Revista Cronos nr. 9 (30), septembrie 2016

coperta 1

EDITORIAL 3 EVENIMENT LITERAR 5 ESEU 7 POEZIE 13 CAFENEAUA CU PENIŢE 20

ARTE ŞI MUZE 37 CENACLU CRONOPEDIA 46 RECENZIE CARTE 48 LECTURI ÎN FOILETON 51 UMOR 59

PROZĂ 23

TEATRU 61

DEBUT 34

DIVIN ŞI ATRACŢIE 64

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

1

coperta 2

ANNA BLUR (BLUROFFIVES) 34 BURDE VICTOR 14 DAN M. ALEXANDRU 7 DAN SEBASTIAN BUCIUMEANU 20 ELENA AGIU-NEACŞU 59, 61 FLORIN T. ROMAN 12, 17 GABRIELA MIMI BOROIANU 64 GEO CĂLUGĂRU 48 ILORIAN PĂUNOIU 6 ION PĂRĂIANU 5 LENUŞ LUNGU 18, 46 LILI CRACIUN 24 MIHAELA MOŞNEANU 25

2

MIHAIL TOMA 32 MIOARA ANASTASIU 29 NICOLAE VASILE 3, 43, 50, 51 NICOLETA MATEICIUC 37 NICU DOFTOREANU 17 OLGUŢA TRIFAN 13 PUIU GHEORGHE RĂDUCAN 11, 21 TALPALARU MIHĂIŢĂ 15 TATIANA DABIJA 16 VALENTINA BECART 19 VERONICA CARJEU 15 VIORICA GUSBETH 23 ZINA DORINA PANCU 14

Revista dedecultură CRONOS ~~ Peniţa dede Aur – –izvor dede cultură Revista cultură CRONOS Peniţa Aur izvor cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Noi și... englezii Înainte de 1989, comparația noastră cu alții era aproape ipotetică, datorită, în special, prezenței nesemnificative a comunităților de români în alte țări. Acum, însă, când există un mare număr de români în strainătate și fluxul emigrației se păstrează, este bine să conștientizăm ceea ce ne apropie sau ne desparte, ca obiceiuri, comportament, de reprezentanții altor popoare. Dacă vremurile ne fac, de plăcere sau de nevoie, să conviețuim, este bine să-i cunoaștem.

Era cu câțiva ani înainte de schimbarea regimului politic în România, la o mare conferință internațională, care se desfașura pe litoralul românesc și unde participau câteva zeci de străini, dintre care o bună parte proveneau din țările vest-europene dezvoltate.

Printre ei, exista și un grup consistent de englezi, veseli, care se deplasaseră în familie, soți și soții. În seara ultimei zile a conferinței, am primit, de la organizatori, sarcina de a-i conduce, a doua zi dimineață, pe simpaticii noștri oaspeți britanici la București, de unde aveau avion, spre Londra, prin jurul prânzului. Având în vedere că, în mod normal, drumul respectiv se făcea cam în cinci ore, am considerat că plecarea la ora patru și jumătate dimineața era acoperitoare. Am avut și o oponență la program, de la o doamnă foarte contestatară, soția celui mai influent domn din cadrul grupului de englezi. De fapt, ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

dânsa nu-și manifesta oponența față de mine, ci față de soțul său, care nu reușea să găsească o soluție care să nu presupună mersul cu trenul, care „era prea zgomotos și încet”, să nu plece la o oră „barbar” de târzie sau să ajungă la o oră „barbar” de devreme, să nu rateze nici breakfast-ul și să se încadreze și în programul avioanelor, pentru care biletele de întoarcere erau deja cumpărate.

Până la urmă, soluția de compromis a fost cu breakfast-ul luat la niște pachete, mari cât masa unor români pe o întreagă zi, preparate prin room-service.

Dimineața, la plecare, la o oră totuși „barbară”, nimeni nu a mai comentat nimic și, cu mișcări calculate, ca niște roboți, ne-am îmbarcat.

Prima întâmplare, neprogramată, motorul a început să „tușească”, din ce în ce mai tare, până ce s-a oprit de tot.

– Nicio problemă! O repară băiatu’ imediat!... zise șoferul neimpacientat, coborând din mașină și meșterind ceva la motor.

A avut apă în motorină și am scos-o!... continuă el la revenire. Mama lor, ăia de la PECO!... Mereu bagă apă în motorină!...

Sper ca străinii ăștia să nu înțeleagă!...

– Hai, dă-i bătaie acolo, să recuperăm timpul!... îi răspund eu, mai mult pentru a întreține conversația. Călătorii sunt încă adormiți, nici n-au observat!...

Am mai mers, ce-am mai mers, mașina s-a mai cerut încă odată afară, să elimine apa, înainte ca englezii să se trezească, până când, la o oră anume, pe care cred că o avea-n sânge, englezoaica contestatară s-a trezit brusc:

3

eeddiittoorriiaall – Breakfast-ul, vreau să iau breakfastul!... agitându-se suficient ca să-i trezească pe toți.

– Îmediat!... i-am răspuns, deplasându-mă în partea din spate a mașinii, unde se aflau pungile cu totul pregătit, de către cei de la room-service-ul hotelului unde locuisem.

Toți, înclusiv eu și soferul, am trecut la luarea consistentului mic dejun, cu excepţia revendicativei doamne, care, cum a deschis punga, a și reacționat: – Unde este ceaiul?... Eu nu pot lua micul dejun fără ceai!...

– Hai, draga mea,... lasă, vom ajunge la aeroport și o să-l luăm, acolo, cum trebuie!

– Nu, nu se poate!...

Breakfast-ul este la ora lui, la aeroport vom lua prânzul!...

– Și ce vrei să facem acum, aici în mijlocul câmpului?...

– Trebuie să găsim ceai, pe undeva, pe aici, trebuie să fie un restaurant, un bar!...

Ne aflam printr-o pădure, pe Bărăgan. Nu am avut altă cale!... Am căutat și, în final, am găsit un restaurant, pe marginea șoselei, dar la ora aceea toți dormeau. Cu insistențe, la portar, am intrat, am trezit o bucătareasă care ne-a făcut mult doritul ceai.

Am pierdut cam o ora cu ceaiul, mașina s-a mai cerut afară de vreo două-trei ori și, astfel, grupul de englezi a pierdut avionul.

Credeam că niciodată nu vor mai călca prin România!... Însă, surpriză,... peste doi ani, la ediția următoare a conferinței, care a avut loc, de data aceasta, la Poiana Brasov, au venit de cinci ori mai mulți. I-am însoțit, 4

tot eu, de la București la locul de desfășurare, iar obiectul distracției lor era pățania celor care fuseseră cu doi ani în urmă, care se regăseau cu toții în noul grup.

Rusticismul situațiilor anterioare i-a distrat, probabil, compătimirea pentru starea în care ne aflam, din cauza regimului politic de atunci, ne-a făcut mai simpatici în ochii lor.

Acum, situația s-a schimbat!...

Suntem, pentru prima, dată după cucerirea Daciei de către romani, în grupul dominant al lumii. Ne place, nu ne place, acum, după ce am mai gustat și neajunsurile, nu numai avantajele situației, trebuie să ne asumăm rolul, noi l-am dorit, cu cel mai mare entuziasm, față de alții în situații similare!...

Acum, nu mai suntem simpatici cu nătângiile noastre organizatorice, nu mai suntem priviți cu îngăduință, atâta timp cât mai putem „năvali” peste ei, deranjându-le tabieturile. Trebuie să le cunoaștem și să le respectăm obiceiurile. Ce bine ar fi fost, dacă, atunci, la întâmplarea cu ceaiul, cei de la room-sevice-ul acelui hotel le-ar fi dat un termos cu prețioasa băutură matinală!...

Acum, suntem un popor cu interese proprii, și trebuie să fim mândri de aceasta, dar suntem și un concurent. Un renumit om politic englez spunea, cu mult timp în urmă, „Anglia nu are prieteni, are doar interese”. Și noi mergem la ei pentru interesele noastre!...

Oare cu ce interese o veni prințul Charles pe la noi!... Dar televiziunea Sky!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinn m meem moorriiaam m eveniment literar 5-6

Ion Părăianu

Ilorian Păunoiu - Îngerul de la Popești - Vâlcea Motto: „Unii tac pentru că nu înțeleg nimic.

Alții tac pentru că nu înțeleg prea multe!”

Vineri, 9 septembrie 2016, în satul Meieni, comuna Popești, județul Vâlcea, la ora 12.oo, Ilorian Păunoiu, poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România a ieșit pentru ultima oară din casa părintească, unde, într-o cameră a zăcut de o boală nevindecabilă: Distrofie musculară progresivă de tip Duchenne, timp de 29 de ani, și, așa, imobilizat în pat atâția ani, se considera „un om normal” cum însuși afirma.

A scris și publicat versuri de o rară sensibilitate sufletească. ... Lume și lume...

Toți vecinii, sătenii, mai puțin doamna primar, Aurora Măgură, consilierii locali (rușine! mai au mulți Iloriani?), n-au catadicsit să fie prezenți, cel puțin să mulțumească prietenilor, colegi de breaslă: poeți, scriitori, artiști plastici etc. veniți din Vâlcea, Drăgășani, Slatina, Craiova, Tg. Jiu...

Venirea prietenilor să-l conducă pe ultimul drum pe poetul iubirii, Ilorian Păunoiu, nu a fost un mare efort. Doresc săi nominalizez... Craiova: Daniela Tiger, Gabriela-Georgeta Ciucă, Cristina Bălășoiu și Augustin Jianu; Drăgănești- Olt: Liliana Terziu; Drăgășani: Marian Bărăscu; Vâlcea: Nicolae Nistor, Zenovia Zamfir, Nicu Cismaru, Marian Pătrașcu, Ion Soare, Violeta Scrociob, Gheorghe Cărbunescu, ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Nelu Barbu și părintele Nicolae StateBurluși, care, alături de preotul-paroh, Florea Popescu și alți trei preoți au oficiat slujba de înmormântare. A fost prezent și Ion Părăianu, însoțit de prietenul Nicolae Garaiman și fiica acestuia, Mirabela Garaiman, din Roșiile, Vâlcea.

Drumul până la biserică să fi fost de 400/500 de metri. Cortegiul funerar urma carul mortuar într-o liniște deplină. În mintea fiecăruia, una după alta, treceau imagini cu chipul de copil și înger ale lui Ilorian. În pronaos și naos erau zeci de credincioși. Eram lângă domnul profesor dr. Ion Soare. Mai la dreapta erau poeții Nicu Cismaru și Nelu Barbu.

Ilorian cu mâinile subțiri ca firele de crini împreunate pe piept, ca în semn de închinăciune, aștepta sărutul prietenilor care lăcrimau la cuvintele duhovnicești exprimate de preotul paroh, Popescu Florea, un preot solid, puternic, asemuind unui voievod, cu un chip trufaș de sfânt, desprins dintr-o icoană. M-a impresionat până la lacrimi slujba completă, (cca. trei ore), pe care, preoții ăștia, tineri, o țin, cum se zice, de ochii lumii.

Când, în final, a ținut o prelegere despre copilăria și viața lui Ilorian Păunoiu, toți cei prezenți au devenit stane de piatră.

Nu mișca unul; erau galbeni, negri, vineți de durere.

Despre poetul Ilorian Păunoiu și opera lui au vorbit preotul Nicolae State Burluși, profesor dr. Ion Soare, care are meritul de al fi descoperit și publicat în revista „Vâlcea literară” (1986). După debut a publicat în revistele Tribuna (Cluj-Napoca) și Luceafărul (București). A înființat Cenaclul „Lumina” în comuna natală, Popești, 2001; iar la Rm. Vâlcea a înființat Cenaclul „Lumină lină”.

5

iinn m meem moorriiaam m A avut emisiuni la multe posturi de radio și televiziune.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A primit numeroase diplome și premii pentru volumele publicate, pe care îmi îngădui să le amintesc, pentru mulți, necunoscute: Strigarea numelui – 1998; Jocul secundei – 1999; Scrisori către aproapele – 2000; Introducere în agapologie (eseuri), – 2000; Balul reginelor – 2002; Arheologia sensibilă – 2002; Agapologia. Logodna iubirii cu libertatea – 2014; Unde-s iubirile de ieri? – 2015.

Revenind la momentul evenimentului, au mai luat cuvântul Nicu Cismaru, Marian Pătrașcu (Rm. Vâlcea), iar, când poeta Daniela Tiger (fondatoarea cenaclului Cafeneaua Literară Cetatea Băniei, Craiova), în numele delegației, a luat cuvântul și a recitat poezia lui Ilorian Păunoiu, „Bucurați-vă...”, cu atâta emoție, că suspina înăbușit, ceea ce a transmis întregii adunări.

Au fost clipe de vis.

Ca prieten și vâlcean doresc să mulțumesc tuturor prietenilor de breaslă veniți din toată Oltenia și nu numai, să-l conducem pe Ilorian Păunoiu pe ultimul drum pământesc; că el are drumul lui spre ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, unde, peste noi toți este toată voia Lui. Pe Ilorian să-l aibă sub aripa ocrotitoare, să-l păzească și veșnic să-l odihnească în deplină pace!

Nu închei aceste rânduri până nu scriu cu majuscule numele surorii lui Ilorian Păunoiu, RODICA MATEI, care s-a pătimit mai mult decât el, în cei douăzeci și nouă de ani, țintuit la pat [1987-2016].

Nu pot să nu scriu cu aceleași litere numele distinsei doamne preoteasă LILI POPESCU – soția preotului-paroh, după 6

câte i-am reținut numele, pentru o atenție deosebită față de toți cei ce l-au petrecut pe ultimul drum pe copilul permanent zâmbăreț – ILORIAN PĂUNOIU, ca și pe doamna Maria Mihaela Matei, expert în arta culinară, tuturor plăcându-le mâncarea de pomană pregătită, ca la țară, la ceaun, la foc, pe vatră.

DOAMNE, IARTĂ-L ȘI ODIHNEȘTEL VEȘNIC ÎN PACE!

Ilorian Păunoiu

Bucuraţi-vă...

19.06. 2015

Bucurați-vă de păsări care cântă-n zori de zi; bucuraţi-vă de rouă și de jocul de copii!

Bucurați-vă de alge, bucurați-vă de nori; bucurați-vă de pace, și de șiruri de cocori!

Bucurați-vă de vise, bucurați-vă de stele, de cireșe, de caise şi de versurile mele!

Bucurați-vă cu teii și cu floarea de salcâm bucurați-vă cu mieii când umblați desculţi prin fân!

Bucurați-vă, celule, de lumina necreată; bucurați-vă, voi, hule, în prăpastia semeață!

Bucurați-vă de cântec, bucurați-vă de mare; bucurați-vă de munte, bucurați-vă de soare!

Bucurați-vă că sunteți și că vine-o dimineață; bucurați-vă de zâmbet, bucurați-vă de viață!

Bucurați-vă!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu eseu 7-12

Dan M. Alexandru

Personajele romanului eminescian GENIU PUSTIU între „creaţie” şi „analiză” (II) O privire asupra individualităţii şi naturii „vii” a personajelor În rândurile ce urmează vom continua şi încheia articolul dedicat naturii, verosimilităţii, caracterului şi rolului narativ al personajelor din romanul eminescian Geniu pustiu, în schiţarea unicului roman al marelui autor.

Cu un portret inspirat din descrierea biblică a apostolului Ioan, înfăţişat cu plete, însă, cu trăsăturile mult exagerate în sensul efeminării aici, personajul Ioan reprezintă, la rândul său, un spirit demonic cu aparenţa frumuseţii.

Ambivalenţa sa nu se opreşte, bineînţeles, aici. Hipersenzitiv prin natură, atât în „peisajul sufletesc”[1], cât şi în privinţa „simţurilor externe”[2], Ioan apare adesea ca o figură de androgin, cu înfăţişare, slăbiciune fizică şi preocupări artistice feminine - toate acestea, compensate ulterior, însă, prin fapte de arme în luptele cu honvezii şi prin atitudinea de curaj şi împăcare în faţa morţii iminente. Caracterizat preponderent prin afectivitatea sa, Ioan pare, totuşi, a fi întruchiparea unei viziuni romantice asupra lumii (Weltanschauung), decât un personaj care „trăieşte” cu adevărat şi care se ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

validează prin acţiune. Desigur, uciderea soldaţilor austro-ungari, inclusiv lupta sa cu contele, sunt scene memorabile, prin care imaginea lui Ioan se conturează prin acţiuni violente. Însă, ceea ce rămâne, în fapt, este acţiunea, mai degrabă decât identitatea lui Ioan. În plus, „faptele” istorice brutale sunt ele însele hipertrofiate imagistic şi dificil de încadrat într-o realitate verosimilă. În aceeaşi situaţie se află şi anomaliile comportamentale ale personajelor implicate în conflicte, fie că vorbim de fiica preotului ucis, fericită că a scăpat prin moarte de nelegiuiţii honvezi, împuşcată de Toma, fie de contele zugăvit monstruos care, chiar fără o mână şi rănit de moarte, continuă să încerce a-l muşca pe atacatorul său, Ioan [3].

Mizantropia şi dispreţul faţă de mediocritatea şi viciile generalizate ale societăţii sunt, pe rând, împărtăşite – prin exprimări foarte asemănătoare – de naratorul anonim al povestirii-cadru, de Toma Nour cu care se împrieteneşte şi, în lumea citată din jurnal, de Ioan [4], în urma morţii iubitei sale Sofia: „O, prostituțiunea și rușinea sengroapă-n morminte de marmură și-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe când virtutea doarme somnul ei etern între patru scânduri de brad. [...] Poate oare virtutea să-nvingă viciul... Învinsu-l-a vrodată?” [5].

De asemenea, atitudinea cvasi-consolatoare a naratorului anonim de la început este parţial adoptată şi de Toma faţă de Ioan, în momentele sale de deprimare. Există pasaje în care vocile şi atitudinile lui Toma şi ale lui Ioan se transferă de la un personaj la celălalt: Toma împrumută sentimentalitatea atitudinii unui Ioan îndrăgostit, odată cu 7

eesseeuu întâlnirea sa cu Poesis la teatru, ca şi hipersensibilitatea prietenului său în secvenţa citirii epistolei lăsată în urmă de actriţă. De asemenea, odată cu manifestarea comportamentului revoluţionar violent de către Ioan, în lipsa unei personalităţi puternice, Toma împrumută şi această caracteristică, urmându-şi prietenul idolatrizat. Caracterul patriotic şi justiţiar, care l-a împins în luptă pe Toma, îşi are rădăcina, în absenţa unor motivaţii raţionale clare, în constituţia lui afectivă ambivalentă şi instabilă în momentele deziluzionării, fenomen care se produce cu uşurinţă în cazul acestor personaje romantice, hipersenzitive.

Totodată, din perspectiva lui Pompiliu Constantinescu, împlinirea destinului „tipului demonic eminescian” are loc prin „etica izbăvitoare a pasiunii prin faptă civică, ce duce la stingerea individului” [6]. În fapt, considerăm această atitudine drept o profundă deviere afectivă şi comportamentală, declanşată de cunoscutele decepţii sentimentale care conduc, sub varii pretexte, conştiente sau subconştiente, la tendinţa pulsionară de suicid, de disoluţie a individualităţii prin moarte [7].

Ioan şi Toma trec, în planul afectiv, de la iubire la ură şi de la deprimare la furie vindicativă, iar în planul atitudinii, din pensierosi (dedicaţi contemplaţiei) se transformă în allegri (dedicaţi acţiunii şi chiar luptei). Cu toate aceste schimbări, putem observa cum naturile profunde ale personajelor rămân identificabile, oscilările dezvăluindu-le numai natura romantică.

Din perspectiva lui Ibrăileanu, avem 8

imagini variate ale aceloraşi personaje, care „evoluează”, dovedind, într-un anumit grad, „supunerea la obiect” în discursul narativ [8]. Naturile lor sunt perpetuu mânate şi minate de profunde conflicte interioare care îi impulsionează spre comportamente extreme, specifice caracterelor contradictorii ale eroilor romantici [9]. De altfel, şi în planul concepţiei de fond a lui Toma Nour, iniţialul idealism al armoniei multinaţionale este contrazis flagrant de susţinerea îndârjită a legii talionului în cazul austro-ungarilor, la care se adaugă generica mizantropie, prezentă încă dintru început [10]. Această din urmă caracteristică vine, de asemenea, în contradicţie cu denunţarea superficialităţii celor “mediocri” de a-şi judeca semenii, din cauza imposibilităţii de a le cunoaşte interioritatea şi amănuntele revelatoare ale vieţii: „Lauda lor nu mă lingușește, pentru că ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea – batjocura lor nu matinge, pentru că ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc... Îi disprețuiesc pe oameni... m-am săturat de ei” [11]. Cele trei pesonaje: anonimul, Toma Nour şi Ioan se prezintă ca „încarnări” narative evidente ale uneia şi aceleiaşi firi şi concepţii ideologico-filosofice, plasate sub semnul „genialităţii”.

Aceşti trei protagonişti masculini cu naturi romantice împărtăşesc, în afara hipersensibilităţii afective (spre exemplu, toţi „varsă lacrimi” în cursul desfăşurării acţiunii romanului) multe viziuni fantasmatice ce se constituie în veritabile universuri alternative celui real, în care eul se alienează de exterior, rătăcindu-se în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu profunzimile interiorităţii sale imaginative.

Adesea, însă, fantasmele îmbracă forme morbide sau chiar infernale, vădind o tendinţă patologizantă către abisurile inconştientului individual. Putem găsi multiple ilustrări sugestive în viziunile naratorului anonim [12], sau ale lui Toma [13]. Atât atitudinea de respingere şi dispreţ faţă de lume (contemptus mundi), cât şi evadarea în sfera fantasmelor sau recurgerea la comportamente extreme reprezintă încercări de alienare, mai mult sau mai puţin conştiente.

Personajele masculine principale sunt definite mai degrabă prin caracteristicile similare ale universului lor interior decât prin manifestările exterioare. Secvenţele în care Toma şi Ioan „trăiesc” prin comportamente concrete, prin confruntările cu honvezii, în speţă, relevă mai curând consecinţele unei stări de spirit patriotice şi revoluţionare decât caracteristici individuale intrinsece [14].

Analizarea psihologică a personajelor este preponderent concentrată asupra stărilor afective ale lui Toma Nour. În justificarea unora dintre stările sale sufleteşti se face apel la cugetări filosofice generice, rezultând o notă de artificialitate, de „construcţionism”. Astfel, se urmăreşte legitimarea unor motive romantice majore, precum cel al visului şi fantasmei, introdus în mijlocul tensiunilor, prin intermediul unor motive minore, precum cel al somnului [15]. În relaţiile cu personajele feminine, cei doi manifestă atitudini sentimentaliste similare şi, în fondul lor, idealizante, chiar în ciuda decepţiilor. Individualităţile nu ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

sunt clar departajate, iar personajele masculine reprezintă, asemenea celor feminine, tipologii şi întruchipări ale viziunii romantice asupra lumii. Însă, spre deosebire de Sofia şi Poesis, în genere, stabile şi liniare, Ioan şi Toma evoluează, iar personajul-narator este insuficient conturat şi apare ca materializarea statică a unei simţiri şi concepţii similare celei a lui Nour. Pentru a ne opri succint asupra Sofiei, aceasta este o adaptare a tipologiei morbid-angelice a Ofeliei shakespeariene, cu întreg instrumentarul imagistic gotic, ce evocă atmosfera trist-sublimă a morţii fetei, a cărei imagine va rămâne „îngheţată” narativ. Prin contrastul angelic-uman, Poesis, sora Sofiei, va dovedi virtuţi şi slăbiciuni general umane, fiind prezentată drept trădătoare în aparenţă, însă, credincioasă în esenţă, „salvată”, într-un fel, prin persistenţa iubirii ei faţă de Toma.

Comportamentul ei este previzibil încă de la prima descriere a personajului: „actriţă de mâna a doua dintr-un teatru de mâna a doua” [16].

Aceste personaje reprezintă două „nuanţe ale feminităţii”, în termenii lui Ibrăileanu. Ele sunt creionate în imagini stereotipe, iar natura lor „construită” este evidenţiată inclusiv prin onomastica simbolică. Astfel, Poesis trimite la ideea de inspiraţie şi „muză” a lui Toma, ca şi, în general, la ideea de creaţie, iar Sofia, la o „înţelepciune” a purităţii, precum şi, prin caracterul abstract, la o natură spectrală.

Prin contrast cu Sofia şi Poesis, personajele masculine corespondente sunt construite mai amplu şi au portrete mult mai pregnante, chiar dacă nu „trăiesc” în sensul unor indivizi verosimili.

Ei au 9

eesseeuu comportamente memorabile, au trăsături sufleteşti puternice şi trăiri intense. În acest sens, personajele masculine – Toma şi, întro mai mică măsură, Ioan – sunt mai „vii” decât iubitele lor Poesis şi Sofia, care reprezintă, mai curând, „specia” [17]. În concluzie, personajele romanului Geniu pustiu reprezintă nu atât individualităţi „vii”, cât tipologii ce concretizează o viziune.

Ele sunt caracterizate prin manifestări extreme şi, adesea, neverosimile şi contradictorii. Nour şi Ioan trăiesc preponderent ca vectori ai unei stări de spirit romantice, evoluând din punct de vedere ideatic de la discursul iluminist la atitudinea romantică revoluţionară. Chiar Toma Nour, cel mai bine conturat dintre personaje, nu „trăieşte”, fiind definit şi autodefinit mai mult în plan discursiv. Personajele nu se validează în cheie „creativă”, prin comportamente manifeste, definitorii identitar, ci în cheie „analitică”, înfăţişându-şi plenar lumea sufletească, descompusă în structurile sale afective şi imaginative.

Note: [1] Pentru a folosi o expresie a novatorului poet britanic G.M. Hopkins, contemporan cu Eminescu.

[2] Într-o formulare proprie lui G. Ibrăileanu.

[3] A se vedea Mihai Eminescu, Proză literară, ediţie îngrijită şi antologie de Aurelia Rusu, Bucureşti: Editura Minerva, 1984., p. 71.

[4] A se confrunta cu Ibid., pp. 18, 36.

[5] Ibid., p. 36.

[6] Pompiliu Constantinescu în „Eros şi Daimonion în «Revista Fundaţiilor», 1939, nr. 7, 10

iulie” apud. „Repere istorico-literare” Eminescu, loc. cit., pp. 366-367.

în

M.

[7] Explicită în cazul lui Ioan.

[8] Observaţii generale sunt redate în G. Ibrăileanu, „Creaţie şi analiză” în Poetica romanului românesc, antologie, note şi repere bibliografice de Mircea Regneală, prefaţă de Radu Ţeposu, Bucureşti: Editura Eminescu, 1987, p. 314.

[9] Eugen Simion caracterizează natura ambivalentă şi problematică a eroului prozei eminesciene astfel: „De la Geniu pustiu la Cezara [...] se poate observa [...] că toate personajele trăiesc [...] drama inadaptării, sînt inconformişti, demonici, faustieni, se opun formelor joase de existenţă, au obsesia purităţii şi a sublimului”. Aceşti eroi „oscilează, la Eminescu, între două atitudini: cea titaniană şi cea a geniului, prima convertindu-se, adesea, în cea de-a doua”. Ei „stau, spiritual, sub zodia cea mai nesigură: sînt devoraţi de nelinişti interioare, trăiesc, pînă la disperare, dramele spiritului.” (Eugen Simion, „Proza lui Eminescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 269-276” apud. „Repere istorico-literare” în M. Eminescu, loc. cit., p. 380).

[10] Astfel, în conversaţia purtată cu personajul narator anonim, Toma Nour îşi afirmă o deschidere mentală admirabilă: „cosmopolit sînt și eu; aș vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atîtea colori.[...] Națiunile nu sînt decât nuanțele prismatice ale Omenirii, și deosebirea dintre ele e atît de naturală [...] Făceți ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează și fără care ele ar fi pierdute în nimicul neexistenței [...]” (M. Eminescu, op. cit., p. 15). A se compara viziunea iluministă, „pe timp de pace”, a lui Nour cu cea romantică, consemnată din amintirile sale despre revoluţie: „Ce era dar mai natural decât ca românii, împinși de răzbunare, să ceară dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. [...] Legile care compun fundamentul eticii chiar te-ndreptățesc de-a cere cât ți s-a luat, de-a face cât ți s-a făcut, pentru că numai așa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pământ.

Dar virtutea ar cere să nu-l ucizi. Nimeni nu-i obligat să fie virtuos, fiecine să fie drept [...] Un om ucis, o literă necitită; un oraș de ars, o pagină de-ntors —

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu iată cartea de legi a revoluțiunilor, a dreptății lui Dzeu!” (Ibid., p. 84). Nu este invocabilă, în sensul susţinerii coerenţei atitudinii mentale a personajului, transformarea sa pozitivă în timp, întrucât judecăţile enunţate aici au fost consemnate de Nour în manuscrisele pregătite pentru personajul anonim, după discuţiile purtate de cei doi.

[11] Ibid., pp. 22-23.

[12] "Ochii mei painjeniți de lacrimi și insomnie întrevedeau într-o sălbatecă fantasmagorie capul vânăt al acelui amic nefericit cu creierii roșii de gândire, cu fălcile înfundate de venin și de mizantropie, cu ochii înfundați și turburi ca ochii unui nebun” (Ibid., p. 24).

[13] „[...] mi se părea cum că-n juru-le râdeau morți a căror fețe galbene erau spoite cu roșu, ceea ce le făcea și mai înfricoșate, și mai moarte, prin contrastul între adevărul morții și-ntre simularea cea spoită a vieții.”

(Ibid., p. 51).

[14] Pompiliu Constantinescu îi consideră pe „războinicii” Toma şi Ioan drept instanţe reprezentative ale unei voinţe colective: „Eroismul lui Toma şi Ioan, luptele lor cu ungurii prefigurează şi ideea de naţiune şi de valoare colectivă [...]. Şi e caracteristic pentru Ideea de naţie eminesciană că individuarea, în eroism, are un sens tot colectiv [...]” (Pompiliu Constantinescu, loc. cit., p.

366).

[15] „Era noaptea aceea un roman cavaleresc fără înțeles, din evul mediu, dar în care nu mai eram în stare de-a transpune tablourile colorate cu sânge, cu foc și cu negrul vânăt roșu al fumului, care trecuse turburi cu hidoasele lor fețe de mort, cu satanicele roșii fețe vii ce trecuse pe dinaintea ochilor mei. Toate astea samestecau în sufletul meu cel turbure și din acest amestec se născu o tâmpire cumplită a organelor de cugetare și simțire care-mi obosea capul, astfel încât simțeam că mi-e somn înainte de toate. Naturile cele tari dorm mult înainte de o catastrofă — eu cred că ele dorm mult și adânc și după o catastrofă [...]”

(Ibid., p. 65).

[16] Ibid., p. 37.

[17] A se vedea G. Ibrăileanu, „Creaţie şi analiză”..., p. 315.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Puiu Gheorghe Răducan

E toamnă, Doamne și mi-e toamnă E toamnă, Doamne și mi-e toamnă! Unde esti, tu, cânt al verii? Mi te-au furat! Of, Doamne!

Mi-e toamnă! Mie-toamnă rău! Am strâns în cârcă o brumă de ani, care, a început să devină apăsătoare.

Fiarele toamnei cu brumă pe călcâie și blană au început să dea târcoale prin coama verii.

Deja urlă. Urlă a brumă care se rostogolește-n lanuri de otavă unde noaptea paște-n liniște luna.

Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă!

Urletul lupilor tomnatici a speriat până și soarele. Timid, acesta se retrage-n hăul lui și greoi se cațără-n dimineți cristaline pe ramuri de copaci.

Urlă lupii toamnei! Pun stăpânire pe zare! Cântul ciocârliei s-a ascuns după aracul viei, iar ecoul cântului de cuc tremură-n scorburi.

Imnul urletului a speriat bolțile ruginite care de teamă au țâștit în spinarea moșilor cu umeri aromați, zgrunțuroși, zgribuliți, pregătiți să-și depună odorul, simbria, la iernat între doagele butoaielor primitive.

Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă!

Ce mai fug recoltele-n hambare! Ce se mai înghesuie-n borcane, în sticle, prin beciuri de frica brumei stropită de lupii toamnei. Se-agață punțile de struguri în cârlige prin poduri de case.

Ecoul lupilor de brumă sperie totul.

Până și noi ne schimbăm hainele de teama zgribuliciului, dar nu ne predăm lui și nici brumei.

E toamnă, Doamne și mi-e toamnă!

Mi-e toamnă, doamnă...., rău mi-e toamnă!

11

eesseeuu Florin T. Roman

Ecouri ale bătăilor inimii mele – VI De ce să pun răul înainte? Dacă pun spini înainte, urmează să trec prin spini.

Dacă pun un covor, urmează să păşesc pe covor. Eu pun numai binele înainte, răul îl las în urmă. Şi nici nu mai privesc înapoi, ca să nu păţesc ca femeia lui Lot. Apel către internauţi: Mai trimiteţi câte un email şi lui Dumnezeu!

Mulţi ar vrea să aibă geniul lui Eminescu. Dar câţi ar vrea să aibă şi destinul lui?

Trăim pentru a învăţa să murim. Cine nu a învăţat să moară, a trăit degeaba.

Mai bine să mori pentru ceva, decât să trăieşti pentru nimic.

Doamne, facă-se voia mea! Dar numai atunci când coincide cu a Ta. Când conduc maşina, între localităţi, pentru mine limitatoare de viteză nu sunt semnele de circulaţie, ci crucile de pe marginea drumului.

M-a întrebat, odată, o doamnă, de ce nu fac teologia. I-am răspuns că eu am nevoie de mântuire, nu de teologie. Pentru că, la o adică, şi unii draci sunt mari teologi.

Li se spune draci arhiconi, sau teologii iadului. Ei cunosc Sfânta Scriptură pe de rost, dar o interpretează pe dos.

Cred că majoritatea oamenilor care merg la biserică o fac pentru că le e frică de 12

iad, şi puţini sunt cei care merg la biserică pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. În orice caz, ambele imbolduri sunt mântuitoare, numai că primul este o treaptă spre Cer, pe când al doilea este Scara. Închisorile politice din vremea comunismului şi mănăstirile din toate vremurile sunt fabrici de sfinţi.

Cu cât te goleşti mai mult pe tine însuţi de tine însuţi, cu atât te umple mai mult Duhul Sfânt de El Însuşi.

M-a întrebat odată, cineva, dacă nu mi-e ruşine de mama mea, pentru că eu sunt magistrat iar ea, în loc să se îmbrace ca o doamnă de la oraş, se îmbracă ca o ţărancă şi poartă batic în cap. I-am răspuns că mi-e ruşine de cei care ne conduc azi ţara, care se îmbracă cu corupţie şi care nu poartă nimic în cap. Cu mama mea mă mândresc, deoarece ea mia făcut cunoştinţă cu Dumnezeu şi m-a învăţat cum să mă împrietenesc cu El. Ortodoxia reprezintă paşaportul de trecere al românului autentic dinspre trecut înspre viitor. Credinţa şi nădejdea sunt coperţile paşaportului, bunătatea, ospitalitatea, răbdarea şi dragostea sunt datele de identitate, iar spiritul de sacrificiu – viza de intrare.

Emitent şi, totodată, vameş, este Iisus Hristos. Aşa că românul autentic n-are nevoie de paşaport biometric.

Nu e suficient să ne bucurăm că mulţi oameni (în special tineri) intră în biserică.

Trebuie să ne întrebăm, mai ales, CU CE IES ei din biserică.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee poezie 13-18

Olguţa Trifan

Rondel timpului...

Rondelul clipei de taină

Ne sperie timpul, ce trece în grabă Lăsându-ne-n tâmple argint şi ninsori, Nu ştie hainul şi nici nu întreabă De vrem să primim ale sale comori.

E clipa, Doamne, pentru om O punte-a vieţii înspre moarte Sau frunza ce-a căzut din pom, Bătaia vântului s-o poarte?

Ne-ncearcă credinţa, de multe ori slabă, Când soare ni-i viaţa ori cer cu mulţi nori, Ne sperie timpul, ce trece în grabă Lăsându-ne-n tâmple argint şi ninsori.

De-ar fi păzită de un gnom Ori ferecată-n foi de carte, E clipa, Doamne, pentru om, O punte-a vieţii înspre moarte?

Secunda-i măsura, ce prinsă-n silabă Ne face adesea doar trişti călători.

Oglinda ne spune să fim răbdători, Când încă o toamnă ne-ncearcă degrabă...

De rege eşti ori majordom, Din bobul de credinţă-mparte Şi înmulţeşte-o-n gând aparte, Fir de nisip pe vârf de dom!

Ne sperie timpul ce trece în grabă.

E clipa, Doamne, pentru om...

Rondel pentru floarea de colţ

Rondelul împăcării

Floare de colţ aş vrea să fiu Pe vârf îndepărtat de munte, S-adun, din zâmbetul zglobiu Al soarelui, apusuri multe,

Nu este timp de ceartă și de ură, Nu-i timp să năruim ce au clădit, Apune viaţa, se transformă-n zgură, Uitând să ne-ntrebăm unde-am greşit.

Luna să-mi pună sidefiu În păr buclat căzut pe frunte.

Floare de colţ aş vrea să fiu, Pe vârf îndepărtat de munte.

Azi doborâm doar cu o lovitură Sudoarea alor noştri, ce-au trudit…

Nu este timp de ceartă și de ură, Nu-i timp să năruim ce au clădit…

Şi când voi crede că tot ştiu Şi-n ochi vor fi luciri cărunte, Fă, Doamne, gândul meu o punte Şi pas spre cerul azuriu!

Atâta pizmă, grea încărcătură, Cuvinte grele câte s-au rostit, Pe toţi, la fel, părinţii ne-au dorit Crescându-ne cu pâinea de la gură.

Floare de colţ aş vrea să fiu...

Nu este timp de ceartă si de ură...

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

13

ppooeezziiee Zina Dorina Pancu

Burde Victor

Lumini și umbre

Iubirea

Închide ochii la răsăritul soarelui și transformă totul în lumină. Îmbrățișează aerul estompat adăpostit la umbra copacului și vei simți cum renasc în iubirea ta.

Așterne-mi la picioare petale satinate și vei vedea cum fluturii mei tremură și se rotesc în tăcere în jurul nostru.

Ascunde-mi lacrimile în cuvinte și picură-le-n inimă, rotește-te, ascunde-te în umbra mea, așterne-mi pe buze sărutul și vei vedea cum lumini și umbre se răspândesc și ne învăluie fără constrângeri.

Iubirea, Este ceas nedormit; Clipe de neuitare şi de întrebări, fără sfârşit; Frământare, îndoială,îndemn, Binecuvântare şi totuşi, blestem!

Bucurie şi ţipăt de pasăre în zbor, amăgire şi dor arzător; Sete de apă şi de trupul dorit, pierzanie şi vis regăsit; Un schimb infernal, de idei, între bărbaţi şi femei...

Si totuşi, Murim, având pe buze, numele ei!...

Toamnă rece…

Consens iluzorii Tristeți de rubin apun în coroane de tei, Suntem doi străini ce rătăcesc pe alei, Ne ținem de mână apatici, timizi tu nu-mi vorbești, plâng – tu nu m-auzi.

Parfumul tău ferm de stejar, cuvintele tale îmi picură jar, lacrimile mele au gust de cenușă, Amară-i durerea nespusă.

Toamna ce întinde, văl de brumă-naltă, Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă.

Fără bun rămas, frunzele rotunde Sărutând luceferi, au pierit în unde…

Legănată barca ce mi-a dus iubirea Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea Şi pe vâsla veche ce găsea limanul, Mai pluteşte numai sufletul sărmanul.

Consens – fiecare purtăm o mască de lut viu colorată pe linia vieții.

Muţi, cocori pe apă, scuturând aripa, Gata de plecare îşi aşteaptă clipa Ca să se înalţe părăsind pământul, Către alte lumi, înfrăţiţi cu vântul.

„– Îți amintești ultima dată când luna…” „ – Da, dar am fost îndeajuns de orbi…” „ – Nici tu nu ai crezut în noi…” „ – În Rai nu intrăm în doi…”

Numai eu jelesc şi cu frunza udă, Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă?

Dragostea mi-e dusă- altul să o poarte Uite, moare frunza - peste altă moarte.

14

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Talpalaru Mihăiţă

Veronica Carjeu

Alb negru şi puţină femeie O zi de toamnă în mine nu e chiar crud fără tulpină plopii sunt trişti indiferet de cultură nu există pâine decât în doliu doar clopote taxate pe glasul răzuit dintr-un gât de beţiv în tuneluri de umbră fără păcat pentru viaţă măsura să le faci vânt sufletul nu a fost încruntat niciodată cât a crescut a plecat noaptea trecută cu certificatul de deces voluntar alergând plin de praf înainte de moarte spre frontul din tine nişte fantome se ţin de braţ să nu fie văzute iubindu-se doi imposibili străini dezhumând oasele trecutului din piele împăcarea veșniciei atât de frumoasă pentru tine cuvintele nu mai înseamnă nimic se întinde pe aţă bancă de rezerve să mai încapă cinci sau şapte femei inima este elastică astăzi când dintr-un dric plânge să fie încăpătoare pentru export de bătăi simple într-un sicriu adăpost pentru amintiri cu aripi vară retrasă spre est de la uşă aruncă o piatră dumnezeu a oprit câini să latre cu un cuţit ascuţit când îmi vii

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

O zi de toamnă Se aude glasul toamnei Prin frunzişul veştejit Mere coapte de pe ramuri Cad cu zgomot înăbuşit Vîntul aspru dinspre dealuri Pişcă pielea de pe obraz Ceaţa deasă vine-n valuri Gâzele se-ascund în maluri de necaz Griul toamnei tot se aşterne Pe pământ, pe flori şi în lucerne Ploaia deasă ca prin sită se tot cerne Lumina difuză abia se discerne Aşteptând să vină răsăritul La gura sobei tot visând Ascult cum toarce infinitul Caierul vieţii pe pământ

Suflet Fluture rătăcit în noaptea dintre veacuri Prin spaţiu şi timp neobosit călător În trupul de tină ai găsit tu leacuri Culcuş de odihnă de patimi şi dor Ai strâns din veacuri de lumină Esenţa timpului nepieritor Ce-ţi dă acum putere şi te îndrumă Să treci prin viaţă blând şi iertător Când patima în tine în grabă coboară Tumult de torente, de vânturi şi ploi Constaţi că viaţa nu-i deloc uşoară Şi-ai vrea ca timpul frumos să vină înapoi

15

ppooeezziiee Tatiana Dabija

Splendoarea Carpaţilor Firav, firul de iarbă, firesc Se ridică din solu-i gol Cu un ritmic tropot domnesc Fruntea dezgolindu-și ușor.

Cade dulce văzduhul în prag – Apa, vântul cuprinse-n parfum, Când se-nalță luna cu drag Peste nopțile lungi din cătun.

Dar de unde în plinu-i tufiș Pe furiș, se aude un glas Pe-ndelete ce-n brâu-i și-a prins Umbrele gândului din sunetu-i fals?

Ochii drum își clădesc prin cărări Cam sărac lângă ceasu-i trecut, Ca țăranul se-nhamă la plug Tot pământul ce-a fost semănat.

Din zori și până-n zori – un zgomot Năluc – ca norii din apus Străfulgeră copaci în foșnet Din frunza sa cu plete lungi.

Departe, peste munții veșnici Senine, aprige scântei – Cu ploaia sa prefac văzduhul Pe creste răspândind văpăi. În fundul ochilor, balauri – Apar imagini din povești Ce se izbesc de ceața largă, Din bolta care se zidesc. Și pulberea din vijelii ce-apare – Încremenește peste zări Și sună șesul, sună valea Și sună dealul până la șes.

Ca un berbec – clopotul mare Vestește clipa triumfală Și cresc tălăngile tezaur – Doinind peste faimoasa țară.

16

Traducerea din limba română în limba engleză efectuată de Irina Pelihataia, traducător autorizat de limbă engleză.

Splendor of Carpathians Thin, blade of grass, natural Arises from bare soil With a royal rhythmic clatter Cheer bearing easy.

Falls fresh air in threshold Water, wind contained in perfume, When the moon rises with love Over the long nights in hamlet.

But where in full is the bush On the sly, a voice is heard leisurely that in belt has caught Shadows of thought in fake sound?

Eyes build their way through paths As if poor near past clock As a peasant is harnessed to plow All the land that has been sown.

From dawn to dawn - a noise Ghost - clouds of sunset Flashed trees rustling From its leaf with long hair.

Far over eternal mountains Blue, fiery sparks With rain is changed the sky On ridges spreading flames.

In the bottom of the eyes, dragons Images appear in stories That will hit the fog range, From the vault that build.

Storms and dust in what appears Freezes over saw And it sounds plain, resounds valley And it sounds hill to plain.

As a ram - the big bell Proclaims triumphant moment And grows in bells treasure Resounding Doina over the country.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Florin T. Roman

Nicu Doftoreanu

Scrisoare către prietenii mei

Tangou de toamnă

Motto: „A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger”.

(Nichita Stănescu)

Motto: Ne iluzionăm mereu Că suntem... MAI MULŢI LA GREU, Dar când să se-ntâmple asta Ne trezim singuri ... şi basta!

(Tot EU în altă viaţă)

Voi vă puteţi închipui că am ştiut chiar dinainte de-a mă fi născut că vă voi întâlni? Altfel, demasc: făceam o cerere să nu mă nasc.

Numai că Cel care ne-a dat suflare şi ne-a înrostuit un drum sub soare mi-a zis: „Te-aşteaptă. Nu-i dezamăgi.

Eu o să ţi-i prezint pe rând, să ştii.

Mai lasă-ne o clipă Toamnă

Prin ei te voi trimite pe Pământ să-Mi cânţi în gând, în faptă şi-n cuvânt, prin ei o să-ţi încredinţez flori şi idei şi-o să te-nvăţ credinţa, tot prin ei.

Şi o călcăm în lungi plimbari,

Când vă veţi întâlni mai mulţi sau doi voi fi şi Eu acolo, între voi şi inimile voastre or să bată acelaşi ritm pentru viaţa toată.

Deoarece... aveam iubirea

Să nu uităm cam ce înseamnă Să fim iar mângâiaţi de soare, Când frunza cade la picioare

Ce le făceam adeseori, Pe când eram...

NEMURITORI,

Ce ne păzea nemărginirea În care visul tinereţii Se molipsea de

Iar când vrăjmaşi haini te-or săgeta cu palma lor Eu te voi mângâia şi când vei fi prea obosit de viaţă cu braţul lor te voi lua în braţă.

BOALA VIEŢII Ce-mi recita mereu aşa:

Şi-o să veniţi la Mine toţi, pe rând, şi-o să trăiţi în veci, nemaiplângând căci vă veţi fi iubit sub cruce, pe Pământ sincer, în gând, în faptă şi-n cuvânt.

„Mi-e Toamnă dar nu vreau să strig

Eu o să răsplătesc a voastră trudă.

Tu, la ureche, fără ei s-audă, o să îmi mulţumeşti că ţi i-am dat.

Deci, vrei să te mai naşti?” Şi-am acceptat.

Cu paşii rari pe soare blând

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

De frica unui val de frig Ce dă pădurii de stejar Covor de frunze ce-l calc iar

Când tu nu eşti decât un gând”

17

ppooeezziiee Lenuş Lungu

Miresme Miresme simple de lavandă alunecă în viață clipele colindă prin amintiri aș pune diguri să le opresc din goană pe pleoapele umede mă oglindesc în limpezimea sufletului închise într-un vis pe vecie.

Tăcere Univers de sentimente pierdut în adâncul sufletului cuvinte care în zborul lor rănesc sau mângâie praguri și trepte, tăceri și răspunsuri, geamuri și ziduri, povești de iubire și ură, fapte și aripi într-o tăcere deplină.

Noapte tăcută Noapte tăcută sub lună plină îmi desfac visele-n bucăți pictez ecou de speranțe mângâi orizontul picătură cu picătură printre stele indigou de umbre în fire de mătase de gânduri adunate.

18

O clipă în tăcere Caut în tăcere inima ceasului ce nisipul cerne zile şi nopţi în clipe de balans gânduri de noapte printre stele pulsul timpului dansează rotitor se scurge ca un izvor rezonanţe bat în epidermă în căderi de lumini mi-am împletit o cunună Timpul uns cu muzică în culori clipa pare câmp de flori.

Păşesc Inima mi s-a oprit pe cadran o rază picură frântă pe ochii ce-mi cântă strălucind ca două nestemate de pe fundul mărilor Torc din caerul de timp păşesc pe ierburi moi de vis cad uşor cu fruntea-n ceruri. oglindă şi prismă cu-n strop de ecou

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Valentina Becart

A fost odată o fântână...

A fost odată o fântână...

La această fântână... drumeții se opreau să-și potolească setea cu apa ei curată și rece, apă izvorâtă, parcă, dintr-un tainic gând al pământului.

Seara, fete și feciori se adunau în jurul ei, ca în jurul unei

Ardeau amiezile Ardeau amiezile în plină vară secundele se prefăceau în scrum doar orele rămase urcau grăbite-n turn trăgând înspăimântate un clopot răguşit de fum…

minuni,

* Ardea pământul gândul cerul apele se retrăgeau în pietre sălbatice săltau pe prund halucinante necruţătoare flăcări… *

și începeau să depene povești. Cea mai frumoasă poveste spusă în apropierea acestei fântâni a fost „Povestea de dragoste”.

Multe prietenii s-au legat la aceste întâlniri de suflet, în serile înstelate ale verii, dar și mai multe iubiri care au dăinuit peste timp.

Această fântână... a dispărut odată cu dorința omului de ceva „nou”, însetat, tot mai mult, de mărire și spoială a lucrurilor.

Naturalețea și puritatea au fost înlocuite cu artificialul și falsa strălucire.

Totul pentru încântarea sufletului!

Care suflet?

Când ucizi „izvorul” vieții, nu poți spera la fericire și dăinuire.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Ardeau amiezile pădurile fântânile cu ochii muribunzi cerşeau o noapte… * Ardeam şi eu jucând pe flăcări şi cântând cu vântul ce-aducea gemând un soare schilodit orbit de vară de vară…

19

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

Dan Sebastian Buciumeanu

IALBĂ, ALBOLI, DLUM La început de An Școlar La maghiari primele cuvinte pe care le învață pruncul sunt „fü, fa, füst“ (se citește fiu, fo, fiușt) = iarbă, arbori, fum, un corespondent relativ al românescului: „Ana ale mele“, adică „Ana are mere“. Pe când copilul era doar un copil, un infans (vezi francezul „enfant“, adică, pe latinește, cel atins încă de neputința vorbirii adulților), el împreuna cuvintele fără să dea atenţie sensului

lor,

numai

pentru

plăcerea

sonurilor, ritmului şi rimei. Mai mult, el îşi creea, precum un înger descins din armonii cereşti de dincolo de cuvânt, cu urechea prea fragedă, prea diafană, nepregătită dar şi grăbită a asimila sonurile răspicate şi complicate ale „voroavei“ pământene a adulţilor, propria-i limbă îngerească sau „poezească“.

Această

spontaneitate

sprinţară creatoare a întâlnirii cu limbajul articulat al celor mari îi va fi progresiv interzisă până în ziua când, ne asigură Freud, îi vor fi tolerate doar cuvintele articulate

conform

uzanţelor

tribului

precum şi acele asociaţii de cuvinte care au un sens. Numai poeţii mai pot reface acea stare de inocenţă şi graţie pierdută a limbajului copilăresc făcându-l să se joace, la modul mai mult sau mai puţin gratuit, cu propriile-i sonorităţi. Numai poeții mai închid și deschid uneori nostalgic această comoară a Începuturilor în inima lor.

20

WEÖRES SÁNDOR: FŰ, FA, FÜST Özönvíz-táj ez, tág és széditő, a kőkorszaknál ősibb az idő, emlékezés sem kísér az uton Ekkép mesélték, csak innen tudom: mikor pelenkám volt még és dadám s a Hold kezemnél ült az almafán, az «ee-ee» és «papa-mama» után az első, amit kimondott a szám: «fü, fa, füst».

Ugy tűnik, mintha látnám-hallanám: fölöttem süt víg napocska-anyám, a dajkával kis kocsiban tolat engem, reménydús fiatalurat s oly fontos, mint nagy dörgeteg beszéd, mitől országok esnek szerteszét, és véres lesz a puszta és a rét, hogy kimondom e szent varázsigét: «Fü, fa, füst. » Fogatlan szájjal tátogattam és érzés nélkül jött sírás-nevetés, a sorsom nem volt könnyü vagy nehéz, multat s jövőt még nem festett az ész, idő nem volt, csak az örök jelen, mely, mint a pont, kiterjedéstelen s mert kezdettelen, így hát végtelen mi áll, vagy mozdul, minden névtelen, «fü, fa, füst.» ...

Szép a való! szebb, mint minden mese, kár, hogy mindünknek hűtlen kedvese.

Azért van mind a tétlenség s a tett, hogy tompultabban lásd a végedet.

Kinn ülök most a híg téli napon, mint aranya körében Harpagon s ha mennem kell majd: tenger vagyonom bucsuzóul még összeszámolom: fü, fa, füst.

FU, FA, FÜST

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

IARBĂ, ARBORI, DRUM Poem de Weöres Sándor (fragment) Larg peisaj, diluviană vatră, timp mai bătrîn ca epoca de piatră, pe drumul meu, nici urmă de-amintiri, Tot ce ştiu azi, e doar din povestiri.

Cînd scutec aveam încă şi dădacă, şi luna o credeam un măr pe-o cracă, şi-ndată după primul „tată”, „mamă”, şi „ce” rostit-a gura-mi fără teamă: „ialbă, alboli, dlum”.

Din soarele matern eu m-am născut, şi parcă văd aevea, parc-aud cum doica mă-mpingea în cărucior: ce de speranţe legi de un fecior!

Orice cuvînt e greu ca un discurs, ce țări destramă, şi de sînge curs livezi ar umple-ntinsul şes pustiu doar cu formula magică ce-o ştiu: „ialbă, alboli, dlum”.

Gura-mi căscam rotundă, fără dinţi.

Cînd s-au ivit şi rîs şi suferinți?

Nici dulce-mi fu destinul, nici amar, ce-a fost şi ce va fi n-aveam habar.

Eterna clipă,-atîta — nu şi timpul.

Fără dimensiune, cum e punctul, fără-nceput, fără sfîrşit pe lume. nobil ori fix, nimic n-avea un nume, ialbă, arboli, dlum. ...

E mai frumoasă ca orice poveste realitatea. Din păcate este necredincioasă cum e orice soartă.

Ea numai după voia sa se poartă. Și iarna stau, în zori fluide-afară ca Harpagon pe aur, în cămară și-mi număr uriașul meu avut — tot ce, plecând de-aici, am de pierdut: ialbă, alboli, dlum.

Trad. Veronica Porumbacu (N. b.: Mi-am permis, pentru a păstra eufonia din maghiară și în limba româna, să schimb, în magica formulă a Începutul vieții, pe „fum“ cu „dlum“.)

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Puiu Răducan

Ecoul Uite-așa și dintr-o dată, m-a cuprins dorul ecoului rămas cândva în poiana florii de salcâm din Sudosul copilăriei.

Lăsasem acolo, atunci, un ecou pițigăiat al unui copil ce-l ducea mama de mână căci prichindelul nu avea curajul să urce singur în coasta Chiciurii, pe buza râpei cu mireasmă de floare de salcâm.

Tot poposind în satul ce mi-a dat viață, deseori urc – mai greoi acum – pe dealul și-n văile unde-mi stă pitit ecoul sexagenar (plus).

Pașii molateci se scutură de miezul asfaltului - dealul nu mă primește cu miros de asfalt - și o iau pe urma ochilor care se repeziseră-n culme.

Pășesc sprijinit de bătrânul toiag al vremurilor pe ulița ce desparte „ținutul” lui nea Dumitru Iepure (acum al meu) și al lui nea Pavel. Aoleu, că demult au plecat și oamenii ăștia! S-au dus unde vom merge și noi.

Bătându-mi tălpile, cărarea ce mă ducenspre ecou mă poartă pe uliță-n sus, prin capul viei.

Opresc un pic la cireșii lui Rădoi (nu mai sunt), doar numele le-a rămas. Nici ei nu mai sunt, nici nea Costică Rădoi nu mai este... Oale și... ulcele, jar și scrum...

Dau roată cu ochii peste sat, pe linii de orizont proaspăt, dar mă-mpiedic de luciul turlei bisericii. Gânduri mă copleșesc, parcă un ecou răgușit mă cheamă, mă îndeamnă să urc.

Of! Uite și cireșul lui țața Vena! Este plin de rugină..., de uscături. Multe, multe amintiri îmi stau cocoțate-n el. Le văd cu ochii de copil.

Ecoul mă cheamă și iată-mă ajuns la Crucea Popii, o poiană frumoasă, o poiană de joacă pentru copii, dar nu se recomandă să fi singur pe aici. Eu sunt acum, dar caut umbra ecoului.

Timizi, dar cu aceeași frică, ochii dau o raită spre sălbatica și înspăimântătoarea vale, spre Pârlitură. Podul bătrân de aici din care vremurile i-au luat scândurile, îmbrăcat în

21

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee mărăcini hidoși s-a sălbăticit și te privește fioros. Îi iau repede de acolo și-i arunc pe Chiciură în sus.

Pașii răsuflă greoi, coasta Chiciurii nu sencumetă să-i ajute, dar... iată-mă sus!

Doream și doresc să mai ascult ecoul pițigăiat al copilului din mine.

Anii s-au depus, cred, și peste ecoul meu. Îl strig mereu, mereu, dar îmi răspunde, se-ntoarce către mine unul bătrân, ruginit, hodorogit, ce poartă-n coadă un prelung oftat.

Ce-o fi pățit, văzut și auzit ecoul pădurii mele???

Rezemat în cârja anilor mulți, am ajuns iară pe buza râpei din Sudos când floarea de salcâm plină de miere.... plecase...

Of, Doamne! Ce frumos este când mierea urcă-n floare! Ce greu le este albinelor să urce coasta!

Da. Sunt pe buza râpei și-i privesc buzunarul. Este plin cu verdeață, dar o verdeață care mă doare.

Ochii-mi se reazemă de hăul prăpastiei, dar și spre nord, mai sus, unde cerul se sprijină pe umerii pădurii Romaneștiului.

Același cer, aceeași pădure..., numai ochii sunt obosți.

Văd șușeaua care, îmbrăcată cu asfalt gropicizat se strâmbă la mine, văd sfoara ei neagră și găunoasă.

Când se apropie de apa Șasa, Iordanul copilăriei sfinte, când se depărtează unduinduse blând, angelic, către văi, pe marginea lor.

Stând cocoțat pe umerii dealului chel, parcă o mână nevăzută imi trasează linii de orizont. Noi și noi linii.

Toată viața, până-n oboseala rebegită de acum, am alergat spre linii de orizont.

Of, Doamne, dar eu îmi caut... ecoul! Este al meu. Acum, la vreme de apus vreau să stăm de vorbă..., la o... tacla, chiar și așa... de demult prieteni, așa ca între... noi, să ne mai adunăm de pe drumuri căci multe mai avem a ne spune.

Ecoul meu de parfum și catifea, nu preami iese în cale....

Dau mereu roată cu ochii spre linii fragede de orizont, iar urechile-mi așteaptă sosirea scumpului ecou pe care l-am depozitat 22

în cufărul vremurilor pentru momentul când voi veni la el.

De două ceasuri stau în fruntea râpei din vârful salcâmilor dezbrăcați de floare și nu apare. Îl strig și vag aud câteva mormăituri.

Plec și pe cărarea străjuită cândva de creițe, mă afund periculos în inima pădurii care mă foșnește.

Nimic nu mă împiedică să-mi caut ecoul.

Până și foșnetul pădurii este schimbat. Parcă mă ceartă că l-am părăsit de mic.

Ecoul, ecoul!... Unde este ecoul copilului din mine! Pe aici l-am ascuns, parcă!

– Hai, mă, copile, răspunde!

Cobor spre hududoiul veșnic umed unde cândva, vacile se împotmoleau de chemam părinții din sat să ni le scoată. Da, pe-al ăstora, ecoul ăstora îl aud! Îl aud pentru că stă de strajă locului.

Trec peste această sălbăticiune de șanț, urc o țâră și cotesc apoi sre mirifica poiană de la salcâmul aplecat. Aici, în această vale sălbatică plină de mărăcini moderni de sălbatici, disting o voce răgușită, ceva fricos de emoționant care seamănă cu ceva din ființa sufletului meu.

Nu văd nimic, dar aud. Din ce în ce mai clar, cu cât mă apropii de salcâmul aplecat..., și mai clar.

Doamne, dar l-am lăsat copil, ce este cu această voce hodorogită! Este ecoul meu! El trebuie să fie! Mereu îl aud cum mă strigă, cum mă cheamă, dar nu-l văd. Of! Și voi.., ochilor!

Deodată, mii de fiori mă cuprind, mă petrec!

La umbra gândului, în coaja salcâmului aplecat ce nu mai există, văd ecoul cum stă-n genunchi.

Of, Doamne! Plâng!

Ecoul meu, ecoul copilăriei cu var la tâmple și reumaism în oase stă-n genunchi și plânge.

Ce faci, mă!

Ai venit?

22082016 – B. Olănești

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă proză 28-33

Viorica Gusbeth

La Scăldat Şi demult, demult, era la fel de cald.

Vară nebună! Dimineaţa, cum răsărea, soarele, se pregătea, să topească...

Multora le făcea o plăcere deosebită puterea de nestăpânit a căldurii. Aerul vibra, o moleşeală plăcută te cuprindea.

Hai la scăldat, copii, striga tatăl!.

Duminica, era planificat scăldatul... Dacă locuieşti la cincisute de metri de râul ce trece tumultos, cum altfel să rezişti la chemarea lui?

Te cheamă, îţi face oferte apetisante, şi aşteaptă cu nerăbdare să vii la el şi să te bucuri de răcoarea lui.

Copiii au sărit bucuroşi, cei mici, în braţele tatălui, cei mai mari şi-au pregătit în grabă costumele de baie.

Dar mama nu vine cu noi? întrebă Paul, cel mai mare dintre ei. Să vină şi ea, doar e duminică astăzi, nu are de lucru!

Mama ieşi în cadrul uşii, legată la spate cu baticul, cu picioarele goale, cu o bluză şi o fustă uşoară... Ieşi cu un castron mare, plin cu plăcinte, din care ieşea aburul fierbinte.

– Vin şi eu la apă, copii, dar un pic mai târziu, mai am de terminat mâncarea.

Am urgentat coptul, să vă pot da plăcintele, că nu vreţi să aşteptaţi prânzul.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Ai făcut plăcinte şi cu magiun, sau numai cu brânză, mamă?

Am făcut cu de toate, aveţi acolo şi surprize! Dar aveţi grijă să împărţiţi în mod egal. Să nu aud că v-aţi certat.

Mamă, dar pere ne-ai pus.?

Mama, dădu din cap, şi-i spuse bărbatului „ai grijă de ei ca ochii din cap!”

Tatăl zâmbi la grija exagerată a mamei.

Am grijă, draga mea! Ce sunt numai ai tăi, nu şi ai mei? Dar, să vii şi tu, te aşteptăm!

Să avem putere de muncă săptămâna viitoare! Îşi îmbrăţişă soţia cu dragoste, pentru străini ar fi fost gest inutil, dar pentru ei, era confirmarea iubirii împlinite. Cei mici, doi băieşi de şapte ani, gemeni, au plecat în grabă de parcă le era teamă că nu vor găsi râul la locul cunoscut.

Tată, ăştia mici! familiei. Apoi mă cerţi pe doar eu sunt cea mare şi grija lor.

uite ce fac zise Dana, fata mine, tată, că trebuie să am

Tatăl dădu din cap, zicând, lasă-i Dana, nu se duc ei prea departe, că altfel nu-i iau cu mine în apa mai mare. Paul, îi zise tatălui, eu merg la pescuit, tată. Avea în mână undiţa.

Dar crezi, Paul că pe căldura asta te vizitează vreun peşte?

23

pprroozzăă Dar, tată, peştilor nu le este cald, aşa că îi ameţesc eu! Colbul fierbinte de pe drumul ce ducea spre râu, devenise un nor ce plutea în urma lor. Copiii răscoleau cu picioarele desculţe praful fierbinte.

Potoliţi-vă copii, zise tatăl! Am înghiţit numai praf de când am plecat de acasă.

Fă şi tu aşa cu picioarele cum facem noi, zise Paul.

Dar ce eu sunt desculţ, ca voi?

O, dar ce bine este aşa fără sandale!

Bine că mergeţi la apă, să vă bălăciţi, că altfel biata mamă ar avea de lucru cu spălatul. În sfârşit au zărit, apa! Eu fug prima, ţipă Dana, dezbrăcându-se.

Dana se întâlni cu fetele de vârsta ei simţindu-se în paradis.

Fetele se întreceau, la viteză, la înotul sub apă, la joaca în grup, ţinânduse de mână. Paul se întâlni cu amicii lui la pescuit, iar talăl îi învăţa pe gemeni, să înoate. După masă, apăru şi mama. Îşi terminase treburile şi sosi aducând de mâncare la odrasle. S-au întors, târziu. Au admirat oglindirea lunii, pe luciul apei, liniştea serii, potolirea căldurii. Erau obosiţi, dar atât de fericiţi! Era doar una din zilele minunate pe care o petrecea familia, într-o zi fierbinte, fierbinte, de vară.

24

Lili Craciun

Lacătul spre Dincolo – Zîua bună. Deschideți poarta mai repede că am răgușit de când strigăm. Am venit să ne înfățisăm judecății Domnului.

– Nu-i acasă, reveniți mai târziu.

Poate mâine.

Femeia nu luă în seamă glasul aspru și dogit al bătrânului bărbos, care-i privea apatic de după porta înaltă. Refuzul o miră până peste poate.

– Nu-i acasă Dumnezeu?? Cum așa?

– Da’, nu-i, ce te miri ca proasta-n târg?

– Și, mă rog, unde-i plecat?, îl iscodi cu șiretenie Maricica. Să nu mă faci pe mine proastă, auzi?, se rățoi la el, îmbufnată.

Unde-i, Sfântule, unde?, poate-i pe-aproape și-l poți chema, își îmblânzi mai apoi vocea, văzând că moșul da să plece. Am bătut cale lungă până aici, ostenind să ajungem.

Suntem creștini buni, am ținut toate poruncile lui.

Sfântul Petru se făcu că n-aude, îndepărtându-se târșâit cu pași de melc, cu cheile de la Poarta Raiului la brâu. Lovinduse ritmic una de alta, cheile vechi și ruginite zornăiau ca o muzică divină, aducându-i în nări un miros proaspăt de lapte și miere.

Spatele bătrânului, care se pierdea încet după un colț de alee, o înfurie la culme pe Maricica. Zgâlțâi ca o nebună poarta, dându-i și două șuturi.

– Fir-ar a, ptiu! că eram să zic o spurcăciune chiar la intrare în Paradis. Cum

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă să nu fie Dumnezeu acasă? Așa ceva nu miam imaginat.

Numai Gheorghe, sfrijitul de bărbatăsu care alesese să moară fix în același timp cu ea, se făcu ca focul.

– Taci, muiere, șopti, aici îi raiul, trebuie să fii vrednică de el. Nu vorbești ca o țață, așa cum vorbeai la piață cu zarzavagioaicele.

– Etete, cine vorbește. Mă, Gheorghe, mă, da’ ție ți se pare în ordine? Murim tamnesam – într-o clipită, nici n-am văzut când a apărut camionul care a urcat peste noi pe trotuar, și stăm ca proștii de o jumătate de zi fără să ne bage nimeni în seamă.

Iar când în sfârșit și-a adunat oasele boșorogul ăsta către noi, ne spune senin că Domnul nu-i acasă și să revenim. Când?

La paștele cailor? Da’ unde suntem, la biserica din sat, unde nu-i găseai niciodată pe popă și ușa era mai tot timpul zăvorâtă?

– Taci, fă, taci, că acuși ne-or îndruma în partea ailaltă și numai gura ta-i de vină. Ce dacă găseai biserica închisă? Ce dacă aici poarta e închisă?

O fi având și Dumnezeu program de vizite, ca și părintele. Că doar el e trimisul lui pe pământ, or lucra după același regulament.

– Gheorghe, Gheorghe! Nici moartea nu te-a deșteptat, Gheorghe.

Post scriptum: Azi dimineață am vrut să aprind o lumânare. Patru biserici închise, cu ușa încuiată și/sau poarta zăvorâtă. Îmi venea să le las un bilet în ușă, să-i întreb dacă știu ce program are Dumnezeu și când e deschisa „casa lui”. Așa s-a născut povestea de față.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Mihaela Moşneanu

pprroozzăă

Răpirea (4) Domnul Tică plecă îngândurat, cu paşi înceţi din faţa magazinului. Afară se întuneca, dar el nu realiza acest lucru.

Ajunse în faţa blocului şi se aşeză pe bancă.

Era nedumerit, nu ştia ce să creadă. Stând el acolo, fără să simtă răcoarea de afară, îl cuprinse panica. Simţea în sufletul său cum ghimpele geloziei îl înţepa.

Nu fusese prea gelos când era tânăr şi nici acum n-ar fi fost. Întodeauna fusese sigur pe sentimentele Marianei şi la fel fusese şi ea pe ale lui. Sau cel puţin, aşa crezuse el pană acum. Sau iubit mult de când s-au cunoscut, în ciuda faptului că părinţii ei fuseseră împotriva relaţiei lor la început, şi încă se iubeau, sau aşa credea. Îi era de neînţeles dispariţia ei aşa, dintr-o dată! Era ferm convins că între ei este o dragoste mare, multă înţelegere, încredere şi mai ales, un respect deosebit, care apăruseră o dată cu trecerea timpului. „Unde o fi? Doamne, unde să o caut?

Măi, dacă era să se fi dus la vreo prietenă de-a ei, m-ar fi înştiinţat, trimiţându-mi pâinea prin cineva. N-ar fi fost prima oară când ar fi făcut asta. Dar acum?

Vânzătoarea Jeana mi-a spus că n-a fost azi la magazin. Unde s-o fi dus? Nu pot să mă gândesc decât la asta, că a plecat de acasă cu cineva, dar cu cine? Doamneee! Cum nam observat nimic la ea, până acum? Şi mai ales, după atâta timp? Naiba ştie, că la cum o cunosc eu, cred că mi-ar fi spus, ea, 25

pprroozzăă întodeauna e sinceră. Dar să se fi schimbat şi eu să nu-mi fi dat seama? Nu se poate, dar totuşi, ce să cred, dacă nu asta? Clar, numai asta e, altceva ce să fie? Ei, o veni ea până dimineaţa.” Şi îi dădură lacrimile ca unui copil. Le şterse, dar altele îi plecară pe obraji. Văzând că nu se poate stăpâni, se ridică de pe bancă. Fugi în scară şi urcând treptele din doi-trei paşi, ajunse acasă. Intră în casă fără să realizeze că lăsase uşa descuiată şi închise uşa, apoi strigă: – Mariana! Mariii!

Dar Mariana nu-i răspunse, fiindcă nu era.

Nu ştia de ce o strigase, chiar dacă era conştient că nu era acasă. Trecu pe lângă bucătărie prin hol şi ajunse în sufragerie. Se trânti pe colţar cu burta în jos şi continuă să plângă.

O perioadă de timp plânse întruna, după care îşi impuse să înceteze.

Se ridică în picioare, după care se aşeză în şezut. Privi măsuţa joasă şi mocheta bleumarin, după care îşi aruncă privirea pe fotoliul care însoţea colţarul. Apoi ceasul oval de pe perete şi cu ajutorul luminii din hol, ce rămăsese aprinsă de când plecase doamna Mariana după pâine, văzu că era ora zece. Îşi îndrepătă privirea spre biblioteca plină de cărţi, care ocupa peretele din stânga al sufrageriei, după care o coborî spre sertarele de jos, unde erau caiete şi cărţi deale lui Mircea, de pe vremea când era la şcoală şi pe care Mari se încăpăţânase să nu le arunce, ţinându-le ca amintire. Toate erau aranjate frumos de ea. Peste tot era mâna ei, peste tot, fiinţa ei era prezentă, oriunde se uita, avea impresia că o vede.

26

„Ce Dumnezeu! Cred c-am înnebunit, sunt om bătrân, am şaizeci de ani şi sunt gelos, de parcă aş avea vârsta lui fiu-meu!

Doamne! Dacă o fi aşa cum cred eu, ce-o săi spun lui Mircea, când va suna? Ei, voi vedea eu atunci, ce-i voi spune. Mai bine aş înceta cu prostia asta!”

Deşi gândea în felul acesta, nu putea să se împotrivească sentimentelor care le simţea. În starea în care era acum, si-ar fi dorit să-i cadă tavanul în cap, fiindcă dispariţia soţiei îl durea, în ciuda faptului că-şi reproşa comportamentul de adolescentin. Şi totuşi, o nouă speranţă se cuibări în sufletul său, când îi veni ideea să o sune. Îşi scoase telefonul mobil din buzunarul gecii de fâş care o avea pe el încă. Sună, dar văzu că îl avea închis.

Se enervă şi spuse: – Ooo! Are şi telefonul închis pe deasupra, să n-o deranjez!

Foarte ocupată trebuie să fie, nu?

După care îl aruncă în fotoliu, nervos. Era atât de supărat şi de trist! Nu-i venea să creadă că tocmai acum, după atâta timp, îi venise lui Mari a lui să-l înşele. Şi tot gândindu-se la ea, trecu timpul fără ca el să se mai mişte şi privind în gol, o dată cu lacrimile care îi plecaseră iar la plimbare.

Fără să-şi dea seama prea mult de ceea ce făcea, la un moment dat se ridică de pe colţar, aprinse lumina şi se aşză la loc. Privi din nou ceasul de pe perete şi văzu că era ora unsprezece.

Sună cineva la uşă şi el sări ca ars în picioare. În acel moment se gândi repede că este ea, că în sfârşit a ajuns acasă, că-i va povesti cum a fost la vreo prietenă de-a ei şi ce păţise, şi cum o ajutase, etc. Era atât de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă sigur de asta, încât nu se gândi nicio clipă că dacă ar fi fost ea, nu ar fi sunat, ci ar fi intrat pe uşă.

Când ajunse la uşă şi o deschise, în prag era vecinul său Cristea, comisarul.

Acesta era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. În mod normal, domnul Tică s-ar fi bucurat de prezenţa sa, dar acum fu profund dezamăgit, lucru care nu-i scăpă poliţistului, aşa cum nu-i scăpase nici faptul că prietenul său era îmbrăcat în geacă, nu în capot, cum îi era obiceiul în casă. Andrei era vesel, dar când îl văzu cum arăta, zâmbetul de pe faţă i se transformă într-o grimasă.

Andrei Cristea era comisar de poliţie în Drobeta Turnu Severin.

Era un tip înalt şi corpolent. Avea o faţă jovială, părul alb şi tuns scurt. Tot timpul era vesel, deşi la servici era mai rău ca un urs. Multe ilegalităţi „treceau prin mâinile lui” şi nu rămâneau nerezolvate. Era spaima tuturor vagabonzilor şi a infractorilor din oraş, şi nu numai. Colaborarea sa cu alte secţii de poliţie din ţară era întodeauna încununată cu succes, nimeni nu rămânea nepedepsit, atâta timp cât el conducea o anchetă. Trebuia să nu ai de-a face cu nimic ilegal, dacă vroiai să nu-l cunoşti, că de ştiut din vedere erau puţini care nu-l ştiau.

Acum era îmbrăcat într-un trening albastru şi era încălţat într-o pereche de şlapi portocalii de plastic. Ochii albaştri ca marea, străluceau atunci când privea atent pe cineva sau locurile care îl înconjurau.

Avea nasul puţin coroiat, obrajii roşii şi nişte buze cărnoase. Vocea îi era groasă şi răsunătoare, iar când râdea, i se vedea dantura albă, de care era mândru.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

– Salut, Tică! Ce faci? Dar ce-i cu tine?

Ce-ai păţit? Ce-i cu faţa asta, omule? îl întrebă, scrutându-l atent cu privirea sa de poliţist.

– Chiar se vede că arăt rău? Hai, intră!

Ce să am? Nu am mare lucru, decât că nu ştiu pe unde-i Mariana mea. Plecă după pâine, şi pâine se făcu.

– Cuuum? Ce tot spui tu acolo?

– Daaa, ce-ai auzit! Mariana mea plecă să ia pâine de la magazin şi nu mai veni. Nu ştiu nimic despre ea, de la prânz. Am fost la magazin şi doamna Jeana mi-a spus că nici măcar n-a dat pe-acolo, azi. Ce să cred despre asta, Andrei? Decât că şi-a găsit pe altul şi-a plecat cu el!

– Măi, Tică! Nu vorbi prostii! Ce naiba, doar nu eşti copil! Tu crezi că-i arde ei la vârsta asta şi după atâta timp să tenşele?

Dacă n-aş cunoaşte-o, dacă nu v-aş cunoaşte pe amândoi deatâta timp, aş mai crede aşa ceva,dar aşa...

Căzu puţin pe gânduri şi se vedea după încruntarea sprâncenelor sale că judeca mult situaţia prietenului său.

Nu credea nici unu la sută că soţia lui Tică l-ar înşela sau mai mult, că ar fi putut fugi cu vreun amant. După ceva timp vorbi: – Măi, omule! Dacă o fi păţit ceva?

– Ce să păţească, măi Andrei? Ce? Spune tu, că doar a plecat după pâine, nu în altă parte!

– Nu ştiu, dar nici ce spui tu, nu este, n-are cum să fie aşa, măi! Bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai gândi la prostii din astea!

Apoi continuă să vorbească mai mult singur, Doamne, ce-o fi cu ea? Ce-o fi păţit?

27

pprroozzăă Şi apoi privindu-şi din nou prietenul, pe la prietene ai căutat-o?

– Nu, nu am căutat-o, că dacă era să fie pe la vreo prietenă, venea ea până acum sau mi-ar fi trimis pâinea prin cineva, că doar ştii cum face ea şi cu nevastă-ta. Că se potrivesc amândouă, de minune! spuse zâmbind pentru prima oară, domnul Tică.

– Da măi, ai dreptate în privinţa obiceiului cu pâinea, dar în alte privinţe, nu.

Mariana şi nevastă-mea au caractere diferite şi mi-ar fi plăcut să se înţeleagă şi ele aşa de bine, cum ne înţelegem noi doi.

Pe unde o fi oare? Sper din suflet să nu i se fi întâmplat ceva, fiindcă eu refuz să cred prostii ca tine! Uite cum facem, tu rămâi aici, te calmezi şi îţi scoţi tâmpenia asta cu înşelatul din cap, iar eu plec acum acasă. Şi mâinedimineaţă când ajung la lucru, îmi mobilizez oamenii s-o caute, m-ai înţeles?

– Vorbeşti serios? Ai să m-ajuţi s-o găsesc? Of! Sper să ai dreptate, Andrei, că nu-i vorba despre înşelat aici. Se gândi puţin, apoi continuă, şi dacă o fi cum spui tu? Doamne, unde-o fi? Şi ce-o face, oare?

– Măi, Tică! Îţi repet, parc' ai fi copil, ce Dumnezeu! Doamne! Ce mi-a plăcut întodeauna la voi, este că şi acum, după atâta timp, vă iubiţi! Măi omule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai gândi la prostii!, îi repetă comisarul. Eu cu a mea nevastă nu suntem ca voi. Ba chiar, de multe ori simt că noi am fost odată ca niciodată. Ce n-aş da eu ca şi nevastă-mea să fie ca Mariana ta, dar asta e! Nu putem să fim fericiţi cu toţii, adăugă el trist.

– Ei, lasă! Poate că a ta nevastă, cum spui tu, este altfel, poate nu îţi arată, dar eu 28

sunt convins că ţine la tine, încercă domnul Tică să-l îmbărbăteze pe prietenul său, dar revenind repede la ale lui, repetă, măi Andrei, tu crezi că nu mă înşeală Mariana?

– Măi, tu eşti turc? Nu cred, ştiu sigur, sută la sută, că aşa ceva este imposibil, este exclus din start! Sper doar să nu fi păţit ceva, în rest, poţi să fii liniştit. Şi apoi, râzând, continuă să-i spună, nu mai că tu o luaşi razna rău de tot, eşti gelos, măi frăţioare!

– Doamne-ajută! Offf...

Comisarul îl privi atent şi se mai gândi a nu ştiu câta oară că Mariana nu îl înşela, că nu avea cum! În acelaşi timp, pe o parte îl amuza teribil gelozia prietenului său, iar pe de altă parte îi plăcea la fel de mult, deoarece i se părea minunat că la vârsta lui, mai putea fi gelos în felul acesta. Văzuse şi auzise multe prin intermediul meseriei sale.

De aceea îi era teamă să nu fi păţit ceva grav, vecina sa. Înainte să plece acasă, îi mai spuse încă o data prietenului său: – Stai liniştit, că o găsim noi. Mâine o caut cu oamenii mei peste tot, şi dacă va fi nevoie, voi căuta prin toate cotloanele oraşului. Mâine-seară va fi aici cu tine, altfel nu mai sunt comisarul Cristea! Îţi promit solemn, asta!

După care plecă spre uşă, fără ca domnul Tică să-l mai conducă până la usă, cum făcea de obicei, dar comisarului nu-i trecu prin minte să se gândească la asta.

Locuia la etajul doi, deasupra de familia Alexandrescu. Auzi doi oameni, vorbind la parter şi rămase încremenit la auzul uneia dintre cele două voci. (va urma)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă Mioara Anastasiu

Viaţa, ca o ciornă Fragment Când să mai scoată bani de băutură, Iani a văzut că nu mai are. „Ce-i mă Iani”? a întrebat Surcel. „Gata nea Ticule, hai să mergem, că nu mai am parai. Eu n-am, dumneata n-ai, ce să mai...”„Mă, io mai am, dacă vrei îți dau cu împrumut! Dar faci tu cinste”! „Daa, cum să nu, a zis Iani, că nu era Surcel primul pe care îl păcălea. Și pentru că i-a văzut mârșăvia în ochi i-a spus să comande o sticlă și pentru tata socru, acasă”. „Da,’merg și io la socrii, ca să ne cinstim”! „Păi și normal nea Ticule”! Au mai băut ei acolo, la cârciumă un rând, apoi au plecat spre casă. Mergeau ținându-se de gât cu brațele, în timp ce Iani cânta cât îl ținea gura: „Du-mă-acasă măi tramvai, du-mă iute ce mai stai/Du-mă la...”

Străzile răsunau de vocea tetei. Când au ajuns la Comisariat Iani s-a oprit din cântat. A dus degetul la buze și a arătat către comisariat și apoi către stradă: „drept înainte”... În curte a sunat scurt clopoțelul de la poartă, căci el știa cum să bage degetul în clopot să nu facă zgomot mare. Apoi a pus sticla pe masa din grădină și a aprins de pe un perete lumina din curte. Becul, atârnat într-un cârlig sub streașina podului a luminat locul. Nicu Căzănișteanu a scos capul pe ușa bucătărioarei: „Care ești acolo?

Di ce-ai aprins lumina, nu știi că plătim la ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

paușal”? „Hai bre tăticule, fă-te-ncoace, uite că am venit cu nea Ticu. Am adus o sticlă de vin, să ne cinstim toți trei ca bărbații”, a zis Iani și i-a făcut semn lui Surcel cu cotul, șoptindu-i: „Să vezi moșu’ ce-i trage la cariată, dacă e de-a moaca”! Bătrânul ieși țopăind într-un picior, că nu a mai vrut săși pună proteza piciorului tăiat. Avea vreo trei-patru, toate făcute de el, cu balamale la genunchi, cu laba piciorului bună să încalțe orice pantof. Dar noaptea, cine să-l vadă noaptea? A ieșit așa, în cămașa lungă de noapte, sprijinindu-se cu o mână în baston și cu alta de perete. S-a așezat la masă și s-a uitat să-i vadă mai bine pe cei doi: „Ei”? făcu el? „Am cumpărat un vin dulce cum îți place matale, ia de aici, am pus în pahare”! „Hai noroc”! „Noroc”! „Sănătate”! Și pentru că ceilalți doi erau deja cu capsa pusă, au început să cânte.

Tata, sprinten cum era, a sărit de pe scaun și a început să joace singur.

Surcel, hop și el în picioare lângă cumnat: „hai așa, zii așa, mândra mea, hiiiii”!

Femeile râdeau pe înfundate în casă, căci nu l-au văzut pe Surcel atât de vesel și de zglobiu nici la nuntă. „Ia mă, ia ajutați-mă și pe mine, a zis socrul”! Și prinzându-se cu brațele pe după umerii ginerilor s-a pus și el pe țopăială într-un picior, ca o lăcustă pe care ai betegit-o. Ăilalți doi, mai mult pe loc, ca să nu cadă grămadă, cântau de mama focului.

Bătrânul striga la răstimpuri: „Ai mei ca brazii”! „Ai mei ca brazii”! Când l-a prins pe tata într-o pauză de cântat, surprinzător, Surcel a început să cânte singur: „Aseară m29

pprroozzăă au călcat hoții... măi/Mi-a luat rața și bobocii…/Păi, mi-au luat rața și bobocii…/Și mașina de tuns flocii, măăăi”! „Hă, hă, hă”! râdeau ei înveseliți de vin.

Când au dat de fund sticlei, Surcel s-a ridicat, i-a salutat militărește și a plecat spre casă pe zece cărări cântând și râzând singur: „Mi-a luat rața și bobocii...”

A doua zi s-a învoit de la serviciu și s-a dus la cumnată-sa la birou. In clădirea Internatului de fete, de pe șoseaua Sloboziei, într-o curte mare, frumoasă, ca un parc se afla biroul ei de contabil, al Liceului numărul unu.

Curtea era înconjurată de gard, iar înăuntru erau alei, bănci, brazi. Acolo se afla și cantina, ca și spălătoria Liceului. Biroul cumnatei era pe scările de lângă portiță. Surcel a pășit pe scări cu respect, a ciocănit la ușă, a așteptat să i se spună „intră” și abia apoi a intrat. „Ei, ce faci nea Ticule?” l-a întrebat veselă cumnata, amintindu-și porcăriile pe care le cântase în ajun cumnatul. „Florico, am venit să-mi dai banii cu care l-am împrumutat pe Iani aseară”! „Când l-ai împrumutat”? „La restaurant. El nu mai avea bani de băutură și l-am împrumutat eu. Ba a cumpărat și sticla de vin pentru acasă”! „Și n-ați băut împreună”? „Ba da, dar din banii lui”! „Adică ați băut împreună, dar plătește Iani, ca prostul. Și nici Iani, că ăla a și uitat ce-a făcut. Zici să plătesc eu băutura voastră. Fii domnule serios. Te știam om cu capul pe umeri, te-a păcălit grecul, asta-i tot. Lasă asta, că de la mine nu vezi bani pentru băutură, mai bine hai cu mine jos, la cantină, să-ți dau ceva pentru copii”. Surcel 30

a înghițit gălușca, că nu-i dădea mâna să se pună rău cu Florica. Deseori venea cu sufertașele pe seară și Florica cobora cu el la demisol și îl punea pe Ștefănescu, bucătarul, să i le umple cu mâncare proaspătă și fierbinte din cazane. Și astfel, mai economiseau și ei un ban. De data asta i-a umplut brațele cu pâine și într-o sacoșă i-a pus niște mezeluri. „Cu bine nea Ticule, veniți duminică pe la noi”!

Ticu nu mai era învățat cu munca.

Tânjea după zilele când stătea acasă în izmene și asculta la aparat, sau se îndeletnicea cu te miri ce.

Simțea că munca de vopsitor îi știrbise din mândrie. În plus vedea și aici aceleași mârșăvii care se făceau și în Cooperație, că peste tot oamenii furau orice le pica în mână. El și-a ascuns egoismul și lenea în spatele unei atitudini de om corect până când a început el însuși să creadă că împarte dreptatea pe pământ. La serviciu o lăsa mai mult pe Valerica în atelier, printre vopsele, în timp ce el pe timp de vară se ducea la vopsit bornele de pe șosele cu vopsea fosforescentă.

Valerica nu se îndura să bea laptele care i se dădea din cauza mirosului de vopsea. Îl păstra pentru copii, căci de când și-a luat Surcel serviciu, au terminat cu caprele.

Duminica era frânt de atâta umblet prin soare, pe toate drumurile. De obicei dormea până târziu, se trezea, mânca și iar se culca. Valerica își vedea de serviciul acesta ca și la croitorie. În lipsa bărbatului ei mai împărțea vopsea în stânga în dreapta, căci aveau șoferii nevoie să acopere vreo zgârietură la mașină. Inginerul nu-și bătea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă capul cu astfel de găinării și nu-l privea cu ochi bun pe Surcel când vedea că face gură. Îi stătea ca un ghimpe în coastă și l-ar fi aruncat ca pe o măsea stricată, dar îi era de Valeria și de copii.

Acasă era harnică cum nu se mai văzuse prin cartier. La început, când se măritase, vecinele o priveau cum căra apă de la fântână, aici era în curte, aici la fântână: „parcă n-are oase, așa-i de mlădie”! a zis o femeie. În dumineca de după beția celor trei bărbați, Valeria a făcut mâncare, a schimbat așternuturile prin casă, a lăsat copiii cei mai mari în seama babei Gherghina și a plecat în vizită la părinți cu fetița cea mică, Doina.

Doina a fost verișoara mea preferată.

Nu numai pentru că eram apropiate ca vârstă, dar și pentru că era cea mai isteață dintre toți frații ei.

Dar mamaia nu agrea pe nici unul din copiii lui Surcel. A considerat că Valeria n-a ascultat de sfatul ei, de a se despărți de Cocantin și deci nu-i rămânea decât să suporte consecințele. De obicei când mătușa Valeria venea duminica în vizită stăteam cu toții la masă. Mama pregătea ciorbă de perișoare, șnițele, plăcintă cu mere și brânză.

Cumpăra „Țuică bătrână” și vin de doisprezece lei kilogramul de la cramă.

După masă noi, fetițele ne jucam cu păpușile, iar ceilalți mai zăboveau la masă discutând despre fel de fel de întâmplări ale familiei, sau de prin oraș.

Valeria semăna mult cu taică-su, atât fizic cât și la caracter. Avea un fel de sobrietate, care după căsătorie a fost ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

dublată de o suferință pe care ea a acceptato ca făcând parte din soarta ei. Aceste trăsături de caracter nu i-au afectat bunătatea, un element nou în familie și după cât am putut eu să remarc, singular.

Aceste clipe, în mijlocul familiei dintâi erau foarte prețioase pentru ea, fiindcă schimba lumea insultelor din cartierul Cărămidari, cu lumea bine crescută de pe Viitor.

După ce s-au pus reciproc la curent cu ultimele știri din oraș, maică-sa a privit-o în față și a întrebat-o direct: „Bine făi Valerio, să aveți voi în casă lucrul ăla și să nu-mi spui tu mie”? „Ce să avem mămică”? a întrebat Valeria, cu cea mai nevinovată față din câte putea să afișeze. „Cum ce?

Păi n-a strigat bărbac-tu aici pe bătătură despre lucru ăla”? „Io nu știu bre ce zici! Ce-a zis nebunu’ că avem”? „O mașină”! „Ce mașină”? „O mașină rușinoasă”! „Ce-a zis făi Florico? Că tu erai aici”?

Florica a început să râdă. Și tata râdea, ba chiar și tataia mustăcea.

Numai Valeria și cu maică-sa erau serioase și nu pricepeau nimic. Florica s-a apropiat de sor-sa și i-a spus la ureche despre cântecul pe care-l cântase Surcel, cu „hoțul care le-a furat rața și bobocii și mașina de tuns flocii”... Valeria a privit-o cu uimire, apoi a început să râdă: „Bre mămică, matale ai crezut prostia pe care a cântat-o Ticu la beție”? „De ce să nu crez? Bărbac-tu și pe dracu îl cumpără, dară-mi-te o mașinărie daia”? Toți au început să râdă amintindu-și acea noapte de pomină, una din puținele dăți când cei trei bărbați s-au armonizat.

31

pprroozzăă Mihail Toma

Templul – Nu întotdeauna a fost așa. Au fost vremuri când prosperam. Hrană era din belșug era cald și bine.

De unde era să știm că în sferele înalte soarta noastră tocmai se decidea.

Peste zi, pe Tăpșanul cel Drept aproape de Zidul cel Mare a apărut ca din neant Templul cu 12 intrări.

O putere mai presus de voința slabă a muritorilor de rând te atrăgea înăuntru unde timpul parcă încetinea și ieșeai cu priviri năuce de viziuni și plăceri interzise.

Timpul trecea apoi mai repede pentru aceștia căci îmbătrâneau într-o zi cât alțiin zece și-apoi mureau.

Apoi a venit molima cea mare. Se murea misterios și în doar câteva săptămâni deja ne înjumătățisem.

Târziu, prea târziu, am legat asta de Templul Blestemat căci bunicul meu, studiind atent cazurile, descoperea că moartea venea atingându-i pe cei ce întraseră la desfătări în templu sau atingându-i pe cei atinși de aceștia, dar nimeni nu a voit să-l creadă căci puterea de atracție era prea mare.

Atunci, bunicul meu a adunat în jurul lui o mână de credincioși și a plecat în bejenie.

Doar noi am scăpat cu viață, aici în grotele de la capătul lumii unde nu e chiar atât de frig și avem ce vâna.

Acum, când deja semnele arată că frigul cel mare e pe cale să treacă și mulți ar 32

vrea să se întoarcă, a venit timpul să vă arăt ceea ceea ce bunicul mi-a lăsat cu limbă de moarte, inscripția cea mare de pe frontonul Templului Blestemat, pe care a copiat-o înainte de marea bejenie. De-oți mai vedeao să fugiți căci blestem de moarte aduce cu ea.

Iat-o: „CAPCANĂ PENTRU GÂNDACI”.

Parcă-s fete...

– Și ce zici doctore, o să fie cu noroc?

Eliot Visser se scărpină după ureche: – Sarcina merge bine. De mică a tolerat bine radiațiile iar faptul că-i un singur pui e încurajator. Inima-i bate bine și puternic.

S-ar putea să te scoți, Larry.

– Hai să bem ceva, că ai bătut drum lung.

– Nu mai beau, poșirca aia îmi face rău, mersi oricum.

Hai, că trebuie să ajung la frații Hinton.

– Te conduc.

Caii mergeau la trap prin pulberea gri, ridicând fuioare de praf iar cei doi bărbați se adânciseră, fiecare în gândurile lui.

– Ce-i asta?

Undeva la orizont un punct negru se mărea văzând cu ochii.

O sferă neagră, cam la juma’ de metru diametru se apropie de călăreți și începu un ocol larg.

Larry descălecă , trase pușca din toc și sprijinind-o de spinarea calului luă obiectul în cătare: – O fi o drăcovenie de-a ălora din buncăre...

– Offf!!! De când vă zic că nu mai e nimeni în nici un buncăr. Dacă ar fi fost, în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

15 ani, ar fi apărut. Buncărele au fost printre primele țintite. N-a scăpat nici unul.

– Și-atunci?

Drăcovenia se apropiase, fără frică, la câțiva metri. Plutea silențios și era atât de neagră încât părea o gaură în cer. Doar cu coada ochiului părea să-și trădeze forma sferică.

– Nu știu bărbate. Doctorul simți un fior pe șira spinării. Unde-ai mai pomenit așa ceva?

– Vedem noi acum... Larry luă linie de ochire și trase. În afară de zgomotul armei și tropotul cailor neliniștiți nu se întâmplă nimic.

– Am nimerit-o! Jur că am nimerit-o.

Puse iar arma la ochi dar Eliot îl apucă de umăr: – Unde ai mai pomenit tu așa ceva. Larry, asta nu-i de pe aici, de la noi de pe pământ.

Larry se întâmplă lucruri extraordinare.

Sfera se apropie și mai mult. Se roti în jurul lor și staționă ca pentru inspecție.

Luându-și inima în dinți, doctorul făcu un pas în față.

– Ai grijă Eli.Vocea îi sună înfundat.

– Uită-te la cai Larry, uită-te la cai.

Caii ciuliseră urechile spre sferă și amușinau cu nările fremătând. Larry coborâ țeava armei.

Se apropiară de obiect. De aproape părea mai fizic. O sferă dintr-un metal negru cu puzderi de mici înțepături, ca de ac, pe toată suprafața.

Doctorul întinse mâna și-o atinse. Era călduță și plăcută la pipăit: Din fundul gâtului uscat îi ieși un geamăt:

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

– Unde ați fost până acum? Ați venit târziu, prea târziu. * Frații Hinton se baricadaseră în casă iar Doctorul trebui să de-a dovadă de toată puterea lui de convingere pentru ai face să deschidă ușa.

– Ai văzut-o și tu? Ai văzut-o?

– Am pus și mâna pe ea. Realiză târziu că a făcut o mare greșeală.

Cei doi frați puseră mâinile pe arme.

– Huooo! Halal bărbați! Măcar Larry a tras în ea…

– A nimerit-o? Frații lăsară armele și curioși se apropiară: – A nimerit-o?

– Da. – Și?

– Nimic.

Glonțul a dispărut ca și când n-ar fi fost.

– Ți-am zis eu?

Făcătură diavolească. Încep să iasă de sub pământ.

– Terminați cu prostiile. Sunteți oameni în toată firea. Ce credeți că era? Coiul lui Scaraoski?

Unde-s surorile?

Cumva rușinați, cei doi frați se buluciră dând cap în cap: – Le-am ascuns în beci.

Kate și cu Dolores ieșiră cu greu prin gaura strâmtă ce ducea în beci.

Amândouă erau însărcinate în aceiași lună, motiv de mare mândrie pentru frați.

– E bine. Inimile bat corect și puternic. O să aveți copii sănătoși.

– Cât să mai fie, Doctore?

– Cam două luni, două luni jumătate… […] (va urma)

33

ddeebbuutt debut 46-49

Anna Blur (BlurOfFives)

Secretul planetelor gemene II – Întâlnirea Îşi simţea degetele amorţite, de parcă depărtarea de arc le-ar fi înţepenit, de parcă s-ar fi înfipt în ele o mie de ace. Dar nu se putea altfel. Enki ştia asta. Era ultima soluție.

Poate de aceea simţea totul mult mai acut. Putea că nu ştia cu siguranţă forma a ceea ce căuta, dar ştia că miza depăşea cu mult propria viaţă sau onoare. Asta i se repetase din nou și din nou, obsesiv.

Respiră adânc, focusându-se.

Tâmplele păreau să-i zvâcnească, icnind de la rădăcina împletiturilor ce-i urmau forma capului până se împreunau în spate, îşi simţea mintea şi întreg trupul încordate în anticipare. Până şi şuierul slab născut de aerul ce trecea prin gura radd-ului ce-i îngreuna urechea dreapta părea menit să-i agite simţurile.

Era pentru prima dată de partea cealaltă a copacului gros și cu multe frunze, de după care se ascunsese în ultimele zile. Îl vedea din depărtarea potecii pe care o urma.

Aici sunetele pădurii erau estompate, dar la fel de prezente, cu sunete ce penetrau până la el, stând in fața intrării.

Apoi trecu pragul.

Câteva vorbe scurte cu primii doi întâlniţi şi fu rugat să aştepte într-una din grădini. O masă și patru scaune şlefuite în piatră şi mult verde albăstrui... în iarbă şi în arborii ce străjuiau grădina. Nu se aşeză, nu 34

putea. Printre frunze văzu cum îi era întreruptă munca într-una din grădinile alăturate.

Ajunse până la el sunetul a câtorva întrebări acompaniate de o privire încruntată şi apoi cu o foşnire de material dispăru spre încăperile centrale, doar ca apoi să reapară la câţiva paşi de el.

– Tiarna Enki, i se adresa ea cu o scurtă înclinare a capului, respectând regulile de protocol în faţa cuiva de rang superior.

Ochii abia îi zăboviseră pe radd-ul cu străluciri roşiatice, înainte să mai înainteze un pas către el. Cine ar fi îndrăznit să arate altceva decât supunere în faţă unui dragon?! Salutul prin apropierea mâinilor era un obicei ce se respecta doar dacă l-ar fi iniţiat el, dar Enki nu avea de gând să facă nimic de genul.

– Sgolor Nerys-Randa, îi răspunse Enki oglindindui salutul printr-o uşoară aplecare.

Un zâmbet abia perceptil îi traversă buzele înainte că fiinţa din faţa lui să-şi reia chipul impasibil şi aerul distant. Ceva din bărbia hotărâtă, privirea întunecată și pumnii strânși pe lângă veșmant îi trădau reținerea și încordarea.

– Mulţumesc pentru titlu, dar încă nu mi-am terminat pregătirea... în consecinţă nu pot fi numită „sgolor”, încă nu fac parte din tagma învăţaţilor.

– Unele lucruri nu au nevoie de confirmări oficiale pentru a fi adevărate, răspunse Enki depărtându-se de tânără şi aşezându-se pe unul din scaunele şlefuite.

Sunteţi, conform spuselor ce circulă, cea mai pricepută şi veţi primi în curând rangul de sgolor.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ddeebbuutt Și dacă era să dea crezare zvonurilor, chiar mai mult de atât, dar Enki se abținu în a spune asta.

Dacă ar fi crezut vreun moment că măgulirile aveau să-l ajute într-un fel, încordarea pe care o emana tânăra îi dovedea pe deplin contrariul, la fel şi tonul cu care îi răspunse: – Prea bine, nu are rost să zăbovim asupra unui cuvânt. Mi s-a spus că mă căutaţi în special pe mine. Cu ce anume credeţi că va pot ajuta? îi zise tânăra fără să îl urmeze.

Enki o privi pentru câteva momente.

Era cu adevărat diferit să vorbească direct cu ea, nu doar să o urmărească. Fusese învăţat atât din şcoli cât şi din experienţă trăită că nu mărimea dictează puterea unui adversar dar şi că nici o bătălie nu poate fi câştigată doar cu încordarea minţii. Oare care era amestecul potrivit care să-i asigure acum victoria?!

Avea în faţa lui o fiinţă ale cărei mişcări le urmărise de un timp, era aceeaşi şi totuşi... nu tocmai. Înălţimea ei abia îi ajungea la umeri, iar îmbrăcămintea foşnitoare din materiale lucind albăstrui nu ar fi părut să ascundă vreo stihiie gata să dezlănţuie catastrofe, şi cu toate astea Enki simţea că este pe un câmp de bătălie în care risca să piardă. Iar cel mai rău era că îşi dorea ca inamicul din faţă lui să-l ajute...

– Prea bine, răspunse el dând impresia unei prime concesii, menită să dilueze încordarea ce-i cuprinsese pe amândoi. În călătoriile mele recente am găsit câteva înscrisuri asupra căruia nu sunt foarte lămurit. Am fost sfătuit să caut asistenţă. Şi mi s-a spus că aici o voi găsi.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Aerul sigur al lui Enki nu lasa loc de interpretare şi Nerys-Randa înţelegea prea bine acest lucru. Aproape că şi-ar fi lăsat să scape un zâmbet la auzul menţionării de călătorii. Cine ştia cu ce se ocupă cei ce purtau dragon drept radd?! Foarte puţini, iar ea nu era una dintre ei... chiar dacă era favorita celui ce era considerat cel mai învăţat dintre phyllonieni.

Văzuse de-a lungul vieţii ei câţiva precum cel din faţă ei şi îşi recunoştea şi ei că nici unul nu purtase un dragon asemănător şi nici nu purtaseră rangul de „tiarna”. Ar fi vrut să aibă pe cine să întrebe de acest străin, cu înălţimea lui ce-l scotea din mulţime, cu dragonul lui cel negru scânteind a foc din loc în loc şi cu titlul lui înalt...

Dar adusese hârtie de la curtea regelui şi chiar de ar fi putut să uite de asta, dragonul întortocheat pe urechea lui părea s-o ațintească cu îndârjire nu o lăsa. Nimeni nu putea să ignore rangul dat de radd.

– Servim cu toţii regatul Phyllo, îmi voi da întreagă silinţa, spuse Nerys-Randa dar nu păşi mai aproape. Cel puţin până când nu văzu întinsă pe suprafaţa de piatră a mesei un pergament ce conţinea unele din cele mai străvechi simboluri pe care le văzuse.

Iar după aceea, abia dacă îl mai observă pe bărbatul a cărui statură, până în urmă cu câteva clipe, părea să întunece grădina.

Trecu cu degetele peste scrieri şi încercă să lege imagini şi înţelesuri. Plecă şi aduse împreună cu ea alte câteva pergamente pe care le întinse pe masă, apoi pe jos, căutând febril o conexiune, o 35

ddeebbuutt amintire ce părea că nu-i dă pace, că o momeşte să o caute, să o găsească şi totuşi rezistând cu încăpăţânare să iasă la suprafaţă. Într-un răstimp întrebă fără să-şi ridice ochii: – Este o transcriere?

– Este, veni răspunsul fără vreo altă completare.

Nerys-Randa îşi ridică privirea scurt către Enki şi îşi muscă obrazul înainte de a pune următoarea întrebare: – Şi asta este tot?

Ar fi putut să jure că ceva în ochii lui sclipise periculos, că atunci când lumina cade peste tăişul unei lame de săbii pentru un moment, exact înainte că această să se prăvălească.

– Este, îi răspunse Enki la fel de neted.

Nerys-Randa se avântă înapoi în căutări, strângând în pumn piatra colorată cu care obişnuia să scrie descifrările, mâzgălind pe o bucată de pergament cuvinte doar ca apoi să le taie şi să o ia de la capăt.

Enki încercă să privească detaşat spectacolul care părea să se dezvăluie în faţa lui. Era prima oară din scurta perioadă în care o urmărise când îi vedea fruntea încoronată de o incruntare, prima oară când cărbunele de scris din mâna ei era frământat într-atat încât îi pătase mâna multicolor, prima oară când aproape că vedea enervarea iţindu-se în mişcările cu care căuta printre pergamente. Şi tot în această tăcere în care tronau doar foşnetele de frunze şi zgomotul

pergamentelor desfăcute şi închise, ziua se scurse şi Dai începu să apună.

Tânăra se opri, uitându-se la ce scrijelise pe bucata de pergament în ultimele ore. Îşi simţea mintea înceţoşată şi trupul greu şi în acelaşi timp zumzăind de o energie care nu îi dădea pace.

– Îmi pare rău tiarna Enki, dar nu am aflat prea multe. Sunt unele simboluri care îmi par familiare şi aş putea să le dau un înţeles dar dacă fac asta, nimic nu se leagă.

Cred că e un text care ar trebui să aibă o noimă şi din păcate nu am găsit-o. Îmi pare rău că nu va pot fi de ajutor mai mult.

După un moment de pauză ridicând ochii către el şi înălţând bărbia continuă: – Poate că ar trebui să-l căutaţi pe Marele Învăţat.

Dacă l-ar fi cunoscut de mai mult timp, NerysRanda ar fi putut descifra dacă bărbatul din fața ei tocmai ce își înfrânase, sau nu, un zâmbet, dar impresia fusese atat de fugară încât o puse pe seama intunericului ce se așternea și se juca cu umbrele.

– Poate că da, sgolor Nerys-Randa şi o voi face - Nerys-Randa aproape că respiră uşurată - dacă până la final nu-i găsim noimă. Dar, până atunci, mă voi întoarce mâine. Şi cu o scurtă plecăciune Enki îşi strânse pergamentul şi părăsi grădina fără să se uite înapoi. Dacă ar fi făcut-o ar fi văzut că încruntarea încă persista pe chipul tinerei ce continua să învârtă între degete cărbunele de scris. (va urma)

36

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee arte şi muze – album arte vizuale 52

Nicoleta Mateiciuc prof., Milano - Italia

Vals: „Poezia în fotografie” de Ionel Bichir şi Anca Bejinaru Profesorul de matematică dărăbănean Ionel Bichir este aproape de lansarea celui de-al şaselea volum de poezie intitulat „Vals”. Cartea iese din tiparele obişnuite, deoarece versurile se suprapun aici cu arta fotografică milaneză realizată de Anca Bejinaru, o dărăbăneancă stabilită din 2010 în Italia, la Milano. Anca are 32 de ani şi a absolvit în 2002 Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, având şi un master în Finanţe şi Bănci (FIBAS).

Din ianuarie 2011 a urmat mai multe cursuri de fotografie, participând ulterior la workshopuri susţinute de adevăraţi maeştri ai fotografiei milaneze şi la diferite evenimente şi expoziţii. „Privind lucrurile, oamenii, viaţa prin fereastra mică a aparatului de fotografiat am simţit cum totul se transformă în mine. A ieşit la iveală o pasiune nebună pentru fotografie, care în scurt timp a devenit modul meu de a fi, modul meu de a vedea lumea şi de a mă lăsa văzută de lume” a declarat pentru Darabaneni.ro, Anca Bejinaru.

Arta şi frumosul îi uneşte, încă o dată, pe dărăbăneni, sunetul armonios al „Valsului” lui Ionel Bichir dând fiori de ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

emoţie şi îndemnând la visare, într-o lume în care nici măcar visele nu supravieţuiesc, aşa cum se arată şi în prefaţa cărţii realizată tot la Milano de prof. Nicoleta Mateiciuc. „Am încercat să adaug câteva cuvinte frumuseţii fotografiei. S-a întâmplat să intru în rezonanţă pe această temă cu Anca. Mulţumesc d-nei profesoare Mateiciuc pentru cuvintele frumoase scrise în introducere” ne-a mărturisit autorul poeziilor, Ionel Bichir. „Dincolo de această inedită colaborare, dorinţa mea arzătoare este de a putea realiza împreună şi o expoziţie de fotografie şi poezie. Mă regăsesc în tot ceea ce surprind în fotografie, asta înseamnă că mă pot numi fotograf?” a conchis Anca Bejinaru.

Cartea, care va fi scoasă la editura Taida din Iaşi, va fi lansată în viitorul apropiat la Darabani, dar şi la Milano.

Care este locul poeziei, într-o lume mereu în mişcare, axată pe valori materiale în detrimentul celor spirituale? Am putea să o definim din perspectiva zilelor noastre, altfel decât a fost definită (în arte poetice şi în studii de teorie literară) de-a lungul istoriei literaturii? Îmi vine în minte imaginea unei paranteze. O paranteză, în accepţiunea ei matematică, dar şi ca semn de punctuaţie, presupune o izolare a unui conţinut parţial, dar în strânsă legatură cu un întreg. Cea mai frumoasă definiţie a unei paranteze (dacă n-o fi chiar singura din literatura română), am găsit-o într-o proză a lui Alexandru Vlad, Ultragiul: „N-aţi simţit niciodată o paranteză? Ia mai mult timp s-o deschizi, s-o explici. Ia mai mult 37

aarrttee şşii m muuzzee decât timpul în care, fizic, ai realizato. Există un timp emoţional, care nu se suprapune timpului fizic.

Parantezele acestea, s-a convenit, sînt nişte paranteze de timp afectiv în fluxul timpului fizic”.

Poezia apare aşadar ca o nevoie de izolare, un moment de suspensie în ritmul trepidant al vieţii, pentru a ne regăsi şi a reconsidera valorile personale. E un spaţiu atemporal, care ne smulge din condiţia noastră perisabilă, sau, cel puţin, ne dă iluzia că putem învinge moartea prin creaţie, asigurându-ne un loc în eternitate. Poezia lui Ionel Bichir, în special creaţiile din acest volum, ilustrează tocmai aceasta ipostază. Dacă în volumele anterioare găseam şi poezii de inspiraţie istorică, socială sau cotidiană, în centrul acestuia se află omul, ca fiinţă atemporală, desprinsă de orice context istorico-social, dar supusă vremelniciei. Eul liric este unul subiectiv, egocentric, versurile îmbrăcând forma unei confesiuni, ca un vals al trăirilor intense, oscilante. Toate poeziile sunt scrise la persoana I, din dorinţa de a da autenticitate sentimentelor descrise, într-un registru uneori grav, pesimist sau nostalgic, alteori plin de vivacitate, de avânt titanic sau ludic, de autoironie.

Titlul volumului Vals sugerează o sinestezie între muzică, dans şi cuvânt. La acestea se adaugă imaginea fotografică, o formulă poetică modernă, act demiurgic în sine, recreând universul prin proiecţia unei lumini dinspre interior spre lume. Atât poezia, cât şi fotografia pot fi considerate 38

forme ale dansului. În Propos sur la poésie, Paul Valery surprinde similitudinile între poezie şi dans: „Malherbe asimila proza cu mersul, poezia cu dansul. Mersul, ca şi proza, are întotdeauna un obiect precis. Ea (proza) este îndreptată spre un obiectiv pe care scopul nostru este de a-l atinge (...) Dansul este cu totul altceva. El este, fără îndoială, un sistem de acte, dar care îşi au scopul în ele însele. El nu se duce nicăieri.

Dacă urmăreşte totuşi ceva, nu poate fi vorba decât despre un obiect ideal, o stare, o voluptate, fantoma unei flori sau o încântare de tine însuţi, o extremă viaţă, un pisc, un punct suprem al fiinţei”.

Demersul de a-l integra pe Ionel Bichir într-un anumit filon liric se dovedeşte dificil, fiindcă poetul pare să se sustragă etichetării.

Valsurile lui Ionel Bichir sunt clasice prin echilibrul formei, (pre)romantice prin avântul titanic pus în slujba atingerii idealului, simboliste prin muzicalitate, moderniste prin căutarea lirismului pur, desprins de epic şi de anecdotic (aspecte pe care le regăsim fragmentar în volumele anterioare) şi prin tematica abordată: condiţia omului şi a artistului, actul creaţiei artistice, iubirea ca formă a cunoaşterii, obsesia timpului care ne striveşte, ne duce cu fiecare pas spre neant. Am putea să-l considerăm un poet postmodernist pentru felul în care preia si transformă formulele poetice, temele şi motivele din etapele anterioare ale istoriei literare, dacă n-ar fi seriozitatea tonului şi autenticitatea trăirilor, care resping ideea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee de parodie sau de scriere în palimpsest.

Ipostazele eului liric, „uliul din înalt”, „cerul care arde”, „iarba care arde” dezvăluie un spirit pasionat, în slujba unor idealuri înalte şi reflectă concepţia poetului, potrivit căreia este nevoie de implicare totală şi de suferinţă pentru a crea ceva durabil. În anumite poezii, precum Valsul viorii, se întrevăd elemente simboliste, preocuparea pentru muzicalitatea versurilor, care ne duce cu gândul la Bacovia şi la Verlaine prin sunetul grav, de plânset, al viorii, instrumentul preferat al simboliştilor: Balada e acum desprinsă, Un val de sunet din viori, Fereastra de o fi deschisă, Va sparge liniştea în zori De Bacovia îl leagă pe poet atât înclinaţia pentru vioară, cât şi titlul acestei poezii, amintind de Vals de toamnă. Dacă valsul bacovian are rezonanţe funebre, valsul bichirian sună armonios, dă fiori de emoţie şi îndeamnă la visare.

Prezenţa fizică a omului este fragmentară, bărbia şi „inima uşoară”, accentul cade pe sunetul viorii şi pe emoţiile pe care acesta le produce. În alte scrieri (Opresc timpul, De mi-ai da) remarcăm o muzicalitate în spiritul poeziei populare, pe care o regăsim şi la Eminescu, dată de repetiţii şi de paralelismul sintactic: Pe cărare, sus pe munte Opresc timpul, şi nu ştiu Că amiaza-i pe trecute, Ori e seară, şi-i tîrziu!

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Pe cărare, sus pe munte Opresc norul călător, Picături adun pe frunte, Le fac apă de izvor.

Eul liric îşi atribuie puteri demiurgice, opreşte timpul, norul, transformă elementele universului, le recreează după voinţa proprie. Timpul oprit în loc îşi pierde puterea distrugătoare, norul devine apă de izvor, element dătător de viaţă.

Eminesciene sunt de asemenea poeziile De mi-ai da, atât prin titlu (aminteşte de poezia De-aş avea), cât şi prin viziunea unei iubiri ipotetice, ca proiecţie a unei dorinţe, şi Vals pe plajă. Microcosmosul şi macrocosmosul se întâlnesc aici, prin reflexia cerului în mare. Infinitul macrocosmic, simbolizat de soare, tânjeşte după lumea terestră, mărginită, reprezentată de apa mării.

Discuţia dintre cer şi soare aminteşte confruntarea dintre Hyperion şi Demiurg în Luceafărul eminescian. Seara, care vine ca o toamnă, este o sugestie a morţii, iar valul care „trece fără spume” aminteşte de vestitul „ce e val ca valul trece” din Glossă. Căderea „boarei de lumină” de pe boltă în clepsidra plină e sinonimă cu căderea din eternitate în moarte.

Tema este reluată în poezia Univers.

Apare aici chiar luceafărul, ca simbol al eternităţii macrocosmice. Dacă în poemul eminescian luceafărul renunţă la iubire şi rămâne în lumea lui, nemuritor şi rece, în poezia lui CIB acesta alege sa coboare din „fără de moarte” în efemer. Poezia frapează prin imagini plastice, simboluri ale expansiunii, cum ar fi cea a curcubeului ca o scară spre cer, sau ale limitării, clepsidra 39

aarrttee şşii m muuzzee timpului, existenţa ca ghem sau cupă de şampanie, mereu aceeaşi, dar umplută cu alt timp. Apare antiteza între dorinţa de ascensiune a omului, avântul titanic cu rădăcini în preromantism şi dorinţa de coborâre a astrului ceresc, de aneantizare.

Gestul prometeic, de factură romantică, îl întâlnim în poezia Uliul visător. Dacă la eroul mitic avântul şi îndrăzneala de a sfida zeii erau puse în slujba cunoaşterii, avântul eului liric, în ipostaza uliului din înalt, care doreşte să înhame vântul la caleaşca lui, este pus în slujba erosului. Poetul doreşte să se metamorfozeze, pentru a deveni o parte din universul iubitei.

Buzunar mă cos pe umbra Bluzei tale, să mă simţi, Mă fac piatra unde mâna Spre răcoare o întinzi! În poezii precum Trepte, Zâna bună, Valsul unghiilor, apare imaginea argheziană a unghiei creatoare.

La Arghezi gestul de a scrie versuri cu unghia pe tencuială (Flori de mucegai) este unul dureros, implică autosacrificiul. În poezia lui Ionel Bichir, însă, creaţia este expresia spiritului ludic al autorului. Unghiile dau formă şi culoare, actul creaţiei aflându-se în strânsă legătură cu erosul, ca şi în alte poezii din acest volum.

Iubirea transfigurează universul, odată cu sentimentele, îl recreează dintr-o nouă perspectivă, ca în lirica lui Nichita Stănescu.

Unghiile smulg culoare Din dorinţele ce ard, Părul caută cărare, Prin veşminte care cad...

Dacă unghiile dau formă lucrurilor pe care le ating, tocurile dau forma valsului, 40

aşa cum „vasul dă formă golului, iar muzica tăcerii”. (G. Enescu) Un alt simbol creator este imaginea mâinii ca daltă, înUmbra şalului. Apare în acestă poezie şi o imagine biblică, aceea a ispitei edenice: „grădina ta cu mere.” Iubita este inaccesibilă, la fel ca fructul oprit din grădina raiului. Poetul încearcă din nou dorinţa de se contopi cu universul intim al iubitei, pentru a fi mereu în preajma ei.

Fă-mă salcia din ape, Să fiu creanga care vine, Să-i fur şalul de pe coapse!

Gestul demiurgic al creaţiei devine o încercare de a opri curgerea implacabilă a timpului în Statuie de sidef.

Regăsim aici o interpretare inversă a mitului antic al lui Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de statuia pe care el însuşi a creat-o.

Dacă Pygmalion îşi dorea ca statuia să prindă viaţă şi să-şi împlinească visul de iubire, artistul doreşte să-şi imortalizeze iubita prin creaţia poetică, singura garanţie posibilă a eternităţii, într-o lume în care nici măcar visele nu supravieţuiesc. Imaginea idealului, aflat mereu mai presus de puterea omului de a accede la el se conturează şi în poezia Scara, poezie cu o mare încărcătură mitică.

Titlul ne duce poate cu gândul la George Coşbuc, dar ideea este cu totul alta, mai aproape de Noaptea de decemvrie a lui Alexandru Macedonski. Asemenea emirului din poezia menţionată, eul liric, aflat în cautarea idealului, „praf albastru”, încearcă senzaţii organice chinuitoare, sete, durerea tălpilor la urcuş, istovirea puterilor: Inimă, îmi dai osândă,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee Văd puterile cum mor.

Se reiterează imagini pe care le găsim în alte poezii ale volumului: valul-lumea în mişcare, trecătoare, cerul ca o bluză albă.

Dorinţa de a pătrunde în tainele universului, de a se contopi cu misterul acestuia, precum si aspiraţia spre lumină, urcuşul spre înalt, amintesc de cunoaşterea luciferică, prin potenţarea misterului universal, postulată in lirica lui Blaga.

Am să fug mereu spre lună, Să pătrund, să fur mister Stelele să prind din urmă, Sa iau noaptea de pe cer.

Căderea în peşteri survine ca o consecinţă a îndrăznelii de a accede în locuri nepermise omului.

Muntele şi peştera, înaltul şi adâncul sunt simboluri ale existenţei sfâşiate de contradicţii, ale grandorii aspiraţiilor şi ale limitării puterilor. Reapare mitul păgân al lui Prometeu şi mitul creştin al păcatului adamic. Îndrăzneala de a forţa limitele cunoaşterii nu rămâne nepedepsită.

Imaginea zmeului de hârtie sugerează autoiluzionarea, (zmeul de hârtie e doar o fantoşă a unui zmeu „adevărat”, din basme) la fel ca trimiterea subtilă la mitul peşterii al lui Platon (oamenii care, trăind în peşteră, văd pe peretele acesteia reflectarea luminii focului şi cred că e soarele). Imaginea pesimistă a omului doborât de ani, udat de ploi reci, este învinsă în final de optimismul unui suflet ce pare să renască din propria cenuşă, asemenea păsării Phoenix.

Eşecurile în demersul de expansiune şi cunoaştere nu determină fiinţa să renunţe la vise, ci să le pună în slujba unui nou ideal: acela de împlinire prin iubire, o nouă

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

formă de cunoaştere şi de autocunoaştere.

Găsim o altă ipostază a eului liric, de trubadur ce cântă frumuseţea femeii adorate.

Nu las visele să piară (…)

Le pun coarde la vioară Pentru zâmbetul ce-l ai.

Uneori iubirea se dovedeşte singura posibilitate de suspendare a trecerii timpului, o fărâmă de eternitate, alteori e doar o experienţă iluzorie din care poetul revine la sine lucid. Iubita apare în majoritatea creaţiilor ca un ideal de frumuseţe şi puritate, ideal de cele mai multe ori intangibil, sugerat şi prin imaginile artistice: „lebăda”, „statuie de sidef” „eşti frumoasă ca şi cerul”.

Portretul ei este conturat vag, fără detalii fizice, poetul preamărindu-i doar zâmbetul şi ochii. Este mai mult o proiecţie a unui ideal decât o prezenţă concretă.

Trecerea implacabilă a timpului naşte dorinţa de a imortaliza clipa, prin amintiri. Din albumul cu petale ne oferă imaginea unui album ca o pepinieră de răsaduri pentru generaţiile viitoare, prin care fiinţa îşi marchează trecerea prin univers.

Albumul devine un centru al memoriei, prin care omul poate învinge moartea. În Poză apare imaginea inedită a gondolei spaţiului, cu trimitere la luntrea mitică a lui Caron, care ne duce spre locurile de unde am pornit, spre nefiinţă.

Omul trăieşte experienţa unei apocatastazerevenirea la un stadiu iniţial, pre-existenţial după o perioadă de evoluţie. Dorinţa de contopire cu acest spaţiu originar trădează speranţa într-o nouă şansă, un alt început...

Unele poezii au titluri ce trezesc nostalgia 41

aarrttee şşii m muuzzee poveştilor copilăriei: Cosânzeana, Scufiţa.

Ambele amintesc de Eminescu, prima prin îndemnul adresat iubitei de a se lăsa în voia pasiunii (în Floare albastră iubita era cea care încerca să coboare bărbatul din ceruri înalte şi să-l determine să trăiască intens clipa), a doua prin încercarea de regăsire a acelei vârste mirifice. Întrebarea retorică din finalul poeziei O, rămâi „Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” îşi găseşte rezonanţă la Ionel Bichir: „Lupule, pe unde eşti?”. Lupul, animal terifiant în poveştile copilăriei, provoacă aici nostalgia fericirii pierdute.

Copilaria este retrăită într-un timp emoţional, al reveriei, exterior timpului fizic, este pusă între acele paranteze despre care vorbeam la început. În Gondolă pe asfalt, eul liric pendulează între ispita carnală, tentaţia fructului oprit, sugerată de „ascunse mere dulci“ şi idealul de puritate, conturat în imaginea florii albe de salcâm. Balanţa înclină spre sentimente pure: Aruncă-mi lanţul cu mărgele (…)

Să leg dorinţele cu ele De-o floare albă de salcâm.

Apare din nou, în finalul poeziei, imaginea drumului invers, spre origini, sau drumul spre centru în accepţiunea lui Mircea Eliade. Este un drum spre neantul originar, din care a fost 42

creată lumea, finalitatea nu dispariţia, ci un început.

dar este nou

În apa de asfalt adâncă Vâslim cu mâinile de lut, Din locul unde timpul urcă, Ne facem loc spre început.

Ionel Bichir se lasă cuprins, poate involuntar, de spiritul postmodernist al epocii sale, într-o glosă anamorfozată, Cireşica, al cărei titlu ne induce în eroare, trimiţându-ne cu gândul la o poezie pentru copii.

Dincolo de simplitatea formei, poezia sintetizează în câteva cuvinte principalele teme ale acestui volum (iubirea intangibilă, ca şi idealul, sugerată de comparaţia cu cerul, efemeritatea existenţei), şi poate nu întâmplător a fost aşezată spre sfârşitul lui. Spuneam că este o glosă anamorfică, pentru că nu redă întocmai formula clasică a glosei, ca poezie cu formă fixă, ci o parodiază, respectând însă principiile de bază ale acesteia. „Flori pe umeri efemerul” aminteşte de versul Glossei eminesciene, „Ce e val ca valul trece”, apărând ca o concluzie a întregului volum, lipsită însă de scepticismul eminescian. Dincolo de constrângerea timpului, de deziluziile şi limitările vieţii, ne rămâne valsul poeziei.

Deschidem volumul lui Ionel Bichir şi, odată cu el, deschidem o paranteză spre o altă lume, a visării, în care timpul e reversibil, în care sunt madeleine proustiene la discreţie, în care omul înhamă vântul la caleaşca lui şi întreg universul i se supune.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee Nicolae Vasile

„Spovedaniile” unui actor, regizor, scenarist, producător și… poet: Nicolae Vasile în dialog cu actrița Claudia Motea Având în vedere că suntem colegi în mai multe proiecte, precum „TEATRUL NOSTRUM, Revista CRONICA TIMPULUI, ambele sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști, nu cred că trebuie să ne formalizăm prea mult și să discutăm la pertu. Deci: Nicolae VASILE: Claudia, de când team cunoscut, ceva mai puțin de un an, nu încetezi să mă surprinzi, prin gama complexă de preocupări artistice, practicate cu deosebit talent și competență. Pe lângă Uniunea Ziariștilor, la care m-am referit mai sus, te-am regăsit la UARF-Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film, unde ești director de relații publice, la Uniunea Artiștilor Plastici, unde conduci Departamentul de Artele Spectacolului. În acest context, cine este de fapt Claudia MOTEA? Cine te revendici tu că ești?

Claudia MOTEA: Sunt un om, în primul rând, al cărui suflet vibrează la tot ceea ce ține de viață, oameni și artă... Sunt un om smerit ce

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

iubește la nebunie cadru artistic al vieții și încearcă să transmită prin tot ceea ce face mesajul său artistic oamenilor.

Nicolae VASILE: Deci, ești, cum îmi place mie să spun, o persoană cu multiple „fețe” artistice, în sensul cel mai bun al cuvântului. Și despre mine îmi place să afirm aceasta. Cum a fost începutul fiecărei dintre aceste preocupări?

Cine au fost mentorii?

Claudia MOTEA: Orice aș face, totul converge spre teatru și film. Fie că scriu piese de teatru, scenarii, poezii, fie că intru în producția unui proiect artistic... totul are un scop precis la final, acela de a desăvărși un act artistic și de a mă exprima la un potențial maxim al profesiei mele. Mentorii fac parte din structura vieții mele, oameni cu care am intrat în contact încă din copilărie. Apoi, vin Virgil Ogășanu, Ruxandra Sireteanu, Silviu Purcărete, Terry Todd, Alecu Croitoru, Shari Hoffman, Dennis Dreith, Ioan Cărmăzan, Diana Mețiu, Oana Palade... și chiar tu, dragă Nicolae Vasile!

Nicolae VASILE: Ai lucrat cu mari personalități ale teatrului și filmului românesc, ce crezi că te-a influențat decisiv din colaborarea cu aceștia? Ce ai luat de la fiecare dintre ei?

43

aarrttee şşii m muuzzee Claudia MOTEA:

Claudia MOTEA:

Iubirea și pasiunea dețin primul loc în fascinația mea vis-a-vis de marii artiști.

Apoi, profesionalismul!

Nicolae VASILE: După apariția în spectacole de mare succes realizate în țară, jucate și pe mari scene internaționale, ai decis să rămâi o perioadă, circa zece ani, în SUA și Canada.

Ce te-a facut să iei această decizie? Ce așteptai de la această schimbare radicală de spațiu, de lucru și de public?

Claudia MOTEA: Mi-am dorit o nouă viață, mai bună, mai fericită, mai bogată spiritual și material... Am trăit o poveste de iubire ca-n povești, în care am

notorietate internațională. Eu am avut șansa să joc one woman showul meu Iubește-mă... America!, regia AL.G. Croitoru, în peste cincisprezece țări, în Europa, Canada și America... Ce să mai spun de mega-spectacolul Danaidele în regia lui Silviu Purcărete cu care am participat la cele mai prestigioase festivaluri internaționale, culminînd cu reprezentații la Lincoln Center

crezut până în ultimul

New

York

pe

Broadway? Experiențele acumulate sunt de bun augur și m-au ajutat mult în a mă defini atât ca Artist, dar și ca Om.

moment... Dacă m-am reîntors în România este pentru că îmi doresc în viitor să realizez o legătură artistică constantă între proiecte românoamericane.

Nicolae VASILE:

Nicolae VASILE: Personal, mă bucur că te-ai întors în țară! Evident că experiența din străinătate ți-a îmbogățit repertoriul, aria de exprimare, modul de a vedea aspectul managerial al fenomenului artistic. Cum vezi, acum după întoarcere, climatul artistic național, din domeniile în care activezi, șansele unor reușite de notorietate internațională a unor realizări autohtone?

44

Eu valorific la maxim talentul nostru românesc. Avem artiști de vârf ce se remarcă oriunde în lume. Cred că ar trebui dată o mai mare importanță susținerii și sponsorizării actelor artistice naționale, mai ales dacă au șanse reale de a căpăta o

O persoană ca tine, care îmbină atât de bine aspecte aparent divergente, iraționalul cu raționalul, artisticul cu pragmatismul, frumusețea cu deșteptăciunea, nu poate lăsa viitorul la voia întâmplării. Ce ne poți spune despre proiectele tale de viitor?

Claudia MOTEA: Recent am terminat de filmat și de jucat rolul principal în filmul al cărui scenariu îmi aparține, STAREA DE BINE, regia Lucian Petcu. Acum, sunt în pre-

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee producția filmului artistic de lungmetraj,

fie cu piese scrise de dramaturgi români și

SPOVEDANII, un film independent în

străini. Totul merge bine și în ritm

care cred cu tărie. Rolul meu e de actriță principală, scenaristă și producător... Arde timpul în acest moment pentru că filmările bat frenetic la ușă și vor ține aproape o lună de zile. În plus, am de lansat o carte de poeme și un spectacol pe versuri proprii. Să mai spun, este musai, că scot un spectacol cu actorii Teatrului Nostrum, al cărui director artistic am onoare să fiu,... și că o

continuu, ceea ce consider că este extraordinar. Toți actorii, în curînd, vor juca în filmul meu SPOVEDANII și vor avea oportunitatea să fie regizați de un mare maestru al cinematografiei românești, Ioan Cărmăzan. Publicul nostru n-are vârstă,... oricine iubește teatrul ne poate privi,... orice categorie socială ne poate înțelege...

să trag o fugă și până în Los Angeles, până la finele anului...

Nicolae VASILE: Despre

proiectul

„TEATRUL NOSTRUM” am deschis deja discuția mai sus, ce puteți detalia față de ce s-a făcut până acum și ceea ce urmează să se realizeze? Ce fel de repertoriu va aborda această nouă trupă de teatru și cărei categorii de public i se va adresa?

Claudia MOTEA: „TEATRUL NOSTRUM” este un teatru independent afiliat UZPR-ului- Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România și UAP-ului- Uniunea Artiștilor Plastici.

Rodica Subțirelu, pe care pur și simplu o venerez pentru tot ceea ce ține de ideea de om-prieten-coleg, este spiridușul acestei trupe, cea care ne-a coagulat. Am acel demers artistic de a pregăti și a regiza spectacole. În decursul unui an am ieșit la rampă cu patru spectacole inedite, fie bazate pe texte scrise de membrii teatrului, ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Nicolae VASILE: Am lăsat la final priectul cel mai apropiat, finalizarea unui volum de versuri având autor pe... poeta Claudia MOTEA, care se va lansa foarte curând. Ca scriitor, care a scris și câteva volume de versuri, știu că intrarea pe tărâmul poeziei nu se face oricum, ci în urma unor trăiri extreme, în urma unor agonii sau a unor extaze. Ce ți-a provocat scrierea de poezie?

Claudia MOTEA: Viața mea... care e trăită la maxim prin și cu iubire! De fapt, subiectul central al poemelor mele este tot Iubirea,... zămislită în aluat artistic și purtată până în adâncul ființei mele, să scormonească toate trăirile...

Nicolae VASILE: Mulțumesc foarte mult! Îți urez succes în toate proiectele viitoare!

Claudia MOTEA: Și eu, mulțumesc cu toată inima!

Lumină și iubire, tuturor cititorilor!

45

cceennaacclluu ccrroonnooppeeddiiaann soare cald și încă nu am puterea s-o fac. Nam aripile-ntinse de iubire.

cenaclu cronopedia –gastro&cultura 62

Lenuş Lungu

Viaţă și scrum Zbor adesea în jurul tău învăluindu-te, chemându-te, ispitindu-te.

O biată încercare de a ieși din anonimatul voit, o reacție firească a ochiului la strălucirea de o clipă a unui ciob de sticlă ce crede cu tărie că e diamant. Câteodată sunt pasul pe care îl face condamnatul la moarte în golul prăpastiei unde-l așteaptă lei flămânzi.

Uneori e numai soare-n mine, e foc înalt, alteori atâta nefericire. Uneori e viață, alteori doar scrum.

Uneori sunt imaginație descătușată de miez de noapte, alteori zbucium. Sunt legământul scris pe copacul sufletului sub care te adăpostești mereu și eu te acopăr cu frunze de cuvinte colorate de suflet și inimă. Sunt seri când șoaptele-mi pulsează pe buze iubirea înflăcărată și seri când mâinile-mi sunt tremurătoare de mister.

Sunt nopți când devin mesager al iubirii și zborului spre lumină și nopți când gândurile-mi sunt povară ce apasă dureros amintiri de demult. Sunt zile când sufletul îmi cântă fericirea pe strune de chitară veche și inima pulsează rubin sclipitor.

Din când în când mă transform în frântură de basm spus la căldura sobei și atunci sunt umbra ce nu o vezi, dar te urmează mereu, în vis și aievea. Câteodată simți pulsul inimii mele în mâna caldă și palma întinsă îți netezește ideile și te mângâie ștergând lacrimile ce-ți udă obrazul palid de-atâta suferință. Mă doare când știu cât aș vrea să-ți umplu ochii de 46

Când trupul meu ia conturul trupului tău întregul se eliberează și bucurii și cântece nemaiauzite se strâng deasupra noastră. Îmi încălzești sufletul și mi-e liniște. Îmi încălzești obrazul cu adieri de respirație la ceas târziu de noapte. Fărâme de soare și colțuri de stele mi-aduci în ochii umezi de dragoste. Iubirea mai plânge încă tăcută, plânge de bine, plânge de cald și foc de inimă. Un cuvânt de iubire prețuiește atât de mult și cu toate astea costă atât de puțin...

Undeva, pe retină, stăruie chipul tău drag șimi amintesc atunci că trebuie să lupt și să înving când degetul arătător al voinței mă îmboldește ridicat spre suflet. Durerea aduce singurătate și pustietate după ce plânsul spală ochii și vântul pribeag bate la fereastră.

Ne continuăm rotirea efemeră în jurul soarelui stăpân și lege, provocând toate forțele naturii să ne fie alături în lupta pentru noi, pentru zborul spre oaza de lumină a jocului cu viața.

Mintea nu are nevoie de strigăt, doar inima strigă, plânge și cântă stins la harfa sufletului ce imploră stropul de infinit la margine de zare. Lacrimile clocotesc a cascadă de dorințe și vise. Șoaptele aduc stropi de soare și lună întreagă în adânc.

Roua ochilor spală cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze sămânța nouă de viață împreună. Fructul interzis al iubirii aduce dor imens și pătimaș, aduce dorința ce crește muzici care aprind stele.

Gândurile zămislesc în dans ritual de cuvinte lumina și culorile devin ireale în amestecul perfect. Nu trebuie să moară

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cceennaacclluu ccrroonnooppeeddiiaann gesturile curate și soarele privirii, nu sunt sortite să dispară nefolosite și uitate! Sunt veacuri de când strângem tandrețea în pocalul iubirii, vinovați de nu știu care vină.

Ce mult îmi lipsești și ce dureros te doresc în nopțile de suflet liniștite când somnul nu vine. Cum să-nțelegi și să-nțeleg că toate sunt pentru noi? Cuvinte, lacrimi, iubire.

Sunt toate ferecate în inimă cu lacrimi de sânge. Să nu întrebi de ce. N-aș vrea să întrebi nimic în acest fel. Voi continua, vei continua să șoptim atâtea lucruri ce nu le putem spune uneori. Ne vom ține alături cu sufletul vibrând de bucurie că suntem și tot ce ne aparține împărțim la doi.

Păstrăm iubirea, păstrăm lacrimile, păstrăm toate acestea în adânc. Păstrăm gândurile toate și tot ce simțim din ceea ce însemnăm.

Toamna gândurilor mele Toamna și-a făcut cuib cu nostalgie în sufletul meu. Alerg printre șoapte pe cărări de gânduri, ca o tresărire prinsă în strongul zorilor și vrăjită într-o clipire de sunete cristaline. Îmi înnumăr visurile ce colorează povești de viață. Am strâns stropi de rouă în palmele mele. Am copt cuvinte fragede în picături de iubire. Aș vrea să-ți sorb buzele tale în nebănuite șoapte pe adieri de vânt.

Să-ți caut ochii printre stele între genele cometelor mute. Am sărutat urma pașilor făcuți în universul meu... Toamnă a sufletului meu.

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Gânduri Atunci când ne așteptăm mai puțin, viața ne provoacă pentru a ne testa curajul și dorința noastră de a schimba ceva; întrun astfel de moment nu putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic sau să spunem că încă nu suntem gata. Viața nu se uită înapoi. O săptămână este mai mult decât suficient pentru a ne decide dacă să ne acceptăm sau nu destinul nostru.

Mi-e dor de noi Lovește-mă cu fluturi, lovește-mă cu forța unei clipiri, tatuează-mi fluturii pe suflet cu delicatețea unui chirurg iubitor de arta vie. Spunemi la ureche lucrurile acelea plăcute ce dor când sunt mute de uimire.

Arată-mi visele în doi prin norii de cocori ce fac aerul viu din aripile lor.

Străbate-mi inima fără cuvinte aşa cum faci în momentele acelea când ochii spun fraze lungi ca o înșiruire de cascade multicolore pline de simțire. Dezleagă-mi repede iubirea ca să pot spune liniștit cum eu cu tine să fie ultimul meu început, pentru ca sfârșitul ne stă împreună la picioare.

Acoperă-mi privirea cu chipul tău, ridică-ți ochii ce strălucesc când mă privești și care-i fac pe ai mei să zâmbească în suflet, în lumea ta. Cheamă-mă să bem cafeaua de dimineață cu sorbiri de clipe și priviri în ochi, singuri printre privirile lumii ce așteaptă sărutul cu arome de scorțișoară și zâmbetele ce soarele le mângâie pentru începuturi de zile senine.

47

rreecceennzziiee ddee ccaarrttee concepție despre spiritul de echipă, spirit care l-a făcut să fie prețuit și admirat de către toți cei care îl cunosc.

monografie - exclusivitate 63

Geo Călugăru

Recenzie la Volumul „Românul ciclic”, autor Nicolae VASILE – carte apărută la Editura AREFEANA, București, 2015 Cu toate că este, profesional vorbind, întrutotul realizat (doctor în stiințe, profesor universitar, membru al Academiei de Științe Tehnice, membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști etc), ceea ce i-a adus, cu adevărat, statutul de om deplin, împlinit, mai ales pe partea de lumină a sufletului său, domnului Nicolae VASILE, a fost debutul său literar în volum, cu titlul „Punctul de sprijin”, cel care a însemnat conștientizarea vocației sale scriitoriceşti.

Cu o zestre de 11 volume de autor, având o tematică a abordărilor bogată și diversă (roman, eseu, poezie), pe care nu le mai numesc, acestea îi conferă deja un loc în literatura română actuală.

Mottoul cărții de față, „Românul ciclic”, apărut la Editura AREFEANA, decupat din „Citadela” de Antoine de SaintExupery dovedește o profundă înțelegere a psihologiei umane de către autor, citarea nefiind deloc întâmplatoare: „Obligă-i să clădească ceva împreună și-i vei transforma în frați. Dacă vrei să se urască, dă-le ceva degeaba!”. Sper, ba mai mult, cred că aici este formula, fericit aflată de scriitorul Nicolae VASILE, exprimând propria 48

Stăpânirea în profunzime, până la detaliu, a subiectelor abordate, în cele 28 de texte și un mănunchi de aforisme strălucitoare, are ca rezultat o exprimare de o simplitate și fluență, care asigură o înțelegere deplină a mesajelor autorului, marcate de un pragmatism indiscutabil.

Deci, care sunt, din punctul de vedere al autorului, cele mai presante probleme a căror rezolvare nu mai poate fi amânată?

Nu mă voi referi la toate chestiunile abordate de autor, ci, voi numi o parte dintre ele și argumentele care impun soluționarea lor, oferite generos de autor.

Educația: un om educat știe să muncească mai bine, să îndure, să-și crească mai bine copiii, să-și respecte și să-și ajute semenii, elemente vitale în societate.

Cercetarea stiințifcă: este una din activitățile umane care intră în sfera creației. Oferă, de cele mai multe ori, celor ce o practică, satisfacerea unor nevoi materiale.

Imaginea: începând cu o persoană oarecare, instituție și până la nivelul statelor, orice entitate trebuie să se preocupe de imaginea sa. Între imagine și realitate trebuie să fie o strânsă legătură, în caz contrar, când se constată nepotrivirea dintre imagine și realitate, efectul va fi invers celui scontat. Fiindcă nu vreau să intru în amănunte și nici să încerc să analizez întreaga paletă tematică, expusă clar și pe înțelesul tuturor, fiind suficientă parcurgerea conținutului volumului, mă voi referi la textul care dă titlul cărții „Românul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiee ddee ccaarrttee ciclic”, avănd același motto ca și volumul precedent, de poezie, al autorului „Universul ciclic”: „Universul este ciclic, ca și omul, dar Dumnezeu ne vrea exponențiali”. Într-adevăr, a emite critici la adresa poporului din care faci parte, implică un risc. Este ca și cum ți-ai critica pe față părinții. În explicarea conceptului „Românul ciclic”, scriitorul Nicolae VASILE apelează la o realitate demonstrată știintific. Este vorba de faptul că multe fenomene, universul chiar, omul însuși au o evoluție oscilantă, evoluție care se explică și cu ajutorul teoriei sistemelor, care mai poartă și numele de teoria atingerii țintelor. Ce înseamnă acest lucru?

Este vorba de o repetare în timp a unor situații în evoluția către o țintă anterior stabilită. Așa, știind realitatea, faptul că românul ar fi și el ciclic nu este altceva decât o dovadă de normalitate.

Consemnând un adevăr, domnul Nicolae VASILE constată că mulți analiști, filozofi profesioniști sau autointitulați, politicieni au emis referiri, deloc măgulitoare, la adresa poporului român, fără a folosi un instrument atât de puternic precum este această teorie aparținând unui român, Ștefan Odobleja, în 1939, perfecționată apoi de către Norbert Wiener. În perioada interbelică, foarte deschisă dialogului, ca și aceasta în care ne aflăm, au fost destui care și-au asumat acest risc: Nae Ionescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea. După 1989, Andrei Pleșu, Andrei Justin Hossu, ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Horia Radu Patapievici au abordat tema existențialismului român, asumându-și dezaprobarea multor conaționali cu păreri diferite.

Două studii independente, unul intern realizat de către Constantin Noica, în 1941, despre existențialismul român, și altul extern, înfăptuit de o agenție guvernamentală americană însărcinată cu propaganda, coordonat de antropologul Ruth Benedict, în anul 1943, despre cultura și comportamentul românilor, duc la aceeași concluzie, și anume: că poporul român are un comportament preponderent social, conform căruia vârfurile societății nu sunt lăsate să se manifeste decât în situația în care o fac sincronizat cu evoluția maselor.

Analizând, cu multă atenție, lucrurile, domnul Nicolae VASILE conchide că așa s-a întâmplat aproape în toate perioadele istorice ale României, nu numai în timpul comunismului, ceea ce și explică obținerea unor rezultate de excepție a multor personalități române în străinătate și nu în țară. În teoria sistemelor, elitele unei societăți înalță ștacheta țintelor de atins pentru întreaga societate, iar dacă mecanismul funcționează, aceste ținte vor fi și atinse. În legătură cu răspunsului poporului funcționalitatea teoriei rezultatul este afirmativ.

normalitatea român la sistemelor,

49

rreecceennzziiee ddee ccaarrttee Nicolae Vasile

poate cădea, decât posibilitatea atingerii unor vârfuri!

aforisme (extras din Românul cilcic)

1. Nici Soliman Magnificul nu a putut învinge o nevastă geloasă!

2. Noi dorim să facem afaceri ortodoxe, dar ce ne facem dacă beneficiarii sunt preponderent catolici sau musulmani?

3. Cel mai bun rol al lui Florin Piersic, care se consideră un mare vorbitor, a fost acela al unui mut.

4.

Mihai Petre dansează bine, dar vorbește prost. Din păcate, în ultima vreme mai mult vorbește decât dansează!

5. Orice se poate aranja, cu excepția morții și a iubirii, deși pentru prima am ceva dubii!

6. Omul ideal este exponențial, omul real este ciclic.

7. Deșteptul trăiește intens, prostul trăiește bine! 8. Deșteptul nu are niciodată timp, prostul nu știe ce să facă cu el!

9. Mai mare scriitor ajunge cel care are ce spune, dar nu știe să scrie, decât cel care știe să scrie, dar nu are ce spune!

10. Sunt unii care îl contestă pe Eminescu! Nicio problemă, nici în Dumnezeu nu cred toți!

11. Artiștii își protejează muzele precum jurnaliștii sursele.

12.

Toate iubirile mari sunt inoportune. Cele oportune nu au timp să ajungă mari!

13. Civilizație înseamnă mai mult garantarea unor minime sub care nu se 50

14. Rațiunea este potențială, voința este executivă, iar morala le temporizează pe amândouă!

15. Omul fără Dumnezeu nu face diferența dintre bine și rău!

16. Când simți că cineva te divinizează, este bine să-i dai atenție și respect, nu să-l privești cu superioritate, fiind mândru că meriți.

17. Democrația, dacă nu te omoară, te întărește!

18. Poate, nu poate, știe, nu știe, omul vrea să aibă și să fie!

19. Universul este ciclic, omul la fel, dar Dumnezeu ne vrea exponențiali.

20. Erorile vieții vin din forțarea sorții, vrei să fii fără să știi, vrei să ai fără să dai.

21. Femeia urâtă dorește să fie frumoasă, femeia frumoasă dorește să fie deșteaptă, femeia deșteaptă nu dorește nimic.

22. Iubirea este de la Dumnezeu, căsătoria este de la preot. Alege iubirea!

23. Dumnezeu se poate supăra pe tine, dar tu nu te poți supăra pe Dumnezeu!

24. Prea multă iubire, acumulată și neîmpărtășită, dă pe dinafară și se revarsă pe altceva. La Eminescu, s-a revărsat pe codru iar la Nietzsche pe animale.

25. Celor pe care-i iubim le oferim totul, merită sau nu merită, ce facem însă pentru cei care ne iubesc? Avem vreo îndatorire față de ei?

26. Căsnicie: destinul invers al fluturelui, întâi zbori, apoi te târăști.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae vasile

Dominoul iubirii (11) Mira a hotărât să candideze la funcţia de europarlamentar! A pierdut, ceea ce nu a supărat-o prea tare, pentru că nu conta prea mult pe victorie. A făcut-o doar pentru a avea ocazia să trimită nişte mesaje de schimbare a unor mentalităţi nocive, care începuseră să domine societatea, chiar şi la nivelul universităţilor, unde, oricum, nivelul se aştepta să fie altul! Reacţia unor colegi din universitate împotriva ei, legată de această candidatură, a deprimato. Aceştia susţineau pe alţii, care îşi susţineau campania pe ideia „că au mâncat salam cu soia”! Nu şi-a imaginat că unii oameni din mediul universitar pot fi atât de josnici!

Totdeauna a considerat că mediul academic este un spaţiu unde trebuie cultivată excelenţa, dar a constatat că nu este aşa, că degradarea umană pătrunsese şi în această zonă „elevată”! A susţinut-o, cam singur împotriva tuturor, considerând că este încă prematur în România să-ţi faci o campanie bazată pe ideia de corectitudine!

La început, el a insistat ca ea să nu candideze. Cunoştea bine lipsa de scrupule a majorităţii românilor în campaniile electorale. Se supunea unui stres inutil! Nu schimba ea comportamentul românilor prin participarea la o campanie electorală!

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

În privinţa implicării politice, Alex era adeptul lui Petre Ţuţea, care, la ieşirea din închisoare, a spus: „Am fost cel mai mare prost! Am făcut 14 ani de puşcărie pentru un popor de tâmpiţi!”. Avea mare dreptate!...

A ajutat-o în organizarea întâlnirilor şi a participat cu ea la acestea. A elaborat şi difuzat o excelentă scrisoare deschisă în favoarea ei, adresată celor care s-au ocupat de denigrarea sa, dar se adresa în principal celor care proveneau din universitate, care preferau să susţină un politruc de meserie.

A intitulat-o sugestiv „70 de pitici împotriva Albei ca zăpada”.

Stimaţi colegi, Alegerile pentru Parlamentul European nu au avut pentru mine nici un interes înainte de intrarea în competiţie a unei personalităţi de talia Doamnei... Mira (numele complet, însoţit de toate titlurile ei). Aţi făcut însă ca bucuria unei competiţii democratice să-mi fie de scurtă durată, fiind supus unei presiuni electorale şi unei avalanşe de scrisori de susţinere, circa 70 la număr, după modele de mult apuse, în favoarea candidatului puterii, ca şi cum un vânt de panică nejustificată s-ar fi abătut asupra oraşului nostru.

Libertatea de opinie este dreptul fiecăruia, dar vă asigur că, personal, mi-am păstrat tot discernământul şi pot să aleg în cunoştinţă de cauză. De nenumărate ori, am fost tentat să reacţionez, dar am respectat cadrul fixat de doamna, de a nu apela la

51

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn astfel de scrisori de susţinere, a căror utilitate o consideră îndoielnică.

Nu vă înţeleg!... Eu când am văzut pe site-ul Comisiei Europene fotografia Doamnei cu Preşedintele acesteia, dl.

Barosso, am tresărit de bucurie, mândru, ca să vă citez pe dumneavoastră, „că e de-a noastră, de la noi”, iar unii dintre dumneavoastră nu au ezitat să facă recomandări şi aluzii, la limita comportamentului academic sau chiar jignitoare la adresa unei femei.

Scrisoarea de faţă a fost declanşată de refuzul contracandidatului domniei sale, de la înalţimea funcţiilor politice pe care le ocupă, de a răspunde invitaţiei Doamnei la dezbateri publice, în faţa noastră, a întregului corp electoral, motiv pentru care m-am hotarât să precizez câteva lucruri în prezenta scrisoare.

Cum era normal, discuţiile pentru alegerea viitorului europarlamentar, din zona noastră, durează de ceva vreme. La unele am participat personal, chiar le-am mediat. Nu este niciun secret pentru mine referitor la un compromis final şi o victorie „decisă” în spatele uşilor închise a unui anumit personaj, a cărei „nepotrivire” o cunosc, ca şi dumneavoastră, de multă vreme. De aceea, alegerile formale nu au pentru mine nicio doză de surpriză, de neprevăzut. Eu, poate şi dumneavoastră, am fost luat prin surprindere de candidatura Doamnei. Mam bucurat însă că universitatea poate să se 52

laude cu o asemenea candidatură, în interesul zonei. Sunt însă profund dezamăgit de tenta neacademică dată acestei competiţii. De aceea, mă întreb şi vă întreb: Am fi preferat deficitul major de democraţie care se prefigura, prin existenţa unui candidat unic? De ce mai facem alegeri? Să dăm o faţadă democratică şi să certificăm cu votul nostru rezultatul unor negocieri la care n-am participat?

Unde este dezbaterea de idei care s-ar fi cuvenit într-un moment aşa de important? Cui îi este frică de dezbateri? De ce, cei „de-ai casei”, n-au găsit în cele două zile propuse de Doamna, nici măcar o jumătate de oră pentru o dezbatere publică? Toate celelalte circumscripţii au organizat dezbateri publice. De ce la noi nu s-a dorit acest lucru?

Dacă singura variantă care poate asigura progresul zonei este continuitatea, sub o altă formă, a unui personaj cunoscut, de ce nu s-au atins până acum obiectivele propuse? Cum este plasată zona unde se află circumscripţia noastră în comparaţie cu altele, la nivel naţional şi internaţional?

Cum ar putea fi calificată goana după unanimitate care se manifestă de câteva zile? Nu se ştie că într-o adevărată democraţie câştigatorului îi sunt suficiente 50%+1 din voturi?

Care mai este semnificaţia „votului secret”, când o mulţime de votanţi şi-au deconspirat poziţia prin scrisori de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn susţinere penibile, multe cu stereotipuri ce amintesc de perioade revolute, mai ales că ne aflăm într-o instituţie care se vrea de un înalt nivel de educaţie?

Alex (numele complet, cu toate titlurile academice, plus calitatea de scriitor)

Credeam că o să am măcar o satisfacţie scriitoricească din toată această parodie electorală, dar este foarte greu şi asta, pentru că aş da inevitabil peste „O scrisoare pierdută”, este adevărat, de data asta, în format electronic, care încercă să ne justifice alchimia iubirii dintre cei mai aprigi duşmani „de ieri”, dar, poate, şi „de mâine”, în susţinerea unui personaj compromis total.

Ea intrase în campanie prea târziu.

Poate dacă începea campania mai devreme chiar câştiga.

Stimaţi colegi, Este o onoare pentru mine să lucrez cu Doamna. Azi, mai mult ca oricând, îi admir parcursul profesional de excepţie, curajul, echilibrul, tăria şi înţelepciunea cu care priveşte frământarea electorală pe care a generat-o. Şi, cel mai important, apreciez viziunea Doamnei despre un climat de ţinută academică, fără niciun fel de interferenţă politică la nivelul unităţilor de învăţământ.

Dacă am pierdut deja şansa unor schimburi colegiale de idei, nu rataţi dialogul real cu propria conştiinţă, care va avea loc în cabina de vot.

Urez Doamnei să rămână neschimbată, pentru că-n orice situaţie va ramâne adevărata câştigătoare a acestor alegeri, prin lecţia de democraţie, de demnitate şi prin provocarea pe care ne-a lansat-o!

Alegeri plăcute!

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Aceste întâmplări, legate de candidatura sa, i-au adus iar la un loc. Au lucrat mult împreună pentru pregătirea diverselor activităţi din campania electorală.

A marcat-o atmosfera creată în jurul acelei candidaturi. A fost un moment când încrederea ei în oameni a fost puternic zdruncinată.

Nu putea crede de ce sunt în stare oamenii pentru nişte bani în plus sau pentru o poziţie mai ridicată pe discutabila scară socială. Pe lângă discomfortul psihic legat de ce se întâmpla în jurul său, de ce se întâmpla în universitate, persistau şi celelalte lucruri negative din viaţa ei. Problemele de afaceri indirecte ale soţului său asistat de prietenii săi, vânzarea apartamentului de la Londra, agravarea bolii lui Dorin, au condus-o într-o stare psihică limită. Încerca să-i atenueze această stare, dar nici el nu avea toate condiţiile necesare. Într-o dimineaţă, la scurt timp după alegeri, a primit de la ea un mesaj pe care nu ar fi dorit să-l primească niciodată: Bună, Azi noapte nu am avut nici măcar un minut de somn sau de linişte. Am luat de mai 53

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn multe ori la rând viaţa mea şi ce se întâmplă în prezent cu mine. Am recitit de mai multe ori poemul tău, cel referitor la viaţa mea, căruia îi găsesc mereu noi aspecte, tot mai profunde.

Nu există cuvinte în limba română, şi nu numai, care să poată exprima recunoştinţa şi consideraţia pe care ţi-o port pentru ce ai făcut şi pentru ce însemni tu pentru mine!

Acest ultim an, de când ne-am cunoscut, va rămâne în amintirea mea ca fiind unul extraordinar. Eşti singura persoană, în afara familiei mele, pentru a cărei apropiere îmi propusesem să mă întorc definitiv în ţară pentru restul vieţii!

Cele ce s-au întâmplat în ultima perioadă m-au făcut să cred că am făcut o evaluare greşită. Societatea românească este încă destul de bolnavă pentru a avea o cât de mică garanţie că, întorcându-mă definitiv, voi putea să rămân eu însămi, în condiţiile în care, după cum mă ştii, nu pot face compromisuri, nici profesionale şi nici personale. M-am simţit ca un fel de „duşman al poporului” în tentativa mea de a face bine.

Pe scurt, am decis să accept o ofertă de lungă durată de la o instituţie internaţională, care mă va ţine departe de ţară pe o lungă perioadă de timp.

Te rog mult să mă înţelegi, nu pot altfel!

Cu bine, Mira.

54

El i-a răspuns imediat: Bună, Te înţeleg mai mult decât am înţeles pe oricine în viaţa mea. Este opţiunea ta.

Când iubeşti pe cineva cu adevărat, îi accepţi orice opţiune! Poate este mai raţională soluţia ta decât a mea. Tu ai fost totdeauna raţională. Ce mult mi aş fi dorit să te convertesc la iraţionalismul meu!

Poate era mai bine pentru amândoi!

Să ai grijă de tine pe unde vei fi! Eu te aştept oricât de mult!...

Toate bune, Alex.

Mira era de atunci şi mai mult timp plecată în străinătate. Chiar şi când era acasă nu se puteau întâlni prea des şi datorită precauţiilor privind menajarea sentimentelor soţiei, care, chiar dacă devenise mult mai înţelegătoare, urmărea atentă orice mişcare. Ţinta ei era finalizarea relaţiei celor doi, întreruperea totală a comunicării dintre ei. Chiar şi el era foarte tensionat de indecizia Mirei în ceea ce îl privea. Simţea că încă sunt multe, multe lucruri pe care nici el nu le ştia. Era într-o aşteptare continuă, care nu se mai termina!

Un anumit fel de „bine”, pe care îl aştepta din relaţia lor, se tot amâna de azi pe mâine şi apoi pe mâine-poimâine. Din când în când îi mai trimitea câte o poezie.

Se bucura când primea poezii de la el!

Constata însă că acestea aveau o tentă tot mai pesimistă, uneori chiar morbidă! O bucura, chiar şi aşa, menţinerea lui într-o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn dispoziţie creatoare. Ştia că el a început să scrie poezii datorită iubirii pentru ea şi în sufletul său se mândrea cu aceasta. Atâta timp cât crea înseamna că o iubea! Nu ştia cât de dureroase erau aceste poezii pentru el. Ele veneau dintr-o disperare care se perpetua.

Dorina ajunsese să privească ca pe ceva normal starea anormală la care participa, fără voinţa sa, legată de relaţia soţului său cu Mira. A fost o mare surpriză pozitivă şi pentru el, ştiind comportamentul ei precedent. Ce este foarte important, este că adoptau o politică deschisă, adică discutau.

Discutau, comparau, se certau, se împăcau, se iubeau, iar discutau…

Era o situaţie de un dinamism nebun.

– Cum crezi tu că ar trebui să mă comport eu, soţia ta, când tu îmi spui că iubeşti nebuneşte o altă femeie?...

– Nu ştiu!... Este ceva care mă depăşeşte.

Aşa ceva nu am mai trăit niciodată! Am mai depăşit o relaţie cu altă femeie de când sunt cu tine, dar a fost altfel.

– Şi eu simt că este altceva! De aceea sunt şi foarte îngrijorată şi încerc să te înţeleg. Cealaltă era o femeie, care în lipsa bărbatului, mereu plecat în străinătate, îşi umplea timpul şi îşi satisfăcea poftele cu tine. Tu erai foarte stresat şi aveai nevoie de ceva diversitate sexuală. Acum este altceva, eşti total schimbat, ai o privire aiurea. I-ai scris cărţi, poezii!... Te domină total această femeie şi eu chiar nu ştiu ce să mai fac!

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Mi-ai spus că nu faceţi sex şi te cred, dar asta este şi mai rău, pentru că va lungi la infinit această relaţie. Dacă o făceaţi, întrun an, doi, trecea şi veneai iar cu mintea acasă!...

– Dar nu văd de ce te deranjează această relaţie!... Este doar ceva mental!...

Comunicăm doar la nivel artistic. Este pentru mine o muză. Ai văzut că şi Mircea Cărtărescu, pe care tu îl apreciezi atâta, şi care s-a declarat un familist convins, a spus că are muze şi le plasa pe acestea în zona divinităţii. Şi eu simt că aşa este! Poţi să te lupţi cu divinitatea? Este mai bine să o iei aşa cum este şi să lăsăm timpul să lucreze.

– Cât să mai lucreze şi timpul ăsta? Am crezut că odată cu vârsta o să termini cu divinizatul oricărei fufe care îţi iese în cale şi îţi zâmbeşte frumos!... Am pierdut orice speranţă când am auzit că taică-tu vroia să se recăsătorească la 85 de ani!...

– De ce nu vrei să vezi şi partea pozitivă a lucrurilor? Am ajuns la o vârstă la care de obicei soţii trăiesc mai mult pentru alţii decât pentru ei. Aceste întâmplări de natură paranormală, după părerea mea, ne-au readus la viaţă. Parcă am întinerit cu douăzeci de ani fizic, iar din punct de vedere creaţie sunt mai creator ca niciodată. Ştiu că te supără, dar aceste transformări pozitive sunt legate de această femeie, de această muză.

– Taci, că îmi vine să-ţi dau cu ceva în cap!... O să caut o oală de lut. La ţară se spune că, atunci când unui bărbat îi ia 55

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn minţile o femeie mai în vârstă ca el, leacul este să-i spargi în cap o astfel de oală!...

– Nu-mi prea place acest leac!... Dacă totuşi o să-l foloseşti, dogeşte un pic acea oală înainte. Bănuiesc că nu vrei să mă omori de tot!...

– Stai liniştit, că nu o să mori tu de mâna mea! Când te-am manipulat să mă ceri de nevastă, am făcut-o pentru că te iubeam, am făcut-o ca să te am pentru toată viaţa, nu ca să te omor! Te iubesc şi acum,... deşi nu meriţi!... Te şi invidiez într-un fel, pentru norocul de a iubi aşa, ca un liceean, la vârsta ta. Eşti un mare beneficiar al sorţii!... Dar, vezi, nu mai intra prin fel de fel de combinaţii, cu fel de fel de curve, că poate te termină altcineva căruia îi strici cine ştie ce interese.

Nu de la mine va veni răul tău, chiar dacă tu mă consideri, de mult, ca fiind cel mai mare duşman al tău!...

– Îţi mulţumesc pentru comportamentul tău.

Cred că peste nouăzeci la sută din femei ar fi divorţat după asemenea întâmplări! Sunt afectat de ataşamentul tău, dar asta nu înseamnă că voi renunţa la scris, că voi renunţa la muze.

Dacă simţi o dorinţă de revanşă, află că din partea mea nu va fi nicio supărare dacă şi tu ţi-ai găsi un alt barbat. Ştii filozofia lui Anghel şi de asemenea ştii că eu am fost adeptul lui.

– Să nu te mai aud vorbind de acel individ!... Apreciez realizările lui filozofice, dar din punct de vedere uman a fost un ratat!... Nu aş dori, sub nicio formă, să-l iei 56

de model!... Eu nu voi dori niciodată un alt bărbat! Mie, oricare alt bărbat îmi produce silă. Dacă va fi vreodată să mă părăseşti, nu voi mai avea niciun alt bărbat în viaţa mea!... Nu înţeleg cum alţii pot gândi altfel!...

Au terminat amical o discuţie de care lui i-a fost foarte teamă. La sfârşitul acestei discuţii, i-a cerut să fie mai atent la afişarea în public, pentru că ar afecta-o mult anumite discuţii care ar fi putut apărea pe tema relaţiilor lui amoroase.

Mira plecase iar la Londra.

Dacă înainte căuta să găsească o soluţie să stea mai mult în ţară, după atmosfera creată, legată de campania de europarlamentar, venea mult mai rar în ţară. Avea ceva contradictoriu în gândire, ceea ce i se întâmpla rar. Pe de o parte, ar fi plecat cât mai departe de ţară, afectată de atacurile injuste şi nemeritate la care fusese supusă în campania electorală, pe de altă parte era atrasă de ţară, pentru că acolo era cel de care se reapropiase în dificila perioadă de alegeri. Făcuse atâtea sacrificii pentru ea, fusese aşa de corect, cald, echilibrat, cum nu şi-ar fi imaginat că poate fi un bărbat român.

O preocupa însă şi relaţia cu Paul!

Deşi el se izolase undeva la ţară, se retrăsese din cele mai multe activităţi şi se vedeau mult mai rar, sentimental erau la fel de apropiaţi ca atunci când s-au cunoscut.

Corespondau tot timpul, indiferent pe unde se afla ea, lucrau de la distanţă la o carte

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn comună, se sfătuiau ori de câte ori unul sau altul simţea nevoia.

Stabiliseră împreună, atunci când au decis să aibă o viaţă comună, să se respecte reciproc şi atunci când va apărea o nemulţumire a unuia să o spună celuilalt fără nicio reţinere. Stabiliseră, încă de la început, că dacă relaţia lor nu va mai merge, să se separe amiabil. În fond, ei nu erau căsătoriţi şi nu vroiau să introducă neajunsurile căsătoriei într-o relaţie liberă de alte constrângeri. Amândoi aveau experienţa unor căsătorii precedente, de care fiecare era nemulţumit în felul lui.

Avea o mare reţinere. Încercase odată să deschidă o discuţie de principiu cu Paul, privind vreo eventuală separare a lor într-un viitor nedefinit, şi răspunsul lui a fost atât de radical încât a întrerupt-o imediat. Îi spusese, atunci, că ar muri într-o asemenea situaţie!

Convieţuirea îndelungată a două persoane creează aceleaşi deprinderi ca şi căsătoria, chiar dacă nu există o relaţie oficială!

Totuşi, discuţia trebuia făcută. Nu era drept faţă de cel care ardea ca o flacără în jurul ei, alături de care se simţea foarte bine şi al cărui viitor îl simţea legat de al său. Se apropiase de el exact cum se întâmplase cu 15 ani în urmă cu Paul, prin discuţii inteligente, modul comun de a gândi, căldură şi grijă reciprocă. În relaţia lor cu Mira, cei doi bărbaţi se asemănau foarte mult. Acesta a şi fost şocul ei când a avut primele discuţii cu Alex. Se întreba cum pot să se asemene atât de mult doi oameni care ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

s-au născut în locuri şi medii sociale diferite, în alte culturi, în alte vremuri. Doar ea realiza această asemănare şi nu dorea sub nicio formă ca ei să afle unul de altul.

Nu ar fi dorit niciodată să-i spună ceva unuia despre celălalt!

Cum la nişte oameni normali existenţa unor copii este cea mai vie dovadă a relaţiilor lor ca bărbat şi femeie. În cazul unor intelectuali existenţa unor lucrări, a unor proiecte comune reprezenta rodul relaţiei lor foarte apropiate. Paul şi Alex, cunoscând gradul de exclusivitate al Mirei în privinţa abordării unor lucrări comune cu un bărbat, nu puteau să nu-şi manifeste măcar principial interesul unuia faţă de celălalt. La un moment dat, fiecare dintre ei ajunsese să se întrebe cine este „celălalt coautor”?... „Copiii” lor erau lucrările comune, cărţile comune!

De o persoană ca ea era greu să nu te ataşezi, dacă te accepta să lucrezi ceva în comun o perioadă mai lungă de timp. Aceşti doi bărbaţi erau dintre cei foarte puţini care au avut această mare şansă în viaţa lor.

Mira intuia această situaţie şi tocmai de aceea îi era teamă de discuţia cu Paul. A plănuit să-l viziteze la ţară, acolo unde el se retrăsese de mult timp. Poate şi această retragere a lui putea să fie un argument în favoarea ei, în discuţia pe care urma să o aibă. Întâlnirea a decurs cald şi amabil, aşa cum au fost toate întâlnirile lor de când s-au cunoscut. Paul era un bărbat delicat, bine 57

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn educat, cult, care făcea pe oricine să se simtă bine în prezenţa lui. Nu se mai văzuseră de câteva luni. I-a povestit de lansarea cărţilor, de campania electorală.

Nu erau noutăţi pentru Paul, pentru că ei comunicau zilnic prin mijloace electronice, dar era prima oară când discutau aceste subiecte faţă în faţă. Nu a putut evita să arate rolul major al lui Alex în acele realizări, în acele evenimente majore din viaţa ei, la care el a intrebat-o direct:

foarte interesant, la modelarea matematică a comportamentului uman! Pe acest subiect a şi scris un eseu, care s-a lansat odată cu „cartea noastră”.

– Cine este acest om? Cum l-ai cunoscut, care este rolul lui în viaţa ta?

– Cartea mea cu el, pentru că cea cu tine ştii bine că nu era gata! Nu este gata nici acum! Sper să fie gata cam într-o lună, dacă pot să mă ocup numai de ea. Mai am în paralel o serie de alte termene. Atunci când s-a făcut afişul comun, cartea mea cu tine a fost doar anunţată ca viitoare apariţie.

De ceea ce se temea a şi apărut în discuţia lor, dar era de fapt şi scopul vizitei. A căutat să-şi găsească bine cuvintele, pentru a nu răni un om la care ţinea, pe care îl aprecia, alături de care a avut o viaţă comună îndelungată fără a-i avea absolut nimic de reproşat.

Trebuia doar să facă faţă tumultului vieţii, care vine peste noi fără ca noi să-l chemăm.

Această nuanţă comparativă, introdusă în discuţie de Paul, a făcut-o să se teamă de evoluţia ulterioară a discuţiei, dar nici nu putea să-i nu-i răspundă la întrebare.

– Şi,... ce înseamnă „de acum poet”?...

– Ştii că nu pot sta fără a lucra la ceva! Pe mine, inactivitatea mă omoară! Sper să nu ajung vreodată să nu am ceva de făcut, pentru că atunci voi muri! Am început să scriu cu el mai multe lucrări privind interdisciplinaritatea.

Este un om interdisciplinar prin excelenţă, are un spirit creator deosebit.

Este cercetător, inventator, om de afaceri, profesor, prozator şi, de acum, poet! Am lucrat mult împreună la modelarea matematică a fenomenelor economice. Este un bun matematician. A început să lucreze la ceva 58

– Când spui „cartea noastră”, te referi la cartea ta cu mine sau la cartea ta cu el?...

– Pentru că celelalte calităţi le avea şi înainte, dar poet a devenit de când îl cunosc.

– Vrei să spui că a devenit poet de când te-a cunoscut pe tine, scriind poezii dedicate ţie?... Săracu’ de el!...

Atât a mai apucat să spună. Ce o fi vrut să spună cu „săracu”? S-a schimbat brusc la faţă, a început să aibă convulsii.

Mira a chemat salvarea, care l-a dus în stare de inconştienţă la spital. A murit peste câteva zile. A mai avut posibilitatea să-şi vadă pentru ultima dată cei doi copii, cărora le-a spus despre binecuvântarea pe care a avut-o de a trăi în ultima parte a vieţii alături de o asemenea femeie.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr umor

Elena Agiu-Neacşu

Fabulă

Nu veţi mai găsi cinstit, Strigă tare busuioacă, Ptiu! De nu mă credeţi, iacă, Năpădii-ntreaga grădină,

Îţi voi povesti, surată,

Ba trecui şi de... mejdină,

O-ntâmplare-adevărată:

Floarea-mi întrece-n parfum

Semeaţă cea lobodă

Şi răsura cea din drum.

Şi la gură slobodă,

Când aste vorbe-auzi

Ca din senin iscă ceartă

Rostopasca-i gălbeji

Şi năvală toţi deodată

Apostrofându-i prudent,

Începur-a scoate cap,

Altădată mai atent

Ba-n piele nu-şi mai încap.

Să judece şi cuminte

Se-mbăţoşă mândru pir:

Mai degrab’ să ia aminte.

– Pentru toţi eu sunt vampir

Lângă gard un mărăcine

Şi de nu-mi credeţi cuvântul,

– Puşchea-n limbă, bolbotine,

Întrebaţi voi numai vântul,

Pare-se-aţi uitat de spini,

Căci el îmi poartă sămânţă

Cum cântaţi la patru mâini,

Din pânză până-n... bărbânţă;

De nu azi poate că mâini,

– Măi să fie, sări ştir,

Sigur, simfonia voastră

Te lauzi că eşti vampir!?

O să atragă năpastă!

Da’ pân’ la noi nu ajungi

– Hai c-o făcurăţi de oaie,

Şi-n picioare de te-ntinzi!

Se-nvârtoşă ciumăfaie,

Nu se lăsă mai prejos

Da’ vă puneţi voi cu mine!?

Nici leurdă, cu folos

Numai de mă-nfoi o dată

Le-o tăie scurt: - M-aş abţine,

Şi îmi vărs otrava toată...

Ştiu că lauda de sine Nu prea miroase a... bine,

Pe când sfada era-n în toi,

Iară mie nici atât,

Într-o miercure sau joi,

Dar veniră mulţi croit

Cine intră în grădină?

Şi pe loc i-am şfichiuit,

Jupâneasa gospodină.

Ba netămâiat niciunul

Fire-ai iaca cui de babă,

N-a rămas, să tragi cu tunul.

Pe cât de-naltă şi slabă,

– Cu toţi s-au obrăznicit,

În toate mi se înfipse,

ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

59

uum moorr Şi unul pentru altu-n paşi Din rădăcină le smulse

de dans,

Făr-a ţine cont de rang

ne pară viaţa joc

Şi mi ţi le zvârli... zbang!

de contradans...

În tomberonul hulpav

tu şi eu, eu şi tu...

Ostoindu-le... nărav.

acelaşi eu cutremurat

Vă-nchipuiţi parapon,

de viaţa ce fierbe-n tumult

N-apucă nici Gheo, nici Ion

doar pe asfalt...

În front măcar să crâcnească, De-acum ceapa va să crească

Am vrut să fim

Fără nicio piedică,

de la-nceput

Pe când ‘mnealor predică

un singur eu şi-am reuşit

În altar de... bălegar,

să ne împreunăm pe veci

Căci drum nu-i de-ntors acum

bătătorind aceleaşi vechi poteci...

Dintre râmele duium.

Când eu sunt tu, Morala:

şi tu eşti eu, şi-n paşi de dans

Ia aminte cum stă treaba,

sprintăm, valsăm

Nu-ti răci gura degeaba,

neîncetat, neîntrerupt

Căci pe dat’ afli răsplată,

cum am făcut de la-nceput...

Nicio faptă... fără plată!

Când primăvara Chemare Trăim într-o lume ciudată Haide să-mpărţim melancolia-n doi

în care tot se cumpără şi vinde...

şi să fim amândoi una

la colţ de stradă florăreasa

deşi, iată, suntem doi...

calea-ţi aţine c-un fierbinte

deasupra noastră stele

trandafir ce s-a ofili-ntr-o vază,

şi cer, boltă albastră,

uitat de stăpâna zurlie

să înflorim glicine la fereastă...

când primăvara ne îmbată şi faţa-i tot mai colilie...

60

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

tteeaattrruu (Sonerie)

teatru

Elena Agiu-Neacşu

Scrisoare Scaun”

către

Eugene: Deschis!

„Sfântul

(dramă în trei acte) (fragmente)

Daisy (radioasă): Bonjour! Am ajuns la ţanc. Poftiţi, ultimul exemplar. Am avut noroc.

Eugene (surprins): Iartă-mă că te primesc în halat şi papuci, dar am simţit nevoia să mă fac comod. Sincer să fiu, nu credeam că mai revii azi!

In memoriam Eugène Ionesco

Daisy: Aşa mă cunoaşteţi, maestre!?

Eu când promit...

Motto: „Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă de frica de moarte, groaza de vid şi de dorinţa fierbinte, nestăpânită, presantă de a trăi”

Eugene: Foarte bine! Atunci am să citesc mai târziu isprava lui Jean.

(Eugène Ionesco) Personajele: Eugene Ionesco, 93 de ani Marta, menajera sa, 55 de ani Berenger, 63 de ani Daisy, 45 de ani Vecinul, 35 de ani Vecina, 30 de ani (...)

Actul al II-lea Decor În dreapta, o canapea, în centru, un birou cu un scaun, în stânga, o bibliotecă şi o uşă. Pe birou, cărţi şi manuscrise în dezordine.

Un covor traversează încăperea. (...)

Scena 3 Eugene, Daisy ANUL II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie, 2016

Daisy: Chiar, ce e cu Berenger!? Auzi la el, imaginaţie bolnavă!

Pretenţie neruşinată! Să fie el eroul din piesă şi să se simtă, vezi Doamne, jignit! Mă mir cum de-a mai avut îndrăzneala să vă treacă pragul! Ah, ce le-aş face eu reptilelor ăstora!

Le-aş atârna-n ştreang în Piaţa Publică!

Eugene: Dar ştii că eşti revoluţionară!? Uite, de oameni ca tine avem nevoie ca să putem doborî jivinele ce s-au împuiezât ca ciupercile!

Daisy: Vise... Dacă m-ar auzi autorităţile, m-ar acuza de instigare la revoltă şi-aş ajunge, Doamne fere’, eu în ştreang! E mult peste puterile noastre ca să ne facem iluzii! Ceea ce mă doare este însă faptul că am pus chiar noi umărul la instaurarea acestui a regim aşa-zis democrat, fără a realiza că suntem manipulaţi din umbră. Cu siguranţă, există 61

tteeaattrruu un plan la care au acces numai Iluminaţii.

Sunt conştientă de acest lucru, dar ce folos!? Noi, plebea, avem rolul nostru bine determinat, şi anume acela de purta crucea şi de a nutri şi convingerea că suntem şi eroi purtând-o. Ce machiavelici, domnule! Să te facă să crezi că tu eşti cel care doreşti ceea ce este, de fapt, prestabilit. Nu, nu, în ritmul ăsta...

Eugene:Te rog să fii sinceră cu mine şi să-mi spui de câte nopţi nu ai dormit!

Eşti atât de surescitată, încât nu te văd bine! Ştii doar că eşti foarte labilă psihic, nu intra în jocul murdar al unei lumi care nu merită nici măcar să fie scuipată în obraz!

Daisy: Aşa îmi zic şi eu, dar pot fi aşa, că nu pot!? Doar mă cunoşti foarte bine!

Eugene: Poţi sau nu, trebuie! Aşa cum ai pierdut nopţi, câte? - nu mai ştii, n-are importanţă -, tot astfel trebuie să-ţi impui să dormi aşa, vreo săptămână, ca să-ţi revii, altfel nu te văd bine.

Daisy: Uşor de zis, greu de făcut.

Dacă ai ştii câte idei am aruncat alandala în aceste nopţi!? Măcar nu sunt ordonată!? Ar fi ceva de capul lor, dar trebuie un ochi obiectiv...

Eugene: Nu-ţi face probleme, pui tu ordine în ele atunci când vei avea ordine şin cap, căci acum e vraişte! Uite, mâncăm bine, căci tot nu-mi place să mănânc singur, îmi arăţi materialele pe care le-ai adus ca de obicei, iar apoi te poţi culca în dormitor. Eu oricum lucrez în sufragerie!

62

Daisy: Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar de astă dată chiar nu am adus nimic.

Voiam pur şi simplu să ies, să schimb mediul, să ies din starea de surescitare în care mă aflam şi unde m-aş fi putut duce altundeva decât la tutorele meu, mai ales că v-am găsit revista.

Eugene: Foarte bine ai făcut. Scuzămă că am uitat că trebuie să vii, dar nici eu nu stau prea bine cu nervii în perioada asta.

Daisy: E lună plină şi toţi lunaticii sunt tulburaţi, au insomnii, inspiraţie, scriu mai mult. Chiar, este adevărat că pregăteşti o surpriză editorială sau mai nou editurile îţi folosesc numele ca să-şi sporească popularitatea? Doar se poartă, nu!?

Eugene: Mi-a zis şi Berenger.

Interesant!

Adică eu nu ştiu nimic, iar lumea fierbe. Dar asta întrece orice logică! Ştii doar că scriu la inspiraţie şi atunci când m-apucă, dapoi ţin’te, drace! Scot până şi telefonul din priză.

Rămân doar eu şi o voce interioară care mă subjugă, pur şi simplu nu mai sunt eu.

Daisy: Credeam că numai eu simt nevoia de izolare atunci când scriu, dar văd că e o regulă general-valabilă.

Eugene: Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar oricum liniştea dinafară dă frâu liber glasului din interior. M-am străduit pe cât posibil să-mi dozez efortul şi, mai ales, să nu pierd nopţile. Cum am pierdut o noapte, cum gata se dezlănţuie furtuna, şi chiar nu aş vrea să am de-a face acum cu un uragan.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

tteeaattrruu Şi aşa se apropie un taifun, care se va dezlănţui cu voia sau fără voia mea.

Daisy: Deci până la urmă nu e o alarmă falsă surpriza care se anunţă?

Eugene: Daisy, omul simte când i se apropie sfârşitul. Eu simt că al meu este aproape!

Daisy: Te rog!

Eugene: Ştii doar că sunt imprevizibil. Aştept răspunsul Papei şi abia apoi voi vedea ce voi face. În orice caz, voi încerca să fiu cumpătat, deşi anxietatea, obsesia morţii nu-mi dă pace. Iată un fragment din epistolă!

Eugene: Precum vezi, sunt bătrân şi bolnav. Dar ceea ce mă frământă cel mai mult este această incertitudine. O întreagă viaţă m-am rugat „Doamne, fă-mă să cred!”, fără să pot avea tăria de a mă ridica deasupra a ceea ce sunt - un umil muritor.

Daisy (îi ia scrisoarea din mână): Lăsaţi că citesc eu! „Pentru ce îmbătrânim?

Este asta voinţa lui Dumnezeu? Pentru ce războaie aşa de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii, inundaţii)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme!“ Interesant...

Daisy: Te înţeleg foarte bine, dar ar trebui să nu-ţi mai pui asemenea întrebări. Îţi faci rău singur, invoci într-un fel Satana din tine, în loc să-L invoci pe Domnul, creatorul...

Eugene: Şi, precum vezi, se încheie cu un Post.Scriptum: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios“. Esenţa este aceea că: „Lumea fiindu-mi de neînţeles, aştept să-mi fie explicată“.

Daisy: M-aş bucura să găseşti răspuns la această eternă întrebare şi să te linişteşti, dar după umila mea părere, cred că lumea este, precum a profeţit genialul Eminescu „o enigmă nesplicată”, „sfinx pătrunsă de-nţeles”.

Eugene: Tocmai aici e buba! Aşa cum el n-a înţeles-o, tot astfel n-o-nţeleg nici eu, dar nutresc încrederea ca măcar acum, întral doisprezecelea ceas, să aflu răspuns!

Daisy: Ce vorbe sunt astea!?

Eugene: Creatorul!?

Tu te-auzi ce vorbeşti!?

Daisy: Gândurile negative atrag după sine trăiri negative cu repercursiuni nocive pentru sănătatea trupului şi a spiritului.

Eugene: Înţelepte vorbe, dar haide să mai şi mâncăm. S-o fi şi răcit.

Mănânc când mi-aduc aminte! Nu am ore fixe. Şi să ţi-o spun pe-a dreaptă nici nu am poftă.

Mănânc mai mult în silă şi fiindcă trebuie.

Daisy: Nu e bine, nu e bine deloc.

Eugene: Iacă lupul moralist. Tu vorbeşti!? Sincer, ai mâncat ceva azi?

Daisy: Un covrig.

Eugene: Şi eu o cafea, adică o cacao cu lapte!

Daisy: Atunci suntem chit. ~ Cortina ~

63 ANUL63 II, serie nouă, nr. 9 (30), septembrie,Revista 2016 de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ddiivviinn şşii aattrraaccţţiiee îînn aallbbaassttrruu bbaajjaa coperta4 64

Gabriela Mimi Boroianu Un colţ de rai M-am născut la marginea orașului unde cândva un pod stătea cu picioarele înfipte în două margini de inimă iar Dunărea își tăia cale printre ele ca sângele prin vine...

Alergam desculță în poenița ce-i îmbrăca malurile, sărutate de apa cu miros de libertate, în rochița albă a volburei... Uneori mă culcam în iarba presărată cu fire de mentă sălbatică și priveam seninătatea cerului ce-mi desena povești în albul pufos al norilor. Alteori stăteam pe mal și priveam, peste oglinda apei, cealaltă jumătate a mea în care verdele creștea dealuri și brațele se râzgâiau în pomii ce-mi făceau semne simţind lutul ce mi se lipea de picioare de parcă niște rădăcini nevăzute treceau pe sub vad pulsând în mine ca două jumătăți ale aceleași inimi. Întrebăm cu inocența copilăriei dacă acolo începe lumea cealaltă... dacă acolo trăiesc îngeri și dacă poți păcăli moartea să ajungi acolo... mama își trecea cu blândețe mâna prin părul meu veșnic scăpat din codițele scurte și-mi spunea privindu-mă nostalgic – A fost odată o vreme când acolo nu era o altă lume când oamenii de pe cele două maluri erau frați și se puteau vizita fără să fie opriți de luciul apei...

– Cum e, mămico, lumea aceea? Oamenii de acolo au case ca a noastră? Ei au și pisici?

– Tot ca a noastră, puiule, tot ca a noastră...

– Dacă e tot ca a noastră noi de ce nu putem merge acolo?

– Pentru că acum acolo e altă țară și sunt niște legi care trebuie respectate.

Răspunsurile se pierdeau între chemările la joacă ale celorlalți copii și trenul care trecea nepăsător la frumusețea peisajelor ce-i însoțeau peregrinările. Mai târziu întrebările sau schimbat... s-au schimbat și răspunsurile în jocul de lumini și umbre al anilor ce au urmat... Orașul își schimba și el fața în fiecare zi. Sistematizarea a pătruns și-n cartierul mărginaș alungând grădinițele de pe marginea trotuarelor ca să își poată etala bordurile schimbate periodic... Cenușiul murdar al asfaltului ne-a scăpat de pământul ce ne murdărea pantofii când ploua dar ne-a luat bucuria pomilor văruiți ce se aliniau așa frumos în fața porților în fiecare primăvară. Şi schimbările nu s-au oprit aici...

Construirea hidrocentralei a făcut ca apele să crească și poenița - raiul copilăriei mele - să fie înghițită aproape complet. Linia ferată a fost mutată mai aproape de case, ca să facă loc unui drum ce se însoțește cu malul apei până afară din oraș. Multe s-au schimbat... chiar și eu.

Serile de vară însă au același farmec aparte... și acum ca și atunci îmi place să ies pe terasă și să privesc cerul plin de stele, să-mi umplu plămânii cu mirosul apei ce mângâie malurile, să aud concertul broaștelor însoțit de țârâitul greierilor, să privesc Luna cum își lasă trena alburie să alunege pe luciul apei înfiorându-l. În aceste momente anii dispar iar eu sunt din nou copila ce visa cu ochii deschiși spre malul celălalt al Dunării... și realizez că indiferent câte s-au schimbat, indiferent câți ani au trecut singura constantă în viața mea a rămas însă iubirea acestui colț de rai al copilăriei mele... și dorința încă neimplinită de a-mi cunoaște frații de dincolo de Dunăre.

– Dar mămico, frații cum se mai întâlnesc? Ei cum se vor mai juca împreună dacă nu se vor mai putea întâlni? Și mămicile lor nu plâng?

64

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură