zor strângea Şi-Ioachim, motan tărcat, Inimos a ajutat, A-ncălţat galoşii moi Să se-apere de noroi, Căci ploua cu ciutura, Cerul haina-şi scutura Până în livada noastră, De stăteau florile-n glastră Şi priveau pe gânduri duse, Când le-a apucat o tuse Din senin, nesuferită, Doar să nu dea în bronşită! Şi-au vorbit şi au căscat, Pân’-afară s-a-nnoptat, Iar la poartă s-a aprins Felinar de frig cuprins.

Brrr, ce vreme-ncercănată!

Rosti rândunica-ndată Şi c-un pled îşi înveli Puişorii cei zglobii.

Dar în casă ce era?

Buna, iată, lin cânta, Un frumos ştergar ţesea Pentru-a-l pune peste pâine Să nu prindă crustă mâine Din cuptor când o va scoate Şi la treburi se va-abate.

Bine că pe Ioachim La căldură noi îl ştim, Printre gheme aţipit, Zâmbitor şi fericit.

17

ppooeezziiee

Costel Zăgan

Speranţa ca erezie Am încercat să renunţ la poezie dar Nicio iubire n-o poate înlocui Şi mai ales aproapele tău se bucură Că ai ajuns la marginea deznădejdii Poate că în sfârşit îl înţelegi şi tu Dar ţi-ai găsit Îţi vezi liniştit de necazurile tale cotidiene Nu-ţi pasă decât de nefericirea ta POEZIA Cu toate că unii ţi-o invidiază fără pic de ruşine Ce gagică mişto este Şi nu te vrea decât pe tine Ce ţi-ai mai putea dori?

Vânzătoarea de ninsori Cum te dezbraci copacii dau în floare şi simt în piept văpaia unui crin de la zăpadă sufletul se-aprinde oare când te privesc şi mor câte puţin Şi simt în piept văpaia unui crin şi trupul parcă-i flacără străină între prea mult şi iată prea puţin eşti noaptea devorată de lumină Şi trupul parcă-i flacără străină de la zăpadă sufletul se-aprinde oare şi cine pentru cine dă lumină stă noaptea sub această întrebare Cum te dezbraci copacii dau în floare de parcă i-ar aprinde o ninsoare

18

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Lenuş Lungu

Viaţă şi natură Gândurile-mi rătăcesc într-un labirint întunecat singură între viaţă şi natură unde totul este alb şi plin de flori inima se pierde-n ceaţă eu doar privind în gol sufletul mi-a fugit din trup zboară prin văzduh cu degetele aş vrea să cuprind nemărginirea şi-mi apare-n faţă moartea ce-mi cere să o urmez cu buzele tăcute o clipă de răgaz să-mi dea să răsfrâng curcubee de culori şi fum să te îmbrăţişez în timp ce luna îmi acoperă lumina am gust de pământ şi miros de mare transformată-n umbră şi spumă.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Iubirea mea Dorul ia forma ta iubire ce curge dinspre sâni spre coapse spre mijlocul făcător de minuni mă îmbăt cu mirosul iubirii tale îţi recompun geometria chipului tău îţi umplu inima cu pasiunea inimii mele să cuprind în inima mea toata pasiunea ta să ne contopim trupurile în culorile toamnei într-un parfum de tăcere transformată într-o picătură sălbatică din raze de rouă în noaptea albastră de amor ce ne dă fiori pictez în ritm de melodie cântând la un pian cu acorduri line să ne unim într-un sărut înecaţi în oceanul de iubire şi fiecare clipă trăită ca în paradis.

19

ppooeezziiee

Constantin Mîndruţă

Neliniştea care de mult timp mă-ncearcă – Din care motive m-ai dat jos din barcă Şi când zic pământul, n-am măcar un stoc, Trupu-mi să-şi găsească în cimitir loc.

Singur şi neliniştit

Sunt atât de singur, iarnă fără nea, Doamne, eşti cu mine, eu nu sunt cu ea, Trimite-i un înger să o lumineze Şi poate tăcerea o să înceteze.

Nu-mi mai este fiul astăzi de poveşti, Nu trebuia Fiul să ţi-l răstigneşti, În mileniu-acesta degeaba-s biserici, Tinerii se duc la digei isterici.

Credinţa în Tine eu o am de mic Şi mă bucur tare că mai am un pic, Poate-ajung la tine, de Rai să am parte, Că de vine Noe, arca nu o-mparte.

Că nu are, Doamne, cine mă-ngropa, Schimbă, Tu, accentul, să rostesc popa, Că la mine negrul poate să se poarte, Milă mi-e de cine eu las după moarte. Îmi rămâne fiul, sper că se descurcă, Dar nu să mă-ngroape, că i-aş da de furcă, De-asta îţi zic, Doamne, adu-o acasă, Ea are relaţii la doamna cu coasă.

Că nu-mi pasă mie câţi ani îmi dă viaţa, Dar să am soţie când se rupe aţa, Că şi-aşa pe Tine, Doamne te iubesc, Chiar dacă spre ceruri nu mă mai grăbesc.

Sunt atât de singur, ştiu că dacă plâng Tu eşti lângă mine ca lacrimi să strâng Şi în suflet vine liniştea dintâi, Sfânta Liturghie mi-e la căpătâi.

Mi-ai făcut destinul un secret de stat Şi ai stat degeaba, nu l-ai decretat, Ce vrei de la mine, Doamne, dacă-aş şti, Eu am Calendarul, dar nu pot posti.

Să împart o viaţă peste treizeci de-ani, Că Tu mi-ai ales-o şi nu am dat bani, Iar scriu, de la mine eu nu ştiu ce vrei, Nici măcar pământul nu-mi mai e temei.

20

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Gabriela Mimi Boroianu

Vorbește-mi Mi te prelingi în gânduri ca mierea de albine.

Imaginez scenarii și mă visez cu tine.

Nu te iubesc, dar nu știu.. îmi umpli timpul tot. Și tare-aș vrea să fiu cu tine la un loc.

Nici măcar nu îmi placi da-mi place vorba ta. Și nu-nțeleg când taci de ce mă doare-așa.

Când ești, te plictisesc, Vorbind fără oprire. Și mă copilăresc, până te scot din fire.

Dar când rostești cuvinte atât de mult îmi plac, c-aș asculta cuminte..

Vorbește-mi, ca să tac!

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Taina sărutului Pe sub ramuri de păduri Cu lumina toarsă-n fus Vino gura să mi-o furi Uite sunt și uite nu-s!

După tufele de mură Torc fuioare trei omizi Eu mă pitul, de vrei gură Cată-mă, poate mă prinzi! Și în iarba-nmiresmată Cu parfumul dorului, Tu mă culcă și mă-nvață Tainele sărutului!

De taina n-o deslușesc Și nu știu cum să o fac Și vezi că-ncep să vorbesc, Tu, sărută-mă să tac!

Numai vezi că mi-s prostuță Uit repede și prind greu Dar mi-e gura de frăguță Deci, sărută-mă mereu!

21

ppooeezziiee

Aurel Chiorean

Hai, povestește-mi ...

Hai, povestește-mi când tu ești plecată, de ce mi-e vremea-n trunchiuri nenăscute, de ce plâng holde, poate râd deodată, cu piatra albă-n fructele făcute ?

De ce în palme simt și nemurirea, albastrul nostru în care rătăcim, în teamă parcă am pierde amintirea, sub vreascuri de tăceri, ce ard... le știm ?

Hai, poveste-mi despre struguri, de pe buze, de ce în cărări un timp e altul timp, de ce când pleci visările-s confuze, șșii eeuu ttrrăăiieesscc aall cciinncciilleeaa aannoottiim mpp ??

D Dee ccee ccâânndd pplleeccii șșii ttaaiinneellee m măă ddoorr,, m măă ccuuiibbăărreesscc iiuubbiittoo,, îînn iissttoovv,, m mii--ee lluunnggăă nnooaapptteeaa--nn nneessffâârrșșiittuull zzbboorr,, m măă ssiim mtt iiuubbiittoo,, m maaii ssăărraacc ccaa IIoovv ??

Nu, anii nu...

N Nuu,, aanniiii nnuu ttee aattiinngg,, ffuurrâânndduu--țții ddiinn lluum miinnăă,, nici ploaia care cade, sub genele de îngeri, rămâi străjer al nopții, cu unica ta vină, de-a fi frumoasă-n toate, la marea mea de plângeri.

Tu izvoreşti în codru, din colțul dat luminii, râvnești din răsputeri, departele aproape, eu, scriu iubito, toamna, în rânduri taină pâinii, când raza ta se-ntinde, la porțile de ape.

Mai scriu și despre trenul ce te-aducea în gară, de muntele ce tace,visând atâtea râuri, de păsări ce tomnesc, în doine vânt de vară și de pădurea care se clătina în brâuri.

Scriu de visarea noastră, de hora de săruturi, de visul meu cel care cere tain doar lumii, de clopotul furtună, ce bate-adânc în inimi, când împărțind văzduhul se lasă pradă lunii.

22

Să lași ...

Să lași și gânduri și dureri pe frunze, fără de chinul de a îndrepta păreri, în mine fluvii sfinte-s călăuze, pornim lucizi, iubito, nicăieri.

Lăsăm în cale taina noastră dor, eu uit de forma buzelor neclară, tu mă însoțești pe calea mea ca zbor, retrasă în ungher de primăvară .

Punem și fluvii între noi, tăcere, visarea parcă încet ne-a rătăcit, în suflet port un vis dar și durere, peste jăratic, de acum răcit.

CCăărraarreeaa iinniim miiii nnee ppooaarrttăă--nn iiaarrbbăă,, nnuu,, nnuu iiuubbiittoo,, nnuu vvrreeaauu aabbssoolluuttuull,, m măă ddoorr ddooaarr llaaccrriim mii ccee--aauu aajjuunnss îînn bbaarrbbăă,, îînn oocchhiiii m meeii,, ddee aaccuum m ee vveerrddee lluuttuull..

Mă doare M Măă ddooaarree ccuuvvâânnttuull ccee--ll ttaaccii șșii nnuu--ll ssppuuii și ploaia și vântul ce-l închid în cuvinte e furtul nedrept agățat într-un cui un gând rădăcini, cu lăstarul dorințe.

Mă dor chiar și pașii ce-mi sunt rari și stingheri și clipa de vis într-un cuget păcat, sau doruri risipă din ziua de ieri ce poartă un nume de ploi...ca bărbat.

Mă dor și seninuri, mă dor chiar și ploi mă dor depărtări din clipele triste, am gânduri cu tine, în ochii mei goi, am lacrimi neșterse rămase-n batiste.

Mi-a rămas doar o vrajă și-o port ca hotar pășind cu încredere spre margini de lume, mai pot ca să beau elixir din pahar lăsându-i tăria ca un vis să-și asume.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreem meem mbbeerr in memoriam 24-27

Virgiliu Tătaru

Amintiri din Turnu-Severin cu Pastorel Teodoreanu Aflându-se la Liceul Internat din Iaşi, Demostene Botez are fericitul prilej de a intra în relaţii de prietenie cu Ionel Teodoreanu, care era cu trei clase în urma sa. Prin Ionel cunoaşte apoi pe fraţii săi, Alexandru, alias Păstorel şi pe Laurenţiu, alias Puiuţ.

Legăturile afective între cei patru îi permit lui Demostene Botez să pătrundă în familia Teodorenilor. Un timp chiar dă lecţii la latină lui Laurenţiu. În această familie de intelectuali Demostene Botez a fost acceptat cu generozitate şi simpatie. În „Memoriile” sale Demostene Botez va evoca pe larg acest mediu elevat, cuceritor, tolerant, care le-a stimulat inteligenţa şi imaginaţia: „Părinţii Teodorenilor aveau cultură elevată. Tatăl, Oswald, era un avocat, un mare penalist, cu multă experienţă şi un dar de vorbire puţin obişnuit. Locuia binenţeles la Iaşi, unde şi era înscris în barou, dar avea o clientelă extraordinară în toată ţara şi era un avocat „pe ţară”. Oriunde. Era cunoscut în trenuri, pe toate traseele, la cele mai bune hoteluri din capitalele de judeţ. Sprinten şi la trup, ca şi la minte, azi era aici şi mâine în celălalt capăt de ţară. Descindea în plină Curte cu Juri sau în şedinţa Curţii de Apel direct din trăsura care-l aducea de la gară, cu geanta lui umplută ca un geamantan. Cu vaste cunoştinţe de drept penal, cu o mare experienţă, bun şi spontan, cunoscător de oameni, conştincios şi foarte inteligent el era întotdeauna angajat în cele mai celebre procese ale timpului. Mă gândesc acum ce extraordinară cronică a vremii şi moravurilor ar fi putut el să scrie cu materialul pe care-l deţinea”. Mama, Sofia ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Teodoreanu, „o doamnă foarte distinsă şi înţeleaptă”, era fiica celebrului Gavril Musicescu, binecunoscut în istoria muzicografiei româneşti. Sora sa, Florica Muzicescu, a fost profesoara de pian a lui Lipatti. Izbucnirea primului război mondial a marcat şi destinul celor trei fraţi Teodoreanu.

Mare admirator al culturii franceze, Laurenţiu a plecat să lupte în Franţa. În timpul unei execuţii de aterizare este lovit de un alt avion şi încetează din viaţă. Ionel şi Alexandru aveau să facă o strălucită carieră literară în perioada interbelică.

Evocând personalitatea lui Alexandru O. Teodoreanu, memorialistul este în măsură să ne spună un adevăr unanim recunoscut: „Opera lui orală însă, preţioasă şi vastă ca şi cea scrisă, a circulat şi circulă în toată ţara şi chiar în lume, sub numele unic, scurt, fără implicaţii de familie: Păstorel”. Cei doi fraţi, în aceeaşi măsură de talentaţi, aveau temperamente total diferite.

Cunoscându-i îndeaproape, legat de cei doi printr-o prietenie de o viaţă, Demostene Botez pune în evidenţă tocmai ceea ce îi deosebea. Şi zice el: „Frate bun cu Ionel Teodoreanu, dar cu nicio urmă de asemănare, nici la chip, nici la concepţia de viaţă, nici la temperament, nici la operă. E greu de conceput doi scriitori mai diferiţi unul de altul decât aceşti fraţi. Unul, Ionel, cultivând stilul înflorat, chiar încărcat cu flori, cu adevărat ca un zarzăr la început de april, celălalt, Păstorel, un stil clasic, echilibrat, îngrijit, dar fără fast; unul de-o candoare romantică de basme gen «Le grand meaulnes», celălalt realist, cinic, zvelt şi spiritual, aducând aminte de Anatole France, alături de Jules Renard ori Comtelaine. Cu toate că au scris în aceeaşi epocă, cunoscuţi în acelaşi mediu, Dumnezeu să mai înţeleagă ce anume determină asemenea deosebiri de concepţii şi ale stilului, de temperament şi de stil de viaţă”.

23

rreem meem mbbeerr Păstorel Teodoreanu se distingea şi prin alte calităţi, pe care memorialistul le surprinde cu un rar simţ de observaţie. Şi continuă astfel: „Avea un foarte irascibil simţ al onoarei, al demnităţii, un fel de cavalerism gascon stilizat, de Edmond Rosald, de legenda Cyrano şi îl parodia ostentativ, cu toate riscurile şi în toate împrejurările, chiar în război, unde puţini rămân consemnaţi în această privinţă. Caracterul, temperamentul acesta au fost native […].

lui spirituală, de concepţie artistică şi frumos cu clasicii latini – marii lui tovarăşi de singurătate – face, poate, de aceea, ca explicaţia subtilităţii artei sale să scape multora care îl citesc cu ideea preconcepută a unei uşurătăţi. Aşadar, trebuie un anume nivel estetic, o educaţie estetică, o deprindere cu cultura şi esenţele ei cele mai fine pentru a gusta subtilităţile din „Hronicul măscăriciului vălătuc”, „Tămâie şi otravă”, „Trei fabule”, „Mici satisfacţii” şi multe versuri din „Caiet”.

Viaţa, aşa cum este, o considera ca un dar, de care trebuie să te bucuri din plin, fără a te gândi prea mult la finalitatea ei, fără a-ţi face prea mult sânge rău de ceea ce pare trist, neplăcut sau chiar tragic. Nu era cinism în această concepţie. El a primit darul vieţii aşa cum este, fără obiecţii şi rezerve, doar cu gândul de a se opri asupra ceea ce are bun şi delectabil.

Nu-l impresiona, nu-l înspăimânta nimic din ceea ce viaţa poate însemna ca tragedie.

Vom vedea aici că şi moartea a primit-o, până în ultimul moment, când mintea s-a pierdut înainte de a se pierde sufletul, cu glume. A bravat-o cum a bravat şi viaţa. Nu din irascibilitate, ci din demnitate, dintr-o înţeleaptă înţelegere a ei”.

După ce ia parte la primul război mondial ca ofiţer de artilerie, Alexandru Teodoreanu caută să se integreze în mecanismul orânduirii societăţii.

Cei care i-au citit în grabă opera au formulat judecăţi injuste, fără a observa că Păstorel este un scriitor de mare fineţe.

Demostene Botez ne-o spune cu toată convingerea, el însuşi fiind un poet de marcă al timpului: „Omul acesta, atât de jucăuş şi de indiferent cu viaţa şi valorile ei sacrosante şi tabu, a descoperit ceva care merită în ochii lui toată seriozitatea, toată dăruirea lui, preţul muncii lui de un altfel comod şi nedisciplinat.

Acel ceva a fost Arta. Ca toţi clasicii lui preferaţi din antichitate sau contemporani, el a avut o extraordinară şi riguroasă conştinciozitate artistică. În proză, în poezie aceeaşi exigenţă, aceeaşi grijă de perfecţiune.

Orice scădere i se părea o ofensă. Înrudirea 24

În toamna anului 1920 întră în magistratură, la Tribunalul din TurnuSeverin. Va rămâne aici până în primăvara lui 1921. Demostene Botez ne oferă date interesante despre activitatea lui Păstorel din perioada petrecută în oraşul de pe Dunăre. Ce a făcut şi prin ce s-a remarcat Păstorel în Turnu-Severin? Să redăm relatarea obiectivă a memorialistului, care, în mod sigur, a cunoscut-o chiar de la cel care a fost eroul întâmplărilor care urmează: „Era, fireşte, tânăr necunoscut ca scriitor şi nici ca om într-un oraş străin, aşa că preşedintele Tribunalului, ca şi colegii lui, nu au ştiut cu cine au de-a face. S-au lămurit însă curând.

Odată ce din viaţa însăşi trebuie să iei partea ei amuzantă pentru a nu ţi-o strica sau amărî zadarnic, nici treaba aceasta de judecător nu trebuie făcută încruntat. După un timp, preşedintele Tribunalului, vroind să-şi dea seama ce este în acest supleant, i-a spus într-o zi «Azi intrăm în şedinţă amândoi». Vroia oarecum să-l îndrume, să-l formeze. Era o şedinţă penală. Vine la rând un proces de adulter. Avocatul soţului înşelat – căci asta pare să se întâmple mai ales sau numai se află mai uşor, fiindcă e mai plăcut – face o pledoarie fulminantă, arătând flagelul unor asemenea moravuri care sapă temelia familiei

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreem meem mbbeerr şi ale societăţii, cerând o pedeapsă severă, pentru a fi un exemplu tuturor celor ce-ar mai fi tentaţi să săvârşească o asemenea nelegiuire.

Mă rog, a cutremurat catapeteasma societăţii. Se pare că avocatul avea un mare dar al vorbirii şi pledoaria lui impresionase alarmant. Temându-se ca nu cumva tânărul său supleant să nu se fi lăsat impresionat şi să-şi facă o părere prea gravă despre faptul în sine, considerat îndeobşte de instanţele judecătoreşti ca fără importanţă şi astfel să aibă la sfârşit dificultăţi de a-i obţine o opinie înţelegătoare la fixarea pedepsei, preşedintele se pleacă către Păstorel şi-i şopteşte la ureche: – Exagerezi! Nu trebuie dată atâta importanţă. Ştii, noi, în genere, în asemenea cazuri, dăm pedepse mici.

– Ba, deloc, replică scurt Păstorel, ambigu.

Preşedintele se uită la el speriat şi contrariat, căci atitudinea lui Păstorel părea foarte hotărâtă şi fără replică şi-i spuse: – Adică, ce vrei să spui? Cum deloc. Eşti pentru pedeapsa cerută de Vasiliu (Vasiliu fiind avocatul).

– Din contră, lămuri, zice-se, Păstorel.

Nicio pedeapsă. Achitare!

– Cum, dar faptul e dovedit şi recunoscut. Legea trebuie satisfăcută. Cum motivăm achitarea? Păstorel: «La dona e mobile».

Replica lui Păstorel i se păru preşedintelui, cu drept cuvânt, ca nuca în perete.

– Ce are de-a face asta cu adulterul?

– Are, stăruie Păstorel, trasându-şi legismul cu o logică de fier: – En fait de memble posession vant titre.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Preşedintele rămâne descumpănit. El încearcă un zâmbet, dar nu fiindcă ar fi sesizat gluma groasă a lui Păstorel, ci în semn de compătimire pentru ignoranţa crasă a supleantului de lângă el, care face o asemnea confuzie şi harababură de principii. Vede că este inutil să mai continue.

– Vorbim noi în deliberare.

– Vorbim! – concedează Păstorel foarte hotărât şi parcă puţin iritat. În deliberare preşedintele a văzut cu cine are de-a face.

Gluma s-a răspândit în tot Tribunalul şi a ieşit în oraş. Asta a făcut ca Păstorel să fie imediat cunoscut de toată lumea, să fie simpatizat, căutat […].

Pentru plictiseala provincială se ivise un medic salvator. Se pare că în completul Tribunalului îşi găsise un aderent cu care, seara, pentru a se putea întâlni ca să meargă împreună la vreun local, se anunţau cu focuri de revolver. Trăgea unul, trăgea celălalt şi după zgomot îşi dădeau seama unde sunt şi o luau unul după celălalt. Vă închipuiţi ce însemna asta într-un orăşel de provincie în care, îndată ce apunea soarele, domnea o linişte de mormânt. La început s-a crezut că e vorba de o crimă, de un asasinat. Poliţia a fost alarmată. Nu a găsit însă nimic. Cine să cuteze a bănui pe judecător? Dar, chiar în condiţiile acestea, Păstorel s-a plictisit în curând, sătul să uluiască tihnita burghezie cu tabieturi şi a demisionat, întorcându-se acasă, spre dezolarea părinţilor.

O a doua încercare de a se integra în mecanismul societăţii Păstorel n-a mai facuto. a rămas într-un fel de poziţie de fapt asemănătoare cu aceea a dadaişilor, care exasperau societatea aşezată prin năzbâtii verbale. Păstorel era un avangardist prin fapte, nu prin vorbe”.

25

pprroozzăă proză 28-33

Lungu Lenuş

Cinematograful vieţii Viața este ca un film… Privită de mulţi, aplaudată, apreciată dar și criticată… Un film ce are și publicitate, ce ne întrerupe șirul viselor la care ne gândim, în cele mai frumoase momente. O sală în care doar eu sunt singurul privitor al filmului derulat în fața mea mort îmi reprivesc viața.

Nu plătesc biletul la intrare în cinema, l-am plătit pe parcursul vieții. Acțiunea îmi

mă uit la casa de bilete unde este o coadă interminabilă, mă uit în ochii celor ce vor să vizioneze acest film și îmi dau seama că toți vor realiza acelaș lucru ca și mine… Că uneori filmele sunt realitate și scenariile sunt vorbele ce le rostim zi de zi, nu există recuzită, dublă sau actori, existăm noi…

Cinematograf al minții mele Privesc uimită către stele Și vreau să fiu O stea pe cerul fumuriu Să fiu aplaudată cândva De publicul ce mă va aprecia Regret acum la final Cu gândul meu moral Ce mă face a mă gândi Că într-o zi voi clipi De filmul meu voi uita Actor în viață rămân mereu.

este cunoscută, scoasă parcă din realitatea trăită, dar visele parcă nu erau așa, proiecția alb negru a gândului meu privită prin prisma unui videoproiector ce îmi afișează clipele ce le-am ratat, clipe de iubire de dezamăgire.

Poate că cele mai mari regrete sunt cele că nu am prețuit tot ce am văzut, revăd filmul ce m-a marcat o viață întreagă și dau vina pe regizor. Dar cine e regizorul… Noi oamenii ce nu prețuim fiecare clipă, omul ce lasă fiecare secundă să se scurgă fără a ști să seducem clipele abandonate, clipele ce neau ridicat cândva și le-am uitat imediat cum am ieșit din sala de cinema.

Ies cu privirea în jos și privesc covorul roșu pe care am pașit pentru ultima dată și 26

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Ioniţă Gabriela

Lesbiană în zori – Aici la noi s-agaţă harta-n cui, râde Tatiana, venită cu un platou de păstrăvi prăjiţi.

Suntem în nordul ţării, în vizită la un coleg de facultate deal soţului. Am luat şi copiii cu noi, Ionuţ - 9 ani, Ilenuţa - îţi arată 3 degeţele şi dacă nu pricepi îţi şi spune tlei! Ne muncim toţi din răsputeri să dovedim peştele.

– Lasă drăcoaica aia în pace… ce tot fugi după ea? mă apostrofează Carmen aşezată în capul mesei. Fetiţa nare stare să stea pe scaun, ţopăie de ici colo şi eu după ea cu bucăţica de peşte, înfiptă în mămăliguţa galbenă ca soarele, trecută prin usturoiul amestecat cu smântână şi zeamă de lămâie.

– Drăcoaică? care drăcoaică?

– Iart-o, nu ştie ce spune… Carmen, ţiai luat tratamentul azi?

– Nu ştiu, dacă mi l-a dat mama, l-am luat, dacă nu, nu! sunt schizofrenică, aşa vorbesc eu… ce beţi?

– Bere gulerată, îi răspunde al meu, serveşte!

Până să-i spună Tatiana că n-are voie alcool, a şi suflecat o halbă!

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Schizofrenia e un grup de tulburări; eu m-am fericit cu ele! văd ce nu vede nimeni, aud voci, emoţii n-am… am avut emoţii după Ahmed, nu mai am.

– Lasă istoria că ei n-au venit s-asculte poveştile tale! şi cafea şi bere şi cola? la noapte ce faci… poate iar umbli după bărbaţi, dacă nu te linişteşti ajungi la Socola! îi spune gazda Costel, fără însă a face un gest. Carmen îşi mai pune o bere.

– E verişoara noastră, a intrat la medicină, s-a iubit cu un arab, s-au despărţit şi uite-o acum: schizofrenică! Înaltă, spătoasă, bine clădită, ca femeile de la munte, Carmen pare de vârsta mea, 32 de ani.

Nu-i urâtă deloc! faţa rozie, încadrată de buclele castanii, ochii verzi albaştri; ne aduce lămuriri suplimentare: – E o boală cronică a creierului, trebuie tratament toată viaţa; la băieţi simptomele apar în adolescenţă, la noi după 20 sau chiar 30 de ani; eu aveam 22, am învăţat şi la facultate despre ea.

Probabil se vede mirarea pe faţa mea.

– Vorbeşte singurică despre boala ei, despre simptome, uită tot după asta, mâine nu mai ştie ce-a făcut; uite, papanaşi cu dulceaţă de afine şi clătite cu ciocolată, serviţi! intervine Tatiana.

Băieţii îşi iau lada cu bere şi se retrag în casă: – Mergem în bibliotecă!

27

pprroozzăă Ne învăluie amurgul.

– Carmen, nu pleci acasă, e târziu… să nu se sperie mama; ştii au fost învăţători ca tine, părinţii ei! spune Tatiana.

N-am timp să simt duioşia faţă de învăţătorii-pensionari; Carmen ia furculiţa cu care-a mâncat soţul meu, făcând-o suzetă! apoi linge gura halbei, a paharului cu apă, a ceştii de cafea-tot ale lui!

– Nu te superi, nu? voiam să văd ce gust are. În spatele casei, pe la vreo 300 de metri, toarce un pârâiaş, apoi muntele abrupt zici că-i crescut din pârâu! Mă bucur de privelişte, de muzica ei în surdină, de aerul de munte, de plecarea lui Carmen, de copii; Ionuţ dăscăleşte fetiţa cu privire la viaţa şerpilor.

– Şerpi! altceva n-ai ce să-i povesteşti? îi strig eu.

– Aici trebuie să fie, vin de pe munte, da nu-s veninoşi, dacă-i laşi în pace te lasă şi ei pe tine!

Fetiţa îşi zdruncină creţii din cap, semn că-i întru totul de acord cu el.

Ne culcăm, eu cu soţul obosit pulbere de la bibliotecă! şi fetiţa între noi, iar Ionuţ în alt dormitor. Nu mă prinde somnul; casă străină, pat străin, o văd pe Carmen şarpe cu clopoţei la gâtul bărbatului meu!

Se mijesc zorii reci, puiul meu cald, mă lipesc de el, adorm. Aud ca prin vis: – Mă duc afară, la toaletă.

28

O nelinişte mă trezeşte: doi ochi verzialbaştri mă privesc; palma trandafirie, cărnoasă, lată e pe gâtul fetiţei. Ştiţi cum arată gâtul unui copil de 3 ani? zici că-i tulpina unui ghiocel! un pic şi s-a frânt!

Privirea-i este de porţelan, parcă ar fi ochii unui bibelou, sticloşi! Se spune că oamenii obişnuiţi folosesc doar o mică parte din creier, eu atunci l-am folosit pe tot!

Clipesc leneş, zâmbesc, îmi aud bătăile inimii, ridic uşor capul: – Vrei să facem dragoste? nu mă opresc din mişcare, doar că mă ridic cu încetinitorul; îmi apropii capul de al ei… un pupic… încă unul, simt soarele despuiat, fără raze un ochi uriaş ce mă priveşte, aud suflul copilei - un greieraş.

O privesc pe Carmen în ochi cu o dorinţă infinit mai mare decât cea din prima mea noapte de dragoste, nici o clipă nu mi-am oprit mişcarea, îmi pun piciorul gol peste al ei, îi dezvelesc lasciv un sân - e în cămaşă de noapte! - mă îmbrăţişează.

– Aici se odihneşte robul Tău, Doamne, care n-ar fi murit de inimă, în floarea vârstei dacă nu-şi găsea femeia călare, înşelându-l cu alta! bodogăneşte robul meu, acasă, în liniştea dormitorului conjugal; că ai să mori de mâna mea, nenorocitule, cap sec cu minte scurtă care eşti, de m-ai dus la mama ciorilor, cu harta ta în cui, cu tot, şi m-ai lăsat singură cu copil mic şi cu nebuna în pat! completez eu armonia. Amin!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Alma Jane Sîrbu

Nunta buclucaşă E sâmbătă seara, 15 noiembrie. Descui uşa de la intrare şi năvălesc în casă, aruncându-mi geanta de şcoală, cât colo, pe holul lung ce desparte dormitorul mare şi baia, de bucătărie şi celelalte două camere ale vastelor noastre apartamente. Mă opresc în uşă, puţin nedumerită de priveliştea din bucătărie: maică-mea călca nişte pantaloni de la costumul lui taică-miu şi era „împodobită” cu nişte bigudiuri de toată frumuseţea, ca un pom de Crăciun. Mă gândesc puţin, înainte să-i dau „Bună seara”.

Ce-o fi apucat-o?

– Hai, Bonsoir! zic: Ce faci mami?

Calci la ora asta (era vreo 6 seara)?

– Da, dragă, ce, nu ştii? Mergem la nuntă la Dobroiu.

– Care Dobroiu? Ăl bătrân? Ce-a înnebunit, se însoară la vârsta asta?

– Nu, Alma, la fii-su, Nelu… Grăbeştete, că trebuie să fim acolo pe la 8. Vezi cu ce te îmbraci.

– Da’ce, tre’să vin şi eu? Ce să caut eu la nuntă, nu-mi place! Zic eu înciudată căci aveam alt program în sâmbăta aia… A venit apa caldă?

– Ia vezi, o fi venit, dar nu ştiu eu, că n-am avut timp să-i dau drumul!

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Păi şi bigudiurile alea cu ce ţi le-ai pus, nu te-ai spălat pe cap?

– Nu, că le-am pus cu bere, zice maică-mea, mirată că eu abia acum aflu căşi apretează podoaba capilară cu bere la juma’de kil.

Mă uit la ea şi mă strâmb. Îi scot limba, că şi aşa nu mă vede, şi încep să-mi arunc bulendrele cele groase pe cuierul pom din mijlocul holului. Îmi scot şi cizmele, şi nervoasă, intru în baie trântind uşa după mine.

Maică-mea vine şi-mi strigă de după uşă că-s o nesimţită şi fac zgomot atunci când taică-miu se odihneşte ca să meargă la nuntă… şi vine de la muncă săracul!

– Da, săracul, că eu vin de la „sanatoriu”, îi strig de după uşă… şi mai fac şi naveta! Înjurând printre dinţi, deschid robinetul de la apa caldă, sperând ca măcar în sâmbăta asta să fac şi eu o baie „omenească”, că de, mă duc la nuntă şi tre‘ să miros frumos. Privesc robinetul deschis la refuz, cu o deznădejde cumplită, căci curgea pe ţeava aferentă, un lichid vâscos, roşu şi bateria mârâia, ţârâia, bârâia şi trepida din toate încheieturile, mai, mai să iasă din perete, şi apă caldă nexam.

Deschid uşa dinspre hol şi încep să înjur din nou. Îmi pun paltonul pe mine şi zbor pe scări, în jos, cele două etaje şi până la parter. Deschid, c-o forţă de nebănuit uşa de la intrare şi ies în faţa blocului. La câţiva metri de bloc, se afla centrala termică şi mă 29

pprroozzăă îndrept într-acolo. Era lumină înăuntru, semn că nea Gicu nu plecase. Bat cu picioarele în uşa metalică de la intrare, strigând cât mă ţinea gura: – Nea Gicule, ieşi bre, că nu e apă caldă la noi în bloc! Hai, dă-i bice, că-i sâmbătă şi mai trebe să ne şi spălăm!

Nea Gicu deschide uşa centralei din care se strecoară spre mine o duhoare de abur amestecat cu miros de păcură şi transpiraţie de om bătrân, nespălat de când lumea şi mă întreabă malcom: – Da’ce-i, domnişoara Alma, au trecut tătarii p-aici şi nu ştiam eu? Ce s-o întâmplat, mă rog?

– Haida de, ce nu ştii mata ce s-ontâmplat! Nu-i apă caldă şi căldură-i aşa, ca să nu ne congelăm de tot. Hai, dă măcar în seara asta drumu’, că ne ducem la o nuntă şi nu se cade să mirosim a tot! Tre’să mă spăl şi pe cap. Uite ce păr lung am! Tre’să se şi usuce în 2 ore.

Hai bre, că seacă Marea Neagră şi măta nu mai încălzeşti blocurile astea „veci, pururi, amin”!

– Hai că oi da drumu’ fo 2 ore, că-mi zici mata, domnişorică, altfel, ştii că avem program strict de la Dumnealui şi arată în sus, spre cerul plin de stele.

– Da… da… ştiu că „Dumnezeu” ţi-a dat ordin să nu ne încălzeşti prea tare, că ne stricăm şi nu ne face bine, nu? hohoti eu a pagubă şi mă îndreptai spre bloc, să prind eu prima să mă spăl, căci, dacă află vecinii, nu mai apuc…

Când am intrat în casă, apa caldă începuse să curgă şi rugina se curăţa de pe 30

ţevi. Răsuflu uşurată şi pun dopul la cadă.

Cred c-am stat vreo oră şi m-am bălăcit în voie, m-am şamponat, m-am relaxat…

Uitasem că tre’ să mă grăbesc… Mă trezesc cu maică-mea, gătită prună şi coafată ţeapăn, având capul cât o baniță, că deschide uşa băii: – Vezi că noi am plecat. Vii şi tu mai târziu…

– Da, da, ies din baie, mă usuc la păr şi vin… îi răspund a lehamite şi mai înot puţin în cada cu apă caldă, fierbinte, care-mi încălzea oasele rebegite de frigul de afară, din casă şi de peste tot…bârrr, iar începea iarna, nesfârşită, cu ploile, cu vânturile, cu nămeţii imenşi care ne blocau comuna de restul lumii… Dar nu vroiam să mă gândesc la asta. Abia suntem în 15 noiembrie 1976.

Tre’să mă duc la nuntă şi tre’să arăt bine. Nuntă cu dichis.

Socru mare, Preşedinte de Cooperaţie, naş, Primarul comunei şi mulţi alţii… Ai mei, prieteni buni şi cu unii şi cu alţii. Tre’să arăt bine, să nu mă fac de căcat. Ies din baie şi mă îndrept spre camera mea. Deschid şifonierul şi mă uit pierdută înăuntrul lui. Nu prea am din ce să aleg. Sunt o amărâtă de adolescentă, care umblă în majoritatea timpului, în uniformă.

Restul e „mizilic”.

Acolo, câteva lucruşoarele „civile” să nu zic că n-am nimic. Şi aşa sunt cam grasă şi nu-mi stă bine cu ele! Parcă aş fi o babă: mă vait înainte de a încerca ceva.

Văd pe un umeraş, o rochie neagră din jerse. Ah, da… nu-mi mai aminteam de ea.

Ce-ar fi s-o încerc? O pun pe mine şi mă uit

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă în oglinda cea mare de la toaletă… Hopa!

Mamă, da’ce sexy sunt… Îmi stă bine, constat. Eu brunetă şi ochioasă, părul lung, lăsat în vânt şi rochia asta mulată, cu mâneci largi şi lungă, cât să-mi acopere genunchii… Arăt ca o doamnă, nu ca o puştoaică. De fapt asta şi vreau. Sunt, oricum, mult mai matură decât cei de vârsta mea… Îmi pun ghetuţele negre de lac, cu toc cui şi paltonul „de gală” şi ies pe uşă, trântind-o ca de fiecare dată, ca să-mi anunţ vecinii să se uite prin vizor.

Nici nu ştiu cum am ajuns restaurantul lui nea Prică. Ştiam drumul pe de rost, cu toate că nu era scurt (cam un kilometru). Intru pe terasă, goală, bineînţeles. Muzica şi tropăiturile veneau dinăuntru.

la

Toată protipendada comunei se adunase şi se distra de zor.

Câţiva bărbaţi stăteau în faţa uşii restaurantului şi trăgeau câte-o ţigară.

Mă strecor uşurel pe lângă ei şi nimeresc într-un hol mare unde se afla şi barul. Văd o masă lungă, întinsă în faţa barului şi-l întreb pe barman: – Bună seara, nea Nicu, sunt fata tovarăşei casiere de la Cooperativă… Eu unde tre’să stau la nunta asta?

– Ah, eşti fata lu’doamna Nuşa… Păi intră şi tu în salon să saluţi mirii şi p’ormă vii la masa asta. Aci e masa tineretului.

– Ahaaa…, zic şi dau să intru în salon.

Uşa abia că se deschidea de aglomeraţie.

Era o mare de lume, înşirată ca sardelele

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

într-o conservă, şi muzica era atât de stridentă, că nu te auzeai om cu persoană.

Mă opinti în uşă şi reuşi să ajung la masa mirilor, să le urez „casă de piatră” şi toate celelalte… Pe-ai mei nici nu-i puteam zări în aglomeraţia care se afla acolo, mai mai să se reverse prin geamurile mari ale localului… De fapt, nu-i nevoie să ne vedem p-aici… şi ies, cu chiu cu vai din îmbulzeala aia, deschid uşa spre hol şi răsuflu uşurată.

La „masa tineretului” nu erau decât trei persoane: doi tipi mişto şi un amărât, ceva mai încolo, la un capăt de masă.

Mă înspre cei salut:

îndrept doi şi-i

– Bună seara, mă numesc Alma… și întind mâna către cel brunet cu păr ondulat, care-mi „sărise-n ochi”.

– Sărut-mîna, eu sunt John şi el e Paul, prietenul meu…

Am făcut cunoştinţă cu amândoi, spunând o glumă nevinovată: – Vrei să spui Paul, ştii… Tu eşti John şi el e Paul…. formaţia Beatles…

– Ah, da… defapt mă cheamă Ion, dar toţi colegii de la liceul de Marină îmi spun John.

– Pe mine mă laşi să-ţi spun Ion? îi zic cu tupeu. Mi se pare mai românesc şi mai frumos decât John.

– Desigur! Şi mie îmi place, dar nici măcar maică-mea nu-mi spune aşa. Mă strigă Nelu.

31

pprroozzăă – Uite eu o să-ţi spun Ion, că nici mie nu-mi place să-mi pocească cineva numele…

– Da’chiar te cheamă Alma? N-am mai auzit numele ăsta… de unde vine?

– De peste ocean, din America. A văzut maică-mea un film cu Yul Brynner, un actor vestit la Hollywood şi iubita lui se numea Alma…

– Aha, zise şi Paul, după nume nu eşti româncă…

– Da, da, doar după nume… în rest sunt olteancă.

– Şi cu ce ocazie la nunta asta? mă întrebă Ion.

– Aha, deci sunt liniştit acu’, că nu suntem neamuri. Mă gândeam că fac un incest, ceva, râse Ion cu poftă…

– Aha, ai gânduri mari văd, zic şi eu, uitându-mă, pe sub genele măzgălite cu rimel, în graba calului. Aici nu prea ai loc să întorci şi mie nici măcar nu mi-e foame.

Niciodată nu mănânc la petreceri. Nu-mi place.

– Ah… ai observat şi asta. Credeam că nu se vede. Mi-am mascat defectele cu rochia asta neagră…

e de şi pe

– Eu, zic…departe de mine gândul Doamne fereşte, glumeam! Şi îmi fac loc lângă Ion, căci el îmi plăcuse din prima clipă. El se ridică galant şi mă ajută să-mi scot paltonul. Îmi ţine şi scaunul. Na-ţi-o drace, că ţi-am dres-o! N-am mai pomenit eu un adolescent care să fie atent cu mine…

Mă aşez comod şi vine ospătarul care ne aduce aperitivul, plin de bunătăţi. Mă uit în farfurie, mă uit la Ion şi cred că m-am strâmbat niţel, că el mă întrebă mirat: – Dar ce, nu-ţi place ce vezi? Unchimiu e preşedintele Cooperativei şi pentru nunta asta a făcut rost de cele mai alese bucate din regiune.

– Ah, ba da… eşti rudă cu nea Dobroiu?

32

– Nu, stai liniştit, că nu suntem. Noi… ai mei, mai ales, suntem prieteni de familie cu tanti Tezi şi nea Dobroiu şi maică-mea e casiera Cooperaţiei.

– Nu se vede. Eşti cam plinuţă ca să fii şi mofturoasă la mâncare…

– Dacă o să iau un loc lângă voi veţi afla şi „misterul” ăsta, le spun eu la „mişto”.

– Băi Paule, mişto tipa, ştie glumă, ba ne mai miştocăreşte amândoi!

– Să nu-mi spui că suntem rude şi că nu ne-am cunoscut până acum!

– Hai măi John, că-i stă bine fetii, zise şi Paul, în timp ce îngurgita cu spor aperitivul gustos.

– Lasă-mă, măi, s-o tachinez pe Alma.

Se vede că ţine la glumă.

– Da. Ştiu şi ştiu să-ţi întorc gluma… sper să nu te superi c-am să fac mişto de tine.

– Eh, s-o văd şi p-asta! Zise Ion, uitând să şi mănânce în timp ce mă sorbea din priviri.

– Măi mie nu-mi plac nunţile.

– Ai dreptate Alma, nici măcar foame nu-mi este. Hai să ieşim la o ţigară. Poate ne arăţi şi nouă satul. Mergem la o plimbare?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă – Sigur că da, de ce nu? Şi aşa mă plictisesc aici, nici nu putem dansa după muzica asta… Haideţi la mine să ascultăm o muzică bună şi vă promit o noapte de pomină! (nu ştiu ce mă apucase, niciodată nu invitasem băieţi necunoscuţi la mine).

– Da’numai noi trei? Parcă nu cadrează…Nu mai ai o prietenă? zisePaul.

– Am mai multe, fete de gaşcă, mişto, … ştiu să se distreze…

– Eh, chiar aşa de multe nu ne dorim, dar încă una, n-ar strica… să fim perechi (îmi şopti Ion la ureche).

Nu ştiam ce să fac. Mă atrăgea persoana lui ca un magnet şi cred că şi el mă plăcea.

Am refuzat felul doi, adus de către ospătar, neam îmbrăcat bine şi am plecat spre blocul în care locuiam eu. Pe drum, am trezit şi două prietene, Carmen şi Aida, care au sărit ca arse când au auzit că dau un „ceai”.

Urcăm la etajul doi şi descui uşa încet, să nu ne audă vecinii. De data asta, nu trebuiau să ştie ce făceam noi. Intrăm în casă fără să aprindem lumina pe hol. Mă îndrept pe întuneric înspre sufragerie şi apăs comutatorul. Se face, în sfârşit, „lumină în sat” şi-i poftesc pe Ion şi pe Paul să ia loc pe canapelele de „piele” achiziţionate de curând. Ion se miră de calitatea mobilei şi-mi zise că n-a văzut în viaţa lui canapele cu „vinilin” până atunci.

– Eh, vezi acu’, care-i baiul. Trebuie să începi de undeva, nu?

– Ha, ha, ha, eşti dată dracului, fato!

Râse Ion cu poftă şi Paul zâmbi stânjenit de situaţie.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Simţiţi-vă ca acasă la voi, le zisei eu.

Ce vreţi să beţi, ce vreţi să mâncaţi? Am de toate: whisky, vin, apă minerală, pepsicola…

– Şi de mâncare ce ai, că mi s-a făcut foame, scânci Ion, pisicindu-se pe lângă mine.

– Păi am salată boeuf, salată de icre, mușchi file afumat, brânză de capră, caşcaval, etc…Ce-ţi doreşte buricul?

– Îmi doresc de toate… şi pe tine, dacă s-ar putea…

– Uşurel drăgălaşule, eu sunt ca o redută.

Trebuie mai întâi să mă cucereşti şi după… om mai vedea…

– Ce pișicheră eşti. Ştii să întorci vorbele omului şi ştii să-l refuzi elegant. Unde-ai învăţat asta?

– Cred că m-am născut aşa, nu m-a învăţat nimeni. Poate c-am citit mult şi mi-am dat seama cum ar trebui să mă comport în societate ca să nu supăr pe nimeni.

– Ia ascultă Paulică! Domnişoara s-a culturalizat, e citită. Ai auzit de Baudelaire, „Les fleurs du mal”?

– Hai, măi John, nu mai fii aşa! Îi făcu observaţie Paul, care stătuse retras până atunci şi ascultase în surdină Deep Purple.

Nu vezi că Alma nu e ca alea pe care le ştii tu? E o fată de familie, bine crescută, citită… n-o mai lua peste picior!

– Lasă Paulică, nu-i bai, am eu ac de cojocul lui, îi răspund eu, sigură pe mine.

Sper că nu vrei să-mi şi reciţi din Baudelaire… Hai că încă n-ai băut nimic… după… şi-l trăsei către bucătărie unde

33

pprroozzăă aranjasem un bufet suedez, de toată frumuseţea.

– Ah, Doamne, ce de bunătăţi! Strigă Ion şi se aruncă pe primul scaun de la masă. Începu să înfulece nepotolit şi eu am ieşit din bucătărie să-l chem şi pe Paul.

– Hai Paulică să mănânci ce n-ai mâncat în viaţa ta!

– Măi Alma, mi-e ruşine de tine. Tu eşti o fată bună şi nu vreau să profite nimeni de persoana ta, în nici un fel. Sper că mă înţelegi. John a băut ceva tărie de la bar şi de aia se comportă aşa, iresponsabil.

Să ştii că treaz e băiat bun.

– Nici nu mă îndoiesc de asta. De aceea v-am şi invitat la mine. Se vede de la o poştă că sunteţi băieţi buni şi că el „bravează” acum.

– Fetele alea nu mai vin? veni Ion de la bucătărie, cu gura plină de mâncare şi cu un pahar de vin roşu într-o mână…

–

Acum am sosit, zise Aida, intrând pe uşă, urmată de Carmen, o brunetă focoasă cu ochii azurii.

încerca să mă pipăie prin locurile intime şi mă strînse atît de tare de mijloc că-mi tăiase răsuflarea. Eu nu ştiam cum să-l mai „dau jos” de pe mine, folosindu-mi mâinile în toate direcţiile posibile şi imposibile şi la un moment dat mă luă de după gât şi-şi lipi buzele senzuale de buzele mele, băgândumi limba-n gură…

Atunci m-am răzbunat şi eu şi l-am muşcat de limbă până i-am dat sângele.

Răcni ca un turbat şi alergă înspre baie, înjurându-mă printre dinţi, de mama, de tata şi de toată familia. Eu am rămas înmărmurită de propria-mi reacţie şi simţeam gustul sângelui lui în gura mea. M-am dus la baie să văd ce-a păţit şi să-mi cer scuze pentru gestul canibalic şi el îmi zîmbi trist, deja trezit de durerea atroce pe care o încercase cu câteva minute mai devreme.

I se umflase limba, dar tot reuşi să îngaime câteva cuvinte: – Eşti dată dracului, muiere! Dacă-ai fi puţin mai slabă, te-aş lua de nevastă.

– Haideţi fetelor să vă prezint doi „gagii mişto”, le-am zis eu şi le-am poftit în bucătărie ca să mâncăm cu toţii.

M-am uitat la el cu ochi de căprioară rănită (în amorul propriu) şi i-am zis premonitoriu:

După ce am făcut prezentările şi am gustat câte ceva, timp în care Ion şi cu Paul au mâncat pe săturate, am aranjat paharele, cu diverse băuturi, pe o tavă şi ne-am mutat cu toţii în sufragerie. Ion o luase tare, pe ulei şi după ce-şi mai făcu curaj, cu un pahar de vin dat pe gât, mă luă la dans şi stinse lumina. Începu să aibă tupeu. Cred că băutura era de vină. În timpul dansului,

– Mai știi… De ce ţi-e frică, niciodată n-ai să scapi!

34

Şi după 4 ani de la această întâmplare, exact pe 15 noiembrie 1980, ne-am luat cu acte în regulă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

Lili Crăciun

Suspendaţi între două lumi: Ungaria şi România De vreo trei zile mă bate gândul să scriu. Mă sucesc, mă învârtesc, am ideile în cap. Am ajuns aproape să spun cuvintele în somn. Apoi mă întorc. La ce naiba să scriu? În fond, e un articol despre români şi vreau să-l public pe o platformă care are drept reclamă: „Numai despre maghiari în limba română”. Cine naiba o să-l citească? Şi totuşi…, cuvintele se aştern grăbite, cerându-şi dreptul la viaţă.

Fără să-mi fi propus vreodată asta, acum câteva zile am ajuns la Biharkeresztes, o localitate din Ungaria, situată la şase-şapte kilometri de Vama Borş.

– Haideţi să ne vedeţi casa!, ne-au îndemnat noii noştri prieteni.

Pe Ani şi Barbu, doi soţi cu vreo zece ani mai tineri ca noi, i-am cunoscut în Băile Felix. În bazinul cu apă termală sau la restaurant e imposibil să nu legi vorbe cu cei de alături, mai cu seamă când ai ales să mergi la început de martie, pe o vreme răcoroasă când nu se prea înghesuie lumea să vină la tratament.

– Casa voastră!! Păi nu ne-aţi spus că sunteţi din Oradea? Nu mergem, am jurat că ne ţinem de tratament. Dacă ieşim, avem mulţi prieteni în oraş şi n-o să mai facem nici o procedură.

– Suntem din Oradea. Însă acum locuim în Ungaria, în Biharkeresztes, un mic orăşel.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Aţi găsit de lucru acolo?, i-am întrebat, cu o doză de naivitate în glas care i-a făcut să râdă.

– Ha, ha, ha! Nu. Muncim în Oradea dar locuim dincolo de graniţă.

Auzisem câte ceva despre românii care locuiesc într-o ţară şi muncesc în cealaltă dar mi s-a părut o poveste. Nu cunoscusem niciunul care să aibă casă în Ungaria şi să lucreze în România. Muream de curiozitate.

L-am înghiontit pe Virgi să acceptăm invitaţia.

– Bine, mergem, dar stăm numai de o cafea, a cedat dragul meu soţ. Femeia asta ar face orice să scape de proceduri, de tratamente. Dar dacă o las de capul ei şi nu le face, o să se vaite iar de şale când ajungem acasă, a ţinut să completeze.

Eu eram „femeia asta”. Şi da, avea dreptate, bazinul cu apă termală îmi plăcea la nebunie dar mă scoteau din sărite restul tratamentelor.

Aşa că invitaţia la o cafea, în casa de dincolo de graniţă, mi s-a părut o pauză binevenită.

Plus că mă rodea curiozitatea. Cum era oare să fii român sadea şi să alegi să trăieşti în ţara ungurilor? Despre frica românilor că ungurii de dincolo de graniţă dau năvală în Ardeal să ne fure pământurile auzisem, dar de năvala românilor în Ungaria prea puţin. „Oare ungurilor nu le este frică de românii care le cotropesc pământul strămoşesc, chiar şi prin cumpărare?”

– Cum se desfăşoară o zi din viaţa voastră? –, i-am întrebat, în drum către graniţă.

– Firesc. Ca oricare altă zi, dacă am locui în România. Ne trezim la şase dimineaţa, facem un duş fierbinte şi ne pregătim de slujbă. Noi ne bem cafeaua pe 35

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee terasă vara sau în living iarna în vreme ce copiii iau un mic dejun frugal. Apoi pornim către Oradea. Sunt cam 15 kilometri din poartă până la serviciu. Pe la 7,30 ne suim în maşină şi în 30 de minute suntem la birou, trecând pe la şcoala copiilor ca să-i lăsăm. La 16,00 pornim înapoi către casă.

–Da’ copiii? Ei termină mai repede decât voi. Cum ajung acasă, vă aşteaptă?

– Nu. Sunt microbuze din Biharkeresztes către Oradea şi înapoi, puse la dispoziţie de Primăria Oradea. Au şi pistă de biciclete neîntreruptă din Oradea până dincolo de oraşul nostru, cam 40 km. Nu-i lăsăm cu bicicleta încă, sunt prea mici.

– Dar în vamă… Nu-i greu să staţi la controlul vamal de două ori pe zi?

– Nu, nu. Suntem cu nişte prieteni, stăm puţin acasă şi ne întoarcem. Suntem la tratament la Felix, maşina e acolo.

– Aaa, mno bine. Drum bun şi concediu plăcut!, au continuat vameşii, făcându-ne semn să plecăm.

Rămăsesem cu gura căscată.

– Vouă nu vă cer actele de identitate?

– În primele săptămâni, după ce am cumpărat casa, le-au cerut. Acum nu, ne ştiu toţi vameşii.

Trecem prin Vamă de două ori pe zi, uneori şi mai des. Mai mergem la prieteni, la teatru sau la meci în Oradea uneori la întâlniri cu prietenii, la chefuri, na, ca toţi oamenii.

– Măi, s-a întors Virgi către mine, tu ai văzut că ungurii au vorbit cu noi în româneşte?

– Uite, ajungem acum. O să vedeţi şi voi cum este! Într-adevăr, ne apropiam de Vama Borş. Noi, cuminţi, ne pregătisem deja cărţile de identitate.

Amicii noştri din spate nu schiţaseră nici un gest. „Hmm, mă miram în sinea mea, ăştia n-au de gând să respecte regulile?” Vameşii români nici nu ne-au băgat în seamă, am trecut pe lângă ei ca şi cum nici n-ar fi fost acolo.

– Românii te controlează la intrarea în ţară şi ungurii la ieşire, mi-a explicat Barbu, amuzat de mutra mea nedumerită – Aha, am dat eu atotştiutor din cap, de parcă pricepusem totul.

Vameşii maghiari s-au uitat câteva secunde la cărţile noastre de identitate.

Eu aşteptam cu sufletul la gură să-i întrebe şi pe cei din spate ceva, mai cu seamă că nu-şi pregătiseră nici un act.

– Biună ziua doamna Ani, domnule Barbu! Azi nu veniţi cu maşina voastră?

36

– Am văzut, nu mă mai miră nimic.

După graniţă, la numai doi kilometri, am făcut la stânga.

Indicatorul ne indica Artand.

– E o localitate micuţă, ne-a lămurit Ani. Dincolo de ea, este Biharkeresztes, declarată oraş chiar dacă n-are mai mult de 5-6.000 de locuitori. Acolo e casa, ajungem în câteva minute.

– Ani, voi ştiţi maghiară?

– Nu. – Şi cum vă descurcaţi la magazin, la Primărie? Pare cumplit. Cred că vă este foarte greu.

– Nuuu, nici vorbă. Sunt foarte mulţi români care au cumpărat casă dincoace de graniţă. Aşa că sunt şi mulţi funcţionari şi vânzători care rup româneşte. Ne descurcăm perfect. Iar vecinii noştri sunt tot români din Oradea, fac naveta ca şi noi.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Să nu uit, ungurii de aici acceptă la magazin şi lei româneşti, nu numai euro.

–Adică ungurii din Ungaria au fost dispuşi să se lase cotropiţi de români şi leau mai învăţat şi limba? – m-am amuzat, gândindu-mă la situaţiile conflictuale din Ardeal, acelea pe care ni le provocăm singuri, urându-ne între noi de parcă nu near ajunge pământul la toţi ca să trăim în bună înţelegere.

– Asta este una din zonele cele mai sărace ale Ungariei – m-a lămurit Barbu. – Cam cum este la noi Vaslui. Satele s-au tot depopulat, tinerii maghiari au plecat în Vest să muncească sau mai spre Budapesta, încât autorităţile au fost fericite că pământul şi casele s-au vândut, chiar dacă cumpărătorii sunt români sau unguri de cetăţenie română de dincolo de graniţă. Noi, şi alţii ca noi, am cumpărat pentru că nu ne-am permis în Oradea. Cu banii pe care îi dai aici pe o casă frumoasă, cu o grădină generoasă, în Oradea nu iei nici măcar o garsonieră.

Povestind, cu urechile la ce-mi spuneau amicii din spate, ochii mei urmăreau locurile pe lângă care treceam.

Cele mai multe clădiri erau case frumoase, cochete, îngrijite de mâna unui gospodar vrednic. Multe dintre ele cu etaj sau mansardă. Chiar dacă era martie, grădinile foşneau de plante veşnic verzi care se aliniau pe lângă garduri iar curţile străluceau de curăţenie.

Parcă se pregătiseră de sărbătoarea primăverii ce sta la colţ, gata să dea năvală.

–Doamne, ce frumos este! Dacă aşa arată Vasluiul lor… înseamnă că noi suntem din lumea a III- a. Vai de mama noastră!

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Acum nu-i grozav, dar să vezi vara!

E o feerie de flori, de toate culorile şi toate felurile. Zici că e concurs între case, care are grădina cea mai frumoasă.

– Nu simţiţi niciodată că sunteţi aruncaţi între două lumi, fiecare cu regulile ei, cu tradiţiile şi obiceiurile ei?

– Câteodată. A fost mai greu la început, însă ne-am obişnuit. Suntem aici de şapte ani. Sigur, ne-am fi dorit să avem casă pe pământul în care ne-am născut. Dar dacă nu se poate?

Am simţit o undă de durere în glasul lor. Şi n-am ştiut să răspund dacă era ceva greşit în a locui într-o ţară şi a munci în alta. Poate că nu era nimic rău, europenizarea a adus acest gen de trai pe care părinţii noştri nici măcar nu şi l-ar fi imaginat. M-am întrebat tot drumul, chiar şi în timp ce îmi beam cafeaua în casa lor superbă, dacă oamenii aceştia nu sunt suspendaţi între două lumi diferite, fără să mai aibă apartenenţă totală la una din ele.

Ei nu pot fi consideraţi nici măcar diaspora. Sunt cu un picior într-o ţară şi cu un altul în alta. Poate că nu mai sunt nici români autentici, aşa cum credeam eu că sunt ai mei strămoşi. Ori poate sunt. M-am întrebat dacă vremurile pe care le trăim nu înseamnă cumva dezrădăcinare.

Sau poate că totul era firesc şi normal iar concepţiile mele erau învechite, închistate în timpuri trecute, în amintiri greşite despre patriotism şi pământ străbun. Idei care nu-şi mai găseau locul şi care vor dispărea cu totul, într-o istorie a poveştilor, în momentul când România va intra în Schengen şi graniţele dintre cele două ţări au să dispară pentru totdeauna.

37

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Puiu Gheorghe Răducan

Un început promiţător Emanând o căldură dogoritoare, versurile din lucrarea „43” elaborate de doamna Olguţa Trifan, aştern în faţa cititorului un şirag de perle de abia ieşite la lumină.

Bine, bine, ar spune unii, cârcotaşii, dacă acestea sunt perle, ale celorlalţi ce mai sunt?

Deşi nu există meseria de prefaţator calificat, eu susţin că cele 43 de poeme corespunzătoare vârstei pe care autoarea o împlineşte în acest an, se înscriu în şiragul perlelor literaturii româneşti. În multe dintre poeme este evocată copilăria: «Prieten drag,/mă-ntorc, din nou, la tine,/să-mi aşez capul/pe coala albă…», dar şi imaginea părinţilor, respectul pe care-l datorează celor care i-au dat viaţă: «Mulţumesc lui Dumnezeu pentru nepreţuiţii mei părinţi, care mi-au construit viaţa pe o temelie solidă, formată din principiile moralei, ale respectului și ale cinstei!»

Interesant în această lucrare este faptul că autoarea, doamna Olguţa Trifan, construieşte din cuprinsul acestei cărţi un poem căruia-i dă cursivitate, dar şi aspectul că patruzecişitrei-ul este tradus într-o limbă străină - o adevărată explozie literară.

Timpul, ucigaşul pe care-l plătim este şi în această lucrare o preocupare a autoarei: «Prin gura timpului,/răstorn clepsidra vieţii./Eu? Tremur. Mă-ntreb:/Călătorind, prin viaţă,/în satul meu bătrân,/mă voi naşte din nou?/Nu vreau să mor în haina vremii,/la mijloc de cale, în licăr ciudat,/ghem de iluzii, vise interzise!»

Dragostea pătimaşă, care constituie, aş putea spune, tema principală a cărţii, invocă 38

absolutul plăcerii, dragostea de mamă, de tată: «Din buzunarul sfântului aer,/în oglinda mamei, toamna,/viaţa ca un râu/o poveste, o lecţie de viaţă./Un bătrân trist, iartă:/debusolarea emancipată,/existenţa fatidică./Sărut-mâna măicuţă!»/.

Iată aici, în această scurtă şi emoţionantă povestioară doar câteva dintre titlurile poemelor create în cuprins, dar şi narate într-un poem unde dragostea părintească este la loc de cinste.

Volumul, poate fi structurat: unitar, sau în mai multe capitole. Măria sa cititorul are acest drept s-o facă.

Cititorul nu trebuie să facă eforturi pentru decodificarea nivelelor scriiturii.

Autoarea ne oferă două chei de interpretare: să citim cartea şi s-o recitim ca să nu ratăm ceva.

Este interesant mesajul în care copilăria fericită în sânul familiei resuscitează reconfortant, ideea paradisului terestru.

Nu descifrăm aici, în această delicată lucrare filosofia lui Nietzsche. Poemele curg frumos şi constat că autoarea are ceva de spus, transmite ceva.

Aceste «fructe» din cartea Olguţei Trifan sunt comestibile, pot fi servite la orice oră şi nu dăunează… nicăieri.

Volumul se încheie cu o poezie, „Noapte bună”: «Este târziu, e noapte,/în liniştea profundă,/acum, când totu-n jur/este pustiu,/tristeţea mă inundă…».

Aşadar, doamna Olguţa Trifan a început lucrarea de dimineaţă, a trecut prânzul cu ea, a dus-o până-n seară, acum noaptea a pus-o la copt şi ne oferă produsul finit.

Citind această carte de debut, în care zbuciumul sufletesc s-a liniştit, putem reciti 43-ul, savurând acea aromă de cafea cu sare dulce, a existenţei, pe care ne-o propune scriitoarea Olguţa Trifan. Îi doresc succes în noua şi nobila meserie pe care a început-o!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii recenzii

Amalia Elena Constantinescu

Vacarmul noimă

libertăţii

fără

N. R. (Recenzie de carte: Volumul „Liber printre cuvinte – Reflecţia stării de sine – de Marius Zinca”) Marius Zinca, poetul „cuprins de o neobişnuită/linişte sufletească” („Surâs”) caută drumul spre sine însuşi pentru că sălăşluind „în altă lume” vrea să-şi încerce norocul „în oceanul viitorului” („Drumul… spre el”).

El pune cap la cap senzaţii, percepţii, flash-uri de viaţă – care nu-i aparţin – încercând să creeze o lume proprie, metaforică în rigiditatea sa: „în reflexele roşiatice/ale flăcărilor ce dansau,/umbrele se înghesuiseră în unghere./O lacrimă mare/se prelinse/peste beţia simţurilor./Se aşternu tăcerea” („Tânjind”). Între durere şi nepăsare, timpul îşi pierde dimensiunea iniţială: „trăia fără dimensiuni./Incapabil să se împotrivească,/o lacrimă tremura între gene”. („Dimensiuni”).

La Marius Zinca apare obsesiv şi sacadat ideea de cuvânt şi de cer, senzaţia liniştii „tulburate” de apariţia vieţii, când tumultoasă, când statică „iubeam moartea, ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

suferinţa, oamenii” („Reflecţia nopţii”), „fericire înlăcrimată –/ultima pregătire/pentru un somn îndelungat.

Linişte…” („Linişte - fericire înlăcrimată”) şi alături de această linişte senzaţia propriei dedublări: „nu mai înţelegea lumea./Galben şi livid la faţă,/se ferea cu sfială/când imaginea vieţii/a devenit nedesluşită./O strivise sălbatic/sub picioare şi o împinse până la marginea trupului” („Renaştere (pasărea Phoenix)”); „între cer şi pământ/e o durere sălbatică” („Singur”), „în focul domol al sufletului/îşi simţea existenţa un vis/în care amintirea/nu se pierdea complet” („Ne – pierdere”) – „cu coada ochiului,/privea înaintea sa/gândurile/ce dezbrăcau viaţa” („Linişte”).

Volumul „Liber printre cuvinte – Reflecţia stării de sine –” cuprinde într-un fel revolta fiinţei pe această libertate fără noimă, o libertate stânjenitoare, epuizantă chiar, de care şi autorul însuşi se plictiseşte, la un moment dat: „simţea…/un fel de oboseală./Urma o tăcere/în amăgirea ochiului/când arunca o privire/din acelea, repezi” („Începea să cugete…”). Probabil această plictiseală în cuvinte este cheia care deschide uşa sufletului şi înalţă privirea spre cerul ideilor – acolo unde Marius Zinca şi-a ales ca motto pentru propriile versuri cuvintele regretatului filozof Petre Ţutea: „libertatea omului e partea divină din el”... iar restul rămâne tăcere... uitare... neant...

39

rreecceennzziiii

Dorina Litră

Enigmatic liber

şi

meditativ,

Călător efemer prin lume, cu un pragmatism devastator, Marius Iulian Zinca ajunge la momentul „Reflecţiei stării de sine”, la momentul adevărului, al atentei introspecţii personale şi al reconcilierii cu Sinele. Încărcat cu o bogată expresivitate, caută noi căi de înţelegere a modului în care gândeşte, raţionează, trăieşte.

Mişcându-se lent, abia sesizabil, tresărind uneori, cu gesturi naturale şi spontane, nimic nu este forţat în versurile ce descriu identitatea sa existenţială. Păşind cu gândurile printre cuvinte, uneori se împiedică de-o virgulă şi în cădere desenează vise pe cerul ce-şi scutură stelele deasupra sa. Înfrângerea îi strânge sufletul într-un singur punct, îl ascunde-n cuvinte şi, în pragul nopţii, în faţa sfeşnicului, când umbrele dansează într-o lume fantomatică, îl face să scrie pe zidurile ce-i înconjoară sufletul. Căutând şi, mai ales, găsind motive tumultoase ale vieţii, trăieşte „emoţii profunde” în adierea blândă a vântului alungând norii ce-ntunecă clipa, lăsând cale

40

liberă soarelui, luminii după care poetul tânjeşte.

Fiecare clipă îl doare şi îl provoacă, caută armonii în ritmul sunetelor ce produc tristeţe, în umbrele fantasmelor şi ne oferă un zâmbet timid. Acoperit de pulberea stelelor, îşi caută rădăcinile în amintirile nopţilor cu îngeri, se transformă în frunză şi se lasă purtat în zborul uşor al vântului. Încărcate cu o forţă vibraţională uimitoare, versurile sale ne dau motive să gândim profund şi ne comunică fiorul actului de contemplaţie a orizontului interior al sinelui. Îşi joacă jocul infinit al cuvintelor şi îşi înnobilează poeziile cu un element mult mai puternic decât cântecul lor, şi anume cu liniştea lor, tăcerea cuvintelor lăsându-ne libertatea de a crea propriul conţinut.

Suspendându-şi neîncrederea şi înotând în acelaşi ocean, Marius Iulian Zinca este în căutarea echilibrului, într-o experienţă interioară incandescentă, în care, la un moment dat se topesc imagini, amintiri, trăiri. Spaţiul emoţiilor devine de necuprins, depărtarea e tot mai aproape în încercarea de a-şi aminti lucruri ce urmează să i se întâmple. Scriind o nouă filă în aceeaşi carte – cartea vieţii, poetul frânge vocile tăcerii şi fiecare pas îl duce mai aproape de SINE, Eul se răspândeşte şi se diseminează în fiecare cuvânt. Într-o poezie plină de surprinde pe sine într-un

har, se moment

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii meditativ, călătoreşte spre neant, moare câte puţin cu fiecare vers, dar învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi sufletul să vibreze… Starea de reflecţie îl incită să caute tot mai profund în el însuşi, priveşte peste umăr şi se autocercetează cu atenţie în oglinzile discrete şi adânci ale sufletului:/…/privea/cu strângere de inimă/mii de lucruri mărunte./Mergea încet înainte/să grăbească lucrurile./Se simţea… împăcat în sine. („Împăcat în sine”) Stările se succed şi se revarsă năvalnic în dorinţa de a-şi găsi libertatea, iar volumele din seria”Cuvintelor” curg firesc unul după celălalt în călătoria lui Marius Iulian Zinca în lumea gândurilor versificate. În labirintul timpului, când clipa prezentă se transformă în trecut, poetul aude „Sunetul viitorului”, întrevede „crâmpeie de soare”. În încercarea de convertire la el însuşi, urcă şi coboară scările invizibile ale existenţei, stabileşte o legătură intimă între timp şi sine, caută răspunsuri la întrebări tranşante:/…/Recăpătând inocenţa,/vântul plutind se juca/cu vorbele şi gândurile lui/fulgerându-i o întrebare:/I se cuvenea tot răsfăţul vieţii?/Gândea…(„Renaştere (pasărea Phoenix)”).

Săgeţile timpului se lovesc cu putere de platoşa versurilor, iar poetul întinereşte prin firele albe ce-i apar pe la tâmple („Întinerire” – volumul „Plimbare ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

prin cuvinte”).

Cu fiecare vers conştientizăm cum ne pierdem prin timp, timpul se scurge prin viaţă, viaţa însăşi curge – o curgere fără cale de întoarcere spre lipsa de stele şi soare, de muguri şi frunze arămii, de sunete şi fiinţe, spre „… un sfârşit”.

Liniştit, dar şi obosit, îşi domoleşte paşii sub povara invizibilă a gândurilor eternizate prin poezie. Putem auzi cum trece prin propriul suflet când amurgul bate uşor la fereastra sufletului sub efectul curcubeului înălţat pe cer după furtuna trăirilor. Noaptea se transformă într-un înveliş călduros pentru gânduri sau într-o haină răcoroasă pentru trup?

Deşi aparent nu îi stă în fire, îi place să scrie despre frumos şi se lasă descoperit poate mai mult decât până acum. În crâmpeie de amintiri, de soare, de nori (re)descoperă şi (re)găseşte fărâme uitate din propriul EU, iar sufletul i se aventurează dincolo de marginile sale trupeşti.

Rătăcind pe talazurile mării de cuvinte, învins uneori de torentele ei, liber, Marius Iulian Zinca îşi găseşte viitorul în amintiri ascunse şi îşi continuă… plimbarea, se arată „Împăcat în sine”. Este el oare şi împăcat cu sine? „Liber printre cuvinte - Reflecţia stării de sine” – un fragment de viaţă, între cer şi pământ, între gând şi cuvânt!

41

rreecceennzziiii

Olguţa Trifan

Ispititoare... „ISPITĂ” Făcându-mi-se onoarea de a primi, în dar, romanul „Ispita” al domnului Marian Malciu, trebuie să recunosc, un roman cu un titlu deosebit de incitant, mi-am dorit să scriu câteva impresii întru mulţumire autorului, pentru încrederea de a mi-l oferi, spre citire şi înţelegere.

Am avut surpriza, încă din primele pagini, să întâlnesc un personaj dintr-o lume, deloc străină mie. Acest aspect, pe lângă talentul deosebit al naratorului de a da cursivitate evenimentelor şi personajelor, m-a determinat să intru în subiectul romanului, să trăiesc alături de personaje, empatizând cu acestea, cu stările, acţiunile, situaţiile pe care, cu dibăcie, autorul le creează.

Astfel, personajul principal masculin, Fănel Nicolae, ofiţer la brigada de furturi auto, în jurul căruia autorul ţese o plasă literară, bine gândită, bine urzită, care are toate cerinţele de a-şi prinde personajul dar şi cititorii, fără scăpare, într-o multitudine complexă de stări: iubire, ură, suferinţă, dezamăgiri, adulter, frustrări, delaţiune, lăcomie, activităţi ilegale, înscenări dar şi căinţa, dorinţa acestuia de îndreptare, de o viaţă trăită decent, cumpătat în liniştea unui cămin.

42

Încă din Capitolul I, întâlnim un Fănel care este omul clipei, omul neinteresat de ziua de mâine, de părerea celor din jur declarându-se nonşalant „un om fără scrupule, căruia-i displăceau sentimentalismele, „dar care, „în apropierea oricărei femei se transforma subit într-un mic Don Juan hotărât să îmbrace haina seducătorului modern”. Pentru care contează palmaresul şi nu calitatea victimelor, feminine, a se înţelege.

Autorul se îngrijeşte a ne face portretul lui Fănel încă din adolescenţă când, deşi provine dintr-o familie de intelectuali, dovedindu-se că a avut o copilărie fericită, fără lipsuri, fiind singur la părinţi, în momentul în care părinţii, cinstiţi, nu au mai făcut faţă „progresului” iar „competenţa profesională se situa pe primul loc numai în plan teoretic”, în familia lui Fănel şi-au făcut loc problemele. Nu întârzie nici ieşirile necontrolate ale acestuia, împotriva familiei şi în special a mamei, pe fondul nemulţumirii faţă de starea materială din familie comparativ cu a familiilor altor colegi. Dorinţa, lui, de a-şi depăşi condiţia, este foarte bine gândită de autor, conturată pe anumite frustrări din adolescenţă, deşi regretă, pe undeva, reacţia faţă de mama sa, o consideră normală şi necesară, o decizie corectă „Dacă nu-mi urmam calea, ce dracului eram eu acum? Un tercheaberchea de profesoraş ori vreun funcţionar..., limitat şi legat de mâini şi de picioare cu un salariu minim pe economie”.

Interesant este modul în care, autorul, alege şi creionează personajele feminine ale

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii acestui roman. Atât, Anca, (soţia lui Fănel), Gabi (prietena Ancăi şi o tentaţie destul de mare pentru Fănel), Olga (viitoare soţie a lui Valentin, prietenul lui Fănel, o altă tentaţie puternică pentru acesta) şi Mariana, o dorinţă pentru Fănel, rămasă şi aceasta în stadiul de prietenă, confidentă...

Patru femei, frumoase, vertebrale, cu caractere şi principii puternice, foarte bine puse în valoare de către autor, deşi bărbat, care reuşesc să-i demonstreze „Don Juanului” nostru, faptul că femeia nu este un obiect erotic. Mai există şi femeia Om, femeia care are creier, simte, discerne, are principii, are moralitate.

Anca, soţia lui Fănel, frumoasă şi îndrăgostită de acesta – o foarte bună asistentă medicală, fiica apreciatului chirurg colonel doctor Cornel Dumitrescu, om cu renume şi putere în societate, o bună oportunitate pentru Fănel de a-şi atinge scopurile, în privinţa carierei.

Da, a fost un mariaj născut din interes, apoi traiul în comun le-a oferit doi-trei ani de dragoste. Ajutorul susţinut al părinţilor Ancăi, atât material, dar mai ales intervenţiile pentru a-l scoate pe Fănel din fel de fel de încurcături şi a-i asigura ascensiunea rapidă, în loc să-i rezerve Ancăi acea viaţă fericită, fără griji, cum îşi doriseră părinţii, l-au transformat pe Fănel într- un soţ frustrat, care se simţea umilit, devenise rece, preocupat, absent, ascuns, lipsea din ce în ce mai mult de acasă implicându-se în relaţii pasagere dar şi în afaceri necurate.

Autorul pare sa-i pregătească Ancăi destinul, dovedind a-i înţelege suferinţa ca femeie, nedreptatea ce-i fusese făcută prin acest mariaj, faptul că se afla în mijlocul ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

unui ghem de minciuni, fiind minţită până şi de părinţi „spre fericirea ei”, şi o aduce din ce în ce mai mult în preajma doctorului Viorel Dobrescu, un medic foarte bun, un bărbat chipeş şi care pe lângă faptul că o doreşte pe Anca, o respectă foarte mult şi cel mai important o iubeşte. Autorul pregătindu-le treptat şi bine regizată o atracţie ce-şi găseşte finalitatea exact în momentul în care Anca, avea cea mai mare nevoie de suport. Salutară decizia autorului, pentru Anca. Ce ar fi trebuit să facă aceasta? Să se agaţe, acum când a aflat adevărul, de ceva ce niciodată nu a avut?

Să-şi lege viaţa de baierele minciunii? Nu. Bine gândit... fiecare om are dreptul la fericire.

Gabi, prietena şi confidenta Ancăi, o femeie frumoasă, plină de viaţă care avea talentul de a o energiza pe Anca şi de a o scoate din stările de supărare şi îngrijorare, dar care nu a scăpat nici ea de ochiul cuceritor şi de avansurile şi propunerile directe ale lui Fănel.

Autorul ne evidenţiază, o tipologie feminină care este capabilă să lupte cu dorinţa, pentru că lui Gabi, Fănel nu-i era tocmai indiferent, deci cu atât mai mult de apreciat modul în care s-a gândit autorul când a construit personajul, aceasta, luptă cu ea însăşi în numele unei prietenii, dovedind lucruri rar întâlnite în zilele noastre şi anume moralitate, loialitate, tărie de caracter, demnitate. „„Să-mi trădez cea mai bună prietenă pentru o partidă de sex? Nu cred că se merită şi nu voi ceda. „ Olga, femeia care i-a lăsat cuceritorului Fănel, un gust amar. Femeia care a îndrăznit să îl refuze. Viitoarea soţie a, „celui mai bun prieten” de mai bine de şase ani. Autorul ne aduce în atenţie şi 43

rreecceennzziiii reversul prieteniei, demonstrată de Gabi. Se poate şi astfel. Olga, însă, îşi demonstrează caracterul, condusă merituos de mintea şi mâna autorului, primind cele mai frumoase calităţi, mărturiseşte cele petrecute, lui Valentin, înainte de căsătorie, cu grijă însă ca mărturisirea ei să nu constituie un impediment în calea fericirii lor, dar nici să nu se transforme într-o dramă.

Mariana, o tânără frumoasă, graţioasă, inteligentă (conform aprecierilor lui Fănel), dar nici de această dată, autorul nu se dezminte şi construieşte un personaj puternic, o femeie care ştie clar ce doreşte, care pune mai presus de orice familia, principiile moralei.

Deşi deschide o portiţă prieteniei cu Fănel, dându-şi seama că acesta are nevoie de cineva care să-l asculte, să-l înţeleagă, Mariana păstrează sau mai bine zis impune prin felul ei, natural, de a fi, o barieră de respect peste care nici măcar Fănel, nu va îndrăzni să treacă. Autorul ne evidenţiază de această dată, acel model feminin care luptă să-şi depăşească condiţia. Deşi avea terminată o facultate de drept, aceasta, lucra ca ospătar. Asta nu a împiedicat-o să spere în continuare, să se pregătească şi cănd i s-a ivit ocazia să-şi susţină examenul pentru intrare în Barou şi să meargă să lucreze pentru o importantă casă de avocatură. De remarcat, momentul în care patronul restaurantului în care lucra ca ospătar i-a cerut să spioneze anumite persoane, cu un anumit statut şi în special, pe poliţist, adică pe Fănel. Mariana îşi păstrează verticalitătea, demnitatea, asumându-şi chiar riscul de a fi concediată, refuză fără nicio ezitare.

Autorul ne sugerează un destin frumos pentru Mariana, în finalul romanului, cu un om interesant, probabil, cu un alt Fănel, nou, care să o merite şi care să o facă fericită, provocându-ne şi stimulându-ne imaginaţia.

Experienţa profesională a autorului îl ajută şi acesta nu se fereşte a expune anumite situaţii, jocuri de culise, ce par a avea protagonişti mici, neînsemnaţi şi care defapt nu fac decât să confirme sintagma: „Peştele de la cap se-mpute!”

Surprinzătoare, dar binevenită şi pilduitoare, decizia autorului de a-l îndrepta pe Fănel, către şi prin credinţă.

Trebuie să mărturisesc, nu am reuşit să intuiesc acest final.

Aşadar, fără a-l cunoaşte personal pe autor, ci doar din scrierile sale, e-mailuri, citirea anumitor recenzii, pasaje din materialele publicate, nu este foarte greu să mă pronunţ: În calitate de cititor, am simţit autencitatea. O trăire autentică ce nu poate fi măsluită, căci ori este autentică ori nu este. Personajele domnului Marian Malciu te transbordează într-o lume, mai mult decât reală, dându-ţi seama că ai parcurs paginile unui roman doar în momentul în care ajungi la ultima pagină şi închizi cu părere de rău cartea, însă şi atunci... autorul ne oferă posibilitatea să continuăm a ne imagina...

Printre toate ispitele acestui roman... romanul, în sine, constituie cea mai mare ISPITĂ!

Mulţumesc, domnule Marian Malciu!

Cu respect şi consideraţie, Olguţa Trifan!

Mult succes, în continuare!

44

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Mihail Toma

– Da’ ce-ți veni? Îmi faci în ciudă că plec la boieri și pe tine nu te iau? Dă toporu’-ncoa.

Fântâna

– Du-te omule că nu-i prima oară ce spar’ lemne singură, că tu tot numa’ pe drumuri…

Bunu’ lui bunică-meu Toma, era contrabandist. De la el i se trage și lu’ moșumeu.

– Așa care vasăzică, ei las că-ți crap eu acuma lemne să ai până m-oi întoarce. Se suflecă la mâneci, pune mâna pe topor și dă-i. Ce dădea tot se-nfierbânta:

Multe zvonuri spun că nu ar fi fost numai atât, dar în hrisoavele familiei stă crestat de „oaie neagră”.

Pre’ vremea aia ridicase casă de chirpici pe malu’ moldovean al Milcovului și în disperarea tuturor, dar mai ales a lui, avu’ sămânță numai de fete, șapte la număr.

Bunu’ nu disperă și-n ceasul ăl din urmă Ileana, nevastă-sa îi oferi un flăcău de peste trei chile, cam ochios și puturos de nu catadixi a țipa când popa după ritulalnica palmă la dos îl cufundă în cristelniță. *

Copchilu’ crescu și de pe la 4-5 ani de pe când învăță a se cățăra în copaci, tat-su îi făcu un prepelec într-un nuc înalt de unde se vedea cale de două poște și-l instrui să șuiere ca mierla dacă vede zare de poteră. *

În ziua aceea bunu’ tocmai burdușise fundul secret al șaretei cu suluri de mătasă de scoică, pina nobilis, neprețuită pentru boierii care mai țineau de vechile obiceiuri și se pregătea de plecare când își vede nevasta, cu toporu-n mână, ducându-se în spatele casei: – Ce faci femeie?

– Mă duc să crăp niște lemne, ca să ațât focu’ la plită.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Ș-așa Leano, toată ziua-s plecat, nare cine-ți crăpa lemnele. Ce nu te-ai dus la a lu’ Oprea că-i tânăr și la doi pași, se opintea în topor. Și-i ochios și puturos ca fii-tu!!!

– Tu ești sănătos la cap bărbate? Ia lasă toporu’ ăla și dute ‘ntrale tale c-o să te bată Dumnezeu de vorbe spurcate…

– Nu las femeie, că de când am venit numa’ cu coada-ntre picioare-mi stătuși.

Nu fu’ chip să pun mâna pe tine. Și dăi cu toporu’.

– Ioane, Ioane, da’ nu ne ajunge? Că cum vii cum rămân gre, – Băieți, Leano, băieți, icnește, ce fac cu opt muieri de mă râde mahalaua…

– Și nu ți-am făcut băiet?

– Mucosu ăla? Infige toporu-n buturugă și să apropie de nevastă. Eu vreau să-mi faci unu’ ca bradu’ să mă fălesc cu el, fă… O ia în braţe și fuge cu ea în casă.

Ia cătați-vă de treabă bufnițelor, le zburătăci pe fete. *

Și-așa-i când e să se întâmple, fluieră săracu’ copchil și ca miela și ca cintezoiul, da’ cin’ s-audă. *

45

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann Jandării înconjurară casa și...

– Dă-te prins Tomeo și-ți facem judecată cinstită iar de nu ordon la jandări să tragă-n tine! răcnește arnăutu’ Moș Toma, simțindu-se încolțit, iese râzând și cu mâinile sus.

Dau să-l pună-n fiare când buna sare ca arsă: – Unde vreți al duce așa? Murdar și fără haine? Nu v-ar fi rușine! Ptiu! Du-te bărbate de te spală la fîntână și eu ți-oi aduce haine curate, în lanțuri de-oi fi, da’ mândru să hii!!!

Zis și făcut. Se spală românu’ nostru în ciubărul de lângă fântână, se-îmbracă cu straie de sărbătoare, strânge chimiru’ și… iaca ce sare-n puțul fântânii.

Jandării se reped și ei da’ deodată se aude-un huruit adânc și toată fântâna se prăbușește-lăuntru.

Un praf gros se ridică iar când se așternu’ parcă nici nu fusese vreodată pe-acolo vreo fântână.

– Văleu, văleu, mi-ați omorât omu’ mișeilorrr! Ce mă fac eu fără omu’ meu, începe buna să bocească de se cutremura casa. Ăle șapte fete se pun și ele pe bocit de ți se rupea inima: – Tată, tătucu’ nostru, ce moarte-ai avut!!! Mai bine te împușcau mișeii. Văleu, văleu!!!

– Doamne miluieșteeee! Pre’ robul tău Toma carele acu’ în mod nevolnic se sfârșiii, Doamneeee miluieșteeee!!! Şi voi, carele din vina voastră se întâmplă așe grozăvie, în genunchi să vă lepăd de păcateee.

Doamneeee miluieșteeee!!!

Se adună toată mahalaua iar jandării o luară la sănătoasa. *

Ce jandarii nu știau, e că fântâna era falsă fiind de fapt un puț de aproape doi metri care se continua cu un tunel ce răzbătea în pivnița unui alt contrabandist de unde dădea în Calea Dracilor, tunelul săpat pe sub Milcov în timpuri imemoriale, în scopuri strategice, acum fiesta contrabandiștilor.

Zidăria se sprijinea, doar cu un pospai de mortar și pe un căruț cu ghizul rotund. Îți dădeai drumul în groapă treceai pe sub căruț, luai penele de la roti și când il trăgeai la vale se prăbușea toată hoșmelia în urma ta. *

Bunu o rămas mort de partea aiasta a Milcovului, cu cruce pe locul fântânii, da’ o înviat, cu acte în regulă, de partea cealată unde într-un an de zile a ridicat o casă, de data asta din cărămidă.

– Aprindeți o lumânare, fetelor, acu’ cât încă nu-i mort. Vai de noiiii!!!

Într-o bună zi, buna a vândut tot și cu cățel și cu purcel au trecut podul și s-au mutat la casă nouă, casă care a rămas a familiei până-n ‘45 când rechiziționată mai întâi de nemți apoi de ruși, ăi din urmă, la plecare, i-au dat foc.

Vine popa într-o fugă cu odăjdiile-n mâini:

***

– Du-te după părinte să vină să-i facă slujbă, trimite buna băietul.

46

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttrraadduucceerrii traduceri

Dida Diana Cioponea

Mihai Eminescu traducere în limba spaniolă

Dorinţa

El deseo

Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.

Ven por bosques al arroyo Tallador en pedregal!

Ven al surco escondrijo En el verde matorral!

Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz.

Y mis brazos estirados Que te cojan al correr, Y el velo que te quiten Para más tus ojos ver!

Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în par înfiorate Or să-ţi cadă flori de tei.

Quedaremos aislados Y sentados en el suelo, E irá cayendo manso, Flor de tilo en tu pelo!

Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci...

Y la cara tuya, linda Que la bajes tú sin prisa: Atrapada por mi boca Que se quede tu sonrisa!

Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratice izvoare, Blânda batere de vânt;

Soñaremos dulce sueños Cánticos al susurar Solitarios arroyos, El viento al vagar.

Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri.

Tan dormidos por los bosques, Por la paz de los cielos, Seguirá cayendo tila Por encima, velos, velos...

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

47

ssccrriibb –– tteeoorriiee lliitteerraarrăă scrib – teorie literară 56

Prof. Constantin Stana

Teorie literară - SONETUL Sonetul este o poezie cu formă fixă (specie lirică intimă, rareori peisagistă) ca şi glossa, rondelul, gazelul, madrigalul etc, instituită ca probă de înaltă virtuozitate lirică, graţie tiparului său „canonic” (organizarea strofică a discursului liric, lungimea versurilor, metri poetici, tiparul de rimă).

Conceptul operaţional de terorie literară (sonet) este împrumutat din arta muzicii (tentantă pentru poeţi până la nevoia expresă de muzicalitate a versurilor resimţită de poeţii parnasieni şi statuată de simbolişti: „De la musique avant tout chose et toujours”). În muzică, avea înţelesul de „cântecel”, dezvoltat apoi în forma „sonatinei” şi a „sonatei”(preclasice, clasice etc) din repertoriul muzicii instrumentale „culte”.

Structura prozodică impune un număr limitat de versuri (14): două catrene şi două terţine - în sonetul italian, original („continental”), preluat nec-varietur sau cu uşoare variaţiuni de distribuire a rimelor de sonetul francez, sau trei catrene şi un distih (sonetul englez).

Ideatic, structura strofică a sonetului, elaborată atent, dezvăluie următoarele „premeditări”: primul catren constituie teza (tema), al doilea catren este antiteza (antitema), al treilea catren este 48

argumentul, iar distihul (în sonetul englez) este concluzia sau sentinţa.

Aceeaşi distribuţie sintactico-sematică se poate observa şi la sonetul italian/francez.

Repartiţia strofică a versurilor sonetului a înregistrat, cu timpul, variante în funcţie de epocă, de voinţa poetului, de aria lingvistică. A se vedea, în acest sens, sonetele inversate a le lui Verlaine, sonetessele (sonete extinse), cu adaosul unei code (cu terţetele puse la început, înaintea catrenelor).

Rima sonetului, în spaţiul neolatin, este, de obicei, îmbraţisată (abba-baab) în catrene, schimbând locul rimelor extreme cu cele interne (mediane), şi încrucişată dublu în terţine (cdc-dcd, sau cdd-dcc), în sonetul englez.

Structura/plasarea rimelor este, la Shakespeare: ababcdcd-efef-gg; E.Spenser propune schema abab-bcbceded-ee.

Versurile sonetului sunt endecasilabice (11 silabe), ritmul poetic cel mai frecvent fiind iambul. G. Gorni a semnalat că, în pofida variantelor, sonetul rămâne „cea mai experimentată şi stereotipă (formă-nn) din versificaţia europeană.

Se pare că acest tipar poetic destul de răspândit în lirica europeană) este atribuit lui G. da Lentini, de la Şcoala din Sicilia, la curtea împăratului Federic al II-lea, pe la 1200 (G. Gorni, Metrica e analisi letteraria, Bologna, Il Mulino, 1999, p.63). El a fost „cultivat” cu succes, de aici înainte, în mai toate epocile literare, de la G. de Lentino, G. Cavalcanti, G. Guinizelli până în Renaştere,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssccrriibb –– tteeoorriiee lliitteerraarrăă când cunoaşte o nouă înflorire, în Vita Nuova a lui Dante Alighieri ori în Canzonierul lui Fr. Petrarca.

După culorile noului umanism renascentist, şi Laura de Noves, şi Beatrice Portinari s-au îmbujorat vizibil la dulceaţa muzicală şi declarativă a sonetului „titanilor” de mai sus.

Poezia trubadurescă, semn al unei noi poziţionări a femeii renascentiste în ierarhia sentimentală a îndrăgostitului (donna angelicata) e chemată să exprime, prin sonetele lui Dante şi Petrarca, sentimentul erotic şi rafinat al Fedelilor d’Amore.

Evul Mediu renascentist marchează, astfel, un moment de triumf în evoluţia speciei lirice în discuţie.

Ecourile canzonierului ajung până în Franţa, desăvârşirea formală şi strălucirea ideatică a sonetului stârnind interesul lui P. de Ronsard (nepot al banului Mărăcine de la Strehaia) şi al poeţilor Pleiadei. „Canonizarea” sonetului domină degajat lirica medievală până în clasicism (P. de Ronsard, Shakespeare, L. Camoens) cu o extraordinară resurecţie în poezia romantică, apoi în baroc şi în manierism (G. Marino, Gongora), la G. de Nerval şi la poeţii simbolişti (Baudelaire, Rimbaud, R.M.Rilke).

Seducţia sonetului petrarchist se manifestă, admirabil, la Shakespeare, în Anglia elisabetană, arcuindu-se, peste timp, într-un „canzoniere” românesc,” Sonetele închipuite ale lui W. Shakespeare”, în traducerea imaginară a lui V.Voiculescu.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

De notat că, de la apariţia speciei, până azi, sonetul „răsare” în poezia lumii europene: la italieni ca şi la austrieci, la francezi ca şi la ruşi, la englezi ca şi la români. Ultimul mare romantic european şi cel mai mare romantic român, M. Eminescu, se arăta foarte receptiv la acest fel de frumuseţe poetică, deşi canonică, răspunzând perfect dimensiunii clasice a liricii eminesciene, scriind el însuşi un număr considerabil de sonete (33!) destul de multe în raport cu numărul titlurilor poeziilor sale (a se vedea, în acest sens, studiile de rigoare şi exegeza literară a lui P. Creţia, Irina Airinei, G.I. Tohăneanu, E. Todoran ş.a.)

Realizările lui Mihai Eminescu în cadrul sonetului „atestă deja (...) maturitatea verbului poetic românesc”, probând „polivalenţa intereselor nutrite de poet pentru o varietate de forme fixe ale poeziei universale” şi, deopotrivă, „curiozitatea şi perfecţionismul unui poet echilibrat şi matur”. Tocmai de aceea, mulţi teoreticieni se cred îndreptăţiţi a considera că sonetul românesc începe odată cu Eminescu, pentru că tradiţia de pînă la el nu este „pe măsura lui” (v. Petru Creţia, mai cu seamă). Irina Airinei intră în discuţie polemică, prudentă dar foarte exact demonstrativă, privind numărul sonetelor lui Eminescu (26 după unii, 31 după alţii, 33 la o diferită numărătoare etc.), nominalizîndu-le cronologic: (1773: Cum oceanu-ntărîtat, Adînca mare; 1876: De ce mă-ndrept ş-acum, Gîndind la tine, Pe gînduri ziua, Maria Tudor, Coborîrea apelor, Nenorocit noroc de a fi iubit, Vorbeşte-ncet, Sonet satiric, Ai noştri 49

ssccrriibb –– tteeoorriiee lliitteerraarrăă tineri, Democraţia; 1877: Sătul de lucru, Moruzi Bey fiind în toane bune, Mă-ntreb în sine-mi, La Baron de Trois Etoiles; 1878: Petri-notae, Oricare cap îngust, Save qui peut, Iambul, Iubind în taină, Părea caşteaptă, Uşoare sînt vieţile multora, Oricîte stele; 1879: Afară-i toamnă, Sînt ani la mijloc, Cînd însuşi glasul, Trecut-au anii, Răsai asupra mea, Stau în cerdacul tău; 1880: Veneţia), trăgînd concluzia că „poetul nu a abordat această specie dificilă nici în prima tinereţe, nici în ultimii ani de activitate”. Ele corespund astfel unei perioade de „maturitate artistică, alături de alte perle ale liricii eminesciene”. Analiza sonetului eminescian, în detalii prozodice, afirmă nu o structură eminesciană a sonetului ci „o formulă eminesciană de sonet”, uşor de recunoscut, „ca o melodie veche”. În ce constă această melodie, Irina Airinei face o analiză riguroasă de tehnică a versificaţiei, în paralel şi diferit, în felul său, de alte demonstraţii (I. Funeriu, Mihai Dinu, L. Galdi, referindu-se şi la G.I. Tohăneanu, Vladimir Streinu, M. Bordeianu, dar, din păcate, omite a-i lua în considerare pe un Adrian Voica – Versificaţia eminesciană, 1997 şi Poezii cu formă fixă: aplicaţii eminesciene, 2001, sau Titus Bărbulescu, Artă poetică eminesciană, 1998, chiar şi Ioan V. Boeriu, Mihai Eminescu, Sonete, 1995 s.a.)

Atentă şi exactă este analiza sonetului Afară-i toamnă, a cărui ritmică pune în evidenţă acele „minuni” ale versului eminescian, „atât de diferit formal şi parcă mereu acelaşi, probă a unor aptitudini poetice de excepţie”. Remarcând faptul că 50

sonetele din perioada bucureşteană nu mai conţin trimiteri... biografice, în variantele B şi C ale sonetului în discutie, zice Irina Airinei: „întrezărim mai degrabă un ritual al muzicii zilnice a poetului”. Cercetând comparativ forma finală a sonetului „Sînt ani la mijloc”, cu variantele, cercetătoarea ajunge la concluzia că „variantele merg înspre o purificare a sentimentului erotic (...) către o idealizare a iubirii”. În sonetul „Cînd însuţi glasul”, identifică opţiunea pentru formula „petrarchistă” (edc/dcd/a terţinelor, dar aceasta se regăseşte şi la H. de Mendoza sau Camoens, în poezia iberică, dar şi la Goethe, în lirica germană. În marginea mult discutatului, de-a lungul anilor, sonet „Veneţia”, cercetătoarea arată cum „poetul s-a îndepărtat constant şi voit de modelul său, încă din primele variante. De la caracterul predominant descriptiv al sonetului original, el a avansat treptat către metaforă şi alegorie”. Analizînd rimele eminesciene, se impune observaţia, zice Irina Airinei, că lui Eminescu i se datorează „trecerea, în poezia română, de la rimele categoriale la cele noncategoriale”, în multe cazuri avînd „rime rare”, „unice în poezia românească”, „în multe cazuri întâlnim alternanţa rimelor masculine oxitone cu cele feminine paroxitone, în care poetul intuia mari rezerve de muzicalitate”. Tocmai datorită acestei acribii a poetului în căutarea muzicalităţii desăvârşite, Irina Airinei crede că este îndreptătită a susţine că „motivul pentru care aceste produse eminesciene (postumele, n.n., Ct. C.) nu au fost încredinţate tiparului nu este unul tematic,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssccrriibb –– tteeoorriiee lliitteerraarrăă ci doar unul de insuficientă cizelare artistică, de insuficientă gestaţie sau «digestie» în laboratorul alchimic eminescian”.

Gama sentimentală a sonetului este foarte largă, de la înfiorarea curteană directă, la cadrul natural, sonetul traversând şi recuperând toate stările sufleteşti ale îndrăgostitului, care-şi găsesc expresia absolută în perfecţionarea riguroasă a sonetului.

Laureatul de la Capitoliu (Petrarca) găsea cuvinte potrivite şi înalţătoare,de vibraţia profundă a Odei horaţiene, să exprime adoraţia sa pentru Laura, în Sonetul LXI

Slăvite fie clipă, ceas şi loc, meleag şi an, şi anotimp şi lună, şi ziua-n care ochii tăi, stăpână, în mine aprins-au vâlvâtăi şi foc. Şi-n veci slăvit dintâiul dulce dor în care-am ars cu dragostea-nfrăţit, şi arcul cu săgeata aţintit, şi rănile ce-adânc în piept mă dor, Slăvite fie vorbele ce eu, (o, câte!) le-am rostit chemând spre tine, şi lacrimile, şi suspinul greu,

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Şi versul scris ce faima ta prin mine o spune lumii-ntregi, şi gândul meu ce-i doar al tău şi ne-mpărţit cu nime.

R.Maria-Rilke, în Sonetele către Orfeu (XVI), pare a transcrie în formule poetice esoterice o adoraţie „petrarchistă”, cu răsfrângeri gotice, adresată Zeului Luminii, protectorului Artelor şi celui care dirijează harul inspiraţiei divine către cei aleşi.

De notat, R.Maria-Rilke nu mai respectă întrutotul canoanele formale ale speciei (versul e lung de 12-15 silabe; în rest, tiparul prozodic este urmat corect).

Precum o dimineaţă, în plină primăvară deja, prin ramul încă desfrunzit privirea şi-o trece uneori: aşa, pe faţa-i clară nu e nimic s-oprească strălucirea tuturor poeziilor, aproape să ne-omoare; căci încă nicio umbră văzul nu-i umbreşte, prea rece-i pentru lauri a tâmplelor răcoare, iar din sprâncene, mai târziu va creşte a trandafirilor grădină avântată, din care foi căzând, rătăcitoare, vor trece peste gura-i tremurată ce încă tace, neuzată, tresărind, doar cu al ei surâs ceva sorbind, parcă i s-ar turna a lui Cântare.

51

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii tradiţii, datini, obiceiuri 58-59

George Coșbuc

„A zice” sau „a spune” Nu e lesne pentru toţi, câţi ştiu mai mult ori mai puţin româneşte, să facă deosebirea între „spun” şi „zic”. Nici înşişi d-nii care redactează ori cercetează afişele Teatrului Naţional nu pot face deosebirea.

Nici cei mai mulţi dintre gazetarii noştri, nici avocaţii, nici doctorii, ba nici mulţi

dintre profesori. Afişele Teatrului Naţional ne spun că „... între pauze d. X va zice o bucată de Alecsandri” Afişele Ateneului Român, când sunt concerte ori alte bazaconii cu binevoitoare concursuri, spun tot aşa: vreun domn oarecare va zice o anecdotă. Gazetele ne ameţesc cu telegrame cam aşa: „Gazetele zic că d. cutare ministru va zice un discurs în cameră, în care va zice”...

Pe Calea Văcăreşti am auzit un băiat zicând către altul: „Am să te zic la tata!”.

Dar ăsta era ovrei. Tot ovrei era şi gazetarul care mi-a zis mie odată cînd îi spuneam că gazetele scriu ticălos româneşte: „Ei, domnule, mie-mi zici?!”. Dar ăsta era un 52

pehlivan şi ştia carte multă, cunoştea slovele de la azi până la mislete (litera „m” în alfabetul chirilic n.m.). De la mislete încolo avea de gând să le înveţe la iarnă.

Zăpăceala e explicabilă şi-şi are, până la un punct, scuza ei. Sinonimele sunt adevăratul lux al unei limbi, şi nici-o limbă nu suferă luxul. Uzul ori diferenţiază sinonimele, ori ucide pe cele mai puţin rezistente. „A zice” şi „a spune” sunt, până la un loc, sinonime şi se bucură poate de cea mai luxoasă suită în limba românească. A vorbi, a grăi, a rosti, a cuvânta, apoi a exprima, a pronunţa, a relata, a declara şi

altele, sunt tot atâtea sinonime până la un loc cu a zice şi a spune. Când zicem: „zi, spune, vorbeşte, grăieşte, cuvântează, pronunţă-te, exprimă-te” - noi spunem tot acelaşi lucru. De aceea, zăpăceala între a spune şi a zice îşi are o scuză în sinonimitate. Dar sinonimitatea lor nu e absolută, ci relativă, are deci graniţe. Unde e graniţa care desparte pe „zic” de „spun” nu o poţi hotărî. Dar şi uzul şi tradiţia şi înnăscutul sentiment al limbii îţi arată graniţa peste care noţiunile acestor două vorbe nu mai sunt amestecate, ci limpezi.

Când Pilat a întrebat pe Mântuitorul nostru: „Tu eşti fiul lui Dumnezeu?” Hristos a răspuns stereotip „Tu zici!”. Aşa traduc

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii scriitorii noştri. Vorba lui Hristos, din originalul Bibliei, se poate traduce şi cu zici şi cu spui. De ce dară scriitorii noştri n-au tradus „Tu spui”? Pentru că răspunsul n-ar fi fost corect. Hristos a voit să zică: „Nu eu afirm asta, tu o afirmi; tu o susţii, nu eu”.

Iar a afirma şi a susţine o părere se traduce româneşte cu a zice. In generalitatea cazurilor, a zice înseamnă a susţine o părere, a afirma, iar spune înseamnă simplu a aduce la cunoştinţă, a da pe faţă, a povesti. Exact: spun = anunţ, zic = enunţ.

Nu e totuna: „tu ce spui” cu „tu ce zici”.

Când voim să cunoaştem părerea cuiva, întrebăm: „Dar tu ce zici?” sau „ce zici tu?”, dar nu: „Dar tu ce spui?”. Pentru că

tradiţional şi moştenit, din bătrânescul dicitur şi e şi o chestie psihologică la mijloc.

aşteptăm susţinerea unei păreri. Omul susţine o părere a sa când înjură pe altul, de aceea: „mi-a zis tâlhar, mi-a zis prostule” etc. - nu însă: „mi-a spus tâlhar” etc.

româneşte per excellentiam „a cânta”.

În cele mai multe cazuri ne este indiferent dacă e vorba de-o anunţare sau de-o enunţare, de aceea întrebuinţăm după plac amândouă verbele. Se zice că, ori se spune că, e totuna. Nu e totuna însă „Biblia zice” cu „Biblia spune”, ori „Aristotel zice” şi „Aristotel spune”. Când spune Aristotel ceva, nu e filosof, ci simplu cronicar sau informator; dar când zice, atunci rămâne zis, căci îşi spune opinia sa filosofică. Ţăranul îşi începe poveştile cu se zice (cică) nu cu se spune, căci se zice e ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Dealtfel, în poezia ţăranului „Spusumi-a frunza de vie că dragostea nu-i moşie” ori „zis-a badea c-o veni luna când o răsări” ori „Spusu-ţi-am, mândruţo, spus” etc. lucrul e indiferent. Însă cauţi în versurile Văcărescului: „Baba Neacşa, Moş Crăciun aşa povestesc şi spun” alături de povestesc nu poate sta zic, ci numai spun. E grozavă zăpăceala lui zic şi spun în limba noastră de la oraşe; şi mai ales prin gazete. Eu, când am citit întâi pe afişele Teatrului că „d. X va zice o poezie”, am crezut că e vorba de un cântec, pentru că a zice înseamnă

Dacă ne temem de verbele a recita şi a declama şi voim să întrebuinţăm cuvinte poporale, atunci să le întrebuinţăm corect şi să nu încălţăm căciula şi să punem în cap opincile. Ţăranul zice: „a spus o minciună”, „a spus o snoavă” etc., dar cine l-a auzit zicînd: „a zis o minciună”, „au zis o snoavă”? Atunci ce e prostia noastră cu: „va zice o anecdotă”? Va zice un discurs? „Am să-ţi zic toate greşelile” sau „am să-ţi zic eu ce eşti” sau „îţi voi zice de altădată” etc.

Toate aceste exemple sunt din gazete. Cine vrea să mai adune poate deschide orice ziar şi le va găsi.

53

ggaassttrroo& &lliitteerraattuurraa cenaclu cronopedia –gastro&cultura 62

wikipedia

Tort pentru Maria prăjitura Mariei!

-

Temperamentul și atitudinea Mariei Antoaneta au rămas impregnate în memoria francezilor şi a lumii!

Se spune că Maria Antoaneta le-a făcut cunoștință francezilor cu renumitele croissante. Venind în Franța, princesa

fracezilor. Lipsa alimentelor și foamea în rândul populației, au adus țara, în cele din urmă, la revoluție.

Datorită foametei din rândul populaţiei, hrana era principalul subiect de discuţie. Asocierea dintre produsele la care oamenii de rând nu aveau acces cu nobilimea, a amplificat ideea de opulenţă, huzur şi îmbuibare.

Chiar dacă multe dintre poveştile rămase nu se verifică, reginei Maria Antoaneta i-a fost atribuită fraza celebră „Dacă nu au pâine, atunci să mănânce

Marie Antoinette (imagini film)

brioşe Maria Antoaneta

austriacă a început să ducă dorul prăjiturilor vieneze, între altele și a cornurilor. Atunci a invitat la Paris brutari vienezi, pentru ca ei să-i învețe pe colegii lor francezi să coacă asemenea cornuri. Aceste informații nu sunt confirmate dar se știe, că la reședința de la Trianon, Maria Antoaneta gătea uneori omletă, cașcaval sau frişcă.

brioşe!” (pe care noi am tradus-o „nu avem pâine, mâncăm cozonac”), făcând discrepanţa dintre monarhie şi marea parte a populaţiei. Există opinia că fraza a fost inventată de filosoful Jean-Jacques Rousseau, care a atribuit-o unei oarecare tinere princese franceze.

Ca tot ce este extravagant şi ieşit din tipare, francezii, încântați de înfățișarea Mariei Antoaneta, au întâmpinat-o la început cu entuziasm. Însă cu timpul a devenit un simbol al regimului vechi, fiind acuzată de toate păcatele – de la desfrânare, până la participare la comploturi împotriva 54

După executarea lui Ludovic al XVIlea, Maria Antoaneta a fost mutată din turnul Templierilor în celulele din La Conciergerie. Regina și-a petrecut ultimele zile citind și rugându-se. Mâncarea îi era adusă de două ori pe zi: la 9 dimineața micul dejun(cafea sau ciocolată cu o brioșă),

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ggaassttrroo& &lliitteerraattuurraa iar la amiază prânzul(o supă, legume, carne și desertul).

De fapt, mult mai târziu, fiind nevoie de asocierea numelui unor produse cu personaje celebre, pentru a da un plus de valoare propriului brand, s-au adus în prim plan diversele poveşti „de la curte”. Astfel, Maria Antoaneta are şi astăzi parte de o pomenire regală, imaginea ei fiind asociată produselor culinare extravagante.

Nu doar produsele culinare sunt asociate ca brand cu Maria Antoaneta dar şi diete, hoteluri, restaurante, etc.

prăjituri Maria Antoaneta

Ciocolatierul Amanda MacLeod, fost medic de profesie, a reuşit să impresioneze juriul celui mai renumit concurs de prăjituri din Marea Britanie realizând, în aproximativ 200 de ore, un tort de 120 de centimetri. Preparatul reprezintă chipul reginei Maria Antoaneta, femeia care a condus imperiul francez timp de 18 ani.

Amanda MacLeod a fost desemnată câştigătoarea concursului de copt Cake International, din Londra. Artista, în vârstă de 44 de ani, a spus că prăjitura Maria Antoaneta a fost de fapt, ideea ei pentru un tort de nuntă. „Această competiţie mi-a

tort de nuntă, inspirat de Maria Antoaneta

„Dieta Mariei Antoaneta” susţine că: am putea slăbi dacă am consuma prăjituri la micul dejun aşa cum făcea şi Maria Antoaneta. Această dietă este asociată reginei Franţei şi a Navariei, prin simplul fapt că această obişnuia să consume şi o porţie de ciocolată caldă la prima oră a dimineţii. Dieta a fost desigur demontată de specialişti ajungându-se tot la „decât să devii o acritură, mai bine consumă cu masură, când şi când o prajitură!”

oferit şansa de a finaliza o reţetă care, iniţial, a fost doar o viziune!“

Astfel, Tortul Maria Antoaneta, a fost în 2013 câştigătorul celui mai mare concurs de prăjituri din Marea Britanie.

Surse:

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Numeroase alte prăjituri poartă numele Mariei Antoaneta. Indiferent de reţeta, numitorul comun al acestor prăjituri este modul extravagant în care acestea sunt decorate şi atenţia la detalii. Da, putem spune că acest fel în care artiştii cofetari îşi ornează produsele este o influenţă a stilului baroc, migălos și realizat în cele mai mici detalii. wikipedia cakecentral

55

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae VASILE

Dominoul iubirii (6) Dorin se obişnuise de mult cu situaţia lui tragică, din care era conştient că nu va mai ieşi niciodată. Echilibrul său psihic, format mai ales din perioada când era sportiv de performanţă, dar şi obişnuinţa cu viaţa din înalta societate, îl făceau să găsească un mod de a-şi petrece timpul şi de a mai uita de greutăţile inevitabile ale unui om bolnav grav care-şi va petrece toată viaţa în jurul casei. Avea dificultăţi la mers, la respirat şi o insuficienţă cardiacă. O durere şi mai mare însă i-o provoca gândul că alături de el îşi irosea viaţa o femeie remarcabilă precum Mira. Cea mai frumoasă şi inteligentă femeie pe care avusese ocazia să o cunoască depunea nişte eforturi deosebite pentru a întreţine singură casa. Deseori, simţea la ea supărarea normală a unei femei care trăieşte practic singură. Ea făcea eforturi mari să nu se simtă în familie stresul acestei situaţii, dar nu totdeauna era posibil. Sunt fapte mai presus de noi care nu pot fi ascunse. Avea şi ea nevoie de ocrotire, de sprijinul cuiva.

El îşi omora timpul cu prietenii de bridge care îl vizitau destul de des. Aceştia erau o binecuvântare pentru el. Îl faceau să mai uite de viaţa dură pe care o trăia. Fiind un om raţional, de multe ori gândea că necazurile pe care le trăia pot fi o compensare a multiplelor satisfacţii pe care le trăise în prima parte a vieţii sale.

Mira îl trata ca pe un copil. De multe ori spunea că este al treilea copil al său.

56

Vroia să nu simtă nicio lipsă, să nu cumva să înţeleagă că i-ar reproşa ceva. Trecuseră deja mulţi ani de când erau în această situaţie şi nu se întrezărea nicio schimbare, nici măcar într-un viitor mai îndepărtat!

Alex muncea foarte mult! Era eficace şi eficient în acelaşi timp. Caracterizat cu un singur cuvânt, era competitiv! Era director general la institut, preşedinte sau vicepreşedinte la mai multe patronate, asociaţii profesionale sau de afaceri.

Devenise o persoană influentă în mediul de afaceri şi în cel ştiinţific. Principiile managementului carierei şi managementului schimbării, pe care le preda studenţilor, le aplica şi la propria activitate.

A acumulat mult când trebuia să acumuleze, până la treizeci şi cinci de ani era un foarte bun specialist în aspectele fundamentale şi practice ale domeniului în care activa şi îşi dăduse doctoratul la vremea lui, când acesta putea efectiv să-l ajute, atât ca pregătire profesională cât şi drept carte de vizită.

Apoi, a intrat în managementul de firmă, după care a trecut la managementul unui domeniu de amploare naţională, iar, în final, a ales să rămână la mediul universitar.

De fiecare dată când a intrat într-un nou domeniu, a adus contribuţii importante, care l-au propulsat todeauna spre poziţii de decizie. Simţea totuşi nevoia să facă o schimbare radicală, să se retragă din orice formă de administraţie. Obosise de atâta responsabilitate şi activitate acaparatoare.

Vroia ceva care să-i lase mintea mai liberă.

Administraţia omoară inspiraţia, spunea de multe ori când vroia să-şi justifice opţiunea!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn După întâmplarea cu Alina, a început să activeze şi în domeniul literar, devenind, fără să-şi propună, şi scriitor. Un mediu nou, fascinant, de care avea nevoie ca să schimbe rigiditatea a ceea ce făcuse până atunci.

Lansarea primei lui cărţi a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti. Erau cumulate mai multe evenimente. Avea loc aniversarea a 50 de ani ai institutului, pe care el îl conducea de 15 ani. Pe lângă cele specifice unei aniversări, a fost şi un spectacol. Pentru că avea mulţi invitaţi străini, care nu cunoşteau limba română, a ales tot piesa „Toujours l’amour” a lui Dan Puric, care nu necesita traducere.

Tot atunci şi tot acolo s-a lansat şi Revista umoristică „Plai cu boi” a lui Mircea Dinescu, cei doi colaborând la organizarea evenimentelor.

Cartea sa de debut a fost bine primită, nu atât ca o deosebită valoare literară, ci ca o surpriză venind de la o personalitate extraliterară. Prima cronică îl declara ca pe un „Moromete al ştiinţei”! „Autorul face parte dintre oamenii scrisului, fără a dori neaparat să se considere scriitor. Cartea sa se împarte în mod egal între jurnal, document, reportaj şi gândire literară. Aceasta din urmă oferă o structură volumului, are funcţie de liant între diferitele modalităţi narative pentru a alcătui întregul. Autorul nu are nevoie de ficţiune pentru a se reconstrui prin scris.

Spiritul exact, de om de ştiinţă, cercetător avizat, profesor universitar şi manager general al unui mare institut de cercetări, afla în propria substanţă de viaţă materialul necesar susţinerii epice. Şi o face atent, ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

echilibrat, aproape rece, fără efuziuni sentimentale sau lungi introspecţii teoretice. Scrisul său este preocupat să cuprindă o viaţă trecută, în mijlocul căreia se află propria-i persoană, dar şi un anumit mediu familial, parte a unui univers social complex. Având la temelie adevărul existenţei, romanul se revendică speciei Bildungs Roman-ului, prin grija cu care urmăreşte devenirea personajului central. În jurul lui Alexandru şi din amintirile sale se dezvoltă naraţiunea încărcată de fapte adevărate, de la anii copilariei pâna la ultima pagină. Pornit din lumea satului, parcurge o copilărie deloc idealistă, dar fastă, până când un banal accident la o miuţă în curtea şcolii îl transferă pentru multă vreme în universul sanatorial.

Capacitatea intelectuală a copilului, un fel de Moromete al ştiinţelor exacte, îl aduce însă mereu în frunte. Ascensiunea profesională, viaţa de familie, împlinirea ca om de ştiinţă, cu burse de studiu în ţări ale Apusului, îi mulţumesc fiinţa, fără a-i face tangibilă fericirea. Finalul cărţii îl găseşte pe protagonist într-un moment de reflecţie vecin cu pesimismul. Cum spunea Blaga, „o carte e o boală învinsă”, pare a acţiona răsturnat în cazul eroului cărţii, împlinirea de sine fiind pusă cu discreţie în umbra mereu schimbătoare a timpului.”

Autorul cronicii era un apreciat critic, ceea ce a constituit o intrare cu dreptul în lumea scriitoricească. Ulterior, avea să mai scrie şi alte volume, romane sau eseuri filozofice.

Pe lângă satisfacţiile profesionale, avea şi multe satisfacţii familiale. Băiatul 57

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn său fusese un elev şi un student eminent, cu studii de licenţă la Princeton şi doctorat la Imperial College din Londra. Şi-au construit o casă nouă. Din punct de vedere sentimental, era însă în derivă.

Relaţia sa cu Dorina devenise mai mult formală! Soţia nu reuşea, nici după zeci de ani, să schimbe ordinea de prioritate de la familia părinţilor săi la familia sa. Nu reuşea să devină eroul principal al vieţii sale!... Gelozia exagerată a acesteia continua să creeze un plus de tensiune în familie.

Pentru Alex, căsătoria Alinei cu Hans reprezenta încă un sentiment de neîmplinire sufletească! Nici din punct de vedere social nu avea prea multe satisfacţii.

Deşi era o persoană vânată pentru a participa la evenimente mondene, de cele mai multe ori le refuza, pentru că Dorina alegea să meargă, practic în toate sfârşiturile de săptămână, la ţară, la părinţi săi, în detrimentul altor posibile angajamente, şi crea presiune şi asupra celorlalţi să facă la fel.

Cu toate funcţiile lui măreţe, în fiecare vineri şi sâmbătă muncea în gospodăria de la ţară, la socri, unde făcea, fără mofturi, toate treburile, cele mai de jos, specifice acolo. Lucra cot la cot cu ţăranii şi se murdărea din cap până-n picioare! Există o artă şi în a munci fără să te murdăreşti, pe care el însă nu o stăpânea! Seara, cădea mort de oboseală şi rezista cu greu la comentariile soacrei, care-l compara cu haidamacii din sat, faţă de care evident că era mai puţin eficient. Nu-l deranja ideea că era un agricultor mai puţin eficient, dar îl supăra rău de tot ideea de a fi comparat.

Nu-şi propusese să concureze cu nimeni acolo!... Făcea aceste eforturi doar pentru liniştea casei!

58

A fost salvat, într-un târziu, indirect de către soţia sa, probabil fără să gândească la ceea ce avea să urmeze! Aceasta, la insistenţele fiului lor, a luat un căţel, care la una dintre primele vizite la ţară a şi omorât un pui de găină. Acest fapt a fost ceva de neiertat pentru soacra sa, care le-a interzis să mai aducă acolo „monstrul de căţel”. Între soacră şi căţel, Alex a ales căţelul!...

De atunci, chinul deplasării la ţară în fiecare week-end a luat sfârşit, însă situaţia din familie s-a înrăutăţit şi mai mult.

El devenise foarte ataşat de Blacky, aşa îl chema. Acesta ajunsese să fie cel mai apropiat suflet cu care comunica. Avea grijă de el, îl hrănea, îl ducea la doctori. Câinele însă îmbătrânea şi el. Ei îmbătrânesc de şapte ori mai repede decât oamenii! Avea din ce în ce mai multe probleme de sănătate.

La un moment dat a trebuit să fie operat. La dus la doctor şi a făcut greşeala să asiste la operaţie. Avea o tumoare canceroasă pe unul din şolduri. A trebuit să-l opereze. A fost o operaţie foarte grea şi periculoasă având în vedere vârsta bietului animal.

După operaţie, a fost inconştient până după miezul nopţii. A stat tot timpul cu el. Şi-a revenit greu, cândva în noapte, şi, cu mare dificultate, a venit la el să-l lingă pe faţă.

Aceasta era forma lui de supremă de mulţumire!

Câinele s-a vindecat, dar, de stres, Alex a făcut peste câteva zile un atac de panică, cu paralizia temporară a întregului corp. După câteva săptămâni, a căzut de pe casă, unde se urcase să desfunde o scurgere. În urma căderii, s-a rănit grav la un picior.

A făcut o contuzie generalizată la toată gamba stângă, dar fără fractură. L-a deranjat la mers câteva luni. Avea un sentiment straniu. Simţea ca şi cum ceva

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn rău îl urmărea permanent, că un pericol iminent îl pândea şi nu ştia ce să facă!

La scurt timp după căderea de pe casă, a sunat la o universitate, dintr-un alt oraş, unde avea o colaborare, dorind să anunţe că nu poate veni la un examen care era deja programat, din motive de sănătate. De obicei, îl suna pe decan, cu care avea o relaţie foarte amicală. Acesta era şi el inventator şi îl cunoscuse la un salon internaţional de invenţii. Nu răspundea pe niciunul dintre telefoanele pe care le avea!

L-a sunat atunci pe prodecan: – Bună ziua, domnule prodecan. Ştiţi ceva, ce este cu domnul decan? Nu răspunde pe niciunul din telefoane!

Cu o voce afectată, prodecanul, un băiat tânăr, foarte valoros, cu studii în SUA, i-a răspuns: – Păi,… nu ştiţi?

– Ce să ştiu?...

– A murit acum câteva zile. Abia l-am înmormântat! A făcut infarct acasă, în somn. În acelaşi mod şi în aceeaşi zi au murit şi profesorul Panaitescu şi doctorul Ignat, prietenii dânsului! Aici în oraş totul este privit ca un blestem!...

Decanul fusese un remarcabil specialist în industrie. Avea mai multe invenţii proprii. Îl cunoscuse la Salonul de Invenţii de la Zagreb. După activitatea industrială, acesta se orientase spre o carieră universitară, unde evoluase pe scara administrativă până la funcţia de decan. Îi solicitase lui Alex să ţină un curs la universitatea sa, unde dorea să acrediteze o nouă disciplină pentru care nu avea profesori.

Din punct de vedere sentimental, viaţa decanului a fost însă un dezastru! Fusese căsătorit de şase ori şi a murit singur. Nu a ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

avut niciun copil cu niciuna dintre fostele soţii!

Aceste întâmplări l-au pus şi mai tare pe gânduri! Cei trei morţi fuseseră prietenii lui apropiaţi. Unul era liderul de sindicat al profesorilor din universitate, iar celălalt un renumit medic din localitate, ambii prieteni ai decanului.

Aceştia îl însoţeau la masă, la restaurant, aproape de fiecare dată când acesta se deplasa în localitatea respectivă, după cursuri sau după examene. Toţi muriseră în aceeaşi zi în care el căzuse de pe casă!...

A văzut toate aceste întâmplări ca pe nişte semne. Trebuia să ţină cont de ele.

Intenţiona să aibă o discuţie cu Nana. De cele mai multe, ori se distra la sfaturile ei, dar în sinea lui căuta să ţină cont de ele. Înţelepciunea ei avea ceva deosebit, parcă venea de undeva din vremuri foarte îndepărtate! Nu trecea uşor peste învăţămintele ei!

Se adunaseră cam multe întâmplări negative şi simţea nevoia să ia o măsură radicală cu viaţa sa. Încă de la atacul de panică, doctorul i-a spus că aceasta a fost pe fond de stres extrem şi ar fi bine să găsească o soluţie de a trăi mai liniştit.

A decis să renunţe la toate funcţiile din administraţie, păstrând doar cursurile de la universitate şi activitatea pe un proiect la institut. Decizia venea să pună în aplicare anumite gânduri ale sale anterioare. Nu a luat această decizie cu prea mare reţinere. Începuse să simtă efectele pozitive ale acesteia. Devenise mai calm, era mai prezent în familie, studenţii şi doctoranzii săi au observat şi ei o mai mare atenţie din 59

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn parte sa. Toate păreau că merg aşa cum preconizase şi începuse să se gândească că nu mai vor fi schimbări majore în viaţa sa până la momentul retragerii din activitate.

Simţea o mare satisfacţie constatând, retroactiv, că a atins mult mai multe ţinte faţă de ce îşi propusese el în tinereţe. La un bilanţ, pe care şi-l făcea deseori în mintea sa, toate păreau bune, dar totuşi avea un gen de nemulţumire difuză în tot ce trăia, în tot ce făcea!

Alex avusese până atunci o viaţă plină.

Chiar exista pericolul unei ineficiente automulţumiri! Toată viaţa lui a avut dorinţa de a fi mai mult decât poziţia pe care o ocupa, de a fi cu nişte paşi înaintea colegilor de generaţie. În perioada şcolară şi universitară, când a fost elev, era dintre aceia cu premii la olimpiadele şcolare, încă din studenţie publicase deja mai multe articole ştiinţifice şi o carte. În perioada de formare ca specialist, când a fost cercetător, a fost dintre aceia care inventau, care avea brevete proprii, dintre care unele premiate la saloanele interne şi internaţionale.

Când a intrat în managementul de instituţii, era dintre cei care conduceau patronate, asociaţii profesionale, camere de comerţ, iar când a ajuns la demnităţi de nivel naţional, era unul dintre puţinii de la acest nivel implicaţi în domenii creatoare, în inovare, în literatură, etc.

Poziţiile de conducere pe care le-a deţinut au venit în mod natural prin evidenţa competenţelor sale. Ştia să folosească entropia sistemelor pe care le conducea, să folosescă energia valurilor care l-au adus la putere, nu să se aşeze 60

împotriva acestora. Când simţea că aceasta nu mai este posibil, ori se retrăgea, ori nu mai solicita un nou mandat. Prefera să nu-şi sacrifice liniştea de dragul unor poziţii administrative sau câştiguri materiale.

Majoritatea poziţiilor de conducere lea părăsit din proprie iniţiativă, lăsând în urmă situaţii funcţionale, echilibrate şi multe regrete ale foştilor subalterni. Unii din foştii subalterni i-au mărturisit ulterior că se simţeau foarte protejaţi în preajma lui.

Dădea impresia unei siguranţe deosebite în tot ce facea şi rezolva probleme manageriale de mare dificultate, inspirând la cei din jur un sentiment de lejeritate. Parcă se juca!

Dar era o joacă de oameni maturi, cu mize deosebit de importante, practicată permanent cu zâmbetul pe buze.

Aprecia mult existenţa unui sentiment de linişte în mediul în care îşi desfăşura activitatea.

Combinaţia de om de ştiinţă cu om de litere şi om de afaceri îi oferea o poziţie care, prin recunoaştere şi credibilitate, îl făcea un foarte bun negociator şi mediator.

Aşa a procedat şi în viaţa privată. A sacrificat multe pentru a-şi păstra linştea!

Ca negociator, este foarte important să fii recunoscut ca partener valid de partea cealaltă, să reprezinţi cinstit şi corect partea ta şi, nu în ultimul rând, să fii foarte sincer.

Le îndeplinea pe toate.

A negociat contracte colective de muncă la diferite instituţii, la diverse ramuri de activitate la nivel naţional. A negociat ani de zile cu multe mii de salariaţi. Calităţile de negociator l-au făcut să aibă puţine eşecuri. Se mai întâmplau însă şi din acestea. La prima negociere la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn institut, la scurt timp după revoluţie, a negociat cu peste 4000 de salariaţi, după care au urmat câteva sute de contestaţii, pe parcursul a aproape un an. În perioada dintre negocieri şi contestaţii, venise la el un salariat care nu se remarcase anterior decât prin scandalurile pe care le făcuse la multiplele locuri de muncă pe unde fusese: – Domnule director, am o veste bună, şi pentru dumneavoastră şi pentru mine!

Pentru dumneavoastră, că presupun că v-aţi săturat de mine, la câte belele am făcut prin institut, iar pentru mine că am găsit o soluţie mai bună, merg la un salariu mai mare.

– Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi noroc pe acolo pe unde vei merge! Mă bucur pentru dumneata! Mai pot să te ajut cu ceva?

– Da!... Pentru asta am şi venit de fapt! La transfer îmi trebuie o recomandare de la fostul loc de muncă. Sunteţi amabil să îmi daţi o astfel de recomandare? Este simplă, are un model tip şi doar trebuiesc bifate poziţiile cu „Xuri”.

– Ştii ce te rog, dat fiind că sunt foarte ocupat, fă-ţi singur recomandarea şi vino cu ea la semnat!...

Atât a aşteptat salariatul. A completat recomandarea punând „X” la poziţia „excepţional” peste tot.

La şedinţa de contestaţii, la scurt timp după aceea, anexase la cerere recomandarea „excepţională” semnată chiar de director, care nu a putut să-i refuze cererea de mărire a salariului negociat. Fusese păcălit!...

Mult timp, astfel de recomandări au fost întocmite formal şi rezultatul lor s-a văzut!...

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Ca mediator, a beneficiat de credibilitatea sa în diverse medii de activitate. Astfel, a mediat disputele dintre investitorii din domeniul parcurilor eoliene şi primari, reprezentanţi ai Ministerului Mediului şi Operatorului de transport şi sistem, pentru diverse avize şi autorizaţii. A mediat cu succes disputa dintre cele două Camere de Comerţ din localitate, în urma căreia trebuia să rămână doar una, conform legii, convingându-le să se unească şi a reuşit în final fuziunea lor. Uneori se şi distra cu capacitatea lui de mediere!

Era în tren. Venea de la Varşovia.

Acolo, deşi avea bilet la vagonul de dormit clasa I, care presupunea doar două paturi, a constatat că însoţitorul de vagon mai introdusese în plus o persoană. Intrusul era un bătrân ţigan care venea tocmai din Suedia.

Deşi la început au fost indispuşi de prezenţa unei a treia persoane, Alex şi un student din Lituania, celălalt ocupant de drept al compartimentului, au intrat într-o discuţie interesantă cu neaşteptatul lor coleg de călătorie, mai ales după câteva pahare de vişinată suedeză.

Le-a povestit istoria plecării lui din ţară şi situaţia pe care o avea în Suedia.

Avea 5 copii născuţi în România şi 7 născuţi în Suedia. Aceştia din urmă erau fruntaşi la şcoală, nu creau niciun fel de probleme, în schimb fraţii lor mai mari nu puteau deloc să se lase de proastele obiceiuri deprinse înainte de plecarea din ţară. Furau şi cerşeau, ceea ce, conform legii de acolo, însemna expulzarea. Bătrânul venea în ţară să înceapă o repetată acţiune, la limita legii, de a readuce în ţara adoptivă pe doi dintre fiii lui delicvenţi.

61

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Ajunseseră la graniţa între Slovacia şi Ungaria. Vameşului ungur îi căşunase pe bietul bătrân şi vroia cu orice preţ să-l dea jos din tren. Observase că ţiganul avea paşaport suedez. În medierea sa între ţigan şi vameşul ungur, s-a folosit de informaţiile pe care le avea privind protecţia oferită de statul suedez cetăţenilor săi în astfel de situaţii. A reuşit să-l mai potolească astfel pe vameş şi să-l salveze pe ţigan.

La coborârea din tren, la Arad, acesta i-a spus: – Mulţumesc mult, tată!... Dacă mă dădea jos din tren aveam multe de pierdut. Îmi lua banii pe care-i aveam la mine.

– Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, tataie! Sănătate!

– Vezi, fii mai atent când mai mergi cu trenul!... Am văzut, când ai mers la toaletă, că ai lăsat haina cu portofelul în compartiment! Fii mai atent, tată! Sunt fel de fel de oameni prin tren şi nu toţi sunt ca mine. Însă negocierile şi medierile cele mai dificile pe care Alex le-a avut au fost cele cu femei, sau între femei. Femeile cedează cel mai greu la punctele lor de vedere în interesul unui bine general, atât în cazul problemelor profesionale, cât şi în cazul problemelor personale. Alex îşi propusese o ţintă greu de atins. Unii poate nici nu şi-au imaginat o asemenea ţintă! Ar fi dorit ca 62

toate femeile din viaţa lui, personală şi profesională, să coopereze între ele, să fie ca nişte surori. Îl deranja vizibil slalomul pe care uneori trebuia să-l facă printre ele pentru a menaja orgoliul unora când, din diverse motive, trebuia să dea mai multă atenţie vreuneia dintre ele. El a fost totdeauna îndrăgostit de câte o femeie, chiar dacă ea a ştiut sau nu, chiar dacă aceasta a acceptat sau nu. De obicei, ele alergau după el. Avea el ceva ce le atrăgea, fără ca să facă ceva anume în acest sens.

Doar în cazul primei iubiri, din perioada liceului, şi cu Alina, situaţia a fost inversă. După acestea a alergat el!...

Pe prima a scăpat-o, datorită unei

conjuncturi imposibile. Era chiar să se sinucidă de supărare. Cu toată aprecierea din partea femeilor, a debutat totuşi cu mare greutate în relaţiile cu acestea, pentru că în realitate era un mare timid! Cele care au avut succes în relaţia cu el au fost cele care au preluat ele iniţiativa.

Femeile din viaţa lui au fost mereu un subiect de gândire şi de meditaţie. Eficienţa sau ineficienţa din alte domenii de activitate depindeau de echilibrul relaţiei cu cea pe care o iubea în acel moment. După căsătorie, în cea mai mare perioadă de timp, acest rol de suport sentimental i-a fost oferit de soţie. La ea se întorcea întodeauna!...

Sfârşitul episodului 6

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr

Mihail Toma

Amor la minus...

enșpe

grade

Măi frate... Cum îți zic: Eram prin munții Brașovului, de păzeam nuclearele să nu degere. Un ger ca acuma și, când ieșeam din peșterile lu’ Ali-Baba, trăgeam la cabana lu’ Vasile.

Pe mine a căzut ponosul, că de... primul venit, ultimul plecat.

Frig, copil, de mergeam cu scuturi din aluminiu deasupra capului. Să nu ne citească sateliții „dujmanului”.

Iaca și într-o dimineață de-asta de 30 cu minus, când am găsit cafeaua înghețată în ibric strig, după sergentul - tehnician care, până la un punct, mi-era și un fel de ordonanță: – Ioane, ceara măsii. O crăpat ibricu’...

Nik! Arunc pufoaica pe schinare și, în papuci și pijamale, ischitesc după el.

O iau după gălăgie și dau de Vasile care crăpa lemne de curgea apa după el. „Bun, zic! Da’ unde-i dracu’ de Ionel...?”

Mă duc prin spate, și parcă aud ceva.

Crăcănez o ușă.

Unde erau nămeții mai mari Ion călare pe muierea lu’ Vasile...

Amândoi trupeși la optzeci și de chile, ce mai: lupte greco-romane, ieșea fum din zăpadă.

Mă să fie. Mă ia și pe mine cu nădușeli.

Mai stau o țâră că aveai la ce te uita... și-odată șuier ca cintezoiul.

Ion saltă capul și mă vede: – Văleu, Toa’ Lent, că eu nu...

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Văzui că nu! Tăiați-o înăuntru, că vine Vasile cu toporu-n mână...

– Hâu!! Haida fă, o trage pe asta din zăpadă și cam rușinați se strecoară pe lângă mine și dispar pe scări.

Mă reped la „locul infracțiunii”. Trag repede pufoaica pe mâneci, înfulec lopata și fac repede, de m-au năpădit și pe mine transpirațiile, o pârtie până peste groapa, încă fumegândă... Micționez adânc, șterg urmele infracțiunii în jeturi puternice, noroc că-i dimineață și-am producție.

Vasile, cu un maldăr de lemne-n brațe, mai se împiedică de mine: – Da’... Ce faceți tovarășu’ locotenent, să uită scurt la mine, și-n pijamale?

– Te-am văzut că spargi lemne și-am zis să fac o leacă de loc.

– Îhî, se uită peste umăru’ meu, cercetător. Îhî, ș-așa că te-ai pișat aici...

– Nu m-a mai răbdat...

Nuclearele stau cuminți cu termostatele reglate perfect la 20 de grade, vine și Revelionul.

Ciocnim o cupă de șampanie, două...

Ne cam chitrofonim, trece și anul... , ger de nu ardea țigara.

Mă trag în pat. Aci simt mișcare: – Hîu!

– Eu sunt, îmi pune mâna pe buze. Am venit să-ți mulțumesc pentru ieri. Ești un scump! Pica rău la mine în dosar...

–?

– De fapt nu sunt nevasta Domnului Colonel Vasile de la Secu’...

– ??

– Căpitan Militare!

Olga,

Contrainformații

– Iar eu, Agentul 007, undercover, mă îmbufnez pe cât de copil sunt.

– Nu știu! Să vedem, să cercetăm... Și se urcă călare pe mine.

63

iinn gglloorriiaam m coperta4 64

G Ga ab brriie ella aM Miim mii B Bo orro oiia an nu u

EEm miin ne essccu u EEtteerrnn vvaa lluum miinnaa ddeeaassuupprraa nnooaassttrrăă M Maaii m muulltt ddee ccââtt oo sstteeaa lluucceeaaffăărr ssffâânntt IInnccaannddeesscceenntt lluucciinndd îînn uunndd--aallbbaassttrrăă N Neeppiieerriittooaarree llaaccrriim mii ddee ccuuvvâânntt..

EErraam m uunn ppuum mnn ddee ggrrââuu zzvvâârrlliitt ppee--ooggoorr SSăăm mâânnțțăă--nnnnoobbiillaattăă ccuu cceerreessccuu'' C Caa--nn RRoom mâânniiaa ssăă--nnccoollțțeeaassccăă--nn ddoorr U Unn bbiinneeccuuvvâânnttaatt ppooppoorr ddee „„EEm miinneessccuu””!!

IIo on nR Ro od diic ca aN Niic co olle etta a

IIm mn ne em miin ne esscciia an n CCaa ddoorruull nnee ffrrăăm mâânnttăă şşii nnee aarrddee,, CCăă m mooşştteenniirreeaa vviieeţţiiii nnuu nnee llaassăă,, CCuu EEm miinneessccuu nnooii vvoom m ffii oorriiuunnddee,, O Orriiccuum m,, oorriiccâânndd,, îînn oorriiccee ttiim mpp,, aaccaassăă..

SSttrrăăbbuunnii,, rroom mâânnii îînn ggrraaii şşii îînn ssiim mţţiirree,, CCuuvvâânnttuulluuii uunn lliim mppeeddee iizzvvoorr,, N Nee--aaţţii ddaatt ppee EEm miinneessccuu m mooşştteenniirree,, RRoom mâânnuulluuii oo llaaccrriim măă ddee ddoorr..

U Unn tteeii îînn ffllooaarree îînnttrruu ddeevveenniirree D Dee eem miinneesscciiaann m mooşştteenniittoorr,, U Unn iim mnn lliitteerraattuurriiii,, oo lluucciirree,, LLuucceeaaffăărr ppeennttrruu ttiim mppuull vviiiittoorr..

64

LLuucceeaaffăărr aall ccuuvvâânnttuulluuii pprriinn lleeggee,, U Unn ZZbbuurrăăttoorr llaa sstteeaauuaa ccee--aa aappuuss.....

CCâânndd nniim meennii ppllâânnssuull nnuu nnii--ll îînnţţeelleeggee D Dooaarr eell,, uunn vviiss,, nnee m mâânnggăăiiee ddee ssuuss..

PPee llaaccuull ccaa uunn lleeaaggăănn ddee lluum miinnăă,, SSuubb ssăăllcciiii ppllâânnssee ccee--aauu nnăăssccuutt ppooeem mee,, D Dooaarr EEm miinneessccuu iiaarrăăşşii vvaa ssăă vviinnăă SSăă llaassee--nn ssuufflleett lliitteerree şşii sseem mnnee.. ŞŞii pprriinnttrree ppllooppii,, aacceeiiaaşşii ppaaşşii ddee uum mbbrree,, LLaa bbrraaţţ ccuu rriim maa,, vvoorr vvaallssaa m meerreeuu,, FFiiiinnddccăă îînn nnooii,, ddee--aa ppuurrii vvaa eerruuppee A Acceellaaşşii EEm miinneessccuu--PPrroom meetteeuu..

EEll-- ffllaaccăărraa ccuuvvâânnttuulluuii şşii--aa vviieeţţiiii,, A Am mnnaarr şşii m muunnttee ssttăăvviilliinndd dduurreerreeaa,, V Văă rriissiippii îînnttiinnăăcciiuunneeaa cceeţţiiii ŞŞii vvaa aadduuccee--nn ssuufflleett m mâânnggââiieerreeaa..

V Vooii ccee--aaţţii ssăăddiitt îînn gglliiaa ssttrrăăm mooşşaassccăă A Acceellaaşşii m muusstt aam maarr ddiinn ccăălliim maarrăă,, LLăăssaaţţii ccuuvvâânnttuull lluuii ssăă îînnccoollţţeeaassccăă,, N Nuu--ll iizzggoonniiţţii llaa m maarrggiinnee ddee ţţaarrăă!!

PPllăăm maaddăă aa iiuubbiirriiii şşii dduurreerriiii EE EEm miinneessccuu uunniicc şşii ee ssffâânntt!! ÎÎll rreeggăăssiim m îînn ttoott ccee nnee--nnccoonnjjooaarrăă,, CCăăccii ffaaccee ppaarrttee îînnccăă ddiinn ppăăm mâânntt..

PPllăăvvaannii ccâârrppiinndd lluum miinnaa ccuu cceennuuşşăă TTrruuddiinndd îînn rrooddnniicc şşii pprroolliiffiicc ccâânntt,, N Nee--aaţţii pprriinnss lliitteerraattuurraa îînn ccăăttuuşşee D Dee ccaannddiidd,, vviiuu şşii eem miinneesscciiaann ccuuvvâânntt..

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură