Revista Cronos nr. 2 (35), decembrie 2017 by Ioan Muntean

coperta 1

Dumitru Ichim

Psalmul Crăciunului EED DIITTO OR RIIA ALL 33 EEV VEEN NIIM MEEN NTT LLIITTEER RA AR R 55 EESSEEU U 88

De tot ce-i zapis condamnarăm tocul! Dar mâna? Dar cerneala - plânsul minții? Mă frige frigul mult mai iad ca focul, Că-mi vine vântu-i să îl mușc cu dinții!

PPO OEEZZIIEE 1133 IIN NM MEEM MO OR RIIA AM M 2255 PPR RO OZZĂ Ă 2266 BBLLO OG G 3399

E-n locul nostru! Cine-i vinovatul? Zi-i, minte care minți spre a fi minte! Prin bolniți ce-mpecabil alb, halatul, Miros din abatorul de cuvinte !

D DEEBBU UTT 4422 FFO OR RU UM M CCR RO ON NO OPPEED DIIA AN N 4488 TTR RA AD DU UCCEER RII4499 BBIIBBLLIIO OTTEECCA ACCR RO ON NO OPPEED DIIA A5500 CCR RO ON NIICCĂ ĂD DEE CCA AR RTTEE 5533 LLEECCTTU UR RII ÎÎN N FFO OIILLEETTO ON N 5555 U UM MO OR R 6600 CCO OLLIIN ND DEE 6633

Doar peștera... Nu-i inima, umila? Ce îngeri n-au știut ea prea-ades le Ascunde în altar, precum Copila Tot necuprinsu-i L-a culcat în iesle. Suflarea ei pe Dumnezeu atinge, Cu numele Mariei cerul ninge!

2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

editorial editorial 3-4

Nicolae VASILE

Despre urgenţă!...

solicitau ca femeile gravide și copiii mici să iasă la parapetul de separare dintre sensurile de circulație pentru a fi preluați de mașinile de urgență.

Totul părea funcțional și așteptam să se deblocheze și sensul nostru, dar binevoitorii care vorbeau la acele stații nu spuneau nimic despre ce se Cei care doar vorbesc despre urgențe le confundă, întâmplă, de ce nu se dă adesea, cu o normalitate despre care se vorbește mai mult drumul, odată, la circulație. și cu tonul mai ridicat, de cele mai ulte ori, nefiind În mașină era bine, aveam interesați de finalitate, ci doar de impactul de imagine. caldură, aveam muzică, chiar Îmi amintesc de un film, unde, pentru imagine, un jurnalist a intrat, de bună voie, într-o mină și apoi a început o întreagă campanie referitoare la salvarea sa. În loc să iasă pe unde intrase, a demarat o întreagă mascaradă, a provocat săparea unui puț, evident sub lupa multor camere de luat vederi. Între timp, calea directă de ieșire s-a blocat, în urma unei surpări, iar ghinionistul, dornic de promovare, chiar a murit acolo. Probabil, dacă scăpa, n-ar mai fi luat niciodată în glumă problema urgenței. Nu poţi face diferența dintre normal și urgent decât când ești pus în situația s-o suporți pe propria-ți piele. Este ca și cu poezia!... Nichita Stănescu spunea ca nu poți scrie poezie dacă nu trăiești poezie.

Era prin iarna anului 2012. Grea iarnă!... Veneam de la Târgu Jiu, fusesem la un eveniment, acolo. Semne rele apăruseră încă de pe Dealul Negru, dar nu din punctul de vedere al cantității de zapadă, ci din cauza neglijenței umane, în stare pură, varianta de iarnă, a simpaticilor noștri colegi de trafic care, nepunându-și lanțuri la roți, aveau adevărate dificultăți cu cei câțiva centimetri de zăpadă, abia așezați. La Pitești, gândindu-mă deja la programul de a doua zi, i-am cerut șoferului să facă plinul pentru a mai câștiga un sfert de oră din dimineața următoare. Totdeauna, timpul de la primele ore ale zilei este mai prețios decât cel din restul zilei! Doamne, ce premoniție am avut!... Între timp, începuse să ningă, din ce în ce mai tare, pe masură ce ne apropiam de București, vântul deasemenea se intensifica. Pe la Ciorogârla, coloana s-a oprit. Credeam că este un incident minor, dar timpul trecea și nimic nu se întâmpla. Au trecut o oră, două, nouă!... Dacă sensul nostru era blocat natural, de zapadă, credeam noi atunci, pe celalat era o întreagă defilare de forțe de dezăpezire. Circulau mașini cu megafoane care îndemnau la calm, afirmau că totul este sub control și ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

ne-a luat somnul. M-a trezit telefonul, care suna din Togo, doar suntem în era telecomunicațiilor!... O prietenă care era într-o delegație francofonă suna să-mi spună că nu știe ce să mai facă, acolo fiind peste 50 de grade, cu plus. I-am răspuns că pe medie stăm bine, eu sunt undeva la 30 de grade, dar cu minus. Făceam și eu haz de necaz!... Totuși, acel telefon mi-a sugerat ideea salvatoare, să folosesc sistemul național pentru situații de

editorial urgență. Am găsit pe internet toate informațiile necesare – Nu ești, nu ești,... dar iei și, după mai multe încercări, am reușit să vorbesc cu un legătura cu cine trebuie!... colonel de la ISU București: – Nu, nu se poate!... și mi– Alo,... aloo,... alooo!... a închis telefonul. – Zi domnule mai repede, ce te câcâi atât!... Avem Tocmai ce am terminat urgențe!... se auzi o voce sictirită de la celălalt capăt. discuția și de pe partea cealaltă – Știu, domnule, eu sunt una dintre ele!... i-am se auzea: „Avem ceai cald, de la guvern!... „. Mai bine ați avea răspuns eu, încrezător că am găsit rezolvarea. minte, gândeam eu cu amar. – Ce e?... Ce ați pățit?...

Ne-a luat iar somnul. – Păi,... suntem blocați pe autostradă, la Ciorogârla, de vreo douăzeci de ore și nu se întâmplă nimic. Nu știm, Când ne-am trezit, mașina era total acoperită de zăpadă. Bine nici până acum, ce s-a întâmplat, de fapt!... ca ne-am trezit la timp, pentru – S-a răsturnat un trailer și a blocat sensul spre că deja gazele de eșapament nu București. Avem oameni acolo, totul este sub control. mai ieșeau afară. Am forțat ușa, – Sub control, pe dracu!... Au luat femeile și copiii și din interior, câte puțin, câte altceva nimic!... puțin, atât pentru aerisire, dar și că voiam să ies afară să mă piș. A trebuit să ies de trei ori până am terminat, din cauza frigului și vântului care nu-mi permiteau să stau suficient de mult afară. Era imposibil de suportat!... Ulterior, am aflat că au fost minus 30 de grade și vânt de 100 km/oră. Am eliberat și țeava de eșapament.

– Păi, ce să mai facă altceva?... – Adică, dumneavoastră considerați că dacă mai stăm aici blocați încă vreo trei zile, este OK, nu?... Nu prea mai avem nici motorină, o să înghețăm dracu de frig!...

Dimineața, ne-a trezit un buldozer care venea în sens invers cu deblocarea, de la locul accidentului, înapoi. Noi eram cam la un kilometru de acel loc, dar în spatele nostru mai erau înca 38 de kilometri de mașini înzăpezite.

– Asta nu-i o problemă!... Dacă aveți nevoie, ieșiți După vreo trei zile, am pe sensul celalalt, care este funcțional, și apelați la una din mașinile de urgență pentru a merge la prima văzut la televizor că s-a eliberat autostrada, un factor important benzinărie. Dar, să aveți canistră!... – Am văzut că celălalt sens este liber!... Între noi, fiind decizia de a demonta înzăpeziți până-n gât, și sensul celălalt, liber total, sunt parapeții care separau sensurile doar vreo doi metri și parapeții metalici de despărțire a de mers.

Doamne, ferește-ne de sensurilor de mers. Dați dispoziție să-i demonteze, din loc zăpadă, că singuri nu știm s-o în loc, și gata, se eliberează totul!... – Domnule, dumneata vorbești serios?... Cum să fac facem!... eu așa ceva, păi ce eu sunt stăpânul autostrăzii!... 4 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eveniment literar eveniment literar 5-6

Puiu Răducan

Eveniment, da’ ce eveniment! Multă lume mă știe cât sunt de... plimbăreț. Și-apoi ce-i rău în asta, oameni buni!? Pe mine să nu mă pui să stau locului. Dacă însă este vorba de ceva... . drobetan, iau repede „traista mare-n traista mică” și... fuga la Severin, orașul vieții mele, asta și datorită meseriei pe care am practicat-o cu multă dragoste și pasiune peste 44 de ani ca producator de energie electrică (primii șase ani în Severin), mai apoi în domeniul cultural unde m-am „înfipt” destul de adânc... aș zice.

continuă nesimțire. Uite că severinenii mei dragi au însuflețit Cetatea, orice pătrundere-n „măruntaiele” acesteia fiind o sărbătoare. Iată de ce iubesc eu Severinul! Pentru asta! Au reușit să introducă într-un circuit istorico-cultural Cetatea Medievală a Severinului, poarta de intrare în țară a Împăratului Traian, făuritorul poporului român, dar și a regelui,

Cunosc toată crema culturii severinene, am mulți prieteni, oameni „jalon” pe care-i consider buni și înțelepți, dar nu voi înțelege niciodată, de ce și aici, ca peste tot de altfel, cultura se împarte pe... felii. A ăluia este mai dulce, a celuilalt are... parfum, a altuia conține... caimac pe partea dreaptă și alte, și alte... felii. De-asta se mai supără Dumnezeu și ne ia ce avem bun și frumos! Oricum... „de e vreme bună, de e vreme rea, trec vreo șapte dealuri să văd Dunărea”... Da. Merg să văd Dunărea, orașul, prietenii. De cum ajung pe drumul drept de la Halânga spre oraș, ochii-mi aleargă după Castelul de apă. Doamne ce „trofeu” în stare... normală! Bine l-ați mai păstrat, măi, severinenilor! Mă tot întreb când văd așa lucruri făuritorul Statului Român minunate într-o perioadă ciudată când totul este pe... Modern și Contemporan. demolat, cum le-ați putut păstra? Numai că de data aceasta Văd Castelul, îmi văd adolescența severineană. Apoi, traseul meu se îndreaptă spre o ochii cată Dunărea să se clătească. Dragostea m-a „prins” altă locație la fel de cunoscută și și de Cetate, unde zic iar un BRAVO de tipar importantă a Severinului unde severinenilor! urmează să particip la un Ne putrezesc prin pământ castrele romane, cetățile eveniment cultural. dacice, cetățile medievale – rădăcinile noastre, sub crasa Sunt cazuri când nepăsare a autorităților. Singurele noastre „documente”, Dumnezeu deschide o grindă descoperirile arheologice, sunt lăsate să putrezească cerului și ne ia la El oameni alături de sănătate, învățământ, industrie, economie de minunați, oameni model, către niște ființe odioase pe care-i tot alegem într-o ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

eveniment literar oameni care au făcut ceva pentru semeni și societate.

„Ideea cărţii – de fapt nu Ni-i ia pe toți, ar spune un hâtru! Da, mă, ni-i ia, a fost o idee cât mai mult o dar..., de ce pe unii îi ia mai repede și ne lasă să ne dorință. Îmi doream foarte mult să fac o carte domnului „lăfăim” printre lichelele obtuze, hâtrule? Profesor - greșit spus să o fac – Of, Doamne! L-ai luat pe domnul profesor! mai bine zis să-l ajut, să-l impulsionez să mai publice o De ce, Doamne! carte. Dacă veneam în Severin și nu-l vedeam, măAm vorbit cu doamna ntorceam acasă neliniștit. Lungu Lenuș directorul și Dacă un străin cu gândurile bosumflate mergea pe fondatorul revistelor Cronos un trotuar și-l vedea pe cealaltă parte pe domnul peniţa de aur şi Taifas literar și profesor, își aranja ținuta de parcă mergea la un control i-am prezentat proiectul. de... „etichetă”. Dânsa a fost receptivă la ideea Cu ochii degetelor pe multă lume a educat, pe mulți mea și a luat legătura cu i-a învățat carte, i-a luminat. Dar iată, profesorul, nu mai domnul Profesor punând la punct detaliile. Moartea dânsului, însă, a schimbat datele problemei dar nu am vrut să renunț. Am luat legătura cu domnul Viorel și i-am zis că putem dezvolta un întreg proiect „Constantin Stana”, şi pentru că în perioada aceea dumnealui organiza serile de la Cetate, (niște întâlniri este! extraordinare, pline de căldură I-au rămas în urmă niște oameni minunați pe care-i și foarte interesante), s-a iubesc și-i apreciez, care fac eforturi ca domnul profesor născut ideea unei seri la cetate să rămână mereu alături de noi. sub sloganul „Și eu sunt Prietenii mei severineni, scriitorul Viorel Mirea și Constantin Stana”. poeta Gabriela Mimi Boroianu, în timp ce profesorul Tot atunci i-am povestit mergea la ceruri, au încropit repede o carte și au pregătit despre dorința mea de a un eveniment deosebit într-o sală a Palatului de Cultură publica o carte cu materialele prin care să nu ni-l facă uitat pe cel plecat de lângă noi. scrise de domnul Profesor și o A fost o lansare de carte deosebită, unde au luat alta cu mărturii adunate de la cuvântul multe persoane care l-au cunoscut și apreciat pe prieteni, colaboratori, colegi, profesorul dus la Domnul. oameni care l-au cunoscut și Amfitrioniul evenimentului Viorel Mirea a dat prețuit pe domnul Profesor. 6

cuvântul în deschidere doamnei Gabriela Mimi Boroianu Din păcate amândouă al cărui discurs am să-l redau mai jos: proiectele au eșuat. Primul Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eveniment literar pentru că nu am putut intra în posesia manuscriselor iar Evenimentul s-a sfârşit cu al doilea nu s-a arătat nimeni interesat. un emoţionant ritual al Totuși nu am renunțat. Aveam câteva prefețe scrise Cavalerilor Templieri care a de domnul Profesor pe care mi le trimisese de-a lungul ridicat întreaga sală în picioare timpului pentru revistele noastre dar nu îmi erau într-un pios omagiu. suficiente pentru o carte. În sprijinul meu au venit, și le mulțumesc pe această cale, doamna Nina Ceranu, doamna Adriana Gionea fiica domnului profesor Marius Popescu, doamna Dana Mars care mi-a adus cartea doamnei Camelia Petcu, domnul Costel Avrămescu (a cărui prefaţă este şi ultima scrisă) și nu în ultimul rând domnul Dumitru Andreca.

N-aș zice că suntem neam de atei, n-am cum, dar parcă tot mereu „ăla” își bagă coada și nesocotește omul de valoare pentru că...

Am lucrat împreună cu domnul Ioan Muntean tehnoredactorul nostru și, când cartea a fost gata, am cerut permisiunea doamnei Lungu Lenuș să o publicăm sub egida site-ului Cronopedia. Atunci doamna Lenuş, un om deosebit căruia îi mulțumesc din suflet, a hotărât ca această carte să fie un premiu de excelență și a sponsorizat publicarea ei. Aș fi vrut să fi fost gata de ziua domnului Profesor ca un dar dincolo de timp, din păcate doar varianta online a fost gata până atunci... Sper ca domnul Profesor de acolo de sus să nu fie supărat că am întârziat! Tot odată țin să mulțumesc celor care m-au ajutat cu organizarea lansării fără ajutorul cărora nu aș fi putut face acest vis posibil - domnul Viorel Mirea care mi-a fost de la început alături, doamna Loredana Mădălescu, sponsorilor și nu în ultimul rând dumneavoastră celor care ați rupt din timpul dumneavoastră să a ne fiţi alături în această zi pentru ai aduce un omagiu domnului Profesor!” Mulţi au fost cei care au luat cuvântul, şi mulţi au fost cei care aveau sclipiri în ochi…

„Așa este aici la noi, O tristă, nebună poveste, Omul devine foarte bun, Atunci când nu mai este”...

„Fulgerele nu trăznesc prin urzici și buruieni, ci în stejari” spunea reputatul profesor univ. dr. Grig Gociu. Felicitări severinenilor Așa este domnule profesor! Fulgerul Domnului ne-a mei dragi care fac eforturi ca cei trăznit stejarul. „plecați” să rămână printre noi! Domnul profesor Constantin Stana ne-a părăsit exact când aveam mai mare nevoie de el, fără să-l lase săși desăvârșească opera. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

eseu eseu 7-12

Dan Lupescu

Exegeza polemică de Ovidiu Ghidirmic

eminesciană

Moto: „Există o singură filozofie a vieţii: măsura.” Vârf de lance în oştirea criticilor şi istoricilor literari din Oltenia, universitarul craiovean Ovidiu Ghidirmic - unul dintre cei mai reprezentativi promotori ai spiritului maiorescian şi călinescian, la nivel naţional – revine în arena editorială cu un cuprinzător volum de exegeze, pe cât de bine sistematizat, pe atât de categoric, uneori virulent, în judecăţile de valoare însumate: EMINESCIANA (2016, Craiova, „Scrisul Românesc”

Fundaţia-Editura, colecţia „Hermes”, 350 de pagini), cu o superbă copertă: în negru, portretul lui Mihai Eminescu, pe o fontă de culoare azurie celestă, sugerând „romantismul cosmic” din care, mult mai târziu, în pictură, s-a întrupat Sabin Bălaşa. Ne referim la cea de-a 16-a carte de autor a lui Ovidiu Ghidirmic, la care se adaugă alte trei apariţii editoriale: compendiile Capodopere ale literaturii române (1997) şi Opere fundamentale ale literaturii române (2001, la ambele fiind coordonator ştiinţific), respectiv Hermeneutica paradoxului (1997, în colaborare). Noua apariţie editorială survine după un alt volum, incitant şi captivant: Confruntări critice. Teoria şi practica hermeneuticii (2014, solicitat expres şi girat de Editura Academiei Române) – având în amonte alte 14 studii de autor, toate publicate sub egida celei mai longevive şi prestigioase edituri din Bănie: „Scrisul Românesc”. Acestora li se adaugă ediţii şi antologii îngrijite, în care

Ovidiu Ghidirmic a avut în vizor opere fundamentale de Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Ion D. Sîrbu – autori trecuţi în eternitate –, până la contemporani ai noştri, ajunşi la apogeul puterii lor creatoare, precum Carolina Ilica, Florentin Smarandache, Constantin Preda, Mariana Didu, Tudorică Mihalache. Panoplia premiilor şi distincţiilor primite de Ovidiu Ghidirmic cuprinde – alături de,,Meritul Cultural”, pe care a uitat să-l enumere – cinci premii ale Uniunii Scriitorilor, unul al Editurii „Scrisul Românesc”, Premiul Naţional „Marin Sorescu”, conferit de Academia Română în 2004, respectiv, Marele Premiu Naţional pentru Literatură al Festivalului Internaţional „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”, pe anul 2011. Dacă părintele sculpturii mondiale, Constantin Brâncuşi, realiza, în ceasurile astrale ale exploziei maximale a geniului său creator, Ansamblul sacru de la Târgu-Jiu: Masa tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit (cea mai înălţătoare Simfonie Patristico-Sculpturală gândită, trăită şi creată vreodată pe Terra) şi, mai apoi, Piatra de hotar –, Ovidiu Ghidirmic a ţinut să-şi încununeze, cel puţin până în prezent, vastele sale demersuri de critic şi istoric literar printrun volum compact dedicat lui Mihai Eminescu. Rafinatul hermeneut universitar, om de cultură cu un larg şi bine conturat orizont filosofic,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu exeget de excepţie, numit, cu empatie, de scriitorul total Dumitru Radu Popescu, „criticul-orator” şi invitat cu insistenţă, totdeauna, de Eugen Simion (opt ani preşedinte al Academiei Române) la marile colocvii şi simpozioane: Ovidiu Ghidirmic se ia la trântă, fără şovăire, cu brandul cel mai preţuit al Editurii „Junimea” din Iaşi: colecţia „Eminesciana”, a cărei denumire o preia pentru noul său volum. E posibil ca această opţiune să se vrea, implicit, un omagiu adus zecilor de autori străini, de notorietate mondială, traduşi în româneşte şi incluşi în colecţia amintită. Pe de altă parte, poate fi şi un gest de colegialitate, pe alocuri chiar de frondă, faţă de exegeţii români din generaţiile mai vechi, mai noi, care, nu rareori, se concentrează pe analize „de nişă” ori încearcă să utilizeze exagerat, până la saţietate, metodele moderniste şi postmoderniste de investigaţie literară. Ne gândim, de exemplu, la: Poetica fractală şi re-lectura poemului eminescian (Nicoleta Ifrim), Intratextualitatea în opera lui Mihai Eminescu (Virginia Blaga), Antropogonia eminesciană (Carmina Mimi Cojocaru), Gradul zero al receptării eminesciene (George Lateş), „Complexul Ghilgameş”. Eseu despre motivul prafului în opera lui Eminescu (George Vulturescu), Con-vieţuirea cu Eminescu (Adrian Dinu Rachieru), mergând până la o teză de doctorat, susţinută la Galaţi, de altfel foarte interesantă, ca şi toate cele menţionate mai înainte: Ucronia eminesciană. Timp şi imagine în,,Memento mori” (Cristian Crăciun) şi până la studii preponderent (ori exclusiv) biografice, gen Căminarul (Mircea Radu Iacoban) sau Eminescu la Ipoteşti (Ion Dumitru Marin). Aplicând tehnica palimpsestului, atât de dragă lui Marcel Proust, ori îndepărtând, rând pe rând, vălurile miticei Maya –, Ovidiu Ghidirmic ne convinge nu că a lecturat/a citit toată opera lui Eminescu, dar a răs-citit-o şi a răs-citat-o, în profunzime, asimilând-o ca pe o mare lecţie de cultură şi spirit românesc, european şi universal. Universitarul craiovean face recurs nu la toţi eminescologii (pentru că exista riscul să se afunde într-un demers stufos şi prolix), ci doar la TOŢI specialiştii de referinţă în şi întru Eminescu, inclusiv la cei ironizaţi, ignoraţi sau repudiaţi de G. Călinescu, din trufie ori din idiosincrazie balcanică. Dar eminescologi de referinţă, subliniem. Volumul reuneşte doar o parte dintre numeroasele studii şi eseuri pe care – de-a lungul unei jumătăţi de secol – Ovidiu Ghidirmic le-a publicat în reviste de cultură, anuare, publicaţii cotidiane ori în propriile cărţi imprimate în ultimii 38 de ani. După un binevenit Argument şi trei capitole deschizătoare de cale, dar substanţiale, care totalizează ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

101 pagini: I. În loc de introducere la miracolul eminescian (Naţional – Universal, Între contestaţie şi mitizare), II. Două concepte fundamentale. Cheia înţelegerii lui Eminescu (Cultură şi armonie, Reperele culturii filosofice eminesciene, Armonia eminesciană), III. Un „Carmen Saeculare” (Coordonate ale universului liric, Orizontul mito-poetic eminescian, Lucifer – Hyperion, Un poem autoreferenţial: Rugăciunea

unui dac, Motivul lumii ca teatru, Eminescu şi cosmogonia indiană, Eminescu şi budismul) –, noul volum al lui Ovidiu Ghidirmic, director al revistei „Lamura”, include două dintre cele mai profunde, minuţioase şi subtilfundamentale studii puse vreodată în operă despre scriitorul nostru naţional. Avem în vedere capitolul IV. Proza eminesciană, care totalizează 112 pagini, dintre care 95 sunt închinate subcapitolului – de o

eseu însemnătate excepţională – Receptare. Fundament filosofic. Clasificare. Direcţii, iar celelalte patru sunt rezervate subcapitolelor. Concepte filosofice ale prozei eminesciene, Insula lui Euthanasius, Toma Nour şi avatarurile istoriei,,,Naturi catilinare”. Acesta este urmat de un original şi foarte autentic, purtând marca Ovidiu Ghidirmic, capitol V. Influenţa sau moştenirea prozei eminesciene (Gala Galaction, Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Mircea Eliade) Concluzii, care însumează aproape 67 de pagini, în care temeinicia şi rafinamentul exegezei critice sunt exemplare, dând seamă despre anvergura şi altitudinea ideatică a celui mai reprezentativ istoric literar al Olteniei, alături de colegii şi prietenii săi de promoţie: Eugen Negrici şi Marin Beşteliu, dar şi de fostul său asistent universitar: Nicolae Manolescu. Din calitatea şi strălucirea demersului analitic şi hermeneutic al lui Ovidiu Ghidirmic transpare cu

claritate că şi i-a ales ca dascăli pe Titu Maiorescu şi G. Călinescu, că a avut şansa de a-i mai prinde la catedră pe acelaşi iconoclast G. Călinescu, dar şi pe olimpianul Tudor Vianu (monştri sacri, pe care şi i-a luat ca mari modele culturale, ca şi pe Mircea Eliade), că a ucenicit întru spiritul exegezelor de mare fineţe ale lui Edgar Papu, Al. Philippide, Al. Piru şi Zoe DumitrescuBuşulenga, dar şi al unor corifei din cultura universală precum Francesco de Sanctis, Benedetto Croce şi fraţii Schlegel. Despre Al. Piru, asistent al lui G. Călinescu, omul cel mai apropiat şi mai devotat titanianului critic, Al. Piru – al cărui nume Ovidiu Ghidirmic l-a dat, acum aproape două decenii, Şcolii Doctorale, pe care a înfiinţato la Facultatea de Litere din Craiova -, Al. Piru, pe care l-a avut redactor şef la revista,,Ramuri” şi pe care l-a apreciat, totdeauna, ca pe cel mai de seamă exponent al criticii universitare din cultura noastră, autorul recentului volum EMINESCIANA ne-a mărturisit, într-un

interviu acordat prin 20022003, că nu a făcut decât să-i accentueze,,călinescianismul” dobândit încă de pe băncile Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Mărturisirea, de atunci, a profesorului Ovidiu Ghidirmic este atât de semnificativă – inclusiv pentru spiritul cărţii de referinţă, pe care a publicat-o acum, în 2016, la,,Scrisul Românesc” din Craiova, încât găsim de cuviinţă să cităm un tronson plin de tâlcuri:,,Ziua de vineri, când Călinescu îşi ţinea cursul, era pentru noi o zi sacră, o sărbătoare a spiritului. Cursul începea la ora 12 şi noi veneam, în Amfiteatrul „Odobescu”, de la ora 7 dimineaţa, ca să prindem locuri în sală, unde, printre studenţi, erau înghesuiţi academicieni, veniţi cu toţii să-l asculte şi să-l vadă pe magistru, care era un inegalabil actor şi orator, iar cursurile sale se transformau în veritabile spectacole de idei. Atunci s-a trăit mai frumos, pentru că se trăia pentru spirit şi pentru ideal. Climatul moral era mult mai sănătos. Nu se cunoştea noţiunea de „pilă”. Cum să pui „pile” la Călinescu sau Vianu? Intrai în pământ numai când îi vedeai. Ca să-l parafrazez pe Nietzsche, pot să spun că „a fost o vreme când zeii mai umblau încă pe Pământ!” Volumul polemic EMINESCIANA ne dovedeşte că Ovidiu Ghidirmic a trăit toată viaţa, trăieşte şi creează cu aceeaşi frenezie din anii studenţiei sale fabuloase, când se trăia pentru spirit şi pentru ideal. Într-un alt amplu dialog, publicat într-o pagină specială,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu pe format mare, în cotidianul „Cuvântul Libertăţii” de acum 20 de ani, Ovidiu Ghidirmic ne mărturisea că s-a consacrat eminescologiei cu convingerea că Eminescu rămâne piatra de încercare a unui critic şi istoric literar. „Am ajuns la maturitate cu această mare pasiune – se confesa –, care cred că nu mă va mai părăsi niciodată. În teza de doctorat Moştenirea prozei eminesciene (…) miam propus să demonstrez că Eminescu este un scriitor la fel de mare în proză ca şi în poezie, unul dintre cei mai mari autori de proză fantastică din literatura universală. Eminescu ne-a lăsat o mare şi grea moştenire, pe care trebuie să fim demni şi capabili de a o duce mai departe”. Cele peste 160 de pagini, cât înmănunchează amintitele capitole IV şi V din EMINESCIANA – adică aproape jumătate din întregul volum (lansat în ziua de 24 februarie 2016 la Târgul de carte „GAUDEAMUS” Craiova) – demonstrează, din plin, acest crez de nezdruncinat al lui Ovidiu Ghidirmic. Celelalte două capitole: VI. Publicistica (Actualitatea publicisticii eminesciene, Eminescu şi idealul unităţii naţionale), respectiv, VII: Deschidere spre universalitate (Eminescu şi clasicismul antic, Eminescu şi Shakespeare. Complexul hamletian, Eminescu în orizontul romantismului, În loc de bibliografie: Repere eminescologice, Stea fixă pe cerul eminescologiei, Două eminente exegete eminesciene) rotunjesc demersul unui critic şi istoric literar de o vivacitate contagioasă, care – fără a fi câtuşi de puţin scolastic ori didacticist (poate, totuşi, doar în sensul superior al expresiei, ţinând cont că aici sunt concentrate părţile cele mai importante ale cursului special „EMINESCU”, susţinut de Ovidiu Ghidirmic răstimp de 12-13 ani) – respectă regula pedagogică a „fixării” din finalul oricărei lecţii (conform principiului Repetitio est mater studiorum). Având ca impuls iniţial şi ţintă finală aprofundarea, analiza extrem de atentă şi sistematizarea genialei opere a lui Mihai Eminescu –, recentul volum EMINESCIANA, rod al cercetării şi studierii în adâncime (şi în înălţime ideatică, filosofică!), de o viaţă, desfăşurate cu consecvenţă sisifică şi cu forţă de Anteu de Ovidiu Ghidirmic, se impune prin cadenţa rostirii apodictice şi prin accentele polemice, uneori devastatoare (pentru defetişti, veleitari, semidocţi, naturi patibulare), într-un excurs pe cât de limpede şi lămuritor, pe atât de încântător şi sublim în plan spiritual. Reluând, repetând – în cadenţă de metronom implacabil – ideile şi judecăţile de valoare fundamentale, formulând alte zeci, poate sute de noi conexiuni şi sentinţe critice (inclusiv din perspectiva celor mai redutabili critici, esteticieni, ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

filosofi şi psihanalişti străini: Ricoeur, Bachelard, Poulet, Nietzsche, Kierkegaard, Heidegger, Freud, Jung…) –, Ovidiu Ghidirmic nu face deloc paradă nici de erudiţia şi standardul său de hermeneut cu autoritate incontestabilă, nu cade nici în păcatul diletanţilor de a îmbrăca veşmântul otrăvitor (precum cămaşa centaurului Nessus) şi, desigur, nici pe acela al sclifoselilor pseudo-scientiste. Ne exprimăm convingerea

că noul volum EMINESCIANA va fi primit ca un reper original, în marele concert al eminescologiei. Dintr-un punct de vedere, cartea Domnului Ovidiu Ghidirmic ne-a dus cu gândul la portretul-spirală pe care BRÂNCUŞI i l-a făcut, în urmă cu aproape un secol, lui James Joyce. Ne gândim la faptul că – pe fondul conjugării patosului lucidităţii şi interogaţiei nesfârşite, la care supune întregul corpus al operelor lui Mihai Eminescu, în

eseu conjuncţie astrală cu aura Iubirii bine cenzurate faţă de acestea şi faţă de acesta – Ovidiu Ghidirmic creionează, cu mână sigură, de maestru ezoteric, al iniţierilor multiple, o eclatantă structură în spirală a textului său, prin reluarea, ca în mitul eternei reîntoarceri, a citatelor de foc din creaţia eminesciană, prin reiterarea, iar şi iar, a ideilor fundamentale şi prin prospectarea tuturor aspectelor din noi, inedite perspective. Ca în raliul Dakkar (care acum, din pricina războaielor panafricane, a ajuns să fie transferat prin America Latină), Ovidiu Ghidirmic îl supune pe EMINESCU unei feroce probe de anduranţă – la finele căreia ies biruitori atât poetul, prozatorul şi publicistul de geniu născut, acum 166 de ani, la Ipoteşti (Bucovina), cât şi irezistibilul lor exeget din Craiova de astăzi. Pe alocuri, exegezele lui Ovidiu Ghidirmic stârnesc – cum este şi normal – semne de întrebare, nedumeriri… Cum ar fi aceea că antologica, la nivel mondial, Odă (în

metru antic) ar fi poem erotic – ceea ce eu unul nu am avut deloc impresia, la niciuna dintre vârstele pe care leam parcurs până acum. De ce neapărat (şi numai?!) poem erotic, ci nu – înainte de toate – poem metafizic deosebit de grav, cutremurător şi adânc precum apele oceanului primordial, poem filosofic, desigur, despre condiţia geniului în lume, dar şi chiar a omului, în precaritatea şi efemeritatea lui. Pe marginea celebrei strofe: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/Ori ca Hercul înveninat în haina-i;/Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării” -, Ovidiu Ghidirmic glosează („minimalist”) astfel: „La Eminescu, focul devine un simbol al patimii erotice, al arderii mistuitoare şi totale, până la ultimele consecinţe”. În ceea ce ne priveşte, strofa menţionată, aidoma întregii capodopere Odă (în metru antic) exprimă Setea de Absolut. Esenţial este că Ovidiu Ghidirmic nu lasă niciuna dintre problemele fundamentale privindu-l pe Mihai Eminescu (omul de cultură, poetul filosof, opera

de o vastitate şi profunzime cuceritoare, doctrina naţională, panromânismul, concept lansat în premieră de autor în legătură cu Eminescu…, până la secvenţele cele mai importante din viaţă) fără o analiză extrem de nuanţată, lucidă şi poliedrică. Totul este abordat din multiple, seducătoare perspective înnoitoare, într-o lumină mereu proaspătă, de frăgezimea stropilor de rouă în zorii zilelor de primăvară-vară, inedită şi inefabilă. Deşi a avut şi are conştiinţa „dureros de dulce” că trăieşte în cel mai agitat veac, dintre toate veacurile, un secol de demonism şi de trufie luciferică –, Ovidiu Ghidirmic ni se dezvăluie ca o structură funciarmente romantică, personalitatea sa întâlnindu-se perfect, şi în acest punct divin al existenţei sale, cu acelea ale lui Mihai Eminescu şi Mircea Eliade. Nimeni, până acum, nu a scos în lumină această virtute, această lamură a structurii sufleteşti, culturale, filosofice şi spirituale a lui Ovidiu Ghidirmic. … Şi nu uitaţi regula de aur a Omului şi Profesorului Ovidiu Ghidirmic, director al revistei „Lamura”: „Există o singură filozofie a vieţii: măsura”, pe care o respectă cu stricteţe, o promovează cu vocaţie stoică, practicând-o cu inspiraţie orfică – în zarea vârstei sale de platină, adică de la 70-75 de ani în sus… Sus. Tot mai sus… Excelsior!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie poezie 13-18

Camelia Ardelean

Muribunzi Azi fumăm țigara vieții-n profunzime, pân` la muc Și jucăm, pe-o nouă gheață, cu același jalnic puc. De sub mantia candorii, prăbușiți drept în Infern, Devenim plebei cu ziua-n al fantasmelor concern. Pe genunchii decăderii, amorțiți în tristul somn, Muribunzi în devenire, am uitat rolul de „domn”. Liliecii ne-mpresoară și lumina ne-o ucid, Ne-agățăm cu disperare de-un cer palid, translucid.

În albul ireal se-adună gânduri, Prizoniere-n cupa rece-a firii, Doar cetina subscrie nemuririi, Schițând sunetul sorții printre rânduri.

Rondelul florilor ce tac În suflet, florile ce tac, Chiar fără glas, parcă suspină, Prinzând în carne rădăcină, Transcend al inimii iatac.

Ne-am pierdut discernământul sub rugina de pe gând, Într-un marș spre întuneric pier secunde, rând pe rând. Am putea, striviți de beznă, să chemăm un ultim vis. Am putea... dar ne complacem în menirea de proscris. Ne târâm, seci, mai departe, pe aleea cu damnați, Înspre jungla cu fantome – ai trecutului argați. Mai rămâne o portiță – o făclie în amurg, Dar se stinge, destrămată de al sorții dramaturg...

Pășește iarna... Pășește iarna-ncet pe strada noastră, Cu platină în plete și-n privire, Sub prispa gheții, slabă-mpotrivire Reginei cu pretenții de săiastră. Coroana-i diafană adumbrește Secundele cu tâmplele cărunte, Ascunse, degerate, sub o punte, Pe care lâncezeala fulguiește. Prin viforul ce-mbrățișează bezna, Recită anotimpul vechi litanii, Ursuze creste devenit-au anii, Silfidă-i neaua, sărutându-mi glezna. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Se-mbracă liniștea în frac, Singurătatea e regină, În suflet, florile ce tac, Chiar fără glas, parcă suspină. Cu zâmbet cât un vârf de ac Și mlădiere de felină, Răsfiră mantia lor fină, Peste trecutul meu opac. În suflet, florile ce tac... 13

poezie Mihai Ștefan Arsene

eu mă hrănesc doar cu aer de lună ninsorile

teii sunt în floare

sunt ca o perdea de fum peste viorile ce vibrează nocturn și îngheață labirintul în care

te uită

sunt ascunse comorile

teii sunt în floare ca-ntr-o poveste de alt'dat

sunt dintr-un neam de fluturi

iubito

de noapte

am greșit că nu te-am dus la mare

am aripi pârjolite

ca palma mea

și gândurile

semn să rămână

mă încolțesc și mă ascund

umbră de la soare

într-un colț ireal și real al

pe pielea ta

mansardelor salve de tun și ovații aplauze și aclamații sunt prafuri peste zeul păgân ce nu adoarme și nu divulgă secretul străbun de a zbura zbor închis printre grații

pe turle iarbă

crește

sunt dintr-un neam de fluturi sunt dintr-un neam de fluturi de noapte culoare irizată indecisă cu antene negre și nu mă dedau la orgii cu florile aproape am uitat lumina soarelui mă ard lumânările sunt dintr-un neam de fluturi de noapte țepoși și ațoși nu mă înhață păsările

pe turle crește iarbă nimeni n-a sădit-o rugile urcă mai greu acum căci timpul e de primenire doar pentru unii noi restul bem apă și

opintim

prin

zile

trecătoare să redevenim oameni

14 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Aurelia AlbAtros

Dincolo de timp Dincolo de timp, dincolo de toate, dincolo de văile celeste, dincolo de flori, dincolo de zori, dincolo de primăvară, gândul ne ademenește, ne zâmbește și ne dă de veste că ne învârtim într-o circumferință călcând reglementar jumătățile de oră în geometria cercului iubirii...

Diminețile le vom întâmpina ascultând ciripit de păsări, scăldați în razele de soare ne vom gândi la curcubeu... În amurg vom deveni un clopot de bronz, prin bătăile lui vom aminti că primăvara aceasta este reînvierea sufletelor de copil.

Dincolo de timpul, fără-de timp, clipele curg de-a rândul într-un paradis fără de chip și ne întrebăm: Dincolo de noi, dincolo de dincolo, ce este? M-aș vrea ca pomii înfloriți cu flori de măr, să uit de timp, să uit de noi, să zbor, și-n cântec zâmbetul să ți-l pierd pe aripa unui nor, luat de vânt în zbor, dar crești din orice strop de ploaie și înflorești ca pomii primăvara! ...

Când pimăvara vine... Când primăvara vine, ne vom reîntoarce în copilărie, naivi fiind, ne vom inunda cu muguri, ne vom preface-n iarbă verde, vom deveni picături de ploaie sau raze calde de soare...

Pe înserat ne gândim, cu gând curat, la praful de stele, care ne va uni, tu vei fi în tot și toate, iar eu... o medalie cu două chipuri... Când noaptea se va instala, vom deveni, la marginea vieții pe-un cer legănat, două umbre ce se vor uni c-un preafrumos zbor spre înalt! ...

15 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

poezie Nicolae Vălăreanu Sârbu

Aici nu ştiu cum curg anotimpurile Nu ştiu de ce pescuiesc în apele din mările tale

Dimineaţa

bem

cafeaua fierbinte,

şi nu ajung pe nicio insulă de respiro, am putea cântări trecutul şi prezentul

dar mă sfiesc să-ţi ghicesc în ea,

cu inimi de singuratici călători.

tu ai putea să înterpretezi altfel gestul aşa că te las în apele tale

Trăirile mele măcinate de aşteptări şi cântecele pe care le repet în fiecare seară ar putea să-ţi dea de gândit

până vine vremea să plecăm fericiţi la nunta din cătunul dintre dealuri unde

de ce scriu afară pe mal

povestea

şi

mai

halucinantă.

Degetele Printre degete se scurge viaţa cu o nepăsare bolnavă, trezirea la realitatea crudă întotdeauna prea târzie, sub o lună ovală nebotezată de nimeni.

ne aduce cu picioarele pe pământ şi totul se-ntâmplă ca într-o

Aici nu ştiu cum curg anotimpurile,

poveste prea scurtă

pare a fi unul singur, al nostru

din cauza morţii personajelor.

cu îmbrăţişări lăsate pradă în fiecare seară patimilor moştenite.

Atunci te înfăşori într-o tristeţe care-ţi omoară somnul

Nicio noapte nu are locuri de joacă

şi nici visele n-au nicio substanţă

doar o hârjoană bezmetică ne stăpâneşte,

decât ineviabil sfârşiul.

dar încetăm ruşinaţi, aici ne vede Dumnezeu de foarte aproape

Degetele sunt şi ele importante

şi nu se cade să-l superi.

cu ele mâna cuprinde ce-ţi place.

16 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Florin T. Roman

Suspin colectiv Dor trădările, dor iar cerul s-a obişnuit cu sfâşierea; în acest anotimp al însingurării să încercăm să ne-mprietenim cu florile. Cresc prea mulţi mărăcini pe cărarea care duce înspre însumi, timpul, galant seducător, ucide generaţii de speranţe, lumea e tot mai mică dar distanţele dintre oameni tot mai mari (uneori suferinţa colectivă comprimă aceste distanţe, însă doar pe termen scurt), pădurile plâng cu suspine de femei violate, oceanele scuipă cu cinism resemnări pe ţărmuri îndurerate, iar eu nu pot să fac nimic, poate doar să ridic din noroi craniul lui Hamlet cu degete de bufon şi să invoc Bucuria de-a trăi: Strânge-mă, Viaţă, la piept până îmi iese destinul pe gură şi sărută-mi fruntea cu verdele crud al primăverii! La ceasul când pe obrazul ţării alunecă, una după alta, lacrimi mistuite în văpaia indolenţei, eu nu pot decât să-mi accelerez pulsul până se transformă în bătăi de aripi şi uneori mai departe, până când bătăile de aripi se îngemănează taciturn şi nocturn, undeva într-un nor, cu zborul îngerului meu păzitor. Cum stau aşa, culcat pe spate, în sicriul ce mă poartă spre mine însumi, ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

iată, pot să număr mai bine stelele şi păcatele, zâmbetele şi visele ucise, laurii şi bătăliile pierdute. Undeva, departe şi târziu, dincolo de orizontul însângerat al acestui tărâm pârjolit, pustiit, se odihnesc morţii la lumina lumânărilor de ceară dintr-o poezie încă nescrisă. Îi simt, îi invoc,

le vorbesc. Ceva mai aproape, rug lângă rug şi rugă lângă rugă, un alt fel de incendiu străbate istoria până la cer şinapoi, iar sufletul meu, trist şi vulnerabil, încă mai caută, fără costum de protecţie, prin fum şi cenuşă, metafore şi sensul vieţii.

poezie Doamne, ce trişti sunt astăzi poeţii! Da, ştiu, morţii cu morţii şi vii cu vii, dar haideţi, totuşi, vă rog, să-ncercăm să ne-mprietenim cu florile măcar noi, copiii!

Pro Halloween!

Cadenţe hibernale E decembrie. În văzduh pluteşte, pe aripi de vânt rece, dragostea. Ninge iar peste ţara mea. Undeva, departe,

Nu mai mi-e teamă de costume negre croite pentru noaptea asta, special, nici de schelete scârţâind funebru în timpul unui dans la acest bal, Ba chiar zâmbesc când feţe înnegrite cu ochi holbaţi şi gura într-o parte se sperie şi râd apoi cu lacrimi.

la poalele unui munte cu creste cărunte se odihneşte un sat de vreme şi de lume uitat. Satul trimite spre norii târzii rotocoale de fum cenuşii... E noapte. Luna pătrunde prin vitralii de biserici încă nezidite, tandru, discret, în naosul sufletului meu de poet şi mă mângâie cu raze piezişe pe câteva versuri încă nescrise. Gândurile rele nu mai au putere,

Uite, copiii nu se tem de moarte!

gândurile bune încep să se-adune

Strigoii? Sunt cuminţi şi chiar simpatici. Zmeii şi monştri – inşi de catifea! Iar dimineaţa coase, mături, coifuri se-ntorc în ladă şi-s uitate-un an în ea.

şi să se aştearnă, molcom, delicat, precum omătul peste un ogor arat,

Aşa c-a început de la o vreme deşi, desigur, nu-i prea creştineşte, să nu mă mai îngrijoreze Halloween-ul. Un sigur lucru mă mai îngrozeşte:

pe o coală albă de hârtie. (Aşa s-a născut această poezie). Şi încă ceva:

Acest macabru carnaval cotidian cu cărţi şi conştiinţe agăţate-n pom, cu tot mai mulţi dovleci în loc de cap, şi cu vampiri ce poartă măşti de om.

În văzduh pluteşte şi inima mea, sub formă de fulgi de nea.

18 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Ion Ionescu-Bucovu

anii trec...

mă scoteai din minți mă exilai în câte-o joi cu scâncete lascive, moi și-ades mă trimiteai în rai

anii trec ca turme pe cer, ca norii de pufuri ce zboară pe vânt, tăcut, vin cu veacu-n spinare, urcându-l mereu în cuvânt. strâng la piept clopote de fum, citesc cu ochii stelele-n vreme, sunt singur, acum las sufletul să-mi picure-n gene. în mine oasele strămoşilor plâng, lumina lor mă orbeşte, doamne, ce suflet nătâng, în mine doar gândul vorbeşte. de ce pe pământ doar eu am rămas ca un flutur ce se-ntoarce la rană, lasă-mă aşa, fără de glas, în matca mea subterană. părinţii coboară în pietre, doinele încă mai sângeră blând, ciobanii se strâng pe la vetre, turme de umbre asudă umblând. anii trec pe aripi de vânt, iarna ne râde-n colinde la porţi, eu mă ascund în cuvânt ca un strigoi printre cei morţi.

cu câte-un pleacă, du-te, hai... o primăvară în absurd, eram și orb, eram și surd, cădeau din cer stele enorm și te visam adesea-n somn, ningeau la frunze de cais

și tu-mi intrai mereu în vis... și în dorințele acerbe,

conjugare

cădeau ucise doar adverbe, te conjugam la reflexiv

conjugare între calm și impulsiv am devenit un reflexiv, gustam din tine-un epitet, închis în veșnicul corset, strângeam petalele în dinți atunci când

cu trupul dulce și lasciv cădeau vocalele-n cafea și eu voiam să fii a mea, a fost cenușă, noapte, scrum și te-am închis într-un album. 19

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

poezie Lenuş Lungu

Îmbrăţişează-mă Îmbrățișează-mă cu crengi înflorite mângâie-mă cu șoaptele frunzelor tale cutreieră-mi visele stoluri de doruri lecuite pe umeri altoiește-mi gândurile cu amintiri dulci firave-mi sunt cuvintele învie-mi sufletul spre seară cu mireasmă de verde și miere Cheamă-mă la început de zi să înmuguresc la umbra ta.

Printr-un fum Printr-un fum de floare zăresc printre petale viața mea în viața ta ochii tăi în ochii mei visele împreună Oare ce văd în ochii tăi, e ce urmează să fie?

Cuvinte până la cer Aș vrea să pot întinde cuvintele până la cer să se transforme în ploaie de fluturi în păsări-chemări ce destramă zările cu lame albastre de cuțit viclean răsucind adânc în suflet durere se mai scurge câte o clipă

Contur

din lacrimi fierbinți cad ploi sinistre alunecoase.

Murmurul din buze mi l-ai băut vibrând culorile din flori ar fi sunat în orga uriașă din porțile amiezii de vrei să mai rămâi cu brațele tăiate aș vrea să te cuprind și cu genunchii voi lăsa în zorii luminoși albastre floricele însemnul neuitării și-al focului dorințelor mi-ai lăsat contur de inimă pe trup.

Aripa visului Mi-ai frânt demult aripa visului mi-a mai rămas doar foșnetul de zbor rostogolit ca un balsam mă-nvăluie o boare din aerul ce tremură de țipăt un pescăruș îmi mângâie umbra de secunda timpului nemilos

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Gabriela Mimi Boroianu

Femeia cu inima de gheaţă se născuse la marginea nopții și cineva îi învelise visele în pătura iernii nu mai rămânsese nici o lacrimă nici măcar una liberă plânsul ei semăna cu șoapta izvorului sub podul de gheață

cuibărindu-i-se în plete numai dragostea nu-i trecea niciodată dincolo de sclipirea de gheață a pupilelor

Furtună Furtună ți-e glasul ce saltă La ceruri o rugă aprinsă Când inima-i prinsă-ntr-o baltă Tânjind după marea întinsă.

de câte ori deschidea ochii se făcea dimineață și frigul râdea mușcând din unghiile mici și vineții pe aburul oglinzii învățase să scrie primele litere nimeni nu se mira de tăișul cuvintelor când i se rostogoleau ca niște bulgări din cerul gurii apoi învățase mersul afundându-și tălpile în urmele căprioarelor și carnea-i albă mai albă ca neaua tremura deasupra câmpiei sub pașii ei iarba învăța unduirea iar anotimpul se dezbrăca de frici și pășea odată cu ea se strecura prin viață ca vântul printre crengi luminoasă ca cerul de august reflectat într-o oglindă și zilele treceau treceau ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Când dorul în suflet e-o daltă O pasăre ce-n cușcă e prinsă Furtună ți-e glasul ce saltă La ceruri o rugă aprinsă. Aruncă din spate și-o altă Viață croiește-ți și-nvinsă Tu las-o să plângă pe soartă Și aripa ține-o întinsă! Furtună ți-e glasul ce saltă La ceruri o rugă aprinsă... 21

poezie Ioan Muntean

Ninsoare (în facere) Ţintuiţi ne-a plăcut împreună Ca lovirea ninsorii în lucarnă. Gol și sărutat, Râzând m-ai înduioşat Ținându-mă ca pe-o lingură mare. A fost o frumoasă neatenție

Care ne-a chemat la răsfăţ Apoi ne-a dezintegrat La fel cum ai bate asfaltul cu prea multă ninsoare, prea multe anvelope și prea mult timp Am fost capabili să colindăm cu ceafa udă ştergând împreună ceaţa Și respirând fulgi Acum și atunci...

Că ninge iar și eu lipsesc, Tu cu alintul mâinilor tale

cu darul vocii şi palul ochilor albaştri mă ameţeşti şi uit totul Ninge. Nu împături umbrela noastră!

Ninge (în curs de execuție) e stabilit ne-a plăcut împreună căci lapoviţa lovea lucarna goală și sărutată râzând te-ai înduioşat ţinându-mi lingura-zânelor ... am fost o frumoasă neatenție care a apelat la îmbuibare apoi dezintegrarea ce bate în un asfalt cu prea multă ninsoare anvelope și timp ... . am fost capabili de-a șterge ceaţa împreună și să luăm o respirație acum și atunci ... căci ninge și eu lipsesc tu cu tăria mângâierilor tale în finețea vocii prin albastrul pal al ochilor mă faci să uit totul ninge Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Nicu Doftoreanu

TangouL anotimpului sentimental Motto: Prin locul unde ai trecut Gândind la primul tău sărut... Refren – Alexandru Cezar Titus Stoika Din vol. În ritmul vieţii Flori de Primăvară poezii 2012Ed. Dacoromână

Când sentimentele strivesc Surâsul blând,... nevinovat, Al celor ce s-au înălţat Firesc pe locul unde cresc Regretele de timp uitat, Al visului cel îngeresc, Încerc să le mototolesc Şi să le las la... macerat! Dar... sentimentele doresc Să le apreciem valoarea: Se primenesc cu-adevărat Şi ne atrag ... schimbând culoarea, Din roşu tare agitat În rubiniu întârziat Pe care nu mai îndrăznesc Să-l tulbur,... chiar de n-am aflat Cum au ajuns... de-nchiriat De-ndată ce s-au... maturat! Când sentimentele stârnesc Invidii, patimi, ... doar din joacă, Se potolesc doar de primesc Ce vor şi reuşesc să treacă. Desigur... din acel moment Nu mai rămân imaculate Deoarece au fost... pătate ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Şi păcălite mai în toate! Dar sentimentele pornesc Spre locul unde poposesc De obicei acei damnaţi Ce-au fost de soartă alungaţi. Fiindc-au ratat din start plecarea Adusă prin... retransformarea! Acelor aparent lăsaţi Să îşi aleagă singuri calea, Ce poate evita schimbarea. Când... sentimentele descresc

Şi îndrăznesc să le primesc Încep să simt în fiecare Adevărata disperare, Cea mâzgălită cu... uitare Din infinită nepăsare, Pe care n-am s-o ocolesc Deoarece refolosesc Un Anotimp de-nfrigurare! Când chiar... din amintiri pălesc Aromele folositoare Născute-n marea macerare Şi redevin vis îngeresc! 23

poezie Constantin Mîndruţă

Nu pot fi melc în cochilie, Din când în când caut o punte,

Mai spune-mi mamă o poveste

Dar nu mai am nicio câmpie Şi nici un deal şi nici un munte.

14 iunie 1936 – 6 noiembrie 2014

Mai spune-mi mamă o poveste

Din cele foste anotimpuri

Din câte amintiri mai ai,

N-am apucat să mai aleg,

Că trupul în pământ îţi este,

În ochi mi se confundă chipuri

Iar sufletul îl ai în Rai.

Şi numai frunze mai culeg.

Mai spune-mi mamă despre mine,

Nu vezi, te bagă în pământ

Câtă a fost copilărie,

Să mai răsară câte-o cruce

N-am apucat să fiu cu tine,

Şi tu trăieşti pe-aripi de vânt Când sufletul spre cer se duce. Că toţi suntem nemuritori, De ce atâţia proşti cu gândul? Mulţi sunt născuţi de două ori, Dar doar o dată au cuvântul. Mai spunem mamă o poveste, Promit că am să o ţin minte,

Când s-a putut, n-a fost să fie.

Că viaţa tot aşa îmi este, Oricât aş fi eu de cuminte.

Câţi am rămas în ţara asta Nici nu mai ştim de ce trăim,

E gândul meu mai mult la Domnul,

Dă peste noi mereu năpasta,

Comunicăm prin rugăciune

Chiar dacă Domnu-l mai iubim.

Şi nu mai ştiu ce-nseamnă somnul, Prin îngeri are ce ne spune.

Că, mamă, El e doar iubire, De-aceea te-a luat la El,

Aşa că ştiu că îţi e bine

Acum mi-e viaţa-nchipuire

Şi că ai suflet liniştit,

Şi o trăiesc ca un tembel.

Voi fi cu tine ca şi mâine,

24 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

in memoriam in memoriam remember 24-27

Prof. Fritea Eugen

Magnus Senator Lui CONSTANTIN STANA Te-ai dus, Dragă amice, atunci când nu gândeam, Și multă jale-n suflet-spre Tine îndreptam, Mi-am spus c-așa e viața… și… orice-am încerca, E calea morții noastre, de ea nu poți scăpa!

Ca ardelean ți-oi spune, rămas-am fanul tău, Și glumele-ți și slova-ți mă încântau mereu. Acum, când pe vecie inima-ți s-a oprit, Voi scrie-n supărare că „toți” am sărăcit! Cu câtă nostalgie, mereu, mi-ai povestit, Ce multă e mulțimea pe care o-ai iubit! Și câtă-i de profundă Iubirea Ta de Neam, Și-atunci, cu încântare, DREPTATE îți dădeam!,

Dar oare ce grăbire în soartă ți s-a pus, De fulgerul privirii din Tine a apus?! Și-acum când știu aievea că Tu ne-ai părăsit, Îmi spun că nu se poate, că-i doar un vis urât! Mă crede, Drag-am ice, că-i fulgerat în noi, Și-ai potențat orașul prin multe scrise foi. TV și Radioul de Tine ne-au vorbit, Că marele maestru pe veci a amuțit! Dar pe ecrane, Încă, din nou… ai apărut, Cu-a Ta figură „grande” de OM citit și cult, Cu multă bonomie și multa Ta decență, Impusă-ne și Nouă, prin Stil și competență! Când Tu vorbeai la lume și norii ascultau, Iar oamenii din preajmă precis aplaudau, Că Tu în explicații argumenta-i voit, De-aceeia-n ascultare, pe toți,Tu ne-ai vrăjit! Cu mare ușurință vorbirea-ți convingea, Și la ocazii multe… lumea-o aștepta! La noi, nu multă lume, ca Tine-nțelegea, Care-i menirea noastră, ce vrem a se schimba?!. Pe mine-n poezie deplin m-ai cucerit, Când drumurile noastre, sortit, s-au întâlnit, Mi-ai dat, prin prietenie, să „beau” pe săturate, Din multele priceperi de care-aveai Tu parte!

p.s. TU meritai, în lume, mai multă respectare, Și-acum, când fără veste, aveai Marea Plecare! De-aceea, pentru multe, mereu te-om pomeni, Ca SENATOR, pe viață, Alesul… ne vei fi!

25 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

proză pretindeau mai multă înțelepciune din partea lor, fiind mai mari.

proză 28-33

Giurgiu Silvia

Focul divin al iubirii O primăvară mult așteptată bătea discret la ferestrele ascunse enigmatic de draperiile grele și întunecate ale camerei, unde tăcerea domnea peste chipurile obosite și triste ale familiei. Trei copii apropiați ca vârstă ședeau cuminți pe canapeaua înflorată din odaie tăcuți și posomorâți, strecurând uneori priviri furișe și speriate către patul imens, în care un trup firav și minuscul se pierdea printre cearceafurile imaculate de bumbac. Deși nu înțelegeau ei mare lucru despre ce puteau să

Elena era cea mai mare dintre frați și avea nouă ani împliniți de curând. Următorul, Alexandru, avea șapte ani și era precedat îndeaproape de George, care urma să împlinească cinci, în vară. Sofia, mica bijuterie vie ce venise pe lume să întregească tabloul minunat al familiei Mareș, căzuse fulgerată de o pneumonie necruțătoare iar speranțele de supraviețuire fuseseră spulberate de medicii, care făcuseră imposibilul, pentru a o salva. După o săptămână de terapie intensivă spitalul renunțase la lupta pentru viață, pronunțând cinic sentința definitivă:

însemne cuvintele „boală” și „moarte”, judecând după tristețea și suspinele mamei și muțenia funestă a tatălui, nu putea fi vorba despre nimic bun. Surioara de trei ani ce zăcea în patul părinților ca un înger adormit, a cărei respirație șuierătoare frământa nemiloasă pieptul mic și plăpând, care în urmă cu câteva zile doar, slobozea chiote de veselie și entuziasm, era pe moarte, după spusele doctorului ce o consultase cu o seară înainte. Sofia era ultima sosită în familie și adusese tuturor imensă bucurie și drăgălășenie cu frumusețea, inteligența și neastâmpărul ei adorabil. Era un mic taifun și ridica în picioare toată casa cu ideile năstrușnice, la îndeplinirea cărora îi mobiliza necondiționat pe ceilalți frați, care nu îi puteau refuza nici un capriciu, chiar dacă nu de puține ori încasau diferite pedepse din partea părinților, ce 26

– Ne pare nespus de rău, dar nu mai e nimic de făcut pentru fetița dumneavoastră! A intrat în comă iar plămânii ei sunt de acum, inutili! Dacă respiră încă, e datorită aparatelor la care a fost conectată! Paula Mareș, mult încercata mamă a micuței, se prăbuși cu un suspin abia auzit în brațele soțului orbit de lacrimi și vlăguit de disperare, la rândul său. Când își reveni în simțiri, cuvintele teribile îi umplură ca o otravă fulgerătoare mintea și sufletul.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Universul se năruia asupra ei, precum piesele unui puzzle gigantic, strivind-o. Alături de ea Codruț hohotea încetișor, cu fața îngropată în pumnii înălbiți, de strânși ce erau. Bietul om se străduia parcă, să-și zobească tâmplele ce nu lăsau să iasă durerea îngrozitoare care-i consuma creierul, înnebunindu-l! Acea imagine autentică a durerii și neputinței o lovi ca un trăsnet și o paraliză. Îl privea prostește uluită, mută și deznădăjduită, ca și cum ar fi așteptat de la el o soluție, o speranță... ceva neașteptat, care ar fi putut să le salveze copilul. Nu înțelegea de ce nu face nimic și de data asta, el care avea o rezolvare la toate, un răspuns valid și concret la orice întrebare. Întinse mâna și îi atinse umărul cu sfială, scuturându-l ușor. El ridică privirea încărcată de o nemărginită suferință și o strânse la piept cu duioșie. Adunați într-o îmbrățișare disperată, își dăruiră unul altuia, fiecare ce mai avea în suflet, rămas întreg.

supraviețui! Cred asta cu toată ființa mea și tu trebuie să faci la fel! Nu lăsa îndoiala să-ți slăbească cugetul! Micuța noastră are nevoie de noi toți! Hai să intrăm la ea! Trebuie să știe că suntem aici și că nu o vom abandona niciodată! Paula se agăță de brațul lui și se lăsă purtată ca un copil nevăzător pe coridorul impersonal și auster, către salonul în care fiica ei dădea o luptă crâncenă cu cel

Se pare că uniunea lor sufletească, iubirea ce și-o purtau și încrederea ce le consolida căsnicia, au creat un izvor de energie din care sorbiră forțe cu sete și disperare, până când se simțiră în stare să înfrunte mână în mână, decizia destinului. Rămaseră astfel multă vreme, impasibili la privirile nedumerite sau compătimitoare ale necunoscuților, ce poposeau o clipă cu privirea asupra acelei perechi în suferință, ca apoi să treacă mai departe, fiecare preocupat și cufundat în propria durere. – Iubito, trebuie să fim curajoși și optimiști! murmură bărbatul căutându-i privirea, pentru a pătrunde direct în sufletul ei. Nu ne putem abandona disperării! Vom lupta cu toate forțele să credem în salvarea fetiței noastre și tu știi că puterea minții e infinită! Vom stimula cu credința noastră forțele universului și ale divinului! Vom reuni toată familia mea și a ta, toată omenirea dacă e nevoie, ne vom ruga și gândi pozitiv. Cât e viață, e speranță!

– Codruț, dar nu ai auzit că Sofia a intrat în comă și nici nu mai respiră cu plămânii ei? Au condamnat-o deja la moarte! hohoti ea. – Medicii mai greșesc! se împotrivi el. Sunt oameni și nu au puteri nelimitate! Eu sunt sigur că Sofia va ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

mai temut dușman al vieții. Asistenta care supraveghea copila permanent, se ridică plină de respect și compasiune de pe scaunul ei, încurajându-i să se apropie de trupușorul martirizat și străpuns de o mulțime de tuburi și catetere, palid și imobil ca un înger imortalizat pe pânza unui pictor talentat. Paula și Codruț își acoperiră gura cu palmele pentru a-și

proză sufoca geamătul ce le sfâșia sufletul. Curajul și optimismul ce îi animase câteva clipe, se pierdu ca un suspin în hăul deznădejdii ce-i cuprinse. Viața fugise ca o lașă din făptura gingașă și dulce a fetiței, lăsând-o fără apărare în voia morții. Candoarea copilăriei împietrise pe chipul senin un surâs resemnat dar încrezător, sporindu-i frumusețea. Inimile părinților se frânseră la unison și durerea îi îngenunche la căpătâiul fiicei muribunde! Lacrimile curseră libere și nestăpânite pe mânuțele inerte, ce strângeau fiecare între degetele lacome. Le sărutară cu evlavie, le adorară și le mângâiară inconștient, de parcă ai fi fost ancorele de care depindea viața și viitorul lor. Într-o mare măsură, chiar erau.

fetiței dumneavoastră s-a făcut deja, toată terapia necesară! Va trebui să înceapă un tratament adecvat într-o structură specializată și noi ne vom ocupa de transfer și de toate procedurile necesare! Asta în cazul în care nu doriți să o luați acasă, unde va avea toată îngrijirea medicală necesară! E vorba de o comă a cărei durată nu se poate stabili. Alternativa cea mai plauzibilă ar fi casa. Aparatele pompau ritmic aerul în pieptul micuț cu Niciun spital nu poate asigura o zgomotul lor sacadat și înfiorător. Tic-tacul extenuant al spitalizare mai lungă de o lună mașinăriilor sofisticate părea orologiul timpului ce și nu e bine nici pentru copil, nici pentru familie, să fiți transferați de colo-colo! Din păcate, astea sunt regulile spitalicești! – Dar cum va supraviețui fără aparatele care o țin în viață? aproape că urlă mama îngrozită. Codruț o prinse de după umeri, încercând s-o liniștească. măsoară eternitatea dintre viață și moarte. Din hăul adânc al deznădejdii, rugăciuni fierbinți se înălțară către cerul nemărginit ca niște porumbei albi, încoronați de lumina iubirii profunde. Clipele trecură în dimensiunea credinței și îngerii deșteptați de strigătul inimilor arse de focul divin al iubirii, priviră uimiți către durerea ce pulsa ca un șarpe agonizant într-un ungher al Grădinii Domnești. – Vă rog să mă scuzați că vă tulbur în asemenea momente! Trebuie să decideți dacă doriți să luați copilul acasă, sau să fie transferat într-un spital de copii, pe timp determinat, bineînțeles! Asistenta se întorsese cu noi ordine și de data asta afișa o expresie gravă și profesională. 28

– Doamnă, aparatele o vor însoți oriunde veți decide s-o transferați! Cum să o lipsim de ele? Fiți liniștită! o asigură binevoitoare asistenta. Ceva mai calmă, Paula decise în acel moment: – În cazul acesta, o vom lua acasă! Tu ce spui Codruț? Nu concep ca fetița mea să fie aruncată dintr-un spital în altul și supusă la un chin inutil! Bărbatul o strânse de umăr în semn de aprobare și spuse:

– Desigur, draga mea! – Aici nu mai poate rămâne deoarece e nevoie de Acasă nu-i va lipsi nimic, iar noi locuri libere pentru alți pacienți în stare gravă și în cazul Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză toți vom fi lângă ea să-i oferim dragostea noastră și Se obișnuiește omul cu susținere! Vom ieși noi și din asta, Paula! Dumnezeu e toate, până la urmă! Viața în mare și bun! casa Mareș se reducea acum la Cu inima plină de spaime și îndoieli, cei doi soți o rutină sumară. Codruț pleca semnară hârtiile ce le-au fost aduse și până seara, casa lor la birou în fiecare zi cu inima deveni un spital ambulant, pe care trebuiau să învețe să-l frântă, dar ascundea cu succes disperarea ce-i devora inima, în utilizeze de acum înainte. Medicul pediatru rămase împreună cu o asistentă fața soției dar și a celorlalți. Se din spitalul de copii toată după amiaza, pentru a da simțea obligat să fie optimist și instrucțiunile de îngrijire ale bolnavei și de utilizare ale pozitiv, convins fiind că acea ar avea puteri aparaturii medicale, de care depindea de acum viața atitudine Paula se micuței. Au asigurat cu toată bunăvoința familia de supranaturale. disponibilitatea lor, la orice oră din zi sau din noapte ar fi prefăcea și ea la rândul ei de fost necesară intervenția unui cadru sanitar la domiciliu. Cu moartea în suflet, cei doi părinți vegheară cu rândul toată noaptea la căpătâiul copilei. Nicio schimbare cât de neînsemnată, nu se produse în noaptea respectivă și nici în zilele ce urmară. Familia și rudele apropiate se adunară cu compasiune și solidaritate în jurul lor, ajutând fiecare după cum puteau. Bunicii se oferiră să ia cu rândul acasă ceilalți copii ai familiei, fie ca să-i îndepărteze pe micuți de atmosfera apăsătoare și traumatizantă a casei, fie ca să le dea celor doi posibilitatea să se ocupe de bolnavă, fără alte probleme și griji pe care le implicau nevoile celorlalți fii. Paula nu voia să îndepărteze copiii de acasă, dar Codruț o convinse cu răbdare și multă duioșie de necesitatea și aspectul benefic al acelei alternative. Copiii erau foarte triști și afectați văzându-și surioara în starea aceea, iar micul George plângea isteric când nu era lăsat dragul bărbatului, că face față cu eroism situației și îl încuraja să o atingă sau să o îndemne la joacă. – Trebuie să-mi promiteți însă, că aduceți copii să plece liniștit la serviciu. – Avem telefonul pentru acasă în fiecare zi să-și vadă surioara și pe noi! Sofia trebuie să simtă prezența lor! Sunt absolut convinsă că orice eventualitate, dragul meu! acesta e cel mai bun stimulent, pentru ca ea să se Acum am devenit cea mai de nădejde asistentă pentru fetița reîntoarcă printre noi! – Mai încape vorbă? asigurară bunicii materni. noastră, cunosc aparatele astea După școală și teme, vom veni împreună să vă facem ca pe propriul meu buzunar, companie și să aducem veselie și speranță în casa aceasta! așa că nu-ți mai face atâtea griji Cu voia Domnului, toate vor reveni la normal! Micuța pentru noi! brava ea, în fiecare noastră se va face bine în curând și va zburda din nou dimineață. Dar Codruț știa că odată închisă ușa după el, Paula prin toată casa! ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

proză se prăbușea pe covor la picioarele patului și plângea până la epuizare. Slăbea văzând cu ochii căci nu se atingea de mâncare până la sosirea lui, nopțile se zvârcolea în pat fără să poată dea geană de geană, iar cearcănele accentuate și vineții de sub ochi, îl făceau să se cutremure de durere și îngrijorare. Într-una din zile, când Paula îi citea Sofiei povestea ei preferată, ca în fiecare zi, după ce o hrănise cu ajutorul perfuziei, un geamăt slab ca o părere îi atinse auzul. Se opri din citit, fixând cu privirea incredulă buzele vineții ale copilului. Aproape că nici nu mai respiră o vreme, neștiind cum să scape de vuietul inimii ce dezlănțuise un taifun asurzitor în creierul și urechile ei. Era convinsă că auzise acel geamăt și se înfurie cumplit pe zgomotul lăuntric, ce o împiedica să mai audă orice altceva. O agitație de nedescris puse stăpânire pe ea și

primul impuls fu să-l sune pe Codruț, dar ceva o împiedică. Dacă era doar o părere absurdă de-a ei, generată de dorința obsesivă de a-și vedea copila întoarsă dintre stele? Nu era drept să-l tulbure și pe el, dacă nu era sigură! Astfel că păstră pentru sine acea infimă speranță, care încolți fricoasă într-un colț de suflet.

Apatia puse stăpânire pe ea, îngrijorându-i pe toți. Codruț decise să aducă copiii acasă ca să-i impună alte responsabilități. Constrânsă de situație, Paula se lăsă prinsă în angrenajul familiei și părea că ideea soțului funcționase. Acum, în jurul Sofiei era mai multă animație și gălăgie. Frații îi povesteau toate noutățile și isprăvile cotidiene, o includeau în jocurile lor ca și cum ar fi fost conștientă, Elena îi cumpărase o păpușă adorabilă din economiile ei și i-o punea în brațe în fiecare seară, ca să doarmă împreună. Copiii susțineau tot mai des că observaseră un surâs pe chipul fetiței, ba chiar micul George afirmă firesc, că Sofia îl strângea de mână, când voia să se îndepărteze de ea. Nimeni nu-i lua în serios, dar Paula își intensifică supravegherea în tăcere. Codruț asculta și observa comentariile copiilor și atitudinea Paulei și decise să solicite un control medical foarte serios, fără să dea vreo explicație pentru decizia lui. Observase și el o ușoară schimbare în imobilitatea copilei, dar voia să aibă certitudini, nu doar speranțe.

Dar comportamentul ei deveni tot mai ciudat și inexplicabil. Nimeni nu o mai putea îndepărta de lângă copil, nu mai auzea și nu mai vedea pe nimeni, impunea tăcere oricui ar fi tentat să scoată vreo vorbă în preajma Dar Sofia hotărâse că era bolnavei și încredința numai lui Codruț supravegherea timpul să se întoarcă la ai săi, fetiței, în rarele momente când era absolut nevoită să se așa că, într-o seară, când îndepărteze câteva clipe. Alexandru o chemă pe nume ca Trecură astfel câteva zile și niciun alt semn vital nu să-i arate un puișor de vrabie mai fu observat. Paula era în pragul deznădejdii. Acea prins în scorbura unui nuc din iluzie nebunească se dovedea a nu fi altceva decât o iluzie. livadă, deschise ochii și încercă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză să răspundă la chemarea fratelui. Dar tuburile ce-i Viorel Croitoru străpungeau plămânii și-i astupau căile respiratorii, aproape că o făcură să se sufoce și începu să se zbată Ispita înspăimântată. Elena, sora mai mare se repezi să o țină de mâinile care se străduiau să își smulgă tuburile, iar Eram plecat de acasă, Alexandru aproape că demolă casa, alergând speriat să-și conform repartiției de la cheme părinții care pregăteau cina. terminarea facultății, departe – Mama, tata... Sofia... repedeee!!! urlă băiatul, de casă și stăteam la o mătușă terorizat. singură, care ținea tare mult la Cei doi năvăliră în odaie înnebuniți, neștiind ce vor mine. O tragedie o făcuse să descoperi acolo. Paula o îndepărtă pe Elena ce o imobiliza piardă soțul și un băiat care pe micuța aproape sufocată și o înlocui incredulă și acum ar fi avut vârsta mea, rămânând marcată pentru tot neștiind ce să simtă: teroare sau bucurie. Începu să o restul vieții. Doar eu îi mai liniștească cu vorbe molcome, să o împiedice să se miște sau să țipe și o îndemnă să respire ușor și să nu încerce să vorbească. Codruț sună de urgență la spital, explicând cu tot calmul de care mai era în stare ce se întâmplă și după ce primi asigurarea că salvarea va sosi în câteva minute, se alătură soției încercând să calmeze fetița ce îi privea cu ochii măriți de spaimă și chinuită de spasme. – Codruț, liniștește copiii, te rog! Nu înțeleg ce se întâmplă și sunt foarte speriați! Cei trei micuți, stăteau adunați ca trei păsărele speriate și sughițau de plâns, terorizați. Tatăl îi îmbrățișă protector pe toți laolaltă și îi legănă duios în brațele lui încăpătoare, explicându-le plângând de fericire, că Sofia s-a întors acasă. Miracolul vieții contrazise pronosticurile științei încă odată și din înveseleam zilele și era cerul înalt ploua suav cu speranțe și promisiuni. încântată să mă aibă lângă ea. Salvarea sosi ca gândul și Sofia, însoțită de părinții Ca să mai uite de singurătate, ei, se întoarse la spital pentru noi investigații și pentru a participa la o grămadă de fi eliberată din capcana în care era prinsă ca un fluturaș activități obștești, exact ca neajutorat în pânza de paianjen a sorții, ce tentase mama mea, comisia de femei pe grosolan la prețioasa ei viață. Uimirea medicilor fu oraș, pe linie de partid, mai depășită de bucuria sinceră pentru victoria micuței în avea și nu știu ce funcții pe la primărie și altele. lupta cu moartea. E seară, sunt tare trist, Paula și Codruț și-au adus copilul acasă cu speram că o „ea” să țină măcar certitudinea că se născuse a doua oară. Din ziua aceea, un pic, la mine. Dar n-a fost Sofia își sărbători ziua de naștere de două ori pe an. așa... Frumusețea nu ține loc de inimă, de omenie... Am deschis veioza, era mai intim așa și am ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

proză încercat să citesc ceva. N-a mers. Am deschis geamul, un pic de răcoare poate îmi va face bine! Aerul era atât de curat, de plăcut! Dar am simțit miros de fum de țigară! Am privit în jur nu era nimeni. Ba era! În blocul vecin, tot la parter, o ea stătea la fereastră. I se vedea doar conturul pe fundalul luminii din apartament. Nu mai am încredere în ele, am dat a lehamite din mână și am pornit să mă retrag și să închid fereastra. Mi-a făcut cu mâna. Oare mie? Am răspuns așa, într-o doară și ea mi-a făcut iar cu mâna. Apoi i-am auzit vocea: –Hai, hai, e târziu, mai stai mult pe afară? Uluit am stat un pic să mă gândesc ce să zic... cum să reacționez! Nu înțelegeam... – Vin acuma, te rooog! Nu-i așa târziu, mi-ai dat voie până la zece, nu? - răspunse o voce de fată, de pe una din băncile dintre blocuri. Am răsuflat ușurat, nu era vorba de mine, a fost

doar o confuzie! Așa că i-am mai făcut odată cu mâna și am rămas liniștit la fereastră: mă simțeam din nou anonim, pierdut în zgomotele serii. Umbra de la geam mi-a răspuns la semnal, acum eram și mai îngrijorat, chiar mie îmi face semne? – Salut, vecine, te-am văzut de prima dată, de ce ești așa trist? În liniștea nopții, mă simțeam de parcă am ieșit dezbrăcat, eram convins că sunt singur, că nu mă vede nimeni... Și deodată... – Sărut mâna, am crezut că nu mă vedeți, eu n-am vrut să fac ceva nelalocul lui, îmi cer scuze! – Ei, na! N-ai făcut nimic indecent, ai făcut doar cu mâna, eu ți-am mai făcut și altă dată dar numai azi m-ai văzut și tu! Ai ieșit și tu la o țigară? 32

– Dar eu... știți... nu fumez! Eram doar îngândurat și am simțit nevoia să stau puțin în întunericul nopții, să fiu singur! – Și eu te-am scos dintrale tale... Acu' termin țigara și te las! Dar dacă simți că ai vrea să vorbești cu cineva, te invit la mine! – Nu, nu, mulțumesc, sunt bine, vă rog să mă scuzați, trebuie să plec - am spus eu alarmat de intențiile vecinei. – Noapte bună! – Sărut mâna, noapte bună. Uf, am scăpat, ce întâmplare! Parcă eram după o fugă, speriat la gândul că cineva ar putea intra în gândurile mele. Dar și trist. Pentru că, de fapt, de mult doream să intre cineva și prin gândurile, prin singurătatea care-mi umplea sufletul uneori, de dădea pe dinafară... E greu să lași totul, prieteni, locuri, cunoștințe și să fii în altă lume, unde nu cunoști pe nimeni. A doua zi m-am dus să văd cine era vecina cu pricina. O chema Ionescu era singură cu o fată adolescentă, frumoasă, îndrăzneață, chiar un pic mai... necuminte! Am aflat toate astea de la „radio-șanțul” din blocul nostru, povestind de mirosul de țigară care se simte seara, dacă deschizi geamul. După ceva timp, stăteam la rând la carne și văd pe cineva mai din față, cu țigara în mână, care mă urmărea insistent cu privirea. Am privit și eu, ea a zâmbit și mi-a făcut cu mâna! Era cea din blocul vecin, cu care

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză vorbisem atunci seara. Arăta splendid, era doar un pic mai mare ca mine, dar aranjată, stilată, ce mai... trăsnet tipă! S-a apropiat, am salutat-o și a vorbit degajat cu mine, de parcă ne știam de demult. – Bună Ionel, ți-a trecut cheful de singurătate, de melancolie? M-am zăpăcit m-am uitat în jur, nu o auzise nimeni, toți vorbeau, aveau alte griji, dar eu m-am simțit din nou de parcă eram dezbrăcat în fața ei. – Eram trist atunci și nu am fost prea politicos, îmi cer scuze... – După cum te simțeam, erai trist, dezamăgit de vreo fată, așa e? – Da... adică nu, de fapt... așa e, aveți un pic de dreptate, dar noi, băieții, nu prea spunem, preferăm să le simțim în tăcere, singuri! De-asta m-am retras atunci așa repede. – Tu crezi că ești primul care descoperă asta? Și eu am trecut prin așa ceva și, pentru că am ales să sufăr singură, în tăcere, fără să împărtășesc cu nimeni ce aveam în suflet, acum uite, sunt singură pe lume, doar cu fata mea! Știi, de fapt te urmăresc de mult timp, tu ești mereu vesel, contagios de vesel chiar, iar când un om vesel ajunge să fie așa cum erai tu atunci, simți că se dărâmă ceva frumos din lume! Mama ta trebuie să fie tare fericită că te are! – Și dumneavoastră puteți fi mândră că aveți o fată așa frumoasă, îndrăzneață, sigură pe ea. Mi-aș fi dorit să fiu și eu așa! – Of, nu-mi aminti, am cam scăpat-o din mână! Ar fi trebuit să fie ea aici, la rând, așa ca tine și eu la treabă! A scos încă o țigară și a vrut să o aprindă, s-a uitat la mine și a renunțat. – De la mine a prins numai părțile rele! Și ce copil cuminte și ascultător era, o păpușă de fată! Acuma... A sosit mașina cu carne, lumea s-a bulucit la rând și n-am mai vorbit în acea zi. Am fost chemat odată la clubul uzinei, să văd de ce nu merge sonorizarea și... surpriză! Cine era directoarea clubului? Doamna Ionescu! M-a primit ca pe o veche cunoștință, m-a invitat în cabinetul ei la o cafea, a deschis fereastra să fumeze la cafea și am vorbit multe. Mi-a povestit despre ea, că a fost regina balurilor, a fost vrăjită de Don Juanul școlii, s-au căsătorit dar el umbla mereu cu altele, l-a prins, l-a iertat de dragul copilului, dar degeaba: a plecat în Italia cu economiile familiei și n-a mai dat nici un semn de viață de peste 10 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

ani. Ea a divorțat în lipsa lui și de-acum, singurele ei vise speră să se împlinească prin fetiță. Dar și asta merge prost, fata e neastâmpărată, obraznică și îi este teamă că a moștenit toate genele tatălui. Apoi m-a întrebat eu cum stau cu problemele de inimă. – Păi, cam prost, sunt singur... – Dar atunci erai tare afectat de ceva! – Da, oferisem unei fete un buchet de flori, iar ea mi-a

spus: „ia-ți florile și pleacă!” – Aha, ai dat și tu de cruzimea fetelor frumoase! Îmi pare rău pentru tine! – Ei... a trecut, am învățat să-mi văd lungul nasului. A fost o lecție și gata, a trecut! Dar încă mai doare... A venit cel care se ocupa de sonorizare, i-am mulțumit doamnei și am trecut la treabă! Într-o seară reparam o pană la motocicletă. Atunci a venit doamna Ionescu și m-a

proză invitat la ea la o cafea, după ce termin de reparat pana. Mi se părea ciudată așa o prietenie și am refuzat-o politicos! A insistat, era și mătușa la geam, mi se părea și mai ciudat! Am aflat atunci că ele două se cunoșteau de la comisia de femei pe oraș, unde mătușa avea ceva funcții, nu știu ce. M-am dus, mi-a servit un pahar de ceva lichior și s-a așezat lângă mine. Mi-a spus că îi sunt tare simpatic, mă mângâia ușor pe mână și simțeam că urmează lucruri nu tocmai cuminți. Lipsit de experiență, m-am ferit delicat și mi-am cerut voie la baie, unde am început să caut o cale de scăpare! Am ieșit, ea era deja într-un capot de casă parțial descheiat, de sub care se vedea... cam tot! Asta chiar m-a speriat, m-am dus glonț la ușă și am ieșit în fugă, cu inima bătându-mi nebunește! Nu-mi reveneam, nu știam ce să fac, acasă mătușa mă privea complice și aștepta să spun ceva. Stătea pe jumătate întoarsă spre masa din bucătărie și se făcea că este ocupată cu niște

vase.

– Cum se poate, mătușă, să mă trimiți în brațele unei asemenea femei? Mă simt groaznic, e tare urât ce-ai plănuit cu ea! – Ei, dar nu trebuie o dată să ai și tu o experiență de-asta? O să rămâi virgin toată viața? Am plecat în camera mea trântind ușa, supărat, plin de rușine, de amărăciune pentru tot ce pățisem. Auzi, să fiu „vândut” chiar de ai mei... Am mai fost la club, ne salutam, dar în sufletul meu ea era ispita, calea pierzaniei! Până la urmă m-a prins la „discuții” și mi-a povestit că mătușa stătea de vorbă deseori cu ea și se plângea că sunt prea cuminte și rușinos, că n-am avut experiențe sexuale și că îi este teamă că voi rămâne așa toată tinerețea. Și, de aceea ea s-a oferit să o ajute, să-mi facă „safteaua”! M-au cutremurat ideile ei despre acest

domeniu, mi-a fost chiar rușine de rușinea ei și am rugat-o să mă ierte dar, pentru mine, așa ceva ar trebui să încununeze o iubire adevărată și nu o plăcere ocazională! A râs de ideile mele și mia spus că peste zece ani o să regret ce-am pierdut. Arăta splendid, adevărat, dar ceva era suspect: după o asemenea femeie frumoasă ar trebui să alerge o mulțime de bărbați! Unde erau, de ce nu o curtau? Au trecut mulți ani, am plecat din acea fabrică și am găsit-o din nou ca secretară la o catedră a universității, unde lucram și eu, în cercetare. Mi-a zâmbit fericită și mi-a spus că mă admiră că am putut fi așa credincios viitoarei mele iubiri! Și-ar fi dorit oricine o astfel de iubire. Și, în loc să regret că nam profitat de acea ocazie, așa cum profețise, am ajuns să fiu lăudat chiar de ea! Mulțumesc cerului și îngerului care mi-a călăuzit pașii prin viață, pentru tot ce am primit și pentru tot ce am reușit să evit, deși prietenii miau spus cu toții: – Trebuia s-o „arzi”, mă, așa ocazie nu se pierde! Ai fost taare prostuț! Nu m-am supărat pe ei, într-un fel, așa întâmplare este visul secret al multor bărbați căsătoriți! Lor și celor care citesc aceste rânduri, un „prostuț” fericit le dorește tot binele din lume!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Nicoleta Mija

De vorbă cu tata

vreau să mă opresc. Mi-a plăcut mai mult când eram copil şi trăiam în fiecare zi un basm.

Nu am uitat niciodată bucuria cu care îngrijea o floare, râsul sănătos care ne umplea sufletele de lumină. Aşa am învăţat să fiu fericită când soarele răsare, când verdele îmi inundă privirea. – Draga mea strică scrisul! Gonesc un nor care se Citea de multe ori ce scriam şi de fiecare dată scutură şi alerg prin ploaie comenta ceva. Uneori tac, mult timp nu vreau să vorbesc. Adun toate gândurile când seara se strecoară în camera mea. Privesc stiloul folosit mulţi ani şi-i promit să nu-l trădez cu un pix. Simt cum liniştea îmi cuprinde sufletul printre rânduri scrise şi zâmbesc. Tata mi-a spus mulţi ani să nu folosesc pixul…

– Draga mea ne naştem dintr-un sâmbure de iubire, din iubire, ca o scânteie divină, nepieritoare. Frumosul ne înconjoară, nu-ţi refuza bucuria, visează cu ochii deschişi. Iubeşte magia iubirii şi atinge infinitul cu visul tău. Amintiri care rămân vii în sufletul meu… chiar dacă uneori mă doare ca un foc mocnit lipsa lui. Aşa era tata transforma şi necazul în bucurie, dăruia cu iubire puţin din magia sufletului lui. Poate avea şi el clipele de întristare, de deznădejde aşa cum avem toţi. Dar nu uita să zâmbească şi să aducă în sufletele noastre multă fericire. Îl iubea pe Dumnezeu cu sufletul, cu vorba, cu fapta. – Să nu uiţi draga mea să fii fericită, viaţa este dar sfânt. fără umbrelă. Sunt fericită În anii copilăriei fericirea mea era albastră, în când respir aerul sărat al adolescenţă strălucea ca soarele, anii care au trecut mării, când privesc macii au mai adăugat culoare. Tata m-a învăţat să-mi roşii pe câmp la ţară. Este colorez visele cu iubire, să le trăiesc fără să ţin cont minunat un picnic în pădurea de timpul care se scurge în clepsidră. Avem acasă o verde undeva la Bran unde o clepsidră pe care tata o numea mincinoasa. Nu ţinea veveriţă se apropie de mine. cont de ea şi de fiecare dată când împlinea ani spunea A fost fericit când a devenit bunic, toţi prietenii lui au cu un an mai puţin. – De ce nu vrei să spui câţi ani ai? întrebam eu ştiut. – Magia maternităţii – Draga mea m-am săturat de acest nisip draga mea este un dar primit obraznic. Am crescut prea mult, am aproape 2 metri, de la Dumnezeu pentru tine foarte mirată.

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

proză dar şi pentru noi. Renaştem prin acest prunc care aduce cu el binecuvântarea Domnului pentru noi. Să trăieşti fericită lângă omul tău mulţi ani. Aşa este, fericirea mea a purtat un nume, când iubirea mă trezea în fiecare dimineaţă. Fericirea mea a fost plină de magia maternităţii, când puiul de om mi-a spus mamă. Nu simţeam cum trece timpul când vorbeam despre fericire cu tata. Desena frumos… foarte frumos, mă învăţa să înţeleg culorile, să desenez. De mult ori ridic ochii, mă bucur de un răsărit de soare. Recunosc o acuarelă pictată de tata. Scriu şi parcă aştept să aud râsul lui frumos, vorba lui calmă. A plecat într-o zi… De multe ori simt că mă atinge un înger de care trebuie să am grijă toată viaţa. Am strâns zâmbete, lacrimi în multe cuvinte şi

le-a trimis unui înger acolo sus în cer. Pe o margine de gând privesc clipele gravate peste sufletul meu. Poveşti frumoase din viaţă, lipite de mine ca un magnet. Între doruri, timpul se scurge prin nisipul clepsidrei. Găsesc un album cu multe chipuri colorate de vreme. Cineva mă strigă şi parcă cunosc glasul…. – Strânge gândurile într-un coş de flori pe care eu le-am îngrijit bine. Zâmbeşte unui nor şi alergă prin ploaie. Draga mea copilă să nu uiţi de darul primit de la Dumnezeu, viaţa, să iubeşti ca să fii iubită. Mulţumesc tată!

Ion Nelu Părăianu

Permisia Soarele primăvăratic se ridicase la prânz. Razele se înfășurau prin desișul frunzelor de fag și arțar, că ajungeau greu în poiană prin pâcla de ceață care încă nu dispăruse din coclaurile pădurii. Iarba crudă din poiana lui Gheorghean tăvălită de copitele celor cinci bovine ale Lenuței lui Miluță, când aburea în lumina ce o cuprinsese, deși era mai dulce decât lăstarii puieților de tei și stejari plantați vara trecută de elevii ciclului gimnazial de la Școala Romanești, nu le ademenea cu nimic. În desișurile pădurii păsările au încropit un concert primăvăratic erotic. Lenuța înfipse acul cu arnici în borangicul pe care așternea boboci de trandafiri în șiruri, se ridică, scoase vitele din lăstari, găsi o balegă proaspătă și spoi ugerul vacii pe care o zbăncănea mereu vițelul cu țâțele în gură. Deodată stă locului și întorcând ureche auzii ceva nedeslușit, un cântec din frunză. Pe poteca ce urca pe sub poalele pădurii lu’ boier Gheorghe și dincoace de deal dădea în poiană, cobora un militar cu ranița în spate.

36 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Lenuța trântită pe covorul de mușchi așternut la umbră, sub poalele pădurii, împungea cu acul cusătura, supraveghea din priviri animalele, care se mai potoliseră și pășteau liniștite, în timp ce vițelușii dormeau în iarbă dermeliți de aburii pământului. Lenuța fredona o melodie mai mult pentru ea: Dorule, alene vii, măi dorule, măi! Peste dealuri și câmpii, măi, dorule măi!... În timp ce Gigi, militarul, ieșise din pădure și văzând-o pe Lenuța, nu știa cum să se apropie, să o surprindă. Nănăiala cântecului ei îl poate ajuta mult pe Gigi în reușita intenției lui. Într-o sincopă, Lenuța simți prezența cuiva și tresări. Gigi puse degetul pe buze în semn de pssst și se așeză lângă ea. – Bine te-am găsit! Ce mai faci, Lenuțo? – Cu animalele la iarbă. Soacră-mea s-a boierit. M-a luat de slugă.

La întoarcere, militarul surprins oarecum, slobozii un fluierat scurt. De undeva, nu departe, dintr-un loc înfundat, Lenuţa cu o binedispunere răspunde șuieratului: ... Dorul mă-ntrebă așa, măi dorule, măi! Doru-mi e de cineva, măi dorule, măi! Dorului am prins a-i spune, măi dorule, măi! Mai văzut-ai om pe lume, măi

– Aaa, te-ai măritat; și omul? – Din octombrie, anul trecut. Omul? A plecat dincolo după bani pentru nuntă. Am pus-o în august, anul ăsta. Ne-am gândit și la botez. Îl știi bine, erați prieteni. Ilie al lui Vasile Ghițan. – Lenuțo, mă terminași! Nu știam veștile astea. Într-un an de zile nu mi-a scris nimeni. Cine s-a mai însurat, cine a murit? – Ce întrebări la tine? Acum n-am timp. Am alte gânduri... Gigi, om căsătorit, pricepu gândul muierii. Îi puse mâna dreaptă sub cap și o culcă pe spate, punându-i genunchele pe coapse și aplecat peste ea o sărută militărește. – Gigi, ești nebun? Poate ne vede cineva. La aceste cuvinte, Gigi simți niște fiori care îi electrocutară șira spinării. Lenuța îi cuprinse capul cu boneta într-o parte în căușul mâinilor și îi pupă amândoi obrajii, după care se ridică brusc în șezut: – Fir-ați ale naibii, intrarăți iar în pădure ori vă mănâncă tăunii? – De data asta fac eu serviciul și plecă pas alergător, în timp ce Lenuța, curioasă, se uită în raniță, luă pătura cazonă, amintirea de suflet a lui Gigi din armată și celelalte lucruri și plecă.

dorule, măi! Să nu-i fie dor de nimeni, măi dorule, măi! La care Gigi îi răspunde: Îți ascult dulcele glas, drăguță Ilenuță! Nu eu l-am trimis de-acas’, măi dragă, Ileană! Nu credeam că tu pe-ascuns, drăguță Ileană! Dorești, când de-acasă-i dus, măi dragă, Ileană!... 37

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

proză Apoi rămâne câteva minute locului. Lenuța Se împlinse conacul. Le luă cu nerăbdătoare să fie găsită: Cu-cu, cu-cu... nuiaua din spate și le dădu pe Gigi pășind ca un leopard și cu mirosul aceleiași drum în vale. Când ieșii din feline coborî în hruba aia, unde se ascunsese Lenunța și pădure și o luă pe coasta mare îi fu mirarea când o văzu dezbrăcată cu pielea viilor, îl zării pe Gigi coborând albă și catifelată, cu sânii mari și moi, cu cearcăne mari pe potecă, pe lângă via lui din care răsăriseră sfârcurile ca două măsline necoapte Fănică Fumureanu, cântând și pătura lui întinsă pe nisip sub mal. Ea îl privea cu un din frunză. zâmbet dulce, răsucindu-și părul lung și negru lăsat pe piept printre țâțe. Gigi coborî, o luă în brațe și o sărută cu lăcomie strângând-o la piept. Ea îi simți bărbăția cum nu se putea mai bine. Amețiți de căldura ce-i cuprinsese, se lăsară pe pătură. Corpul ei iradia miros de săpun de casă cu pelin. Lenuța îl descheie la veston și îl dezbrăcă pâna la centură, în timp ce el își dădu

Ajunse la ciutura cu cumpănă, la Mărinica, o femeie care locuiește singură aici, în răspântia asta de drumuri. Lăsă ranița pe iarbă lângă jgheab, puse boneta pe ea, scoase apă cu găleata, o vărsă în jgheab și se spălă pe ochi. Apoi își trecu degetele ude prin părul tuns scurt; își luă bo-neta și ranița și când a apucat drumul spre Șasa, i-a ieșit Mărinica în cale. –Bună ziua tanti! –Al cui ești, militărașule? –Ce, nu mă cunoști?

–Nu te cunosc, mumă, că sunt bătrână și nu măi văd nici pantalonii jos în câteva secunde. Cu ochii întredeschiși bine. și gângurind ca un prunc, care zâmbește în somn, –Sunt Gigi al lui Titu lui desfăcu picioarele. Militarul îi trecu degetele ușor prin Doban. Vin și eu în permisie părul pubian, apoi o penetră adânc mișcându-și trupul câteva zile, că trei le mănânc într-un ritm plăcut. Lenuța își încordă mușchii și timp pe drum. M-au repartizat la de câteva minute îl stoarse, lăsându-l amețit. Baia Mare, prin Maramureș. – Aaah, așa plăcere... n-am trăit, nu mai țin –Să fii sănătos, mumă, că minte. le petreci toate. Fănel al meu a – Cred că permisia asta, ai s-o ții minte mulți ani, făcut armata la marginea păașa-i? mântului, tocmai la Botoșani. Se îmbrăcară și ieșiră din râpă, pe rând. Întâi ieși Gigi își luă la revedere șiel, apoi o chemă: și urmă gândul către casă.

– Hai repede, nu-i nimeni. Apăru și ea. El își luă Timpul nu stă după vorbele ranița în spate, o mai sărută o dată și plecă privind lor. înapoi, făcându-i cu mâna. Vitele dormeau la umbră. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jurnal/blog jurnal/blog 43-44

Mihail Toma

De-un kil sau... două?

– Cum să nu mârâi, că-i plin cu dă-știa de la opc cu șoarecele în buzunar.

– Tu să fii fericit, Ionică tată, cu ăștia de la opc te mai Ionică nu pricepe nimic. scoți, da’ dacă-ți vin încă vreo Acum a pus o pungă cu cartofi care, după estimarea trei ca mine... dai faliment, lui, trebuia să aibă trei kile și cântarul arată mai puțin de copil! două. Ascultă la tata teu! – Chestie de densitate... mă pronunț. Îs mai pufoși. Ia pune din ăia, roș, de colo...

***

Cât el s-a aplecat am scos bucata de cauciuc de sub talger și bag plumbul cu magnet: – 3 kile, vezi? Exclam victorios și dau să iau punga. – Nu se poate, nea Mihai, aici nu-i nici un kil, să mai cântărim odată... – Cum zici tu, ia, ca să nu zici căcă, pune niște morcovi. Cât el pune-n pungă eu mai bag un magnet: – Doi morcovi, două kile? Ionică... Mă, tu vrei să mă traduci?! – Stai bre oleacă că nu... să’nebunesc... candela mătii de cântar...!!! – Ia pune o banană că ne clarificăm... Se duce la raftul cu babane, care-i tocmai în fund, timp suficient ca să șterg urmele infracțiunii. – Mă, în câte le suntem azi? – Sâmbătă.

Viruși de duminică

– Și, și? Îl ischitesc.

Profitând de primăvara asta atipică, pe valul de gripe și – În câte, mă? astenii existențialiste ale – În... întâi, adică 1 aprilie, adicăăă, ridică privirea poporului, un virus vechi, dar spre mine: Aaaaa... Verifică cântarul pe toate părțile, nik! încă foarte virulent atacă fără Aaa, ai făcut mata ceva, nu se poate... discenământ. – Spiritul, copile, spiritul zilei păcălelilor te-a pus la Iaca cum, în drum spre încercare. Ia cântărește acum. Eeee? Vezi că dă bine? Da’, piață, am fost violentat de o ia zi... de dădea cu plus mai mârâiai? gaşcă compusă dintr-un… popă, – Ce și?

cu barbă zbârlită şi sutană ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

jurnal/blog jegoasă, însoţit de două măicuţe în aceeaşi stare precară mâncărime în zona inghinală. de igienă, dar… foarte pătrunse de harul sfânt. Imperturbabil, popa îi Abia am scăpat de zeama pe care schimnicul o sfitiriseşte pe cei trei oameni ai împărțea, generos, în dreapta și-n stânga cu un șomoiog legii, cu zeama şi şomoiogul, în din buruieni pe care-l cufunda într-un ceaun în care acceptul tacit al acestora. La probabil făcea mămăligă acasă. Impetuos, dă la pupat o urechea şefului se face şi un descântec, fin, discret. icoană făcătoare de minuni și mâna plină de jeg. Gaşca se separă, dar apuc Popa mă reperează și nu scap de el decât după ce am mărunțit câteva cuvinte pline de bun simț: Ia chestia aia să văd un joco de’l mano între măicuţă şi don’ sărjent, de pe mine că de nu ți-o bag pe gât! M-am tras mai la un colţ și am urmărit ritualul: prestidigitáție uşor stricată de boitul cu șomoiogul, pupat cruci, icoane și poala popii, mâna acestuia din urmă, care trecerea strategică la o măicuţă ce îl tapa mai cu voie mai pătrunde neruşinat printre sfintei şi mai fără voie, pe nefericit, de 10 lei, bani cică pentru faldurile pescuieşte un fâşic de bani. repararea turlei unei biserici misterioase dintr-un sat În urmă popa zdrăngăne mătăniile şi bleastămă neortodox de organe sexuale în erecţie și acțiune. ***

Alonjă

Camera mea de la etajul unu era exact deasupra necunoscut. Treaba mergea de minune. Care nu decarta copertinei de la intrare în bloc. lozul era afurisit, adânc, de popă, alegându-se, dacă Nu a durat mult până protesta, cu icoana în cap. când am realizat că ieșind pe Cele două măicuţe, în restul săptămânii, veşnice geam și coborând de pe stane de piatră cu mâna-ntinsă în colţuri strategice ale copertină pot avea și eu o viață pieţii, păreau acum animate de o energie supranaturală, paralelă, de care chiar mi-era banii dispărând pe sub faldurile robei, în zone ascunse la dor. care numai ţigăncile lingurare le mai ştiu secretul. Maică-mea întoarsă de pe Dar, uite… nu-mi pierd timpul degeaba: o echipă de la „Ştefan Gheorghiu” hotorâtă la ordine şi pază se apropie. să facă din mine, „omul nou, Nu realizez dacă sunt jandarmi, comunitari sau socialist”, se transformase de poliţişti, e uşor să-i încurci. Mă mut pe celălalt picior şi fapt într-o țață cu ifose pe care belesc mai atent un ochi: nu o mai suporta nimeni, și cu Una din măicuţe dă mai încet casetofonul din care atât mai puțin, eu. se revărsa harul sfânt, cealaltă descoperă, brusc, o Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jurnal/blog A fost un război andurant, accentuat atunci când s-a – Mi-ai zis că n-am alonjă, recăsătorit cu un papagal, greșeală fatală pentru ea, căci ica acu’, o să vezi și alonja. ne-am coalizat și, deși amândoi o iubeam necondiționat, Hai! am șicanat-o permanent. La vreo săptămână, într-o Noul Tata, pentru a-mi intra în grații, îmi făcea mici zi normală, când vin de la liceu, cadouri printre care și un aparat foto Certo, italian cu mă așteaptă taică-miu: bandă îngustă. – Ia, hai încoa... Am tras 24 de poze, le-am developat, am făcut și În sufragerie, tata lui niște poze... Film... nu se mai găsea. Mi-a zis unul cum să Violeta. Pe masa de șase taie... vrăjeli. persoane un vraf de poze. Taică-meu a zis că o să găsească el film... L-am pus – Oops! pe raft și acolo a rămas. – Păi... Aparatul era gol... Mă țipă mai mult șoptit o dihanie la intrarea în bloc: – E ziua lui Violeta. Ne-așteaptă pe toți, a ei sunt la Lipoveni. – Îu! Ce să-i duc? Ce cadou? Îmi pică ochii pe aparatul foto... Frumos, dikisit... ce mai. Ăsta-i! Pe la 9 seara pun de un mic scandal. Mă duc în bucătărie și sparg o farfurie. Câtă vreme adulții se agitau, eu am încălecat pervazul, de pe copertină, m-am agățat de grilajul, antifurt, al amicului de la parter și... țuști, la petrecere. Anii 70, numai droguri nu aveam... O iau deoparte pe Violeta: – Iubire mică, ceva care să imortalizeze această gingășie. Îi dau pachetul, fata cade pe spate, eu o prind... – Și ai să-mi faci poze?

bâigui...

– Boule, ripostează tata. Am vrut să fie o surpriză. Am ăsta. încărcat eu un film nou adus de – Multe? la București. Domnul Agafiței a – Infinte... Hai că ne vede lumea... dus filmul la atelier... și uite – Așaaa, desfă divanul, să se vadă cearșaful, așa, poze... țumpa. – Oooo! Tare surpriza. Pot să le văd și eu? Acuma’, tu. – Da, iubirea mea... uite... apeși aici, pe butonul

Jos boarfa! – Da’ ce urât vorbești, așa ți-am zis eu când jucam volei? ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

***

debut debut 46-49

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene (7) Partea VII - Copleșiri

Nu era prima oară când citea pe cineva, dar era pentru prima dată când simţea coloritul cu atâta intensitate. Atacându-i simţurile, copleşindu-le, absorbind-o înăuntru.

Adesea Nerys-Randa adormise pe covoarele moi din Se lasă câteva clipe în voia turnul cu cărţi, aşa cum botezase camera centrală a lor. Ştia că era nevoie doar să se bibliotecii clanului învăţaţilor. gândească la ceva anume şi Ce putea fi mai frumos decât să ai atâtea scrieri la culorile aveau să-i arate îndemână şi constant lumina lui Dai, ale cărui raze răspunsul. Dacă totul devenea străpungeau acoperişul făcut dintr-un cristal întunecat, ca şi cum lumina ce transparent? Nerys-Randa credea că mai nimic. hrănea culorile era subit furată, Se trezise de nenumărate ori cu ploapele închise, lăsându-le plutind fad şi inundate de o ploaie de lumini multicolore ce dansau pe cenuşiu atunci... atunci instinctul ei o înşelase amarnic. Iar cuţitul din teacă avea să fie folosit oricum era nevoie ca să poată fugi. Dar nu îndrăzni să întrebe, nu încă. Tornada de culori o învăluia, ţesea în jurul ei nuanţe de albastru şi auriu aşa cum nu mai văzuse vreodată, iţind din când în când chipul ei. sclipiri roşiatice, de parcă, Dacă nu era încordarea interioară ce îi făcea fiecare anume prezenţa ei le făcea să fibră să vibreze în încercarea de controlare a propriei răsară. energii ar fi zis că totul e doar un vis şi acum stă moţăind Fără să îşi dea seama, pe podeaua bibliotecii. Dar nu era un vis, simţea căldura degetele ei se strânseră peste lui Enki umplându-i căuşul palmelor. Căldura şi nuanţele mâna lui Enki, şi inspirând lui interioare. tremurat Nerys-Randa se gândi Valuri de albastru argintiu se amestecau cu fâşii de un auriu roşiatic, ce, din când în când, îşi colorau marginile într-un verde aprins sau chiar în ceva asemănător cu lumina lui Dai. Ca atunci când cerul îşi arată ultimele zbateri înainte să se dea bătut asfinţitului, dar totul într-o mişcare lentă, mângâietoare, ca mânate de unduirea unei adieri. 42

la el, întrebând mut ce vroia cu arma, de la armă. Albastrul explodă, acaparând restul culorilor, dar lumina era în continuare prezenţa, dându-i o nuanţă puternică, tăioasă chiar. Vederea parcă îi era înconjurată

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut Nerys-Randa nu mai de un mănunchi de şuviţe albastre, oscilând între consistenţa apei sau a fumului... ce se învolburau în arunca priviri în spate. Era clar că nu venea în urma ei şi o spatele ploapelor ei închise. parte din ea era uşurată, dar Reacţia îi dădu speranţă. Nu contau culorile sau doar o parte... O luase la fugă mişcarea lor, atât timp cât lumina lor era puternică, şi în fără o ţintă anumită, alta decât reacţia lui, lumina nu oscilase. să se îndepărteze de luminiş, de Nerys-Randa continuă, întrebându-se dacă arma va legământ, de el. aduce moarte phyllonienilor. Se sprijini de un copac, Pentru o clipă, sfâșâietor de terifiantă, strălucirea răsuflând sacadat. Ceva din culorilor dispăru, de parcă un nor de furtună apăruse panica ce o cuprinsese se subit în plin curcubeu - iar degetele ei tremurară în disipa, şi acum rămânea în loc îndoiala. Încercă să îşi ducă încleştare, gata se se smulgă din atingerea lui Enki - doar gândurile spre ceea ce se ca mai apoi, scăpărând culori roşiatice, să învie şi mai strălucitor, iar albastrul tăios să se topească la margini într-un cărămiziu aprins. Acum, făşiile de culori luminau şi mai ascuţit.

Secretul planetelor gemene (8) Partea VIII - Pericol Enki o strigă de câteva ori, apoi rămase în linșite. Îşi lăsă capul în mâini şi blestemă printre dinţi. Stricase tot. Nu numai că nu reuşiseră să respecte paşii ritualului, dar, din momentul în care se atinseseră, el uitase de-a dreptul... tot. Ştia că intenţiile lui nu aveau să o alunge chiar dacă nu mereu ar fi fost aşa - şi cu toate astea, când ea nu s-a retras din atingerea obrazului său, orice gând logic l-a părăsit. De parcă baierele care-l ţinuseră în frâu, bine ancorat în drumul său, dispăruseră fără urme. Iar el întâmplase, dar şi asta părea a se revărsase cu tot ce nu realizase că ţine strâns în el. fi peste puterea ei de Şi-acum ajunseseră aici. El cu legământul spus, iar concentrare. Îşi simţise energia ea dispărând printre arbori. curgând din ea spre el şi cumva Se ridică şi privi în jur. Închise ochii strâns şi mârâi şi invers, şi fusese... bine, înfundat. Era clar că amândoi îşi scăpaseră de sub control perfect chiar. Iar momentul în energiile. Aruncă o altă privire prin poiană şi se întrebă care îşi atinseseră buzele îi care e adevăratul motiv pentru care Nerys-Randa a fugit. scurcircuitase interiorul în aşa Încercă să îşi alunge agitaţia din corp, dar era în fel încât uitase... tot. Dar acel zadar. Totul părea că se duce de râpă cu paşi repezi. tot revenise cu forţă înapoi. Trebuia să meargă după ea. Oricare ar fi fost Nu-l ştia, nu înţelegea ce motivul, era mai bine să ştie, să fie pregătit... trebuia să anume dorea de la ea. Cu ea. Cu încerce să explice. arma. 43 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

debut Îşi ascunse chipul în palmele tremurânde şi încercă să-şi adune gândurile. Dar mintea ei părea decisă să se fixeze asupra senzaţiei de care fugise. O linișite şi o armonie, în acelaşi timp în care îşi simţise întreg trupul plin de o energie clocotind, gata să rupă orice barieră o mai ţinea din a se ancora în acel sentiment... de potrivire. Ca şi cum, mecanisme nevăzute îi aşezaseră acolo, întocmai pentru că acolo trebuiau să fie, părţi ale unui întreg, din care nu îşi imaginase vreodată că avea să facă parte.

sclipiri de energie scăpărau în căuşul lor. Privi câteva clipe uluită ceea ce nu i se mai întâmplase de când era copil. Doar atunci energia, încă neîmblânzită, îşi trăda existenţa mustindu-i în palme.

De parcă, acum, sub imperiul atingerii lui Enki, totul din ea stătea gata să dea pe Dar asta era aproape de neconceput. Astfel de dinafară. legături se construiau în timp. Astfel de legături erau ca Avea nevoie să se apa ce sapă în rocă, cereau vreme şi calm. Astfel de descarce, să se reechilibreze, legături erau reciproce şi nu născute în urma unui înainte să încerce să înţeleagă compromis pentru a descoperi o armă! unde e. Nerys-Randa scutură din cap. Oricâte gânduri logice Văzu cum pădurea părea îşi construia în minte, realitatea fusese alta. Altfel. Şi de să se rărească înspre apus. Lumina lui Dai încă pâlpâia pe cer, gata să se ascundă în spatele pâlcului de nori ce se adunase la asfinţit, dar suficientă cât încă să nu întunece culorile. Nerys-Randa ajunse la marginea pădurii, unde câteva stânci golaşe se adunaseră, formând un munte în miniatură. aceea fugise. De aceea o ultimă fărâmă de conştiinţă îi Nu mai ezită, simţea că, oprise pe buze cuvintele ce aveau să încheie legământul. din clipă în clipă, energia avea Pentru că, cumva, nu mai părea un joc. Chiar şi în lipsa să irizeze din fiecare por al unei preotese. fiinţei sale. Aşa că îşi puse Un zgomot îi atrase atenţia şi ruptă din propriul fir palmele în iarbă şi, închizând al gândurilor încercă să îşi dea seama unde se află. O ochii, îi dădu drumul. luase la fugă fără vreo destinaţie în minte şi acum colţul Prea absorbită de valul de de pădure îi părea cu totul străin. De parcă, până în acest energie ce se scurgea din ea, moment, fusese înconjurată de o pelicula ce-i acoperise Nerys-Randa nu observă cum simţurile şi de-odată totul prindea culoare, sunet, miros. intreaga iarbă din apropiere fu Dai aproape că apunea, lăsând doar Jordul să troneze pe cer. O adiere furişată învolbură frunzele şi parcă şi vietăţile se auzeau şoptit, atente la ceva nedesluşit încă.

culcată la pământ. Ca şi cum, solul, străbătut de energia tinerei, încetase brusc să mai hrănească plantele. Ba mai Nerys-Randa încercă încă o dată să se adune. Îşi mult, rocile scrâşniră din privi mâinile. Tremurul încă nu dispăruse, ba mai mult, adâncuri, tresărind parcă, sub impactul valului. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut Dar ceva îi curmă concentrarea, făcând-o să rupă Cu o ultimă zvâcnire contactul. interioară, făcu lianele să Zgomotul ascuţit de neconfundat, acompaniat de ţâşnească până la picioarele dragonului, încolăcindu-se pe fâlfâitul unor aripi mari. În mai puţin de o clipire Nerys-Randa se trezi faţă în ele. Acesta tresaltă cu un ţipăt ascuţit, apoi încercă cu faţă cu un dragon. disperare să se rupă zburând. Unul încă pui, dar suficient de mare şi de agitat Dar în zadar. Lianele îl încât să fie letal. prinseseră, şi acum, încet dar Acesta îşi mai ţipă o dată supărarea dând din aripi. sigur, urcau, trăgându-l în jos, Începea, încet, să prindă culoare şi Nerys-Randa îşi ancorându-l de pădure. blestemă propria neatenţie. Doar ştia că dragonii, mai Nerys-Randa se simţea ales puii, se odihnesc adesea pe stânci, scăldându-se în din ce în ce mai sleită, dar îşi lumină. La fel, ştia foarte bine, că, aşezaţi pe stânci, aveau menţinu încordarea. Nu putea capacitatea de a-şi pierde culoarea naturală, devenind uşor de trecut cu vederea când solzii le deveneau gri. Şi ea îl provocase. Se ridică în picioare sperând că nu şi-a risipit întreaga energie. Dragonul-pui o privea fix, cu aripile pe jumătate deschise, de parcă era indecis dacă să atace sau nu. Dar Nerys-Randa nu avu soarta de partea ei. Una din rocile zdruncinate de energia ei se desprinse şi căzu în apropierea lor, făcându-l pe dragon să reacţioneze, convins că tânăra îl ameninţa. Bătu din aripi ridicânduse de la sol iar ea încercă să se retragă înapoi în pădure. Renunţă însă, în ultimul moment, aruncându-se spre stânci, cu o clipă înainte ca dragonul să scuipe un jet de energie ce uscă instantaneu un copac.

ceda acum, când planul ei părea să aibă ceva şanse. Nu acum, când să îl cuprindă cu totul în liane, părea ceva realizabil. Trebuia să reziste până ajungea să-i prindă aripile, dar mai ales Încordându-şi fiecare fibră interioară, Nerys-Randa capul, în aşa fel încât să îşi concentră energia spre pădure, deschizându-şi palmele oprească orice alt atac. spre sol. Închise pentru o clipă ochii. Când îi deschise, Doar că energia ei nu văzu cum liane, ca de iederă, urcau rapid pe trunchiurile făcea lianele să crească suficient copacilor, amestecându-se între ele. Spera să aibă de repede, iar puiul de dragon suficientă energie să le susţină urcarea până la capăt, părea să fi înţeles exact ce până la dragonul, ce, fâlfâind din aripi, plana agitat cu soartă avea să îl aştepte şi acum puţin deasupra copacilor. se zbătea şi mai mult, dând mai Tremurând violent, Nerys-Randa îşi permise un singur moment de uşurare. Scăpase de prima lovitură, dar era perfect conştientă că nu avea să fie şi ultima. Fiind pui, dura un timp până să îşi adune din nou energia pentru un alt atac, dar cu siguranţă avea să mai atace.

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

debut tare din aripi, încercând să-şi rupă încătuşarea. Tâmplele tinerei îi erau asaltate de picături de sudoare, în timp ce, cu greu, îşi menţinea energia constantă. Îi era crunt să vadă o vietate într-atât de înspăimântată şi ar fi vrut mai mult ca orice să se oprească. Dar ştia prea bine ce-ar fi urmat. Agitase suficient dragonul încât singura şansă de supravieţuire rămasă, era să-l imobilizeze, apoi să fugă. Altfel, cu siguranţă cu prima ocazie, avea să o sfâşâie, dacă nu cumva reuşea să o lovească cu un alt jet de energie.

Iar la marginea pădurii, Enki. Privirea lui fixa dragonul, dar avea mâinile întinse înspre ea, susţinând, la distanţă sigură deasupra ei, mulţimea de pietre.

Mintea tinerei părea să vadă fără să înţeleagă şi tot ce reuşi să facă fu să îşi lase corpul tremurând să se sprijine de peretele rece de stânci, în timp Lianele urcau în ciuda zvârcolirii dragonului, dar ce în faţa sa totul părea să mişte Nerys-Randa văzu târziu pericolul, prea prinsă în a-şi pe repede înainte. Cu un gest brusc Enki menţine concentrarea. Dragonul se rotise într-una din încercările de a scăpa, şi acum, într-o spirală haotică, lovi aruncă pietrele către dragonul ce, ieşit din stupoare, se cu coada peretele de stânci de deasupra tinerei. aruncase cu ghiarele înainte, gata să o apuce pe NerysRanda. Din câteva mişcări Enki se puse în faţa tinerei şi trimise un trunchi de copac, smuls parcă de nicăieri, spre vietatea înfuriată.

Bucăţi mari de piatră se desprinseră, prăvălindu-se spre ea şi tot ce Nerys-Randa apucă să facă, fu să ţipe, lipindu-se de peretele rece. Îşi dădea seama că avea şanse minime să scape neatinsă, dar măcar aşa, putea spera că unele pietre aveau să ricoşeze, în cădere, de versant.

Urmară alte bucăţi de stânci sfărmate de picioarele dragonului, dar cu care Enki abia reuşea să-l ţină la distanţă. Fâlfăitul aripilor încetase şi acum acesta înainta spre ei cu paşi mici dar siguri, scoţând sunete ascuţite la fiecare încercare eşuată a lui Enki de al opri.

Graniţa dintre munte şi Doar că zgomotul asurzitor încetă o clipă mai târziu şi Nerys-Randa îşi dădu seama că nu o atinse nimic. pădure era acum plină de Nimic în afară de pala de vânt ce prevestise ciocnirea. trunchiuri şi pietre sfărmate. Şi Enki, privind în jur îşi dădu Clipi neînţelegând şi apoi încremeni. Desupra ei, că o cortină oprită brusc în mişcare, seama că nu mai avea multe planau o mulţime de roci. Suficiente cât s-o îngroape fără soluţii. Asemeni Lui NerysRanda, îşi deschise palmele speranţa, de două ori. către pământ şi îşi concentra În faţa ei, dragonul liber. Se smucise din lianele ce, toată energia. Auzi răsuflarea fără susţinerea energiei sale, fuseseră pradă uşoară. plină de spaimă din spatele său, Fâlfâia, scoţând zgomote înfundate, uitându-se înspre dar continuă. Era ultima soluţie copaci. pe care o mai vedea. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut Câteva clipe mai târziu până şi dragonul îşi opri Rămaseră cu toţii avansarea. Toate rămăşiţele confruntării se ridicaseră de nemişcaţi, pradă scânteierilor la sol şi păreau să se strângă din ce în ce mai tare în jurul Cat-Síth-ului. Ca o fascinaţie într-atât de puternică încât dragonului. Lipsit de posibilitatea să zboare, acum că pietre şi umbreşte cu totul pericolul aşchii de copac îl înconjurau din toate direcţiile, dragonul iminent.

Iar un moment mai târziu, îşi strigă încă o dată supărarea. Fâşii de energie începură să i se formeze în jurul gâtului, semn că era gata de un alt dragonul bătu din nou puternic atac şi Enki se blestemă în gând pentru ce era nevoit să din aripi şi îşi lua zborul. Vacarmul înfruntării facă. Îşi strânse toată energia, gata să o folosească pentru încetase şi acum părea că nici a-l lovi simultan cu toată rămăşiţele, ştiind că, cel mai măcar pădurea nu mai are sunet. Cat-Síth-ul aruncă o probabil, dragonul nu va supravieţui impactului. singură privire către NerysDar pentru a doua oară sub acelaşi asfinţit de Dai, lucrurile luară o cu totul altă întorsătură. Cu o clipită înainte că Enki să-şi elibereze puterea, dintr-un salt, apăru, între cei doi şi puiul de dragon, CatSíth-ul. Pentru câteva momente totul se opri, mişcarea pietrelor, jetul de energie al dragonului gata să se formeze, mişcarea altă dată unduitoare a cozilor Cat-Síthului. Totul încremeni. Apoi Cat-Síth-ul îşi indreptă privirea către Enki şi îşi schimbă culoarea. Deveni cu totul gri şi ochii îi luciră străfulgerător, iar Enki, fără să-şi poată explica nici măcar lui propriile acţiuni, lasă rămăşiţele de pietre şi trunchiuri să cadă. Norul de praf creat de impactul brusc le înceţoşa privirile, îl străbăteau doar ultimele raze ale lui Dai, destrămându-l. Când dispăru cu totul, Cat-Síth-ul părea că le ţine scut. Dragonul bătu scurt din aripi, de parcă vroia să-şi testeze libertatea şi apoi scoase un alt sunet ascuţit, doar că de data asta primi răspuns. Cat-Síth-ul îi răspunse, ca şi cum vorbeau aceaşi limbă. Dar dragonul nu păru că dă înapoi, ba mai mult, îşi invocă din nou energia.

Randa şi Enki, îşi scutură blana şi se readuse la culorile cu care tânăra era obişnuită, apoi ţâşni printre copaci, făcându-se nevăzut.

Ea fu prima care îşi reveni Enki făcu un pas în spate spre Nerys-Randa în din uimire, iar Enki simţi asta acelaşi timp în care Cat-Síth-ul înaintă spre puiul de pe deplin. Fu trântit la pământ dragon. Scoase din nou acelaşi sunet strident, şi întreg de câteva liane apărute dintre pietre. corpul îi străluci, de parcă fiecare por al său emana Înainte să poată spune sau energie gata să explodeze. face ceva, auzi cuvintele de care se temea că aveau să curme tot: – Eşti jordanian! ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

forum cronopedian forum cronopedian 51

Petru Plătică

Să trăiești mereu, o, mamă, Să ne mângâi cu iubire, Glasul tău mereu ne cheamă,

Mama

E izvor de fericire.

Ești în vârstă de acum,

Doar cu zâmbetul pe față

Draga mea, scumpă mămică.

Îți dorim mereu să fii.

Nu te-nghizui la lung drum,

Cât mai ești măicuță, în viață,

Doar prin sat, pe cale mică.

Mai suntem și noi copii.

Îmi pare rău Părul tău, frumos însă bălai, Mâinile atât de obosite,

Îmi plânge inima în piept Și sufletu-mi suspină, Căci m-ai iubit... Dar nu te-am vrut, Și port atâta vină. Că n-am simțit suflarea Ta Și inima cum bate. N-am chibzuit Că apoi, cândva,

Câte lacrimi ai putut să dai,

Voi regreta prin fapte.

Câte nopți n-au fost dormite... Îmi pare rău, Și acum mă încălzești Cu a inimii blândețe. Pentru mine sfântă ești, Dragostea și mila vieții. Mă aștepți mereu să vin, Să-ți răspund că totu-i bine. Pentru mamă e un chin Când odorul nu-i mai vine. 48

N-am vrut să aud, Chemarea sinceră din suflet, N-am prețuit iubirea Ta Curată lacrimă şi cuget! Mă ierți, te rog, Căci am greșit, Apatic fiind față de Tine, Te-am supărat, te-am chinuit, Când mă iubeai, ştiu bine! Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

traduceri pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Luca Cipolla

Seta Il tuo sorriso era seta, accogliente velluto, coperta, due occhi ossidiana rilucenti al buio, chissà quale carovana dietro le quinte l'accompagnava, quali impavidi corsieri su steppe ardenti e poi… il freddo. Seta... il tuo perdono, coscienza, fendevi anche la notte come un faro imperituro e poi… ti lasciavi intangibile presa marginale, prevalente...

Lună nouă Mantie ce îmbraci câmpia, broderie a infinitelor nopți unde am visat, o lagună, duhul nimfelor, la ce mister tainic îi potoleşti setea.. N-ai cuvinte, numai versuri, instrument de viață, fir mărunt de nisip care urlă către vânt prezența lui. Mireasă a încântării, candidă, acum pe cer te laşi goală, singură cu gândurile tale. Puritatea ta curăță simțurile mele şi mă eclipsez, un răsărit fără accente care caută drumul lui. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

Mătase Zâmbetul tău era mătase, catifea primitoare, pătură, doi ochi obsidian strălucitori în întuneric, cine știe ce caravană în culise îl însoțea, ce neînfricați armăsari pe stepe fierbinți și apoi… frigul. Mătase… iertarea ta, conștiință, despicai și noaptea ca un far nepieritor și apoi… te lăsai prins intangibil marginal, prevalent..

Luna nuova Manto che rivesti la pianura, ricamo d’infinite notti a sognare, una laguna, spirto di ninfe, quale arcano mistero disseti.. Non hai parole, solo versi, strumento di vita, grano di sabbia fine che urla al vento la sua presenza. Sposa dell'incanto, candida, ora al cielo ti lasci nuda, sola a pensare. La tua purezza monda il mio sentire e m'eclisso, un’alba senz'accenti che cerca il suo cammino.

biblioteca cronopedia ‒ Tu ai știut că el lucrează sub acoperire?

biblioteca cronopedia – concurs - bibliografii 57

Dandu Briel

„– Tu eşti TATI al meu, nu-i aşa?” – fragment din cartea apărută la Editura Pim, cu sprijinul Bibliotecii Cronopedia

Cine-i șeful? Cum s-au trezit de dimineață au recapitulat povestea prin care au trecut începând cu dansul fetei la bal și terminând cu faptul că cineva îl cunoaște și i-a spus - Maestre! ‒ Ce fel de Maestru poți să fii tu, că nu ești vreun pictor sau un absolvent de belearte?

‒ De unde să știu, așa de bine a fost acoperit, eu credeam că are o firmă și face afaceri, iar când îl întrebam câteodată cu ce se ocupă firma lui zicea că cu acoperișuri! A fost mereu prea subtil pentru mine! Însă niciodată nu l-am putut bănui că ar face ceva rău sau în neregulă. Întotdeauna mi-a dat impresia de băiat corect și la locul lui.

‒ Asta și e! Acum o să mă ‒ Habar n-am de ce mi-a zis așa și mai ales de ce duc până la eleva mea, să văd mi-a spus că înainte știam totul despre el doar dacă îi cum s-a simțit la bal și să aflu ce a mai zis mama lui! ‒ Du-te, și dacă vrei să mâncăm împreună la prânz, eu sunt acasă. ‒ Mi-ar face mare plăcere dar dacă ajung acolo în mod sigur nu voi fi lăsat să plec până nu stau și la masă, dar poate luăm cina împreună? ‒ Te aștept! A mai spus ea și l-a condus până la ușă. vedeam un ochi. Foarte ciudat! Și la fel de ciudat mi se pare faptul că am avut senzația că pot să „citesc” mințile oamenilor așa cum mi s-a întâmplat cu șeful secției de poliție și secretara lui. Eu cred că oamenii serioși nu ar trebui să-și ia așa secretare care pot concura oricând pe podiumurile de miss și care, în același timp, pot perturba activitatea unei întregi secții de poliție.

El ar fi făcut și un duș dar părea total indecent să facă așa ceva acasă la ea, unde nu avea nici schimburi și atunci s-a repezit până la hotel și după ce a făcut duș s-a schimbat și de hainele de bal cu care a fost ‒ Chiar așa de bine arăta fătuca aia, hai că mă faci nevoit să stea până atunci. geloasă! La hotel, de cum a intrat ‒ Nu e cazul, nu că ea nu ar fi arătat bine dar noi nu în cameră a avut o senzație suntem decât foarte buni prieteni și nici nu-mi pot stranie ca și cum altcineva a fost acolo și s-a uitat prin permite altfel de relație până nu aflu cine sunt. ‒ Se pare că ești foarte aproape de asta, am înțeles lucrurile lui. Nu era absolut că trebuie doar să-l recunoști pe tipul ăla care a plecat cu nimic deranjat sau mișcat din fratele meu. Eu sper să nu se întâmple nimic rău în loc, nicio urmă străină, nici măcar un miros mai nou dar el continuare cu el și să fie totul în regulă. a fost sigur că cineva a fost Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

biblioteca cronopedia acolo și nu era vorba de menajera care făcea curat și pe care o recunoștea și din faptul că îi împingea mereu papucii sub pat. Avea o senzație foarte clară și absolut nouă. Pur și simplu „știa” că cineva a fost în cameră și că era vorba de un bărbat. Ușile de la orice hotel se pot deschide de un profesionist în câteva secunde iar cel care a fost aici doar s-a uitat peste tot, fără să atingă ceva și a ieșit, probabil satisfăcut de ceea ce a constatat.

lucrurile s-ar putea schimba, sper că în bine, pentru toată lumea. ‒ Așa să fie și acum să vă povestească fata cum au decurs treburile mai departe. ‒ Sunt numai ochi și urechi!

„Am fost verificat? De ce? De cine?” Cam multe ‒ În primul rând prietenul întrebări pentru o singură zi. „Nu cred că mă căutau de meu mai că nu a leșinat de acte de identitate sau alte documente” emoție atunci când m-a văzut A ieșit, a luat un taxi și a ajuns la casa doctorului. în picioare și mai ales când am De cum a intrat, în hol, îl aștepta, în picioare, într-o început amândoi să și dansăm. rochiță scurtă, care îi dezvelea picioarele superbe, chiar A trebuit să-i explic de mai fata, care de cum l-a văzut a alergat spre el și i-a sărit de gât. ‒ Mai lasă ceva și pentru mine! S-a auzit glasul mamei ei care tocmai se apropia. Ne bucurăm forte mult să vă vedem și acum vine și soțul meu să vă povestim împreună cum s-a terminat balul. ‒ Cred că a fost o reușită totală! ‒ Nu cred că se putea mai bine! Atunci a intrat și doctorul și au mers în sufragerie unde s-au așezat pe fotolii. Fiecare fotoliu avea alături o măsuță cu diverse suporturi cu fructe, care mai de care mai exotice. ‒ Am să încep eu, a spus doamna și în primul rând vreau să vă mulțumesc pentru tot efortul făcut cu fata noastră și să vă rog să continuați să fiți antrenorul ei și mai departe, pentru că după ce va intra la facultate, va avea nevoie să fie pregătită fizic din toate punctele de vedere și nimeni să nu poată observa că ar fi avut ceva vreodată. După cum v-am mai spus mi-ar place, ca de acum înainte să vă considerați ca un membru al familiei. Pentru serviciile dumneavoastră vă vom deschide un cont, la ce bancă doriți, unde veți avea, din partea noastră un fel de rentă pentru rezolvarea nevoilor personale. Nu va fi ceva extraordinar dar acesta este modul prin care noi, acum cei mai fericiți părinți din lume, vrem să vă mulțumim permanent pentru salvarea copilului nostru.

mlte ori, că această surpriză îi era dedicată și nu puteam să o dezvălui mai devreme că, pentru câteva zile de grabă, își pierdea tot farmecul. Mama lui a fost deosebit de impresionată și m-a înțeles perfect. Ea chiar mi-a spus că, de multe ori, în visele ei se vede dansând în fața soțului ei exact așa cum am dansat eu la bal cu băiatul ‒ Vreau să vă spun că mă copleșiți cu toate aceste ei. atenții și voi căuta să nu vă dezamăgesc. Nu știu cât voi Partea cea mai frumoasă beneficia de bunătatea adumneavoastră, pentru că sunt a nopții a fost după ce ați și eu pe cale de a-mi descoperi identitatea și după aceea ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

biblioteca cronopedia plecat voi doi așa de repede, atunci când s-au făcut strigările pentru Regina și Regele balului. Se pare că am stricat toate calculele anterioare pentru că noi doi am fost desemnați cu o majoritate zdrobitoare pe care această școală nu a mai întâlnit-o de mult. Sinceră să fiu cred că a contat și elementul surpriză pregătit de noi și care s-a desfășurat atât de elegant. Dar nu am înțeles de ce a trebuit să plecați așa brusc?

‒ Eu cred că este momentul să ne așezăm la masă, a spus soția doctorului, vă rog să poftiți în salon.

Toți s-au mutat în salon și nu e cazul să mai povestim despre eleganța bucatelor, mirosul lor îmbietor sau modul ‒ Nu e ceva așa important sau care să poată fi impecabil de servire. S-au povestit în câteva vorbe, esențialul este că așa am aflat delectat și au povestit și timpul mai multe despre mine și chiar mi s-a deschis un fel de a trecut extrem de plăcut. La un moment dat, în cale spre aflarea adevărului. ‒ Cum adică, a intervenit și doctorul, ți s-a deschis timpul mesei a sunat telefonul Uriașului și, după ce și-a cerut o cale, identitatea nu e ceva pe care o afli și gata? scuze, s-a ridicat și a ieșit din ‒ Se pare că nu, se pare chiar că nu este bine să aflu cameră cu el la ureche. brusc cine sunt ci trebuie să trec un fel de teste! ‒ Te ascult! Sper că ai numai vești bune, că sora ta e foarte îngrijorată! ‒ Spune-i că sunt în regulă dar o vreme trebuie să-mi restrâng activitățile și să-mi iau un fel de concediu! ‒ Și de ce nu îți iei un concediu normal?

‒ Nu prea înțeleg cum vine treaba cu testele, ce fel de teste, că nu suntem la școală să dăm admiterea?

‒ E clar că mai ai destul până să-ți revii deabinelea, unde ai mai văzut tu ca noi să avem concedii normale?

‒ Care noi, adică tu și șeful tău care a venit după tine? Să ‒ Și eu am senzația că nu e bine să aflu adevărul nu-mi zici că e și șeful meu? dintr-o dată ci trebuie să-l asimilez treptat. Ultimele ‒ Asta în niciun caz nu pot evenimente prin care am trecut personal mă fac să cred să-ți zic! că cei care îl cunosc îmi vor binele și nu doresc să mă ‒ Chiar așa, și de ce mă forțeze de loc și să mă pună în fața unui fapt împlinit. Ceea ce am înțeles eu din toate acestea este că revenirea rog, ai vreo jenă? mea treptată la starea inițială este mai importantă decât ‒ Nu, dar răspunsul e prea simplu! simpla aflare a adevărului. ‒ Zi-l așa simplu! ‒ Sper să ai dreptate și mai ales doresc ca ceea ce facem noi împreună, cu fata și cu cabinetul să dureze cât ‒ Bineeee…..Țin-te să nu mai mult! cazi! ‒ Să fie așa cum își dorește Dumnezeu! ‒ Mă țin! ‒ Crezi că are vreun amestec? 52

‒ Tu ești șeful lui!

‒ În mod cert! Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cronică de carte cronică de carte 58-59

Constantin Stana

Prolegomene la Iubire Dintre toate temerile care bântuie fiinţa umană, uneori spontan, ca o revelaţie, alteori constant, ca destinul, teama de neant, cu cele trei „zâne” ale sale, Anonimatul, Uitarea şi Moartea, este, poate, cea mai persistentă; ea întregeşte drama existenţei oricui, aruncând peste tot umbrele fugare ale unei tristeţi ancestrale şi meditative, aparent fără leac... În tentativa sa de a se mântui, vanitatea umană, în sens latin, a găsit trei soluţia salvatoare: perpetuarea generică a numelui, la nivelul omului comun care supravieţuieşte prin urmaşi, faptele de răsunet eroic, care, prin epopeea lui Homer (Iliada) l-au eternizat pe Ahile în conştiinţa lumii, şi creaţia, „utile dulci” în toate generoasele sale manifestări. Toate acestea sunt regentate de Iubire, care vehiculează, înnobilează şi străluminează toate efemerele noastre întreprinderi. Şi tot Iubirea este cea care a încolţit între gândurile şi străduinţele Ninei Ceranu, făcând să se nască, în forma nemuritoare a cărţii, antologia eseistică de astăzi, naştere la care , iată, suntem noi înşine mărturisitori, în blânda amiază a luminatei zile de 24 septembrie 2016. Cartea „Despre iubire...” cu precizarea - subtitlu „Clubul de la Timişoara”, “ediţie îngrijită de Nina Ceranu”, a apărut de curând la editura „Ecou transilvan” din Cluj-Napoca, sub egida Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, şi reuneşte în paginile ei cincisprezece nume care şi-au câştigat deja notorietatea necesară spre a se mântui de angoasa uitării: Ion Marin Almăjan, Lilioara Ardeleanu, Veronica Balaj, Mirela-Ioana Borchin, Ioan Cărmăzan, Nina Ceranu-Chelariu, Manolita Dragomir-Filimonescu, Dana Gheorghiu, Doina Rodica Moţ , Constanţa Maria Marcu, Silvia C. Negru, Rodica Pop, Monica Rohan, Titus Suciu, Cornel Ungureanu... Patru barbaţi şi unsprezece femei pe care Nina Ceranu le-a ales pentru eternitate în panteonul Clubului de la Timişoara... Fiecare dintre aceşti „nemuritori” este atent şi semnificativ aşezat pe ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

soclul propriei note curriculare, bio-bibliografice, sub semnul horaţian, ca o damnaţiune, a acelui „exegi monumentum aere perenius...” - distincţie binemeritată şi binefăcătoare - și fiecare a ales din „golestanul” creaţiei sale câte o floare, pe care a considerat-o cea mai frumoasă şi mai potrivită acestui buchet antologic - el însuşi o floare, dacă nu un florilegiu, în

această „ikebana” a literaturii noastre actuale... Nota comună a celor cincisprezece magnifici (de ce ne-am teme de cuvinte, din moment ce uzanţa publică aruncă, inconştient şi aleatoriu, cu superlative în stânga şi-n dreapta, în libertatea ei bezmetică de a potrivi peretele cu nuca şi oiştea cu gardul?), nota comună a celor cincisprezece

cronică de carte magnifici este Valoarea, acea bijuterie personalizată care le-a adus notorietatea cuvenită. Ea străluceşte stelar şi călăuzitor pe uraniscul al aducerii-aminte, salvându-se , „pro merita”, şi salvându-ne de primejdia atotdevoratoare a timpului și a uitării... Fiind o carte scrisă din şi pentru iubire, la modul exemplar beletristic, argumentul criteriului de selecţie a autorilor antologaţi, precum şi al opţiunilor lor privind textele din cuprins devine caduc şi superfluu, drept pentru care îl vom lăsa în grija cârcotaşilor eventuali, căutătorilor de noduri în papură, cu încredinţarea că numai ei îl pot folosi întru poleirea cu „aurea mediocritas” a propriilor neîmpliniri, făcând „să tacă zbârnăirea adunăturilor de muşte”... Nu vom încerca miniaturi portretistice fiecărui „personaj” din carte, cum deseori se obişnuieşte, din convingerea că această carte chiar n-are nevoie de asemenea adăugiri,

eventuale colaterale..., şi nici nu dorim să diminuăm câtuşi de puţin din plăcerea particulară a cititorului, de a descoperi el însuşi frumuseţile textelor, sub farmecul lecturii, oferindu-i „chei” subiective de elucidare, nici disconfortul unui „deja vu” orgolios, inserat în demersul critic ocazional. Credem că aprecierile trebuie să aparţină, în fond, şi nealterate, exclusiv cititorului, care el singur poate hotărî dacă să ne ia sau nu părtaşi la propriile sale revelaţii. Fiind doar o întâmpinare, iar nu un studiu critic, potrivit unei altfel de abordări, aplicate şi argumentative, ne mulţumim cu atât: cu satisfacţia astfel mărturisită a descoperirii - în câteva cazuri, a redescoperirii - unor oameni exemplari şi a unor creaţii alese. cu care ne străduim să intrăm în fascinanta comuniune de gând şi de simţire. Nu ne lipsim, desigur,

țnici de plăcerea ulterioarelor „colocvii” care ne-ar permitem să devenim, în zăbava Orei, parafrazându-l pe divinul critic G. Călinescu, laolaltă şi atemporali, într-o eternă primăvară a sufletului: „... dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele şi câmpul încă plin de roze, Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea şi prietenia dac-au ajuns zădărnicie, Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în veşnicie... Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit." (Al. Macedonski) Nu putem încheia aceste fugare consideraţii fără să remarcăm monumentalul interviu (27 de pagini) cu Ioan Cărmăzan, realizat de Vasile Dogan în primăvara acestui an (31 martie 2016)- „Despre Timişoara cu dragoste”, care deschide, vectorial, această antologie, dând sens, finalitate şi consistenţă întregii alcătuiri… O evocare nostalgică şi o ocrotire tandră, peste timp, a tineretii noastre, care conferă oraşului de pe Bega distincţie de topos absolut al iubirii, iar acestor soli ai Banatului„frunce”, titlul de heralzi eminenţi ai iubirii eterne de frumos...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Clubul Episodul 2 Motto: Socialismul este ca trenul, dacă nu merge, stă pe loc, capitalismul este ca avionul, dacă nu merge, cade. (Autorul, romanul Punctul de sprijin)

de provincii istorice, dar și de mari oameni de afaceri din istoria țării. – Măi, să știi că România nu a fost totdeauna așa cum este astăzi! Sunt conştient că țara nu trece printr-o perioadă prea fastă, dar ne și place, unora dintre noi, să o prezentăm și mai rău decât este în realitate. – Nu sunt unul dintre aceia!...

De acum, pe lângă celelalte sarcini pe care le avea, și pe care de fapt și le asumase singur, nimeni nu-l obligase să ajungă în niciunua dintre pozițiile pe care le ocupa, sigur vor mai apărea și altele, venite de la Club. Asta în ideea că va câștiga alegerile, gândea Alex, când tocmai venise o invitație, pe care Înțeleptul i-o făcuse pentru a discuta anumite detalii referitoare la ceea ce urma să se întâmple în direcția pe care deja o acceptase. Ce mai putea face? Promisiunea, cuvântul dat, devine obligație, mai ales în lumea afacerilor, unde exista destul folclor pe tema că în țările civilizate o strângere de mână este la fel de tare ca un contract. Trebuie să ajungem și noi acolo, cândva! Clubul avea o serie de facilități pentru organizarea de întâlniri de tot felul, de la camere de protocol ultraluxoase, de două, patru, șase etc. locuri până la sala mare de cinci sute de locuri, unde se organizau evenimente publice ale mediului de afaceri. La parcul expozițional al Clubului se puteau organiza reuniuni și cu mii de participanți. Pentru a-l atenționa în ce ambianță selectă intră, Înțeleptul a organizat ca discuția lor să aibă loc într-una dintre acele camere de doua locuri, unde oricând se putea solicita ceva de băut sau de mâncat. Ar fi putut discuta în biroul său, dar a făcut-o intenționat pentru a-și ambiționa interlocutorul, și a reușit:

– Știu,... și acesta a fost unul dintre argumentele care m-au făcut să mă gândesc la tine, drept continuator al meu aici. – Există o pornire de a ne văita mai mult decât trebuie, nu știu de unde vine! – Îți spun eu, că am trăit acea perioadă. Vine din vremea – Mamă, mamă,... ce este p’aici!... comentă el, socialismului, când totul era al trecând pe lângă multitudinea de săli, toate cu denumiri statului și era mai greu să stabilești adevărul economic al 55 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

lecturi în foileton unei necesități. Cine se văita mai frumos, mai convingător, primea, mai ales dacă se pricepea și să perie niște șefi numiți, în cea mai mare parte, pe criterii politice, care nu prea se pricepeau la aspectele de fond ale afacerii pe care o conducea. – Afaceri,... în vremea aceea?... – Da, se făceau și atunci afaceri, și încă foarte mari, doar că aprecierea eficienței lor se făcea la nivel de țară, de centrală, de minister. Prețurile se stabileau politic și puteai cumpăra un produs românesc prost cu prețul de câteva ori mai mare decât se vindea același produs la export, unde calitatea era net superioară, lucrându-se mai atent, mai controlat și cu materiale de mai bună calitate. Între timp au ajuns la sala respectivă. Era mobilată cu bun gust, chiar și separeurile interioare erau făcute pe

bază de lemn de bună calitate, bine lucrat. Masa și scaunele erau din lemn masiv, având un design sobru. Pe pereţi erau câteva tablouri, originale, ale unor pictori români.

– Îți place?... deschise discuția Înțeleptul, observând perplexitatea lui Alex. – Da,... frumos. Cine a executat pisele? – Nu ştiu să-ți spun cine le-a executat, dar știu cine le-a donat Clubului. Era un obicei, înainte de război, ca marii oameni de afaceri să facă astfel de donații. S-au păstrat în perioada socialistă prin diverse organizații obștesti și au fost recuperate ulterior. Clubul a fost înființat pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. – Să mai spună cineva că afaceriștii sunt oameni lipsiți de gust!...

– Da,... hai să comandăm ceva de mâncat, de băut și să trecem la oile noastre!... – De acord. – Am zis să venim aici pentru a-ți crea o idee asupra instituției în a cărei conducere, la nivel național, eu îți propun să intri. Și eu am avut un șoc când am venit aici. Este o schimbare importantă când treci de la o instituție locală, oricât de importantă ar fi ea, la una cu răspândire în toată țara, cu structuri în toate județele și cu un istoric foarte bogat. Toți marii oameni de afaceri ai acestei nații s-au regăsit în diferite perioade în conducerea acestui Club, ei alternând aceste poziții cu unele guvernamentale, chiar la nivel de prim ministru. – Da, realizez amploarea și importanța!... – Iată, cum stau lucrurile, referitor la alegeri. Există deja o grupare a firmelor pe domenii, organizate prin patronate și asociații profesionale, cum cred că știi foarte bine, că doar ești și tu în conducerea unora dintre acestea. Sunt patronate puternice în domeniile: industrie ușoară, mobilă, construcții, mase plastice, industria auto, medicamente și cosmetice etc. După cum vezi, sunt adevarate bresle, ca pe vremuri. În Europa sunt organizații ale breslelor care funcționează de aproape o mie

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton de ani, continuu, și sunt foarte puternice. – Da, îmi amintesc de o carte unde se vorbea de câte necazuri a avut Vlad Țepeș cu breslele din Brașov și Sibiu din cauza vămilor pe care le punea. – Important, pentru noi, este că tu vii din niște domenii de interconexiuni între bresle, care lucrează cu toate acestea, find implicat în conducerile patronatelor sau asociațiilor profesionale din cercetare, energie, standardizare, calitate, tehnologia informației. La Club sunt apreciați astfel de oameni, care pot avea o vedere de ansamlu, o viziune și, prin aceasta, o șansă mai mare de a fi votați. – Dar văd că v-ați preocupat, nu glumă!... De unde vine șansa de care vorbeați?... – Păi, dacă o breaslă are un candidat al său propriu, evident că toate firmele de acolo vor vota omul lor, dar nu toate breslele au candidat. Firmele acestora vor vota candidații ca tine, pe de o parte pentru a nu da putere prea mare unor alte bresle, iar pe de altă parte, pentru a avea acces la produsele de tipul celor din domeniile reprezentate de tine. În istoria Clubului au funcționat mai mereu astfel de strategii. – Și cu cei care au înființat zeci de firme în aceeași familie sau clan, ce ne facem?... – Acolo, sper să ne ajute Dumnezeu!... Aceştia nu prea au obiceiul de a-și plăti cotizația și astfel, nefiind la zi cu plata acesteia, nu vor putea vota. – Deci, nu avem nimic anume de făcut, doar de așteptat ziua primului tur de scrutin. Apropo, când știm cine s-a înscris?... – Mai sunt câteva zile, după care trebuie făcută un pic de campanie. – Campanie?... – Da, campanie, dar nu ca la politicieni. Trebuiesc făcute câteva întâlniri cu șefi de patronate sau asociații profesionale din domeniile care nu au candidat propriu. Am eu niște propuneri, poate ai și tu unele. Gândeștete!... – Da,... o să mă gândesc!... – Nu așa la Sfântu’ Așteaptă, acum!... Uite, la ce mam gândit eu. Sunt multe firme din domenii noi, precum cele care fac termopane, care nu au apucat să se organizeze, încă. Acum, când mai sunt eu în această ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

poziție, o sa convoc o reuniune cu ei, cu o încercare de a le trezi conștiința de apartenență la o breaslă, și acolo o să te prezint ca viitor înlocuitor al meu. – Bună idee!... – Tu ai ceva similar, din alte domenii noi?... – Aș avea!... Mă gândesc la cei din domeniile economisire de energie, surse noi de energie, care vin puternic din urmă, nu s-au organizat,

încă, în patronate și am lucrat cu ei pe parcursul evoluției lor. – Da, mi se pare o idee bună. Mai ar fi ceva de discutat?... – Da, m-ar interesa care este poziția lui Tătucu?... – Nu are o poziție anume. El a fost tot timpul preocupat de comerț, unde a activat toată viața, la industrie, merge pe mâna mea. 57

lecturi în foileton S-au despărțit cu convingerea că proiectul inițiat de ei are bune șanse de izbândă. Noaptea care a urmat, în vis, Alex a retrăit o întâmplare petrecută în primii ani de după revoluție, când, intrat deja destul în ale afacerilor, și-a petrecut o zi la Zurich în compania unuia dintre cei mai mari oameni de afaceri elvețieni, al cărui reprezentant în România, a uneia dintre firmele acestuia, era. Sosise la hotel din seara precedentă, pentru că Barosanu, cum i se zicea elvețianului printre români, îi fixase întâlnirea la ora șapte dimineața, în restaurantul hotelului respectiv. Seara, a încercat să-i dea un telefon să-i spună că a ajuns și totul este OK. După mai multe încercări, la mai multe telefoane, a renunțat, telefoanele respective fiind închise sau nu răspundea nimeni la ele. Dimineața, la ora șapte fix, cel așteptat era la locul

întâlnirii, cu cel mai natural zâmbet pe față: – Bună de dimineața, îl întămpină el pe Alex, cu limba sa română învățată de la nevastă. Ajunsese cu câteva minute după elvețian, deși niciodată nu întârzia la întâlniri. – Am întârziat eu?... – Nu, am ajuns eu mai devreme. A venit avionul mai repede. Vin direct din Africa de Sud. Am dormit în avion mai bine de zece ore, dar n-am mâncat. Așa că, hai să mâncăm pe fugă pentru ca avem o zi plină.

După micul dejun, au cutreierat tot orașul, pe la diferite birouri și căsuțe poștale, unde răspundea la corespondența venită cât a fost plecat. Mapele cu scrisori le-a luat în maşină și le citea în timp ce conducea. La un

moment dat a fost sunat de la Constanța unde avea comandat, la Șantierul Naval, un vapor. Cel de acolo îi spunea că în ziua respectivă nu se poate vopsi, conform programului, pentru că plouase și nu erau suprafețele uscate. Imediat a sunat la o firmă din zonă care avea helicoptere, pentru a merge la acel vapor, să-l usuce mai repede cu fluxul de aer de la elicea aparatului de zbor. După astfel de alergături, au mers la un teren de golf din apropierea orașului să ia masa de prânz. Acolo, în drumul spre sala unde aveau să mănânce, au trecut pe lângă altele pe care scria „Sala Miliardarilor”, au trecut, urma „Sala între 500 milioane și 1 miliard”, au trecut și de aceasta, urma „Sala între 300 milioane și 500 milioane”, unde au intrat. Nu a reușit să vadă dacă era vorba de dolari sau franci elvețieni. Înăuntru nu era cine știe ce lux și nici multă lume. La o singură masă erau câțiva bătrâni și acolo au mers. Niște foști conducători de mari firme multinaționale, un fost medic șef al Zurich-ului, aceștia erau colegii de nivel de avere ai Barosanului. O fătucă, cu aspect de țărăncuță de pe la noi, a venit la masă unde avea să comande fiecare, scriind cu niște creioane boante, consumate până mai rămăsese câțiva centimetri din ele, pe niște formulare tipizate copiate

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton la xerox. Nu plăteau pe loc, fiecare avea un cont acolo, pe care-l alimenta din când în când. Unul din cei prezenți a vrut să facă plata, atunci, pentru ce se adunase pe o perioadă anterioară. A scos din buzunarul de la blugi, doar venise la golf, o legătură cu banii roluiți, precum babele de pe la noi. Nu i-a lăsat feti niciun firfiric bacșiș!... După ce l-a prezentat pe Alex celorlalți, a urmat o discuție despre ce se întâmplase în România, despre o evoluție pozitivă a mediului de afaceri de la noi, invitându-i pe toți să investească. Nu uita să spună de cea mai importantă dovadă de încredere a sa în țara noastră, aceea că era însurat, de o viață, cu o româncă și nu a regretat niciodată. La plecare, era într-o oarecare grabă în drum spre hotel, Alex crezând că vrea să ajungă și el acasă, să doarmă. Nicigând, nici nu avea să treacă pe acolo, unde nu era nimeni. Fiica sa era la Londra, la studii, iar soția, la București, unde se grăbea să ajungă și el. De fapt, se grăbea să ajungă la aeroport. Asta era o mostră de zi din viața unui mare om de afaceri. Alex urma să plece a doua zi, cu trenul, spre Viena, unde avea o altă întâlnire. Ajungând mai devreme în gară, a ieșit la o scurtă plimbare pe aleile frumosului parc din apropiere. La un moment dat a auzit vorbindu-se româneşte în apropiere. Era o familie, cu un copil într-un cărucior. Cănd au ajuns suficient de aproape de el, Alex le a zis, în românește, „Bună ziua”. Cei doi au luat-o la fugă cât i-au ținut picioarele, mai, mai să scape și copilul pe jos. Barosanu, când îi vorbea la superlativ pe români, la clubul milionarilor de la terenul de golf, nu avea de unde să știe toate dedesubturile românilor care deja umpluseră aeroporturile, gările, parcurile etc. din marile orașe europene. Visul, care nu făcea altceva decât să-i reamintească de o întâmplare trăită, l-a pus pe gânduri pe Alex, făcându-l să mai adauge niște elemente contra în decizia pe care o luase de a candida la conducerea Clubului. El făcuse, până atunci, un management static, cu șoferi și secretare împrejur, și ceea ce văzuse și auzise din activitatea Barosanului îl pusese serios pe gânduri. El nu ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

avea carnet de șofer, nu își lucra singur corespondența pe calculator și, ceea ce era și mai rău, nu avea acea disponibilitate de a fi permanent plecat de acasă, de a-și petrece toată viața prin avioane, trenuri, aeroporturi, gări, hoteluri etc. Adevărul este că un mare om de afaceri nu mai are familie, afacerea devine familia lui.

Înainte de alegeri și în timpul derulării lor, scenariul Înțeleptului a funcționat perfect. Din cei șase candidați, din primul tur de scrutin, Alex a ieșit al doilea, pe primul loc fiind un contracandidat de la unul dintre patronate. La al doile tur, concurentul său a rămas practic cu voturile breslei sale, celelalte adunându-se la el, care a câștigat, astfel, detașat. 59

umor umor

Aurora Luchian

Poveste hazlie de Paște – Cot-codac! în mod bizar, Se aude într-un cor, De a tresărit Azor, Ce să fie în cuibar? Țuști! găina Cotcodac, După ea încă vreo opt, Și un cocoșel „necopt”, Ajungând lângă cerdac.

– Ce-i cu tine, ce tot spui? A sărit ca arsă Cot. Acu intru de-o să pot… Ale mele sunt verzui! Moțata și-a înroșit Creasta și s-a ofuscat. –Patru ouă mi-a pictat, Și cât le-am cocoloșit… – Cine le-o fi moșcotit? M-a lăsat fără de fiu, Cin’ să strige piu, piu, piu? Și râme i-am pregătit… Se plânse și Cocoșel, Ca un tată-ndurerat, Apoi lung a fluierat, Și-l zări pe Flocoșel. – Hei, tu știi ce s-a-ntâmplat? (Iscodi pe motănel, Mițos, alb și frumușel) O să am un fiu pictat?

Una a zvâcnit ușor, Și-a zărit prin geam din zbor, Într-un coș pe tocător,

Flocoșel s-a scuturat,

Munca sa, un oușor.

Lunecă leneș pe-un cot,

Și fudul că știe tot, Și teama i-a-nlăturat.

Ba și altele mai mici, Vopsite în vii culori, Nu-s nici ouă, da nici flori… – Ce-ai văzut fato, ne zici? – Grozăvie, alta nu-i! Într-un coș gătit frumos, Oul meu acu-i lucios, Și doream să fie pui…

– N-o să ai un fecioraș Nici gălbui, nici colorat, Azi au straiul înflorat, Și vor sta în paneraș, Ouă mari și oușoare, Gătite de sărbătoare!

60 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor Elena Agiu Neacşu

6. Punctul de vedere al bolnavului internat (Ajunge-atâta zbatere şi chin!... ) Ia’ uite cum trece pe lângă mine, de parc-aş fi mâncat sticlă! Cantitate neglijabilă... Se uită prin mine, dincolo de mine. O fi văzând ea ceva!? Îmi vine s-o iau de moaţe şi s-o dau de pământ, norocu’ ei că sunt imobilizat de perfuzie. Mi s-a umflat şi vena mai să plesnească, iar pe ea o doare-n cot! Şi ţine cont, că nici nu s-a golit juma’ din perfuzie! Şi tubu’ ăsta de oxigen!?... De ce mi l-o mai fi punând, dracu’ ştie!? Că e mai mult de formă. Al dracu’ dacă m-ajută vreun pic, ba mai degrabă mă încurcă! Poftim, a terminat de scris, ce şi-o fi notat, poate ora la care mi-a pus perfuzia ca să ştie când să vină ca să mi-o scoată, zic, da’ poţi să ştii!?

ăl mai mic până la ăl mai mare, mănâncă friptanele. Se cheamă că sunt sănătoşi. Mai băgaţi mult în voi c-o să vă iasă pe creştet! Cât de curând îmi veţi lua locul! Vorba ceea, eu m-oi duce, altu’ la moară! Poftim, a scris ce-a scris, şi a plecat. Habar n-a avut sămi verifice perfuzia! Îşi face de lucru pe lângă cei care cotizează, dar eu n-o să le dau nici de-al dracu’, un sfanţ nu le

Acuma se îndreaptă spre diabeticul de la fereastră! Mama lui! Pungă groasă! De fiecare dată când trece pe lângă el îi bagă banu-n buzunar. Un prostovan! Mai zice c-a fost inginer!? Cunoaştem noi... Poţi să bagi în tine şi mama cărţii, cum te rupi, aşa mori... Caracterul nu se învaţă, se moşteneşte, se deprinde din familie de la părinţi, fraţi, neamuri, vorba ceea: „Cu cine-o fi semănând? S-a aruncat la al nouălea neam!” Hai că devin patetic şi nu ştiu dacă mă aflu în postura potrivită. Bagă-le, neică,-n buzunar, nu zic ba, dacă te ţine cureaua, dar vezi-ţi lungul nasului! Se uită la noi de parcam fi ultimii oameni... Crede că totul poate fi cumpărat cu bani. Datorită unora ca el nu suntem noi, plebea, băgaţi în seamă. Oricum, de îndată ce vine careva la mine, soţia sau unul dintre copii, le spun să mă ia acasă. Cum de ce? Ca să mor pe perna mea! Nu mai are rost să mă chinuiesc. Şi aşa medicamente cumpărăm, mâncare ni se aduce de acasă, că asta de aici e zeamă lungă, pleavă, bună dearuncat la porci! Nu, nu mă deranjează că e nesărată, slavă Domnului, m-am obişnuit, dar dacă nu sunt concentrate, cum să fie gustoase!? Precum ziceam, zeamă lungă să se-ajungă! Iar doctorii, până şi infirmierele, de la ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (35), 2017

dau! Mai bine-i beau la birt decât să le umflu buzunarele! Şi c-un crac, tot sărac! Mie cinemi dă!? Tata!? Mama de la groapă!? Mama voastră de şarlatani! Şi mi-au făcut şi curu’ ciur! Aşa-mi trebuie. Măi, da’ parcă bagă acele-n duşmănie! Să bată din palme, nu alta! Nici cu un animal nu te porţi aşa! Nu, oameni fără inimă! Emană aşa o lehamite, de nici c-ai vrea să mai stai pe-aci, dar n-ai ce

umor dracu’ să te faci. Altfel... Dacă nu le place meseria asta, de ce mai fac umbră pe-aci!? Să lase pe alţii mai cu tragere de inimă! Aici lucrezi cu omul, nu tragi cu sapa. Şi şiatunci trebuie să fii atent, să nu tai ceapa în locul ştirului!... Fără comentarii! Îşi bat joc, pur şi simplu, de oameni făcuţi gata. În sfârşit, şi-a adus aminte şi de mine. Ce-o fi păţit!? Nu mi-o fi citind gândurile!? Mută acul perfuziei. Aoleu, ce ustură! Parcă trage cu crăci! Îl mută la cealaltă mână, îi fac semn că nu am vene, dar nu e atentă şi merge înainte. Iute, iute, de parc-ar pierde trenu’. Nu-i dau nicio atenţie, închid ochii şi strâng din dinţi. A plecat. Oftez uşurat. Doamne, dar ce usturime! Da’ nu se poate, când se termină perfuzia, o iau la draci! Păi, aşa se lucrează cu

45. Punctul de vedere al asistentei Psihiatrie - spital (Albe...) Cât crede c-o să mai rabd!? Nu-i de ajuns cât mă freacă bolnavii, să suport acum şi toanele şefului!? Dar nu, asta nu se trece! De mâine sunt hotărâtă! Mă voi preface că nu-l aud! Ce l-a apucat aşa tamnesam!? E musai să fie servit de mine? Sabina-n sus, Sabina-n jos!... Infirmiera ce păzeşte? Porcii!? Ei...

Dar nu-şi termină bine ideea, că se auzi strigată din capătul coridorului chiar de infirmieră. Ce-am ajuns!? Până şi asta îmi dă ordine!? Auzi la ea, nu poate să-l potolească pe agitatul de la 24!? Să-i dau ceva să-l liniştesc! Păi nu i-am dat o dată!? Doar m-a văzut când!?... Da’ ia’ stai, să mă duc, totuşi, să văd ce se întâmplă! O, nu... omu’!? Auz’ la ea, am mişcat mâna! Oi fi mişcat-o!? Eu Chiar e de belea! Şi şefu’ mai ştiu!? Ăştia nu sunt oameni, sunt câini, da’ ce zic eu, doarme! A tras zdravăn la lupi! Ar fi în stare să te jupoaie de viu! măsea, acuma trage la Mă ia cu ameţeală, iar mi-a pus calmant. Alunec în aghioase! vis. Simt că adorm şi nu, nu ar trebui. Cu perfuzia, nu. Doamne, unde am ajuns! Visez, visez cu ochii deschişi. Mă aflu pe o colină cu oile, Şi când te gândeşti câte iluzii oi multe. Număr. Una, două, nouă’j’nouă. Tresar. Aoleu, îmi făcusem când am absolvit! am mişcat mâna! Ce-am visat? Bine că n-a sărit acul! Atât Vedeam halatul alb, imaculat, şi mi-ar fi trebuit! Mi-aş fi aprins paie-n cap, că şi-aşa nu îmi închipuiam că tot aşa este şi mă are asistenta asta la ficaţi!? Asta nu e viaţă. Ăsta este meseria! Dar urâtă poate să mai chin. Am ajuns la capătul răbdării. Îndură-te, Doamne, de fie! Câte mizerii trebuie să mine şi pune capăt suferinţei, dă-mi linişte şi odihnă! îndurăm!La vedere!? Un papuc, o bonetă, un halat... Albe... Ajunge-atâta zbatere şi chin!

62 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

colide colinde

folclor

C Co olliin nd da a cce errb bu ullu uii Rage cerbul, sus la munte Măruţ, mărgăritar, Nimeni-n lume nu-l aude. Numa-o dalbă căprioară, Măruţ, mărgăritar, Cu nume de Mărioară!

Când acestea împlini-le-oi, Măruţ, mărgăritar, Printre voi coborî-m-oi. Dacă o fată ficioară, Măruţ, mărgăritar, Cu nume de Mărioară, M-ar iubi şi m-ar lua, Măruţ, mărgăritar, Eu de blestem aş scăpa!

– Cerbule, ce te mâhneşti Măruţ, mărgăritar, Şi întruna rătăceşti? – Eu sunt ficior de-mpărat, Măruţ, mărgăritar, Mama me’ m-o blestemat. Să n-am pace, nici hodină Măruţ, mărgăritar, Nici când îi lunuţa plină! Şi cu ea m-aş cununa. Nouă ani şi nouă luni, Măruţ, mărgăritar, Şi pe-atâtea săptămâni. Să umblu, să hoinăresc, Măruţ, mărgăritar, Şi singurel să trăiesc.

Soarele şi mândra lună Măruţ, mărgăritar, Ne-or împleti o cunună. Codru’ şi cu stelele Măruţ, mărgăritar, Ne-or pune inelele! 63

ANUL IV,IV,serie nouă, ANUL serie nouă,nr. nr.2 2(35), (35),2017 2017

Zina Dorina Pancu

Iarna fără iarnă Îi era dor de-o zăpadă venită din străfunduri de veac, de troienele așternute de-a valma peste Bărăgan. Visa la fulgii mari, pufoși coborând discret pe pământ, amestecați cu rotocoalele de fum înălțate spre cer. Se gândea cum de păsările paradisului nu și-au mai scuturat aripile pentru ca miracolele să se reverse din nou asupra lumiii încremenite în nămeții de indiferență. „În noaptea asta trebuia să ningă”, „Cine o să îmi mai spună acum povestea?” „Pune bușteanul în vatră, focul trebuie să fie puternic, în noaptea asta stăm de veghe!“ Răscolea jarul cu o creangă de alun pentru a

căpăta strălucirea stelelor coborâte din cer. Ochii îi erau ațintiți asupra flăcărilor în care se răzvrătea paragina lumii, rășina șuiera șoptindu-i cuvinte dintr-o limbă de mult uitată, pe care o învățase în secret în nopțile viscolite de iarnă, când își punea capul în poala bunicii, să-i mângâie părul de aur, să îi alunge spaimele fără nume.

Auzea chemările rodirii, ale belșugului pe care bunica le rostea în acea noapte mare, întinzându-i tava de argint plină cu fructe, turtă dulce, o cană de vin roșu și o crenguță de brad. Aromele se răspândeau în odaia micuță, când alături de toți copiii din lume nu dormea și se ruga pentru zeii-părinți încredințându-se că va salva Soarele-Moș. În mintea ei reveneau toate acele promisiuni ale nemuririi. Străngea năframa pe care o primise atunci în dar și lacrimi discrete i se prelingeau pe obraz acum, când vedea cum mama ei stătea lângă vatră, locul în care stătea demult bunica. De la ea învățase, în câte o singură noapte pe an, tainele lumii acesteia și ale celei de dincolo de lume. Învățase că, oriunde s-ar afla, vine un moment când trebuie să se întoarcă acasă, iar dacă distanța o amăgește și nu o poate face trebuie să citească o pagină dintr-o carte, să privească un răsărit de soare, să stea pe malul unei ape curgătoare, să verse o lacrimă când ziua se-nchide spre linia orizontului…

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură