Revista Cronos nr. 5 (40), mai 2018 by Ioan Muntean

ION MINULESCU 1 DE CE-AI PLECAT? 1 NICOLAE VASILE 3 LUNA MAI, LUNA DEVENIRII NOASTRE? 3 DINICĂ CRISTIAN OVIDIU 5 DEMIURGUL DIN ZIDIRE 5 NIȚU CONSTANTIN 6 CĂLĂTORII GEODEZICE, ISTORIA TRANSILVANIEI (IX.1) 6 AURELIAALBATROS 11 POEZIA VINDECĂTOAREA RĂNILOR CREATE DE RAŢIUNE 11 VICTOR RUSU 14 MIRAJUL NEȘTIUTULUI 14 MIE, LA 76 DE ANI 14 ÎNTREBĂRI ȘI ȚEPI 14 ARS POETICA 14 NICOLETA MIJA 15 ADUCERI AMINTE ÎMBIBATE DE MIREASMA COPILĂRIEI 15 ANIŞOARA IORDACHE 16 METAMORFOZE MUZICALE 16 CA SENTIMENT, UN HAIKU 16 GABRIELA MIMI BOROIANU 17 SUSUR DE VIOARĂ 17 CERȘETORI LA MARGINEA TIMPULUI 17 CU TINE... 17 MARINELA STĂNESCU 18 REGELE NEBUN 18 LACRIMILE SATULUI 18 FLORILE SĂRUTĂ CERUL 18 FLORI TRECĂTOARE 19 ŢIGANCA 19 FLORIN T. ROMAN 20 DUMITRU FĂRCAŞ 20 GRIGORE LEŞE 20 TUDOR GHEORGHE 20 PAUL ROTARU 21 ULTIMUL APOCALIPS 21 POEZIA ARE O POVESTE 21 CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 22 ÎNTORS PE DOS 22 SUB LILIAC 22 SUFLETUL MEU 22 LENUŞ LUNGU 23 DIALOG CU SCRIITORUL PUIU GHEORGHE RĂDUCANU 23 SILVIA GIURGIU 25 TENEBRE ȘI FLORI DE MIGDAL 25 POP DORINA 27 CERCELUȘII BUCĂLAŢI 27 AGAFIA DRAGAN 30 MARIA NEBUNA(PARTEA I) 30 MARIA GIURGIU 32 BASTARZII 32 OVIDIU ȚUȚUIANU 36 MISTERIOASELE DESENE DE LA NAZCA 36 SURVOLÂND DESENELE DE LA NAZCA/PERÚ 37 NICOLAE VASILE 38 RECENZIE LA VOLUMUL DE POEZIE „AM ALES LUMINA!” 38 RĂPUS DE LUMINĂ 39 EUGEN DULBABA 39 PARABOLA ÎNVINGERII ISTORIEI – „DEVENIREA PRIN SUFERINŢĂ”, DE GRIG GOCIU 39 ANA BLUR (BLUROFFIVES) 44 SECRETUL PLANETELOR GEMENE 44 DANDU BRIEL 50 POVESTEA CU FETIŢA PIULIŢA ȘI PUIUL DE DRONĂ. 50 RODICA BOGDAN 59 AM LOVIT LUMINA 59 ŢI-AM DAT 60 MARIA TOMIȚA CORINI 61 TIMPUL 61 DE VORBĂ CU OGLINDA 62 AURORA LUCHIAN 63 VIAŢĂ VIRTUALĂ -PAMFLET 63 PUIU RĂDUCAN 64 PĂDUREA 64 ... HAINE GRELE... 64

Ion Minulescu

De ce-ai plecat? De ce-ai plecat?... Tu nu ştia i Că-n luna m ai, Prin m unţi i cu pă duri de b rad, Oric ine-a r fi - femei e sau bă rbat Potecile te d uc sp re Iad, Şi n u, ca-n l umea ba smel or, spr e Rai?... De ce-ai plecat Cu vântu- n păr ul tău vâ lvoi, Când nic i un glas n u te-a chem at?... Tu nu ştia i Că-n luna m ai Potecile s unt în că pline de nor oi?... De ce-ai plecat?... Tu nu ştia i Că-n luna m ai E luna pr im ul ui păcat Păcatul c are d intr-o glumă Te prinde- n laţ şi te su gr um ă Şi-ap oi te-ar uncă -afară-n p loaie, În lada c u gunoa ie?... […]

2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

sfârșitul secolului XIX, 1 Mai a fost declarată ziua internațională a muncii și, ulterior, a devenit un simbol al Luna Mai, luna devenirii noastre? solidarității muncitorești, fiind glorificată de regimurile După simboluri străvechi, simboluri vechi și socialiste și comuniste din simboluri la nimereală, luna Mai are o semnificație întreaga lume. foarte contradictorie, chiar de la începuturile organizării George Topîrceanu, deși anului calendaristic în luni. nu era un poet de stânga, a fost Denumirea latină ne duce cu gândul spre ideea de unul dintre cei care a făcut o importanță (Maius vine de la majores, cum le zicea prezentare foarte sensibilă a împăratul Romulus senatorilor). Această direcție muncii, în luna mai, în timpul definitorie nu prea a fost urmată de creații importante. Artiștii lumii nu au vibrat la idee!... Probabil tot de aici vine și gradul militar de maior!... editorial 3-4

Nicolae Vasile

Numele popular, cel de Florar, ne conduce spre semnificația de frumos. Mihai Eminescu a fost inspirat de ideea întâiului de mai, folosind și denumirea tradițională a primei zile a lunii, cea de Armindeni: „Azi e zi întâi de mai, Azi e ziua de Armindeni: Eu te cat, drăguța mea, Eu te caut pretutindeni.” (Azi e zi întăi de mai, Mihai Eminescu) Poetul nopților, Alexandru Macedonski, care s-a întâlnit, poetic, cu Mihai Eminescu ca ziua cu noaptea, a scris, foarte sensibil, și despe noaptea lunii mai: „Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit, Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.” (Noapte de mai, Alexandru Macedonscki)

nopții: „Sărman cizmar! Ce demon te-a ursit să stai Pe trepiedul tău barbar, În noaptea limpede de mai?...” (Noapte de mai, George Topîrceanu)

După imaginea romantică a lunii mai, cântată de Și mai târziu, când toți poeții în vremurile mai vechi, în urma unor diapazonul preocupărilor evenimente sociale de amploare care au avut loc la societății umane s-a diversificat ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

de unde vine sau se duce, foarte mult, în special în direcția respectării drepturilor omului, asocieri de tot felul au reușit să impună nimic din el nu a trecut, sărbătorirea unor categorii sociale, activități, și mai mult mai are-a evenimente etc., în prezent, aproape în fiecare zi a curge! anului existând cel puțin o idee sărbătorită printr-o zi ... internațională. Noi ne-am cernut din infinit, Luna mai și-a luat partea leului, pe linia susținerii ca al universului sublim devenirii omului, găzduind Ziua Mamei (prima adaos, duminică din lună), Ziua Tatălui (a doua duminică din totul, în timp, din haos a venit, lună) și Ziua Familiei (15 Mai). oare, ne vom întoarce-n haos? Altadată, s-ar fi putut zice că dacă le considerăm pe primele două, a treia nu și-ar mai avea rostul, fiind implicită. Astăzi, dacă ai urma această logică te-ai supune unui risc major de a primi critici aprige din

(Universul ciclic, Nicolae Vasile) În diversitatea simbolistică a acestei luni și ciclicitatea a tot ce există, inclusiv a întregului univers, omul, o minusculă particulă la scara absolutului, deși coexistă alături de multe altele asemenea lui, este, totuși, singur.

Ceva se simte tot mai pregnant, se impune o categorie nouă: singurătatea în partea unor foarte multe persoane sau entitați înghesuială!... Care este mesajul pentru asociative, puternic formatoare de opinie pe linia ca în ciclicitatea universului, corectitudinii politice. omul, ciclic la rândul său, să trăiască, totuși, într-un Ca să avem o idee atotcuprinzătoare, tot în luna echilibru?... supusă discuției se mai sărbătorește și Ziua Universului, care integrează tot, dar nici el nu este constant, liniștit, Gândeşte, previzibil: mereu spre bine, Spaţiul infinit, distanţă

dar bazează-te pe tine,

din care oricât vom parcurge,

nu pe speranţe deşarte

ceea ce ne mai rămâne

sau ajutoare divine!...

cu nimic nu se restrânge!

(Omul ciclic, Nicolae Vasile)

Timpul infinit, oricât am gândi, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eveniment literar 5-6

Dinică Cristian Ovidiu

Demiurgul din zidire Într-o primăvară întârziată cu omătul sub geana dealului Capela, la biblioteca Județeană Antim Ivireanu din Râmnicu Vâlcea, membrii Societății Culturale Anton Pann și invitații lor s-au reunit sâmbătă 19.05.2018 pentru a-l întâlni pe Poetul Augustin Jianu din Craiova. Acesta nu a venit singur, a fost însoțit de renumiți oameni de cultură din Craiova, Slatina, București, Pitești. Printre cei prezenți au fost poeta Camelia Radulian, ziaristul și poetul Dumitru Sârghie, poeta Felicia Șerban, familia Constanța și Constantin Triță, Ec Marian Ghiță, Arhitect Cătălin Uta Volumul de poezii intitulat cu modestia firească ce-l caracterizează pe autorul Augustin Jianu „Poezii” editat la Scrisul Românesc în 2017 a fost recomandat de Camelia Radulian pentru multitudinea tematicii, varietatea motivelor artistice abordate și aptitudinea poetului de a jongla cu stări sufletești complexe și diverse. Poetul un rebel modern, adversar declarat al mediocrității și imposturii se comportă în opera sa ca un prinț într-o cetate a patimilor sufletești scriind în vers clasic dar uimind prin ineditul metaforelor construite. El este poetul despre care nu se scrie ne spune chiar autorul în poemul „Critici de mucava”. Despre viață și taine ochii săi vorbesc dezbrăcați de haina minciunii, la locul îngenunchierii sale vremea a șters orice urmă de copită a cailor sălbatici, fiind vulturul carpatin al poeziei care ridică sanctuare iubirii aflate pe moarte. Iubirea este tema preferată a poetului fapt consemnat și de Dumitru Sârghie în articolul „Fântânile arteziene din poeziile lui Augustin Jianu” din ziarul Linia Întâi datat 18-24/05/2018. Densitatea dramatică a forței generată de iubire, precum și nostalgia după valorile eterne indiferentă macrotimpului din volumul Poezii a lui Augustin Jianu a fost analizata de poetul Nicolae Cismaru impresionat de sobrietatea versurilor. Despre nevoia păstrării valorii și identității spirituale, despre discursul liric profund a lui Augustin Jianu a argumentat profesor doctor Mihaela Rădulescu președinta Societății Culturale Anton Pann, subliniind ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

caracterul limbajului simplu, natural ce-l așează pe poet în registrul poeziei firești opusă artificialului și experimentelor eșuate. Afirmația poetului Nicolae Nistor conform căreia Augustin Jianu este poet al Cetății și includerea acestuia în lista normalități sociale este justă având putere de adevăr. Argumentele poetului Augustin Jianu prezentate și în volumul său de poezii susțin realitatea poeziei contemporane

care nu este o modă cu hachițe, o șmecherie cu ghivent, conform afirmațiilor sale poetul este nebunul din cuvânt ce-și etalează viața prin intermediul versurilor proprii. Întâlnirea admiratorilor poeziei a fost presărată cu momente lirice și musicale din creația autorului lansat la Râmnicu Vâlcea susținute de Cristian Alecsandrescu și Viorel Ștefănescu. 5

eseu 7-12

Nițu Constantin

Călătorii geodezice, Transilvaniei (IX.1)

Istoria

Romane (secolele II-III), a Imperiului Hun(ic) (secolele IV-V), a Regatului Gepizilor (secolele V-VI), hanatului (caganatului) Avarilor (secolele VI-IX) și a primului imperiu bulgar din secolul al IX-lea.

Istoria Transilvaniei până la migrația ungurilor La sfârșitul secolului al Motto: „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de IX-lea, Transilvania de Vest a acord” - definiţie celebră de Napoleon fost atinsă de cuceritorii maghiari și mai târziu a devenit Bonaparte parte a Regatului Ungariei, format în anul 1000. După Ne-am întrebat noi în postarea anterioară „Al cui bătălia de la Mohács din 1526 este Ardealul?!” Și am răspuns simplu că e al tuturor aparținea Regatului Ungariei de celor care locuiesc aici, ba și al prințului Charles și al Est, altă invenție, din care a altor străini, care au mai multe bunuri imobile apărut ca Principatul Transilvaniei. În cea mai mare parte a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, principatul era stat vasal Imperiului otoman, dar cu suzeranitate dublă, otomană și habsburgică. În 1690, habsburgii au intrat în posesia Transilvaniei, subordonând și coroana maghiară. După 1711 controlul habsburgic al Transilvaniei s-a consolidat, iar prinții transilvăneni au fost Marile migrații în Europa (150-500 d.Hr.) înlocuiți cu guvernatorii cumpărate sau recuperate, parcele de teren și case, imperiali habsburgici. După păduri... Dar să vedem noi cam de unde și din cine se compromisul austro-ungar din trag ardelenii... Deoarece din cei ce-au trecut pe aici 1867, statutul separat al mulți au rămas și au conviețuit! Teren „gol” nu putea Transilvaniei a încetat, fiind rămâne niciodată! Că unii „trag spuza pe turta lor”, e o încorporată în Regatul Ungariei altă problemă... Transilvania sau Ardeal (în latină (Transleithania) ca parte a Transsilvania sau Transsylvania („terra ultra silvam”), în Imperiului Austro-Ungar. După maghiară Erdély, în germană Siebenbürgen, în dialectul primul război mondial, săsesc Siweberjen, în turcă Erdelistan) este o provincie Transilvania a devenit parte a istorică în centrul și nord-vestul României. Denumirea României. În 1940, germană Siebenbürgen, în traducere Șapte cetăți, a fost Transilvania de Nord s-a „dat” de asemenea tradusă din latina de cancelarie, atestată Ungariei ca rezultat al fiind ca Septem urbium (1241) respectiv Septemcastris dictatului de la Viena (pe care (1248), iar în 1296 pentru prima dată sub forma ungurii îl denumesc „al doilea Siebenbürgen. Istoriografia slavă a receptat numele premiu…”), dar a revenit iar german, numind ținutul Siedmiogród (în poloneză), României după cel de-al doilea Sedmihradsko (în cehă), Семиградье (în rusă).A fost război mondial. parte a Regatului dacic (secolele I și II), a Daciei 6 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Datorită istoriei, populația din Transilvania este diversă din punct de vedere etnic, lingvistic, cultural și religios. Din 1437 până în 1848 puterea politică din Transilvania a fost împărțită între nobilime, în cea mai mare parte maghiară, „burgării” germani și secui, etniile „privilegiate”. Populația era formată din români (mereu majoritari), maghiari, secui („însușiți” de maghiari, inclusiv prin limbă) și germani. Majoritatea populației prezente este clar românească, însă minoritățile mari (în principal maghiari și romi) își păstrează tradițiile. Istoria provinciei poate fi urmărită prin religiile locuitorilor ei. Majoritatea românilor din Transilvania aparțin bisericii ortodoxe, dar din secolele XVIII-XX și bisericii greco-catolice românești (găselniță a Imperiului Austriac), care a avut o influență substanțială. Maghiarii aparțin bisericilor romano-catolice sau reformate, unii fiind unitarieni. Dintre etnicii germani din Transilvania, sașii, de care am scris, erau luterani de la reformă, iar șvabii dunăreni catolici. Uniunea Baptistă din România este al doilea cel mai mare astfel de organism din Europa. Au apărut adventiștii de ziua a șaptea, iar alte biserici evanghelice au fost o prezență tot mai mare începând cu 1989. Nici o comunitate musulmană nu a rămas din epoca invaziei otomane. Ca și în alte părți, politica antisemită din secolul al XX-lea a vizat populația evreiască din Transilvania, mult redusă de Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον – holókauston; din holos, „complet” și kaustos, „ars”; în ebraică Hașoa ‫השואה‬, în idiș Hurben - ‫ )חורבן‬și de emigrare, de această emigrare beneficiind și germanii… Istoria antică Parte a statului dac Herodot scrie despre agatârși (agathyrsi), care au trăit în Transilvania în secolul al V-lea î.Hr, popor luxos care se bucura purtând ornamente de aur, cei care își țineau soțiile „în comun”, astfel ca toți oamenii să fie frați. O împărăție a Daciei era la începutul secolului al II-lea î.Hr. sub regele Oroles. Sub Burebista, cel mai mare rege al Daciei și contemporan al lui Iulius Cezar, împărăția a ajuns la maximum. Zona care constituie astăzi sudul și centrul Transilvaniei a fost centrul politic al Daciei. Dacii sunt menționați de Augustus, conform căruia au fost obligați să recunoască supremația romană. Totuși ei nu prea erau supuși și, mai târziu, au trecut Dunărea înghețată în timpul iernii și au devastat orașele romane din Moesia. Dacii au construit cateva orașe ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

fortificate importante, ca Sarmizegetusa. Dacii erau împărțiți în două clase, aristocrația (tarabostes) și „poporul” (comati). La extensia Imperiului Roman în sudul Dunării dacii au intrat în conflict deschis cu Roma. În timpul domniei lui Decebal, dacii s-au angajat în mai multe războaie cu romanii în anii 85 – 89 d.Hr. Romanii au câștigat un avantaj, dar au fost obligați să facă pace

Regatul dacic în timpul domniei lui Burebista (82 î.Hr.)

datorită înfrângerii lui Domițian. Dacii au rămas independenți, dar au trebuit să plătească un tribut anual Romei. dar Decebal a plătit puțin timp tributul și a provocat o revoltă printre triburi, jefuind coloniile romane de-a lungul Dunării. În anul 101 d.Hr. Traian începe un război îm potriva dacilor, cucerind Sarmizegetusa Regia și ocupând o parte a țării. Decebal a fost lăsat ca rege sub

protectorat roman. Trei ani mai târziu, dacii s-au răzvrătit și au distrus trupele romane din Dacia. A doua campanie (105-106) s-a încheiat cu sinuciderea lui Decebal și transformarea unor părți ale Daciei în provincia romană Dacia Trajana. Istoria războaielor dacice a fost scrisă de Dio Cassius, inclusiv cu un comentariu pe Columna lui Traian din Roma. Lupta pentru Sarmizegetusa Regia a avut loc la începutul verii, în 106, cu participarea legiunilor II Adiutrix și IV Flavia Felix și a unui detașament (vexillati) din legiunea VI Ferrata. Dacii au respins primul atac, dar apeductele din capitala dacică au fost distruse. Orașul a fost incendiat, stâlpii sanctuarelor sacre au fost tăiați și sistemul de fortificații a fost distrus, dar războiul a continuat. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii au găsit în râul Strei comoara dacilor (estimată de Jerome Carcopino ca 165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint). Ultima

bătălie cu armata împăratului dac a avut loc la Porolissum (Moigrad, în jud. Sălaj). Cultura dacică îi încuraja pe soldați să nu se teamă de moarte și se spunea că ei erau mai mult războinici decât orice altceva. La retragerea sa în munți, Decebal a fost urmărit de cavaleria romană condusă de Tiberius Claudius Maximus. Religia dacică a lui considera sinuciderea ca ultima soluție, decât o viață în sclavie, iar dacii care au auzit ultimul discurs al lui Decebal s-au despărțit și s-au sinucis. Regele a încercat să se retragă din fața romanilor, sperând că ar putea găsi în munți și păduri mijloacele de reluare a luptei, dar călăreții romani l-au urmărit îndeaproape. După ce l-au prins, Decebal s-a sinucis, scena sa de moarte fiind reprezentată pe Columna lui Traian. Dacia post-romană Donariul de la Biertan, obiect votiv creștin timpuriu al secolului al IV-lea; inscripția în latină „EGO

ZENOVIUS VOTUM POSVI” („Eu, Zenovius, am oferit acest dar”; donariu [lat donarium] 1 parte a unui templu sau edificiu antic unde se păstrau ofrandele aduse zeilor. 2 piesă cu caracter votiv< votiv – care exprimă o făgăduință solemnă față de divinitate; hărăzit, închinat divinității.. – Din fr. votif, lat. votivus; sursa: DEX '09 2009) Romanii aveau mine de aur în provincie și au construit drumuri de acces și forturi (cum ar fi Abrud) pentru a-i proteja. Regiunea a dezvoltat o infrastructură puternică și o economie bazată pe agricultură, creșterea vitelor și minerit. Au fost adusi coloniști din Thracia, Moesia, Macedonia, Galia, Siria și din alte provincii romane pentru a cultiva terenul, dezvoltând orașe precum Apulum (Alba Iulia) și Napoca (Cluj Napoca), orașe și sate noi. Dacii s-au răsculat frecvent, mai ales după moartea lui Traian. Sarmații și bursii au fost lăsați să se stabilească în Dacia Trajana după ciocniri repetate între daci și administrația romană. În secolul al III-lea, presiunile din ce în ce mai mari ale dacilor și vizigoților liberi i-au forțat pe romani să abandoneze Dacia Trajana. În 271 d.Hr., împăratul roman Aurelian a evacuat populația romană din Dacia Trajana și și-a mutat legiunile pe Dunăre în noua Dacia Aureliana din fosta Moesia Superior. Abandonarea Daciei Trajana este menționată de istoricul Eutropius în Liber IX din Breviarum. Unii cetățeni romani plecați s-au așezat în interiorul Moesiei, numind-o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Dacia care acum împărțea cele două Moesii din dreapta Dunării. Câteva informații găsiți în zece cărți, denumite Eutropie, Breviarium istoriae romana – Liber IX, XV. O parte din populația creștină (protoromână) a cunoscut o înflorire în comunități îndependente, evidențiată prin descoperirile ce aparțin secolelor IVVII, ca monede romane, secțiuni ale inscripțiilor latine (vezi donariul de la Biertan), artefacte crestine etc. Înainte de retragere, romanii au negociat un acord cu goții, popor germanic răsăritean, prin care Dacia a rămas teritoriu roman, câteva avanposturi romane rămânând la nord de Dunăre. Thervingii („goții cei buni”), un trib vizigot, s-a stabilit în partea de sud a Transilvaniei, iar ostrogoții, popor germanic venit dinspre Marea Baltică, erau stabiliți în stepa ponticocaspică. Cam în anul 340 d.Hr., Ulfilas a adus arianismul acacian (monoteisn) la goții din Guthiuda (între Olt și Dunăre), iar vizigoții (și alte triburi germanice) au devenit arieni. Evul Mediu Evul mediu timpuriu – marile migrații Goții au reușit să își apere teritoriul timp de aproape un secol împotriva gepizilor, vandalilor și sarmaților. Vizigoții nu au reușit să păstreze infrastructura romană a regiunii. Minele de aur ale Transilvaniei nu au fost folosite în Evul Mediu timpuriu. Prin 376 d.Hr., un nou val de asiatici a migrat, hunii, de care am scris pe larg, a ajuns și în Transilvania, declanșând un conflict cu regatul vizigot. Fugind din fața hunilor, Fritigern (lider vizigot) a apelat la împăratul roman Valens în anul 376 pentru a i se permite să se stabilească împreună cu poporul său pe malul sudic al Dunării. dar a izbucnit o foamete și Roma nu a putut să le furnizeze alimente sau pământ. Drept urmare, goții s- au răzvrătit împotriva romanilor timp de mai mulți ani. Hunii au luptat cu alienii, cu vandalii și cu alte triburi, forțându-i spre Imperiul Roman. Pannonia, după cum am scris, a devenit centrul imperiului hunic în timpul domniei lui Attila (435-453 d.Hr.). Dar după moartea lui Attila, imperiul hunic s-a dezintegrat. În 455 d.Hr., gepizii (sub regele Ardarich) au cucerit Pannonia, permițându-i să se extindă spre est, stabilindu-se timp de două secole în Transilvania. Stăpânirea lor s-a încheiat în 567 datorită atacurilor lombarzilor și avarilor. Foarte puține situri gepide au fost descoperite (e.g. cimitirele din regiunea Banatului) ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

după 600 d.Hr., gepizii fiind asimilați ca aparținând imperiului avarilor. Așa că vă dați seama ce amestecuri de populații au fost pe aici ? Prin 568, avarii, sub hanul Bayan, au înființat un imperiu în Bazinul Carpatic, care a durat 250 de ani. În această perioadă slavii au fost lăsați să se stabilească în Transilvania. Avarii au început să se teamă de apariția imperiului francilor condus de

Stepa pontico-caspică

Migrația vizigoților

Charlemagne. După un război dintre han și Yugurrus, din 796 până în 803 d.Hr., avarii au fost învinși. La începutul secolului al IX-lea avarii transilvăneni au fost subjugați de bulgarii de sub conducerea hanului Krum (han protobulgar în perioada: 796/803 – 814), Transilvania și Pannonia de Est fiind încorporate în primul țarat bulgar, care se întindea până la

Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (azi în Ucraina) până la Marea Adriatică. În anul 862, Principele Rastislav din Moravia s-a răzvrătit împotriva francilor și, după ce a angajat trupe maghiare, și-a câștigat independența. A fost prima dată când trupele expediționare maghiare au intrat în Bazinul Carpatic. Forțați de bulgari și pecenegi, triburile maghiare au traversat Carpații din actuala Ucraină jurul anului 896 și se stabilesc în bazinul Tisei, despre care am scris și noi. Potrivit lui Florin Curta, nu există dovezi că maghiarii trec Munții Carpați Orientali în Transilvania. Potrivit teoriei continuității daco-romane, Transilvania era populată de vlahi (români) la momentul cuceririi maghiare (Previté-Orton Charles William – The Shorter Cambridge Medieval Hist...). Oponenții acestei teorii afirmă că Transilvania era puțin locuită de popoarele de origine slavă și de popoare din

Donariul de la Biertan, obiect votiv creștin timpuriu al secolului al IVlea; inscripția în latină „EGO ZENOVIUS VOTUM POSVI " („Eu, Zenovius, am oferit acest dar”; donariu [lat donarium] 1 parte a unui templu sau edificiu antic unde se păstrau ofrandele aduse zeilor. 2 piesă cu caracter votiv< votiv - care exprimă o făgăduință solemnă față de divinitate; hărăzit, închinat divinității.. – Din fr. votif, lat. votivus; sursa: DEX '09 2009)

Regatul gepizilor în Pannonia și Carpați (539-551)

Imperiul otoman, adică de vlahi (Madgearu, Alexandru, 2001. Românii în opera Notarului Anoni. Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română. ISBN 973-577-249-3). Momentul cuceririi Transilvaniei nu este cunoscut. Înfrângerea maghiarilor în bătălia de la Lechfeld din 955 a pus capăt raidurilor maghiare împotriva Europei Occidentale, dar raidurile în Peninsula Balcanică au continuat până în anul 970. Dovezile lingvistice sugerează că, după cucerirea Pannoniei, maghiarii au moștenit structurile sociale locale ale slavilor panonieni cuceriți. În Transilvania erau obișnuite căsătoriile între maghiari și elita slavă sau valahă, exemplul cel mai bun fiind între Zoltan și fiica lui Menumorut, după cum am arătat deja. (va continua) 10

Dacii pe Columna lui Traian) Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu

AureliaAlbAtros

Poezia vindecătoarea create de raţiune

rănilor

fiinţa-ntoarsă o să zboare. „Am să vă spun un lucru cu riscul de a mă repeta. Eu nu cred că există poeți, cred că există poezie.” – Nichita Stănescu

Prin această afirmaţie de o mare profunzime cred că „Libertatea şi iubirea sunt acelaşi lucru.” – sublinia faptul că există o Novalis – „Poezia vindecă rănile create de rațiune.” poezie unică în fiecare trup şi Am început acest text cu aceste citate pentru a suflet. Trebuie doar să o încerca să aprofundez ideea că poezia este iubire, este descoperim, să ne lăsăm purtați eternitatea care plânge cu soare iar umbrele se de farmecul ei şi să înţelegem că transformă în lumină când cuvintele ei sunt scrise cu pasiune, armonie, îmbrăcând distanța dintre suflet, Cer, Pământ și frumusețile Universului. Iubirea este cea care sărută cuvintele deschizând ferestrele frumuseții universale, în fața cărora timpul pălește. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar poezia din noi trebuie sărbătorită mereu. Poezia ne poartă pe tărâmuri unde timpul nu cunoaște limite, putem atinge cerul, putem săruta stelele, putem asculta muzica sferelor înalte, putem privi culorile absolutului, ne putem rătăci printre ele dansând cu eternitatea. Iubesc omul poezie ce știe să se înalțe și să coboare natural și lin, fără a se folosi de simulare. Simularea te determină să îi simți sufletul cum ocolește naturalețea și adevăratele simțiri, șifonând dragostea pură și naivă, uneori, acea poezie din noi ce se îmbină perfect cu tot ce ne înconjoară natural, cursiv. Motto:

Când n-or fi cifre şi figuri... Una din poeziile lui Novalis Când n-or fi cifre şi figuri cheile-oricăror creaturi, când cei ce cântă şi-ar iubi mai mult ca înţelepţii-or şti, când lumea se va-ntoarce-n lume şi-n viaţa liberă anume, când prin lumini şi umbre toate se vor reface-n claritate şi când legende şi poeme istoria lumii-or să se cheme, atunci la tainica strigare ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

iubirea şi lumina din adâncurile noastre pot scrie poeme de o rară frumuseţe. Dreptul la timp Tu ai un fel de paradis al tău în care nu se spun cuvinte. Uneori se mişcă dintr-un braţ şi câteva frunze îţi cad înainte. Cu ovalul feţei se stă înclinat spre o lumină venind dintr-o parte

cu mult galben în ea şi multă lene, cu trambuline pentru săritorii în moarte. Tu ai un fel al tău senin De-a ridica oraşele ca norii, şi de-a muta secundele mereu pe marginea de Sud a orei, când aerul devine mov şi rece şi harta serii fără margini, şi-abia mai pot rămâne-n viaţă mai respirând, cu ochii lungi, imagini. Autor Nichita Stănescu

Dintre mine şi numere, bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele.

Sunt un om viu Sunt un om viu.

Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise – şi bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate şi fiindcă există pe lume astfel de versuri.)

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor.

Îmi place să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treabă, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fantaziei. E un spectacol de neuitat acela de-a şti, de-a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie!

12 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

E un trup al tău vechi, pe care l-ai rătăcit şi nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi oferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, după o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii, ce are, pe scurt, următorul cuprins:

E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării. Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.

Nu vreau, când îmi ridic tâmpla din perne, să se lungească-n urma mea pe paturi moartea, şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine, peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu oprit. Nici după fiecare pas, în golul dinapoia mea rămas, nu vreau să urce moartea-n sus, asemeni unei coloane de mercur, bolţi de infern proptind deasupra-mi... Dar curcubeul negru-al ei, de alge, de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii.

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

„Dacă eşti suficient de norocos ca să îţi găseşti acel drum în viaţă pe care îl iubeşti, trebuie să ai şi curajul de a-l trăi. Felul în care te definești ca scriitor constă în disponibilitatea de a scrie ceva de fiecare dată când ai câteva clipe libere.” – John Irving Pentru a ajunge la o astfel de stare trebuie să citești mult,

să petreci puțin timp învățând cum este să trăiești în pantofii sufletului altcuiva. Cei care nu citesc, mereu vor avea carențe ce le pot îngreuna descoperirea reporterului de investigații din ei, care îi poate ajuta să se descopere în adevărul lor. Nedescoperindu-se vor rămâne într-o simulare care-i va obosi, la un moment dat și ar fi păcat. Dacă te-ai rătăcit uneori de propria-ţi persoană, dacă ai străbătut uneori drumuri fără sens, dacă nu-ţi mai înţelegi rostul şi nu te mai recunoşti, te poţi întoarce oricând la tine săpând adânc în profunzimile tale şi căutând acea poezie prin care capeţi nemărginire, rost şi lumină, pentru că în mod esențial viața este iubire și poezie.

Victor Rusu

Mirajul neștiutului Aț vrea să te deschid Cape o carte Scrisă într-un alfabet Pe care nu-l cunosc...

Mie, la 76 de ani

Sunt tot mai mâhnit Nu pot încheia fără să-l amintesc pe poetul meu de Că nu am săpat suflet Ion Minulescu... În fântânile sufletului meu Adâncul cel mai adânc.

Întrebări și țepi Sunt plin de întrebări fără răspuns, Precum o blană de arici, de țepi. Din mila lui Dumnezeu, O iubire târzie ți-e dată Ca să ți se pară mult mai ușoară Suferința cea mare, din urmă, A trecerii tale Īn frunze și flori.

Zâmbeşte Când ţi se pare atât de greu, S-asculţi cum lumea te bârfeşte Atunci, ascultă sfatul meu... Zâmbeşte!

Ars poetica

Şi când cel ce-l iubeşti curat Nepăsător te părăseşte, Nu te uita că e-ngâmfat... Zâmbeşte!

Zâmbiți, trăiți frumos și nu uitați să fiți voi!

În turlă răsucită a nesfârșit în azur, A catedralei jertfelor neamului, Neterminată în veci, Sunt clopot bătut în dungă De limba necruțătoare A fiecărui eveniment Ce-mi rănește carnea sonoră A vaier.

14 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

valuri. Când soarele alunecă spre asfinţit îmi aşezi pe umeri un şal, zâmbesc când stelele se Aduceri aminte îmbibate de pregătesc de carnaval. Un nor mireasma copilăriei mai supărat ne sperie puţin, dar repede a plecat. Lăsăm timpul Mă odihnesc deseori hoinărind cu gândul departe. să zboare, alergăm fericiţi în O boare de lumină îmi atinge umărul printre râurile mare. Construim castele de verzi ale pădurii, aşa ca în anii copilăriei când mă nisip aşa ca în copilărie când matingeau pe creştetul capului. Pot să stau multe clipe cu ai învăţat să înot. Zilele trec ca valurile, trupul lipit de un brad, îmbrăţişându-l cu iubire. Îi mai liniştite, ascult respiraţia, îi simt căldura care-mi linişteşte câteodată mai agitate. sufletul. Noaptea strălucesc frumos stelele, una cade câteodată uşor printre ramurile verzi. Încă mai cred în a fost o dată o creangă care aştepta frumos să înfrunzească, când o boare de vânt mângâie fiecare scoarţă de brad. O lampă se aprinde şi în umbrele serii pădurea respiră plecarea primăverii. Sufletul aleargă printre codrii de brad, crengile se apleacă peste amintirile copilăriei. Ploi repezi cad pe pământ peste frunzele însetate. Şi iată, după zeci de ani mă plimb printre aceeaşi brazi care odinioară mă mângâiau. Aceleaşi lumini printre ramuri, aceeaşi bucurie de viaţă. Gândul îşi desprinde cortul din amintiri când am călcat pe muşchiul moale. Culeg o floare, printre ramuri înflorite cade o ploaie caldă, splendoarea de petale inundă pădurea într-o zi frumoasă de vară.

Nicoleta Mija

Cu ochii închişi văd plaja mângâiată de valurile mării. Zăresc pe ţărm un copil cu faţa însorită spre soare. Miros de alge de mare ţinând captive scoici într-o ultimă încercare. Sunt amintirile scrise de condeiul apelor în sufletul de copil sau doar marea se leagănă într-o scoică aruncată de val. Pe plaja tăcută copilul aleargă, se scufundă în marea de smarald, tălpile îi ard pe cioburi de scoici. Se aud sunete multe în depărtare,valurile sunt de vânt sparte. Sub bolta cerului totul străluceşte, marea frumos acum zâmbeşte, copilul aleargă în mare să scape de căldura mare. Alerg pe plajă, urmele paşilor sunt şterse de valuri. Iau în braţe copilul şi-l rog să mai vină şi mâine să pornim spre stele. Chitara lângă el aşteaptă, când soarele apune, povestea merge mai departe acum pe strune. Copilul a crescut, păşeşte fericit lângă tine, într-o zi cu un cer de cristal. Ne aruncăm fericiţi în mare printre ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Pământul se dezgheaţă, apare alt semn de viaţă. Frunzele cad toamna, altele noi le iau locul primăvara, care vor avea aceeaşi soartă. O călătorie printre aduceri aminte spre înverzirea unei clipe printre scânteieri de stele la malul mării.

poezie 13-18

Anişoara Iordache

petrecere

metamorfoze muzicale deasupra apelor vraja se destramă– pasărea-și ascunde dorul în doină la fluier douăzeci şi trei de arcușuri înfiripă printre ruine emoția –

printre valuri pietre și pescăruși – fantezie pentru vioară violoncel și pian pentru a depăși suferința sonatină pentru mâna stângă – ancoră spre lumină spulberând mânia fior al cântecului tămăduitor – suită simfonică Șătrarii

ca sentiment, un haiku

metamorfozele muzicale

nechezatul cailor sălbatici prefigurând întoarcerea.

ale unui sentiment tot mai aproape de zonele întunecate ale existenței – spartă-i coaja de strigătul

mi-e dor de al bunicilor alint – pe verandă, doar frunze. flori de câmp, o cană de compot și-n zâmbet – înmănunchind umbre.

femeii fără umbră în plină iarnă privind celălalt mal – prin faldurile înserării 16

ultimele patru cântece

larmă de păsări, poemul luminând întunericul. rugăciuni – panaceu al cestor zile fierbinți de august Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Gabriela Mimi Boroianu

Susur de vioară De nu mi-ai fi, te-aș aduna din stele, Din mugurul de verde-neîmblânzit, Din umbra ce e dată ființei mele, Din ceasul vieții, ce-mi e hărăzit. De nu te-aș ști, te-aș căuta-n trecut, În visele ce mor în zori de zi, În șoaptele ce-n mine s-au născut Să caute-mplinirea-n poezii. Aș răscoli pădurile de gânduri, Câmpiile simțirii le-aș ara, De-ar curge-n sânge slove rânduri, rânduri Și carnea mea cu lacrimi vor săra! De-ar fi să nu te am, cu mâinile-amândouă, Din doruri, din visări, te-aș plămădi Iar sufletul mi-oi împărți pe-n două Și-n pieptul tău, apoi, l-oi rasădi! Tu ești al meu! Îți port muzica-n sânge! O partitură-n pielea mea gravată, Voi fi etern vioara care plânge Întregul ce-l formam, cândva, odată!

La lumina stins-a unui bec! Îi bătem cuvântului în poartă Cine-am fost? Ce-a mai rămas din noi? Mâna cui ne fu destin și soartă? Și ne cerem viețile înapoi! Timpul însă nu ne mai ascultă Cerșetori pierduți în ancestral, Crește-n noi o pace revolută – Repetenții ultimului bal...

Cu tine...

Cerșetori la marginea timpului Nu știu cum de ne legă destinul Și de-a dura ne-azvârli în viață, Că-nsetați băurăm tot seninul Ochiului închis al soartei de paiață... Rătăcim în lanul de porumb Într-un dans ciudat, cu negre umbre Croncănind cu glasul lor de plumb Viitorul cu acorduri sumbre. Amorțiți de ierni, de vânt, de ploi Nu mai recunoaștem primăvara; Gândul e ca frunza de trifoi Unde Diavolul și-a stins râzând țigara... Ne-am pierdut coloana vertebrală, Cineva ne-a dat cu împrumut Crucea Lui – secunda siderală, Veșnic s-o luăm de la-nceput. Impărații propriilor orgolii Condamnați perpetuum la eșec, Bâzâim pierduți ca niște molii

Cu tine iarna-mi pare primăvară De zic, când ninge, că se scutur flori! Iar eu cutia goală de chitară Pe care tu c-un deget o-nfiori... Și pot să jur că iarba încolțește Sub pasul tău ușor și legănat; Când leneș vântu-n plete-ți șușotește Se pune timpul însuși pe cântat! Și-auzi vibrând în zbor înalt cocorii, Și turle de biserici numărând! Sub sloi râzând bat zbaturile morii Căci eu rămân în urma ta oftând... 17

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Marinela Stănescu

Cine oare să le-audă Când tot satu-i părăsit?!

Regele nebun

Tinerii-s plecați la trudă Într-un dor de negăsit!...

E nebunul care crede în virtute și onoare

Dintr-un sat plin de lumină,

Iară timpul i se-ncheagă în speranță și uitare.

Cu hârjoană de copii

Nu se teme el de morții înșirați peste coline,

Și cu zumzet de albină,

Ci de viii ce-și apleacă frunțile în rugăciune.

A rămas doar slujba popii;

fidel

doar

sie

însuși

credință A părintelui Costică... doar soldaților din piatră Și cum merg cu multă grijă,

căci

jurase

Ce s-au ridicat în ani, scuturi pavăză să-i facă.

Un bătrân și-o bătrânică,

E nebunul ce vorbește prin tăceri, căutând un semn de Într-un lemn tocit, de cârjă!... Parcă-s umbră pe uliță, viață prin deșert. Nu se văd de mărăcini, Lângă casa lui Culiță Ce erau și buni vecini... Au ajuns la Sfânta Cruce Și se-apleacă-n rugăciune C-ar dori să mai apuce De la Domnul împăcăciune Și-apoi vor pleca departe, Ruga lor spre'naltul Cer Cum ne spune Sfânta Carte, Soarbe plin din cupa seacă, vede în noroi frumosul Stă de vorba doar cu zorii, iar de a pierdut o luptă nu și-a

Că nici morții nu mai pier!...

Florile sărută cerul

părăsit regatul. Și cu lupii a fost prieten a dansat în cercul lor,

Florile sărută cerul revărsându-

Iar prin fum de lumânare el privea în depărtare

și tot albastru

Tot în nebunia lui se-mbată cu iluzia de-a mai crede în Pe pământul încă reavăn din aceleași vechi hotare. lumina unui astru,

Lacrimile satului Ne plâng satele pădurii Când bat clopote de-aramă, Se cutremură și murii Când la slujba lor ne cheamă.

Iar

prin

bulele

rouă,

năvălește-un dor restanță, Când mă cheamă primăvara dătătoare de speranță; Freamătă duios pădurea printre crudul înfrunzit,

18 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Dansul valsului de fluturi pe pământul înverzit.

Peste trupu-i de felină roșu-

Plesnesc muguri de iubire printre ramuri împletite, Pleoapele mi le-am deschis în arome tăinuite;

strâns-n cingătoare Și-o casâncă albă-dalbă, dar și ea

Vise calde regăsite și pierdute-n sărutări, Tremurăm pe-o frunză verde strânși-n dulci îmbrățișări.

e căpătată Când a mers să ia pomană la o

Stelele din bolta nopții, le culegem din senin, De sub plapuma albastră privim timpul rectilin.

babă îngropată; A ghicit pe la domnițe și în cărți,

Ochi căprui sclipesc în soare, frumusețea lor se-nchină, Dar cât viu poate să-ncapă într-o clipă de lumină?!

și cu ghiocul, Iar din zațul de cafea, ea le

Din visarea verdelui e-o speranță a nemuririi Ce-și trăiește bucuria și miracolul iubirii.

deslușea norocul... Cântă iarba și descântă, lecuind

Flori trecătoare Rând pe rând suntem pe pământ Flori trecătoare, cuprinse-n buchete de gând Adunate-n glastră și puse-n fereastră, Sperând la un mâine de altă culoare. Ne trece timpul printre florile de măr Se pierd rădăcini și apar alte flori, Într-o lume grăbită cu timpi efemeri O mână încearcă să-l țină zadarnic. Filă-ntoarsă peste timp, fumegând sclipiri de-o clipă Am cântat în primăvară dorul veșnic călător. Lemn de nai, fior plăpând peste-a-timpului aripă, prin depărtare,

Lacrima din roua scursă și din ruga ochilor.

Ţiganca

Din tinctura sa de ierburi, puse vara la uscare; Toat-averea ei, o salbă, este tot

Era cunoscută-n șatră și cu domnii când se-nfruntă, Dar prea demnă în privire și în sărăcia-i cruntă;

ce-a dobândit... Pe părinți nu-i cunoscuse, dar

Sânii-i tresăltau de viață, rotunjime și candoare... Doi ochi negri, două perle, adumbreau și mândru' soare. A crescut într-o căruță ce avea și coviltir, Apărată de căldură și de frig mai abitir; Cântecu-i dădea speranță, bucurie și culoare ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

nici ea nu s-a gândit; Nimeni viața nu-i cunoaște, doar mândrie-avea în față, Sfidătoare,

ea,

pășește,

dar

visănd la altă viață.

Florin T. Roman

Dumitru Fărcaş Din Groşii Băii Mari plecat în lume

Grigore Leşe Culegător de miere de pe limbi, de pe cavale, tulnice, viori, ai răsărit din Maramureş să te plimbi printre istorii, armonii şi flori.

făcuşi cu Dumnezeu un legământ, că taragotul tău e-o rugăciune şi în plămânii tăi e Duhul Sfânt.

Nici nu mai ştiu, dacă privesc în urmă, de eşti, venind încet, vesel ori necăjit, Cârţan cel coborât de pe Columnă sau Leşe din Coloana fără de sfârşit.

Ciobanii toţi s-au întâlnit în tine cu tot cu fluiere, cu oi, cu stâni, iar Transilvania pe piept de ţine şi Maramureşul te are-n pâini.

Dar paşii te trădează a solfegii din sate adunate-n clopul tău, ce lecuiesc ţăranii, domnii, regii la porţi spre cer, de ură şi de rău. Te recunoaştem dintre mii de stiluri ca pe-un izvor de dor şi ciocârlii, ţăran ce ari pământul în dulci triluri! Şi ştim că moartea nu te va găsi.

Tudor Gheorghe Ai coborât pe-un fir de cântec dulce, din ceruri, ca un falnic heruvim, când merg copiii, seara, să se culce. Nea Tudore, din suflet, mulţumim! Rapsozii, codrii, Mărţişorul, munţii, Maria, Mărioara şi Grigore, cu ochii-nchişi sub ridurile frunţii

Din patru zări ai adunat poeţii şi i-ai aliniat pe patru strune, făcuşi apoi din ei un cor al vieţii, din inimi înspre inimi să răsune.

cântă cu tine jocuri, doine, hore. Din degete pe ritmuri ancestrale a veşnicie ţara să răsune

Şi eu, umil poet, azi mă înclin în faţa ta, olteanule de foc, privighetoare de gen masculin cu cobză şi chitară-n loc de cioc.

sub ramuri de stejar primordiale. Cu dor şi drag, maestre, plecăciune!

Pentru că ni l-ai dat în dar, cu drag, leac pentru răni de ţară şi de dor, noi, spectatorii de pe-acest meleag, – Tată ceresc, îţi mulţumim în cor!

20 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Paul Rotaru

Ultimul apocalips Din hăul viselor ce mi le-am prins în stele, Mă-ntorc la tine pe pământul cavernos, Acolo unde cântecele lirei mele De El damnate-au fost să zboare doar în jos. În penitența unui suflet fără nume Se zbat în lanțuri vechi regrete de poet, Alături de un șarpe care din genune Grăise pentru oameni poate prea încet.

A venit și-un negustor de clipe, Demagog cum îl știam că este, Care a ținut, și el, să țipe: Poezia are o poveste! Se făcea că, în amurgul serii, Un imperiu de lumini lucea; Prin fereastra mată a durerii, Încercam să aflu raza mea.

Când frigul ciopârțește carnea fără milă, Tu mă îmbraci în robe și scufii comode, Mă faci să par satana lașă și umilă Ce-i cântă zeului ceresc alese ode. Și, blestemat să port pe umeri poezia Ca pe-o stigmată veche, fără lecuire, Din mii de viermi tu m-ai ales să-ți cânt trufia, Tiran ce înrobești întreaga omenire. Cavernele răsună-n sumbră armonie Chemându-și puii visători la-nlănțuire, Acolo unde toți concep filosofie Și își condamnă semenii la asuprire. Pământul se cutremură de fericire Văzându-și iar odraslele în sărbătoare, Pe dealul plângerilor fără de sfârșire Și unde cel mai adorat pe cruce moare.

Poezia are o poveste Poezia are o poveste! Îmi spunea Esenin într-un vis Când, sătul de realități funeste, Poarta de iluzii i-am deschis. ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Și-n atâtea rătăciri nocturne Fără țintă, fără de cărări, Un ecou al clipelor diurne Mă vâna mereu din depărtări. Brusc, apoi, mă prăbușesc și-n față Văd un petic de hârtie peste Care eu scriam din altă viață: Poezia are o poveste! 21

Constantin Mîndruţă Să le pun în cap un sac

Întors pe dos

Mă gândeam, aşa-ntro seară, La Moreni, sub liliac,

Focul se aprinde şi dintr-o scânteie,

Că spun vorbe de ocară.

Focul se aprinde şi dintr-o iubire, Că nu este aur în orice sclipire, Pe lângă o fată, arde şi-o femeie.

Nu mai am la tren şi gară, Simt că nu mai am vreun plac,

Să mai ştiu de tine, nu am vreo idee

Din bogat, ajuns sărac,

Şi de la o vreme nici nu mă mai doare,

Fără chef şi fără ţară,

Nu fac diferenţa venire-plecare, Nu ştiu, de la uşă, dacă mai am cheie.

La Moreni, sub liliac.

Sufletul meu Vreau să am sufletul sus, Cât mai sus nu-l poţi ajunge, De sudalme nu mai plânge, Că de gândul tău s-a dus.

Eu degeaba ţi-am tot spus Mă uit şi văd norii cum se nasc pe cer,

Că durere el nu strânge,

Sunt ca nişte gânduri triste care pier

Vreau să am sufletul sus,

Aducând iubirii atâta minciună,

Cât mai sus nu-l poţi ajunge.

Cu soare sau lună, ceru-i luminos,

Doar îngerul vine la mine să-mi spună

Se duc anii, parcă nu-s,

Că trebui pământul să-l întorc pe dos.

Nici o vârstă nu ajunge,

Sub liliac

Doar iubirile nătânge

La Moreni, sub liliac, De spui vorbe de ocară, Că sunt mulţi duşi pe afară, Când vorbeşti, plesneşte-un drac.

De la minus, pân` la plus,

Vreau să am sufletul sus.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri) dialoguri privilegiate

Lenuş Lungu

Dialog cu scriitorul Gheorghe Răducanu L.L. – Ce dumneavoastră?

puteți

spune

Puiu

mulți dintre ei. Intrând în această lume a scrierii, mă așteptam să fie imaculată, însă am dat și aici peste mari dezamăgiri, multă răutate, multă ură și de ce nu… prostie.

despre

L.L. – Cum ați ajuns să P.R. – Despre mine… ca și despre ceilalți… scrieți proză ştiind că numai și numai de bine! M-am născut în a 28- a zi a drumurile literaturii sunt cuptorului iulian din anul 1951. De atunci, de când întortocheate? viața m-a „mușcat” de călcâie și m-a adus pe lume, aș putea să spun că sunt un om ambițios, om de categoria „ori – ori”, nu „și – și”. Cred în oameni, cred în prietenii, chiar dacă am fost deseori „mușcat”, sunt statornic în prietenii. Am foarte mulți prieteni, ei sunt marea mea avere. Nu-mi plac jumătățile de măsură. Dacă mă înham la o muncă, trebuie să fie de o înaltă ținută, performantă, să obțină cel puțin calificativul bine. Altfel nici nu mă apuc. Tot timpul găsesc să fac câte ceva, mai ales acum în această perioadă a „inutilului” (sunt pensionar). Am practicat o meserie, numai una, aceea de producător de energie electrică în hidrocentrale timp de peste 44 de ani, dar am lăsat urme și pe tărâmul cultural. Am doi copii medici și pentru această „obrăznicie”, când au terminat facultatea de medicină m-au părăsit (toți trei – cu mama lor cu tot). Rămas singur, pot spune că scrisul „m-a readus la viață”. P.R. – Aș spune că poezia m-a fascinate de la prima pe care am auzit-o sau L.L. – De ce scrieți? am învățat-o. Foarte mic fiind, P. R. – Scriu pentru că, mai ales acum, am mă miram cum cel care a devenit dependent. Cum spuneam, după cea mai scris-o a meșteșugit atât de neagră perioadă a vieții când familia m-a părăsit, bine cuvintele de sună așa de scrisul a fost factorul menținerii mele pe linia de frumos. Poate nu poezia în plutire. În starea în care eram scriind, uitam de toate. sine m-a zdruncinat, ci, cel Scriind am cunoscut o nouă lume – lumea scriitorilor, care a scris-o. N-aș putea chiar am cunoscut scriitori pe toate meridianele lumii spune când am început cu realizând adevărate prietenii sufletești cu cei mai poezia. Cred că de foarte mult ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

timp, de copil mic. Dacă aș fi avut un „descoperitor” pe atunci, aș fi evoluat deși m-aș defini un încăpățânat, un om care nu face ce i se spune ci, ce consideră. Ascult pe toată lumea și fac cum vreau… pentru că... eu plătesc... Deci începuturile au fost cu poezia, apoi, am scris romanul „Femeia Diavolului”. Atunci am simțit gustul prozei... Și la proză am adunat câteva cărți. Cât sunt de întortocheate aceste drumuri, proză-poezie? Este evident că tot cititorul este cel cu… „unitatea de măsură…” L.L. – Ați avut vreun război literar cu diverşi scriitori? P.R. – Nu pot spune că am avut un război cu

postdecembrism modern, occidental când nu mai ezistă fenomenul control foarte multe scrieri dăunează literaturii. L.L. – Cum ați trecut de la poezie la proză? Când ați avut primul fior? P.R. – Simțind nevoia să scriu, pot spune că acord o mare atenție acestui fenomen. Noaptea dacă-mi trece ceva prin cap, mă trezesc și trec pe hârtia care-mi supraveghează somnul. Și la volan consemnez metafore, idei… Dacă reușești să creezi imagini, să-l iei pe cititor după tine, dacă reușești să-i transmiți ceva, înseamnă că nu pierzi din timpul cârciumilor sau al altor „fapte moderne”…

Avem înaintași „solizi” care au scris și proză și poezie. Trecerea de la una la alta nu scriitorii, cu adevărații scriitori. De fel nu sunt un tip poate fi decât în beneficiul conflictual, ranchiunos. Tot timpul am tăcut și ușor, cititorului, el este criticul ușor m-am retras de lângă oamenii dubioși. Ar fi putut suprem. Primul fior? Păi… la să se spună despre mine că sunt… mut. Tace, tace câți au fost… Poate că atunci, omul, dar… mai și explodează… Mi s-a întâmplat de la începutul scrisului când la o câteva ori să iau atitudine față de câțiva inși cărora nu emisiune tv. locală mi s-a spus le-ași spune scriitori, ci mai degrabă criticoi. Pe cât de scriitorul Puiu Răducan. I-am mulți scriitori au apărut, pe atât de mulți „profesori” spus în pauză moderatorului de poezie, de proză… Regret, pe undeva ieșirile-mi să nu mă mai facă scriitor. necaracteristice, dar am constatat că au avut efect. Nici pe „burta televizorului” nu am permis niciodată să se L.L. – Cum vedeți poezia şi proza în evoluția afișeze… scriitor. Ca să fii scriitor trebuie să atingi niște literaturii române în ziua de azi? P.R. – Despre evoluția scriiturii moderne pot să praguri, niște standarde, să fii spun că nu se apropie de clasici. Într-un recunoscut de valori ale Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

domeniului, să fii solicitat de acei oameni în adunările lor… Foarte puțini dintre cei care scriu pot fi catalogați scriitori. L.L. – Cu toată ampretarea evidentă a operei, vă rog să vă aplecați asupra creației dumneavoastră P.R. – Pot spune că am scrieri mai puțin bune, altele… bunicele, multe… altcumva... Câțiva oameni de mare calibru, academicieni chiar, s-au aplecat asupra lor și mi-au făcut niște prefețe la cărți, ceva... recenzii.

proză

Silvia Giurgiu

Tenebre și flori de migdal Din spatele dealului, gârbovit de apăsarea timpului și a pădurilor seculare se iți șăgalnic soarele unei dimineți, stropite cu roua zorilor sfioase și cu lacrimile femeii, care își înăbușea suspinele în palmele

L.L. – Cât de importantă este cercetarea pentru dumneavoastră atunci când scrieți o carte? P.R. – Cred că aici, la acest capitol, cercetare, vă referiți la aspectul cititului… Pot să spun și eu ce zic mulți specialiști că se scrie mult și se citește puțin. La unele lansări de carte am auzit de câteva ori: „Citiți mult și scrieți puțin, dar bine!”. Numai dăcă ai citit mult, numai dacă te-ai documentat bine poți să satisfaci pretențiile cititorului cu scrierea ta. L.L. – Ce ne puteți spune despre stilul dumneavoastră de a scrie? P.R. – Cred că la mine scrisul este determinat de starea în care mă aflu în acel moment. În general cam „geme” singurătatea, întristarea… prin scrierile mele. Mulți m-au întrebat de ce atâta tristețe… L.L. – În încheiere vă rog să ne spuneți câteva umezite. Mângîierea primelor raze duioase îi sporiră durerea cuvinte pentru cititorii revistelor Cronos şi Taifas și hohote adânci izvorau din literar. străfundul ființei sale tulburate. P.R. – Apreciez calitatea celor două reviste pe Ascunsă de brocartul greu al perdelei, urmărea zămislirea care le conduceți. Le-am prezentat la rându-mi în zilei născută din umbrele nopții câteva emisiuni locale din Râmnicu Vâlcea. Constat cu și promisiunea luminii, care bucurie o creștere valorică de la număr la număr, de creștea imperceptibil de mână asemeni și oamenii pe care i-ați selectat să se expună cu clipele, ce târau după ele speranțele ei nimicite. în reviste sunt deosebiți. Valea tăcută se învăluise L.L. – Vă mulțumesc! discret în ceața zorilor, voind parcă să tăinuiască lumii P.R. – Felicitări și succes în ceea ce faceți! ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

secretele unei familii care îi întina puritatea și armonia. Forța distructivă a unui bărbat care se abătea noapte de noapte, asupra unei făpturi delicate, dulci și fără apărare, tulburase duhul văii și echilibrul naturii, care își pleca îndurerată fruntea ramurilor, din care viața îmbobocea din nou, curajoasă și tenace, după violențele unei ierni fără precedent. Castelul medieval care domnea impunător peste toată acea magnifică regiune, solitar, izolat de lume și civilizație își etala turnurile mărețe în infinitul de azur al orizontului. Atâta frumusețe și măreție povestea trecătorului ocazional basme fascinante și ireale despre „fericiții” săi locatari și smulgea suspine romantice visătorilor îndrăgostiți de dragoste. Nimeni nu avea acces pe domeniile vizibil delimitate de interdicții semănate la tot pasul, scrise pe panouri uriașe. Parcurile ce înconjurau proprietatea Contelui erau foarte bine îngrijite și odată cu ivirea zorilor, domeniul forfotea de

activitate, dar niciun murmur nu se ridica înspre ferestrele acoperite cu perdele grele și întunecate, care păreau că supraveghează cu ochi de spiriduși făpturile fantomatice care lucrau în tăcere deplină grădinile de basm. Odată cu soarele, urletele îngrozitoare și plânsul sfâșietor care cutremurau zidurile mute în inima nopții încetau iar viața continua impasibilă. Nimeni nu sufla o vorbă despre ce se întâmpla la castel pe timpul nopții iar personalul de serviciu își astupase urechile, gura și... conștiința, pentru a nu-și risca slujba plătită regește de castelan. Toată lumea îl temea și se dusese vestea despre cruzimea lui, care se manifesta însă, doar în intimitatea căminului conjugal, dar nimeni nu își imagina măcar, proporțiile ei. Bărbatul ieșea în societate cu limuzina sa de un lux exorbitant, condusă invariabil de același șofer inabordabil, mut și surd, care nu se mișca decât la

ordinele Contelui și probabil că tot atunci își îngăduia să și respire. Era capabil să aștepte imobil ore în șir, în picioare lângă mașină, insensibil la frig, la cald, la atacul insectelor și probabil chiar și la foame și sete. Era omul potrivit la locul potrivit. Rareori, contele apărea însoțit de frumoasa lui soție, dar în afară de frumusețe, nimic nu se putea spune despre ea. Asemeni șoferului și dealtfel tuturor persoanelor care trăiau în umbra contelui era o păpușă însuflețită, palidă și cu ochi de o tristețe infinită, cu mișcări mecanice, tăcută și înfricoșată ca o căprioară hăituită, cu rol pur decorativ în viața socială a soțului ei. Nimeni nu știa de unde venea. Apăruse într-o bună zi la fereastra castelului alături de Conte, care își adunase supușii în parcul principal și le prezentase în termeni limitați mireasa adusă cu sine din peregrinările lui misterioase, care avea să lumineze cu prezența ei viața lui și a lor și care avea aceleași drepturi și prestigiu pe care îl merita o soție de Conte. Vreme de un an, chiar luminase castelul și aleile parcului cu surâsul ei dulce și discret iar ferestrele mereu ascunse primiră asaltul soarelui, care fusese negat acelor odăi misterioase. Adesea, pe fereastra camerei sale se revărsa cântul îngeresc al unei voci din altă lume și pe chipul contelui se putea întrezări uneori umbra unui surâs. Se zvonea că moștenitorul atât de râvnit se lăsa cam mult așteptat și pe fruntea lui reîncepeau să

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

se adune norii, pe măsură ce timpul trecea. Tânăra contesă începu să se ofilească sub povara unei vini pe care nu o avea și amenințările soțului, la început nefondate, începură să se concretizeze. Exact după un an de la uniunea lor, scandalurile izbucniră în Castelul cu Șapte Cămine, așa cum era supranumit de localnici. Ferestrele fură din nou acoperite de brocarturile grele ca blestemul, tăcerea se risipi pe aleile parcului văduvit de prospețimea tinerească a contesei, cântul celest amuți pe vecie în casa durerii, care acum răsuna de răcnete bestiale și suspine prelungi. Primăvara veni iarăși peste valea înlăcrimată de iarna grea și de teroarea unui suflet damnat. Tristețea evada prin orice crăpătură, captivă și ea între acele ziduri neînduplecate, agățându-se disperată de crenguțele înflorite ale migdalilor, grăbiți să se dăruiască unei lumini iluzorii, ale unui soare care se străduia în zadar să încălzească tenebrele înroșite de flori sângerii. Peste valea înlăcrimată și tristă, un nou răsărit împodobi migdalii cu diademele iluzorii ale unui regat blestemat, unde durerea se identifica parcă de la începutul timpului cu zidurile înegrite de vreme și taine. Pe ramurile înflorite de sub ferestrele castelului, un corb asculta tăcerea adâncă, umflându-și pieptul cu promisiunile ei. Vântul se rostogoli chiuindu-și triumful printre brocarturile negre, izbind cu sălbăticie obloanele uitate neferecate peste noapte. Pentru o clipă, lumina difuză a dimineții străpunse bezna odăii încremenite sub pecetea morții, dar fugi înspăimântată, țipându-și teroarea prin glasul păsărilor înghesuite pe sub streșini. Pe marmora rece, moartea scria încă povestea unei prințese osândite prea în grabă de o vină necomisă. În sânul ei străpuns de lama asasină a unui cuțit palpita încă o scânteie de viață, a unei făpturi care întârziase prea mult prin labirintul destinului, căutându-și menirea sau poate că se împotrivise să rodească în urma unei abominabile violențe. Pruncul revendicat cu atâta cruzime nu mai avusese timp să își salveze mama și nici să își anunțe la timp existența. Corbul își întinse aripile și se înălță cu un croncănit prelung până la fereastra, care își acoperea rușinea și spaima sub vălul greu al perdelei. Gardian al morții, se întrupase din umbre și deznădejde ca să vestească lumii o crimă menită să rămână pe veci nepedepsită. Viața eliberată din pieptul prințesei ucise se înălță către cer de mână cu fluturii, lăsând veșniciei migdalii stropiți cu rubine.

Pop Dorina

Cercelușii bucălaţi Obosit să privească spre copiii pofticioși, stăpânul s-a cățărat în cireș pentru a oferi acestora zemoasele fructe. Sacoșa e aproape plină. Câteva, mai zvăpăiate, au reușit să evadeze în iarba pufoasă. – Pssst. Fugiți!

Insistentul mesaj ajunge rapid în iarbă, unde bobițele de un roșu aprins se întind, încercând să-și revină din proaspăta căzătură. Adierea firicelelor de iarbă le ajută să se ridice. Își scutură hăinuțele de praf, își aranjează părul și privesc în stânga și-n dreapta pentru a descoperi de unde s-a auzit vocea care le-a semnalat pericolul. Se uită una la alta dezamăgite în timp ce o altă 27

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

surată, lovindu-se cu fundulețul de pământ, li se – Am putea face alătură. Ca la o comandă, toate ridică privirea și zăresc cunoștință. Eu sunt Zeno și fosta lor locuință. Enigma disperatului mesaj se spulberă sunt stăpân peste praful de pe când observă plăsuța plină de cireșe în captivitate. Deci acest trotuar. e real. Sunt în pericol. Trebuie să facă ceva. – Auzi la el! Stăpânul prafului? Ha,ha, ha. – Nu plecăm fără voi, decide Ica, cea mai înaltă dintre cireșele din iarbă. – De ce râzi de mine, – Noi nu mai avem nici o șansă! Vom sfârși în gurița unui prichindel sau mai rău, în borcanul cu dulceață. Însă voi veți putea analiza parcurile, locurile de joacă și ați putea merge chiar la școală.

domnișorică. Crezi tu că e ușor să fii stăpânul prafului? În fiecare dimineață sunt nevoit să-mi ascund subalternii de măturii. După ce – La școală? Cine a mai auzit una ca asta? N-ați vijelia căzut încă-n alcool, dar parcă sunteți bete! spune o cumătra pleacă, revenim. cireașă în timp ce rupe un fir de iarbă. Rămasă în urmă, se – Nici vorbă, protestează alta, în timp ce-i aruncată grăbește să treacă strada pentru a-și ajunge camaradele din în plasă peste celelalte. urmă. – Stai, strigă la ea Zeno. Cum să asculte ea de un muc de țigară? Aleargă, fără să observe că se schimbase culoarea verde a semaforului. – Auuuu... Și viața micuței sfârșește sub o roată grăbită.

– Are dreptate, piticania! Ce putem face aici în iarbă? Putem sfârși sub talpa stăpânului sau dacă nu ne bagă nimeni în seamă, soarele ne va usca obrăjorii. N-ar fi păcat? concluzionează tot Ica. Hotărâte să înfrunte situația, cireșele din iarbă se adună în careu pentru a stabili un plan. Își aleg și un conducător, apoi pornesc la drum. Ies din curtea în care au fost găzduite și pășesc pe trotuar până când un muc de țigară le apare în cale: – Țanțoșelor, unde mergeți așa gătite?

Toropite de căldură, cireșele aleargă spre parcul din apropiere în speranța că vor găsi o cișmea cu apă. Codașele se încurcă printre trecători și mai-mai să se tamponeze cu o mogâldeață gri din trupul căruia s-a dezlipit o bucățică ce s-a agățat de talpa pantofului unui bătrân. – Nu ți-e rușine, mi-ai rupt spinarea, boșorog chior!

– Alo, domnu’, de ce Să-l bage în seamă pe vagabond? Sau... mai bine jigniți trecătorii? să-și continue drumul ca și când acesta nu există. – Cine ești tu, să-mi faci – Hei, cucoanelor sunteți surde? – Nicidecum, silabisește o cireșică mai cruduță, mie observație? Eu sunt Gumelică și coordonez această însă nu vorbim cu străinii. 28 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

alee. Nimeni nu mișcă fără știrea mea! – Sunt o cireașă excursionistă, dar civilizată. – Ei, tu. Aici e teritoriul meu. Nu-ți convine, fugi în iarbă, spune guma de mestecat îmbrăcată în mâzgă. – De ce mă alungați? – Politețurile nu-și au locul pe aleea asta. Caută în altă parte! Și cireașa, pierzându-se de suratele ei, se ascunde în iarbă. O lacrimă udă pământul uscat, în timp ce gândurile-i schițează întrebări. „De ce este răutate în parc? Și groaznicul miros de unde vine?” Răspunsurile însă se lasă așteptate. Nu și surioara micuței care o caută cu disperare.

Îi vine în minte un cuvânt magic: „siguranță”. De fapt asta căutau când au evadat din curtea stăpânului cireșului. Au crezut că pot trece neobservate prin parc, însă s-a adeverit că sau înșelat. Ce voiau să afirme surorile lor acaparate în sacoșă prin posibila lor direcționare spre școală? Nu vor afla doar dacă vor trăi și experimentul „școală”. Ușor de zis, însă cum vor descoperi școala. Și cine le

– Hei, Ara, trezește-te. Dacă mai zăbovim mult în iarbă ne pierdem de trupă... – Ce trupă, roșcovano? – Care-i treaba dumitale? Chî! Chî! Chî! – Ai schimbat țigările? zice răhățelul Ehu. – Eu? N-am fumat niciodată. Dar lăsați-mă în pace. Sora mea se prăpădește și dumneavoastră, cu mirosul ăsta înțepător, mă încurcați. Puf! Uax... – Ce vină am eu? Cățelul care m-a eliminat nu-i atent la ce consumă. – Oh, păstrați, vă rog, distanța. Altfel mor! – Ce-mi pasă mie? Nu mă pot mișca. Tu ai venit pe teritoriul meu, nu eu te-am căutat! – Blah, blah... – Îmi murdărești haina. Dis-pari! Și cireașa, intoxicată de miros și speriată de propria vomă, o ia la goană uitând că sora ei zace fără suflare în iarba de lângă răhățelul Ehu. Ajunge lângă o cișmea își clătește gurița, apoi se spală pe față. Revigorată, dar totuși ostenită, adoarme în spatele pompei de apă.

va permite să pătrundă în interior? Cum se vor acomoda cu elevii, cu profesorii? Enigme și variante nedigerabile. Totuși, în spiritul aventurii, merită încercat.

La marginea parcului, nebunaticele cireșe se așează pe o bancă să-și tragă sufletul. Epuizate, cu căpșorul în – Plecăm la școală, afirmă balans, majoritatea au trecut în lumea viselor. Câteva, Ica. lunecând, zac fără suflare în iarba cărnoasă. Ica constată – Cum? De ce? întreabă lipsa multora. Când se decide să le numere, constată că câteva cireșe ofensate de faptul excursia lor e pe cale să eșueze, cireșele înjumătățindu- că nu mai pot lenevi la umbră. se. Să le urnească de pe bancă? Nici vorbă. – Copiii ne iubesc și vom fi în siguranță. ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

– Iubire? De abia așteaptă picii să-și înfigă dințișorii în miezul nostru zemos. Eu nu plec! – Nici eu! Doar trei cireșe s-au ridicat în tăcere de pe băncuță și așteptau semnalul de plecare. Fie ce-o fi, vor merge la școală! – Plecăm? Cele trei surate dau afirmativ din cap, temându-se să nu fie apostrofate de viermănoasele de pe bancă. Conducătoarea grupului face câțiva pași, gesticulând cu mâna dreaptă să o urmeze. Pe trotuar e liniște și curățenie. Merg încet, în tăcere, până când în depărtare zăresc un copil cu ghiozdănelul în spate. Aleargă ușor, urmărindu-l pe micuț. Alți și alți copii vin din toate direcțiile. Cireșele, ascunse în tufe, privesc nedumerite veselia lor. O fetiță mai ageră, cu tableta în mână,

filmează împrejurimile. Un cadru și încă un cadru, apoi se oprește. – Uf, ne-a descoperit! spune o cireașă în timp ce, de frică, se îmbrățișează două câte două. – Uau, ce cerceluși frumoși! Și parcă-s vii... Și cireșele, după scurta lor experiență de viață, reușesc să descopere iubirea, nu la școală cum au fost îndrumate, ci atârnate de urechiușele fetiței.

Acolo le veți găsi și voi, an de an, dragi copii, pe cele mai curajoase cireșe. Iar dacă nu vă veți întâlni cu fetița noastră, căutați cercelușii bucălați la începutul verii fie în sacoșa bunicii când sosește de la piață, fie în castronelul cu fructe așezat de mama pe biroul vostru lângă laptop, cărți și caiete. De voi depinde să le transformați monotonia staționării în bucuria de a deveni podoabele inocenței.

Agafia Dragan

Maria Nebuna(partea I) – Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu? Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite, ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă, mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.” Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea câte unul şi îi întindea un leudoi: „Te făcuşi al dracului de zgârcit” şi trecea mai departe fără să privească trecătorii, fără să întindă mâna doar repetând: „Dă, mă, un leu”. Localnicii erau obişnuiţi cu ea, făcea parte din peisajul oraşului. Începuseră să semene, cumva, de când minele se închiseseră una câte una. Geamuri ştirbe rânjeau ca şi râsul fără dinţi al Mariei, străzile îşi adânceau degradarea, pe zi ce trecea, clădirile deveneau din ce în ce mai triste si cenuşii, văduvite de suflet. Timpul se scurgea fără culoare, doar castanii mai ţineau rostul anotimpurilor, şi munţii care păreau să-şi întindă braţele ca pentru o îmbrăţişare peste inima bolnavă a oraşului. Într-o zi, îmi beam cafeaua pe o terasă, Maria

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

păşea printre mese, fără să privească spre ele sau spre consumatori, repeta ca pentru ea: „Care dă mă un leu? Dă, mă un leu! Cineva a chemat-o de la o masă. „Marie, ia vino! Îţi dau doi lei şi o bere dar îl vezi pe ăla de la masa de acolo? Du-te şi pupă-l pe gură!“. Femeia nu a răspuns sa îndreptat spre masă repetând aceleaşi cuvinte: „Dă, mă un leu!”. Când a ajuns în dreptul omului s-a aplecat şi l-a pupat cu zgomot. Luat prin surprindere, bărbatul s-a ridicat şi a împins-o cu putere. „Uoo,Nebuno!” Dezechilibrată, a căzut. Câteva secunde s-a lăsat liniştea, apoi hohote de râs au izbugnit şuvoi. Râdeau de căzătură Mariei sau de păţania bărbatului? Poate de ambele. Maria s-a ridicat încet, a privit în jur la gurile care clocoteau de râs, şi-a scuturat hainele de parcă se puteau murdări mai mult decât erau şi s-a îndreptat uşor spre ieşire. Pentru prima dată am observant în ochii ei, atât de goi altădată, o sclipire adâncă şi o umbră de lacrimă, doar buzele păstrau aceeaşi expresie de zâmbet neutru. Situaţia m-a impresionat, râsul mesenilor desenase în mintea mea imaginea unor hiene muşcând din trupul încă viu al victimei. După aceasta întamplare, a trecut ceva vreme fără s-o întâlnesc, fără să mă întreb unde este Maria. La fel cum dispare o imagine neînsemnată, care nu a făcut altceva decât să ne izbească pentru o clipă privirea, nelăsând nici o urmă să perturbe banda rulantă pe care ne alearga rutina, dispăruse şi Maria. Până într-o zi, când trecând prin parc, pe acolo mergeam şi mă întorceam de la şcoală, am fost surprinsă să văd, aşezată pe o bancă, o femeie îmbracată şi machiată ca o… batrână. Nu i-am dat atenţie, femeia şoptea ceva ca pentru ea. Când m-am întors spre casă seara, ea era tot acolo înconjurată de şoaptele ei. M-am oprit o clipă, curioasă, „Cu cine vorbeşti, Marie?” Nici un răspuns, şi-a continuat netulburată monologul. Amintirile soseau în mintea ei de ici, de colo şi se concretizau în cuvinte, fără noimă pentru mine. Îmi era greu să-i înțeleg bolboroseala. O singură propoziţie venea clar din când în când, „Să nu-mi iei băiatul, Ioane!” şi Maria o lua de la capăt. După un timp se pare că mi-a observat prezenţa, s-a ridicat şi a plecat repetând cu voce ceva mai tare cuvintele devenite obsesie: „Să nu-mi iei băiatul, Ioane! Să nu-mi iei băiatul, Ioane!” *** Maria nebuna a murit, a fost găsită zăcând între ruinele unei case arse, se zice că a fost a ei şi ea i-a pus ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

foc, să fi fost sau nu aşa, nimeni nu mai ştia. A plecat discret cum îi fusese şi existenţa. Oamenii o uitaseră încă de când era vie, în memoria lor, pe atunci, era doar Maria nebuna cu laitmotivul ei: „Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?” Nu am căutat să aflu cine a fost Maria, o acceptasem împreună cu oraşul. Auzisem că a fost cineva în tinereţe. Când se surpase echilibrul ei nimeni nu-şi aducea aminte sau, poate,

nu observase nimeni. Ce a fost se ştersese din memoria celor care o cunoscuseră, de când apăruse Maria nebuna. De ce? Din nepăsare? Adesea, ne consolăm cu o abureală de milă pentru a nu ne simţi vinovaţi, şi întindem un ban de parcă neam cumpăra liniştea datoriei împlinite. Cine ai fost, Maria!? „Am fost un om cu umbrele și luminile lui. Un om”.

Maria Giurgiu

Bastarzii Breaza e renumită pentru aerul său curat, benefic în mod deosebit, în curarea bolilor de plămâni. Vilele cochete cu aspect rustic și acoperișurile lor țuguiate cu ape repezi, tipice așezărilor montane surâd zorilor roșietici și trezirii astrului învăpăiat al zilei, cu ferestrele spalancate, semn că cei din interior profită de aerul ozonat, chiar și în pat. E început de septembrie și sezonul turistic e pe sfârșite. Peste câteva zile începe școala. Totuși, vânzoleala turiștilor prin piață, în căutarea produselor autohtone, oferite de micii producători, localnici ai stațiunii prahovene, încă exaltă fantezia negustorilor, care născocesc tot felul de formule fanteziste, pentru a atrage atenția mușteriilor ocazionali,

asupra mărfurilor proprii. Brezenii, sunt oameni harnici și orgolioși și țin la bunul lor renume în fața turiștilor ce vin în fiecare an, atrași de aerul curat, de liniștea și de pacea locurilor, care le lipsește în marile metropole, de unde provin. Produsele gastronomice de o calitate foarte bună, autohtone, sunt un atu în plus, fiind foarte apreciate de cunoscători. Pe tarabe se lăfăiesc în grămezi ce atrag privirile, mere, pere, struguri, nuci în culori variate și vii, cu arome ademenitoare, pline de tainice promisiuni tomnatice și o mare diversitate de legume proaspete. Într-un colț al pieței, producătorii își etalează cu fală, cașcavelele afumate sau dulci, făcute în casă și telemeaua, obținute de la vacile lor hrănite doar cu grăunțe și fân de pe coastele și văile din împrejurimi. Fiecare dintre ei îmbie clienții cu vorbe ademenitoare să guste bunătățile, înainte de a le cumpăra, iar degustătorii nu se dau în lături să dea curs invitațiilor și să se extazieze, gustând. Ciobanii aduc pe piață,

delicioasa brânză de burduf, în coajă de brad, urda de oi și cașul dulce. Sunt așezate la vedere și sticle cu lapte bătut și borcanele pântecoase cu smântână din aceleași surse ecologice, care își au clienții lor pofticioși, printre vilegiaturiști și mai cu seamă printre bucureștenii înstăriți ce își petrec weekendurile la propriile vile, departe de tumultul capitalei. Mulți sunt clienți stabili de ani, ai gospodinelor brezene, crescătoare de vaci cu lapte. Aceștia din urmă, se salută cordial și confidențial, sunt invitați în casele localnicilor, fiind cunoștințe vechi. Nu refuză invitațiile binevoitoare, ispitiți de alte oferte irezistibile, de ei știute, deja. Unii dintre ei au înțelegeri vechi cu oameni din părțile locului, să le pregătească în fiecare toamnă, licori din fructe de pădure, culese de pe zănoagele însorite, ca de pildă binecuvântata vișinată, cornată, socată, afinată sau vinul de cătină, de măceșe și alte minunății, pe care doar aici le pot obține și de care nu se pot lipsi, convinși fiind de virtuțile lor miraculoase. În această categorie intră acei cunoscători erudiți și gurmanzi cu palatul rafinat și distincție la gusturi, care apreciază valoarea lucrurilor simple, ce până nu de mult, erau la îndemâna tuturor și azi au devenit tot mai greu de obținut, din cauza dispariției celor care le realizau și prin înlocuirea lor, cu produsele industriale de serie, aflate pe toate rafturile supermarcheturilor. Licorile sunt pregătite de către mâinile iscusite ale anumitor gospodine

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

locale, care dețin rețetele lor secrete, moștenite de la strămoși, în familii. Magazine, butiquri, baruri, restaurante și prestatorii de servicii de toate felurile, nu se lasă mai prejos și deschid zilnic în această perioadă de vilegiatură, profitând de ocazie, pentru rotunjirea câștigurilor. Barul din Alee nu face excepție și deschide devreme, duminica. Lica, vânzătoarea la bar a sosit deja la serviciu, a parcat bicicleta în față și a deschis barul înainte de răsărit. A pus în funcțiune mașina de cafea și capucino, a aranjat mesele și a stropit trotuarul din față și cele câteva ghivece cu mușcate de pe terasa acoperită. Deși era septembrie și căldura verii s-a mai domolit după ploile din ultimele zile, previziunile meteo glăsuiau, că încă nu au intrat în sac, zilele calde. Dimineața aceea era plăcută. Atmosfera se limpezise și aerul era ozonat și răcoros. La acea oră matinală, mesele erau încă goale, cu excepția uneia. Lica în acest scurt răgaz oferit de lipsa clienților ea asculta la televizorul din bar previziunile zilei, despre Taur, zodia sa prezentate de Netti pe pro.tv. De la masa din colțul umbrit al terasei, Nae OZN, îi făcu semn. Lica întrebă, fără să-și dezlipească privirile de la tv: – Ce vă aduc? – Pentru mine, o cafea dreasă cu puțin coniac, răspunde Nae OZN, tot numai zâmbet. – Pentru mine fă bis, plus un pachet e Winchester roșu, adăugă Stamate Praștie, poreclit Lisimah cu voce de venerabil părinte protector. Porecla și-o alesese chiar el, cu mult timp în urmă. De fapt, susținea orgolios, că e anagrama numelui său real și cu corespondent, în istoria antică. Cum în bar nu-l contrazicea nimeni niciodată, din cauză că experții în anagrame nu prea treceau pragul barului, prietenii îl cheamă, Lisimah. Asemenea tovarășului său și el era echipat de pescuit, cu pantaloni ponosiți, în ton cu moda zilei cămașă decolorată în culori de mascare și cizme scurte de gumă peste bordul strâmt al pantalonilor. Jos la picioarele mesei unde se așezaseră cei doi, zăceau aruncate neglijent, două rucsacuri în culori de mascare, dotate cu fermoare, curele și buzunare, burdușite cu termosuri, felurite ustensile și alte marafeturi invizibile ochilor curioși, foarte probabil, utile pentru o zi la pescuit, cu amicii iar la gâtul lui Nae atârna neglijent, un binoclu. Lica e o brunetă frumoasă, are vreo douăzecișiopt de ani, înălțime medie, iar părul i se revarsă peste umerii cu piele netedă ușor bronzată, în bucle bogate, arămii strânse într-o coadă de cal și ochii limpezi și vioi, din umbra genelor negre, lasă să străpungă inimile ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

visătorilor, cu grația lor firească, priviri de gazelă, ce ascund taine și promisiuni nebănuite. Privirile lui OZN se pierd în contemplare și lunecă nostalgice, ca atrase de un magnet, spre formele tinerei, bine conturate de blugii strâmți, ce-i desenează cu fidelitate fiecare curbă a trupului plinuț, urcând ca sub hipnoză spre sânii, care mai, mai că stau să explodeze din tricoul roz, cu decolteu adânc.

Doamna viselor sale le aduce la masă cafelele și el pare hipnotizat de cercelul lung în formă de lacrimă azurie, care îi alintă bronzul ușor al pielii satinate a gâtului, punându-i în valoare ovalul delicat al bărbiei și ispitindu-i privirile, către buzele senzuale, date cu roșu carmin. Lica îl observă cu coada ochiului și oftează resemnată, făcând pe indiferenta, în timp ce așează pe masă ceștile. Privirile bulbucate ale lui Lisimah se plimbă nebăgate în

seamă, de la Lica la OZN și înapoi și clipesc, întunecându-se de grijă, lovite parcă de greutatea presiunii aerului din preajmă, asemenea acelor unui barometru, sensibil la perturbațiile instabile, percepute dinspre OZN. Percepea și cunoștea pasiunea ce clocotea în inima bietului nenorocit. Focoasa sirenă aruncă săgeți sfidătoare către cei doi păcătoși, susținând cu demnitate suverană, privirile ce-i iscodesc cu jind, decolteul. Îi cunoaște pe amândoi de o viață și e conștientă de efectul prezenței sale, asupra oamenilor, așa că într-un exces de generozitate își strânge îndurătoare arcul și săgețile privirilor, în sine, zâmbind zorilor și lăsând pe cei doi banali muritori, să se bucure nestingheriți, de priveliștea strălucirii sale. Între timp, se întoarce la locul său din spatele barului, făcându-și de lucru în așteptare de mușterii. Bărbații se privesc cu subînțeles, încrețindu-și ușor frunțile și o urmăresc nestingheriți de la distanță, fermecați de senzualitatea ei înnăscută. Prelungesc

intenționat plăcerea savurării cafelelor, în timp ce discută între ei cu voci scăzute. Ea îi ignoră, pierzânduse în propriile reverii. Încă de dimineață, când deșteptătorul îi ghilotinase somnul cu țârâitul său vibrant, asemănător cu glasul dogit al unui crainic medieval, purtător de vești neplăcute, a căzut în depresie. Ca să mai uite de privațiunile la care s-a autocondamnat, de când a acceptat postul de lucru la bar și sâcâită de cum o urmăresc cu privirile cei doi, își centrează tirul săgeților din priviri, către ei: – Nae, nu mi-e prea clar, încotro te îndrepți, azi. Având în vedere arsenalul vostru, aș înclina să cred, că la pește, pe râu, dar nu pricep la ce-ți trebuie ție binoclul. Lisimah văd că nu are. Vrei să te benoclezi după OZNuri, sau să descoperi ascunzișul peștilor pe sub pietre? 34

– Ha? Ai ceva cu binoclul meu, sau cu mine, păpușă? De ce nu vii cu mine, ca să vezi cu ochii tăi, la ce-mi trebuie? – Ehe, aș vrea eu, să am norocul tău. Nu vezi, că sunt priponită la muncă și în zi de duminică? – E suficient să-ți dorești cu adevărat ceva, ca să ți se împlinească dorințele, regină! După ploile astea cred că au ieșit bureți pe coaste, cu grămada. Nu ești ispitită vii cu mine pe Zănoaga să culegem în una din aceste zile mânătărci, gălbiori și coarne cum făceam noi, mai demult? Mai ții minte? – Mai țin. Așa e, că ți-ar plăcea? îi dădu ea replica. – Sigur, că mi-ar plăcea, sper că nu te îndoiești, de asta. – Păi te cred, dar ce te faci cu Berta, iubita ta? – Berta e doar o prietenă, nu e iubita mea. Inima mea e prizoniera ta, știi prea bine. – Ha, ha! Baliverne! Ai devenit un as în vorbe goale. Și eu nu te mai cred, îl zeflemisește ea, cu un râs forțat. – Dar eu ce trebuie, să cred de prietenia ta, cu ticălosul ăla, de Fane Scaiete? Te afișezi cu el peste tot, în public, îi reproșează el, cu năduf. – Nu e treaba ta, ce fac eu, cu viața mea și nici nu mă interesează propunerile tale. Vezi-ți de treabă, îi tăie ea vorba, întunecându-se brusc! Pentru un moment moșmondi ceva în spatele barului, asunsă de privirile bărbaților. În sinea ei își dorea să mai apară și alți clienți, ca să-i distragă gândurile de la neliniștile și regretele ce îi măcinau sufletul. Își șterse o lacrimă ce i se

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

furișase în colțul genelor și cu un efort de voință, își alungă tristețea din priviri și apăru de după tejghea cu un zâmbet cuceritor, luminându-i fața. Reuși să facă abstracție de discuția cu Nae ignorându-l și își îndreptă tirul către Lisimah: – Ia zi-i Lisimah, o fi adevărat, că Nuța vrea să se întoarcă definitiv din Italia, să pună frâul iar, pe grumazul tău de armăsar slobod? Dacă așa o fi, se duce boalii, libertatea și zburdălniciile tale, craiule! Halal, avansuri făcute gagicilor, halal seri de biliard cu prietenii până în zori și cred că se restrâng și weekendurile la pescuit, cu OZN și ceilalți fluieră vânt, din gașca voastră de „bastarzi”, ca să o parafrazez, tot pe Nuța. – Ce ai tu cu neica Lisimah, frumoaso, de te legi de viața lui amărâtă? Văd că ceva te tulbură azi, de ne calci pe bătături, așa din senin. Îmi omor și eu solitudinea, până se adună Nuța din peregrinări, dar asta nu va să zică, că îmi fac de cap, cum insinuezi tu, prințeso. Eu o iubesc, pe Nuța. Măcar de s-ar întoarce, dar sunt cam sceptic. Nu se îndură ea de bani, mai cu seamă, că știe, cum merg treburile pe acasă. Măcar acolo câștigă mai bine, are contract și cât trăiește unchiașul ăla, nu lasă munca, să vină acasă. Doar o cunoști. – Păi, o cunosc, tocmai de aia zic, că vine. La Crăciun, când am vorbit cu ea, mi-a spus, că s-a săturat de Italia, de babe și moși și de traiul pe uși străine. Zicea, că nu mai suportă și nu va mai sta mult, pe acolo. Se gândea să-și organizeze ceva, ca sursă de câștig, aici acasă, cu bănuții adunați cu amar pe la italieni. Nuțica nu vorbește în van, dospește ea, ceva în minte. Așa că pune-te în gardă, musiu Lisimah, că se dă milităria jos din pod, pentru domnia ta, îi râse ea în față, cu vădită ironie! Lisimah îi răspunde întărâtat: – Fir-a-i a boalii, Lico! Uite-te, ce limbă bifurcată, ai! O fi cumva, din cauză că Fane Scaiete ți-a tras plasă? Vorbește lumea că i-ar face de urât, de tine, Vera Frusinii, de peste Zănoaga. De aia ești plină de draci și te apucași, să-mi amărăști ziua? De alături, sare și Nae cu gura: – Ce ai cu Lisimah, Licuțo, că el om bun? Se vede pe fața ta, că ești frustată, însă nu e vina lui, că faci tu alegeri greșite, în viață. – Ce vorbești OZN, călca-te-ar vaca, de ofticat? Pe ce te bazezi , când faci astfel de afirmații pe seama mea? Te îndeamnă omuleții tăi verzi cu cornițe, să faci pe avocatul din oficiu pentru Lisimah? Sau ți-e frică, că rămâi fără tovarăș, la tăiat câinilor frunză? Iar tu Lisimah de unde o scorniși pe asta, cu Fane și Vera? Nu mă interesează deloc, Fane ăsta, dacă chiar vrei să știi, însă mă doare trădarea celor ce-i credeam prieteni. Să vă ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

calce vaca, de bârfitori! Sunteți doi bastarzi! Uite, cine era Vocea Brezii și eu habar naveam, îi ocărî , neagră de supărare! Ar fi vrut să-l tragă de limbă pe Lisimah, să afle mai multe, despre locul unde se ascunde Fane, ca să îl urmărească ea și să nu mai fie luată mereu prin surprindere, însă proștii aceștia doi cred că e amorezată de el. Lisimach îl privi resemnat pe OZN și-i zise amărât: – I-auzi Nae, suntem doi

bastarzi! Hai să ne cărăm mai repede, că începurăm bine ziua, n-am ce zice! – Așa e! Pun prinsoare că nici peștele nu se agață în cârligul nostru, într-o zi ca asta. – Lasă că îi găsiți cu binoclul, nesuferiților! Le aruncă Lica cu obidă, în timp ce ieșeau pe ușă cu mutre pleoștite. (va urma) 35

colecţii

Ovidiu Țuțuianu

Misterioasele desene de la Nazca Desenele/liniile Nazca sunt geoglife și figuri geometrice gigantice, realizate pe platoul Nazca din Perú. Printre imaginile de aici există reprezentări geometrice (linii drepte, triunghiuri, trapeze, spirale), componente ale florei (flori, copaci), ale faunei (păianjen, maimuță, câine, păsări, pește, balenă) și chiar un astronaut! Despre originea lor se vehiculează mai multe teorii. Una dintre acestea afirmă că liniile erau un mod al locuitorilor antici ai platoului de a comunica cu zeitățile,

întrucât complexitatea alcătuirii desenelor nu este observabilă de pe pământ. Liniile respective se prezintă sub forma unor șanțuri cu lățimea de până la 135 cm. și adâncimea de 40-50 cm., care formează pe suprafața pietroasă a pustietății niște dungi albe. Faptul că suprafața închisă la culoare se încălzește mai tare decât cea albă, creează o diferență de temperatură care permite liniilor să nu fie afectate de furtunile de nisip. Pentru păstrarea vestigiilor enigmaticei civilizații Nazca, autoritățile peruviene au instituit un control eficient al regiunii, cu scopul de a interzice turiștilor să treacă cu mașinile direct peste linii.

Altă ipoteză atribuie acestor linii un sens astronomic. Cercetătorii presupun că geoglifele au fost create până în secolul al XII-lea, înainte de poposirea incașilor în această zonă. Ultimele investigații atribuie

crearea lor civilizației Nazca, populație care a trăit pe acest platou până în secolul al II-lea î.Hr. Originea liniilor rămâne totuși un mister. Exista o mulțime de ipoteze extravagante. De exemplu, Paul Kosok consideră că figurile și liniile reprezintă o carte astronomică a lumii. Cea mai populară ipoteză îi aparține lui Erich von Däniken, care afirmă ca imaginile reprezintă un marcaj destinat extratereștrilor. Conform unei alte idei indrăznețe, locuitorii antici din Nazca au inventat balonul și au început să exploreze spațiul aerian. Această idee s-ar justifica prin faptul că figurinele se văd cel mai bine de la înălțime. Alt cercetător a presupus că liniile desenelor sunt niște piste de alergare rituale, iar după arheologul Lancho ar reprezenta hărți, care arată calea spre unele izvoare subterane. Arheologul și matematicianul peruan Maria Reiche declară că autorii desenelor făceau mai întâi niște schițe mici, apoi le reproduceau la dimensiunile dorite. Ea își susține afirmația prin schițele pe care le-a descoperit în regiune. Cercetătoarea, care a dedicat studierii liniilor Nazca mai mult de jumătate de secol, a presupus că enigmaticile figuri pot reprezenta cel mai mare calendar astronomic din lume. Unele imagini erau folosite pentru determinarea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

perioadelor propice aratului și semănatului. În unele Un „colibrí” agil și maiestos. imagini spre exemplu, ciocurile păsarilor indică punctul Din nou spre dreapta curge-al răsăritului soarelui și ziua solstițiului. nostru zbor, Interesant este că pe marginile desenelor au fost găsiți stâlpi de lemn, înfipți în pământ, ce serveau ca Sub soarele ce urcă în neant. puncte de reper pentru configurarea desenului. S-a Iar după peruanul zeu „condór”, stabilit că stâlpii respectivi aparțin secolelor VI-I î.Hr. Urmează un „păianjen”, dar gigant! Tot acestei perioade îi aparțin și rămășițele așezării din Urcăm ca să putem vedea îndat' cultura Nazca, descoperite în apropierea misterioaselor Un „stârc” măreț cu corpul super lung. linii Nazca. Cu ocazia unei excursii efectuate în câteva țări din Și-n coborâre tocmai am aflat, America de sud, în ziua de 28 februarie 2016 am zburat, împreună cu soția și alți trei turiști, într-o avionetă de 7 locuri (inclusiv pilotul și copilotul) deasupra unora dintre aceste misterioase linii. După trecerea emoției zborului la joasă înălțime cu viraje extra-scurte, am încercat să redau sub formă versificată, traseul urmărit pe harta de mai jos.

Survolând Nazca/Perú

desenele

Un „papagal”cu ciocul său prelung.

La Nazca când vre-odată vei veni, Desigur, e normal ca să dorești, Zburând cu-avioneta-n plină zi, Desene magice să deslușești. „Balena”-i prima ce-o vedem de sus, Masivă, pregătită de mușcat. Apoi se-ntind spre stânga (către-apus), „Trapeze” încrustate-n sol uscat. „Astronautul”se ivește-acum, Cu ochii mari și mâna drept salut. Ulterior, la margine de drum, Un „maimuțoi” pe coadă e căzut. O voltă dreapta: vine în vizor, Cu două cozi, un „câine” caraghios! O voltă stânga și ne-apare-n zbor, ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Virăm spre stângă tot în coborâș, Sub noi, un „arbore” bogat în ram. Și iată „două mâini” ce merg târâș Zărim acum lipiți de-al navei geam. Dar vine și momentul de „gătat”. Minuni văzurăm azi și nu-i puțin. Iar când, cu bine am aterizat, Cu greu picioarele ne mai susțin! 37

cronică de carte 36-41 recenzii

Nicolae Vasile

Recenzie la volumul de poezie „Am ales lumina!” autor Maria STURDZA-CLOPOTARU, publicat la Editura Semne din București, în anul 2017. Și eu am ales tot lumina!... Să vedem dacă amândoi am ales aceeași lumină! Dumnezeu trimite lumină asupra tuturor la fel, dar fiecare o primește și o trimite mai departe, după cum poate.

Nebuloasa anteriorității, „aruncând o privire peste umărul stâng//văd cum clipă de clipă ademenit în ceața iluziilor/călătoream fără de țel către un banal nicăieri/scăpătat în prădalnice umbre/ispititoare gânduri mă trăgeau/spre griul norilor ce-mi acopereau sufletul/” (Poezia Prin ceața trecutului, pag. 34), ne macină, indiferent cât de luminos este prezentul, și prin Dansul cosmic al dragonilor (pag. 32) ajungem la Roata suferințelor. (pag. 30) În al doilea capitol, VALSÂND PRINTRE FLUTURI, luminii i se adaugă un al simbol pozitiv al trăirii, al visării: zborul. (Poezia Măreția zborului, pag. 66)

În primul capitol, CĂLĂTORIND ÎN LUMINĂ, iluminarea drumului autoarei vine de la Spiritul Creator (Poezia Lumina Spiritului Creator, pag. 14), căreia i se supune: „/atunci când/Dumnezeul interior/îți vorbește/pe înțelesul tău/ascultă-L”.

Zborul prin lumină, „când pletele-mi scânteiau de lumină” (Poezia Visând la fluturi, pag. 55) este privită ca o problemă de voință „îndrăznește copile//trăiește-ți conștient/ bucuria de a fi/aici și în tot Universul/” (Poezia Bucuria de a fi, pag. 58) care trebuie să ne facă liberi ca fluturii „aștept să nemurim împreună/ca fluturii liberi/ce-și leagănă zborul.” (Poezia Fluturii liberi, pag. 62)

Lumina Sa este blajină (Poezia Lumina blajină, pag. 17) și seamănă cu iubirea din privirile mamei. Lumina divină se împarte tuturor (Poezia Luminez ca un far, pag. 20, Poezia Și tu ești lumină, pag. 21) și, astfel, Nici în zbor nu ești scutit se formează diferite forme luminoase (Poezia Sfera de de pericole, din partea lumină, pag. 26, Poezia Spirala de lumină, pag. 38). vânzătorilor de iluzii: Oricât de luminat este drumul, tot este nevoie de „vânzătorii de iluzii/îți vorbesc ghizi (Poezia Ghizii spirituali, pag. 24), „ce îmi veghează de libertate/dar te-nlănțuie-n dau spiritul Calea/la școală pe Pământ/ca-n trecerea lumească/să nu sclavie/îți uit cine sunt/”, astfel se introduce și sensul de educație deoparte.” (Poezia Vânzătorii de iluzii, pag. 60) al luminii. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Nici lumina și nici zborul nu țin la infinit, din ciclicitatea universului suntem doar o frântură, gândul ne duce inevitabil la ceea ce avea să vină: „dar într-o clipă albastră tăcută/când primăvaratice valuri se ondulau grațios/în detașare mi-am spus/că nu sunt aceste gânduri ce stau cu susul în jos/nici trecutul deși mai revine și doare/iar viitorul pe unde fugare pulsează cețos”. (Poezia În exil, pag. 82) Concluzia autoarei, că după atâta lumină și zbor urmează și exilul acestora, concordă cu părerea mea despre evoluția revărsării luminii asupra noastră. Iată răspunsul meu:

Eugen Dulbaba

Parabola învingerii istoriei –

„Devenirea suferinţă”,

prin

de Grig Gociu Concepută într-o manieră modernă a romanului-jurnal, această trilogie este un autentic

Răpus de lumină

Bietul om,... mai bine rămânea în pom!... Au tăbărât toți cu lumina pe el, nu mai poate trăi de niciun fel. S-a pus Dumnezeu cu cele sfinte pe noi, vor să ne ia viața-napoi?... De-atâta-ncălzire globală parcă am fi luat o boală, de stăm mult la Soare, ne ardem, chiar ne topim, de-atâta lumină, din cer, orbim sau înnebunim. Așa că, gândesc și eu, acum, ca un prost, nu poate fi și pentru lumină un post?...

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

bildungsroman, construindu-se pe mitul ontologic binecunoscut al perioadei postmoderne, cel al „devenirii prin suferință”. „Și blatist, și supist”, „Despre fericire”, „...Vedem noi ce facem!” sunt treptele formării tânărului Grigore Gociu în cei patru ani de studenție la Facultatea de Științele Naturale – Cluj, în anii istorici atât de neprietenoși: 1956-1960. Visul devenirii sale profesionale este completat de

trei experiențe erotice: studenta grecoaică Marianthi, Alexandra, fiica doctorului Ardelean Augustin, și Ani Andreaș, cea aleasă pentru a-l însoți în viață ca soție. „Venisem la Cluj singur, nu cunoșteam pe nimeni în mulțimea aceea...” - este sentimentul dominant al tânărului student care începe să parcurgă un drum al devenirii personale, sinuos și dureros experimental, în acea lume românească, tulbure, proletcultistă a anilor 1956-1957. Singurătatea individului în confruntarea cu istoria, învinsă – în cele din urmă, rămâne leitmotivul acestei cărți. „Căminul Racoviță” nu este paradisul în care un tânăr student să-și urmeze fără grijă devenirea intelectuală, ci este o copie rezumativă a unui enorm penitenciar – dominația comunistă, în care oamenii sunt supravegheați îndeaproape, dirijați, mutilați existențial. Cronotopul romanului este Clujul, descoperit de Grig Gociu ca „un oraș medieval”, impresionant prin

domnul Gociu la lansarea cărţii

sfaturi studenții începători. Sintagma lui, devenirea prin suferință, îl surprinde la început pe Grig, apoi devine motto-ul vieții sale studențești: „Vorba auzită de la tine, devenirea prin suferință, mi-a picat ca un balsam pe o rană deschisă și m-am gândit că dacă alții pot trece peste suferințe, o pot face și eu.” 1 Idealul existenței intelectualilor anilor comuniști era de a-și menține libertatea deplină, personală, transgresând exteriorul atât de crud. Eroul central înțelege încă de la început că nefericirea îi atingea pe studenții proveniți din familii de țărani necolectivizați (așa cum era și cazul său), din basarabeni refugiați sau din fosta burghezie. Când orizontul personal se lărgește cu toate tristețile, disperările oamenilor din jur, disperarea ta se întinde asupra tuturor ființelor care suferă ca și tine. Fericirea este păstrarea libertății interioare – acesta este gândul comun al tinerilor studenți români, formulat de același Mihai Cocuz: „– Aiși este fericirea, Grigori! La studenții în starea de libertate, chiar dacă vor flămânzi ca și noi, ori păcălesc paznicii să intre în cămine, să împartă un pat cu altcineva!” 2 Eposul subiectiv este completat cu multiple digresiuni culturale ale momentului, menite să dilueze terifianta dramă umană a perioadei: contrarevoluția din Ungaria, deportările în Bărăgan, protestele studențești

frumusețea sa, deși se afla doar la zece ani după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Dealul Feleacului, Pădurea Făgetului sunt locuri magnifice pentru ochiul călătorului ce întrezărește din depărtare cetatea culturii românești. Traseul inițiatic al protagonistului începe din clipa descoperirii lui pe lista admișilor la Facultatea de Științe ale Naturii a Universității din Cluj și se termină cu balul absolvirii celor patru ani de studii, alături de cea care-i va deveni soție. Studenții colegi, care compun grupul nou istoricoexperimental, sunt: Tiberiu Pop, Ion Rațiu, Mitică Popescu, Sabin Pătrașcu, ieșanul Cocuz și alții. Deviza vieții anilor de studenție rămâne cea formulată de Ion Rațiu: ”Nu ai, supraviețuiești, ori te duci acasă! Alternativă nu mai există.” Mihai Cocuz, studentul medicinist transferat forțat 1 Grig Gociu, Devenirea prin suferință, Singur, Târgoviște, 2017, p. 232. de la Iași, după evenimentele din Ungaria, sprijină prin Ed. 2 idem, p. 332.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

urmate de exmatriculări, arestări. Rămân extrem de valoroase paginile memorialistice în care apare figura lui Lucian Blaga trăind într-o „neagră uitare, ros de mizerie”, ca bibliotecar la Biblioteca Universitară, traducând pe „Faust”. Înlocuirea acestei personalități, la catedra universitară, cu tovarășul Ordentrich, mărginit în exprimarea românească, expert în frazeologia politică, „împănată cu citate din Marx, Mao Tze-dun, Lenin”, este tehnica rezumativă a procedurii noului regim, aplicată la scară națională. O altă pagină tristă a culturii românești, după epurările din anii 1950-1953, este cea în care proletcultiștii români au deschis drumul unor cântăreți de duzină ai sistemului: A Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc. Devenirea studenților este grefată inevitabil pe basorelieful istoriei contemporane lor. Planul istoricosocial al romanului este în raport de coordonare cu planul devenirii personale. Tabloul epic este întreg prin întrepătrunderea permanentă a lor. Toți studenții au destinele încrustate în realitatea neîndurătoare. Unii reușesc să parcurgă inițierea devenirii prin suferință, spre libertatea individuală, alții sfârșesc prin sinucidere (un student basarabean, cu bursă Gheorghiu-Dej, se sinucide după o întrevedere de la Cadre; o studentă la filologie, provenită dintr-o familie deportată în Bărăgan, se spânzură). Studenții români participă la evenimentele contestatare ale regimului comunist: în Timișoara, studenții organizaseră o răzmeriță, prin 1956, în semn de solidaritate pentru înăbușirea contrarevoluției din Ungaria de către tancurile sovietice. Acțiunea lor a fost urmată de un val de exmatriculări și arestări. În Cluj, studenților li se cere să defileze alături de muncitorii de la o fabrică de încălțăminte, Iris, cu materiale de defilare (steaguri roșii, portretele lui Lenin, Marx și Engels, dascălii comunismului), la o săptămână după ce Armata Roșie făcuse pace în Ungaria. Cu toate acestea, în noiembrie 1956, studenți clujeni se strâng la subsolul Facultății de Arte Plastice, protestând împotriva condițiilor materiale aplicate studenților căminiști și obligativității susținerii examenului de limba rusă, la admiterea în oricare facultate. Un alt eveniment central pentru serbarea libertății românilor este aniversarea celor 100 de ani de la Unirea din 1859. Autorul notează că, trecând de teama de a fi pedepsiți, studenții clujeni, „înlănțuiți cu profesorii noștri, cântăm din răsputeri, însuflețiți de înălțătorul moment. Trăiesc frenetic acest moment.” 3 Strânși în 3

idem, p. 397.

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Piața Libertății, se prind în Hora unirii până la miezul nopții, când încep arestările. Tânărul student înțelege încă de la început că perioada studiilor este atent supravegheată și coordonată de Serviciul de la Cadre care analiza și decreta bursierii, exmatriculările sau mutările disciplinare în alte centre universitare. Personajul trăiește în două timpuri care nu vor să se

intersecteze: cel al istoriei, care domnea spațiul universitar din Cluj, și cel de acasă, care șterge parcă întunericul primei experiențe: „...parcă timpul se dilata enorm, acum, când intram pe poarta casei părintești...”. Primul timp aproape că-l strivește, îl reduce la o umbră mută: „Mai mult flămând, dezorientat de condiția pe care o trăiam, prost îmbrăcat, mă adânceam într-un mutism care, probabil, nu îndemna pe

nimeni să mă abordeze în vreun fel.” Paginile finale ale primei cărți redau metaforic dialogul celor două jumătăți ale tânărului Grigore Gociu: una care-l felicită pentru că este integralist, la sfârșitul primului an de facultate, când peste douăzeci de colegi ai săi sunt lăsați repetenți, chiar dacă acest succes ontologic a însemnat furci caudine a două sesiuni și a zile întregi de umilință umană; cealaltă jumătate care-i comentează părțile întunecate ale acestei experiențe și îl îndeamnă să renunțe. Glasul înviorător al primei jumătăți concluzionează: „Ai făcut bine, băiete, că nu ai renunțat, ai făcut bine...”, apoi dispar amândouă jumătățile, iar studentul integralist rămâne „cu gândurile mele, zâmbind, cu dorul de Cluj aninat în colțul buzelor.” Revenirile scurte acasă, în cătunul Văianu-Gorj (când timpul se dilată „enorm”), mai ales cele din vacanțele dintre anii de studii, sunt retrageri vitale întro altă lume încă liberă, când amintirile copilăriei, „unele nespus de frumoase” îl năpădesc, mai ales cele legate de

sărbătorile de Paști și de Crăciun. Sunt pagini descriptive pline de nostalgia și de iubirea pentru locurile natale. Sunt popasuri sufletești de refacere fizică și morală, prezidate de portretele părinților magistral întocmite. Deși se simte legat de aceste locuri, însemnate de sărăcie, tânărul intelectual dorește nespus de mult să evadeze, prin studii universitare. Credința mamei care îngenunchea în fața icoanei, când peste casa lor treceau escadrile de avioane din război, ce făceau ca geamurile să vibreze, „– Doamne, apără-ne și ai grijă de noi, să ne creștem copiii!” este tangentă cu încredințarea lui Grig în împlinirea propriului vis. Marcat de refuzul inițial al părinților de a merge la facultate, în fiecare noapte visa drumul spre Cluj. Într-o noapte, are un vis încurajator: aflat într-o gară, îi apare un chip luminos, cu o înfățișare umană, alcătuit din „fumul și aburii locomotivei sau din razele de soare”, care i-a spus: „– Du-te, du-te la Cluj, că ai să reușești!”

Tabloul social este întregit și prin paginile memorialistice ale activităților culturale oferite studenților anilor 1955-1960, cu intenția vădită de rusificare a conștiințelor tinere: spectacole de teatru, operă, filme, audiții muzicale simfonice. Filme, producția Mosfilm, difuzoare în camerele de cămin și-n cantină, la care se ascultau emisiuni precum „Vorbește Moscova”, biblioteci universitare epurate de scriitori burghezi, îndoctrinări politice cu operele complete ale lui Lenin, Mao Tze-dun, Stalin. Cu toate aceste realități zguduitoare, introspectiv, tânărul student își spune cu bucurie lăuntrică: „Ce bine este de mine că aparțin acestei lumi, lumea studenților, această floare a societății.”4 Evenimente politice cruciale sunt punctate prin percepția sufletului studentului aflat în mijlocul unei lumi agresive, adeseori absurde. Grig își amintește despre abdicarea regelui Mihai: într-o zi de ianuarie 1947, fiind elev în clasa a patra primară, în comuna natală, Ciuperceni de Gorj, învățătorul a venit cu o scară și a dat jos tabloul Regelui Mihai și al Elenei, regina-mamă, în plânsul femeii de servici care mângâia imaginea înrămată. În Cluj se decretează stare de doliu, cu ocazia morții lui Stalin. În apropierea Bisericii Domnești sunt aduse toate școlile medii, muncitori, studenți, cu indicația ca la ora 11 toată lumea să stea nemișcată, cu capetele plecate, într-un vacarm de nedescris al 4

idem, p. 90.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

sirenelor fabricilor, trenurilor oprite între stații. În școli se realiza trierea cărților bibliotecilor, aprinzându-se ruguri pentru prețioasele scrieri ale autorilor interziși sau publicați la Editura Fundațiilor Regale. Închisorile comuniste sunt pline de intelectuali. Profesorii universitari care susținuseră studenții în activitățile lor naționaliste sunt destituiți. În ziua de 8 ianuarie, 1958, studenții aud prin stația de radioficare că „s-a stins din viață tovarășul Petru Groza, președintele Partidului și al Marii Adunări Naționale, eminent om politic și conducător al Marii Adunări Naționale”. Ziarele Scânteia și Scânteia Tineretului apar cu o manșetă de doliu. Studenții nu simt nicio emoție la aflarea știrii și nici nu vor să participe la mitingul de doliu organizat trei zile mai târziu, la Casa Universitarilor. Deportările în Bărăgan se țin în lanț, îngrozind serile studenților ce discută voalat despre soarta părinților unor colegi. În februarie 1959, după arestarea unor studenți și mazilirea unor profesori ce participaseră la serbarea Unirii din 24 ianuarie, se zvonește că printre căpeteniile P.M.R. este și nume nou – Nicolae Ceaușescu. Cele două universități ale învățământului clujean, Victor Babeș și Janos Bolyai se unesc. Percepția comunismului în satul natal este de un dramatism profund. Un nenea Gheorghe este rezoneurul vocilor țăranilor români peste care tăvălugul istoriei a venit amenințător. Acest personaj povestește despre soarta prizonierilor soldaților români din lagărele rusești, obligați să muncească în mine de cărbuni, în condiții inumane: „i-au muncit rușii ca pe criminali, și mulți și-au lăsat oasele pe acolo.” 5 Muscalul care a încălecat Țara Românească „n-are gânduri bune cu noi” – este concluzia observatorului nedumerit. Țăranii înțeleg că tehnica abuzivă a colectivizării e venită tot de peste Prut și se gândesc cu groază la oamenii de la țară ruși, obligați să muncească în colhoz: „Colectivul nu-i de la noi, nepoate! Ți-o spun eu, tot muscalu a adus-o! Să mă lase pe mine în pace, cu petecul meu de pământ, să mi-l muncesc cum vreau.”6 Reprezentativ pentru situația națională a anilor comuniști, Mihai Cocuz, prietenul său confesiv, exclamă

5 6

idem, p. 354. idem, p.355.

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

la un moment dat: „Săraca Țară Românească, jalnicî 7 istorii trăiești!” Am asistat la o adevărată lecție de istorie pentru tânăra generație care trebuie să cunoască, mai întâi, anii aceia istorici, de rezistență românească, cu eroi necunoscuți, dar exemplari în devenirea națională. Mesajul autorului, înscris pe prima pagină, citatul motivațional din La

Rochefoucauld, a fost pe deplin ilustrat, demonstrat: „Nădejdea și teama sunt nedespărțite; nu există teamă fără nădejde și nădejde fără teamă... Nu suntem niciodată atât de nefericiți pe cât credem, nici atât de fericiți pe cât sperăm... Speranța, mincinoasă cum este, are cel puțin avantajul de a ne duce la capătul vieții pe un drum plăcut.” 7

idem, p. 126.

debut 46-49

Ana Blur (BlurOfFives)

Secretul planetelor gemene Partea XIII – Daruri Enki vedea, simțea totul în jur. Sclipirile cerului ce anunțau apropierea răsăritului lui Dai, vântul șuierând și tresărind frunze, ce i se strecura printre degete, lumina ce se răspândea dinspre zeițe căzându-i ca o adiere caldă pe obrazul drept, mirosul de țărână umedă și plante proaspete, zvâcnirea încheieturii și poteca pe care sângele și-o croise peste pielea sa, picurând rar și cu zgomot pe frunzele de lângă una din cizme. Simțea și vedea totul și-n același timp nimic. Era de parcă o amorțeală rece îi cuprinsese interiorul,

asemeni șuvițelor fugare, deschiși larg și scânteind, urma unei lacrimi uscate ce-și lăsase înapoia sa cărare peste obrazul ei până la buzele întredeschise, tremurânde. Apoi Enki își lasă privirea să treacă peste întreg trupul Nerys-Randei uitând să respire când privirea i se încleștă peste mâinile lor împreunate, peste încheietura ei sângerând întocmai ca a lui. Și-apoi fără să mai irosească vreo clipă o strânse puternic la piept, lăsându-și trupul să tremure împreună cu al ei. Câteva momente mai târziu Nerys-Randa, încă ascunsă în îmbrățișarea lui Enki, frânse tăcerea și rosti: – A fost o încercare. Fiecare dintre noi a trebuit să trecem prin ea. După o altă clipă, își ridică chipul spre el, și continuă: – Și amândoi am izbândit.

Enki răsuflă adânc și își lasă fruntea să se așeze peste a cățărându-se în el lent dar sigur, pârjolindu-i ființa. ei, în timp ce îi cuprinse obrazul Privea în continuare, fără măcar să clipească, locul unde cu căușul palmei, ștergând cu mișcări lente urma lacrimei. fusese într-atât de sigur că își văzuse perechea. Și poate, tocmai de aceea nu observă mișcarea din spatele său, până când nu simți atingerea. Degete tremurânde se strecurară printre ale lui, senzația atingerii se împleti cu arsura de-acum atât de îndrăgită ce-i zdruncină încă o dată baierele energiei, iar Enki își înfrână cu greu ușurarea ce amenința să-l îngenuncheze.

Se întoarse încet, poruncind fiecărei fibre din sine precauție. Ochii îl înșelaseră o dată, nu mai avea să se încreadă doar într-un singur simț, chiar dacă era vorba de propria piele. Degetele sale încremeniseră între ale ei, refuzând să răspundă strângerii. Îi cercetă chipul pentru un singur moment, dar suficient cât să-și înfiereze în sine imaginea ei. Părul ce, în tot tumultul izbutise pe alocuri să evadeze din împletitură, ochii întunecați

Și poate că ar mai fi rămas în îmbrățișarea strânsă dacă văzduhul din jurul lor nu s-ar fi schimbat de-odată, pulsând puternic. Cu o tresărire, dar cu mâinile încă înlănțuite, cei doi se întoarseră spre zeițe. Păreau că ar fi coborât din plutirea de deasupra ierbii, și amândoi fură martori când, la al doilea pas al zeițelor, luminișul pulsă puternic pentru a doua oară.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

De parcă pământul și restul plantelor își recunoscuseră creatoarele, un val de lumina îi înconjura, făcând din luminiș propriul lor cocon de fâșii scânteietoare. Pentru alte câteva clipe zeițele Jord și Phyllo părură că uită cu desăvârșire de prezența celor doi. Își ghemuiră trupurile spre sol și fiecare își trecu degetele peste plante și țărână. În același timp forma lor deveni și mai strălucitoare, câștigând substanță cu fiecare moment în care rămâneau legate prin atingere de propriile creații.

să nu iște război cu ea sau pentru ea. De-acum, acesta este secretul vostru.

Panglica se desprinse și se topi înainte să atingă iarba iar Nerys-Randa și Enki își priviră încheieturile vindecate. Urma roșiatică a rănii se transformase într-o umbră ce se asemuia împletiturii de frunze de pe Iar Enki și Nerys-Randa simțiră amândoi că erau arma ce încet, își sfârșise martorii unei revederi de mult râvnite, de parcă nu plutirea și se așternuse acum la numai pământul și plantele fuseseră lipsite de atingerea un pas de ei. zeițelor, dar și Jord și Phyllo simțiseră cel puțin la fel de adânc exilul. Cele două zeițe se ridicară și cu o simplă mișcare din degete făcură ca măștile ce le acopereau chipurile să se destrame în văzduh. Enki și Nerys-Randa erau priviți acum de două perechi de ochi în care toate culorile se amestecau, strălucind continuu în o mulțime de nuanțe diferite. Portocaliul identic cu cel al florilor se amesteca cu albastrul cerului în plină zi dând apoi cale unui verde crud ce mai apoi se înfășura în culorile pământului, totul într-o spirală scânteietoare ce se mișca necontenit. Apoi, ridicând câte un braț, ițiră împreună de nicăieri o fâșie de lumină ce țâșni spre cei doi. Înainte ca vreunul dintre ei să poată reacționa panglica se înfășură peste încheturile rănite legându-i unul de altul. Și-apoi, într-un singur glas, ce, la fel ca înainte, părea că e născut din toate ungherele pădurii dar și din propriile lor minți, zeițele rostiră: – Enki din neamul Jord și Nerys-Randa din neamul Phyllo, sunteți de-acum păstrătorii armei.

– Pentru izbânda sarcinii, darurile noastre pentru voi Coconul ce zăcuse la picioarele lui Enki pluti încet în sus și se despleti în fața celor doi. Era un scut identic sunt... celor ce sclipeau pe mâinile zeițelor. Ca și cum un arbore Vocea zeițelor se opri își lăsase lăstarii să crească acoperind un braț, doar ca pentru câteva clipe cât mai apoi să încremenească așa, lăsând timpul să treacă amâdoua făcură să apară de peste, până când micile frunze își pierduseră din culoare nicăieri pumnalul Nerysși căpătasera asprime și luciri de rocă. Randei și una din săgețile lui – Cel ce o va folosi va putea mânui laolaltă atât Enki. Desenară în văzduh cu puterea lui Jord cât și a lui Phyllo, dar de o va face fără vârfurile degetelor, înfășurând să-i fie menit, va plăti cu viața. A lui sau a altora. Voi lumina în jurul celor două arme sunteți protectorii armei, spre păstrare ca niciun neam ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

și apoi le trimiseră spre Nerys-Randa și Enki.

Acestea sunt toate câte vi – Săgeata și pumnalul. De-acum se vor întoarce le putem da, însă doar voi mereu la voi, oricât de departe le veți trimite. Vor răni la puteți duce secretul și pacea fel ca înainte, însă rănile se vor vindeca cu ușurință. Dar mai departe. Dar luați aminte... fiți cu băgare de seama, de fiecare dată când vor fi Şi de va fi să fie, trimise să curme o viață, se vor întoarce fără să-și atingă Şi-oți rătăci povara ținta. Se va plăti cu jertfă, Săgeata și pumnalul plutiseră până lângă cei doi și fiecare dintre ei își cuprinse arma. O clipă mai târziu un alt puls de energie străbătu poiana când perdeaua de lumina ce-i înconjura fu străpunsă de Cat-Sith. Înaintă cu pași molcomi până ajunse la câțiva pași de ei, apoi se așeză. Avea coloritul aprins de pe Phyllo. Verdele blănii cu vârfurile colorate cărămiziu îl făceau să pară rupt din deșișul pădurii, doar ochii complet negri și cozile unduitoare sfărmau iluzia. Privirea îi era într-atât de iscoditoare încât Enki și Nerys-Randa se încordară

Chiar de va fi amară... ... jumate din voi înșivă. Și cu aceste ultime cuvinte, zeițele se desprinseră de sol. Mantia de lumini ce-i înconjurase se destrămă și ea, lăsând să năvălească ultimele umbre ale nopții. Formele lui Jord și a lui Phyllo păliră și chipurile li se acoperiră din nou de măști. Păreau o urmă ștearsă a zeițelor cu ochii în o mie de culori mișcătoare, dar vocea lor răsună la fel de puternic, spunând: Două s-au făcut Ce leagă şi dezleagă, Ceruri şi destine, Secretul ce înnoadă. Duşmani ei să se nască,

fără să vrea.

Egali apoi să fie, De sufletul şi-l lasă

Zeițele însă nu rostiră nimic, ci doar, în unduiri febrile de degete, țesură un cocon asemenea celui în care se aflase arma. Încă o mișcare și acesta zbură lin până la Cat-Sith și apoi se coborî lângă acesta. Liniștea părea că-i împresoară și totuși razele lucitoare ce-i înconjurau aveau propriul lor freamăt, ca un foșnet în surdină ce aducea aminte de sunetul unei mantii ce mângâie în bătaia vântului vârfuri de iarbă. Dar tăcerea fu risipită din nou de vocea celor două zeițe:

Prin sânge chezăşie, Păstra-v-or armă sfântă Singuri sau împreună, Ce le va sta sub pază De-acum şi-ntotdeauna. Şi de va fi să fie, Şi-or rătăci povara

Se va plăti cu jertfă, – Acesta este Hud. Este păstrătorul tuturor Chiar de va fi amară... pădurilor și vietăților ce sălășluiesc în ele. Vă poate ... jumate din ei însăşi. călăuzi și ajuta, așa cum a făcut-o și până acum. Iar acest Și-apoi lucirea ce le era cocon, Enki din neamul Jord, îl vei da celor ce te-au trimis pe Phyllo ca socoteală pentru timpul petrecut aici. trup se risipi, iar zeițele Îl vor primi și veți putea merge în pace. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

dispărură cu totul, de parcă nimic nu fusese.

către el și cuprinzându-l cu Zorii ce se apropiau schimbaseră marginile brațele se lăsă pradă sărutului, frunzelor lui Dai într-o culoare trandafirie, dar după dând totul și primind pe atâta strălucire totul părea searbăd și întunecat, iar bolta măsură. era încă plină de stele sclipitoare și de planeta albăstruiÎși lasă mâinile să cenușie ce o acoperea aproape pe jumătate. Enki și cutreiere peste trupul lui și Nerys-Randa, țînându-se de mâna, nu se mișcară o bună primi cu freamăt abia stăpânit bucată de vreme. Tresăriră însă amândoi abia când aceleași mângâieri ce-i cercetau zborul unui dragon înfioră frunzișul din apropiere, cu insetare conturul. Toate în ștergând din ei încremenirea cu o pală de vânt. timp ce gurile lor purtau Enki fu primul care se mișcă. Fără cuvinte, ridică propria lor înfruntare, în care de jos arma și coconul și apoi o trase pe Nerys-Randa fiecare gusta din biruință și în spre marginea poienii. Înaintară câțiva pași în adâncul același timp se lăsa captiv sub pădurii și se opriră lângă unul din arbori. Rădăcinile lui crescuseră parcă anume să facă loc printre ele unui mic adăpost. Aici își petrecuse Enki unele dintre nopți când nu putuse să se desprindă de poiană. Iar acum, cu mișcări iuți, în care se citea fără tăgadă stirpea de războinic, ascunse cu grijă cele două obiecte în adâncul sălașului. Se întoarse spre Nerys-Randa, își lipi pentru câteva clipe buzele de fruntea ei și apoi rosti. – Intră, e suficient loc cât să poți dormi și ai pe ce să te așterni. Eu stau de strajă iar când răsare Dai și teai odihnit destul, hotărâm ce-i de făcut mai departe. Acum mergi. Nerys-Randa, sleită, încuvință, iar ochii ei adormiți păstrară și în somn imaginea umbrei lui Enki stând pavăză și veghe, cu mâna odihnindu-se, ca într-o doară, pe arcul său. ~*~*~*~ Era cald, într-atât de cald încât trupul său simți că trebuie să se smulgă din somn. Era și moale, deși, undeva într-un ungher de minte, își amintea că adormise pe ceva rece și dur. Și mirosea a aer proaspăt, a frunze și noapte. Oftă încercând să-și deschidă pleoapele dar în zadar, alunecă înapoi în toropeală.

asaltul perechii sale.

Dar lumina dimineții le răzbi prin ceața patimii împreună cu un mârâit înfundat și amândoi deschiseră ochii. Înainte ca ea să întrebe Și-apoi miresmele i se ițiră înapoi în simțuri, mai ceva, Enki șopti printre mult, mai aproape, amestecându-se cu căldura în care răsuflări întretăiate: nu putea decât să se cuibărească, și-apoi simți atingerea – E Hud de strajă, el moale, ca o părere, cu gust de drag și dor și vălvătaie. trebuie să fii mârâit. La câtva Și fără să-și amintească întru totul toate câte se timp a venit și, fără să pot întâmplaseră știu că era în brațele lui Enki, iar și restul spune cum anume, am înțeles putea să rămână în ceața somnului. Se-ntise mai bine că va sta el de veghe. ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Și-apoi aruncând cu adevărat o privire în micul dragonilor. Nu știu ce ne e adăpost continuă surâzând: sortit de acum încolo, dar dacă – Și după cum se vede, are și temei pentru a ne va fi să rămân pe Jord... opri.

Nerys-Randa nu continuă, Nerys-Randa privi și ea în jurul său și apoi își dar Enki înțelese pe deplin. ascunse chipul la pieptul lui Enki râzând pe înfundate. – Nu-ți pot făgădui dePereții, ce la început fuseseră doar trunchi de copac, acum când vom merge, dar vom erau acum împânziți de rămurele fragede și frunze merge amândoi într-acolo. proaspete. Iar pământul nu mai era neted, de sub locul Tânăra zâmbi și după o unde erau așezați până cât se vedea afară, unde două scurtă atingere de buze se trase cozi întunecate unduiau agitat, era răscolit. Ca și cum din îmbrățișarea perechii sale ceva din el plesnise, lăsând în urma sa un labirint de spunând: bolovani și colb. – Atunci hai să mergem la Rămaseră așa, pentru alte câteva clipe până când Gall să-l anunț și să putem Nerys-Randa spuse: purcede. – Trebuie să duci coconul pe Jord. ~*~*~*~

Hud îi părăsise îndată ce ieșiseră din ascunziș și stabiliseră ca Enki să rămână sub pavăza umbrelor pădurii, așteptând-o. Așa că doar NerysRanda trecu pragul așezării învățaților. Acum, că putea fi ultima oară când călca pe aceste pământuri, își aminti cum le văzuse la început, când fusese o simplă novice, ce năzuia să învețe cât mai mult. Enki încuvință mut iar tânăra continuă: – Și vom merge amândoi, nu? El oftă și o strânse și mai tare în brațe. Cuvintele vibrau între ei, fiecare vorbă străbătând barierea hainelor și lăsâdu-se absorbite de trupul celuilalt. – Nu vreau să fiu departe de tine pentru nici un moment, dar dacă vrei să rămâi pe Phyllo atunci voi merge singur și mă voi întoarce. – Nu, voi merge cu tine. Și vom fi mereu împreună de-acum încolo. Voi vorbi cu Gall să-i spun că a venit timpul să fac și eu călătoria pentru meditare. Degetele ei mângâiau absent veșmântul lui, urmărind șnurul împletit ce-i încheia tunica.

– Doar că mi-aș dori să putem merge, măcar pentru o scurtă vreme, și pe meleagurile unde m-am născut. Locul e la o distanță de câteva zile, peste munții

Hotarele nu erau din pietre sau ziduri ci din copaci înalți, cu trunchiuri groase, ce stăteau santinele la marginea fiecărei grădini de studiu, înconjurând așezarea. Pe după ei se vedeau crescute alte mlădițe din aceiași arbori, cu frunze late și albăstrui, încremeniți în puiandrii dar gata să crească asemenea înaintașilor lor îndată ce aceștia ar da semne de osteneală. Iar după ei, asemenea unui fagure, o mulțime de grădini de studiu, în care, chiar încă de la această oră fragedă, se putea găsi câte

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

un învățat aplecat peste vreo scriere. Cărarea principală, peste care tălpile ei pășeau acum fără zgomot, ducea spre căminul învățaților. Zărea încă de la ceva depărtare odăile din care întâmpinase de atât timp fiece răsărit de Dai, iar în mijlocul tuturor zidurilor se înălța turnul cu cărți. Îi străfulgerară prin minte nenumăratele momente când, sub lumina ce străbătea prin acoperișul de cristale, se pierduse în scrieri și legende, uneori continuând să le exploreze și în tărâmul viselor. Pasul îi șovăi dar strângând din pumni își trecu privirea mai departe, ancorând-o în locul din care știa că avea să-l vadă pe Gall ieșind, din moment în moment, așa cum îi era obiceiul.

Era un radd cum NerysRanda era sigură că nu mai văzuse, ca o jumătate de floare cu petale din cristale, fiecare sclipind în altă culoare. O jumătate de floare... sau o aripă. Nerys-Randa își ridică privirea îngrijorată spre Gall. Avea să îi spună acum că o numește următoarea Mare Înțeleaptă și avea să-i dea radd-ul acesta?! Acum, când îi era imposibil?!

Dar bătrânul nu ieși, iar Nerys-Randa, în ciuda neliniștii ce-i clocotea sub piele, respiră adânc și bătu la ușa. Vocea lui Gall îi răspunse și tânăra intră. Încăperea era aceeași dintotdeauna. Rafturile cu scrierile anume alese de Marele Înțelept spre propriul studiu, scaunul cu trei picioare pe care ședea în spatele mesei ce mereu, la fel ca acum, avea rătăcite pe ea cel puțin trei pietre de scris și două pergamente, fereastra larg deschisă spre grădini și jilțul unde, chiar de nu recunoștea, ațipea în unele după-amieze. Deși diminețile îl găseau mereu plin de planuri și avânt și aproape niciodată șezând, Marele Înțelept Gall era întocmai în jilțul său, cu privirea pierdută cum arareori îl văzuse Nerys-Randa. Uitând vorbele ce și le repetase în gând spre a-i explica lui Gall plecarea, tânăra păși grăbită spre bătrân Bătrânul îi lua mâna și i-o și așezându-i-se la picioare îi cuprinse mâinile și îl puse peste radd, închise ochii și întrebă: răsuflă adânc. Rămas așa, vorbi – Ce s-a întâmplat?! aproape în șoaptă: Ochii lui o găsiră într-un final, mișcându-se domol, – Acesta e raddul ce de parcă îi era greu să se rupă din ceva anume. Alte câteva clipe trecură până când Nerys-Randa fu sigură că aveam în gând să ți-l dăruiesc Gall o vedea cu-adevărat. Acesta întinse o mână ca următoarea Mare Înțeleaptă, tremurândă și arată spre masă, iar tânăra înțelese că-i dar deși încă nici nu știu nici nu cerea ceva. Găsi acolo ceva mic, înfășurat și strâns cu o înțeleg ce va fi să fie, drumul funie subțire. Imediat ce i-l așeză în palmă, Gall desfăcu tău nu mai este acesta. Iar din câte îți citesc pe chip copilă, și legăturile scoțând la iveală obiectul din mijloc. tu știi asta. 49 ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Nerys-Randa își simți încordarea fărâmițându-se, ca o avalanșă neașteptată, pogorându-se pe un versant, eliberând fiecare colț al minții, dar lăsându-i în același timp trupul sleit. Își coborî fruntea pe mâna lui Gall și închizând ochii încercă să-și regăsească energia în ușurare. Mângâierea degetelor lui pe par îi aminti NerysRandei de primele zile printre învățați, de trezirile blânde din turn, de alinările în momentele în care, copil fiind, doar acest gest îi alunga lacrimile, dar înainte să se lase din nou pradă lor, Gall rosti: – Nu-ți cer să-mi spui încotro îți vei îndrepta pașii, sper doar că învățăturile mele să-ți fie de folos. Cât despre restul, pentru început voi spune că ai plecat spre meditare. Asta vroiai să-mi spui, nu? Tânăra privi din nou către Gall dar nu apucă să

cartea de pe noptieră 53

cartea din sertar

Dandu Briel

Povestea cu FETIŢA PIULIŢA și puiul de DRONĂ. Așa a apărut! Trăznetul a lovit și pământul s-a zguduit. Șarpele de foc a izbit în plin. Grămada de fiare vechi din colțul depozitului de piese recuperate a devenit incandescentă iar potopul de ploaie a făcut metalul să sfărâie și să scoată vârtejuri de aburi. Ne aflăm într-un parc de dezmembrări auto unde fulgerul și-a făcut de cap cu putere. La ora aceea târzie din noapte nu mai era nimeni în zonă și chiar dacă ar fi fost e greu de crezut că cineva ar fi putut să înțeleagă ceva de neimaginat.

rostească nimic. Deodată bătrânul, își încleștase mâinile După un timp ploaia s-a pe mânerele jilțului și având aceeași privire pierdută, era oprit și au început să se ridice umbrele provocate de razele străbătut de un tremur ce abia se simțea. Nerys-Randa se ridică în picioare, dar înainte să soarelui. La o prima privire părea că bucățile de metal din deschidă ușa spre a cere ajutor, Gall răsuflă ușurat și grămada de fiare vechi, au fost clipi des, trecându-și mâinile peste chipul ce deodată efectiv sudate de puterea părea întunecat. Cu o voce tăioasă pe care ea abia o trăznetului de foc. Dar nu era recunoștea, Gall îi spuse: suficientă o singură privire ci – Ai doar câteva clipe Nerys-Randa. Când vei auzi încă una și numai așa se putea strigătul dragonului fugi cât poți de repede. Ia tot ce observa miracolul. Mai întâi s-a auzit un crezi că vei avea nevoie dar nu zăbovi. În mai puțin de zgomot ca și cum grămada de un sfert de ceas sălașul învățaților va fi atacat. fiare a plecat singură la Și-apoi ieși în grabă din încăpere, lăsând în urma plimbare ceea ce părea cu totul sa ușa deschisă și o Nerys-Randa țintuită locului. ireal dar nu departe de adevăr. Ceva totuși se mișca și nu 50 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

oriunde ci chiar în mijlocul grămezii. Ce-ar putea fi? Era evident pentru oricine că puterea focului nu ar fi lăsat nicio ființă în viața și totuși se vedea clar un fel de braț care încerca să se elibereze dintre sârmele și bucățile de metal care îl înconjurau. Brațul de metal se scutura și arunca în toate părțile tot felul de piese sau bucăți de piese sparte și topite. Din el încă mai ieșea fum.

Următoarea mașina s-a oprit ușor în prima fără să-i rupă bara și totul a trecut fără alte incidente. Până să se dumirească ei Piulița deja traversase și țopăia în continuare, ca într-un exercițiu În scurt timp s-a putut vedea și al doilea braț de de fitness, prin lanul de porumb metal și ambele au început parcă să înoate printre de dincolo de drum. bucățile de fier încins. Fiecare era prevăzut la capete cu Doar din când în când pe câte ceva. Unul avea un cap de menghină care rupea tot deasupra plantelor se vedeau ce apuca iar celălalt avea un fel de lamă de oțel cu săltând zulufii roții de fierăstrău pe o parte și cuțit pe cealaltă. Prin mișcarea transmisie care evident cerceta lor au început să scoată la suprafață și corpul pe care îl împrejurimile. Abia acum s-a serveau. În primul rând a apărut ceva ce semăna a fi un fel de cap dar, în realitate, nu era decât o amărâta de roată pentru cureaua de transmisie. Culmea era că roata părea că privește în jurul ei, exact cu gaura din mijloc căci se întorcea în stânga și-n dreapta ca și cum ar dori să se orienteze. Indepărtând continuu din calea ei multele bucăți și piese din metal, părea că dă special din brațe pentru a se elibera și a ieși la suprafața grămezii de fiare. Venind spre margine a început să se vadă clar că nu era singură, adică doar o roată cu brațe, ci avea și un fel corp. Acesta era reprezentat de o bucată de radiator din care porneau ceva ca niște picioare tot de metal făcute dintr-un fel de bare cu arcuri de suspensie ca la camioane dar atașate pe verticală. Parcă avea niște cizme din arcuri. Când a ieșit cu totul din grămadă se putea observa și care era schepsisul acestei arătări. Picioarele de metal erau fixate, în partea de sus, parcă pentru vecie, de o piuliță imensă care te facea să crezi că arătarea avea un fel de observat că, de așa zisul ei cap, atârnau mai multe bucăți de talie, ca niște solduri, puțin cam osoase ce-i drept. Imediat ce s-a eliberat creatura de metal, că nu șpan spiralat de aveai impresia puteai să-i spui ființă, a început să se depărteze de că arătarea are un fel de codițe gramada de fiare vechi, țopăind pe arcuri, de frica unui sau bucle. Era clar că era vorba nou trăznet care ar fi putut să o sudeze definitiv de de o fetiță cu piuliță. După puțin timp s-a pierdut în lan și morman. Acum se simțea eliberată! în urma ei au rămas doar Interesant este faptul că nu părea de loc tulpinile de porumb legănândudezorientată ci avea o direcție clară îndreptându-se spre se. Cele rămase întregi. ieșirea din depozit și spre șosea. La trecerea șoselei a A plecat repede din zonă fost o mică problemă deoarece primul șofer care a zărito a frânat cu putere, mai ales că nu dorea să-și zobească fără niciun fel de nostalgie mașina de ceva ce nu pricepea ce reprezintă. pentru locurile natale sau pentru grămada de fiare topite ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

și contorsionate din care a apărut. Putem spune că mama ei a fost grămada de piese iar tatăl ei a fost fulgerul. Fetița Piulița a plecat fără să mai aștepte să treacă cei șapte ani de acasă la fel cum fac și broscuțele testoase care din ou trec direct în ocean, la treabă și nu cer voie de la mama lor pe care nu o vor întâlni probabil niciodată.

grămada de fiare vechi. Probabil că se produsese un miracol și ea era acum stăpână pe o mulțime de cunoștințe tehnice dar nu știa încă la ce folosesc. Avea senzații de alternator, de ambreaj, gânduri Mergând prin lanul de porumb se freca de toate de motor, porniri de ștergător tulpinile și astfel a ajuns să pară foarte lustruită și etc.. curățică. Așa a și ieșit pe partea cealaltă și a intrat în Mergând tot înainte a pădurea de la marginea lui. Toate vietățile se ascundeau ajuns la o râpa adâncă pe care din calea ei, că așa o chestie ciudată nu prea creștea pe nu avea cum s-o ocolească acele meleaguri sau cel puțin nu mai văzuse nimeni pentru că nu i se vedeau măcar niciodată. capetele. Fetița Piulița mergea liniștită prin pădure fără să-și Imediat și-a dat seama că dea seama de impresia artistică pe care o producea. Era ceva nu este în regulă! ca un fel de vedetă! Nimic nu putea să-i stea în cale căci Picioarele ei s-au îndreptat, fără ca ea să dorească acest lucru, spre un copac înalt iar mâna ei stângă a început să-l taie instantaneu. Nici nu a durat mult și fierăstrăul ei a terminat treaba iar copacul a căzut exact peste râpa uriașă ca un fel de podeț. „Doar n-o să trec peste așa ceva?” A fost primul ei gând. mâna ei cu cuțit elibera imediat drumul. Mișcările ei erau fulgerătoare și era evident că se arunca în neam și seamăna cu tatăl ei fulgerul. Nu a înțeles ea prea bine cum a apărut pe lumea asta dar nici nu și-a făcut probleme privind existența vreunui certificat de naștere. A observat că la fiecare pas clipocea ceva în ea și atunci a înțeles că radiatorul din care era făcut corpul ei este plin de lichid iar noi știm de acum că orice lichid poate înmagazina sentimente, gânduri și emoții. Acesta era probabil și motivul datorită căruia avea un anumit fel de gândire, adică, pe scurt, putea să gândească cu corpul așa cum foarte mulți oameni gândesc numai din inimă. „Dacă mă mai pocnea încă un fulger cred că ajungeam Transformer și mă făceam și mașina cu benzina sau drezina fără șină.”

Atunci a început să-și dea seama că în ea erau înmagazinate toate energiile și gândurile pieselor din

Dar în clipa următoare era agățată cu capul în jos exact de tulpina copacului iar picioarele ei ca niște arcuri cuprindeau perfect arborele și se mutau singure avansând până în partea cealaltă. Cum a ajuns acolo a sărit în picioare și și-a dat seama cu bucurie că e mult mai dotată decât și-a imaginat. A început să sară în sus de veselie și în clipa în care a ajuns peste vârful copacilor și-a dat seama că a exagerat. Habar nu avea că poate să sară atât de sus. E drept că de acolo se vedea mult mai bine toată întinderea pădurii care părea chiar nesfârșită.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Între timp, poliția, în urma reclamațiilor făcute de șoferii de pe șosea a început o anchetă și în momentul în care a fost realizat portetul robot al vinovatei toată secția a rămas cu gura căscată dar a închis-o repede pentru că trebuiau luate măsuri concrete și nu era timp de prea multă ventilație.

lunetiști, mascați și cu veste antiglonț, au intrat în pădure și au luat-o pe calea indicată.

Vedere în infraroșu, lunete montate pe cele mai profesioniste puști, echipament A fost mobilizată o echipă de ofițeri specializați în de superclasă, totul făcea o OZN-uri deoarece prima impresie a fost de întâlnire cu o profundă impresie oricărui ființa extraterestră. neavizat. Martorii au declarat că dihania era din metal și Au găsit imediat urmele și reflecta foarte bine luminile farurilor, parcă un pic mai au pornit în pas alert după înaltă decât o ființă omenească și atunci când a privit direcția lor. spre ei au avut impresia că privea printr-o gaură cu un Fetița Piulița, care se fel de atârnătoare de o parte și de alta. Nimeni nu a declarat că ce avea în cap ar fi semănat cu o coafură. Câinii de vânătoare aduși imediat la fața locului nu au găsit nimic și s-au învârtit în cerc până când și stăpânii lor și-au dat seama că nu e vorba de ceva ca un iepure sau ca o vulpe. Era evident că nu astfel i se putea lua urma. Chestia nu avea miros. Privind cu atenție pe jos unul din polițiști a văzut un fel de locuri mai tasate și care păreau că apar regulat într-o anumită direcție. Pe iarba nu se vedeau amprente, ca de labe, cum ar fi un urs, dar se vedeau clar un fel de ștampile rotunde executate prin presare dar pe locul carora nu se distingea nimic altceva. ‒ Eu cred că se deplasează pe un fel de catalige cum mai au clovnii la circuri. ‒ E posibil, că dacă te uiți și prin pomii din drum se vede clar cum anumite crengi au fost tăiate pentru ași face loc. ‒ Totuși nu înțeleg despre ce fel de ființa e vorba? ‒ O fi de pe o altă planetă! ‒ O fi! Dar atunci nu e domeniul nostru și trebuie să raportăm mai sus! ‒ Și eu consider la fel! Cât mai sus! Dialogul avea loc între doi urmăritori care erau fericiți că au găsit un mod de rezolvare a problemei și se pot întoarce la secție liniștiți. ‒ Am să anunț prin stație că aici este nevoie de alți specialiști! ‒ Până au ajuns la marginea pădurii trupele speciale erau deja acolo. După ce au avut un scurt schimb de replici pentru o cât mai bună informare doi

oprise să se mai oglindească și să se lustruiască, că o fetiță e totuși o fetiță, i-a văzut că se apropie dar nu știa cu cine are de-a face și nici nu bănuia că trebuie să se sperie sau să fugă. La un moment dat, când a mișcat din mâna cuțitul, o rază de lumină s-a reflectat în lama cuțitului și cei doi lunetiști s-au aruncat imediat la pământ și au luat linia de ochire. Focurile au pornit instantaneu și au lovit-o 53

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

în plin chiar în corp, ricoșând spre copaci.

‒ Și eu zic la fel! Vezi că te ard la mână!

„Ce fac aștia doi că parcă mă lovesc cu ceva. Era cât pe ce să mă găurească! O fi vreun fel de joacă așa ‒ Să ne întoarcem că nu cum făceau copiii la depozit?” mai avem cu ce trage. Tu ce Ea nu a mai așteptat încă o salvă și a început să crezi că a fost asta? sară în sus ajungând imediat la înălțimea copacilor iar ‒ Nu știu ce a fost, dar acolo s-a agățat cu menghina de o creangă mai solidă și dacă voia ne cosea ca pe iarbă! a privit în jos cu celebra ei gaură din cap. Jos, cei doi nu ‒ Se pare că a fost de s-au potolit și după ce au văzut unde s-a cocoțat au treabă că ne-a tăiat numai țevile început să tragă iar pe direcția ei. Din păcate pentru ei, de la puști. Nu vezi ce precizie, frunzișul copacilor era foarte des și nu puteau să-și nici n-a atins lunetele. nimerească ținta mai ales că și trăgeau cu ochii în soare. După ce au cules bucațile „Am impresia că ăștia nu se joacă!” S-a gândit de țevi de pușcă din iarbă, cu Fetița Piulița și în momentul în care un glonț i-a vâjâit grijă să nu se frigă, cei doi s-au chiar prin gaura capului și-a dat brusc drumul de pe îndreptat spre marginea pădurii creangă țintind spre cei de jos. unde s-au întâlnit și cu ceilalți ‒ Cred că am lovit în plin! Cade! A strigat unul din membri din echipă. Toți s-au îngrozit când cei doi le-au povestit cum o dihanie imensă, un monstru din oțel, s-a repezit la ei și după ce a trecut printre gloanțe dintr-o singură mișcare le-a tăiat țevile de la puști fără ca lor să le fac nimic.

lunetiști. Încercând să se ferească din calea ei. Dar n-a apucat să se și bucure pentru că Fetița Piulița în clipa când a ajuns pe pământ și-a amortizat aterizarea și în același timp cu o mișcare extrem de rapidă și perfect chirurgicală, le-a tăiat la amândoi țevile puștilor după care s-a întors și a plecat din același salt mai departe printre copaci.

‒ Eu cred, a spus șeful echipei, că aici trebuie să intervină roboții de luptă specializați că asta nu e o treabă pentru ființe, indiferent de dotarea lor. ‒ Așa e șefule, să mergem să raportăm tot ce am văzut și să le arătăm și puștile astea două că așa vor înțelege imediat cu cine au de-a face.

‒ Așa o să facem! A spus Cei doi au rămas complet muți și blocați și nu-și șeful și a dat ordinul de adunare mai reveneau. Se uitau uimiți la țevile scurtate. în mașini. Motoarele au pornit Deoarece în situații anormale se petrec numai iar mașinile au început să se lucruri anormale unul din ei a întrebat: deplaseze prin pietrișul de la ‒ Nu ziceai că ai lovit în plin? Ce facem cu bucățile marginea lizierei scrâșnindu-l. astea de țeavă de pe jos, eu cred că sunt și ele pe Fetița Piulița a rămas inventar? singură și și-a dat seama că s-a ‒ Cred că trebuie să le predăm la magazie descurcat minunat. împreună cu resturile de arme. „Am impresia că sunt o... ceva deosebit de evoluat, dacă Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

niște specialiști, că așa păreau, nu au reușit să-mi facă nimic. N-am înțeles, de fapt ce doreau, dar sigur nu voiau un Like pe facebook. Ce de chestii îmi vin în cap! Ce o fi aia facebook că like am înțeles. Mergând mai departe prin pădure Fetița Piulița a început să se studieze puțin să vadă cu cine are de-a face. Era evident că metalul ei, călit de fulger, era mult mai bun decât cel din care s-au făcut puștile. „Probabil că ele au fost călite la aragaz” S-a gândit ea în timp ce țopăia pe arcuri. Chestia asta cu arcurile îi plăcea cel mai mult că putea să sară foarte departe și foarte sus și a fost clar că asta a și ajutat-o atunci când a fost atacată. „Ei probabil nu știu ce fetița cuminte și bună sunt eu” Acum chiar sunt sigură că sunt fetiță că m-am oglindit într-o baltă și am văzut că am codițe, nu sunt ele chiar ca ale fetițelor de la depozit dar sunt mai apretate. Acum inima mea din radiator îmi spune că trebuie să merg tot înainte prin pădurea asta mare pentru că pe aici este viitorul meu. Va trebui să ajut multe ființe, care pot fi și altfel, că așa creaturi că mine nu cred că o să mai întâlnesc. N-am înțeles ce vorbeau băieții aia cu puștile tăiate despre roboți, ce roboți? Ce or fi ăia? Probabil că doreau să-mi facă cunoștință cu alte metale mai simpatice, abia aștept să-i întâlnesc.

măcar să capturăm pe cineva tot din metal dar despre care nu știm cam cum arată. ‒ Și cum o să distrugem o ținta pe care nu o cunoaștem? O întrebăm dacă ea e? ‒ Eu cred că mai întâi o identificăm, apoi facem cunoștință și numai după aceste proceduri o s-o distrugem! ‒ Dar de ce trebuie s-o distrugem dacă nu ne atacă? ‒ Poate că ne atacă!

Dorința ei nu a trebuit să mai fie exprimată încă o dată că un zgomot ciudat ca de șenile s-a auzit în apropierea ei. Pentru mai multă siguranță a sărit imediat într-un copac și a rămas atârnată de o creangă în timp ce pe sub ea treceau un fel de... două mecanisme chiar pe niște șenile și păreau că ar căuta ceva, findcă întorceau din capete ca din turele și se uitau peste tot. „Dar eu cum aș putea vorbi cu tablele astea?” S-a întrebat Fetița Piulița. ‒ N-o să vă atac pentru că ‒ Tu n-auzi că ne vorbește cineva? A spus Robot 1 păreți niște mecanisme foarte către Robot 2. de treabă! ‒ Am auzit ceva dar nu cred că aici cineva poate să ‒ Tu auzi că nu ne atacă! vorbească cu noi fară boxe. ‒ O fi o păcăleală cum a „Dar pentru ce or fi bune boxele alea, or fi ca alea făcut cu lunetiștii, nu le-a zis de muzică de la mașini?” S-a întrebat Fetița Piulița nimic și ȚAC le-a scurtat puștile ‒ Tu auzi că nu știe la ce sunt bune boxele? Poate îi din prima, fără texte trag o sirenă de alarmă și înțelege mai bine! introductive! ‒ Nu cred că e cazul! Dacă cineva comunică cu noi ‒ Bine că nu suntem ca prin radio însemnă că nu e vorba de o ființă ci de un programați să ne fie frică! mecanism din lumea noastră! ‒ Ce-o fi aia frică? ‒ Poate că ai dreptate dar să nu uiți că noi am venit aici în misiune și trebuie să prindem și să distrugem sau ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

‒ Nu știu, nu scrie nimic pe cipul meu!

‒ Pentru că sunteți niște vreți să distrugeți ‒ Auzi tu, nu știu unde ești dar mai bine vii la noi răi, să ne ajuți să ne îndeplinim misiunea dacă tot ești ca și mecanisme nevinovate și eu nu mai vreau să am de a face cu noi! voi! ‒ Eu nu sunt ca voi pentru că eu sunt fetiță! ‒ Noi înțelegem că dacă ‒ Hai că erau să-mi pleznească niturile de râs, cum ți-e frică, asta e, nu ne supărăm, adică ești fetiță, tu nu ești un mecanism? Noi, de așa suntem noi fioroși și exemplu, nu suntem nimic! Roboți și gata! speriem lumea! E chestie de ‒ Nu-i chiar așa, că tatăl meu e fulgerul iar al programare! vostru probabil e letconul! ‒ Voi sunteti mai mult ‒ Să crezi tu că noi suntem lipiți cu letconul, noi fraieri, decât fioroși, nu știu suntem robotizați industrial și unși cu cele mai fine dacă întelegeți exact sensul, nu uleiuri. e ceva foarte rău, e plină lumea ‒ Am mai văzut eu, în depozitul natal, tot felul de de fraieri! Nu sunteți singuri! grozavi care după ce făceau cunoștință cu primul copac ‒ Tu vrei să râzi de noi dar ajungeau ca vai de mama lor de fabrică producătoare. cum nu avem pe cipuri înțelegerea ironiilor sau furia nu mai putem continua dialogul și o să mergem singuri să rezolvăm problema. ‒ Și unde o să mergeți? ‒ Să căutam prin toată pădurea creatura care a tăiat tevile puștilor! ‒ Eu când v-am spus că sunteți fraieri nu m-ați crezut în schimb, sunteți în stare să umblați prin toată pădurea fără ‒ Problema este dacă vrei să ne ajuți sau nu că să știți ce căutați. pierdem timpul și ni se termină bateriile? ‒ Ba știm foarte bine și ‒ Asta nu-mi sună bine deloc, știu perfect ce cum o să prindem dihania o s-o înseamnă, dar cu ce să vă ajut? distrugem! ‒ Să prindem creatura care a tăiat puștile ‒ Atunci distrugeți asta! A lunetiștilor! spus Fetița Piulița și și-a dat ‒ Foarte interesant, și dacă o prindeți ce-o să faceți drumul de pe creangă, a atins cu ea? cu arcurile pământul după care ‒ O distrugem, o distrugem! a zburat în copacul următor! ‒ Dar ce rău v-a făcut ea vouă? ‒ Ce-a fost sclipirea asta? ‒ Niciun rău, dar noi suntem angajați pentru Tu ai văzut ceva? distrugere și trebuie să ne facem treaba! ‒ Bineînțeles că am văzut ‒ Atunci îmi pare tare rău, chiar dacă îmi sunteți foarte clar, a fost ceva... strălucitor care a căzut și apoi a simpatici, dar nu pot să vă ajut cu nimic! și zburat! ‒ De ce? 56

‒ Si ce crezi că a fost?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

‒ Asta nu știu că s-a mișcat prea repede! ‒ Atunci e limpede, ai văzut totul și nimic! ‒ Păi tu ai văzut ceva? ‒ Eu nu am fost atent că mă uitam să văd câtă baterie mai am. ‒ Nu prea mai ai, că ești cam galben la becuri!

‒ Firma Fulgerul S.R.L, e mai noua! N-ați auzit voi de ea! ‒ Asta cam așa e, că n-am auzit! Dar cu ce treburi pe aici? ‒ Sunt documentară!

în

excursie

‒ Adică ce faci, cauți ceva? ‒ Așa este, nu prea mai am și dacă mi se termină o ‒ Toți căutăm câte ceva, să dau drumul la S.O.S să vină să mă ridice de aici și să eu caut drumul spre viitoarea mă pună la încărcat. N-am știut că o să dureze atât. Am mea casă! și pornit mesajul de salvare că sunt cam consumat! ‒ Și de unde ști în ce parte ‒ Dar ce are colegul, de s-a stins așa brusc? este? ‒ I s-a terminat acumulatorul că eu i-am spus să nu se întindă la vorbă că a mai fost înainte într-o misiune și a venit cam neîncărcat. ‒ Dar cu ce se încarcă? ‒ Cu energie electrică, Cum cu ce! ‒ Din asta am eu câtă vreți că am fost încărcată suplimentar cu foarte mulți volți când m-am născut și nu cred că se vor consuma vreodată, eu mă încarc electrostatic și dacă mă frec de frunze. ‒ Și ce dacă ai tu, nici nu știm cine ești și nu te vedem! ce poți să faci că doar nu ai cabluri de alimentare sau prize ? ‒ Ce vorbești? Stai puțin nemișcat o să-ți arăt ce pot! ‒ Uite stau! In momentul urmator Fetița Piulița și-a dat drumul din copac și s-a apropiat de primul robot. Al doilea a rămas fix că el nu știa să se holbeze sau să se mire dar știa cum să stea nemișcat. Fetița Piulița și-a apropiat mâna cu cuțitul și între ei s-a făcut o flamă ca de foc iar robotul a tresărit puternic și a început să vorbească: ‒ Vă mulțumesc că ați venit atât de repede să mă încărcați dar nu înțeleg ce fel de priză ați folosit că suntem tot în pădure și se pare că nu m-ați dus la atelier.

‒ E foarte simplu de știut. Cât timp mă simt bine într-o anumită direcție sunt pe drumul cel bun, dacă nu-mi convine ceva, adică nu mă simt în sudurile mele, e foarte posibil să o fi luat pe o cale greșită.

‒ Poți să taci puțin! A spus Robotul 2, uite cine te-a încărcat a arătat el spre Fetița Piulița care era cu un cap mai înaltă și îi privea pe amândoi foarte serioasă, că ea ‒ Si acum cum te simți, nu avea din ce să râdă, adică nu avea gură ci doar o bine sau nu? gaură în centrul capului. ‒ Acum, în niciun fel că ‒ Dar tu cine ești, adică ce marcă ești? Ce firma te-a stau pe loc și doar atunci când produs? mă deplasez mă analizez.

57 ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

‒ Prin stație radio! ‒ Auzi, dar tu nu ști cine le-a tăiat puștile lunetiștilor, că dacă îl prindem ne-am rezolvat și noi ‒ Foarte primitiv și dacă treaba și ne întoarcem la atelier la prizele noastre. nu vă aflați în raza de acțiune ‒ Dar ce mare scofală e la atelierul ăsta, că tot cine vă mai ordonă? vorbiți de el, de ce vă place acolo? E așa de bine? ‒ Asta s-a întâmplat doar ‒ Nici vorbă, acolo e cea mai mare plictiseală, dar o dată când ne-am depărtat noi nu știm alt loc în care să stăm în priză. prea mult de ei și nu am mai ‒ Dar voi nu aveți curiozitatea să călătoriți prin știut în ce parte să o luăm. lume, să cunoașteți alte chestii sau alți roboți, voi nu ‒ Cu mine o să aveți vreți să explorați lumea să vă lărgiți orizontul mereu direcție, așa că puteți să cunoașterii? vă depărtați cât vreți! E ‒ Cum să nu, asta ar fi ca o minune pentru noi, dar momentul ca voi să vă bucurați suntem legați de priza de alimentare cu energie electrică de dotările tehnice pe care le și dacă ne depărtăm prea mult ne descărcăm și ne aveți și să colindați lumea, să stingem și luminile, adică suntem terminați, un fel de vedeți și alte locuri, ce părere aveți? fiare inerte! ‒ Noi nu putem să avem nicio părere până nu ne consultăm unul cu altul și suntem amândoi de acord! ‒ Și cine vă împiedică să vă consultați? ‒ Nu știm că nu ne-am consultat! ‒ Păi? ‒ Păi ce? ‒ Consultați-vă! ‒ Bine!

‒ Tu ai văzut că eu pot să vă încarc oricând ‒ Ce zici 1?De fata asta? instantaneu, deci nu aveți de ce să vă faceți probleme și ‒ Mie îmi place, că e suplă, dacă nu sunt chiar lângă voi mă anunțați și voi sosi isteață și cred că merităm și noi imediat și vă rezolv. Părerea mea este că nu mai aveți nevoie să vă întoarceți la atelier ci mult mai frumos și un concediu, un Honolulu cum interesant ar fi să mergem și să explorăm lumea zice șeful! împreună mai departe. ‒ După cum vezi, am discutat și am hotărât să ‒ Si misiunea? Au întrebat amândoi deodată. ‒ Era misiunea voastră de plăcere sau ordonată de mergem cu tine, dacă ne mai faci odată demonstrația aia cu cineva? încărcatul bateriei să fim siguri. ‒ Ordonată, ce plăcere! Fetița Piulița s-a apropiat ‒ Și dacă n-o executați ce se întâmplă? de cei doi roboței și i-a atins pe ‒ Nu știm că noi am executat întotdeauna toate rând pe cap și imediat s-a văzut misiunile! clar că sunt la capacitate ‒ Voi cum țineți legătura cu cei care vă ordonă maximă. Toate luminițele le sclipeau și toate ecranele le misiunile? 58 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

erau pline de săgeți și șerpișori în mișcare. ‒ Și tu zici că nu trebuie să mai executăm misiunea aia? ‒ Nu, nu trebuie și oricum persoana care a tăiat puștile cred că acum e departe!

Rodica Bogdan

Am lovit lumina

Am murit tăcută între străzi ude de sânge, voi fi legat ‒ Da, am văzut-o dimineață într-o baltă! atunci vocea mea de malul mării pentru a-ţi uda picioarele ‒ Și era așa fioroasă? iubirii. Am sigilat uşile mâinilor ‒ Da de unde, nu mi s-a părut, ba dimpotrivă, în ritmul ameţitor născut din părea chiar simpatică! Atunci a fost prima dată când am râsul degetelor. văzut-o! Azi, ca un moloz rănit, ‒ Ei, acum s-a dus, s-a dus, asta e. Noi tot mergem picioarele mele merg orbeşte, și am impresia că am ieșit din zona radio, că nu mai aud nimic în cap. ‒ Dar tu ai văzut-o ?

‒ Ultima dată ce ai auzit? ‒ Striga unul că ne demontează dacă nu ne întoarcem și ne face șuruburi! ‒ Nu cred că ne mai prinde! A emis Robotul 2. Dar tu cum poți să mergi dacă nu ai șenile? Văd că mai mult sari. ‒ Lasă că nici cu tălpicile voastre nu mi-e rușine, uite câtă iarbă călcați! ‒ Astea sunt șenile puștioaico! Ca la tancuri! ‒ Atunci picioarele mele sunt arcuri speciale ca la Dodoroace! ‒ Dar ce-s alea, că n-am mai auzit de așa ceva? ‒ Nici eu de șenile, asa că suntem chit! Eu știu de roți, cauciucuri, 185/65/15 hai că v-am dat gata! ‒ Chiar că ne-ai terminat cu codurile astea! Ești mâinile îmi picură degetele peste mizerii şi sânge. Sufletul foarte inteligentă! nu-mi mai ascultă dragostea, ‒ Lasă că și voi sunteți simpatici. Când eram eu ţipă, mă toarnă ca o ploaie cu mașină, băiatul care mă conducea dacă vedea o fată mai paşi pe care nu-i mai auzi. urâțică nu uita niciodată să-i spună: Părul meu plânge, hainele mele se udă cu lacrimi, am ‒ Ce pulovăr frumos ai tu! Și ea se îmbujora de nevoie de mii de secunde să te emoție. De asta v-am spus și eu că sunteți simpatici! îmbrăţişez, braţele mele să-ţi fie ‒ Am înțeles! Au zis amândoi simultan, ca să nu se adăpost, dar pielea nu mă vadă că n-au înțeles nimic. ascultă, în fiecare clipă respiraţia mea a murit deja de lovitura luminii. Ochii mei bat din fereastră în fereastră, ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

pietrele mele din lacrimi fac zgomot pentru a-ţi sparge privirile ce se rotesc pe trupul ca şi gol de umezeala plânsului, eu nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt durerea luminii. Am pierdut un timp, am terminat iar şi iar cea de-a doua zi, mereu a doua zi, poate că mâine nu voi mai auzi soarele cum se ridică în tăcerea ce ţipă în jur. Am murit ca o briză a spaţiului, am auzit un pian în agonie, o vioară a trecut printr-o chitară încadrată de un banner rupt. Respiraţia ta s-a acumulat în emoţiile mele, am auzit-o, dar nu mă ascultă, mă loveşte cu durere. Poate că mâine totul se va fi oprit şi tu trebuie să afli că eşti comoară mie. Spune-i comorii acesteia cât de mult îmi place marea, spune cerului dezastrul sufletul meu, acum, pentru că am nevoie să țip, fără dragostea ta mă pierd într-o mie de bucăți. Spune-mi că nu putem pierde în terenul străzilor, înainte de preludii sau după căile

aşternute un fel sau altul. Nu, nu putem rata nici măcar o secundă din acest amor, un moment nu poate fi pierdut, nici chiar pentru un moment, deoarece mâine vom fi fost un alt cântec și numai legaţi de același trup putem învinge întunericul. Ascultă dragoste, auzi strigătul meu de astăzi, sufletul meu, dragostea mea infinită, destinaţia mea, spiritul meu mai luminos decât al tău depășește într-un război tot ce trebuie să lovească pe pământ. Am lovit lumina care m-a lovit...

Ţi-am dat Ţi-am dat zorii pădurilor universului meu, conjugaţi cu eucalipţi în mâinile tale, astfel încât să fi scris cu parfum în părul meu pentru totdeauna. 60

Ţi-am dat adevărul meu și privirile mele dilatate, ţi-am dat amurgul mâinilor mele atunci când scriam, ca să mă trezesc adormirii în tine. Ţi-am dat pereții mei și adevărurile lor și toată frumuseţea muntelui, ţi-am dat păsările din oxigenul pe care îl respiram în fiecare clipă, ţi-am dat credința mea. Ţi-am dat scrisorile mele într-un sigiliu intern, unsprezece cuvinte, am pierdut șapte din universurile mele, opt ape din o mie şi una de nopţi, ţi-am dat doi-trei trei zori înmiguriţi. Ţi-am dat mintea mea, acum citește gândurile mele, conectează-te cu mine când focul este aprins şi fumul ne lasă orbi, nebuni, distruşi. Ţi-am dat vocea mea, ia-o, pune-o oaselor tale, pieptului, picioarelor, părului tău. Ţi-am dat apa mea, setea mea, puterea mea și amorurile mele. Îţi dau şi nopțile mele, şi orașul dorințelor mele, şi minutele viselor mele și gustul tăcerii mele. Acum, dezbracă-mă cu grijă. Întâi sufletul, apoi hainele. Găseşte-mi căldură. Iami cuvintele şi vei vedea arta sărutului. Goleşte-mă de gânduri. Va rămâne sinceritatea. Şterge-mi frumuseţea trupului şi vei descoperi simplitatea formelor. Mă dezbracă de frici, îmi vezi teama de trecut. Fură-mi remuşcările, regretele, nopţile nedormite şi lacrimile ce mi s-au uscat. Îţi dau un suflet ce vrea iubire.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

monografie - exclusivitate 63

Maria Tomița Corini – Republica Moldova –

Timpul Timpul este partenerul nostru de viață, secunda din el devine clipa cea mai sfântă, pe care încercăm să o prețuim cât putem de mult, dându-i o valoare, de care ne bucurăm ca și copiii de existența sa în viața noastră! – Bună ziua Timpule! Mă gândi să-l salut, căci de câte ori trece pe lângă mine, nu reușesc de-ai sta în cale ca să mai vorbesc un pic, cu el.

lingușitoare mai ești, pătrunzi ușor în sufletele celor slabi din fire și faci din ei stană de piatră. Ție îți este mai ușor să supravețuiești pe când dreptatea, adevărul și sinceritatea nu au căi de șovăire, ninge, plouă ei trebuie să meargă înainte, ca și ostașul la datorie... Trecu iute timpul, îl zări, pentru o secundă îmi păru că se

Trecu iute și de data aceasta, ca de obicei, și-și căută de drum, gândeam că nu m-a auzit și vroiam să-l salut din nou, dar el mă văzuse destul de bine și îmi ghicise gândul, își întoarse capul, făcând gestul plecăciunii, ca și cum mi-ar fi dat de înțeles că mi-a răspuns. Eram mulțumită și pentru atât, acel gest fugar oricum a fost mai bun decât o nepăsare. Și fiindcă veni vorba despre Nepăsare, fără să vreau îi zări făptura, se furișă nebuna pe lângă mine, se apropie cât putu de aproape, dar nu-i merse, căci Timpul fu cel care îi luă locul. Căuta toate modalitățile acea Nepăsare, de a se strecura ca să-mi pătrundă în suflet, dar și acolo se lovise de poarta Timpului, era bine încuiată. – Of! Nepăsare, Nepăsare, îi zic, degeaba te zbați chiar dacă Timpul poate fi dus departe și poarta o poți găsi întâmplător deschisă tu nu poți intra în sufletul meu, nu e loc liber, și apoi niciodată n-a fost pentru tine, dacă mai ții tu minte. Știu că ești curioasă să poți pătrunde și să-mi răscolești cămăruța sufletului, dar nu o să-ți meargă. Au fost momente când te căutam eu singură ca să-mi dai câteva clipe din făptura ta, crezând că mă voi simți, așa, un pic mai bine, dar atunci nu ai avut tu îndrăzneala de-a intra, știai și singură, că nu a fost niciodată locul potrivit pentru tine, mai ales că acolo ai fi dat nas în nas cu adevărul, dreptatea și sinceritatea. Tu și singură știi că ești polul opus al acestor trei frați strâns legați între ei. Of, Nepăsare, Nepăsare

opri din mersul său cadențat. Mă gândeam că-mi rezervase câteva clipe ca să stăm un pic la taifas, dar de unde să-l iau? Permanent e în mișcare, e grăbit, aleargă ca și nebunul. De fapt el ne dăruie clipele sale, una câte una, dar toate sunt diferite, una mai nouă decât alta, noi le adunăm cu prudență, le așezăm la loc de cinste, de unde ele vor radia și 61

ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

vor da un nume acelui timp trecut, după care noi vom mereu, printre lacrimi îți zice: zâmbeam, erai tristă tu, eram tristă eu, dar... oricum găseam – Prin acel timp au rătăcit și pașii noștri. acea lumină pe care o agățam în ochii noștri, și nimeni nu știa, De vorbă cu oglinda că acolo dincolo de coșul pieptului plângea o inimă, ea nu Timpul, nu știe să stea pe loc și nici nu are chef să avea o oglindă ca să se ia de privească în urmă, de aceea mă pusei de acord cu mână de-ași căuta privirile oglinda, să mă duc în fața ei, în fiecare zi, așa... cum Legea timpului e să treacă, deseori se întâmplă ca să vină și ea în fața mea și apoi... să alerge, să zboare, noi... să ne la drept vorbind, e tot una la care se duce, esențialul e ca ținem de el, și totuși oglindă să ne vedem cel puțin de câteva ori pe zi. când treci pe lângă mine mi-e milă, îți văd rama un pic ruptă, Ții minte oglindă, cu mult timp în urmă te-am la un colț ai rugină sau pistrui? Te rog oglindă nu te da timpului! Știu, și tu-ndrăznești să-mi arăți săpăturile de pe frunte... De ce oglindă, de ce faci aceasta? Cum ne-am înțeles atunci, ții minte? Să ne întâlnim, și să ne zâmbim, să ne vedem superbe. rugat frumos ca să te menți în formă, cât pe tine atât și pe mine, indiferent de împrejurimi, și să nu dai importanță furtunilor, ploilor sau puternicelor arșițe de soare? Și ți-am mai spus, de câte ori ne vom vedea de atâtea ori să ne admirăm și să încercăm să ne învelim cu seninul, să ne încălzim cu sufletul, și să nu împovărăm timpul cu neliniștile noastre. Dacă o fi să cadă lacrima, să o ștergem râzând, și dacă vor mai cădea încă și încă, atunci să depunem tot efortul de-a aduce lumina în ochii noștri.

Ah oglindă, oglindă, mă faci să întorc capul când trec pe lângă tine, nu te supăra, dar pot s-o spun, nu mai suntem ca atunci, timpul ne pune în genunchi De ce să ne dăm? Să ne ridicăm împreună! Mai avem putere, chiar dacă... fie și cu acele nepoftite cute, sunt ale noastre, ce zici?

Oglindă, oglindă, prin multe am trecut, au fost și Să le acceptăm, căci cu ele ploi, și furtuni, și lacrimi multe, cu toate că timpul era fugar, noi ne regăseam și ne mângâiam cu privirile. Ții suntem mai frumoase! minte când îmi spuneai să-ți zâmbesc? Te ascultam Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Aurora Luchian

Viaţă virtuală -pamflet Instagram, whatsapp, „feisbuc”... Să vă pup eu pe năsuc, De hoinari pe virtual, Că trăiți, da mutual! Te-ai trezit în zori, năuc? Nu te speli, țup! pe feisbuc! „Sorbi” postările ce sunt, Să nu pierzi vreun amănunt.

Bani din munci sau înșelat. Lasă, că nu-s toți cinstiți! De la trudă vă prostiți, Faci cocoașă, bătături... E mai simplu ca să furi! Pleacă Bebe înțărcat, Cărând scutec încărcat, În grădină sub un tei, Gustărind trei gândăcei. Apoi hoinărește lin, Prin dudăie și pelin,

Faci cafeaua la robot, Și dai „laicuri” la hobot, La tocane, nerozii, Floricele, poezii, Sâni expuși și fund bombat, Unui infractor serbat, Cu mușchi tatuați și mari; Da și codrilor ce-s rari... Degetul arătător, Parcă strigă „Ajutor!”, E solicitat intens, Nu aiurea, ci cu sens. Concentrat în monitor, Nu mai vezi că-n dormitor, Bebe-și molfăie boneta, Că-și pierdu din nou, suzeta. A și plâns, a suspinat, S-a rostogolit din pat, Și de-a bușilea ușor, A ieșit pe coridor. Soacra tare ca un bolț, Pe tabletă, într-un colț, Iar socrul pe telefon, Râdea ca un vibrafon. Numai tatăl, el e dus La muncă înspre apus, Să trimită regulat, ANUL VI, serie nouă, nr. 5 (40), 2018

Murdărind genunchii mici, De țărână și... furnici. Scâncește că s-a-ncurcat În dudău... A încercat Să scape da-i prizonier Cum a fost și-n șifonier... Acu doarme obosit. Un dulău l-a mirosit, Iar pisoiul lângă el, Toarce, toarce-ncetinel... 63

Puiu Răducan

Pădurea Urcând ușor pe dealul Chiciurei, când mierea urca și ea în salcâmi, destinul se tot ținea după mine, ba,-și așeza și… șoldurile-n mâini.

În buza de râpă schiloadă, bătrână, umplută cândva cu puieți de salcâmi, ochii îmi dau o raită pe sus, pe la Roșiile, pe raft, anii mi se așaeză-n mânuni.

Pădurea, iubita mea, cântă la goarnă din frunze în ramuri căzute pe umeri, ca un fel de fum anii-mi se-ntoarnă, în vremea aceea cu ani frumoși, tineri…

Pădurea mă mângâie cu verdele-i crud. și-mi cântă iară o rugăciune. Doamne, ce bucurie multă-i afară! Eu voi intra cu totul în altă minune.

... haine grele... În gara care trece accelerat pe lângă trenuri, șed tolănit pe pătuiagul de ani. Căpătâi îmi este snopul copilăriei. Aranjat așa... pe maldărul de ani, în vagonul aglomerat foarte, gânduri rebele mă trag de urechi. De gaica ultimului an mă simt ancorat și zguduit precum barja de vasul tractator. Întorc capul speriat și... ce văd? O băbuță cu un șorț mare, plin, mă zgâlțâia de brâu. Cu tot respectul pentru cei în vârstă, întorc capul în cealaltă parte, spre ce este frumos, spre geam, spre... senin. O și mai mare zdruncinătură se produce la gaica anului de-abia-nceput – 67. – Bă, nu te uiți la mine? – Ba da, măicuță, mă uit! Ce este? - Tu, vezi, bă, ce am io colea? îmi arată cu degetul arătător spre șorțul prins în brâu. – Ce ai, măicuță? Ce ai? – Anii duși, bă!... Anii tăi! Încerc un zâmbet, dar ridurile și varul de la tâmple mă strâng, nu mă lasă! – Anii mei? – Da! – Păi, cine ești, dumneata, măicuță! – Bătrânețea sunt, bă! Astea i-au fost vorbele! Cu ochii ațintiți asupră-mi, a scos o pâlnie dintr-o traistă ruginită și a început să strige prin vagon: – Urmează stația Bătrânețe! Peron pe toate părțile!

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură