mini-concursuri CRONOPEDIENE – volumul 2 – proză, interviuri –

mini-concursuri cronopediene

RRă ăt tă ăc ciirrii p pe eiin nv va ac ca an nţ ţe e –– p pr ro ozz?? ssc cu ur rtt?? ––

T Tu uc cu um m îîţ ţii b be eii c ca af fe ea au ua a??

–– m miin nii--iin ntteer rv viiu u ––

2

volumul 2 – proză, interviuri

Biblioteca Cronopedia coordonator: Lenuş Lungu

mini-concursuri cronopediene – volumul 2 – proză, interviuri – – culegere de proze scurte şi mini-interviuri participante la mini-concursurile cronopediene din anul 2019 –

Editura StudIs ~ Iaşi, 2019 ~

3

mini-concursuri cronopediene

Redactor: Lenuş Lungu Coperta: Ioan Muntean Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Gabriela Mimi Boroianu Grafică, ilustrare: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei reţelei Cronopedia (http://lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului şi reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

mini-concursuri cronopediene/Lenuş Lungu – Iaşi: Editura StudIS, 2019 2 volume ISBN 978-606-48-0187-6 Vol. 2.: proză, interviuri. - 2019.

– ISBN 978-606-48-0189-0 I. Lungu, Lenuş (antolog.)

821.135.1 Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Bibliotecii Cronopedia şi reţelei Cronopedia.

Tipărit la Editura StudIS Adi Center® Iaşi

4

volumul 2 – proză, interviuri

5

mini-concursuri cronopediene

6

volumul 2 – proză, interviuri

Rătăciri prin vacanţe

– proză scurtă –

7

mini-concursuri cronopediene

Proza scurtă se referă la o lucrare de ficţiune, în proză, sub formă de naraţiune. Această formă sau procedeu are tendinţa de a fi mai mult orientat spre un scop anume decât lucrările mai lungi de ficţiune, cum sunt povestirile (în secolul 20 și 21) și romanele sau cărţile. condiţii speciale: – număr de personaje: minim 2; personajele includ şi personajele alegorice; – număr de cuvinte: 1200; – cuvinte impuse: soare, căldură, cafea, rătăcire, furtună, plimbări, noapte, bronz, nisip, cărare (10) – cuvânt suplimentar obligatoriu în text: cel puţin un cuvânt de 15 litere.

8

volumul 2 – proză, interviuri

Aurelia AlbAtros

Vacanţa încurcatului mister neelucidat „Eram doar o copilă, pe vremea când l-am întâlnit, aveam în jur de șaisprezece ani, era pentru prima oară când simţeam fluturași prin stomac, cum se spune, de fapt erau un fel de palpitaţii ce te determinau să crezi că poţi zbura acolo unde fericirea reprezintă doar o persoană”, gândea o femeie trecută de perima tinereţe, plimbându-se într-o dimineaţă pe malul mării cu pași înceţi și anevoioși.

Soarele parcă-i zâmbea, urmărindu-i pașii liniștiţi, gândind la ce o aștepta în zilele din vacanţa pe care o prevăzuse liniștită, chiar plictisitoare.

Cu pași înceţi, părea pierdută printre amintiri, nu conta că marea era atât de frumoasă, provocatoare.

Povestea ei părea un scenariu de film cu sfârșit nefericit, chiar dacă arăta destul de bine, la vârsta pe care o avea, era singură cu gândurile și amintirile ei care o ţineau ancorată în trecut. Era prima vacanţă pe care și-o permitea după câţiva ani în care nu a mai interesat-o nimic din tot ceea ce putea s-o scoată din gândurile și zilele ce treceau la fel.

9

mini-concursuri cronopediene

Tragedia prin care trecea, chiar dacă timpul ar fi putut s-o ajute, se simţea în mimica feţei care uitase ce este un zâmbet, un gând frumos, un vis pentru care să lupţi. Nu mai credea în iubirea necondiţionată, în acea iubire care te determină să te dăruiești cu totul persoanei iubite, pe care dorești s-o simţi fericită și împlinită alături de tine, să te accepte așa cum ești, apreciindu-ţi iubirea.

Cel mai constant gând care o vizita foarte des era cel în care iubirile nu se mai caută, nu-și mai dau voie să iubească și se pierd înainte de a se naște, de a înflori.

Pentru ea totul era pierdut. În plimbarea ei care nu ducea undeva anume, a simţit cum umerii ei, fragili ca ai unei căprioare speriate, începuse să se înroșească și o usturau, și-a dat seama că timpul a trecut fără să-l simtă.

Consultând ceasul a văzut că era deja trecut de zece, oră la care își bea cafeaua la o terasă din apropierea hotelului unde fusese cazată. Revenindu-și din gândurile ce o ţineau strâns în braţe, mări pasul să nu piardă cafeaua de dimineaţă. Ajunsă la destinaţie a vrut să comande o cafea și un suc de lămâie, pe care dorea să le savureze liniștită contemplând priveliștea mării de la înălţime...

Când chelneriţa a ajuns la masa ei, cu o tăviţă în mâini, pe care erau aranjate frumos o cafea, un suc de lămâie și un trandafiri roșu, nu a mai reușit să comande ce dorea, pentru că i s-a spus: Un domn misterios a făcut comanda pe care o și plătise.

A rămas blocată, nereușind să-i mulţumească chelneriţei, după ce și-a revenit a chemat chelneriţa, mulţumindu-i a rugat-o să-i arate domnul misterios, care 10

volumul 2 – proză, interviuri

Îndrăznise să-i ofere cafeaua, sucul și trandafirul, dar, misteriosul, între timp dispăruse.

Toată ziua i-a fost întoarsă pe dos, nici-o amintire na mai vizitat-o, toate gândurile ei se îndreptaseră către bărbatul misterios, care o trezise din amorţeala în care trăise atâţia ani. A umblat de colo-colo prin toată staţiunea să observe dacă cunoaște pe cineva care-i știa cu precizie preferinţele, dar nu a cunoscut pe nimeni, parcă era undeva pe-o insulă pustie printre palmieri, flori de orhidee și necunoscuţi, în căutarea misteriosului.

Spre seară, după ce a servit cina și-a reluat plimbarea pe malul mării, desculţă, simţind nisipul, şi acum cald, dar... nu mai era însoţită de amintirile dure pe care le purta de ani de zile, precum un rucsac cu pietre, ce-i îngreunau mersul. În ritmul valurilor ce-i păreau o melodie în surdină, începuse să zâmbească, ascunzânduse, parcă, să nu fie observată de plimbăreţii îndrăgostiţi, că zâmbește.

Avea alte gânduri, alte speranţe, simţea că viaţa incoloră pe care o dusese până atunci începea să se coloreze. Când a venit timpul să se întoarcă la hotel a mai tras cu ochiul în stânga, în dreapta, poate, poate observa un cunoscut, dar, inutil.

Ajunsă în camera de hotel simţea singurătatea, chiar de n-o mai dorea, trăia cu ea în armonie... o salută zâmbind, apoi se dezbrăcă de rochia care fluturând se trezi pe-un fotoliu și intră în baie să-și facă un duș rece, să-i treacă toate gândurile îndrăzneţe, pe care raţiunea nu le putea accepta.

11

mini-concursuri cronopediene

Imposibilitatea schimbării devine din ce în ce o certitudine pentru ea, fiind convinsă că nu poate exista un misterios ce-i putea dărui o cafea, un suc și un trandafir, probabil fusese o încurcătură. Toată noaptea s-a întors de pe-o parte pe altă fără să reușească să adoarmă, spre dimineaţă a furat-o somnul. Când s-a trezit și-a dat seama că pierduse micul dejun, așa că, a mai lenevit puţin, crezând că va adormi. Ce să adoarmă?! Misteriosul i-a apărut în gând. Zâmbind, încerca să-l creioneze, să-l coloreze, să-l facă un solfegiu melodiei preferate (This Years Love interpretată de David Gray) sau o coardă de vioară, chitară. Glumind cu eul ei interior se trezi că era deja zece...

S-a îmbrăcat repede și a fugit la terasa cu pricina, poate, poate îl găsește pe misterios. Când a ajuns, chelneriţa a condus-o la o masă rezervată, unde era o tăviţă, la fel ca cea din ziua precedentă. O cafea, un suc, un trandafir... Din senin a îmbrăţișat-o o căldură inexplicabilă, încât nu a avut curajul să privească în jur.

Norocul ei a fost chelneriţa care a venit la masa ei și a scos-o din starea în care intrase involuntar: „Doamnă scumpă, nu mai căutaţi misteriosul, azi a rezervat masa prin telefon!”

Parcă îi stricase ziua. După ce a băut cafeaua, încordată la gândul că nu-l va cunoaște pe misterios, a plecat agale spre plaja mării să culeagă scoici, melci, pietre colorate, să-și întâlnească amintirile și să fie convinsă că nu pot exista miracole. Pe cărarea ce ducea spre plajă, întro căldură insuportabilă, cu-n soare ce dogorea ca în 12

volumul 2 – proză, interviuri

Sahara, plimbarea ei devenea din ce în ce un calvar, ce se strecura printre gândurile ce începeau să se împartă în două tabere, unele dând mâna cu raţiunea, altele deschizând o nouă cărare, pe care inima o alegea.

Instrumentările misteriosului o depășeau, îi stricau și plimbările în lumea ei inertă fără de culoare, simţea că bronzul pe care și-l dorea era un capriciu, așa că renunţă să mai facă plajă. Întorcându-se la hotel, a avut o nouă surpriză. La recepţie o aștepta un buchet de trandafiri și un bileţel, scris ordonat și succint: „Te aștept după apusul soarelui pe plajă. „Nu-i venea să creadă, nu înţelegea cum misteriosul știa exact unde este, când se întoarce.

Când a mirosit trandafirii, în ideea de a înlătura starea plină cu palpitaţii, și-a dat seama că numărul trandafirilor era vârsta pe care o împlinea a doua zi. Nici nu mai putea păși, abia a urcat în lift. Camera pe care o știa fadă, acum era plină de coșuleţe cu trandafiri roșii, la fel și patul, nu mai era cel alb, fără suflet, era colorat și plin cu petale de trandafiri. Nemaiputând să se ţină pe picioare, a căzut într-un fotoliu, încercând să-și revină.

Simţea o furtună în tot corpul, o rătăcire pe valurile unui ocean dintr-o noapte necorespunzătoare de vacanţă, pe care o credea liniștită cu-n bronz frumos și plimbări pe malul mării.

Notă: 3 personaje (misteriosul, ea și chelneriţa); Cuvintele cu 15 litere: Imposibilitatea, Instrumentările.

13

mini-concursuri cronopediene

Vacanţă necesară Vacanţa pe care o aștepţi tot anul, ţi-o imaginezi a fi vaporoasă și plină de adrenalină, un fel de odihnă activă, dar cu iz de „fac ce vreau... și când vreau”, pe o plajă însorită cu-n răsărit de soare diafan, de vis și cu un apus de soare mângâiat de briza mării, soarele reflectându-se în oglinda mării lin colorând-o în nuanţe de portocaliu, toate petrecute în compania melodiilor preferate.

Așa gândea un Don Juan trecut de prima tinereţe, care nu avea un nume, ci un temperament mai volubil și plin de aventură. Cum vacanţa lui se apropia, începuse săși facă bagajul... își alegea cu grijă ţinuta, încălţămintea, parfumurile, dorea ca prezenţa lui să fie extravagantă, incitantă, să poată atrage privirile feminine, un fel de seducţie de la distanţă.

Toate vacanţele pe care le petrecuse în ultima perioadă erau pline cu iubiri ce durau doar o vacanţă.

Fiind căsătorit, cu o familie destul de frumoasă, în ciuda deselor lui ieșiri din „carosabilul” acestui legământ, își petrecea vacanţele în „singurătate” să se poată reface, pentru că tot anul muncea din greu.

Relaţia lui cu soţia, la prima vedere și din exterior, părea de invidiat, nu lăsa să se vadă că era una simulată, ci se comporta decent, era în faţa lumi un soţ pe care l-ar dori mii și mii de femei. Singura care știa exact ce fel de om e, era doar soţia, care nu mai fusese în vacanţe de ani 14

volumul 2 – proză, interviuri

buni, chiar dacă profesia ei era cu mult mai stresantă decât a lui.

Ea încerca să gândească pozitiv, nu-l sufoca cu întrebări, telefoane, mesaje, nu-l verifica, nu făcea crize de gelozie, își vedea de profesia sa și de cei doi copii, care creșteau frumos. Făcându-și bagajul, își imaginea clipele pe care le va petrece pe insula iubirii, pentru că în acest an își va petrece vacanţa în locul unde Afrodita, zeiţa iubirii, se născuse, pe insula Creta.

Consultase multe oferte pe internet până s-a stabilit la Creta... Ce l-a atras? Frumuseţea peisajelor care dăruiau un bun confort romantismului și viitoarelor seri petrecute pe tărâmul iubirii. Ce nu știa și nu-și putea imagina erau multele surprize ultramoderniste, altele misterioase predestinate exclusivismului pe care nu-l mai trăise.

După ce și-a făcut bagajul, încercând să-l verifice, a observat că-i lipseau, câteva lucruri pe care le-a pus cu grijă în partea de jos a geamantanului, nu cumva să fie descoperite de cineva care, din curiozitate, s-ar putea uita la ce ţinută și-a ales pentru frumoasa vacanţă. Totul era în ordine, a coborât la cină împreună cu familia. Toată noapte n-a putut să doarmă cu gândul la frumoasa vacanţă, în gândurile lui era un amalgam de vise, care mai de care mai neconformiste și pline de adrenalină. Ce nu știa, era că, în camera alăturată soţia zâmbea ghidușă.

Când a venit timpul să plece la avion, nu și-a mai deranjat familia, își luase rămas bun de cu seara. A coborât în liniște cu gândurile lui. A chemai un taxi și a plecat în frumoasa vacanţă.

15

mini-concursuri cronopediene

Ajuns la aeroport a trecut prin toată filiera ce presupune îmbarcarea și s-a îmbarcat, răsuflând ușurat. Să nu credeţi că în avion șarmul lui l-a ocolit, nu! Când stewardesa a venit să-l salute de bun venit și să-i dorească călătorie plăcută, i-a zâmbit mulţumindu-i. Pe parcursul călătoriei a comunicat cu vecina de scaun, la fel de fermecător. Tot zborul a fost seducător cu femeile din jurul său. Distanţa de sute de kilometri a fost un buchet de reverenţe și achiziţii de zâmbete, reflectând maiestuozitatea lui de Don Juan înnăscut și perfecţionată în timp. Achiziţionase atât de multe zâmbete, încât, părea un luptător victorios ieșit din arenele romane.

Ajungând la destinaţie a pornit pe drumul ce-l ducea la hotel, un drum parcurs precum un fluturaș cu aripioare pe malul unei mări de culoarea smaraldului, era tot un evantai de dorinţe arzătoare și o fericire ieșită din comun, la gândul că această vacanţă pe insula iubirii va fi de vis.

Nu i se părea nimic imoral în tot ce-și dorea, era doar o vacanţă, nimic mai mult, pe care dorea s-o petreacă fără a gândi la ce a lăsat acasă.

Ajuns la hotelul unde-și rezervase cazarea, cu-n zâmbet cuceritor vorbește cu recepţionera, care îl cazează, era o brunetă cu niște ochi albaștri de-i imortaliza respiraţia dăruindu-i alte vise. În acest timp, în același avion, cu aceeași destinaţie și cazare, călătorea o femeie misterioasă, nu avea mască, dar prin felul ei de a se comporta, părea o zeiţă a iubirii.

Acel mister afișat, te cucerea fără să vrei, fără a dărui zâmbete. Pornind spre lift, din neatenţie s-a împiedicat de 16

volumul 2 – proză, interviuri

un geamantan, și-a cerut scuze, dar femeia s-a întors cu spatele urmându-și calea. Totuși, acest impact involuntar, i-au trezit dorinţele ce duceau spre cucerirea prin șarmul său a femeii ce nu i-a dăruit măcar un zâmbet. După ce s-a cazat a coborât să bea o cafea să-și revigoreze starea și oboseala.

Dar, la o masă mai retrasă, aceeași misterioasă a apărut din senin, parcă era o nălucă care-i apărea în cale pe nesimţite și dispărea la fel, fără s-o poată analiza, fără să-i dăruiască din farmecul lui. A doua zi la fel, chiar și pe plaja plină cu femei frumoase, care își etalau corpurile în costume de baie, ea apărea din senin în calea lui, înfășurată într-o eșarfă de mătase cu-o pălărie de paie, din cauza cărora nu o putea analiza.

Această stare începu să-l răvășească precum o furtună ce deranja totul și apoi dispărea. Îl apuca, așa din senin, o căldură, mai, mai ca cea de pe plajă unde soarele dogorea și-l bronza cu-n bronz arămiu, ciocolatiu iar nisipul îl ardea cumplit. Toate cărările lui erau stopate, precum un dig, de misterioasa femeie pe care dorea din tot sufletul s-o cucerească.

Așa au trecut zilele, plimbări, bronz și cărări înfundate, până într-o seară în care a urmărit-o peste tot.

Trecea vacanţa pe insula iubirii și el nu-și îndeplinise visul alergând după o nălucă pe care nu o putea atinge. Nu era posibil așa ceva! Pe înserat au ajuns pe malul mării, ea înaintea lui și el după ea.

Pe drumul fără întoarcere Don Juan-ul nostru dorea cu ardoare o noapte de dragoste petrecută pe malul mării, 17

mini-concursuri cronopediene

pe nisipul călduţ, încă... chiar dacă îi lipsea decorul romantic pe care și-l creionase în gândurile lui încinse de dorinţă.

Printr-o oprire bruscă a misterioasei, au ajuns îmbrăţișaţi, râzând. Sigur, din cauza nopţii, femeia misterioasă nu a putut fi recunoscută, dar... au trăit o noapte aprinsă, plină de pasiune, neconformistă, depășind toate închistările, până aproape de dimineaţă, când... misterioasa a dispărut din senin. Până s-a trezit iubăreţul nostru era singur, așa cum venise, urmărind un vis. S-a întors repede la hotel să întrebe recepţionera, dar... ce s-o întrebe?

Nu-i știa numele, nu-i știa înfăţișarea, îi rămăsese doar parfumul ei și emoţiile trăite. Ce nu știa, era că misterioasa femeie era chiar soţia lui, pe care nu mai putea s-o uite și o căuta în neștire, până s-a terminat tradiţionala vacanţă. Revenind acasă, familia l-a așteptat cu căldură și s-au bucurat de prezenţa lui. Dar, lecţia de viaţă prin care a trecut l-a determinat să renunţe la vacanţele iubirii și la libidinozitatea ce pusese stăpânire pe el.

Notă:personaje: Don Juan, misterioasa soţie, stewardesa, vecina de scaun, multe alte femei și recepţionera; Cuvintele cu 15 litere: ultramoderniste, maiestuozitatea.

18

libidinozitatea,

exclusivismului,

volumul 2 – proză, interviuri

Destine schimbate într-o vacanţă „M-am ascuns de teamă să nu mi se observe tristeţea, eu, cea veselă și plină de viaţă întrasem pe o cărare în care tristeţea încerca să pună stăpânire pe mine, era un război tăcut între suflet și raţiune, își aruncau nisip în ochi unaalteia, era o stare în care doream să le împac, să le explic că fiecare are dreptatea ei, dar uitau mereu de ceea ce simt eu cu adevărat și asta mă durea, îmi fura zâmbetul și nu mai eram eu”.

Așa gândea Adelina într-o zi în care fusese invitată să participe la un fel de tabără a tinerilor veseli, o vacanță în munţi, acolo unde nimeni nu putea ajunge, mai ales dacă nu avea o condiţie fizică bine conturată. Era o fostă sportivă trecută de vârsta adolescenţei, dar, încă mai alerga, juca volei, pe unde se putea, chiar fotbal, îi plăcea să dribleze adversarii și apoi râdea, mai ales dacă în echipa adversă existau masculi feroce care mureau de necaz... erau acei colegi sau prieteni care credeau că doar ei puteau juca fotbal. În o astfel de stare îi era greu să accepte invitaţia prietenilor încât s-a hotărât să dea cu banul, dacă e banul, nu merge, dacă e pajura, va accepta... așa a și făcut.

Urmărind căderea banului, nu-i venea să creadă că a fost pajura, bucurându-se că banul în căderea lui era de partea sufletului, nu a raţiunii. „Nu te speria”, își spunea singură, 19

mini-concursuri cronopediene

„totul va fi bine!” Cu acest gând începu să-și facă bagajul, era doar un rucsac cu câteva haine și o sticlă cu apă, nu era una din cele care doreau cu tot dinadinsul să atragă prin aspectul fizic împodobit cu tot felul de haine la vogă, în trend cum se spune, ea avea stilul ei, simplu și lejer. Fiind gata pregătirea dă un telefon prietenei care o invitase... „Hai, că merg cu voi, să nu comentezi că sunt speriată de bombe, cum îmi repeţi mereu!”

Coborând cu liftul, raţiunea îi repeta mereu: „Ai grijă ce faci, ai grijă ce faci!” de-i veni să-i spună ceva, dar s-a abţinut, făcându-se că nu-i aude vocea autoritară. Ajunsă jos o aștepta prietena ei Mădălina care venise cu mașina so ducă la locul de întâlnire unde le aștepta gașca veselă, care închiriase un autocar pentru o săptămână de vacanţă.

Nu aveau nevoie de mașini, oricum nu puteau ajunge la pensiunea din munţi cu mașina, era o cărare de munte, mică și îngustă, care era împrejmuită de brazi.

La cât de zurlie era, ar fi preferat să urce pe scări suspendate să râdă de prietenii ei feroce, dar... cărarea care ducea spre pensiune era una normală de munte. Ajunsă la autocar, prietenii au început să bată din palme, acest gest îi transmise un fior prin tot corpul, simţea că această ieșire îi va schimba viaţa. În autocar o întâmpinase o căldură insuportabilă din cauza unui soare ce dogorea infernal. Dar cei doi șoferi erau simpatici și veseli, așa că, totul era perfect pentru această tabără a tinerilor veseli și plini de viaţă. Când șoferul i-a invitat să intre, toată gașca veselă își căutau un loc, fiecare cum îl prindea. Adelina fiind din fire mai 20

volumul 2 – proză, interviuri

politicoasă i-a lăsat să se îmbulzească fără să se grăbească spre un loc anume, știa că nu va rămâne fără loc.

Dar, singurul loc care rămase gol era cel de lângă Antonio, un coleg de facultate mai tăcut, un fel de singuratic în mulţime. Nu vorbea mult, nu zâmbea, doar îi aproba pe toţi, era bun la învăţătură, dar... nu reușea să socializeze. Probabil nu suporta să răspundă liber agresivităţilor verbale, care printre studenţi sunt precum pescărușii pe care îi vezi rătăciţi printre blocuri în dimineţile liniștite, ţipând.

El era adeptul perfecţionismului, nu devia de la bunul simţ, de la regulile etice, care, pentru unii sunt necorespunzătoare vieţii de student. Totuși era acceptat pentru felul lui de a sări în ajutorul tuturor colegilor de grupă. Adelina fiind o fire veselă, nu prea a avut vreo tangenţă cu el în cei trei ani de când erau colegi, dacă schimbase câteva fraze. Când i-au văzut împreună, toţi colegii au început să râdă în hohote. Era o mare diferenţă între ei, doar singurătatea era cea care putea fi un punct comun.

Mihai un băiat de bani gata a sărit cu gura: „Antonio, de când vrei tu să fi alături de Adelina, acum ai ocazia!”... În acest timp șoferul autocarului îi roagă să se așeze că vor pleca. Așa au scăpat cei doi de eventualele agresivităţi verbale, pe care nici-unul dintre cei doi nu le suportau.

Sigur, Adelina se descurca, era mai îndrăzneaţă, mai glumeaţă, avea ac de cojocelul lui Mihai.

Singurătatea ei nu era din cauza timidităţii sau a nesocializării, nu... Era o fire plăcută și chiar căutată în 21

mini-concursuri cronopediene

grupurile de studenţi, prin veselia ei. Dar, nu a întâlnit persoana care să reușească să-i pătrundă în suflet. Drumul până la pensiune era lung și anevoios, așa că a încercat să adoarmă să nu se implice în discuţii inutile.

Dar, în acel timp șoferul le pune o muzică, un disc cu Vama veche – Cu tine, toţi au fost bucuroși, bătând din palme, era Chirilă al lor... Adelina care nu adormise dar sta cu ochii închiși, îi venea să zâmbească, era o melodie pe care o asculta de multe ori în căști, era un fel de deconectare. Au ajuns la destinaţie pe înserat, toţi doreau o cafea fierbinte, se simţeau obosiţi, unii chiar plictisiţi.

Cum drumul de la autocar la pensiune era anevoios, Adelina a mărit pasul să ajungă mai repede, chiar de nu știa unde este, a urmat cărarea care o îndruma. Ajunsă, a găsit pe masa de pe verandă cafele puse de o gazdă tare drăguţă. Ceilalţi au venit pe rând, fiecare cum a putut, unii mai obosiţi și tăcuţi, alţii veseli și glumeţi.

Singurul care s-a așezat lângă ea, nu părea obosit, a fost Antonio, care i-a spus râzând: „Ce condiţie fizică ai?!”

S-a uitat la el și i-a zâmbit, fără a-i spune ceva. Parcă nu dorea să-l deranjeze, tot drumul Antonio o protejase de glumeţii din spatele lor, care vorbeau și râdeau ca doi copii. După cazare, Adelina, care iubea cerul plin cu stele în nopţile de vară, a ieșit pe veranda pensiunii să le admire printre mirosul de regina-nopţii care era peste tot în jurul pensiunii. Întâmplarea a fost că tăcutul Antonio privea și el stelele. S-a așezat lângă el și le privea, era pentru prima oară când privea cerul înstelat cu cineva. I s-a părut că-l 22

volumul 2 – proză, interviuri

cunoaște de-o viaţă, că era cel pe care îl aștepta, că-și va împărţi cu el rătăcirile, plimbările, furtunile vieţii. După acea noapte petrecută în tăcere, comunicând doar prin stele, s-a înfiripat o relaţie de iubire, una care pare imposibilă, dar reală.

Au petrecut săptămâna, presupusei tabere a tinerilor veseli, cum nu-și puteau închipui, rătăcind în doi prin împrejurimi, bronzându-se în poiene, doar de ei știute. La final toţi îi întreba: „Voi vă iubeaţi și noi nu știam?” sau „Aveţi un bronz de mare, unde v-aţi bronzat?” Iar ei râdeau fără să ofere un răspuns. După această ieșire, au devenit unul, o combinaţie ciudată pentru unii, pentru ei, era întregul.

Notă: personaje: Adelina, Antonio, prietena cu invitaţia, Mădălina, Mihai, șoferii, gazda pensiunii, colegii glumeţi și gălăgioși Cuvintele cu 15 litere: necorespunzătoare (17 lit.)

agresivităţilor,

perfecţionismului,

23

mini-concursuri cronopediene

Vacanţă amânată Uneori, când îţi urmezi un vis, destinaţia finală nu e cum ţi-ai fi dori-o. Poate fi cu mult mai măreaţă. În cele mai multe cazuri visele îndrăzneţe te sperie, dar te și înalţă, îţi oferă acea încredere prin care devii mai puternic și întreprinzător. Sigur, visătorii sunt cei mai capabili de astfel de vise.

Mirel era un visător convins, unul care visa cu ochii deschiși, îi plăcea să scrie poezii, să picteze, pasiunile acestea erau lumea în care se simţea bine, până într-o zi în care, din neatenţie, se împiedică de o fată mărunţică care ducea în braţe un maldăr de desene. Toate s-au împrăștiat luate de adierea unei furtuni ce începuse din senin. Și-a cerut scuzele de rigoare, dar mărunţica l-a privit cu duritate, fără să-i răspundă, încercând din răsputeri să-și strângă schiţele care nu erau liniștite, alergau de colo-colo.

La această scenă privea Marian, care era un dur, el nu avea vise, el conducea o afacere prosperă care-i ocupa mai tot timpul, nu avea timp de vise, de romantism. El muncea de dimineaţa până seara. Dar în acea situaţie s-a grăbit să-i adune Mădălinei (așa o chema pe mărunţică) schiţele ce umpluseră toată cărarea ce ducea spre locul de joacă pentru cei mici, chiar dacă Mirel a avut aceeași intenţie, rapiditatea celuilalt i-a risipit această intenţie. În final toţi trei au reușit să le strângă și să le scuture de nisipul ce le umpluse din cauza vântului. Săraca nu știa 24

volumul 2 – proză, interviuri

cui să mulţumească, celui care i-a pricinuit problema sau cel care a fost primul și a reacţionat s-o ajute. În final le-a mulţumit la colectiv să nu dezavantajeze pe unul dintre ei, după întâmplarea neprevăzută a vrut să plece în drumul ei, dar Marian i-a propus s-o ducă cu mașina la destinaţie.

Sigur, nu a acceptat din prima, dar la insistenţele lui a urcat în mașină și i-a comunicat locaţia unde trebuia să ajungă. Era absolventă a facultăţii de design din Cluj care dorea să ajungă creatoare de modă, era un vis al ei, pe lângă petrecerea unei vacanţe în Palma de Mallorca, pe care trebuia s-o petreacă cu câţiva prieteni, plecarea fiind peste două zile.

Această veste că a câștigat concursul îi dejucase planurile. Nu era tristă, visul de a ajunge creatoare de modă era mult mai prioritar, pe când vacanţa o putea petrece și în alt context. Azi era ziua în care trebuia să încheie un contract cu o firmă renumită de îmbrăcăminte, nu cunoscuse patronul, participase la un concurs și-l câștigase. În timpul drumului comunicarea lor a fost scurtă și strictă, doar că Marian o privea pe furiși, era o fată frumoasă, dar înălţimea ei o făcea nevăzută în comparaţie cu înaltele cu sânii plini cu silicoane. Era o brunetă cu un păr de abanos creţ și un bronz natural al pielii.

Avea ochii de culoarea mării, cu niște gene lungi și negre. Se putea observa naturaleţea ei, nu schimbase nimic din ce i-a dăruit natura la naștere. Până a ajuns la destinaţie soarele și-a făcut apariţia zâmbitor, parcă o proteja în ceea ce trebuia să întreprindă din acest motiv 25

mini-concursuri cronopediene

sau altul, o apucase o căldură insuportabilă, abia aștepta să ajungă la aerul condiţionat din firmă, să se mai răcorească.

Ajunși la destinaţie i-a mulţumit lui Marian pentru gest și a vrut să plece, dar durul a întrebat-o dacă vrea să bea o cafea împreună după ce termină, primind ca răspuns doar un zâmbet discret. Și-au schimbat numerele de telefon și s-au despărţit plecând fiecare pe drumul lui.

Firma avea o clădire impunătoare și costisitoare, fiecare etaj era ocupat de diferite secţii, ea trebuia să ajungă la director, nici nu știa la ce etaj este, dar era liniștită că la parter exista un îndrumător care o putea scuti de o eventuală rătăcire și acele plimbări de la un etaj la altul.

Surprinzătoare i-a fost ieșirea omului de pază în întâmpinare, care a preluat-o și a dus-o exact la ușa distinsului director. Totul era ca în ţările dezvoltate, birouri ultramoderniste, aparatura electromagnetică de ultimă generaţie, maiestuozitatea de care se mândrea patronul firmei, totul fusese proiectat de fiul său, care, întors de la facultate, preluase postul de director. Era un băiat timid și visător, îi plăcea frumuseţea înconjurătoare pe care o includea în poeziile și picturile lui. O pasiune mai veche.

Avea un cusur pe care tată-l nu-l agrea. În fiecare zi își petrecea câte două ore printre localnici, să-i cunoască, să-i întrebe ce preferinţe au. Uneori îl apuca noaptea prin magazine, uitând noţiunea timpului. Firma lor avea ca proiect echipament sportiv, pe care îl exporta obţinând și un profit frumușel. Dar el dorea să înfiinţeze o secţie 26

volumul 2 – proză, interviuri

selectă de îmbrăcăminte, așa cum o vizitase el în Paris, unde terminase facultatea.

Când a intrat în anticamera directorului, secretara, o blondă frumoasă cu niște ochi negri și mișcări de divă, o întâmpină zâmbind, spunându-i că domnul director trebuia să sosească în câteva minute. În așteptarea lui i-a oferit o cafea să-i treacă timpul mai ușor. Nici n-a terminat-o că domnul director a apărut pe ușă. Stupoare, directorul acestei instituţii grandioase era Mirel, cel cu împiedicatul.

Amândoi au rămas un moment blocaţi, fiecare în subconștientul lui își făcea reproșuri. Secretara observând situaţia a încercat să-i scoată din impas prezentându-i.

După ce au intrat în birou și s-au pus la masa negocierilor, el i-a cerut șabloanele să le studieze mai bine. În aceste momente Mirela îl analiza mai bine. Nu era cel pe care îl întâlnise pe stradă, acum avea o atitudine profesionistă, nu timidă și seriozitatea lui părea nefirească. Nu îi înţelegea schimbarea, dar zâmbea discret, chiar un gând lăuntric îi șoptea: „E frumos tipul!” După câteva minute au început să schimbe păreri, au dialogat în jur de oră, în care fiecare era de acord cu celălalt. În momentul semnării contractului, sună telefonul, la închis, nu a răspuns, chiar dacă Mirel îi acordase acest lucru. Era Marian, pe care nu-l mai dorea în viaţa ei, cei doi erau atât de diferiţi încât a ales să rămână neutră deocamdată. De a doua zi colaborarea lor a început, Mirel nu mai petrecea cele două ore hoinărind printre localnici, le petrecea împreună cu Mădălina, luau prânzul împreună, 27

mini-concursuri cronopediene

chiar aveau zile în care hoinăreau ca doi copii printre localnici râzând, glumind.

După câteva luni în care cei doi formaseră o adevărată echipă, Mirel îi propune ca relaţia lor profesională și de prietenie să devină mai apropiată. Sigur, Mădălina a acceptat fără comentarii, se atașase de el, îi plăcea compania lui, simţea că-l iubește. Era apreciată, preţuită, uitase de vacanţa de vis. Se simţea împlinită. Înflorea zi de zi mai mult, la fel și el.

După un an de zile s-au căsătorit, luna de miere au petrecut-o la Palma de Mallorca nebunatici și fericiţi. La reîntoarce, în aeroport s-au întâlnit întâmplător cu Marian și logodnica lui, care plecau și ei într-o vacanţă de vis în nordul Italiei unde avea o casă de vacanţă pe care dorea so mobileze ultramodern, se întorceau în toamnă pentru nuntă. Până când au sosit părinţi Mădălinei, Marian le-a întins și o invitaţie, rugându-i să participe la cea mai importanţă și fericită zi din viaţa lor. Parcă dispăruse și durul din el, era altul, omenos și îndrăgostit.

Notă: personaje: Mădălina, Marian, logodnica, Mirel, secretara, părinţii Mădălinei; Cuvintele cu maiestuozitatea.

28

15

litere:

ultramoderniste,

electromagnetică,

volumul 2 – proză, interviuri

Vacanţă cu omul potrivit „Chiar dacă nu crezi, iubirea extinde libertatea, ne autentifică și ne ajută să evoluăm, să ne depășim limitele, să ne cunoaștem în profunzime. A iubi necondiţionat este precum parfumul unui trandafir, chiar dacă are spini, îl miroși.” Cu aceste fraze încerca Ionel s-o convină pe Minodora să-i accepte iubirea prietenului Sorin, care le era un prieten comun.

Minodora era o fată timidă, chiar tăcută, nu prea socializa, avea o teamă de a fi respinsă. Acest lucru i se datora fostei ei iubiri care se terminase, mai bine spus dispăruse, fără să-i știe motivul adevărat. Nu putea afirma că nu-i place Sorin, dar teama de a întâmpina o altă despărţire din senin, o bloca mereu. Suferise foarte mult și o durea sufletul când își amintea cât a putut să iubească un om și el s-o părăsească fără un motiv bine întemeiat, fără să-i spună.

Ajunsă acasă de la serviciu a încercat să aprofundeze discuţia cu Ionel, să-și caute în suflet sentimentele pe care le nutrea pentru Sorin. Toată noaptea s-a tot foit să ajungă la o concluzie viabilă, adevărată. Spre dimineaţă a adormit mai obosită ca oricând. Când s-a trezit a făcut un duș, apoi și-a făcut o cafea, crezând că îi va limpezi gândurile.

Era o sâmbătă c-un soare dogoritor, propice unei ieșiri în natură, câteva plimbări cu bicicleta, orice, dar să iese din casă. Primul gând o duse spre Sorin, o să-i 29

mini-concursuri cronopediene

telefoneze și-i va propune o astfel de ieșire. Nu se bronzase deloc, era albă ca varul la sfârșitul lui iulie și mai erau câteva zile și trebuia să plece în vacanţă la mare. Și-a luat inima în dinţi, cum se spune și i-a telefonat. A format, de data această, numărul, mai timid ca oricând, parcă-i era rușine, chiar dacă vorbise cu el de multe ori, chiar vacanţa cu gașcă o programase împreună. Dar discuţia cu Ionel o debusolase, încât... parcă forma numărul prima dată.

– Alo, Sorin? sunt Minodora... cu o voce mai joasă și rușinoasă...

– Bună Minodora, s-a întâmplat ceva? O întrebă grijuliu. Mereu avea grijă de ea, îi sărea în ajutor, o lua și o aducea de la firmă.

– Nu, nu! Doream să-ţi propun o ieșire în natură, undeva prin apropierea orașului, mergem la mare și nu suntem bronzaţi.

Când a auzit Sorin propunerea nu-i venea să creadă, Minodora să vrea o ieșire cu el, singură?? I se părea curios, mereu evita rămasul în doi, căutând să fie în trei, cu gașca, dar nu singuri. Îl apucase o căldură inexplicabilă, dar se grăbi să-i răspundă; – Cum să nu vreau? Ieșim, unde vrei tu! Era atât de bucuros, de-i venea să sară ca mingea... dar se abţinea, să nu observe Minodora trepidatul respiraţiei.

Au discutat detaliile și au luat decizia să vină s-o ia peste o oră. Se duceau la o piscină în afara orașului, era frumos amenajată și nu era așa aproape de aglomeraţia străzilor din oraș. Și-a ales cu grijă ţinuta, chiar de era 30

volumul 2 – proză, interviuri

simplă și ușoară. Peste o ora a venit Sorin și a sunat-o să coboare. Dorea să fie punctual. La fel ca ea și el se aranjase, se parfumase, doar era prima lor ieșire în doi.

– Alo, ești gata? Te aștept să cobori... îi bătea inima atât de tare, încât simţea că-i iese din piept s-o îmbrăţișeze pe Minodora.

– Da, sunt gata, cobor imediat... și a închis repede, să nu-i audă bătăile inimii, care erau la fel ca ale lui, amândouă doreau să se îmbrăţișeze în locul lor. Cum nu puteau, așteptau momentul potrivit știind că va exista.

Ajunși faţă în faţă, parcă nu mai erau cei doi prieteni și colegi care aveau atâtea cărări pe care le parcurgeau împreună în proiecte și muncise la un proiect, doar ei doi, dar această ieșire era cu totul alta... timizi s-au urcat în mașină. Până la piscină, dacă au scos două trei vorbe, dar se priveau pe furiși, nu cumva să-l deranjeze pe celălalt.

Totuși au petrecut ziua împreună, înotând, râzând, bronzându-se, discutând despre proiecte, dar nimic despre ei. Spre seară s-au întors acasă mai voioși, mai apropiaţi, dar cu multe reţineri, chiar dacă ar fi dorit amândoi altceva. Când s-au despărţit au convenit să iese undeva la un bar de noapte să se acomodeze cu serile din Vama Veche unde-și vor petrece vacanţa.

Ajuns acasă primul lucru ce l-a făcut i-a dat telefon lui Ionel, să-i spună noutatea, dar nu a putut vorbi cu el, nu avea acoperire la telefon sau avea telefonul închis. Așa că, a făcut un duș, a mâncat ceva, s-a aranjat și aștepta telefonul Minodorei. Nu a trecut mult și a primit telefonul promis. Au petrecut noaptea la un bar ascultând muzică, 31

mini-concursuri cronopediene

dansând... Totul fiind perfect. Doar un incident a încercat să strice totul. De la o masă alăturată un individ a chemat chelnerul să comande un pahar cu șampanie și să i-l ofere Minodorei. Lucru ce părea inoportun și putea strica o seară frumoasă.

De aici totul s-a transformat în ceva neplăcut, incomod. Cel care-i trimisese paharul cu șampanie era fostul iubit, un tip dur și plin de el, necorespunzător cu realitatea lui. Era mult inferior lui Sorin, din toate punctele de vedere. Chiar și aspectul fizic te înfiora.

Când chelnerul a ajuns la masa lor și i-a dăruit paharul arătând de la cine este, Mădălina a încremenit, a început să transpire, să tremure ca varga, nu dorea să răspundă agresivităţilor, ce i le impunea o discuţie cu el.

Sorin a rămas uimit, când Mădălina i-a spus cine era. Câtă diferenţă era între ei, parcă erau la poluri opuse. Nu-și imagina cum a putut trăi lângă un astfel de om?!... Nu știa cum să dispară din acel bar, dorind să salveze ziua, care fusese așa de frumoasă. În sufletul ei pornise din senin o furtună de gânduri, se simţea vinovată, parcă-l înșelase, chiar dacă nu era așa. Fără să spună ceva, Sorin o luă de mână pe Mădălina și ieșiră rapid din bar...

Abia afară în răcoarea nopţii se mai dumiri ce se întâmplase cu adevărat cu colega și prietena lui. Încât s-a hotărât să-i propună să plece de a doua zi la mare, fără a-i anunţa pe ceilalţi. Așa au și făcut. Mădălina nu s-a mai opus, a acceptat propunerea lui. Chiar dacă era rătăcită printre gânduri și emoţii, a luat hotărârea să lase trecutul în urmă și să-și trăiască viaţa așa cum merita. Nu știa dacă 32

volumul 2 – proză, interviuri

rătăcirile ei prin viaţă alături de fostul, au ţinut-o în loc.

Dar simţea că Sorin este omul potrivit.

Au petrecut o vacanţă de vis. Nisip, soare, valuri, nopţi fierbinţi și toate sub semnul iubirii adevărate, pe care n-o simţise niciunul până atunci. Fineţea care predomina comportamentul lui Sorin o determinase să lase în urmă trecutul și să înceapă un nou capitol în viaţa ei. Unul așa cum și-l dorea, fără temeri, fără controlul excesiv al partenerului, care nu era iubire, ci o posesie. Un fel de: „Ești a mea, faci doar ce vreau eu, nimic mai mult!”

Nu dorea să mai audă de fostul, nu se mai simţea vulnerabilă. Se simţea împlinită și fericită, cum nu se mai simţise. Sigur, i-au adus la cunoștinţă și lui Ionel despre iubirea lor frumoasă, care s-a bucurat pentru ei.

Notă: personaje: Mădălina, Sorin, Ionel, barmanul, fostul iubit; Cuvintele cu 15 litere: agresivităţilor, necorespunzător.

33

mini-concursuri cronopediene

Cantonament în loc de vacanţă „Vreau să plec, să fug cât mai departe, să trăiesc liberă în roua dimineţii într-o armonie fizic-psihic, să nu mai existe reguli, metode, stropi de sudoare și dureri de spate sau genunchi, julituri pe la coate sau genunchi.

Vreau iubire, pasiune, zile cu soare, nopţi cu stele petrecute în doi, nu antrenamente cu echipa și-un antrenor stupid și zelos care merită turtit cu rost pe cărările din munte unde nu ne lasă să respirăm aerul frumos, ci ne împinge de la spate: „Hai, iute, iute, că ne așteaptă competiţia!”...

O competiţie oarecare nesemnificativă pentru mine, când vacanţele sunt pline de veselie, bucurie și distracţii. ” Așa gândea o componentă al unui lot de handbal. Nu era una fâţoasă, care făcea mutre, era chiar una muncitoare, executa tot ce i se spunea. Dar... la sfârșit de iulie ar fi vrut o vacanţă la mare, nu un cantonament la munte, cu un antrenor ce nu știa decât, muncă, muncă și iar muncă, nu le lăsa nici-un răgaz, mereu găsea ceva de făcut. În dimineaţa asta se trezise tare leneșă și fără nici-un chef de alergare pe cărări de munte, ci dorea să se răsfeţe în faţa unei cafele, să citească o carte pe care o începuse de acasă, dar n-a reușit să o mai deschidă, să asculte muzică, să clevetească cu colegele, vrute și nevrute... Nu au durat mult gândurile ei că a auzit bătăi la ușile pensiunii, nu discrete, ci stridente iar o voce răgușită striga cât putea: 34

volumul 2 – proză, interviuri

„Hai, scularea, e deja târziu!! Și-a îndreptat corpul a lene și s-a dat jos din pat, nu cumva să vină dinozaurul și la ele la ușă.

Cătălina, că de ea este vorba, sta în cameră cu Carmen, o fată cuminte, chiar foarte cuminte, nu avea o fire de handbalistă, dar era ţinută în echipă pe post de rezervă, când cineva se accidenta, o înlocuia. Relaţia dintre ele era firească, doar că aveau temperamente diferite, Cătălina o zurlie, pusă pe șotii mereu, pe când Carmen o fată liniștită. Cătălina era tartorul tuturor glumelor făcute în echipă, chiar și celor ce se ocupau cu administrativul.

Tehnician maseur era un tip plin de mușchi, cu pernuţe pe abdomen, brunet cu ochi albaștri, toate se uitau după el, doar Cătălina nu-l băga în seamă, i se părea prea sigur pe el, știa că-i plăcut de toate fetele și acest lucru îl făcea și mai înfumurat.

Ziua de azi părea că se va desfășura la fel ca toate celelalte, trezirea, înviorarea, micul dejun, alergarea și un meci scurt, în care se mai găsea antrenorul să mai critice ceva. Antrenorul era un tip trecut de vârsta a doua, era cu un picior în a treia, un bărbat voinic și volubil în vorbire, te făcea cum îi venea când ceva i se părea nelalocul lui.

Din acest motiv nu prea era agreat de fete. Doctoriţa era o femeie blândă și drăguţă, puteai discuta cu ea orice. Fetele o plăceau foarte mult. Ceilalţi, nu prea aveau tangenţă cu echipa doar din prisma administrativului, dacă echipamentul și grija ustensilelor necesare antrenamentelor. Meniul era făcut de doamna doctor, care îl făcea consultând echipa.

35

mini-concursuri cronopediene

În această dimineaţa înviorarea și alergarea va fi coordonată de mușchiulos, care în buzunarele de la spate are mereu vise deșuchiate, cum vede o fată, e ca fluturii neconformiști. Nu se știe dacă a avut o relaţie cu cineva, dar avea un „ce” pe Cătălina care mereu răspundea la avansurile lui cu câte-o boroboaţă. El nu înţelesese până la vârsta pe care o avea, că iubirea nu e un joc. El cucerea, se distra și pleca. Probabil credea că iubirea e o vacanţă de două trei săptămâni. Cu sportiva Cătălina nu i-a mers jocul și o aștepta la cotitură, cum se spune. Nu de ieri sau azi, de ceva ani. Azi, când Cătălina a auzit că vor face gimnastica de dimineaţă și alergarea cu el, deja își făcuse un plan diabolic. Dar avea nevoie de întreaga echipă să poată duce planul până la capăt și aștepta momentul. S-au strâns toate în fașa hotelului să-i asculte discursul cu ce presupune ziua de azi, în care fusese desemnat de antrenor să-i ţină locul.

– Fetelor, azi eu voi fi antrenorul vostru, așa că, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie; vom face înviorarea și alergarea în natură, nu cum o făceam până acum; Când au auzit fetele, au crezut că va fi un antrenament de voie, mai multă plimbare pe cărări de munte, voie bună, relaxare, dar... nu au avut timp să se bucure suficient, că mușchiulosul a adăugat: – Începem cu înviorarea, în prima parcare pe care o vom întâlni, apoi vom alerga pe drumul ce duce spre stâna ciobanului care ne aduce brânză...

Când au auzit, nu le venea să creadă, înviorare în parcare, alergare până la stâna ciobanului, era un drum de 36

volumul 2 – proză, interviuri

zece km, dus și întors, au început să murmure, să comenteze că este prea mult, că nu vor să facă altfel de antrenament...

– Liniște!... i s-a auzit vocea stridentă, parcă dorea să le închidă gura, gândurile... Căpitanul de echipă, Elena, a încercat să intervină pentru a calma lucrurile: – Domnule „antrenor”, vă rog să ne ascultaţi, apoi veţi hotărî cum va decurge înviorarea și alergarea; Dacă vom accepta propunerea dumneavoastră nu vom ajunge la micul dejun și dacă nu mâncăm, nu putem face antrenamentul...

– Vom ajunge, nu-ţi face probleme!! Răspunse „mușchiulosul” plin de el, parcă era un curcan cu coada înfoiată, era antrenor, nu?

Nu au reușit să-i schimbe părerea, așa că... au găsit o parcare, au făcut gimnastica de înviorare, cu mare greutate, se plimbau mașinile printre ele mai să le lovească.

După, au pornit la alergare pe o cărare greșită, s-au întors s-o găsească pe cea corectă, totul sub un soare torid și fără apă la ele, nu le lăsase să-și ia apa iar el, a uitat sticle cu apă minerală. Totul era aiurea, fără nici-o noimă, „calităţi” neprofesionale. Devenise totul un val de furtună în gândul fetelor, nu știau ce să-i facă să oprească, alergare nu se numea. El la bustul gol și bronzat, ele cu bluze de trening pe ele, transpirate toate, parcă erau la saună, nu la alergare în natură. Le venea să îi dea cu ceva în ochi, cu nisip, crengi, orice, dar să-l oprească. Cum alergau ele așa și el după ele, Elena l-a rugat să se oprească puţin să-și mai 37

mini-concursuri cronopediene

tragă fetele sufletul, doar nu erau în lotul de box, să facă rezistenţă.

– Domnule maseur, fetele vă roagă să oprim puţin în poieniţă, au obosit.

– Nu oprim! Mergem mai departe! A răspuns răspicat.

Toate fetele l-au rugat să treacă în faţă rândului că știe drumul. De unde, nu-l știa, dar a trecut. Grupul fetelor a rămas în urmă, doar Cătălina care a prins momentul, rămăsese în urma lui, urmând a se împiedica de el și să cadă amândoi, ea s-a ridicat rapid, iar el s-a rostogolit întro prăpastie plină cu copaci spinoși. După căderea simulată s-a întors la fete și au alergat spre hotel râzând și glumind.

N-au știut ce s-a întâmplat cu „mușchiulosul”, dar a ajuns noaptea târziu, julit de sus până jos, pieptul lui plin de pernuţe și coatele erau doar răni urâte.

Notă: personaje: Cătălina, Elena, Carmen, Tehnician (Mușchiulosul), antrenorul, doamna doctor, fetele; Cuvintele cu 15 administrativului (17).

38

litere:

nesemnificativă,

maseur

antrenamentelor,

volumul 2 – proză, interviuri

Dorina Pop

Vacanţă cu... salvamarul George Dactilografiată ca o sirenă în mișcare, ies din noapte când sunetul ceasului face o dublă cărare spre patul meu, unde căldura ascunsă în spatele cearșafului puţin asudat își continuă dulcea rătăcire. Nebunia mea e intransmisibilă, dar o cultiv cu fiecare plimbare matinală spre punctul terminus – răsăritul soarelui la o dulceagă întrepătrundere a nisipului cu primul val matinal.

Pașii mei rebeli experimentaseră și ieri, și alaltăieri plăcerea de a îmbrăţișa discul de aur la ora cinci și douăzeci de minute, însă simt că-n dimineaţa aceasta exclusivismul mă îmbrăţișează împrăștiind spre mine câţiva stropi de ploaie. Soarele s-ar putea să nu-și grăbească privirea spre nisipul umezit de stropii nervoși, însă eu îmi plimb bronzul și cafeaua pe cărarea nevinovată și stingheră, până când, un fulger ultraprogresist, ca un preludiu al furtunii ce dorește să dea un autograf negativ dimineţii de vară, îmi sugerează să depistez un adăpost.

Sunt necorespunzător echipată de furtună, dar nu mă mai pot întoarce la hotel. Urgia m-ar prinde pe drum.

39

mini-concursuri cronopediene

Percheziţionând plaja, în căutarea descopăr... scaunul salvamarului.

unui

adăpost,

Reaprovizionată cu mult curaj, arunc paharul de cafea în nisip, fără să observ că-n cădere mi-a stropit bronzul de pe picioare și... alerg. Fug în necunoscut escaladând greoi scările ruginite ale austerului adăpost de salvamar. Irascibilitatea m-a luat în braţe, rătăcind cu mine pe cărările proaspetei furtuni.

De mult îmi doream să poposesc în lăcașul salvamarului, însă nici competenţa, nici vârsta nu m-ar ajuta să obţin acest post râvnit de mine. Plimbându-mi gândurile pe cărarea propriei existenţe, rătăcesc în furtuna matinală. Soarele, prezent pe cerul decorat insistent cu diverse nuanţe de gri, stă pitit și puţin debusolat de dezmăţul furtunii. Îmi impun să cobor cu picioarele pe pâmănt, însă un zâmbet se instalează pe chipul meu puţin tulburat de intensitatea vântului și de atingerea stropilor de ploaie. Ce pământ? Refuz să cobor de aici, căci imaginea mării în furtună mă captează ca un magnet. Și dac-aș coborî, nisipul umed mi-ar pătrunde involuntar în precara mea încălţăminte, deranjându-mă.

Doar noaptea a fost cu o idee mai deșteaptă ca mine căci a evadat, lăsând locul zorilor de zi, să se plimbe în vântul rece și insistent. Imobilizată de furia naturii la aproape doi metri de nisipul umed și zbuciumul valurilor, încerc să-mi creez un minim confort. Posibil să cantonez aici cel puţin jumătate de oră. Mă așez turcește pe platforma din metal a scaunului, cu gândul la patul meu cald de la hotel. Răsărit mi-a trebuit, un gând rătăcit, 40

volumul 2 – proză, interviuri

realist insistă să mă certe. Caut în buzunar pachetul de ţigări, dar constat că lipsește. Le-oi fi uitat la hotel? Dau de telefon și fac câteva poze, plimbându-mi privirea când spre navele din depărtare, când spre nisipul ce adormise rătăcit sub ploaie.

Un zgomot puternic și ciudat răsare din mare și o dată cu el o uriașă arătare. Parcă ar fi un balaur ce aruncă foc pe gură. Privirea mea rătăcește în haos sau arhipeleagurilor marine li s-au schimbat ecosistemul?

Tremur, însă bronzul și nuanţa hainelor asortată cu vopseaua de pe cadrul metalic mă face pe moment nevăzută. Îmi trag o palmă, însă căldura provocată de suflul arătării mă moleșește. Scap din greșeală telefonul în nisipul de lângă amplasamentul pe care stau cocoţată.

Urâtania din mare simte brusca mișcare a aparatului și se îndreaptă spre mal. Mă fac cât un purice, ghemuindu-mă într-un colţ. Vântul nervos mă revigorează câteva secunde, însă simt cum un lichid călduţ pășește obraznic sub mine.

De ce să roșesc? În câteva minute, balaurul mă poate descoperi... Viaţa? O lacrimă tristă se plimbă pe cărarea construită de un proaspăt rid și rătăcește spre gâtul bronzat. Totul se poate nărui fără să apuc să rostesc un cuvânt. Parcă și furtuna a luat o pauză, uitându-se nedumerită la arătarea din mare. E noaptea minţii... Ce să caute un balaur care suflă foc la malul Mării Negre? Simt cum poziţia mea verticală suferă transformări radicale, iar privirea își clădește propria noapte în spatele genelor.

Pe cărarea dinspre Terasa Rebeca, George grăbește pasul spre postul său. E șapte și un sfert, însă plaja e 41

mini-concursuri cronopediene

aproape goală. Doar vreo trei pescăruși îl întâmpină și nisipul, care de-ar putea i-ar povesti ce-a văzut. Soarele, zgârcit în dimineaţa asta, pierde vremea în spatele unei perdele de nori. Tânărul salvamar face repede recensământul turiștilor ce trândăvesc rătăciţi pe nisipul recent trezit de sub pătura stropilor adormiţi. Cu fiecare val care rupe malul, marea își scrie în taină povestea cu silabele unui șuier sacadat. Cu fiecare rază timidă de soare care rupe bariera noroasă, ecostabilitatea prinde curaj. Și George împrumută din îndrăzneala valurilor și își plimbă trupul atletic spre aparatul de cafea situat în vecinătatea terasei, momentan închisă. Ţinând cafeluţa în mâna dreaptă, rătăcește printre șezlongurile a cărui lemn, bronzat de ani, îmbătrânise sub umbrarele de paie. Se așază pe un șezlong de lângă scaunul lui de salvamar. Își clătește gura cu o înghiţitură de cafea și privirea sa înţepătoare descoperă pe nisipul din vecinătatera sa un... telefon? Se ridică și din grabă răstoarnă paharul, ca și când însăși lichidul din interior, obișnuit cu căldura, se ascunde pe nisipul care ușor, încet se usucă. Își plimbă privirea în stânga, în dreapta. Nimic.

Rătăcit în gânduri, parcă vede ceva pe platforma scaunului său. Nu se înșelase. O femeie întinsă îi păzea scaunul, locul lui de muncă. Ce căuta dumneaei acolo? Mister, umezit cu un miros înţepător. Își caută telefonul în buzunarul gecii și formează trei cifre. La capătul firului, dispecera, puţin adormită, îi răspunde greoi.

– Am nevoie de ajutor, lângă plaja Ingrid, aproape de terasa Rebeca. Sunt George, salvamarul de serviciu...

42

volumul 2 – proză, interviuri

– S-a înecat cineva?

– Nu! O femeie zace leșinată, sus, pe platforma scaunului meu...

– Îţi trimit imediat ajutoare! Trimite-mi și-un coleg, eu mă voi deplasa cu dumneaei la spital, probabil va trebui să dau și-o declaraţie...

– Ok. Pe patul de spital, Carmen, deschizându-și ochii, îl analizează pe băieţașul ce se joacă cu un smartphone asemănător cu al ei. S-ar ridica, însă perfuzia din mâna stângă o reţine. Simulează o ușoară răgușeală...

– V-aţi trezit, doamnă?

– Ce caut aici?

– Aţi leșinat pe plajă...

– Da? Când? Nu-mi aduc aminte!

Declanșatorul proaspetelor evenimente s-a activat și Carmen, înroșindu-se, își analizează hainele. Sunt... uscate, pufoase și de împrumut. Rătăcirile ei matinale apar ca un clișeu greu de digerat. Întrebările curg în mintea ei obosită, ajutând-o să dramaticalizeze nefericita întâmplare a cărei protagonistă fusese recent. „Unde o fi balaurul? L-a mai văzut cineva?” Stupidităţile prin retorica propriilor gânduri sunt întrerupte de o îndoială usturătoare: – V-aţi rătăcit pe cărare, doamnă și aţi decis să generaţi un popas la locul meu de muncă?

– Nu-ţi plimba ironia pe o traiectorie bronzată de fenomene inexplicabile!

43

mini-concursuri cronopediene

– Luminaţi-mă!

– Ești obraznic!

– Eu? Poate atotcuprinzător de universalitatea ceţoasă a mesajului dumneavoastră, my lady. Și zâmbetele unanime au aruncat la gunoi și balaurul și ploaia, căci o altă zi plină de soare și de căldură apărea pe fundal.

– Îţi voi povesti totul la o cafea, dar, te rog, scoate-mă de aici. Nu sunt bolnavă...

– Prima cafea aţi servit-o cu rom sau cu votcă?

– Se pare că nu cedezi. Te crezi la stand up comedy?

– Umorul v-a salvat! Eu, un pârlit de salvamar, iniţial m-am șocat admirându-vă bronzul umezit de... ploaie?

Notă: personaje: Carmen, George – salvamarul, Balaurul - arătarea din mare; Dispecera de la 112; Cuvintele cu 15 litere: dactilografiată, intransmisibilă, întrepătrundere, experimentaseră, exclusivismul, ultraprogresist, necorespunzător, percheziţionând, reaprovizionată, irascibilitatea, recensământul, ecostabilitatea, declanșatorul, dramaticalizeze, atotcuprinzător, universalitatea.

44

volumul 2 – proză, interviuri

Cu RV-ul în vacanţă Cuibărită printre brazii de la marginea șoselei, înserarea dornică să-și etaleze haina nouă de culoarea cafelei, iese la o plimbare însoţită de doi vlăjgani care achiziţionaseră toată ziua praf de adrenalină și vor să experimenteze „colecta” percheziţionând mașinile neplimbăreţe de lângă așezarea umană din apropiere.

– Uite, mașina aia albastră îmi face cu ochiul.

– E prea rablă, Fane!

– Vrei să se-ncinte nisipul în parcare? Și de rulota aia pricăjită, ce zici, Boss?

– Hm...

Cei doi, născuţi în zodia exclusivismului, experimentaseră deja codul penal rătăcind la câteva penitenciare. Se făleau cu rutina moștenită. Libertatea are pentru ei alte conotaţii decât cea din dicţionar. Pierduţi pe cărările existenţiale și plimbându-și foamea de bani, au poposit lângă motelul Vera. În parcarea acestuia, rătăcite în proaspăta noapte, mașinile turiștilor ar vrea să escaladeze muntele, dar cărările abrupte și lipsa cheilor din contact le determină să-și amâne aventura nocturnă până a doua zi, când soarele va avea înălţimea de un metru. Terasa punctului turistic, ușor, ușor se golește și nu neapărat din cauza semnalelor antidemocratice date de o presupusă furtună, ci chiar din pricina nopţii care 45

mini-concursuri cronopediene

nerăbdătoare și ultramodernistă își expune plimbăreaţă libidinozitatea pe scoarţa copacilor tineri.

– Eu voi dormi în rulotă, afirmă Ema. În camera lor împuţită sunt ţânţari și pe deasupra ăla micu plânge noaptea. Mă enervează!

– Sensibilo! Te conduc.

– Dar tată, rulota e aproape.

De fapt Ema va împli paisprezece ani de abia la iarnă, însă privită într-o lumină reflectorizantă părea de șaisprezece. Dorinţa ei de a dormi în rulotă se poate traduce în necesitatea de a trage câteva fumuri fără să fie văzută de părinţi. Ţănţarii și Alex, fratele ei de trei anișori, erau o mască improvizată pentru a-și atinge scopul.

– Să închizi ușa cu cheia. Dacă se iscă vreo problemă, ne suni, spune calmă mama fetei, îndreptându-se spre motel, cu Alex în braţe.

Cei doi zdrahoni care pândeau parcarea n-o observaseră pe fată cum se furișase în rulotă. Rătăceau la marginea pădurii, așteptând ca ultimul fascicul de lumină din hotel să meargă la culcare. Agitaţi, bătătoreau pământul puţin umezit plimbându-și conglomeratul uman pe cărarea de sub brazi. În noapte, bronzul lor permanent se putea observa la fiecare aprindere de ţigară. Dar, cine sta să le analizeze culoarea pielii? Poate dacă ar fi apărut vreo jivină sau o pasăre răpitoare...

– Acum, Fane! Simulăm o plimbare iniţial, să fim siguri că planul nostru va da roade, și apoi... pe sistem – înhaţă și fugi. N-avem timp de rătăciri, de stângăcii sau bezele!

46

volumul 2 – proză, interviuri

– Ok. Și cei doi, alimentăndu-se câteva ore cu plictiseală, au ieșit la... culesul recoltei. Se apropie de mașina propusă spre achiziţionare și încearcă s-o deschidă. Misiune nu prea grea, căci aveau antrenament.

– Fane, du-te bă și ia niște beri dintr-o ladă de pe terasă până pornesc eu rabla asta. Te apropii când vezi ușa din dreapta deschisă și auzi motorul pornit.

– Cum le știi tu pe toate, Boss. Chiar îmi era sete...

– Lasă vorba. Executarea!

Pe drumul pietruit și puţin înclinat, mașina rulează ca o bătrânică, acuși-acuși cedează. Găliganii proptiţi bine pe scaunele din faţă, cu câte o bere în mână, savurează victoria.

– Vom merge la mare, frăţică.

– Ei, aș... Și unde vom dormi?

– Privește! Și degetul mic de la mâna stângă a șoferului îi indică direcţia spate.

– Cum ai putut singur?

– Rătăcindu-mi gândurile spre maiestuozitatea valurilor și fierbinţeala nisipului care ne așteaptă pe o cărare însorită.

– Cafeaua-ţi mai lipsește Boss, ca să-ţi multiplici metaforele, că stofă de scriitor ai...

– Hai, bea acolo și taci! Muntele ăsta cu drumurile lui șerpuite amplifică fragilitatea situaţiei. Aruncă din când în când câte-o privire în spate, n-aș vrea să se desprindă din cauza invariabilităţii carosabilului.

47

mini-concursuri cronopediene

– Trebuie să ud iarba, nu suportă amânare...

– Ce nărăvașă mainuţă ai. Spune-i să mai aștepte.

– Nu se poate, Boss! Vrei să fac o baltă în mașină? Șontâc-șontâc, cei doi indivizi ajung pe o șosea judeţeană. Șoferul calcă acceleraţia și solicită încă o bere.

– Noaptea-și plimbă fusta-n vânt. Nu știi cum poate apărea un gabor, chiar mai repede decât furtuna...

– Bine-ţi plimbi cuvintele pe cărările comunicării...

Hai, fraiere, dă o bere!

– E ultima.

– Și? O împărţim. Încintată de prafurile pe care le-a „degustat”, Ema a pătruns ca un buștean într-o lume a fanteziei. N-a simţit nici brusca desprindere a rulotei, nici nervoasa alunecare pe pietrișul drumului de munte. Norocul ei se pare că a fost dăruit de o căprioară apărută brus pe carosabil. Șoferul, chiar dacă mintea i se plimba prin aburii încâlciţi cu aromă de hamei, pune o frână așa de bruscă încât simte el însuși în spate „atingerea” dolofanei agăţată de vehiculul pe care se chinuie să-l menţină în linie dreaptă.

– Băi, mi-am dat cu dinţii de bordul hârbului ăsta ruginit.

– Lasă asta, hai să debarasăm traficul. Căprioara asta cretină n-a vrut să stea la semafor...

Apropiindu-se de trupul inert al căprioarei, Fane, forţându-se să nu dea apă la șoareci, o prinde de picioare și-o trage pe iarba de lângă șosea. Șoferul, ocupat de aspectul exterior al mașinii, șterge urmele de sânge 48

volumul 2 – proză, interviuri

rezultate din impactul nedorit. În acest timp, Ema încearcă să se adune de pe podeaua rulotei, neînţelegând cum căzuse din pat. Poate că o plimbare nocturnă i-ar face bine, gândește fata, însă surprinsă de faptul că rulota e în mișcare renunţă, căutându-și insistent telefonul. Precaută să dea ochii cu părinţii, așa șifonată, își analizează chipul în oglindă și decide c-ar fi mai bine să doarmă. Un gând rătăcit nu-i dă pace: „Ce i-a determinat pe ai ei să plece în plină noapte de la motel și... spre vale, nicidecum spre vârful muntelui. ” Efectul cocainei e mai puternic decât retorica ei ameţită și-o repune la orizontală. Interogatoriile rătăcite în mintea ei revin dublate de soarele insistent. I se făcuse cald și nu mai suporta mirosul înecăcios din interior. Dorea să revină în mașină cu familia ei. Își reanalizează chipul în oglindă, ia telefonul și-și sună mama: – Vreau și eu în faţă, cu voi. Nu mai suport căldura de aici!

– E-ma? Apucă să silabisească mama ei, în timp ce trage perdeaua de la fereastra camerei. Telefonul îi cade pe jos, în timp ce femeia se prăbușește inertă ca o plăcintă.

Amfitrionul familiei se bărbierea, însă zgomotul ciudat îl determină să iasă din baie, cu spuma pe faţă. Descoperă corpul inert al soţiei sale. Ridică telefonul și-l pune la ureche: – Alo? – Tati, de ce nu-mi mai răspunde mama. Oprește, te rog!

– Ce să opresc?

49

mini-concursuri cronopediene

– Cum ce? Mașina!

De abia acum, bărbatul înţelege situaţia delicată în care se află familia sa. Dă telefonul pe speaker și-o ia pe soţie în braţe, așezând-o pe pat, lângă Alex, care făcuse ochi.

– Te voi suna imediat Ema. Și adună-te, nu noi suntem în mașină. Ai fost răpită!

– Shit...

Cu mâinile tremurânde, bărbatul sună la 112, explicând situaţia Emei. Ofiţerul de serviciu îi solicită numărul de telefon al fetei. În jumătate de oră, cei doi ticăloși își iau adio de la mult așteptata vacanţă la mare. Bronz au, umbră vor avea, nisipul le va lipsi, însă valurile vieţii îi va feri de căldura și îmbulzeala de pe plajă.

Notă: personaje: 1. Ema 2. Boss 3. Fane 4. Tatăl fetei 5. Mama 6. Alex, frăţiorul mai mic 7. Ofiţerul de poliţie 8. Căprioara; Cuvintele cu 15 litere: achiziţionaseră, percheziţionând, exclusivismului, experimentaseră, antidemocratice, ultramodernistă, libidinozitatea, reflectorizantă, maiestuozitatea.

50

volumul 2 – proză, interviuri

Paznicii valurilor nu-şi iau vacanţă Plaja e aproape goală. Ce-ar fi dacă m-aș tăvăli pur și simplu pe nisip, să-l îmbrăţișez și să-i solicit afecţiune?

Departe de lumina agresivităţilor umane și profitând de amplasamentul în care mă situez, mă arunc pe ţărm.

Firișoarele strălucitoare și un pic umede mă întâmpină cu căldură, lipindu-și trupul lor minuscul de bronzul de pe membrele mele. Valurile, încărcate cu raze solare, rătăcesc spre trupul meu cafeniu. Pentru a nu mă simţi legată de pământ, mă rostogolesc precum foaia de varză ce conturează, în plimbarea sa, o sarma și privesc cerul. Am sentimentul că Raiul și-a deschis porţile. Cu un singur gest aș putea ajunge acolo – zborul! Oftez și analizez, nu fiindcă timpul îmi permite, ci ca o primă lecţie, plutirea pescărușilor. Cu aripile deschise par a fi niște îngeri coborâţi în atmosferă și angajaţi, zi și noapte, să păzească marea. Îi voi scrie Lui Dumnezeu să mă transforme într-un pescăruș. Astfel, libertatea mea nu s-ar limita la câteva zile călduroase la malul mării. Voi gusta din plin și furtunile, și rătăcirile fulgilor de nea pe luciul apei, și chiar misterul nopţilor de vară. Îmi va fi dor de familia mea, însă nemărginirea va compensa cu vârf și îndesat aventura mea, pentru moment imaginară.

Cum să înfrunt văzduhul, când de nenumărate ori îmi vine greu să-mi păstrez coloana vertebrală dreaptă? În 51

mini-concursuri cronopediene

lupta pe care o dau cu mine însumi, verticalitatea cedează în faţa toleranţei, prăbușindu-mi ambiţiile, căutările, idealurile. E dificil să fi om, dar pescăruș? Destin încurcat în cuvinte, rătăciri născute din furtuna existenţială.

Nu apuc să-mi plimb prea bine gândurile pe o cărare însorită că se aude o mișcare în spatele meu. Întorc capul.

Un pescăruș s-a apropiat prea mult de termosul meu de cafea, răsturnându-l. Să îl cert? Mai bine îi solicit ca o simplă compensare să-mi ţină o primă lecţie de zbor.

Perfecţionismul solicită comunicare, ar spune o vorbă înţeleaptă, însă de fapt sufletele noastre comunică deja.

Nu mi-am dorit eu să învăţ să zbor? Uitând de bidonașul metalic pe care îl răsturnase în nisipul încintat, pasărea cu ciocul ca o raţă se desprinde de pământ și schiţează câteva cercuri, apoi plutește. Analizează zbuciumul mării, culoarea cerului și își hrănește sufletul cu liniștea declanșată de plimbarea razelor jucăușe de soare. Șoptește întinderii albastre, ca dintr-un far invizibil, că e prezent șio păzește. Îi urmăresc promenada pe linia orizontului și impresionată de zborul pescărușului printre razele jucăușe simt cum plutesc. E magic. Cuvintele se ascund rușinate sub bronzul de pe propria piele, declanșând în mine o furtună. Nu, nu se rupe cerul, nici stropi de emoţii nu rătăcesc pe cărarea fiinţei mele, însă simt că levitez. Mă ciupesc și analizez în același timp împrejurimile. Să fie căldura de vină sau pescărușul mi-a transmis o stare de euforie? L-am pierdut din obiectiv, dar refrenul silabisit al glasului său muzical se aude multiplicat pe dig. O fi acolo?

Momentan între cer și pământ tronează doar un suflu 52

volumul 2 – proză, interviuri

divin, nici o pasăre nu-l întretaie. E o tăcere elegantă și misterioasă. Nici valurile adormite în strălucirea albastră, unde cantonează o infinitate de raze, nu-și permit s-o spargă.

Muzica pescărușilor de pe dig mă atrage, parcă mi-ar șopti să-mi îndrept pașii spre stâncile golașe care delimitează platforma de beton ce pășește maiestuos în mare. Mă ridic hipnotizată, mă șterg de praful care involuntar s-a lipit de membrele mele inferioare, adun puţinul bagaj pe care-l am cu mine și pășesc spre dig cu picioarele goale ca și când corpul meu vrea să fure puţin din tulburarea nisipului încurcat cu scoici rupte de apăsarea umană. În drumul meu las în urmă un tătic și o copiliţă de vreo cinci anișori, care se străduiesc să facă o groapă pe litoral. Pe vremuri erau la modă castelele de nisip, însă probabil acum o linie de metrou pe plajă ar fi mai eficientă decât un castel. Nu mai sunt nici prinţese, nici împărăţii, e secolul cârtiţelor care se luptă să supravieţuiască.

Pe prima placă de beton îmi pun șlapii și-mi continui hoinăreala. Mă simt ca pe un piedestal de pe care bătrâna mare își deschide casa, întâmpinându-mă cu... gălăgie.

Poate cuvântul zgomot e impropriu folosit, însă valurile, ieșite din pauza de cafea, lovesc cu putere stâncile limitrofe digului, unde pescărușii ţin un concert rătăcinduși sunetele atât deasupra apei, cât și sub cotloanele umede de sub pilonii digului, unde-i o noapte permanentă. Îmi rătăcesc privirea printre turiștii de pe dig. Unii fac fotografii, alţii doar comunică. Să-i lăsăm deoparte pe excursioniștii care-și scaldă bronzul în soare și să 53

mini-concursuri cronopediene

investigăm paznicii valurilor. Rătăciţi pe stânci, pescărușii par a fi solii mării îmbrăcaţi în frac alb. Vreo doi prind de veste că-i analizez și proiectându-și o deplasare își rătăcesc libertatea aripilor savurând vântul călduţ care dansează cu câteva raze solare. Reexaminez plutirea lor ca o a doua lecţie de zbor și-mi adulmec neputinţa desprinderii de pământ.

Chiar dacă oboseala am închis-o în camera de hotel, mă așez pe o stâncă. Pescărușii care-au făcut un zbor demonstrativ anterior se apropie de mine. Încerc să nu-i sperii și-mi rătăcesc ideile într-un gând admirativ faţă de imaculatele păsări. În semn de mulţumire mai primesc din partea lor un fragment de vals însăilat pe cerul îmbrăcat de sărbătoare. Vântul, puţin obraznic, mă invită la un tangou. Să-l refuz? Nu pot. Simulez o grabă și plec de pe dig tiptil-tiptil. Nu mă pot însă desprinde de plaja înecată în soare, cu puţini turiști și multă căldură.

La marginea digului, probabil în locul de planton, un grup de pescăruși liniștiţi așteaptă să mă îndepărtez de perimentrul lor, urmărindu-mă atenţi și taciturni. Să le dau bineţe? Aș vrea, însă nu știu în ce limbă. Pe dig auzisem vreo trei limbi străine. Să fie francezi? Poate asiatici? Necorespunzător ar fi să-i salut în vreo limbă omenească, n-ar înţelege mai nimic. Sau? Poate că metalingvistica mi-ar fi fost de folos, însă acum sunt în vacanţă. Zâmbesc și pășesc pe nisipul fierbinte, lăsând în urmă grupul compact de pescăruși.

Ador zona aceasta de plajă, fără șezlonguri, cu turiști răzleţi. Nisipul însă e plin de scoici pisate, fapt pentru care-mi continui excursia spre o zonă cu nisip mai fin.

54

volumul 2 – proză, interviuri

Revine în peisaj tăticul fetiţei care o ajutase pe micuţă să sape o groapă în nisip. Tot cu lopeţica în mână e bietul om. Și micuţa, îngropată la propriu în nisip, așteaptă puţin disperată, dar tăcută ca părintele ei s-o elibereze din strânsoarea răcoroasă în care a fost clădită. Dezgustător!

Să-ţi îngropi (chiar și-n nisip) propriul copil, lăsându-i doar căpșorul în bătaia vântului, e o experienţă pe care n-o sugerez. Nu-i destul oare că viaţa ne imobilizează în lanţuri pe care cu greu reușim să le rupem? Agresivităţilor de acest gen le-aș răspunde cu ironie. În pământ vom ajunge când ultima speranţă a zborului nostru deasupra liniei de plutire s-ar șterge.

Copilăria nu e ea însăși un zbor nedefinit spre puritate? Ce caută copilul acesta îngropat în nisip? Totuși tac, nu-i problema mea. Poate că practică încorsetarea, poate criza economică globală trebuie să primească un ritual – inocenţa exersând constrângerile. Îmi trece tot cheful să-mi întind rătăcitul trup pe plajă. Mă îndrept spre faleză. Sunetele prelungi ale pescărușilor, care-și iau la revedere, îmi liniștesc gândurile blocate puţin între zbor și ciudăţeniile omenești.

Notă: personaje: . Eu, ca personaj-autor 2. Pescărușul, ca personaj colectiv 3. Tatăl fetiţei de cinci ani 4. Copiliţa 5. Turiștii de pe dig; Cuvintele cu 15 litere: necorespunzător, metalingvistica.

agresivităţilor,

perfecţionismul,

55

mini-concursuri cronopediene

O vacanţă în Honolulu Conducerea lotului olimpic al Australiei a decis să acorde unui singur sportiv, ales aleatoriu, o vacanţă în Hawaii. S-a organizat un concurs online, la care au participat toţi sportivii care-au fost prezenţi la Rio, în care trebuia să răspundem la zece întrebări despre serialul Hawai’i Five-0. Nici acum nu-mi vine să cred că am răspuns la nouă dintre ele perfect și-n cel mai scurt timp. În câteva zile soarele hawaiian va saluta o australiancă bronzată la Rio. Rătăcită pe cărările vieţii, poate că noaptea mă va descoperi în piscina hotelului sau la bar cu un whisky și o cafea frappe. Furtunoase vise mi se plimbă prin capul ăsta încălzit cu adrenalină și atras de continentul american.

Totul s-a întâmplat așa de repede încât bucuria reușitei, adică medalia de argint obţinută la 200 m fluture și surprinzătoarea medalie de aur cu ștafeta la 4 X 100 m liber, a căzut pe plan secund. De două zile fac bagaje – împachetez, despachetez, probez. Nu mi s-au dat amănunte despre itineralul vizitei mele, însă presupun că voi aluneca pe panta exclusivismului. Îmi pot permite și acest lucru. Două medalii olimpice rătăcesc în vitrina mea cu trofee și o vacanţă exotică e tot ce-mi lipsea.

– Goodbye, Hilton! Aloha, Honolulu!

Ajunsă pe aeroportul internaţional Daniel K. Inouye din Honolulu, spre surprinderea mea, nu pot spune: 56

volumul 2 – proză, interviuri

„Aloha, Alex O'Loughlin!”, căci lipsește. Nici colierul din flori, nici prezenţa actriţei Grace Park, nu-l pot substitui pe... Steve, prins într-un caz. O întrebare insistentă rătăcește prin gândurile mele care tind să devină furtunoase: „Cum adică e prins într-un caz? Unde am nimerit, în vacanţă la Honolulu, sau direct în serial?”

Tac, însă telefonul fetei se încăpăţânează să ne ofere o plimbare liniștită spre locul de cazare. Și eu care credeam că voi lăsa bagajele la hotel, apoi voi gusta din plin plăcerea unei rătăciri pe nisipul călduros de la malul Oceanului Pacific. Se pare că interlocutoarei mele îi dă dispoziţii însăși Steve?

– Am o veste proastă pentru tine, Lorine. McGarrett e prins într-o urmărire internaţională a traficanţilor de droguri. Posibil să plece în Mexic, nu se știe pentru cât timp. Ai două alternative, dar trebuie să te decizi rapid.

Pleci cu el pe urma mafioţilor mexicani sau te pironești la piscina hotelului tău, până se limpezesc apele.

– Mahalo, piscine sunt și-n Australia! Plec spre...

Mexic!?

– Ok. Ne așteaptă în parcarea hotelului, însă va trebui să faci o transbordare. De cazarea ta mă voi ocupa eu.

Am impresia că sunt la camera ascunsă, până când, după o curbă mai bruscă a Toyotei condusă de Kono, căci dacă am aterizat în serial e inutil s-o mai numesc pe tipa de la volan Grace, se aude claxonul unei mașini. În apropiere, The Kahala Hotel ne salută cu grandoare.

57

mini-concursuri cronopediene

Probabil cel care ne-a atenţionat e chiar Steve. Da, nu mam înșelat: – Kono, ai o armă în plus la tine? întreabă Steve uitându-se în fugă spre mine.

– Desigur, ţi-ai pierdut pistolul?

– Nu-mi arde de glume! Vii cu noi la depozitele de cauciuri abandonate. Știi... cele de lângă aeroportul Molokai. Cretinul de Alfonso l-a luat ostatic pe Chin.

– Și... Lorine?

– Aloha, mademoiselle. Uite, aici ţi-e hotelul.

Cazează-te, bea un suc sau o cafea, prăjește-te la soare.

Sunt ocupat, însă... mai vorbim.

– Cum adică, am survolat mii de kilometrii ca să-mi spui: „Mai vorbim?” Glumești! Vin cu voi, afirm eu în timp ce ies din mașina fetei.

– Și bagajele, cazarea?

– Se ocu-pă Ko-no, zâmbesc silabisind și dându-mi ochii peste cap.

– Ok. Și-mi deschide ușa din spate, fiindcă pe scaunul din dreapta, puţin agitat, e Danny.

– Dă-i domnișoarei pistolul tău, Kono. Asta pentru orice eventualitate.

– Pardon, sunt înotătoare nu practic tirul.

– Totul are un început, suntem în Hawaii ce mama naibii!

Kono se execută rapid. Îmi aruncă pistolul pe care-l prind cu ambele mâini și-l strecor în buzunarul de la piept 58

volumul 2 – proză, interviuri

al gecii, apoi mă tolănesc pe bancheta din spatele mașinii.

Raliul prin Honolulu e ca cireașa de pe tortul pe care speram să-l primesc la sosire.

– Steve, de ce-ai lipit talpa de acceleraţie? Duduia a venit să se distreze, nu s-o proiectezi tu într-un pom.

– Ce copac vezi, Danny? Cât despre Lorine, am omis să-ţi spun, a fost medaliată la Rio, nu-i fetiţă de pension.

– O-ho-ho, deci așa? Ce sport practici?

– Crezi că mai are importanţă? Doar elicele-mi lipsesc, căci simt că m-aţi transformat în elicopter!

– Uau! E de-a mea, Danny. Las-o baltă cu interogatoriile. Și vitezei supersonicului autovehicul i s-au lipit niște râsete rătăcite printre pedala de acceleraţie. Poate că dacam fi continuat în ritmul meu aș fi reușit să-i întorc din drum, oprindu-ne sub palmierii din faţa reședinţei mele hawaiiene. N-am eu însă norocul ăsta, căci sunetul unui telefon rupe brusc tărăboiul.

– McGarrett.

– Comandante, grăbește-te, se închide la casa de bilete. ¡Hasta la vista! Și Steve aruncă telefonul pe bord, mai-mai să spargă parbrizul, apoi gâdilă cu putere acceleraţia.

– Ai înnebunit? Vrei să-i faci domnișoarei o impresie proastă? Doar apelând la inteligenţă îl putem salva pe Chin.

– Lasă tu diplomaţia, Danny. Alfonso e pe punctul să ne tragă o ţeapă. Dacă ne mișcăm precum găinile, am pierdut!

59

mini-concursuri cronopediene

Mașina se oprește în spatele unui depozit, iar Steve, fără să ne invite, își scoate pistolul și avansează, ca un extraterestru crispat, până când zgomotul unui vehicul aerian îi electrocutează gesturile. Aleargă în direcţia sunetului deranjant. Danny privește debusolat, însă eu, obișnuită cu sprinturile, încerc să ţin pasul. Nu apuc să-l prind de mânecă doar în momentul când pune piciorul pe scara unui avion Alpha, de două locuri. Spre surprinderea mea, nu mă împinge spre sol, ci mă trage spre el. Rafale de mitralieră se îndreaptă spre noi din direcţia unui elicopter Air One. – Ești nebun, Steve? Coboară, l-am găsit pe Chin întrun depozit.

– Facem o plimbare, Danny.

Promenada despre care vorbește Steve e întâmpinată de sunetul câtorva mitraliere. Mă simt ca la Rio, doar că aplauzele spectatorilor au fost înlocuite de pișcăturile muniţiei inamicului la intersecţia cu tabla nevinovată a aeronavei noastre. Întrebările de genul: „De unde făcuse rost de avion? Are suficient combustibil pentru misiunea în care ne-am implicat?” au rămas undeva la sol. Pe chipul nostru se citește doar propoziţia: „Trăiește clipa!” În învălmășeala fonică aeriană, sunetul telefonului abia se aude: – McGarrett.

– Aveţi la dispoziţie zece secunde să părăsiţi piticania aia, dacă nu vrei să deveniţi friptură.

Din elicopterul pe care-l urmărim, un semnal ciudat urmat de un fascicul de foc brăzdează cerul. N-am văzut 60

volumul 2 – proză, interviuri

arma, dar gravitatea mimicii lui Steve mi-a sugerat că sfârșitul poate fi aproape.

– Lorine, ori sărim, ori murim!?

– Sărim!

Nu știu cât timp ne-a luat să revenim la suprafaţă, dar la vreo cincizeci de metri de mutrele noastre pleoștite, fostul avion, în flăcări, se pregătea să exploreze fundul oceanului.

Suflul întinderii albastre e indirect proporţional cu pulsul meu, însă trăiesc. N-aș fi crezut că prima zi a șederii mele în Honolulu să fie unsă cu mai multă adrenalină decât o finală olimpică.

– Comandante, ne întâlnim la mal, îl strig pe Steve în timp ce-am început să brăzdez apa oceanului.

– Ești hoaţă, Lorine, ai trișat startul!

Notă: personaje: . Lorine 2. Steve McGarrett 3. Kono, alias Grace 4.

Danny 5. Alfonso 6. Chin; Cuvintele cu interogatoriile.

15

litere:

surprinzătoarea,

exclusivismului,

61

mini-concursuri cronopediene

Vacanţă prelungită la Paris Plimbarea soarelui pe cărarea de nori, după finalizarea proaspetei furtuni, nu poate decât să bucure suporterii echipei de fotbal ai Franţei, care urmează să susţină un meci de baraj cu echipa Noii Zeelande, pe Stade de France.

Rătăciţi pe gazon, oaspeţii ignoră galeria franceză care încurajează lotul cu binecunoscutul mesaj: „Allez les Bleus!” Îmbrăcaţi complet în albastru, francezii după o scurtă încălzire se retrag în vestiar, salutând tribuna.

Neozelandezii, cu un echipament alb complet cam necorespunzător umezelii de pe stadion, adulmecă iarba gazonului și după un contact prelungit cu balonul se retrag și ei. Vacarmul însă continuă, iar efervescenţelor transmise de cele două galerii le răspunde, puţin obosit, soarele deșteptat din urgia naturii.

Partida a început de vreo douăzeci de minute, însă spectacolul fotbalistic se lasă așteptat. Patrice Evra contraatacă ca un bolid și-i pasează lui Anelka, care driblează vreo doi neozeelandezi și se apropie dureros de mult de careul echipei adverse. Balonul intră în posesia lui Malouda, care reflectează trei secunde, apoi șutează spre poartă. Încăpăţânat și șocat de vacarmul atotcuprinzător, timpul cred că s-a oprit, oferindu-i șansa unui fundaș advers să-și intersecteze glezna cu piciorul fotbalistului 62

volumul 2 – proză, interviuri

francez. Arbitrul fluieră lovitură de pedeapsă, însă neozeelandezul Ethan, furios, împrăștie picioare pe gazon și chiar îl lovește pe un atacant francez. Ca oile se năpustesc spre el francezii, însă nu recurg la forţa braţelor. În dorinţa de a-i tempera, mediatorul partidei apelează la fluier și ia o decizie radicală. Scoate cartonașul roșu și-l arată neozeelandezului Ethan. Spiritele s-au calmat, vinovatul părăsește suprafaţa de joc și partida se reia cu executarea loviturii de pedeapsă. Franţa deschide scorul prin Thierry Henry, iar Ethan părăsește nervos banca de rezerve, îndreptându-se, în huiduielile publicului, spre vestiare.

Ca hipnotizat, se schimbă și foarte nervos încearcă să iasă din incinta sportivă. Nu-l reţine nimeni. În parcarea stadionului, un taximetru rătăcit așteaptă finalizarea meciului sau poate însăși șoferul, neapucând să-și cumpere bilet, dorea să-i susţină mai de aproape pe Les Bleus. Ethan se apropie de autovehicul și încearcă să comunice cu cel de la volan, însă nu reușește. Acesta îi deschide ușa din spate și-i face semn să urce, dar nu i-a trecut prin cap faptul că pasagerul său a contribuit, indirect, ca echipa sa favorită să conducă în meciul care se derula în spatele tribunei.

– Où allez-vous, monsieur?

– Nici un ciu-ciu, boule! Du-mă la... Moulin Rouge.

Taximetristul n-a înţeles aluzia, nici faptul că-l jignise, însă pornește mașina și se îndreaptă spre clădirea cabaretului.

63

mini-concursuri cronopediene

De mult timp visa Ethan să vină aici, însă distanţa de la Auckland la Paris e infinit de mare atât pentru timpul său disponibil, cât și pentru bugetul lui, nu chiar de lăudat. Plătește cursa, scoţând o bancnotă de zece dolari și coboară din taxi. Vag auzise câteva povești despre înfiinţarea acestui cabaret, dar faptul că îi va păși pragul nu a cutezat să aspire. Respiră și inspiră de vreo trei ori, încercând să-și cimenteze gândul că trupul său va pătrunde în aventuroasa clădire. Dacă ar trebui să-i ofere o notă amplasamentului n-ar ști, fiindcă dincolo de legendă, moara situată deasupra intrării i-a luat... faţa.

Lângă sala de spectacol, un francez îmbrăcat în frac, cu papion roșu la gât, ţine de braţ o duduie cu o rochie crem, izbitor de mulată pe trup. Dintr-o limuzină albă, două perechi de tineri emancipaţi, decupaţi parcă din revistele de modă coboară șușotind. Majordonul de la intrare, îmbrăcat și el la patru ace, le verifică biletele și-i lasă să pătrundă în interior. Ca un pumnal i-a picat lui Ethan flash-ul cu biletele. Înghite un nod în sec și face câţiva pași pe trotuarul îmbrăcat cu mister. Căldura se pierde debusolată în haina nopţii, iar rătăcitul fotbalist pătrunde ca-ntr-un templu în cafeneaua din apropierea grandiosul edificiu. Analizează interiorul cu ochii unui vulpoi obișnuit să cantoneze în locuri asemănătoare. Se așază la o masă și, așteptând chelnerul, elaborează un sumar recensământ celor prezenţi. Comandă un suc de portocale pe care-l bea dintr-o înghiţitură. Așteptând nota de plată își stabilește ordine în gânduri. „Da, recunosc că 64

volumul 2 – proză, interviuri

am greșit, dar și nesimţitul ăla de argentinian m-a taxat dublu. Nu era suficient penalty-ul? De ce m-a dat afară?”

– E liber? În faţa lui, o domnișoară decupată parcă din alt film, îi vorbește în engleză. Învăluit de irascibilitatea instalată pe trupu-i „flămând” se ridică și-i oferă fetei un scaun, analizându-i și blugii mulaţi pe picioare și decolteul obraznic. Reîntors la locul lui, privirea i se blochează în ochii de un albastru prea cuminte faţă de restul ambalajului. Tăcerea e ruptă de chelnerul care preia comanda: – Două pahare de gin cu gheaţă, vă rog.

– Aș fi preferat o vodcă, dar... merge și gin. Eu sunt Nely și să știi că n-am vrut să năvălesc în viaţa ta, însă toate mesele sunt ocupate. Voi cânta aici peste zece minute și-am vrut să-mi trag sufletul. Îmi voi plăti eu ginul, nu vreau să rămân datoare.

– Ce cânţi?

– Muzică country. Îţi place?

– Nu mă dau în vânt, dar te voi asculta. Cât timp durează show-ul?

– Cam o oră. Te grăbești?

– Depinde...

Reprezentaţia lui Nely a durat cu tot cu bisuri mai bine de două ore, timp în care neozeelandezul a degustat aproape o sticlă de vodcă. A uitat și de cartonașul roșu și 65

mini-concursuri cronopediene

de eventuala bruftuială pe care i-o va administra antrenorul. Nely e ca un magnet viu pe care voia să-l simtă, să-l devoreze, sfărâmându-l sub coapsele sale pline de dorinţă.

Părăsesc localul aproape ultimii. El, împleticindu-se pe lângă biata fată, îi dezvăluie într-un limbaj grosolan intenţiile sale. Provocatoarea duduie se face că nu înţelege ce spune, însă foarte degajată își lipește blugii de pantalonii lui, electrocutându-l.

– Să mergem în parc, aici ne vede lumea...

– Stai departe, Nely?

Nu-și mai aduce aminte ce i-a răspuns fata, însă zorii de zi îl găsesc pe Ethan părăsit pe o bancă, lângă malul Senei. Sare ca ars. Noaptea a fugit cu Nely, cu telefonul, cu toţi banii care-i avea la el. Nici nu-i convins dacă „au făcuto”... Nu mai contează asta, însă are nevoie urgentă de telefon. Avionul spre Auckland va decola la ora șaisprezece după-masă. În parcul îmbrăţișat de liniște, jocul razelor de soare cu umbra copacilor îi adâncește nervozitatea. Un coș de gunoi interpus în calea sa e demolat pur și simplu de vârful rezistent al adidasului drept. Durerea instalată instant de-a lungul piciorului încearcă să-l liniștească. „Și, în fond, ce voi face acum în ţară? Explicaţii, penalizări, restricţii. Cred că-i momentul să-mi prelungesc vacanţa. ” Nu este convins că ceea ce i se întâmplă e real și încearcă să se orienteze. Undeva, în depărtare, Turnul Eiffel se 66

volumul 2 – proză, interviuri

întinde spre soare. Hotărât să-și continue aventura pariziană aleargă înspre faimoasa construcţie de oţel.

Obosește repede. Vodca din seara precedentă i-a micșorat vizibil condiţia fizică, dar nu renunţă la plimbare. Chiar dacă i-a intrat nisip în pantofi și bronzul i s-a instalat rapid pe faţa sa pierdută într-o lume necunoscută, scheletul de oţel îl atrage de o sută de ori mai mult ca Nely. Din vârful Turnului Eiffel va face cu mâna avionului care va părăsi capitala Franţei îndreptându-se spre Noua Zeelandă și coborând la baza turnului ori își va prelungi vacanţa, ori își va croi un nou destin.

Notă: personaje: 1. Ethan, 2. Nely, 3. Patrice Evra, 4. Anelka, 5.

Malouda, 6. Thierry Henry, 7. arbitrul argentinian, 8. suporterii francezi, 9. taximetristul, 10. majordonul, 11. tinerii eleganţi, 12. chelnerul; Cuvintele cu 15 litere: necorespunzător, atotcuprinzător, amplasamentului, irascibilitatea.

efervescenţelor,

67

mini-concursuri cronopediene

În vacanţă la bunicul John Pavelele din faţa căsuţei bunicului sunt mâzgălite de Irina cu cretă, în speranţa că eu, ditamai flăcăul mă voi juca șotron cu ea, piticania cu codiţele în vânt. Pare mai interesantă conversaţia tatălui meu cu bunelul John, întinsă la o cafea fără zahăr, dar pigmentată cu fumul ţigării tatei. Rătăcirile lor prin decenii îmi aduc aminte de mama și plimbările care le făceam cu ea și Irinuca, din perioada când era bebeluș. Of, mama... o boală nemiloasă a smuls-o de pe cărarea existenţei noastre, mutând-o printre îngeri.

– Marcel, caută o pietricică și hai să ne jucăm!

Aș fi preferat mai bine un fum din ţigara tatei decât să sar ca prostul prin chenarele schiţate pe trotuarul scăldat de dulceaţa razelor solare. Dar Irina, prea mofturoasă pentru a fi contrazisă, era unicul cadou rămas de la mama. Așa că... sar!

– Spargi trotuarul, bolovanule!

– Asta ar fi trebuit să știi înainte să-mi ordoni să-ţi ţin companie în joc.

– Nu supăra fata, Marcel. Hai mai bine să jucăm șah, afirmă bunicul, schiţând un zâmbet îmbătrănit, în timp ce scutură în vânt cutia de lemn cu dublu caroiaj.

68

volumul 2 – proză, interviuri

Nu mă pot opune. John Hungry fusese, pe vremuri, campion judeţean la șah. Se mândrește cu acest lucru, ori de câte ori are ocazia.

– Dar joci cu negru...

– Și-ţi dau și-un turn for, glumește, jignindu-mă indirect.

– Atunci, nu joc!

– Bine, nepoate, îngenunchez regele.

dar

să

nu

plângi

dacă-ţi

De la fereastra bucătăriei, Jesica ne face cu mâna.

Nu-mi dau seama dacă pregătirea prânzului o reţine pe soţia bunicului în casă sau în Irlanda nu-i moda ca gospodinele să piardă timpul la o șuetă în faţa casei, ca-n ţara mea. Nu zic nimic, sunt ochi și urechi la atacul pe care-l pregătesc bătrânului. Tata, nefamiliarizat cu sportul minţii, își mai aprinde o ţigare și privește pierdut faţadele multicolore ale cochetelor căsuţe din Kinsale, un sat de pescari situat la marginea întinderii albastre.

– Tată, în trecut casa ta era reședinţa unei... verze?

– De Bruxelles, băiete, afirmă John, în timp ce-și deschide diagonala nebunului.

– Și-n cea de colo locuia o căpșunică, gângurește Irina, plictisită să sară de una singură.

– Nu, Irinuca. Era reședinţa de vară a unei cireșe... amare.

– În cea albastră, cea de vizavi de casa voastră, domicilia un... delfin? întreb eu, în timp ce-i capturez un cal.

69

mini-concursuri cronopediene

– Nicidecum, acolo venea iarna Regina Oceanului doar când gheaţa se instala la mal.

– Uau! Bunicuţule, cine locuiește acum în ea? O bătrână singurică, bănuită a fi sirenă.

Praful s-a ales de partida de șah, dar vacarmul stârnit de culorile calde care se odihnesc pe imobilele din jurul nostru au determinat-o pe Jesica să iasă din casă.

– What's going on, John?

– Nothing. Năzdrăvanii ăștia stau într-un bloc gri și nu pot accepta faptul că aici sunt alte obiceiuri, afirmă bunicul într-o română stâlcită, pe care Jesica nu apucase so înţeleagă încă.

Aburii furtunii s-au pierdut în negura nopţii și o nouă dimineaţă promite clipe de încântare în excursia proiectată de John Hungry cu Mihai, fiul său, cu o seară în urmă. Bătrânul s-a trezit înainte de cântecul cocoșului pentru a avea timp să-și pună la punct mașinuţa, cam de aceeași vârstă cu el. Neastâmpăraţilor, sosiţi din România la insistenţa și pe cheltuiala sa, le va prezenta, cu drag, Charles Fort, una din cele două fortăreţe situată la marginea apelor.

Jesica, matinală și ea, nu neapărat din cauza musafirilor, ci din cauza unei acute dureri de stomac, își face un ceai de sunătoare.

– Până revenim noi de la cetate, să te duci la policlinică și să-l cauţi pe Henry, prietenul meu bronzat de mama-natură. Îţi va sugera un gastroenterolog bun.

70

volumul 2 – proză, interviuri

– De ce faci bâza de bietul om? Ţie ţi-ar conveni să-ţi spună că ești var românesc?

– Doar să-ndrăznească...

Reciprocităţile împunsăturilor matinale au deșteptat oaspeţii. Mihai, fiind în casa tatălui său, se servește singur cu cafea și iese în balcon. E prea cald în casă pentru a strica aerul cu fumul ţigării. Irina se spală abundent pe dinţișorii ei albi, iar Marcel și-a luat răgaz să asculte muzică, în locul înviorării cu apă și săpun. John îi face semn interlocutoarei sale că-și va urma fiul pe balcon, luându-și și el cafeluţa.

– Să arunc și-o minge în portbagaj, poate tragem un fotbal după ce vizităm Charles Fort?

– Dacă vrei tu, tată...

– N-ai dormit bine fiule sau te macină un gând tulbure?

– Nu mă chinuie nici o fantezie distructivă, dar mă simt împovărat. Știi tu, John, lipsa unei femei în casă...

– Încerc să-ţi înţeleg circumstanţa, Mihăiţă, de aceea te-am și poftit în vacanţă în Irlanda, să ieși din rutina de zi cu zi.

Marcel, nefiind străin de zbaterile tatălui său, plictisit de muzică, dar nedorind să grăbească ieșirea spre cetatea de la marginea sătucului irlandez, poziţionat în spatele ușii de la balcon, îi spionează pe cei doi adulţi. Așa descoperă că John nu are cancer, cum l-a minţit tatăl său pentru a nu rata insistenta invitaţie a părintelui său. „Bun bătrân”, gândea Marcel, care încă nu realiza că mulţi 71

mini-concursuri cronopediene

adolescenţi din estul Europei și-ar fi dorit să viziteze arhipeleagurile Oceanului Atlantic, dar din lipsă de fonduri se rezumă la o ieșire în apropierea localităţii de reședintă.

Baby-cart-ul lui John, încărcat cu optimismul dezarmant al Irinucăi, gonește pe șoseaua paralelă cu apa cristalizatoare a râului Bandon. Cugetările lui Marcel rătăcesc ca firele de nisip în bătaia valurilor înspumate. Cei doi adulţi, situaţi pe scaunele din faţă, tac. Câteva raze jucăușe de soare insistă să pătrundă în interiorul autovehiculului în mișcare, însă John le-a venit de hac pornind aerul condiţionat. Undeva în faţa lor, o parcare cu câteva autocare, aliniate unul lângă altul, le sugerează excursioniștilor lui John că mai au puţin și ajung la fortăreaţă.

– Bunicule, uite, un elicopter! Și drone... În dorinţa de a nu spulbera surpriza poziţionării cetăţii situată ca și când ar ieși din apa cristalizatoare a oceanului, bătrânul tace. Caută un loc de parcare și le confirmă faptul c-au ajuns la destinaţie. Din prea multă precauţie, Mihai își ia fetiţa în braţe. Trec peste podeţul din lemn de la intrare și pătrund miraţi în cetate. Zidurile, îmbătrânite de secole, respiră în taină istoria locurilor pline de sculpturalitate. Pe vârfurile tapetate sporadic cu licheni, egretele încurcate cu câţiva pescăruși privesc spre turiști, întâmpinându-i cu o simfonie albastră, liniștitoare.

Orice om ar oferi nota zece ultrastructurii, cu condiţia s-o admire de sus. Privită la pas, Charles Fort poate deveni obositoare pentru cei cu o condiţie fizică precară.

72

volumul 2 – proză, interviuri

Irina zburdă ca un mieluţ fugărită de Marcel. Puţin mai sobru, nu din cauza vârstei, ci a pantofilor de piele la care nu renunţă niciodată, Mihai zăbovește lângă John.

Dornică să guste magia locului, Irina se caţără pe un zid al fortăreţei și strigă eliberându-și teama de înălţime. Tatăl ei puţin impacientat aleargă spre locul unde-i cocoţată micuţa, dar neatent calcă greșit, lunecând pe un bolovan.

Se prăvălește la pământ, uitând de pericolul care-o pândește pe Irina și strigă ca un descreierat.

– Ce-ai păţit, Mihăiţă?

– Nu știu, cred că mi-am rupt piciorul... Și-un ghips de zile mari îi va reţine pe cei trei până-n toamnă la gospodăria bunicului John.

Notă: personaje: 1. John Hungry, bunicul 2. Jesica 3. Mihai, tatăl copiilor 4. Marcel, nepotul lui John 5. Irina, nepoţica 6. Henry, prietenul bătrânului; Cuvintele cu 15 litere: gastroenterolog, reciprocităţile, interlocutoarei, arhipeleagurile, cristalizatoare, sculpturalitate, ultrastructurii, neastâmpăraţilor (16), excursioniștilor (16).

73

mini-concursuri cronopediene

O vacanţă în... război Sunetul roţilor de tren și balansul vagoanelor pe șinele proaspăt ieșite din noapte îmi provoacă o stare de moleșeală soră cu somnul. Cât am dormit n-aș putea contoriza, însă braţul mamei urmat de remarca: „Am ajuns!” mă determină să sar ca arsă, răspunzându-i și eu, scurt și sec: – Apă!

Mama, grijulie cum o știu, îmi întinde sticla, nu înainte de a păstra ea dopul. Beau o gură, pentru ca interiorul gurii mele uscat de somn să se obișnuiască cu răcorosul lichid, apoi torn în exces.

– Ajunge, drumul e lung până-n Criștelec...

Sunt prea odihnită s-o contrazic, însă doar n-ar vrea dumneaei să-mi pună porţie la apă. Nu cred că-i cazul.

– Uite, Dorina, ăsta e băgăjuţul tău. Restul voi lua eu.

Cu o plăsuţă în mâna dreaptă, avansez pe culoarul trenului încă în mișcare, spre ușă. Anuţa lui Mitru-Pavelii, căci așa e poreclită mama în sătucul ei de ardeleni, mă urmează zâmbindu-mi printre geamantane. Așteptăm amândouă, în liniște, oprirea trenului în gara din Șimleul Silvaniei și coborâm. Nu ne așteaptă nimeni, însă aerul de vacanţă și peisajul pe care l-am lăsat în urmă cu un an îl simt cum îmi șoptește: „Bine ai revenit!” Rătăcesc printre amintirile verii trecute, plimbându-mi gândurile pe cărările unor flash-uri care insistă să iasă la lumină, 74

volumul 2 – proză, interviuri

încurcându-se neputincioase în prezentele raze de soare.

Căldura din tren își mută pașii pe peron și ne urmărește ca o coţofană, înspre autogara orășelului sălăjan.

Timpul zboară pe lângă noi și nici nu ne dăm seama cum am ajuns în curtea mătușii Măria. A fost așa, ca o aruncătură de băţ umezită cu îmbrăţișări caricaturistice oferite de către sătenii din autobuz.

Furtuna comunicării, generată de revederea surorii ei, e declanșată de mama, chiar dacă dulăul din spatele porţii dă tonul, anunţând-o pe mătușă c-am sosit. Nu ne-a așteptat nici cu tort, nici cu cafea, însă pancovele și păhărelele de pălincă, biostimulatoare pentru organism, se evaporă rapid.

Restul zilei îl petrec cu cei doi feciori ai mătușii, amprentaţi cu un izbitor bronz de muncile câmpului. Doar Nicoleta, piticania de trei anișori, e albă ca varul. Seara, adunaţi în bucătăria de vară a gospodăriei, devorând toate plăcintele cu brânză și mărar, pregătite de mătușă și mama în cursul zilei, adulţii fac planuri pentru ziua următoare.

Nu înţeleg prea multe, doar că vom pleca la oraș. Mă cam indispune acest lucru, căci aș fi preferat să mă joc cu verișorii mei, însă ei, ocupaţi cu cositul și culesul prunelor, nu prea aveau timp de mine.

Deplasarea la Șimleu, se pare că n-a fost o hoinăreală întâmplătoare. Cele două femei, lăsând în seama unchiului Mitru pregătirea cinei, analizează, dezbat, se contrazic.

Undeva în umbra lor, încerc să înţeleg ce vor face cu mulţimea sculurilor de melană achiziţionate și care este rolul păturilor bicolore pe care le tot aruncă pe laviţe, admirându-le.

75

mini-concursuri cronopediene

– Gata, muieri bune, cina-i caldă. Chemaţi și pruncii, le-o fi foame...

Dialogul celor două se mută în bucătărie, unde o mămăliguţă cu brânză și smântână îmi face cu ochiul.

– Pruncilor, om spune o rugăciune amu, apoi mâncăm... Și împreunându-și mâinile rostește Tatăl Nostru, secondat de toată familia. Mâncăm, întrerupţi din când în când de glumele mătușii, care o determină pe mama să-i răspundă pe măsură. Ușor, ușor ritualul divin de la începutul cinei e înlocuit de bucuria larmei care schiţează cuvântul „împreună”.

– Mitrule, du-te fii bun, în pod și coboară războiul cela, spune mama ca și când a mâncat microfoane nu mămăligă.

Să tremur, să râd sau să mă bag sub masă? Aștept urmarea, căci niciodată în prezenţa mamei nu am simţit teamă, până... acum. Război? Neobișnuită cu noţiunea de sinonim, nu-mi trece prin căpșorul ăsta tolomac faptul că ideea de conflict nu are nici o legătură cu ceea ce-a afirmat adineauri mama. Tac, și-mi mut amorţirea într-un somn nocturn puţin agitat, curioasă să văd dacă se va alege praful de vacanţa mea.

Noaptea a fugit de mult sub dealurile silvane, însă eu încă rătăcesc în patul de lemn din casa bunicului, situată mai la vale de impunătoarea cazemată a mătușii Măria.

Undeva în curte, vocea bătrânului îmbie găinile să-și ia micul dejun. Mă ridic cu greu din pat și asta nu din cauza oboselii sau a fricii de o ciocnire armată, ci datorită înălţimii acestuia. Lipsa sandalelor mele, pitulate 76

volumul 2 – proză, interviuri

involuntar de pisică sub pat, mă determină să acumulez pe tălpi nu doar o cantitate nesemnificativă de praf argilos, ci și reconfortanta răcoare dăruită de lutul care tronează pe partea inferioară a încăperii îmbătrânită de secole. Ies în curte și mă furișez spre precara toaletă din grădină, încercând să nu fiu zărită de bunicul meu. N-aș putea spune că aveam intenţia să-l ocolesc, însă primordial e... războiul!

Legătura cu vechea casă părintească se face printr-o grădină, unde un fir de apă curgătoare reprezintă o oază de relaxare pentru răţuștele mătușii. Mă aplec să iau vreo trei pietricele pe care să le arunc în apă, dar câteva bobiţe de nisip se încurcă în palma mea. Arunc pietrele în iarbă și-mi clătesc mâinile în răcoarea firului de apă, umezindumi și obrajii puţin șifonaţi de atâta somn. Trec podeţul și mă îndrept spre casă, de unde se aude vocea de soprană a mamei. Deschid ușa cu multă precauţie, fiindcă două găini se încurcă în picioarele mele și n-aș vrea să fiu certată că bag păsări în interior. Pe hol, Nicoleta se chinuie să rupă un picior al păpușii primită în dar de la mama mea. E problema ei dacă dorește să se joace cu o păpușă șchioapă.

Eu mă îndrept spre camera unde cele două surori discută aprins. Deschid ușa și... ce să vezi? Structura încăperii se modificase peste noapte, mai precis dispăruse patul. Pe masă, pe scaune și chiar în vitrina dulapului tronau gheme roșii, negre, gălbui, albe obţinute probabil din sculurile de melană cumpărate ieri. Un schelet complicat din lemn, lângă care mătușa Măria stă pe un scăunel îmi blochează privirea. Nu mai văzusem așa ceva. Mama, când mă vede, îmi zâmbește. Deci... e fără violenţă! Mâinile mătușii se încurcă bine printre aţele fixate pe dispozitiv.

77

mini-concursuri cronopediene

Cu mâna dreaptă introduce o suveică plină cu aţă roșie, luată de lângă alta care are aţă neagră și cu mâna stângă trage de suportul din lemn situat puţin la înălţime, de care este fixat o suprafaţă formată din aţă albă puţin mai rezistentă și așezată perpendicular pe privirea mătușii.

Repetă mișcarea omnidirecţional, introducând suveica ca și când s-ar juca între cele două suprafeţe delimitate de aţe. Dar de ce stă pe un scăunaș? Răspunsul nici nu e necesar, căci zâmbesc urmărind-o cum... pedalează. Mai bate de câteva ori cu dispozitul din lemn pânza care se formează și ridicând privirea mă zărește.

– Dorinucă, te-ai trezit? Hai, puiul meu, să ţeși și tu în război!

– Las-o tu, Mărie, tu. Nici nu cred că s-a spălat pe faţă...

– N-o cocoloși, Anuţă. Pe pruncii mei de mici i-am pus la muncă.

I-aș fi răspuns obraznic cum „muncește” Nicoleta săși demonteze păpușica, însă războiul de ţesut m-a atras din prima clipă. Sigur nu voi prinde astăzi mișcarea mâinilor, dar am o vacanţă în faţă să mă deprind cu ţesutul. Orice început e greu, însă cu pasiune și voinţă bariera necunoașterii se poate depăși.

Notă: personaje: 1. Dorina (adică eu, pe la vreo 12 ani) 2. mama – Anuţa lui Mitru-Pavelii (așa e porecla mamei în satul ei) 3. mătușa Măria 4. unchiul Mitru 5. cei doi copii ai mătușii 6. Nicoleta, mezina familiei 7. bunicul (Mitru-Pavelii); Cuvintele cu omnidirecţional.

78

15

litere:

caricaturistice,

biostimulatoare,

volumul 2 – proză, interviuri

De la circ, nu în vacanţă, ci la... olimpiadă Ladies and Gentlemen, să încep politicos ca la o reprezentaţie artistică, eu sunt Hector și muncesc la Cirque du Soleil. Nu-i la îndemâna oricui să activeze aici, însă și efortul e pe măsură. Eu unul m-am cam săturat, dar pe cine interesează acest lucru? Am nevoie de un concediu. Cui să-i spun? Sunt convins că partenera mea simte același lucru, însă, de, ea e remunerată și pentru mine. Nu că mi-ar fi ciudă de acest aspect, dar... vreau o vacanţă! Mă aude cineva?

Plaja este goală, iar nisipul parcă s-ar rupe sub potcoavele mele. Nici măcar soarele nu-mi poate fi spectator. E patru și jumătate dimineaţa. Doar eu și Silvia.

Repetăm, repetăm și iar repetăm până când un gând rătăcit mă determină să-i fac o bucurie. Renunţ la schemele noastre acrobatice pe care le-aș genera și în somn. Evadez cu ea într-o plimbare prin apa de la mal. Nu mă îndepărtez de ţărm, ca să nu o tulbur. De ce am făcut asta? Simţeam în mine o luptă între nevoia furtunoasă de a înfrunta valurile sau a mă fixa pe nisip fără să mai execut nimic. A învins mișcarea. Nu-mi pare rău. Mâna dreaptă a fetei tremură de plăcere pe coama mea. Chiar primesc un pupic. Ieșim din mare mai proaspeţi, mai dornici de a arăta lumii că un cal, dacă binevoiește poate dansa, dacă găsește de cuviinţă salută politicos. Până la prima reprezentaţie de la malul mării mai sunt câteva zile. Se 79

mini-concursuri cronopediene

evaporă ideile aiuristice despre vacanţă, poate chiar... lâncezeala. Îmi îndoi picioarele din faţă, ridicându-mă pe cele dinapoi. Așa am fost instruit să întâmpin apariţia cercului roșu aprins de pe cer. Silvia, puţin obosită, dormitează pe un șezlong și ia o înghiţitură de cafea. Eu mă zbengui pe malul apei răvășind nisipul și admirând lumina care îmbrăţișează valurile. Noaptea, ascunsă pe o cărare, aruncă o ultimă ocheadă spre partenera mea puţin bronzată, apoi se pierde în valurile înspumate.

Silvia, încărcată cu energie pozitivă generată de plăcerea de a admira răsăritul, revine la obligativitatea ei de a mă antrena. O simt calmă, degajată, cu chef de muncă. Răspund la comenzile ei fără să cârtesc. Ne iese elementul surpriză al spectacolului, chiar dacă locul unde ne antrenăm nu este prea drept. Primesc o bucăţică de zahăr și prin asta înţeleg că antrenamentul a luat sfârșit.

Pornim în galop spre tabără simţindu-i respiraţia dulce și trupul călduţ.

Suntem anunţaţi că trebuie să intrăm în arenă. Silvia, cu o rochie gri-petrol sclipitoare și o trenă vaporoasă, ţine o cravașă în mâna dreaptă. E drăguţă cu părul prins în coc. Și buclele de lângă urechi, parcă scot mai mult în evidenţă sclipiciul. Eu, chiar dacă sunt un armăsar de culoarea abanosului, am coama împletită în codiţe prinse cu fundiţe roșii. Ce mai, ca la circ! În plan secund Fantasy și Diablo arată puţin mai... depersonalizaţi. După un semnal al elegantei mele coordonatoare pătrund în arenă în aplauzele spectatorilor. Nici nu apuc să salut, înclinândumi capul și îndoindu-mi sub mine piciorul drept din faţă, că aplauzele izbucnesc din nou. Intră Silvia, ca o regină a 80

volumul 2 – proză, interviuri

balului. Îmi șoptește să fac o piruetă pe picioarele din spate și o ascult, ca un căţeluș cuminte, chiar depășesc numărul rotaţiilor spre deliciul publicului. Orchestraţiilor muzicale le răspund mișcându-mi cu ritm masivul conglomerat de mușchi, etalându-i cu plăcere spre bucuria celor prezenţi. Intră în arenă și colegii mei – Diablo și Fantasy. Intensitatea aplauzelor parcă scade. Să fi obosit publicul sau doar eu sunt atracţia serii? Nu voi afla niciodată acest lucru, însă îl simt pe Fantasy puţin crispat.

Chiar obstrucţionează mișcările sale, însă nimeni nu își dă seama cu excepţia Silviei. Diablo, pentru a arăta că el e mai cu moţ, pur și simplu se întinde pe nisip. Nu se ridică până nu primește două cravașe pe spinare. Furtunos final... În culise, Silvia răspunde grosolan calificativelor aruncate de directorul circului. O ameninţă cu desfiinţarea numărului. Deci, totuși, vacanţa la care tânjesc de ceva vreme e pe aproape, însă... nu așa mi-o doresc!

Tot personalul circului este agitat. Directorul executiv s-a retras în birou cu un domn misterios. Se zvonește că acesta vrea să cumpere un animal. Prin eliminare, încerc să depistez despre cine ar fi vorba, însă nu-mi dau seama. Aburii nopţii și personalul auxiliar dirijează animalele mici spre cuștile lor. Noi, cei trei armăsari, împreună cu elefantul Maky suntem conduși pe o cărare lăturalnică spre tirul din spatele arenei. În dimineaţa asta, Silvia n-a mai venit să îmi vorbească. O fi bolnavă? Antrenamentul matinal de la malul mării cred că l-am ratat. Primesc în schimb mâncare de la grăjdar. În spatele tăcerii lui simt o ușoară... apăsare.

Mă apropii de el, apoi îl ling galeș pe obraz. Omul, iniţial 81

mini-concursuri cronopediene

se sperie, apoi mă îmbrăţișează, articulând un mesaj dur: „Adio, Hector!” și oftează ascunzându-și bobiţele fierbinţi care-i udaseră deja tricoul în palme. Îl las să plângă, însă se pare că nici lacrimile nu ţin cu el. Mă îmbrăţișează și... dispare. Diablo și Fantasy sunt luaţi pe rând de veterinar, dar nu s-au mai întors în tir. Sunt singur și tânjesc s-o văd pe Silvia. Convins că un protest fastuos n-ar rezolva dorinţa mea, îmi moi picioarele din spate, le îndoi pe cele din faţă și mă întind pe placa metalică a tirului, căutândumi somnul. Să fi trecut o oră, poate două până ce lumina a pătruns stridentă în interior, n-aș putea spune. Cert este că doi străini mă trag de căpăstru forţându-mă să ies.

Iniţial mă împotrivesc, răsturnându-l pe unul din ei, însă când îl zăresc pe director nu mai opun rezistenţă. În parcare, un microbuz de care-i agăţată o remorcă, mă întâmpină. N-am puterea să mai cuget la vacanţă sau la o fugă inutilă. Rătăcit printre gânduri, visez c-aș putea deveni cal de tracţiune sau mai rău... salam condimentat cu nepăsare!

N-a fost însă așa. Trăiesc o continuă vacanţă pe cele zece hectare de pământ, unde iarba mi se-mpleticește pe copite. Dar, mi-e dor de Silvia! Singurătatea mă macină precum o moară care veșnic caută gustul pâinii.

Binefăcătorului meu nu știu cum să-i mulţumesc. Mă înclin destinului că m-a scăpat de roboţeală, însă, să știţi că-mi lipsesc aplauzele. Acum, de exemplu, staţionez singur în grajdul meu răcoros și aștept ca cineva, cumva să mă scoată la o plimbare.

Nici n-apucă să se cimenteze dorinţa mea, căci dincolo de gratiile lăcașului meu simt... afecţiune. O mână 82

volumul 2 – proză, interviuri

firavă pătrunde printre zăbrele, oferindu-mi un măr. Mă deplasez timid, miros pielea catifelată și-mi însușesc fructul roșu. Ușa micuţei mele încăperi se deschide. O domnișorică, cu cizme lungi din piele maro și cămașă albă, se uită indecisă la mine. Fac un pas, ea face doi și-și lipește mânuţele ei firave de gâtul meu.

– Sunt, Sara, iar de astăzi vom fi o echipă.

Un gând leneș se încurcă printre cuvinte: „Iarăși muncă, of!”

– Dacă ești ascultător, dragă Hector, spre olimpiadă vom pluti în zbor.

Ei, na! Mititica îmi vorbește în rime? Dar îmi place, e drăguţă... cred c-o să-i compun chiar un catren: Afirm, lovindu-mi copita: Fetiţo, m-am îndrăgostit lulea, Chiar acum, de... dumneata!

Câștiga-om, de-om... putea.

P. S. La Olimpiada de la Sydney, la concursul de echitaţie în proba de dresaj, Sara, însoţită de calul Hector, a câștigat aurul olimpic.

Notă: personaje: 1. Hector, 2. Silvia, 3. Fantasy, 4. Diablo, 5. spectatorii, 6. directorul circului, 7. grăjdarul, 8. domnul misterios, 9. doi străini, 10. binefăcătorul, 11. Sara.; Cuvintele cu 15 litere: obligativitatea, depersonalizaţi, orchestraţiilor, obstrucţionează, calificativelor, binefăcătorului

83

mini-concursuri cronopediene

Cu autostopul în vacanţă Dacă sunt șomer, eu n-am dreptul la vacanţă?

Muncesc mai mult decât vecina Gina care toată ziua rânduiește, apoi anexează hârtiile în bibliorafturile ei ofilite. Noaptea horcăie ca o oală de sarmale, iar ziua pierde vremea. Cât e ziulica de mare, eu îmi tocesc pantofii rătăcind pe toate cărările să-mi găsesc o slujbă.

Nici nu trebuie să sar gardul la ștrand să mă bronzez. Mă înnegresc pe drum. Ei, sar eu zăplazul, dar strict să fac o baie. Apa din Jiu e prea murdară...

Baschetbalistei de la parter i-a dăruit clubul o mașinută, cică pentru merite deosebite. Săraca de ea, cât îi muntele de mare nici nu știe să salute, ce să mai închidă geamul când ascultă muzică. Parcă blocul nostru e sala ei de sport. Obraznica!

Cadadicsiserăţi să-i spuneţi vecinei că sar pârleazul?

Cum ar fi să cutreier jigărit? Cine m-ar mai angaja? Acasă mi-au tăiat utilităţile, că n-am plătit. Deci, nu-i mai bine să plec în vacanţă? Muncă ioc, apă și curent pas. Aventura mi-a rămas! În timp ce fierb zaţul de la cafeaua de ieri, un gând plimbăreţ și năstrușnic îmi bubuie în căpșorul meu inteligent. O fi căldura vinovată? Nu cred. Se-ntinsă o ploaie în Bănie că nu poţi scoate nici mâţa din casă. Ce mai de colo de colea, e furtună, nenicule...

84

volumul 2 – proză, interviuri

Ce-ar fi să îmbin utilul cu plăcutul, că dacă Românica mea începu să se occidentalizeze, eu, Dorel de la Craiova, nu pot? Plec la Bucale, vere!

– Ce faceţi în București, domnule? mă întreabă după un răstimp șoferul camionului.

– O aștept pe soţia mea la aeroport. Vine din Italia și pierdui trenul. Ceasul rău...

– Ce ghinion! Aveţi noroc însă cu mine, ajungeţi mai repede decât cu trenul și puteţi să-i cumpăraţi și un buchet de flori.

– Nu-i cumpăr flori domnule, că nu-i moartă încă!

– Cum adică...

– Uite-așa. Flori duci doar la morţi.

– Și vreţi să-mi spuneţi că nu i-aţi cumpărat soţiei niciodată flori?

– Dar ea mi-a cumpărat bere?

– Ei, de-aia cred că a plecat dumneaei în Italia...

– Prea multe crezi, mătăluţă. M-ai cam jignit. Dacă îţi trag un dos de palmă, te proiectez în parbriz.

Camionul se oprește și șoferul, cu o mimică gravă îmi arată cu degetul ușa. Înţeleg, fără cuvinte, că până aici mia fost. Mă dau jos fără să-i zic nimic. Noaptea își face culcuș în nisipul de lângă șosea și astfel pot citi, fără să-mi pun ochelarii, ce scrie pe borna kilometrică – Chiajna 3 km/ București 23 km.

Bun băiat, șoferul ăla. De aci pot merge și pe jos, dacă n-oi găsi alt fraier...

85

mini-concursuri cronopediene

Nu apuc să fac pe jos curba pe drumul naţional, că în spatele meu oprește un microbuz. Șoferul mă claxonează și îmi face cu mâna să mă apropii. Urc, până nu se răzgândește: – Bună dimineaţa.

– Bună să-ţi fie inima, domnule. Cred că nu vii pe jos de la Videle...

– Nici vorbă. Fiţele lui nevastă-mea... M-a dat jos din mașină că i-am menţionat să nu-i mai arunce ocheade șefului.

– Deci... a recunoscut?

– Nici moartă, jigodia!

– Unde mergeţi?

– Păi o duceam la mare, să-l uite pe șefu și s-o giugiulesc doar eu pe nisipul fierbinte.

– L-aţi prins pe Dumnezeu de mână. Eu merg la Murfatlar după vin. Vă pot lăsa acolo.

– E bun, băiete, calc-o! Și de la Chiajna la Murfatlar am pus cu dumnealui ţara la cale. Nu l-am contrazis, fiindcă îmi convenea traseul și era din start... moca. Ce să mai spun c-a fost și domn pe deasupra. În București a făcut cinste cu un langoș, o cafea și o apă minerală la doi litri, cică să fie acolo...

– Ia de-aici, 50 de lei. Să-ţi ajungă până în Constanţa.

Acolo, vezi cum dai de soaţa matale și n-o mai necăji...

– Mulţam fain, băiete.

86

volumul 2 – proză, interviuri

În gară la Murfatlar beau o vodcă, apoi îmi stâmpăr maţele cu o cafea, căci primul tren spre Constanţa vine în două ore și ies în spatele gării să-mi dezmorţesc picioarele și să mă ușurez. Pe marginea șoselei spre litoral, trei piţipoance cu fusta făcută cu economie de material își așteaptă „prada”. Dacă ele, da, eu de ce nu? Gândesc, și fac cu mâna primei mașini care se apropie. Spre surprinderea mea, autovehiculul oprește lângă mine. Fetele aleargă, însă eu sunt deja pe scaunul din spate și închid repede ușa. Șoferiţa, făcându-se că nu le vede, demarează. Doar după trei minute, observând că sunt taciturn mă întreabă unde merg. De fapt, „taciturnul” de mine plănuia ce să-i spună...

– Unde mergeţi, domnule?

– La Eforie Nord. Bunica e... bolnavă, afirm eu și strecor o lacrimă pe obrazu-mi prăfuit.

– Aveţi noroc. Eu merg la Mangalia.

Mă fac că am acumulat toată tristeţea din lume pentru a nu mă interoga. Cu mâna dreaptă pe frunte, sprijinită de stânga, încerc să mă odihnesc puţin. Nu se știe ce obstacole mai am de sărit. Atentă la trafic, excursionista nu are intenţii să-mi intre în suflet. Poate, m-a văzut, așa, necăjit și nu vrea să-i dau din energia mea negativă.

– Gata, domnule. Vă las aici. Acolo-i gara, încolo-i staţiunea, cred că vă descurcaţi.

– Cât mă costă? întreb eu, tremurând să nu-mi ia banii oferiţi de șoferul microbuzului.

– Ei, nu vă costă nimic. Bunica să se facă sănătoasă.

87

mini-concursuri cronopediene

– Vă mulţumesc. Concediu plăcut.

– Nu merg în concediu. Am o afacere în Neptun. Îmi vine să-mi dau cu capul de pereţi! Cum? Toţi mișcă câte ceva, iar eu? Mă apropii de un aparat de cafea, fiindcă aburii vodcăi încep să își facă efectul și mă așez pe trotuarul umezit de la resturile unei proaspete furtuni.

Gândurile mele rătăcesc încercând să-mi planifice soarta.

Trupul, puţin dezmorţit, demarează o plimbare spre nisip, soare, femei. Valurile nu mă interesează în mod deosebit, căci le-am simţit de când sunt șomer pe pielea mea neputincioasă.

Kilometraserăţi cât am făcut până aici? Nici eu. La ce bun? Important e c-am făcut economie. Să mănânc o pizza sau să merg pe plajă?

Stomacul meu decide că plaja nu fuge din loc și mă îndrept agale spre centrul staţiunii încurcându-mi pașii printre ceilalţi turiști. Un afiș mare, cât o zi de duminică, situat chiar în faţa unei pizerii îmi trage cu ochiul. Citesc și recitesc: „Angajăm ajutor de pizzer. Oferim cazare și salar fix – 2000 lei. ” Să fie ăsta motivul pentru care m-a atras marea? Intru sigur pe mine, căci doar sunt Dorel din Craiova. Nu comand nimic, însă solicit să vorbesc cu șeful.

Un bărbat între două vârste se apropie de mine.

– Spuneţi, cu ce vă pot fi de folos.

– Vă deranjez în legătură cu angajarea...

– Plăcerea e de partea mea. Aţi mai lucrat în domeniu?

– Are vreo importanţă?

88

volumul 2 – proză, interviuri

– Nu neapărat, însă se lucrează zi-lumină și ţin la prestigiul afacerii mele, nu-mi permit rabat la calitate.

– Rahat! Stai tu aici și usucă-te lângă cuptor, eu merg să fac o baie în mare.

– Ai grijă cum vorbești, domnule.

Auzi la el, zi-lumină. Și marea? Valurile? Ca să nu mai spun că s-ar alege praful de vacanţa mea. Pentru asta am bătut atâta drum, să stau închis în bucătăria unui restaurant? Alţii... nicidecum Dorel!

Notă: personaje: 1. Dorel, 2. vecina Gina, 3. baschetbalista, 4. șoferul camionului, 5. șoferul microbuzului, 6. șoferiţa autovehiculului, 7. cele trei piţipoance, 8. imaginara bunică, 9. șeful pizzeriei.; Cuvintele cu 15 litere: bibliorafturile, baschetbalistei, cadadicsiserăţi, occidentalizeze, kilometraserăţi

89

mini-concursuri cronopediene

90

volumul 2 – proză, interviuri

Rodica Bogdan

Scrisori dintr-o vacanţă rătăcită EA Și s-au spus mii de cuvinte. Nu a contat importanţa lor. Nu a contat nici sensul lor. Nici măcar de ce au fost spuse nu a mai contat.

Astăzi nu mai sunt cuvinte de spus, și chiar dacă mai sunt, mai bine rămân nespuse, decât ţipate pe drumul pe care l-ai ales. „Mă îmbrăţișai și îmi spuneai că mă iubești... ” Ce sens mai are acum? Ce sens mai are dorul? Ce sens mai au zilele rătăcite, când sunt doar eu?

Urmele de fericire sunt amprentate în fotografii. Și vor rămâne veșnic în trecutul ăla frumos, de care mă voi lega mereu când îmi va fi dor. Mă gândeam să îţi scriu, dar tu nu vrei asta. Și nici eu nu vreau să mă simt o povară, din nou.

Dar – hei! măcar știu că am iubit un om minunat, lângă care radiam. Și îmi va lipsi întotdeauna sufletul tău îmbrăţișat cu al meu. Urmele au rămas. Și trece timpul peste ele, dar nu te voi uita. Doar mă voi obișnui.

91

mini-concursuri cronopediene

Nimic nu va fi la fel fără noi, iar mie îmi vei lipsi întotdeauna. Dar te las să pleci, în sfârșit te poţi îndepărta.

Sper să te bucuri de asta acum, m-am ridicat din drumul în care stăteam îngenuncheată și te las, te las să treci.

EL Stau aici și îmi spun că trebuie să plec mai departe, că trebuie să încep să mă fericesc, că nu contează cu adevărat și că pot fi fără tine. Atunci am adormit și visez, te visez pe tine, mă trezesc în transpiraţii, mă trezesc în lacrimi și e ca și cum tot ce mi-am spus eu este uitat.

Sunt singuratic într-un mod îngrozitor de profund și pentru o clipă de clandestinitate, pot vedea cât de singur și cât de adânc se petrece acest sentiment. Și mă sperie gândul de a fi singur, pentru că pare caricaturizarea unei speranţe de viaţă însingurată.

EA Plouă. E o ploaie lină, într-o noapte de vară, în care iubesc absenţa ta.

Mi-e dor de tine. Și nu pentru că-mi atingi corpul cu strălucirea ta. Mi-e dor de fapt de mine, pentru că mă inspiri în cer cu absenţa ta, nu mai are sens să te doresc.

Am nevoie de lună în acest peisaj. Am nevoie să mă simt cafea. Consumată, inspirată de atingerea-ţi delicată, care mă conectează, aici pe pământ, cu cerul.

Am fost dezbrăcată de absenţa ta și simt doar bătăi care te numesc. Bătăi ale buzelor care-ţi îmbrăţişează sufletul.

92

volumul 2 – proză, interviuri

EL Suntem doi într-un spaţiu mic și periculos, un loc de coexistenţă liniștită, cu relaţii simple și binecunoscutele cărări ale unor giganţi dezbrăcaţi într-un ocean îndepărtat, ne poartă aici din timpuri imemoriale; la baza unei peșteri, pe o felie de nisip, sau pe o insulă mică în mijlocul unei furtuni de speranţe.

Ne-am întâlnit. Ne-am descoperit. Am acceptat şi am găsit şi apărat visele noastre. Am povestit în cuvintele noastre, în vocile şi şoaptele corpurilor acea luptă dulce a împreunării.

O zi a căldurii? Foarte probabil, deși, nu e doar o zi, e o întreagă vacanţă. Ignorantă, pentru toţi, pentru toate, pentru ei și pentru mine, tot în afară de tine. cuvintele nu vor să mai ajungă pe foaie dacă nu îţi sunt destinate, rolul lor e de a ajunge în amalgamul tău de stări și să te sfâșie.

EA Ascultă dragostea mea, ascultă strigătul meu, sufletul meu, suspinul mea infinit, devotamentul meu, spiritul meu care câștigă un război.

Părul meu plânge, hainele mele sunt ude cu lacrimi, am nevoie de secunde să te îmbrăţișez și braţele mele să fie refugiul lor, dar ele nu ascultă pielea mea, nu respiră și mă tot dor pentru momentele tăcerii.

Nu este timpul pierdut, nu se termină a doua zi, poate că mâine vom auzi soarele ridicându-se în tăcere, ţipând, plângând a ploaie, cu ziduri de noroi şi plimbări violente.

93

mini-concursuri cronopediene

EL O uşă roşie, de bronz. Se învârte în acompaniamentul înrădăcinat în kilometri de stele, care în calitatea noastră este pasiunea ascunsă care ne-a deschis marea.

Am descoperit vocea stelelor, drumurile ni s-au supus mirosului. Locuim în visul vântului, ne prăbușim degetele în mierea paradisului, ne strivim și în frenezii voluptoase muzica ne însoţește în același ritm.

Eşti un verb, eu sunt substantiv, ești versul, eu sunt proza, ești un cuvânt, eu sunt alfabetul. Ne lingem buzele, ne sărutăm, gândim, ne îndrăgim, ne dezbrăcăm, ne atingem, ne zăpăcim.

Cerem mai mult, și mai mult și tot timpul din râurile pe care le depășim...

Am fost stăpânii corpurilor, vacanţele ni s-au rătăcit dincolo de uşa roşie, sarea mărilor a căzut în fulgere şi tunete, părul ne-a fluturat între mâini şi extatic, cu plăceri, ne-am dat delirului.

EA Ai iubit vreodată ca și cum nu ţi-ar fi păsat? Ai fost vreodată atât de obosit încât nu puteai să dormi? Ai fost vreodată așa de singur încât nu ai fi putut să fii singur pentru o secundă? Ai fost vreodată atât de pierdut încât ai acţionat ca și cum ai avea totul? Eu am fost. Și acum nu pot spune diferenţa dintre fantezie și realitate.

Dintre visul meu şi existenţa ta.

94

volumul 2 – proză, interviuri

EA Poate într-o zi să mă fi găsit frumoasă, să mă fi iubit, să-mi fi dat orice fel de atenţie. Te rog, nu te comporta cu mine ca şi cu o piesă de artă. Da, sentimentul ar fi frumos și apreciat, dar te rog să nu faci acest lucru.

Vezi, opera de artă este destinată muzeelor. Arta nu este menită să fie atinsă, ci doar admirată de departe; arta poate fi vizualizată numai în timpul programului de lucru.

Arta își petrece fiecare noapte în pace.

Dacă trebuie să mă compari cu ceva, îţi recomand să mă compari cu pilota ta preferată. Cea pe care ai avut-o toată viaţa, zdrobit de iubire. Cea care te face să te simţiţi în siguranţă și în căldură, ca și cum nimic nu ţi-ar putea face rău.

Compară-mă cu filmul preferat. Cel pe care l-ai vizionat de mai multe ori decât îţi poţi imagina; cel pe care îl cunoşti în toate scenele, dar pe care continui să-l urmăreşti iar, și iar.

Compară-mă cu ceva ce-ţi place, cu ceva la care nu ai putea renunţa niciodată.

Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost toate aceste lucruri. Va fi fost misiunea mea să te păstrez în siguranţă și la caldură și să nu te fi rănit nimic. Aş fi fost familia ta, casa ta. Aş fi luptat cu toţi monștrii. Chiar și cei dinăuntrul tău.

Dar tu m-ai comparat cu un obiect de artă...

TOT EA Găsește-mă astăzi căci trăiesc, caută-mă fără pretexte, fără date speciale, fără a fi ziua nașterii mele.

95

mini-concursuri cronopediene

Caută-mă acum, dă-mi timpul, râsul, spaţiul braţelor tale, dulceaţa din lumina ochilor tăi, mângâierea mâinii tale în părul meu.

Nu-ţi pierde atenţia rătăcind vacanţe, viaţa se trăieşte, să ne privim goi trupurile noastre, mâine vom fi bătrâni, vederea ne va fi slăbită.

Umblă cu mine, umblă în mine, poate uneori umblă peste mine, în afară, sau uneori mai înăuntru, într-un vis, pe o platformă de oglinzi. Întreabă-mă întotdeauna în tăcere, în sunet, în muzică, în suspin, în pânza de infinit, întreabă-mă despre mine, întreabă-mă despre tine.

EL/EA Voi merge în fiecare dimineaţă la sărutul soarelui...

Notă: personaje: EL, EA, EL/EA; Cuvintele cu 15 litere: caricaturizarea, clandestinitate, acompaniamentul

96

binecunoscutele,

volumul 2 – proză, interviuri

cincisprezecimi de vacanţă, rătăcite în absurd (teoria chibritului în vacanţă) după vacanţa de iarnă Abstracţiunea abstracţiunilor ne scoate câte un suspin răcoros din biblioteca bibliotecarelor ce se pierd în a lor gândire răcoroasă, precum a ceasornicarului.

Adevărul nu trebuie să fie perfect identic pentru pentru giumbuşlucurile din capetele fermecătoarelor vremuri rămase în stare de abstracţie absurdă. Într-o oarecare măsură ne construim colecţiile sub forma unui labirint în interiorul căruia descoperim capacul harnaşamentului ce depersonalizase femeia cu simţul fin al situaţiilor morale.

Ca exterminatoarea zeiţă a durerilor, cugetul ei surprinde adânc durerea transpusă în depersonalizare şi simte bucuria împrejmuitoarei mângâieri a amorului dezbrăcătorului de fuste de culorile transparentelor amăgiri.

Conjuctivitele etnocentrismului interacţionează în intimitatea unui cuplu şi înainte şi după îndepărtarea cearceafului de pe goliciunea uneltelor amorului fermecătoarelor atingeri manuale ale stimulării eroticosexuale.

97

mini-concursuri cronopediene

Plecând de la eventualitatea că astfel de stimulări sunt posibile (cel puţin) în acea etapă numită „preludiu” sar putea înţelege aşadar că în cazul aproximativelor aptitudini erotice ale partenerului, stimularea şi imaterializarea manuală realizată de către acesta este o modalitate obişnuită prin care acestuia îi creşte starea de excitare, i se consolidează imbucurătoarele strategii prin care kalaşnikovurile sale determină extaz şi veneraţie. În sens invers, manichiuristele fac uz de această strategie doar uneori, manifestându-se cu mai mare grabă spre îmbărbătătoarea metodă orală a stimulării carnale.

Nu puţine cupluri cu longitudinalele gândiri separatiste şi împreunabile totodată, oficializează plăcerea şi orgasmul bărbatului care vine, se produce ca de la sine, din obligativitatea repeziciunii temperate de a îndepărta momentul.

Exterminatoarea acustică se învârte în cuvintele înrădăcinatelor suspine, în kilovoltamperii de stele şi gemete, care în păienjenişurile noastre ascunse sunt pasiunea caransebesencei care a deschis mareea quadrofonicelor răsuflări postdecembriste. înaintea vacanţei de vară (normal, după cea primăvăratecă) Descoperim vocea stelelor, drumurile se supun mirosului, războiul se topeşte rachetodromului, suntem în comă. Locuim în visul vântului, ne prăbușim degetele în 98

volumul 2 – proză, interviuri

mierea paradisului, ne strivim și în multiorgasme muzica ne însoţește la același ritm al satisfăcătoarei perversiuni.

Linguşitoarelor atingeri le sărutăm îmbălsămaţi de gusturi obscene, ne prostituăm în gânduri, ne îndrăgostiserăm de atingerile sălbăticeştilor mirosuri, ne vom fi dezbrăcat de atingeri, de mângâieri, de suspine uşor gemute, ne masturbam cu magnetizatoarea precizie a buldozeriştilor.

Am cerut mai mult, și mai mult năstruşniciilor și tot timpul din simultaneitatea simplificatoare a sincronizărilor pe care le depășim. Între picioarele tale ești stăpâna reîmprospătatei străfulgerări, pe limba ta sunt robul tău, în strâmtoarea ta îmi ești dorinţă și clopoţelul tău are gustul unei piersici. Și atunci când intri pe ușa mea roșie, sarea mării cade în fulgere și tunete stroboscopice, iar părul îmi plutește între mâini și extatic, cu plăcere, mă dau delirului strengăreştilor şi tulburătoarelor tale insomnii.

Te vreau ca femeie care să facă dragoste cu sufletul meu și să-mi guste plăcerile, deși tu doar îmi descoperi visurile cu limba, în timp ce te uiţi la cuvintele mele, tu te transformi în gemete care vorbesc de universalizarea tendenţioaselor suspine.

Pentru a fi sincer, cred că este o mare mizerie. Pe podeaua virtuozităţilor se află turnuri de îngrijorare. Din

99

mini-concursuri cronopediene

prize, lumina clipește la fiecare trei minute prin interacţiunea constantă cu picături de lacrimi.

Tablourile pe care le-am făcut din acompaniamentul zvârcoliturilor au fost deja rupte în bucăţi de o sută de ori și apoi le-am atârnat din nou împreună. Există o grămadă de haine groase în colţul din stânga al camerei, când n-am vrut să mă uit la corpul meu gol de luni seara.

Cuiele și șuruburile sunt atârnate de pereţi. Există un strat de praf pe tavan, deoarece gravitaţiei îi place uneori să lucreze invers. Și oricum, un tavan care nu poate fi curăţat. Culorile covorului pe care l-am cumpărat când aveam paisprezece ani par a fi o nuanţă de gri.

Fragmente jurnal vechi atârnă pe pereţi pentru perioadele pe care vreau să le analizez, să compar ceea ce este de fapt greșit cu mine. Este o plină mizerie și aș spune că cel puţin nu este mizeria mea.

Văd cum vine. Vine iar vacanţa, o vară goală, pe o plajă goală, pe un niusip gol, cu trupuri goale, cu gânduri goale, cu pofte pline de goliciune. Acum, în mai totul îmi este gol. în plină aşteptare a toamnei, cu ale sale rătăciri ale recoltelor de vacanţe Întâlniţi-o pe femeia cu păr încâlcit şi care poartă tricouri ude şi se sărută cu fete, cu băieţi, cu bărbaţi ce-o privesc cu admiraţie.

100

volumul 2 – proză, interviuri

Daţi-i femeii care dorește să danseze în ploaie cu oricine, să facă ceai de paparude pentru noi și să ne facă să o poftim așa de tare încât să-i înghiţim recolta de ceaiuri.

Daţi-i femeii căreie îi pasa atât de mult de aşteptări, încât poate să spună orice este greşit doar dacă se uită la noi.

Daţi-i femeii care îşi înfăşoară braţele în jurul vostru, fără vreun motiv, și acordaţi-i atenţie atunci când vă vorbește despre lucrurile pe care ea le iubește, chiar dacă nu le iubește singură.

Daţi-i acelei femei ce arată ca o după-amiază de duminică, o duminică plină, în loc de o noapte de sâmbătă.

Da. Da, daţi-i ce vreţi, dar mai întâi întâlniţi o femeie.

Ea este o mângâiere necesară care există în acele ore sub soare uşor tomnatic, în cazul în care gândirea ne este pur și simplu o ușă pentru livrarea amorului ce se face prin conectarea la fânul cosit.

Eu ajung la tine şi acolo eşti, goală, și îmi place să mă uit la zâmbetul sânilor tăi când mă apropii de gura ta, aia nebună și mâinile tale încep să-mi aprindă puţin câte puţin focul delirant, când mă atingi.

Degetele tale sunt săgeţi de bronz făcute petale de flori în nopţile mele vulnerabile și parfumul pe care-l 101

mini-concursuri cronopediene

porţi înăuntru îmi trezește furtuna pentru a-ţi fura tăcerea.

Moale, subtil, vocea mea deschide gemete ce-ţi însoţesc dansul și picioarele mele rătăcite în sărutările tale, ce se plimbă peste trupul tatuat de gura ta, gem și căldura îmi inundă cărările nisipoase ale furtunilor de aşteptări, te cheam să mergi mai departe, până buzele-ţi vor sta în gura-mi cuprinsă de miere de trandafiri şi jad.

Mă cutremur și nădăjduiesc să mă duci înăuntru, să te scald în caimacul cafelei spumante ce te va fi inundat, să te aud cum încărcată peste măsură de mine scoţi o sumedenie de sunete însorite în comuniune cu mine. Îmi deschid cuvintele pronunţând şoapte în cărările pielii tale și în fiecare respiraţie scriu picuri de transpiraţie într-o altă noapte, mai mult din amorul noastru în pragul unei noi vacanţe tomnatice. în sfârşit, în aşteptarea vacanţelor de iarnă geroasă Omul cu inima ruptă a venit pe nevăzute și mi-a făcut inima să sară în acceleratoarele bătăi înainte de a se sparge în bucăţi dreptunghiulare. Nu voi mai putea niciodată să aud acel nume, acea voce sau râsul acela fără să mă strângă o durere ascuţită din piept. De acum înainte, voi spune întotdeauna că inima mea a fost spartă o dată și că nu ar mai putea fi niciodată la fel.

Femeia cu cuvinte tăcute a văzut scene pe care ochii ei nu ar trebui să le asculte. A spus cuvinte pe care gura ei 102

volumul 2 – proză, interviuri

nu ar trebui să le rostească. A auzit zgomote, şoapte, suspine pe care urechile ei nu ar trebui să le accepte.

Aşteptăm vacanţe noi, rătăcind înfriguraţi printre troienele lunilor de aşteptare cu absurde cincisprezecimi.

Notă: personaje: EL (eternul masculin cu inima ruptă), EA (eternul feminin cu cuvinte tăcute); Cuvintele cu 15 litere: abstracţiunilor, acompaniamentul, aproximativelor, bibliotecarelor, buldozeriştilor, caransebesencei, ceasornicarului, cincisprezecimi, Conjuctivitele, depersonalizare, depersonalizase, dezbrăcătorului, etnocentrismului, exterminatoarea, fermecătoarelor, giumbuşlucurile, harnaşamentului, imaterializarea, imbucurătoarele, interacţionează, îmbărbătătoarea, împrejmuitoarei, îndrăgostiserăm, înrădăcinatelor, kalaşnikovurile, kilovoltamperii, Linguşitoarelor, longitudinalele, magnetizatoarea, manichiuristele, năstruşniciilor, obligativitatea, păienjenişurile, postdecembriste, quadrofonicelor, rachetodromului, reîmprospătatei, satisfăcătoarei, sălbăticeştilor, simplificatoare, simultaneitatea, sincronizărilor, strengăreştilor, tendenţioaselor, transparentelor, tulburătoarelor, universalizarea, virtuozităţilor, zvârcoliturilor.

103

mini-concursuri cronopediene

Nicoleta Mija

Vacanţă printre valuri Este cald, deschid larg ferestrele. Soarele strălucește din zori. Trandafirii au înflorit pe aleile din grădină. Caisul este plin de fructe zemoase. Floarea soarelui este plină de seminţe. Prin aerul cald un fluture zboară, grădina este copleșită de soare.

Mai am câteva ore și voi pleca în vacanţă la mare.

Mama a pregătit multe bunătăţi. Așa este ea, are grijă întotdeauna de cele mai mici amănunte.

– Dorina, când vine Niky la mare?

– Are câteva probleme, sâmbătă sigur vine.

– Te rog, sună și întreabă exact, vreau să-i fac o surpriză.

– Nu știu dacă îmi va răspunde peste zi, sun pe seară.

– Sună cineva la ușă, vezi cine este...

Deschid ușa, strig tare de bucurie. Niky mi-a dus un buchet de trandafiri. Are lângă el un geamantan mare.

– Peste jumătate de oră plecăm la Costinești.

– Dar spuneai că...

– Pentru tine am întotdeauna timp.

Mama privea mirată, dar fericită. În câteva clipe bagajul meu este gata, pălăria agăţată de geamantan.

104

volumul 2 – proză, interviuri

– Eu voi pleca cu Constantin la munte câteva zile.

Dacă vă săturaţi de mare, veniţi și voi.

Tata era Constantin, iubea marea dar mai mult muntele. De obicei stătea în grădină. Niky s-a dus la el, cu ceva în mână. Citea de mulţi ani o revistă, și o găsea greu.

– Știam că ești plecat...

– Am vrut să-i fac o surpriză Dorinei, știu cât de mult îi place marea.

– Îmi plăcea și mie când eram tânăr, acum caut umbra pădurii, fug de căldura. Să aveţi grijă de voi, să nu vă avântaţi în valuri.

Așa era tata, așa este mama, mereu tineri, mereu cu un sfat pentru noi. Niky avea mașina pregătită cu tot ce trebuia. Ne-am luat rămas bun, fericiţi am plecat spre Costinești. Era mai răcoare, noaptea ne așternea o potecă pe o rază de lună, printre mii de stele. Timpul s-a oprit aici, la malul mării, un pescăruș se odihnește pe o stâncă.

– Aș vrea să rămânem aici, pe nisipul cald până se vor limpezi zorii.

– Da iubite, să ne ascundem printre valuri. Îmi amintesc de acea noapte, vorbeam încet, sărutul tău printre șoapte, fiecare centimetru al pielii tresare atinsă de răcoarea nopţii. Respir adânc, simt al tău sărut, mă strângi în braţe, timpul s-a pierdut la ţărmul mării. Așa ne-au găsit zorii, îmbrăţișaţi, ascunși, aici la malul mării, printre șoapte de alint. Cu privirea zăbovesc, printre valuri unde o stâncă încet dispare. Un pescăruș se odihnește liniștit pe ea, valurile se unduiesc spre ţărm. Pe cerul senin pescărușii năvălesc, privesc marea. Zorii au inundat plaja, 105

mini-concursuri cronopediene

cu braţele tale puternice mă îmbrăţișezi. Chipul tău strălucește în lumină, mă săruţi pe gât, pe mâini, pe ochi, În jurul nostru este mult soare.

Liniștea dimineţii este spartă de glasuri multe, de muzică, de acea muzică care-mi place mie. Caut în geantă o pană de chitară, cânt cu ei.

– Dorina, am pregătit un pepene rece..., porumb fiert.

Mirată, am privit în jur... numai noi. Cred că visează cu ochii deschiși... Așa este Niky mai gurmand. Dintr-o dată voci multe, cunoscute, muzică... Surpriza pregătită de iubitul meu, mulţi prieteni pe plajă.

– Nina, m-am supărat pe tine! Să nu-mi spui că veniţi la mare. Am simţit eu ceva, dar am crezut că mi se pare – Dorina, știu că tu nu bei cafea, dar ţi-am făcut un ceai așa cum îţi place.

– Eu vreau să mănânc pepene!!!!! Niky mi-a spus că are și porumb.

– Da, noi am adus – Dar de ce este așa mare gălăgie?

– Suntem toţi Maria, Sofia, Elena, Radu, Mihai...

– Nu am știut nimic, dar mă bucur tare.

– Mihai, mai știi să cânţi la chitară?

– Da, Dorina, chiar foarte bine. Am mers și la Cenaclul Flacăra de câteva ori.

– Mă bucur pentru tine, cânţi foarte frumos.

– A fost și Sofia cu mine, printre spectatori bineînţeles.

106

volumul 2 – proză, interviuri

– Elena, ești albă, să ai grijă, să nu te expui din prima zi mult.

– Așa sunt eu albă, nu mă bronzez ușor. Ţi-am adus un ursuleţ de pluș.

– Da, mulţumesc mult, am o colecţie mare.

Așa mai trece o zi, spre seară prietenii au plecat fiecare la casa lui. Este liniște. Niky îmi aduce pe o farfurie pepene și porumb. Aici la malul mării timpul nu mai are bariere, m-a atras și de fiecare dată îmi inundă sufletul.

Niky mă mângâie pe cap, zâmbește.

– Copilul meu frumos, iubirea noastră a început aici pe nisipul cald, cu primul sărut.

Valurile se izbesc de ţărm într-o continuă rătăcire, plouă iar, furtună... Nu ne pasă, mergem cu picioarele goale, simţim nisipul fierbinte. Ne sărutăm îmbrăţișaţi, aleargă marea în jurul nostru, strângem iubirea în clepsidra iubirii. Răscolim nisipul, soarele ne privește chipul, ne înlănţuie un frumos curcubeu. Alergăm fericiţi printre valuri, trupurile sunt acoperite de un bronz frumos, într-o vară de poveste. Așa am făcut mereu, pe malul mării plimbări, adunam scoici, scriam pe nisip o poveste de iubire. Marea îngână un frumos cântec de leagăn.

– Dorina, știu, ai scris ceva pe o foaie. Hai să căutăm o sticlă, să trimitem poezia ta departe, pe mare.

– Da Niky, am scris..., vreau să știu dacă îţi place.

– Îmi place tot ce scrii tu!

Valul se lovește de mal, Nisipul este atât de fierbinte, 107

mini-concursuri cronopediene

Am în suflet sărutul tău iubite, Stelele nopţii vin la carnaval.

Este răcoare, mă acoperi cu un șal, De îmbrăţișarea ta îmi aduc aminte, Valul lovește de mal, Nisipul este atât de fierbinte, Scriu câteva cuvinte în jurnal, Valul mării vine la mal cuminte, Am în suflet ale noastre jurăminte, Peste mare vântul este mai vocal, Valul se lovește de mal.

– Este frumoasă, îmi place, pregătesc sticla. Mâine mergem la Constanţa într-o mică plimbare, la prietenul meu Costel. Când pleacă în larg îl rog să arunce printre valuri sticla noastră. Poate un marinar rătăcit o va găsi și se va bucura așa cum m-am bucurat și eu.

Doar valul mângâie liniștit ţărmul. Îmi dăruiești o salbă de scoici, coboară altă noapte peste plajă. Alt val își întinde braţul înspumat, cerul este senin, frumos colorat.

Soarele petrece multe ore în apa limpede a mării, printre alge și scoici. Mingea de foc a cerului colorează nisipul pe plajă. Nici un nor nu tulbură liniștea unei zile minunate.

La malul mării scoicile aduse din străfunduri îngână un cântec surd purtat de valurile învolburate. Pe oglinda tremurată a mării, apusul frumos strălucește. Prin desișul 108

volumul 2 – proză, interviuri

de raze seara coboară pe aceeași cărare, simt adierea vântul cald de vară.

Cred că am dormit puţin, deschid ochii, Niky nu mai este lângă mine. Privesc în jur, vine repede, repede spre mine, ascunde ceva la spate.

– Unde ai fost plecat?

Curioasă caut cu privirea. Cu o lacrimă ascunsă sub pleoape îmi dăruiește un buchet de albăstrele și un inel.

Umbra ruginie a serii se oglindește în mare. Privesc spuma valurilor cu istoriile nescrise ale celor ce-au avut speranţe, gânduri ca și noi. Îndrăgostiţi privim asfinţitul, luna pe cer ne ascunde sărutul. Altă noapte la malul mării, valurile se rostogolesc spre ţărm. În braţele tale bine dorm, adun în suflet amintirile mării. Luna gingașă noaptea măsoară, umbrele zilei calde repede dispar. Printre gene un vis călător, visurile mă însoţesc la malul mării. Altă dimineaţă, același soare...

Notă: personaje: 7 personaje; Cuvintele cu 15 litere: floarea-sorelui

109

mini-concursuri cronopediene

Fragmente din vacanţă Astăzi este o zi însorită, încă de dimineaţă m-a salutat un cer senin. Încet se scurge nisipul în clepsidră anotimpurilor. Așezaţi unul în faţa altuia ascultăm vântul.

Bem o cafea pe banca amintirilor într-un colţ de clepsidră. Și ninge iar cu petale de salcâm, senină la chipul tău privesc. Întotdeauna, dincolo de nori este soare, dincolo de noapte este zi. Vară toridă, fugim de căldură departe în pădure. Nu-mi place să fiu telespectatoare, îmi place să merg pe munte, să strig tare.

– Să asculţi și tu simfoniile pădurii când lin bate vântul în fiecare copac.

– Mie îmi place să alerg printre florile mărunte, pe cărări neștiute.

Iubesc taina frunzelor cu umbra deasă, când mă rătăcesc pe potecile înguste acoperite de frunze verzi.

Vânătorul vine pe potecă și tare îmi vorbește: – Iar ai venit la munte, să bei cafeaua la umbra unui copac, să asculţi susurul apei printre multe cuvinte – Așa este prietene, îmi place să simt mirosul de rășină, să văd cum copacii mă privesc în ochi.

Sub pașii mei, frunzele foșneau încetișor, iar câteva minute mai târziu, de după o tufă de zmeură m-a întâmpinat tacticos un iepure... Ciocănește tare a pădurii administratoare. Cortinele verzi ale copacilor mă lăsa să 110

volumul 2 – proză, interviuri

pătrund în adâncurile pădurii, noi frumuseţi se ivesc la tot pasul. Ne oprim, o mică furtună, departe în munte. Se aude un lătrat puternic din vale. Nu-mi este frică, am și eu un ciobănesc mare acasă. Merg spre stâna de oi, printre frunzele bătrânilor copaci.

– Ziua bună, dar ce faceţi aici în pădure?

– Respir aerul rece și verde, mă bucur în fiecare zi de tot ce văd – Noi trăim aproape tot anul aici la stână, nu prea știm ce se întâmplă acolo jos la oraș – Aș vrea să nu știu nici eu... Am fugit câteva zile aici în pădure Dintr-o dată stropii mari de ploaie lovesc frunzele bătrânilor copaci, tunetele auzindu-se de departe. Mă adăpostesc alături de oi și câini, miroase așa de frumos. Un cioban mai bătrân îmi dă o cană plină cu lapte cald. Este așa de bun, îndrăznesc și mai cer.

– Eu în fiecare vară vin aici pe munte.

– Dar ești colorată de soare, așa ca noi – Da, am fost la înspumate.

plajă,

m-am

bronzat,

iubesc valurile

– Aici este răcoare toată vara, aici pe noi ne colorează vântul. În colibe, sunt paturi vechi de lemn, cu saltele de paie, iar cele mai bune plăpumi sunt „pijamalele naturale“, cojoacele mari, miţoase din blană de oaie, sau bituşti, cum le spun ciobanii. Dacă e cald, pentru învelit e de ajuns un ţol – ţesătură groasă de lână, cânepă sau de bumbac.

111

mini-concursuri cronopediene

Colibele sunt pline deseori de oaspeţi. Ciobanul Gheorghe îi așează la masă pe toţi.

– Să vă așezaţi la masă, am făcut cea mai bună mămăligă și tocană la ceaun. Brânza noastră toată este făcută de noi, spune ciobanul Vlad.

Aici totul are gust, fără artificii culinare bulzul este foarte gustos.

– Ești tânăr, vrei să rămâi aici?

– Sunt student, vara vin aici la părinţi și bunici. Asta voi face toată viaţa.

– Dar trebuie să plec, mulţumesc și să fie primit că în fiecare an voi veni aici. Gheorghe este bucuros, i-am dăruit o iconiţă făcută de mine. Miroase totul a verde, miroase totul a viaţă. Curge pe lângă stână un râu mic. Beau cu poftă din el. Mulţumesc și plec mai departe. Mă opresc câteva minute, puţin obosită, stau culcată în iarba înaltă și urmăresc printre gene jocul norilor pe cerul albastru.

– Ziua bună, Doamne ajută!

– Sărut mâna părinte, ce faceţi aici pe poteca din pădure.

– În fiecare zi merg la câţiva bătrâni, să le alin bătrâneţile. Tu ai venit iar, ce mai faci?

– Simt părinte cum seva bătrânilor copaci îmi pătrunde în vene, întărindu-mă, liniștindu-mă, dându-mi o senzaţie de bine absolut. Mă simt din ce în ce mai ușoară, de parcă aș fi un fulg.

– Așa este, Dumnezeu prin bunătatea lui ne dăruiește multe frumuseţi, noi nu avem timp să le vedem.

112

volumul 2 – proză, interviuri

– Vine spre noi o bătrânică cu o bocceluţă în mână. A cules ciuperci și acum merge spre casă. Are 92 de ani.

– Doamne ajută, părinte!

– Maică, veneam pe la dumneavoastră.

– Este moșul acasă, merg și eu în sat.

Ajung în sat, pe înserat, la porţi stau de vorbă femei și bărbaţi, copiii se joacă prin praful străzii. Nu cred că mai este un loc plin de viaţă ca satul acela mic. Soarele străbate printre crengile stejarilor, colorează cerul cu galbenul lui Van Gogh.

– Seara bună, oameni buni! Ce mai faceţi?

– Iaca, am venit de la pădure, și mai stăm puţin la poartă.

– Ioana, ai mai lucrat la război păturile acelea minunate?

– Haide în casă să le vezi, am lucrat și altceva.

Camerele sunt mici, simple, de un farmec unic dat de obiectele vechi, păstrate nealterate peste generaţii.

Sunt sobe vechi, îmi spune moș Petre, paturile copiilor sunt și depozite pentru diferite lucruri. Și eu am crescut înconjurată de lucruri cusute, împletite, făcute sau ţesute în casă: covoare, cuverturi, preşuri, pulovere, şosete de lână... Erau toate păstrate cu grijă şi scoase din dulap doar la ocazii speciale.

Se așează lângă mine, un bătrân puternic, cu trandafiri roșii în obraz. Moșul, așa cum îi spuneau nepoţii o știa pe bunica. Când eram copil îmi spunea 113

mini-concursuri cronopediene

– Iaca, mă bucur că ai venit la noi. O știu pe Maria, era aprigă și harnică.

Privesc cerul, este târziu, o rog pe Ioana să meargă cu mine, nu vreau să mă rătăcesc când vine noaptea. O linie de umbră ondulată graţios, se întinse până dincolo de marginea vederii pe acești munţi. Vreau să mai merg la cineva acasă. De multe ori am stat de vorbă, acum este bătrân și nu mai urcă pe munte, dar este foarte bucuros când mă vede. Este învăţătorul satului, este omul care a adus în munţi cuvântul, bat la poartă.

– Iaca, vin, vin, ai răbdare puţin.

– Bună seara, domnule învăţător!

– Ptiu, de când nu te-am mai văzut, fătucă.

– De un an, domnule Zainea.

– Așa este, la mine timpul trece mai greu.

– Vreau să-ţi dăruiesc o carte în care am scris și eu.

– Mă bucur, voi avea de citit, mai am și alte cărţi de la tine.

– Am adus mai multe.

Imediat a început să citească, curios așa cum a fost viaţa toată. Am mai stat o oră și am plecat spre casa mea, pe o cărare plină de albăstrele. Mugurii înserării cuprind coama muntelui, soarele este ascuns printre brazi. O liniște profundă domină noaptea. Stau în cerdacul casei bunicilor mei, aprind lumina, creionez câteva idei în agendă.

– Ce faci, nu te culci, este târziu!

114

volumul 2 – proză, interviuri

– Nu mă culc devreme nici acasă. Îmi place să simt pădurea, noaptea, să-i ascult respiraţia, să ascult greierii.

– Eu mă culc, mâine plec la oraș cu brânză și altele.

Să mănânci toate alunele de pădure.

Mâine dimineaţă vreau să merg departe la mânăstire.

Voi merge la domnul învăţător, m-a rugat să-i duc o carte... Luni voi pleca și eu acasă.

Prin roua dimineţii, fac mici plimbări printre florile mărunte, printre stejarii uriași și brazi. Mă voi întoarce aici când geamurile sunt acoperite de florile de gheaţă. Nu-mi place dureroasa supraexploatare a pădurii.

Notă: personaje: Eu, Tu, Vânătorul, ciobanul Gheorghe, Vlad studentul, Preotul, bătrâna, un ţăran, Moșul, învăţătorul Zainea; Cuvintele cu 15 litere: alunele de pădure, supraexploatare, telespectatoare, flori de gheaţă.

administratoare,

115

mini-concursuri cronopediene

O zi de vacanţă Fug adesea de arșiţa verii în grădina casei, la umbră.

Mă însoţesc cărţile și caietele mele. Se anunţă încă din primele ore o zi toridă, cu un soare arzător. Am pregătit o felie de pepene, compot de vișini, multe fructe. Grădina casei mele este foarte frumoasă. Deseori după o ploaie curcubeul strălucește printre flori. De fiecare dată când rătăcesc noaptea pe cărarea din grădină simt respiraţia florilor. Anotimpul meu preferat este acela când plesnesc bobocii, când florile prin viaţă, când pomii se încarcă de fructe. Câteodată îmi beau cafeaua în curte, privesc un nou răsărit, printre cântecul minunat al păsărilor. Am în grădină o parcelă cu nisip, unde cresc de mulţi ani bostanii mamei mele. Frunze mari îi acoperă, subîncrengături dese se lipesc de pământ.

Bună dimineaţa, frumoasă grădină! Sunt câteva zile de când tata mi-a spus zâmbind”... te împroprietăresc cu această grădină. „A plecat după câtea zile la cer”.

–

Așa spun în fiecare dimineaţă, indiferent de anotimp.

Aici mă refugiez de zgomotul străzii, de căldura asfaltului, de soare. Printre cărţi uit cum trece timpul, și de multe ori nu aud când mama mă strigă la masă. Astăzi vin la mine câţiva colegi, știu cât de bine este la mine în grădină. Au sosit, îi întâmpin cu un pahar de compot rece. Dan vrea și o felie de pepene. Ramona mănâncă câteva caise, curioasă mă întreabă: 116

volumul 2 – proză, interviuri

Draga mea aici este un mic rai. Atâta liniște, parcă sunt sus pe munte, atâta verdeaţă. Vreau să stau pe șezlong la soare, să mai adaug puţin bronz. Ce ai mai citit în ultimul timp?

–

„O viaţă de om”, de Giuseppe Ungaretti, o carte care te ţine prizonier printre versuri, nu te lasă să treci mai departe, te provoacă să meditezi la fiecare cuvânt al lor, te obligă să le vezi de-aproape, să le ţii în palmă, să le miroşi, să dai tu un nume durerii din ele.

–

Cartea pentru mine este o deschidere către locaţii multe, o călătorie în gândurile și sufletele altora.

–

Dragele mele, prin paginile cărţii fac mici călătorii de fiecare dată. Văd și descopăr ceea ce altfel poate nu aș fi avut șansa să cunosc. Acum merg să pregătesc o cafea turcească. Trebuie să vină Cori și Mircea.

–

Priviţi cerul, s-a întunecat, nu-mi place când tună, nu-mi place când este furtună. Merg la poartă, cred că au venit cei doi.

–

Salut prieteni, am adus cu noi și ploaia, spune Cori.

Dar am mai adus două doamne dragi, Margo și Rodica.

–

– Mircea – Sunt

ce vrei să servești, știu că ţii regim.

bine, despre ce discutaţi? Am senzaţia că v-am

întrerupt.

Vorbeam despre cărţi, despre puterea lor de a ne deschide mintea și sufletul –

Eu nu prea mai am timp să citesc, călătoresc mai mult noaptea. Când ajung acasă de multe ori nu mai pot nici să mănânc.

–

117

mini-concursuri cronopediene

Vă mai amintiţi dragii mei – spuse Margo – de plimbările noastre pe malul Dunării, de bărcile pescărești cu vâsle, de vapoarele pline care veneau și plecau departe.

Nu am timp să scriu, cred că nu prea mă pricep, dar știu să povestesc bine.

–

Nu vreţi să faceți o mică plimbare prin orașul nostru Brăila. Deja s-a mai răcorit puţin afară. Când ne întoarcem vă servesc cu mult pește. Rodica, știu cât de mult îţi place peștele.

–

Da, mergem pe faleza, proaspăt asfaltată, cu băncuţe la umbra salciilor bătrâne. Poate ne întâlnim acolo și cu Aristide, știu că se întâlnește acolo cu câţiva greci în fiecare seară.

–

Am pornit pe bulevardul plin de verdeaţă și bănci.

Copii, tineri și mai puţin tineri se odihneau, se jucau, cântau. Fiecare bulevard are o istorie frumoasă. Pentru noi, cei născuţi și crescuţi aici, Brăila începe cu bătrânul Danubiu, cu bustul lui Traian, cu Teatrul „Maria Filotti”... „Miroase” aici a lume cosmopolită, a oraş în care, altădată, mişunau de-a valma căruţe încărcate cu saci de grâu, hamali cu umerii grei de atâta muncă în port şi copii care băteau mingea din cârpe pe macadam.

–

– Καλησπέρα – Seara

bună Aristide! Ce mai faci?

Iaca, și eu pe aici, am fost puţin la bibliotecă. Merg spre casă, sunt puţin obosit.

–

Nu vrei să mergi cu noi, departe de căldura străzii, la mine în curte să mâncăm câţiva pești.

–

118

volumul 2 – proză, interviuri

Astăzi nu, dar mâine vin la tine, la scordalea. Vă sărut, până mâine.

–

Ne plimbăm prin acest oraș de legendă, care îmbină trecutul cu prezentul la tot pasul. Ne oprim câteva clipe, ascultăm slujba la Biserica „Buna Vestire” biserica comunității grecești din Brăila. Vin aici de mulţi ani, alături de bunicii mei greci. Cred că nu știam să vorbesc bine, dar știam o rugăciune. Mii de credincioşi din toată ţara au trecut pe la Biserica Greacă la Izvorul Tămăduirii.

Izvorul Tămăduirii transformă oraşul dunărean în Centru al Ortodoxiei, loc de pelerinaj pentru credincioşi sosiţi din toată ţara. Anul trecut, 20.000 de suflete au fost prezente la Biserica Greacă, în Săptămâna Luminată, pentru a lua apă sfinţită.

– Să

mergem după slujbă în Grădina Mare.

Vreau să revăd Casa Memorială „Panait Istrati”, Chioșcul Muzicii și Castelul De Apă.

–

Mircea, mâine vreau să te duc la Teatrul „Maria Filotti”, bunicii îi spuneau Teatrul Rally. Ai fost plecat mulţi ani, mai ţii minte spectacolele, mai ţii minte ce tineri eram?

–

Copii îndrăgostiţi de muzică, de poezie, de tot ce era frumos atunci pentru noi. Acum este altfel... Acum sunt multe incorectitudini!!!!!!!

–

Obosiţi, după o așa plimbare ne-am reîntors acasă, în grădină. Ţânţarii au început să ne facă probleme. Am adus un aparat moder, și am scăpat de ei. Repede am acoperit masa cu multe bunătăţi pescărești. Ramona a pus pe foc 119

mini-concursuri cronopediene

apa pentru mămăligă. Erau toţi tăcuţi și înfometaţi. Cori caută chitara...

Ce vreţi să vă cânt? Ceva de Adrian Păunescu, ceva grecesc...

–

– Ce

vrei tu, dar vrem să mâncăm.

După puţin timp intră pe poartă Aristide. Vine încet pe cărare, nu a rezistat tentaţiei, a urcat în mașină, a venit direct în grădină.

– Καλή

τύχη!

Bine ai venit! Te las să mănânci, dar vreau să ne cânţi ceva.

–

Fac ce vrei tu, dar dă-mi scordalea, nu mai pot de poftă. Am terminat de mâncat, am strâns repede totul.

Zorro, ciobănescul meu corb se odihnește lângă noi.

Aristide începe să cânte, ochii îi strălucesc, vocea și chitara se contopesc.

–

– Mai

cântă fanfara în chioșcul din Grădina mare?

Nu Cori, de mulţi ani nu am mai ascultat muzica aceea frumoasă. Îmi este dor de anii copilăriei, când mergeam cu barca pe Dunăre, printre nuferi și sălcii.

–

Au plecat departe acele vremuri, au plecat departe și cei care ne-au dăruit puţin din sufletul lor.

–

– Ceva

ne-au lăsat, cărţile, picturile, muzica lor.

Pe cer luna, prietena noastră ne amintește ora.

Prietenii mei se pregătesc să plece. Margo taie câţiva boboci de trandafir. Zorro îi conduce la poartă, îi salută cu un lătrat. După puţin timp se așterne liniștea în grădină.

120

volumul 2 – proză, interviuri

Zorro mă privește și parcă mă întreabă ceva. Merg în casă și aduc o cutie cu mâncare. După cinci minute doarme la picioarele mele. Prieten bun, mai bun decât omul. Ascult în surdină Mireille Mathieu. Privesc cerul, este senin, stelele l-au invadat. În grădină stau, scriu ceva atentă, privesc iar calendarul, trec repede anii. Amintiri, amintiri...

Notă: personaje: Eu, Ramona, Dan, Cori, Mircea, Rodica, Aristide, Zorro; Cuvintele cu împroprietăresc.

15

litere:

subîncrengături,

incorectitudini,

121

mini-concursuri cronopediene

Un zâmbet din vacanţă Cu un chip luminos ies afară, zâmbesc soarelui, chipul este mai frumos. Este o nouă zi, am multe în minte, zâmbesc, totul este astăzi diferit.

– Bună dimineaţa! Vreau o îngheţată de fructe!

– Am primit astăzi, este așa de gustoasă.

– De obicei pregătesc acasă, astăzi vreau să mă plimb.

Merg pe Bulevardul Cuza, lumina se joacă printre frunzele și crengile teilor. Zâmbesc azi, zâmbesc și mâine, zâmbesc atunci când deschid ușa la frizerie. Trebuie să mă tund puţin. Vin aici de mulţi ani, este foarte pricepută.

– Ziua bună! Uite ce mult mi-a crescut părul cât am fost plecată.

– Da, trebuie să-l mai scurtez puţin.

– Ești puţin încruntată, ce s-a întâmplat? Nu lăsa timpul să treacă fără să zâmbești. Tristeţea îţi schimbă chipul, chiar îmbătrânești.

– Așa este, ce ai mai făcut?

Am plecat mai departe, merg și cumpăr de la un chioșc o revistă. Mă așez pe o bancă, citesc ceva despre hrana sănătoasă. Am uitat, merg să cumpăr o sticlă de apă.

Un băieţel se joacă cu o mingie roșie, strigă, aleargă.

Zâmbesc, îl întreb câţi ani are.

– Am cinci ani, cum te cheamă pe tine?

– Nico, dar pe tine?

122

volumul 2 – proză, interviuri

– Andrei, merg mâine la bazin să învăţ să înot.

– Foarte bine!

Merg mai departe, pe bulevard, până la Dunăre. Îmi aduc aminte de ceva frumos, zâmbesc. Inima se bucură și ea, lumea din jur mi se pare mai bună. Zâmbesc trandafirul înflorit, dar și frunzelor desprinse din copac.

Cea mai frumoasă zi de vacanţă a fost la Costinești, dar și la Bran. Mi-am luat o pauză, merg pe străzile copilăriei mele, unele schimbate, altele mai păstrează ceva din acele vremi. Nu am fugit niciodată de soare, nu am fugit niciodată de fulgii de zăpadă. Mă opresc puţin într-o librărie, vin aici de mulţi ani.

– Ce mai faceţi fetelor?

– Bine, arăţi foarte bine, unde ai prins acest bronz?

– Puţin la Costinești, am simţit nisipul cald, puţin la Bran, am rătăcit pe cărările umbrite de brazi.

– Noi am stat aici, a fost o căldură insuportabilă, urmată de ploaie.

– Am venit la voi pentru o carte. Am început să citim poezii, vreau să mergem mai departe. Văd aici o carte de matematică pentru clasa pregătitoare. O vreau.

Plătesc, nu înainte de a le dărui o amintire din călătoriile mele și un zâmbet. Parcă simt ceva în stomac, îmi este puţin foame. Voi merge la prietenul meu Ianis în Grădina Mare. Pregătește multe bunătăţi. Merg să cumpăr niște aranjamente mici florale pentru el. Are nevoie, să coloreze puţin mesele.

123

mini-concursuri cronopediene

– Nu te mai cunosc, te-ai colorat, ai stat mult la soare.

– Da, știi cât de mult îmi place. Ai grijă, supraalimentare, se vede pe trupul tău.

– Știu iau măsuri. Îţi pregătesc o cafea și ceva bun.

– Eu am adus ceva pentru tine, câteva aranjamente florale.

– Ce frumoase sunt, mulţumesc. Trebuie să fac o nouă reaprovizionare, nu iau cantităţi mari din cauza căldurii. După căldura asta, sigur vine și ploaia. Așa a fost toată vara.

– Pe litoral era când soare, când furtună. Te rog să mă crezi mi s-a făcut dor un fulg de zăpadă. Îţi mulţumesc, a fost totul foarte gustos.

Zâmbesc și plec mai departe. Am umbrela la mine, nu mă sperie câteva picături de ploaie. Este mai bine să uiţi și să zâmbești, decât mereu să-ţi amintești, să fii trist.

Păstrez în suflet multe amintiri, am șters lacrimile adunate, le-am colorat cu multe zâmbete. Construiesc în inima mea o oază de liniște, plină de multă lumină.

Cineva aleargă spre mine.

– Ce mai faci, nu te-am văzut de mult.

– Aici am fost, dar am uitat mulţi ani să zâmbesc, să mă plimb așa, pe străzi, să stau pe o bancă pe bulevard, făceam multe plimbări cândva...

– Niciodată nu este târziu să o ei de la capăt. Poţi fi trist amintindu-ţi vremurile triste, dar dacă vrei cu adevărat să fii trist, aminteşte-ţi de vremurile fericite.

124

volumul 2 – proză, interviuri

– Mă faci să râd, în fiecare lacrimă este și puţină bucurie. Vremurile sunt așa cum noi le-am construit.

Departe de orice rătăcire ascund bine o lacrimă, zâmbesc așa cum zâmbește luna printre nori de ceaţă.

Merg mai departe, privesc o vitrină plină de ceaiuri și alte produse naturiste. Îmi plac, le folosesc de mulţi ani.

De obicei le pregătesc eu, dar mai merg și la magazin.

Plouă mai tare, furtuna, deschid repede ușa magazinului.

– Bună ziua, s-a mai răcorit puţin! Am dat telefon după câteva produse. Aș mai vrea ceva... Am vorbit cu Maria.

– Le-am pregătit, vreau să vă mai arăt ceva.

– Da, produsele apicole sunt preferatele mele. Am luat de la o mânăstire o miere de albine foarte bună. Simt gustul florilor în ea.

Pe drum mă opresc puţin la malul Dunării. Stau pe bancă, curge, se zbate între ţărmurile surori. Privesc ceasul, pornesc încet spre casă, am multă treabă. A plouat bine, pot să curăţ grădina de iarba care mare crește. Vine și noaptea de vară, este bine sub cortina nopţii afară. Așa sunt nopţile la câmpie, cerul este plin de stele, luna este argintie. Un amurg, o briză fină, cu iz de flori. Nopţile de vară sunt scurte, de multe raze sunt gonite în zorile de foc. În casă este liniște, caut o carte într-o noapte de vară. Ai venit demult acasă? Ai pe masă un plic și o carte.

– În această zi de vacanţă am călătorit și multe zâmbete am dăruit.

125

mini-concursuri cronopediene

Este liniște, vântul adie domol, mă așteaptă o ceașcă de ceai. Fiecare noapte este începutul altei zile. Se aud suspinele nopţii peste lumea întreagă. Peste visuri cu mirosul florilor, lunecă tăcerea printre ramurile pomilor.

Clipe pașnice, sufletul se odihnește, pe lângă tăcuta lună, mii de stele se adună. Las ceasul să bată, secunda se scurge în fiecare cuvânt. Peniţa suspină câteodată printre tăcerile gândului meu. Frunzișul prăfuit caută umbra călătoare a nopţii. O adiere caldă se strecoară printre pomi și flori. O carte se odihnește pe masa din grădină. Îmi place vara când simt respiraţia pământului după ploaie. Caravana verde și aurie a verii descarcă povara dulce în fiecare zi a copilăriei printre multe amintiri. Culorile curg şi se varsă în sufletul meu. Vara nu pleacă niciodată din mine, rămâne printre amintirile dragi sufletului. Când este frig, e îngheţ, e iarnă, în mine este mereu vară. Răsfoiesc frunzele verzi printre foile scrise, vântul le răsfiră în sufletul meu.

Timpul trece încet, simt cum o boare de răcoare se strecoară pe fereastră. Îmi place să stau până târziu afară când plouă. Câteva minute... pare un duș rece, scurt peste grădină. Picuri năvălesc peste pământ, se joacă printre crengi, în geamul casei lovesc.

– Noapte bună zi frumoasă! Altă zi de vacanţă mâine pregătesc. Plouă încet, cu stropi de răcoare, îmi pictează sufletul cu vânt, cu ploaie, cu soare și cu un zâmbet plin de culoare.

Luna gingașă noaptea măsoară, umbrele zile calde repede dispar, printre stele aleargă un gând solitar. O altă noapte pleacă, îmi iau traista cu amintiri, adaug și câţiva 126

volumul 2 – proză, interviuri

trandafiri. Printre rândurile scrise zâmbesc, amintiri frumoase mereu dăruiesc. Printre cuvinte demult rostite, stau aplecată deseori asupra paginii. Mă dau în leagănul copilăriei, pe o rază de lună, într-o noapte caldă și senină, mereu zâmbesc.

Notă: personaje: 3 o zâmbăreaţă, frizeriţa, Andrei, Ianis, un gând, Maria; Cuvintele cu 15 litere: supraalimentare, reaprovizionare.

127

mini-concursuri cronopediene

Un prieten din vacanţă Din valurile mării soarele răsare. Tu vii tiptil, mă ei în braţe. Din razele de soare împletești iubirea în sufletul meu. Ne pierdem printre valurile mării, ne atingeam braţele goale, fără să ştim, noi plutim. Revenim pe nisipul fierbinte, mă săruţi pe frunte. Astăzi dimineaţa ne-am contopit cu valul, într-o simbioză perfectă cu valul. Mi-am scufundat picioarele în nisipul fierbinte, tălpile peste cioburi de scoici au călcat. Rânduri scrise azi, rânduri scrise ieri, se leagănă vântul sărat.

– Bine aţi revenit la mare, vă cunosc, veniţi de mulţi ani aici.

– Da, așa este. Îmi aduc aminte... Radu?

– Niky îţi amintești, acum doi ani te-a ajutat printre valuri.

– Așa este, mereu mă rog pentru sănătatea ta. Vrei o cafea, am adus în termos.

– Mulţumesc, meseria asta este frumoasă, sfidăm mereu al mării viu tumult. Pe furtună, pe ploaie, vânt, ceaţă suntem aici. Viaţa este frumoasă, noi trebuie să salvăm multe vieţi. Nu-mi place supraîncălzirea.

– Și profesia mea este grea, partea electromecanică, este pasiunea mea. Am grijă de mine, am grijă de mulţi oameni.

Fuge, fluierul îmi sparge timpanul, două persoane sau avântat printre valuri. Le face semn de pe mal alt salvamar. Steagul le atrage atenţia, dar nu înţeleg. Pe mulţi 128

volumul 2 – proză, interviuri

îi fură valul... . Înoată printre valuri trei salvamarii, valurile câteodată îi ascund. Au ajuns la cei doi temerari. Vin greu spre mal, cei doi sunt foarte supăraţi. Întinși pe nisip, sunt ajutaţi de un cadru sanitar. Și-au revenit, salvamarul le mai spune ceva. Cu privirile în jos, mulţumesc și nu mai spun nimic. Marea s-a mai liniștit, a dus la mal scoici, melci...

– Știi să înoţi foarte bine, reușești ce alţii nu pot.

– Am făcut armata la marină, îmi place să înot, Dunărea este prietena mea.

– Eu sunt speriată de apă, stau numai la mal. Nimeni nu m-a convins, nici Niky.

Salvamarul pleacă mai departe. Printre valuri pescărușii ating zarea în depărtare. La malul mării nu este decât un singur anotimp. Iubirea este ca marea, uneori liniștiră, alteori furtunoasă. Sufletul ca o corabie este purtat de valurile iubirii. Un bun cârmuitor știe să înfrunte valurile iubirii este prind în mrejele iubirii. Ce ar face o barcă fără apă, ce ar face sufletul fără iubire. Pământul arde, printre razele de foc, alergăm în apa marii. Cu greu ne-am desprins din îmbrăţișarea valurilor. Fără să mai scoatem o vorba ne-am luat de mână și am plecat mai departe să ne plimbăm… câteva minute, niciunul dintre noi nu a scos un sunet…

– Vreau să mâncăm ceva. Nu văd salvamarul, merg să-l caut. Îl invit la un pahar de vin. Acum doi ani nu l-am găsit.

129

mini-concursuri cronopediene

– Foarte bine, este poate plecat, dar mâine te rog să nu uiţi. Întreabă-l pe colegul lui, îl caută prin staţie.

– Așa este, ai mereu dreptate.

După un sfert de oră, salvamarul Radu vine lângă bărci. Îl invităm la un pahar de vorbă și la câteva scoici.

– Mulţumesc din suflet, seara sunt mereu singur pe cărarea vieţii, copiii au viaţa lor.

Așa am aflat o poveste de viaţă grea, dar frumoasă.

După două ore ne-am despărţit. A doua zi noi pe plajă, el printre valuri. Am hotărât să nu ratăm apusul, ne-am așezat îmbrăţișaţi pe nisipul fierbinte. Toată noaptea am stat pe plajă, am făcut baie în mare noaptea. A urmat o noapte la fel de fierbinte precum razele soarelui. Am profitat de faptul că cerul era senin și ne-am așezat să privim stelele. Șoapte dulci, mângâieri suave, săruturi fierbinţi, hainele au alunecat ușor de pe noi. Răsăritul ne-a prins îmbrăţișati și dornici să ne reluam povestea de iubire. Valul se odihnește, marea ne iscodește, prietena noastră marea este.

– Bună dimineaţa dragii mei! V-am adus o cafea fierbinte.

Salvamarul Radu, cu privirea lui albastră ca marea venea spre noi.

– Dragii mei, și eu am doi băieţi. Le-am povestit de voi, au venit cu mine. De mulţi ani sunt salvamar, nimeni nu a fost ca voi.

– În viaţă trebuie să știi să spui mulţumesc, să ai trupul curat, dar și sufletul trebuie să fie curat.

130

volumul 2 – proză, interviuri

– Draga mea copilă, poate o să mai veniţi aici. Vă las o mică amintire de la mine. Eu le-am strâns, eu le-am așezat pe firul subţire. A scos din buzunarul tricoului o salbă de scoici mici. După ce a plecat am văzut printre scoici o cruciuliţă. Tot timpul ne-am ascuns pe plaja aceea, departe de lume. Sub umbrela mare care ne ferește de căldura amiezii, am scris o poveste de dragoste la malul mării.

– Nu știu alt loc mai frumos pentru iubirea noastră.

Aș vrea să aduc marea lângă noi, atunci când sufletul este obosit. Vreau să scriu pagini întregi despre mare, despre valuri, despre cel mai curat sentiment atins de briza mării.

– Eu draga mea iubesc stropii duși de vânt peste valurile ce se sparg la picioarele noastre noaptea.

– Soarele apune acum liniștit în mare, Uite o barcă vine din depărtare Noapte, stele luminoase, timpul se oprește, stele cerului s-au ascuns în mare printre sirenele din povești. pe nisipul mării să-mi dai al tău drag sărut, să adormim îmbrăţișaţi, de valurile mării îmbrăţișaţi. Aleargă marea, val după val, tu îmi așezi iubite pe umeri un șal. Ne ating ușor adieri de seară, privim cerul plin de stele într-o vară.

Cu trupurile acoperite de bronzul desenat de soare, păstrăm în suflet a mării coloare. Trece peste mare, o furtună rătăcită, răscolește nisipul, adună la mal scoici multe pentru o altă salbă. Luceafărul nopţii strălucește frumos, se prelinge pe nisip din clepsidra cerului. Plaja se odihnește, marea tace acum, liniștea cerului îmbrăţișează stelele. În fiecare dimineaţă azvârl masca nopţii caut în 131

mini-concursuri cronopediene

apa mării stelele nopţii. Ne-am așezat pe nisip lăsând braţele mării înspumate să ne mângâie, să ne cuprindă.

Stropii de mare ne șopteau tandru, se prelungeau pe trupurile noastre. Am adormit îmbrăţișaţi, acoperiţi de razele lunii care râdea în pletele mele.

Astăzi vom face o plimbare, departe de soare spre munte. Salvamarul Radu știe, plecăm, vine dimineaţa la noi.

– Dacă mai veniţi aici, vă las numărul de telefon, să mă sunaţi. Cu voi am vorbit altfel, parcă timpul a trecut mai repede. Sunt adeptul climatoterapiei. Drum bun!

Pornim la drum, pe drum sunt mulţi piersici și pruni, Curcubeul vine după noi, simt în aerul plin de răcoarea unei ploi. Șoseaua urcă, este puţină ceaţă, aerul este mai tare. Râul urcă și el, ploaia cade, vrea să ajungă în vârful muntelui.

– Doamne ce frumos este, pădurea frumos cântă, voi căuta mâine o mică ghindă.

– Este frumos la mare, îmi place aerul sărat, vreau să strâng pădurea în braţe.

– Când foșnește pădurea, vreau să culeg câteva mure.

– Știu cât de mult îţi plac, lăsăm bagajele, pornim prin pădure la drum.

Prin pădurea verde timpul trece mai încet, verdele este mai frumos, soarele mai liniștit. Pe căldura mare, este mai răcoare. Stejarul înfrunzit are multe de povestit. Îmi voi aminti de mare, nu voi uima de munte, voi fi mereu cu tine. Adesea în nopţile târzii scriu până dimineaţa poezii.

132

volumul 2 – proză, interviuri

Adun dimineaţa bob de rouă, acum la munte iar plouă.

Urmăresc pe geam cărarea ce duce departe spre munte.

Notă: personaje: Eu, Niky, salavamarul Radu; Cuvintele cu electromecanică.

15

litere:

supraîncălzirea,

climatoterapiei,

133

mini-concursuri cronopediene

Plouă în vacanţă Ploaie, ploaie, călătoare, mângâi duios o floare. Acum câteva minute cerul era senin. Deodată s-a întunecat tare, tună, tună, fulgeră cerul. Ploaie caldă de iulie. Vântul s-a ascuns sub nori, cărările sunt pline de apă. Geamul este larg deschis, miroase frumos...

Ploaie când ai să pleci?

Mângâi cu gândul câteva picături de ploaie, pescărușii ţipă în depărtare. E târziu în noapte, freamătă cerul, tăcerea acoperă marea. Ploaia călătoare a alungat orice urmă de rază de soare. Plouă parcă e toamnă, lovește tare pe pervaz, în zare fulgere cerul străbate. Sună la ușă insistent... .

– Bine că ești în cameră, nu am luat umbrela.

– Am ajuns în cameră acum câteva minute. A fost o zi frumoasă...

Cu prietena mea Helen vin de mulţi ani la malul mării. De fapt venim aici din copilărie. știm toate străzile, toate magazinele, toate librăriile, toate cofetăriile. Cu ea am întotdeauna ce să vorbesc. Privesc în jur, pe cer numai nori, ploaie, nici o urmă de soare. Helen nu se simte prea bine, a stat prea mult la soare. Nu a ţinut cont de căldură, a vrut bronz cu orice chip. Se așează pe pat și adoarme.

Ploaia șiroiește peste copaci, cerul este întunecat. Dau telefon la o farmacie, sunt îngrijorată de starea prietenei mele. Mă îmbrac repede, iau umbrela, merg spre prima farmacie.

134

volumul 2 – proză, interviuri

– Vă rog să-mi daţi ceva pentru o ușoară insolaţie.

O farmacistă tânără mă liniștește și îmi recomandă ceva merg repede pe străduţa plină de verdeaţă. Am un prieten bun cu mine. Zorro nu iartă nici o pisică, aleargă prin ploaie fericit. Ajung în cameră, Helena mânca cu poftă pepene roșu.

– Unde ai plecat noaptea?

– La farmacie, ţi-am adus ceva pentru insolaţie.

– Doamne, îţi mulţumesc din suflet.

După ce a mâncat, s-a culcat și în scurt timp a început ușor să sforăie. Am ieși pe terasă, este răcoare, dar este bine. Ploaia de vară nu seamănă cu altă ploaie, adună trecut și prezent pe o foaie. Se-nfurie adesea peste mare, ne răscolește trupul de căldură, gonește pescărușii departe. Mă uit la ceas, nu este târziu. Numai cerul s-a întunecat rău. Răcorește ploaia nisipul cald, curg șiroaiele peste gânduri, peste noi. Se sparg picuri gri în balta din faţa casei, pietrele lucesc, cerul bate în tobe. Este răcoare, mă acopăr cu un hanorac. Parfumul ploii de vară, l-am ascuns într-o floare de tei, fereastra este deschisă, sunt de liniște ispitită. Cuvintele alunecă ușor pe foaie, nu-mi place această ploaie, vântul șoptește încet. Trăsnește, nu pot să dorm, e ploaie, e furtună spre dimineaţă și în cuvânt. Pregătesc repede o cafea, cu puţin lapte. Câteva cornuri așez pe masă, strig tare la Helen. Somnoroasă, se întinde și repede vine la cafea.

– Astăzi nu mai stăm în casă. Mergem la film sau unde vrei tu, dar nu mai stau în casă.

135

mini-concursuri cronopediene

– Vezi ce filme sunt. Vorbește și cu George, poate merge și el la film.

Am găsit un film mai drăguţ, George a venit și el.

Este foarte fericit, a reușit să treacă un examen foarte greu.

Este și el supărat pe ploaie, dar se odihnește mai mult. Pe umbrelă tropăie ploaia, m-am sătura de a cerului umbră, șoaptele ploii se preling pe tâmplă. Un maidanez merge printre băltoace. Sub ubrelele suntem toţi ascunși, mergem repede spre cofetărie. Aici ne-am întâlnit demult din întâmplare. Eram tineri, frumoși și nebuni.

– Acum suntem frumoși și mai nebuni. Cine se plimbă pe stradă când plouă, tună tare? Noi, nebunii frumoși!

– Câte zile mai stai aici? Eu am venit de două zile și plouă. Dorm ca un bursuc, am nevoie de multă odihnă.

Am câteva cărţi la mine. Nu plec până în septembrie. Am de scris, o rog pe... știi tu cine, să dactilografieze la calculator.

– Mai stau două săptămâni, mai revin în august.

George pleacă la casa lui. Din norii neguroși se preling picuri de ploaie, umbrela sub vânt se-ndoaie. Noi sub umbrelă mai mergem prin magazine. Ne oprim, mâncăm ceva, ajungem acasă. A început să-mi placă această ploaie de vară. Nu pot să stau afară, sunt melancolică, dar sub umbrelă sunt veselă. Pe stradă cad picuri grei, pustii sunt toate aleile. Cad stropii de ploaie în timp de înserare, se sparg valurile la maluri. Cred că ploaia pe aici s-a rătăcit, simt cum ploaia se ascunde în mine. Îmi place să alerg desculţă, să simt nisipul plouat, să văd 136

volumul 2 – proză, interviuri

marea supărată, să adun în cuvinte un pic de nostalgie.

Rătăcesc, prin ploaia din vise, pe alei de vând desfrunzite.

Pe aleile din amintirile din ani, cad ploile verii peste amândoi. Mi-a fost dor de al mării talaz, de firele de nisip încălzite de soare, de desenele mele din altă vară.

– Iar visezi cu ochii deschişi. Când stai mută și privești pe geam, decupezi multe foi din calendar.

– Așa este, nu vezi cum toamna gonește vara, umbrela mă ferește de ploaie, norii stau lipiţi de cer. Vezi cine strigă din stradă!

– Ha, ha, este băiatul de la cofetăria din hotel. Mi-a promis ceva și văd că se ţine de cuvânt. L-am întrebat dacă fac Galaktoboureko?

– Bună seara, am adus ce am promis.

– Eu te servesc cu iaurt cu miere și nuci. Îl servim în fiecare dimineaţă. Poţi să-l dai dimineaţa la restaurant.

Așa suntem noi mai tradiţionaliști.

– Este foarte bun. Sigur o să-l găsiţi dimineaţa.

Mulţumesc.

Printre ploaia de vară suntem cei mai curajoși supravieţuitori, am uitat de mare, de valurile înspumate, de nisipul fierbinte. Umbrela este peste tot cu mine. Un felinar luminează strada, stă abătut în ploaie. Pe furiș câteva picături de ploaie au intrat pe geam. Îmi plac, le las să se odihnească acolo. După ploaie crește buruiana deasă, șterge pașii mei și ai tăi. Cu ea nu este de glumit, nu vrea să plece, se face din ce în ce mai rece. Urme fără urme, umbrite de ploi se așează tăcute peste mare. Miroase a 137

mini-concursuri cronopediene

ploaie, miroase a nori, trec grăbiţi pe stradă câţiva oameni uneori. Pășesc agale printre stropii ploii, privesc marea la venirea serii, un vânt răzleţ gonește printre amintiri.

Ascult ploaia, mă bucur de ea. Furtuna aruncă valurile pe maluri, freamătă marea în noapte. Se aude în depărtare geamătul mării, e furtună în noapte. Peste stâncile goale, cad valuri de spumă, pe cer pescărușii toţi se adună.

Supăraţi pe ploaie ţipă, valurile se ridică, o scoică dezbrăcată se ascunde sub nisip. Noaptea se odihnește la malul mării, norii se rostogolesc pe cer. Mare frumoasă, mare frumoasă, mereu de ploaie ai fost supărată. Acum supărată sunt și eu, dar nu plec de lângă tine la greu.

– Ploaie când ai să pleci? Ai venit la mare, ai adus în sufletul meu întristare. Cântecul tău lovește malul însingurat, valurile se sparg de stânci. Furia vântului mă înspăimântă, nu vezi la malul mării nici o fiinţă vie. Plouă mărunt este o vară rece, nu știu cât este ora, monotonie, șterg pe pe caiet câteva rânduri. Vântul, ploaia se ţin de șaradă, picurii se joacă vor mereu să cadă. Ploaie călătoare, când ai să pleci tu oare? Aud cum respiră pământul, ploaia de vară cade, dintr-o vrajă luna pe cer apare, ploaia s-a oprit.

Notă: personaje: . Eu, Helen, George, cofetarul; Cuvintele cu 15 litere: . Eu, Helen, George, cofetarul.

138

volumul 2 – proză, interviuri

O cană de ceai cu gust de vacanţă Pentru mulţi cafeaua este nelipsită dimineaţa, o cană sau mai multe pe parcursul unei zile. Eu nu beau cafea, nu am băut niciodată. Pentru mine este un adevărat ritual pregătirea ceaiului. În copilărie bunica Maria îmi spunea: – Hai, trebuie să bei ceaiul, are în el razele soarelui și culorile florilor. Un ceai fierbinte și parfumat este bun într-o noapte de iarnă, sau un pahar de ceai răcoritor cu mentă pentru zilele toride ale verii. Într-o zi ploioasă am stat în librărie mai bine de o oră. Nadia, prietena mea de o viaţă care îmi păstrează cărţile, mi-a oferit o ceașcă de ceai și m-a invitat să iau loc la o măsuţă. O ceașcă din porţelan fin, și un capac pe care era desenată o floare albă. Printre cărţi m-am îndrăgostit de ceai.

– Am primit cartea și CD-ul pe care le-ai comandat.

– Minunat, muzica acestui CD a lăsat o amprentă pe sufletul meu. De câte ori o ascult pe Enya sufletul se încarcă de o liniște minunată.

– Cartea este pentru fiul meu, nu are timp să vină prea des în librării.

Au venit multe persoane în librărie, mi-am luat rămas bun și am mers spre casă. De fiecare dată, când vrea să fiu eu cu mine, mă retrag pe fotoliul meu printre cărţi.

139

mini-concursuri cronopediene

Privesc pe geam, este o zi fără soare, o vară antipatică.

Lectura de dimineaţă este cafeaua sufletului meu. Cărţile sunt universul meu magic în care evadez zilnic, cel puţin două, trei ore. Mi-am petrecut toată viaţa printre cărţi, și pot spune că multe mi-au schimbat viaţa. Telefonul a sunat de multe ori, l-am uitat acasă și nu am putut să răspund. Of, trebuie să sun, Ioana a înroșit firul.

– Bună Ioana, ce s-a întâmplat?

– Nimic grav, dar am nevoie de „O mie şi una de nopţi”, pentru fiul meu. Nu o găsesc în casă, cred că am dat-o și eu.

– Cu drag, o am, te aștept.

După o oră, Ioana a venit, mi-a adus câteva reviste, de la Krif, altă pasiune a mea.

– Ia loc, ţi-am pregătit o cană de ceai și câţiva covrigei făcuţi în casă. Ce ai mai făcut?

– Am reușit să citesc „Despre fericire, viaţă și multe altele”, de Dalai Lama. Este o carte interviu realizată de omul de televiziune și scriitorul Rajiv Mehrotra. Mi-a plăcut foarte mult, pentru că niciodată nu am ţinut cont de diferenţele religioase atunci când am cunoscut un om.

Este despre felul în care înţelegem fericirea, despre puterea sacrifiului, despre voinţa noastră de a ne antrena mintea permanent.

– Voi pleca câteva zile, dar când mă întorc te rog să mi-o împrumuţi. Am auzit de ea.

– Unde mergi, eu nu mai plec, m-am săturat de ploaia asta.

140

volumul 2 – proză, interviuri

– Merg cu Vali la un control medical. Nu poate merge singur, mi-e frică de neprofesioniști, sunt peste tot.

Ce buni sunt covrigei. Mai vreau o cană de ceai, este divin.

După puţin timp, Ioana pleacă cu braţele pline. A ales mai multe cărţi și covrigei mei. Deschid iar fereastra, simt o căldură obositoare, cred că plouă iar. Greierii au început un frumos concert. Pământul respiră liniștit după ploaia care l-a obosit.

Am adus acasă din vacanţele mele, câteva cărţi. Îmi place să stau de vorbă un personaj aproape sufletului meu.

Descopăr multe caractere, mă descopăr pe mine. Sunt atentă la orice intrigă care îmi sporește imaginaţia, sau poate la un joc care îmi incită sufletul, care tresară de fiecare dată când citește o carte. Telefonul sună lung, cine o fi?

– Seara bună!

– O, când ai venit? Ai reușit să ajungi acasă?

– Trec câteva minute pe la tine... Ţi-am adus ceva.

– Te aștept, întotdeauna tu știi bine ce vreau.

După un sfert de oră bunul meu prieten Dan, a venit cu o sacoșă plină. Mi-a adus o carte și multe ceaiuri.

– Vreau să-mi faci un ceai așa cum știi tu. Cartea este minunată, uneori te atrage, uneori te respinge. Am citit-o și am avut la un moment dat impresia că ea mă citea pe mine. De fapt m-am regăsit în multe rânduri.

– Fac un ceai, dar îţi dau și covrigii făcuţi de mine.

Acum am scos din cuptor și o plăcintă de bostan. Așa fac 141

mini-concursuri cronopediene

eu în vacanţă, citesc, gătesc, lungi plimbări la mare, la munte.

– „Viaţa și lucrările Părintelui Serafim Rose”. Această carte nu este doar despre viaţa unui sfânt contemporan, dar fiecare dintre noi se poate regăsi cu ușurinţă în ea.

Momentele de rătăcire pe care le avem, căutarea continuă a Lui Dumnezeu în modernitate și momentele de deznădejde și regăsire sunt foarte bine conturate de către autor.

– Dragul meu, mi-ai făcut o seară frumoasă. Sigur voi citi această carte. Noaptea care vine o să fie mai albă.

– Ceaiul este foarte bun, nu știu cum îl faci dar nu reușesc niciodată să obţin acest gust.

– Am un secret, de fapt nu mai folosesc de mulţi ani zahărul. Merg de câteva ori la diferite mânăstiri din zonă, cumpăr de la măicuţe sau de la călugări miere. Îţi dăruiesc și ţie unul. Mai adaug în fiecare ceașcă și lămâie, cea mai acră lămâie. Las câteva minute acopăr vasul cu o pânză albă, mierea trebuie să îmbrăţișeze lămâia și florile de ceai.

Mai adaug și multă iubire. Așa spunea bunica, fără iubire totul este trist. Ceaiul meu este vesel, mă uit la tine.

– Vezi și tu ploaia asta nu se mai oprește, nu vreau să vină furtuna, am avut parte de așa ceva în munţi. Imi place bronzul tău, eu m-am ascuns de soare printre brazi și stejari. De fapt vreau să fug câteva zile departe de ultramoderniști care-mi inundă intimitatea peste tot. Am și eu nebuniile mele, dar unii exagerează rău. Știi bine, numi place lumea calculatoarelor și nici a telefoanelor în exces.

142

volumul 2 – proză, interviuri

– Așa este, dar câteodată trebuie să acceptăm noul.

Pentru mine gălăgioșii sunt nesemnicativi, nu-i văd, nu-i aud dar nu renunţ la calculator și nici la telefon. Când pleci, pe cărare vezi că sunt câteva tufe mari de mentă, de roiniţă, de salvie. Merg cu tine, iau un foarfec să-ţi dau acasă pentru Miruna aceste plante minunate. Știu, îţi plac, știu cât de gurmand ești. Ptiu, trebuie să schimb nisipul la pisici!!!!!!

Sunt fericită când un prieten îmi încredinţează gândurile, trăirile și pot să-i dăruiesc un strop de fericire.

Așa se întâmplă când povestim despre cărţile citite, despre ce am scris, despre ce au scris. Au fost perioade când nu lăsam din mână un volum de poezii Eminescu, am fost ani când m-am regăsit de multe ori în cărţile lui Balzac, Tolstoi, Cehov, Shakespeare, Byron... Mulţi ani am călătorit alături de Jules Verne, am fost un copil la fel ca Ion Creangă. De fiecare dată când nu înţelegeam ceva, când nu știam ceva discutam cu prietenul meu de suflet Nicolae, un profesor unic prin tot ce știa. De fiecare dată mă servea când eram copil cu o ceașcă de ceai și câţiva covrigi calzi. Nu am uitat! Noapte, nu mai plouă, greierii mei, cărţile mele dragi, ceaiul cu gust de vacanţă.

Notă: personaje: 3 Povestitoarea, Nadia, Ioana, Dan; Cuvintele cu 15 litere: neprofesioniști, ultramoderniști, nesemnicativi, calculatoarelor.

143

mini-concursuri cronopediene

Vacanţă, ninge, ninge!

Când primele ninsori încep să cearnă, ne pregătim repede să plecăm de acasă. Se așterne repede pe pământ, atârnă chiciuri mari la streașină. Ninge frumos ca în poveste, ajungem la munte spre seară. Ne este foame, ne este sete, repede pregătesc ceva gustos. Am venit pregătită de acasă, simt căldura din sobă, deja mi se face somn.

– Ce bună este zacusca pregătită din toamnă, nu mă pot opri... vreau să beau ceva.

– Așa este, știi că am muncit amândoi, acum ne bucurăm de bunătăţile toamnei.

Privesc pe geam, mă salută printre fulgii de nea, numai Omul de zăpadă. NU are nas dar este frumos, caut în geantă un morcov arătos. Merg lângă el, îi pun la gât un fular, nasul este pregătit, este acum mai frumos.

– De unde ai avut nasul acesta mare?

– Mi l-a adus Moș Crăciun...

– Când ai venit, nu te-am văzut, m-am jucat mult cu sania. Eu sunt Ionuţ.

– Mă bucur, am venit acum trei ore, cu cine ai venit la munte?

– Cu buni și cu mama. Tata vine mai târziu.

– Acum merg în casă, îmi este frig, mergi și tu, s-a întunecat. Te ajut să duci în casă sania.

144

volumul 2 – proză, interviuri

Ninge viscolit, șuieră vântul, nu-mi pasă este bine lângă foc. Trosnesc lemnele, le știu cântul, așa era mereu în copilărie. Vin aici de mulţi ani, îmi place cum desenează pe pereţi focul. Ninge cum ningea o dată, cresc flori mari pe geam. Un tren șerpuiește, prin zăpadă, nu departe de pârtia de ski. Mâine voi merge cu patinele pe zăpadă, acolo unde mergeam când eram un copil. Munţii sunt ascunși de ceaţă, se aud clopotele unei mânăstiri. Trece o sanie mare, cu două felinare, merge departe, acolo în vale. Ninge frumos, ninge, iarna ne colindă, mă ei în braţe iubite, adormim fericiţi. Deschid ochii dimineaţa, o rază de soare îmi mângâie faţa. Mirată iau repede ceva pe mine, deschid ușa, brrrrrrrrr, este foarte frig. Raza de soare m-a minţit.

Pregătesc o cafea pentru tine, un ceai înflorit pentru mine.

Câteva gustări, cornuri calde și cana plină de suc de portocale și lămâie.

– Bună dimineaţa, ce bine am dormit, să mergem astăzi la patinoar.

– Da, sper să mă descurc, peste an nu am unde să mă duc. De fapt nu prea am timp.

Strigă cineva în curte. Mă așteaptă Ionuţ și mama lui.

Iau câteva cornuri calde, știu copiii trebuie să mănânce bine la munte.

– Bună dimineaţa, te-ai trezit devreme. Eu sunt Dorina, am venit aseară. Ionuţ m-a primit cu un zâmbet frumos...

145

mini-concursuri cronopediene

– Mi-a povestit, a mâncat ceva gustos, sunt Ilona.

Mergem și noi la patinoar.

Ninge frumos, ninge cu lumină albă, un decembrie frumos, un decembrie geros. Am luat cafea în termos, știu cât de bună este pentru tine când ești îngheţat. Mai am un termos cu ceai gustos, Ilona și Ionuţ îl beau zgomotoși.

Repede merg pe patinoar, și eu sunt pregătită. Alunec încet, nu am uitat, sunt fericită ca în anii copilăriei. După câteva ore merge acasă, deja sunt obosită. Adorm fără să mai spun ceva, tu mă învelești cu o pătură. După o oră mă trezesc, privesc pe geam fulgii se cam ceartă. Vântul îi încurcă, este zgomotos, nu vreau să stau în casă. Nu se mai vede nici o cărare, când este furtună vizibilitatea nu este mare. Mă ei de mână, alergăm printre fulgi, mă trântești în zăpadă, repede mă săruţi, râde tare copilul din mine. Dăm drumul năstrușniciilor iernii. Gerul alb ne dă de știre, frigul mi-a intrat în oase, trebuie să-ţi dau ascultare.

Plecăm, nu știm unde, strălucesc pe geamuri fulgii de gheaţă, într-o cofetărie intrăm în grabă. Se aude o muzică frumoasă în surdini, comanzi vin fiert. Vrei să mănânci ceva...

– Vinul este bun, vinul este de vină. Mi-a făcut o foame...

– Eu am să iau o salată, am mai fost aici, este o locaţie curată.

– Cred că vine o altă îngheţată Totul în jur a încremenit, numai bradul din faţa casei este fericit, de anul trecut a crescut mai mult.

146

volumul 2 – proză, interviuri

Între munţi ceaţa este mai deasă, cerul a uitat să-și arate strălucirea. Bronzul verii de mult aplecat, nu-mi pasă este așa de bine lângă foc, în pat. Am primit o scrisoare de la o prietenă care face tratament la Mangalia, la mare.

Citesc atentă, mi se face dor de mare... face dimineaţa plimbări aproape de plajă, vântul agită valurile, îi este frică. Eu am păstrat multe scoici și un pumn de nisip, când îmi este dor deschid cutia, scriu mării o poezie plină de iubire. Se simte bine, mai stă o săptămână, vine și ea la munte. S-a așternut un covor gros de zăpadă, Până mâine ne vom rătăci sigur pe stradă. Când merg acasă, voi scrie despre iarnă, mă voi pierde prin paginile caleidoscopului, printre îngheţate cuvinte. Ziua este scurtă, noaptea vine repede, lângă foc scriu un colind.

Ninge iar, ninge frumos, Să fii tot anul bucuros.

A plecat anul din calendar, Îngerii ne-au adus un dar.

Moș Crăciun așteptaţi de toţi, Bunici cuminţi, curioși nepoţi.

Ninge iar, ninge frumos, Să fii mereu omule sănătos.

Vestea adusă de acolo de sus, Unde s-a născut Domnul Iisus.

Moș Crăciun repede să vii, Se aud glasuri multe de copii.

147

mini-concursuri cronopediene

Ninge iar, ninge frumos, Să fii bun, mereu credincios.

Pleacă anul acesta grăbit, A fost trist, a fost și fericit. În sacul Moșului sunt de toate, Bucurie și pace la toţi împarte.

Ninge tăcut cu fulgi de catifea, somnul coboară peste visele iernii. Mâine vom merge pe pârtia de schi, eu am să mă uit, tu vei schia bine.

Noapte bună, ninge draga mea, iarna își aruncă năframa.

Mâine vom culege de pe geamuri flori, ascundem în cetina de brad lungi scrisori.

Omul de zăpadă este tot acolo, Ionuţ a plecat acasă.

Vântul scutură zăpada de pe brazi, vânturi pline de zăpadă. Sania gonește, zările sunt albe, ninge peste ani.

Ninsorile nopţii se aștern peste pământ, în tăcere peste pleoape m-ai sărutat. Ţipă la ușă gerul năprasnic, focul arde molcom, cad din cer fulgii plini de iubire. În noapte iarna își începe asaltul, focul trosnește, iarna mereu ne iubește. Din copilărie nu a mai nins așa, cerul a învelit în zăpadă pământul. Este vesel bradul, este trist valul înspumat, ascult al vântului cântec îngheţat. Bate vântul peste ramura de brad, zăpada repede s-a spulberat, altă zăpadă repede cade, pământul rău a îngheţat. Dimineaţa este albă, să merg pe pârtie mă îndeamnă.

148

volumul 2 – proză, interviuri

– Când vom ajunge pe pârtie, eu vreau să te ajut. Nu vreau să te sperii de la început. Îmi este puţin teamă, dar nu vreau să renunţ, măcar puţin în câteva zile să învăţ. Încet ca un copil mic am început să mă mișc pe pârtie, am căzut, m-am ridicat. După o oră de chin, am obosit. Pe patine merg bine, cu schiurile mai greu. Nu te mai văd, aluneci de pe pârtie frumos. Cad fulgii peste noi, în sobă trosnește focul, privesc pe geam, este totul ca întro frumoasă poveste. Noaptea se lasă ca un tăciune îngheţat peste noi, trăim un vis frumos amândoi. Decembrie îngheţat, dimineaţa, noaptea ninge, vântul urlă tare.

Notă: personaje: 3 Dorina, El, Ionuţ, Ilona, prietena; Cuvintele cu 15 litere: năstrușniciilor, caleidoscopului

149

mini-concursuri cronopediene

150

volumul 2 – proză, interviuri

Maria Giurgiu

O vacanţă ezoterică Mă asigur că bagajul e complet. Avem tot ce ne trebuie, ca să nu ne rătăcim pe cărările amăgitoare ale muntelui. Eu și Alexandru deși nu mai suntem doi tinerei, suntem totuși, doi excentrici cam trăzniţi. Tocmai ne-am luat o scurtă vacanţă, ca să putem gusta nestingheriţi spectacolul nopţii celei mai lungi eclipse totale de lună, a acestui secol. În ultimele zile evenimentul astronomic, unic a fost supermediatizat. Într-un buzunar al rucsacului multifuncţional am strecurat inclusiv busola, o piesă rară de colecţie rămasă moștenire de la bunicul meu. Parcă îl aud cum îi zicea bunicii: „Ehei Elviro, ce timpuri erau acelea! Batalionul nostru a luptat în munţi la unguri și busola asta de bronz, m-a scos din mare belea, într-o noapte cu furtună. Eram copil de trupă și vroiam să ajung cu orice preţ, să transmit mesajul încredinţat de curier, domnului căpitan. Din cauza furtunii și a beznei de o tăiai cu cuţitul, m-am rătăcit și am pierdut cărarea, riscând să nimeresc în tabăra inamicului. Noroc cu busola asta, pe care am găsit-o 151

mini-concursuri cronopediene

îngropată în nisipul îmbibat cu sângele unui soldat neamţ, în timp ce ajutam la adunat pe tărgi răniţii căzuţi pe câmpul de luptă. Era o dimineaţă caldă de vară, pe un soare arzător și se umpluse văzduhul de o pâclă ca de bronz, de la miasmele fade ale morţii.

– Eh omule, mă cuprinde și acum uimirea, cum de ai scăpat teafăr din iadul acela! Se vede că un înger al Domnului a vegheat asupra ta, chiar și când dus de furtuna războiului, ai rătăcit pe cărarea Morţii!” „Brrr!Ce amintiri lugubre îmi trezește contactul cu obiectul acesta! Pare că bronzul din care e făcut, are memorie și o viaţă proprie!”

– Alexandru, trezește-te leneșule! Hai, că-i gata cafeaua!

– Sigur iubito, eu sunt treaz, îmi răspunde frecânduse la ochi, chiar vreau o cafea neagră, tare și fierbinte ca tine, îmi aruncă în treacăt!

– I-auzi-l viciatul! Mișcă-ţi fundul, dacă vrei să nu ratăm vacanţa noastră ezoterică! Plimbarea nocturnă pe cărările muntelui până la renumitul telescop, o așteptăm de o săptămână. Vreau cu orice preţ să asist la spectacolul eclipsei de lună, din această noapte, alături de tine!

Adorăm să ne petrecem vacanţele vizitând castele medievale și să rătăcim pe cărări bântuite. Pentru noi vacanţele de acest fel ne stimulează pofta de viaţă și iubirea.

152

volumul 2 – proză, interviuri

Suntem un cuplu de nonconformiști, în toamna vieţii, atrași de ezoterism. Deseori facem lungi plimbări, fie zilele calde, cu soare sau cu furtuni. Suntem precum doi tinerei nesăţioși de aventuri. Ne simţim reconfortaţi când rătăcim pe cărări nestrăbătute de picior de om și de razele soarelui, ne excităm foarte tare și naște în noi furtunoasă dorinţa de a face dragoste. Vrem tot timpul să facem fotografii și filme, fiindcă lucrurile acestea ne plac. În aceste vacanţe, în timpul plimbărilor noastre inedite avem cele mai fantastice orgasme. Adrenalina aleargă prin venele noastre și devenim băutori înrăiţi de cafea.

El tocmai îmi întrerupe reflecţiile, precipitându-se din baie cu prosopul înfășurat neglijent în jurul coapselor.

– Toarnă-mi și mie o cafea, iubita mea Cleopatra!

Fără veste mă cuprinde cu braţele-i vânjoase și mă ridică de la pământ într-un gest vijelios. Îmi strivește buzele cu un sărut, lipindu-mă de masa masivă. Aburii cafelei ne gâdilă nările, năvălind din ibric.

– La naiba, mârâi eu printre sărutările-i pătimașe, mă faci sa-mi pierd capul și știi ce poate ieși în astfel de situaţii! Rătăcim cărarea spre vacanţa noastră ezoterică!

– Asta nu se va întâmpla. Acesta e doar preludiul, restul va continua în timpul eclipsei. Vom avea numărul nostru în Marele Ritual. Hai, toarnă-mi degrabă cafeaua, până nu se răcește, zice și mă îndepărtează cu duritate, de căldura ademenitoare a corpului său tare și de obrazu-i ridat.

153

mini-concursuri cronopediene

Ridurile sale mă duc cu gândul la scoarţa unui stejar secular. Alexandru e un supravieţuitor pe care furtunile anilor nu reușesc să îl îndoaie. Mă privește intens prin fantele îngustate ale ochilor vezi. Patetică, mă agăţ de trupul său cald. ador obrazul lui ridat asemenea stâncilor brăzdate de torenţi, aspect total necorespunzător cu vârsta lui. Mă simt ca o iederă în simbioză cu stejarul meu. Cu el sunt la adăpost de imprevizibilele furtuni ale destinului.

– Alexandru, știi că ești un sadic?

– Păi sigur că știu! De aceea te-ai îndrăgostit de mine! Recunoaște, că eu sunt soarele tău, lumina și căldura fără de care nu poţi trăi!

– Si tu fără mine cu siguranţă că ai deveni o gaură neagră într-un univers mort, un soare stins, lipsit de lumină și căldură!

– Adevăr grăiești, îmi șușotește pasional, umplândumă de sărutări. Iar mă năpădește căldura și mă excit, lucru complet necorespunzător vârstei mele respectabile.

Bem cafeaua și ieșim. Pe scară dăm cu ochii de Zoe, o puștoaică de treisprezece ani, vecina noastră și de prietenul său de vârstă apropiată. Ea ii zice amicului: – George, acești doi ciudaţi sunt familia Adams!

Alexandru le aruncă o privire foarte încruntată și pășește ţanţoș pe lângă ei. Îmi zice ignorându-le, privirile curioase: – Sper că n-ai uitat să pui în rucsac și detectorul de fantome! Îl privesc cu un aer rătăcit, abţinându-mă să nu râd, trăgând cu ochiul către cei doi copilandri. Uitaseră de 154

volumul 2 – proză, interviuri

calda lor mozoleală și deja ardeau să se furișeze pe urmele noastre.

– Ascultă, mai bine tăceai! Mucoșii ăștia sunt gata să ne urmeze și se pot rătăci pe cărările întunecoase, mai cu seamă că luna astă noapte devine invizibilă.

– Nu-ţi face griji, lasă că le prinde bine o lecţie de viaţă adevărată.

I-am simţit pe urmele noastre tot drumul deși se ascundeau pe după trovanţii nisipoși ce mărgineau cărarea.

Am ajuns pe un tăpșan plat cu nisip și grohotiș. Puţin mai jos pe panta opusă era un platou împădurit. Se zărea Iazul Morii și pe mal, mai multe persoane cu lumânări aprinse. Erau vrăjitori locali, pregătiţi să înfăptuiască ritualuri de magie, profitând de momentul eclipsei care se zice că potenţează puterile magiilor. Cei doi copilandri, zăriseră și ei procesiunea de lângă lac și uitând să mai stea ascunși „ieșiseră la iveală, impresionaţi de tot ce vedeau. Sau apropiat de noi și băiatul a îngăimat: – Nu mi-aș fi închipuit ca spiritele ies cu adevărat la iveală odată cu eclipsele!

– Alea nu sunt spirite prostule sunt vrăjitori! Aveţi grijă să nu dea cu ochii de voi. În trecut copiii erau sacrificaţi în astfel de ritualuri vrăjitorești.

S-au privit o clipă, cu tâlc și Zoe a zis: – Câtă vreme suntem cu dumneavoastră, nu ne e frică!

155

mini-concursuri cronopediene

– Păi aţi uitat că noi suntem în vacanţă și nu dădace?

Mai bine luaţi-o la picior, până nu dispare luna de pe cer.

Acela e momentul critic când vrăjitorii și fantomele rătăcesc în transă pe cărările pustii. După ce puștii au dispărut înfricoșaţi pe cărare, am izbucnit: – Trebuia să îi sperii în halul acesta? Ai un fel necorespunzător de a te purta și i-ai înfricoșat! El m-a cuprins în tăcere și mi-a strivit gura cu un sărut arzător.

Luna ne-a privit făcând dragoste pe nisip, până ce umbra pământului i-a acoperit faţa cu un văl de bronz.

Notă: personaje: 1. Eu-Cleopatra; 2. Alexandru iubitul meu; 3. Bunicul; 4. Bunica Elvira;5. Zoe; 6. George, amicul Zoei; Cuvintele cu multifuncţional

156

15

litere:

Necorespunzător,

supermediatizat,

volumul 2 – proză, interviuri

Tu cum îţi bei cafeaua?

– mini-interviu –

157

mini-concursuri cronopediene

INTERVÍU s. n. 1. specie publicistică ce constă în chestionarea directă de către un ziarist a unei personalități spre a obține unele aprecieri, opinii, informații în diverse probleme în vederea difuzării lor prin intermediul presei sau radioteleviziunii; (p. ext.) textul convorbirii. reportáj-intervíu s. n. Material publicistic în care sunt folosite deopotrivă procedeele reportajului și ale interviului ◊ „Unul din ultimele numere ale revistei «Esquire» publică [...] un reportaj-interviu cu prolificul scriitor american Tennessee Williams.” Cont. 17 XII 71 p. 10. ◊ „[...] iugoslavul B.K., membru în biroul F.I.D.E., a realizat un reportaj-interviu în care «personajul central K [...] face unele mărturisiri interesante».”

Săpt. 15 III 74 p. 14. ◊ „Reportajul-poem și reportajulmonografic, reportajul-eseu și reportajul anchetă, reportajulevocare și reportajul-dialog, reportajul-interviu și reportajul sociologic, iată numai câteva din tipurile de reportaje prezente.”

R.lit. 28 XI 74 p. 17 (din reportaj + interviu) Condiţii speciale ale interviului: – maxim 500 cuvinte – 7 întrebări, 7 răspunsuri – titlu interviului: 5 cuvinte – interviul poate fi real sau imaginar, realizat între 2 entităţi (personaje).

158

volumul 2 – proză, interviuri

Aurelia AlbAtros

Dialog matinal la ora 7 (interviu) Asemeni unei corăbii, sufletu-mi plutea pe marea unui vis, în ultima dimineaţă pe care o petreceam la mare, după o vacanţă cam obositoare.Era ora șapte dimineaţa, nici prin gând nu-mi trecea să mă trezesc la acea oră, doream ca în ultima dimineaţă să mă scol din pat pe la zece. Dar, câteva bătăi în ușa camerei îmi spulberă visele.

Buimăcită și cam nemulţumită, trag ceva pe mine și mă duc să deschid ușa. Surpriză... în ușă un tinerel cu un notes în mână, iar în cealaltă o pungă de hârtie...

– Bună dimineaţa! Îmi cer scuze că vă trezesc la această oră, dar... sunt pus să fac un sondaj de opinie cu tematica „Tu cum îţi bei cafeaua?” Nu-mi venea să cred, să fiu trezită la acea oră cu un astfel de subiect?! ...

Am răspuns la bună dimineaţa și cu un zâmbet am acceptat sondajul de opinie.

– Care este cafeaua care vă atrage?... mă întreabă serios.

159

mini-concursuri cronopediene

– Cea cu lapte! Îi răspund zâmbind.

– Cu lapte, cu lapte, dar ce marcă? Mă întreabă contrariat.

– Să fiu sinceră, nu am o marcă preferată. De exemplu, pentru un italian, cafeaua înseamnă espresso, 100% arabica, extrasă la nouă atmosfere, timp de 22-28 secunde din 17 grame de cafea, râșnită la o granulaţie perfectă. Pe când în viziunea unui turc, cafeaua este dintrun amestec de arabica și robusta, preponderent robusta – o cafea mult mai tare și cu o aromă neutră, are un miros și un gust diferit de espresso. În Etiopia, ţara din care provine cafeaua, ritualul de pregătire al cafelei este aproape sacru. Să fii invitat la o ceremonie de servire a cafelei este o mare onoare. În Etiopia, țara din care provine cafeaua, ritualul de pregătire al cafelei este aproape sacru.

Să fii invitat la o ceremonie de servire a cafelei este o mare onoare, nu?

– Locul unde vă beţi cafeaua?

– Depinde... pe terasă unei cafenele privind cu atenţie lumea înconjurătoare sau în pat privind persoana de lângă mine, care preferă ceaiul.

– Singură sau însoţită?

– De preferat singură, altfel nu pot visa privind cum se rotesc aburii cafelei. Dacă aș bea-o însoţită, de la un colţ la celălalt capăt al lumii mirosul cafelei ar fi același doar ritualul ei este diferit din acest motiv cafeaua nu înseamnă același lucru pentru doi sau mai mulţi oameni.

– Cum o consumaţi, dulce sau amară?

160

volumul 2 – proză, interviuri

– Mai amară sau cu puţin zahăr brun, din câte știu zahărul rafinat este dăunător, prefer să beau cafeaua cu o tentă de bine facere. Și-i zâmbesc.

– Dacă v-aș invita la o cafea, aţi accepta invitaţia?

– Nu beau cafeaua cu necunoscuţi! Îi răspund zâmbind.

– Dacă v-aș recomanda o marcă de cafea, aţi deveni adepta ei?

– Nu! Sunt o fire rebelă, nu pot accepta ce-mi propun alţii, plus că, a bea cafea, nu marca ar conta, ci felul în care o bei, cu cine o bei...

Terminând de notat răspunsurile, ne-am salutat, mulţumind reciproc și am încheiat acest dialog matinal de la ora șapte. După, m-am aranjat și am pornit spre terasa în care-mi beam cafeaua, nu știu ce marcă era, dar o beam privind marea în fiecare dimineaţă.

161

mini-concursuri cronopediene

Savoarea unei cafele la distanţă (interviu) În era vitezei, când totul se întâmplă rapid și fără voia noastră, puţini mai au răbdarea necesară să-și păstreze iubirea, mai ales dacă, din varii motive, devine una la distanţă. Din fericire mai sunt și excepţii, unde relaţiile la distanţă pot rezista dezvoltându-se frumos. O astfel de relaţie, într-o dimineaţă de septembrie în care toamna se zbate să se despartă de o vară toridă și încăpăţânată, ce nu vrea să lase frumuseţea toamnei să ne încânte cu paleta ei de culori, doi îndrăgostiţi erau în faţa unei cafele, dar nu împreună. Din motive profesionale el trebuia să petreacă trei luni departe de iubita lui, unde cafeaua se bea cu persoana iubită într-un mod diferit. Cum ei nu puteau trece prin acest ritual, în această dimineaţă au încercat să elimine distanţa, printr-un dialog ce-i putea aduce mai aproape și să-i bine dispună, un fel de interviu despre felul în care își vor bea cafeaua împreună.

– Draga mea, îmi zâmbești iar din colţul gurii ce poartă flăcări și ardoare, iar cafeaua are iz de muză, zaţ pe aripi de furtună...

– Fiindcă suntem atât de nebuni, iubite, și ne hrănim cu praf de stele, hai... să bem cafeaua pe-o planetă însorită dar nebună.

162

volumul 2 – proză, interviuri

Și uite, așa, au început pe nesimţite să intre în jocul cafelei prea iubite.

– Cum ţi-ai dori să bei cafeaua în dimineaţa aceasta? Întrebă ea zâmbind.

– Nu mă întreba, știi prea bine, mi-aș dori s-o beau în braţele tale, pentru că ne-am născut să fim iubirea ce sălășluiește într-o poveste, ce nu are sfârșit. Oftează fără să vrea, privindu-i chipul pe care ar vrea să-l atingă.

– Suntem atât de bogaţi precum savoarea dintrun bob de cafea?

– Da! Căzută într-o ceașcă cu cafea plină cu basme.

Zâmbește, făcându-i cu ochiul...

– Există cafea mai bună decât cea băută cu persoana iubită?

– Nu, nu este! Fiindcă suntem atât de fierbinţi, încât, cafeaua devine un dicţionar de fantezii, ce nu au nevoie de cuvinte... și-i arată un deget care o dojenește.

– Cum ar fi cafeaua ideală, din punctul tău de vedere?

– Pusă într-o cupă din care s-ar bea iuirea drept cafea...

– Talleyrand spunea: „ Cafeaua ideală e neagră ca diavolul, fierbinte ca iadul, pură ca un înger, dulce ca dragostea... Avea dreptate?

– Mirosul cafelei plutește în aer precum iubirea, când cei doi au sufletele pure ca îngerii și înoată în dulceaţa dragostei... Zâmbește și-i trimite un sărut.

163

mini-concursuri cronopediene

– De unde-ţi cumperi cafeaua? Îl întrebă, pentru a schimba cursul discuţiei.

– Îmi cumpăr cafeaua din cele mai apropiate magazine, proaspăt prăjită, îmi place să simt căldura boabelor, mângâindu-le parcă ţi-aș simţi corpul înfierbântat. Și râde cu poftă.

– Ce, cafeaua cumpărată, are ceva din mine? Și-i face galeș cu ochiul...

– Cafeaua cumpărată are mirosul și gustul tău, o prepar cu multă grijă... întinde degetele pe ecranul laptopului să le întâlnească pe ale ei.

Cum timpul nu stă în loc, și-au luat la revedere cu gândul la cafeaua ce o vor bea împreună.

164

volumul 2 – proză, interviuri

Esenţa unei ceşti de cafea (mini-interviu) Alerg desculţă pe câmpiile înflorite ale gândului ce așteaptă cu nerăbdare mirosul și gustul unei cafele. Mă întâlnesc cu o prietenă, adevărată cunoscătoare a cafelei, în cele mai fascinante teorii. Ajunsă, ea mă întâmpină cu un zâmbet cald și cu cele două cafele aburinde pe o masă mai retrasă într-un colţ al cafenelei. Gestul ei mi-a dăruit un zâmbet și o neliniște. Locul ales, retras într-un colţ al cafenelei, mă duce cu gândul la un nou monolog prelung pe tema cafelei. De data aceasta m-am pregătit, am citit mai multe despre cafea.

– Bună ziua! Din câte văd ești tare punctuală... îmi spune zâmbind.

– Bună, bună... din câte văd, mă întâmpini cu ceașca de cafeaua aburindă. Mulţumesc!

M-a înștiinţat că m-a invitat la o cafea pentru un mini-interviu pe care îl va posta pe blogul ei, referitor la esenţa unei cești de cafea. Mi-a venit să zâmbesc, nu mă așteptam la așa ceva, dar am acceptat.

– Draga mea, tu câte cafele bei pe zi? ...

– Maxim două, una de dimineaţă și una mai pe seară, cu câteva ore înainte de a mă culca. Dacă o beau prea târziu nu mai pot adormi prea repede... Și-i zâmbesc.

165

mini-concursuri cronopediene

– Știai că felul de cafea pe care o bei, poate spune multe despre personalitatea ta?

– Da, de exemplu: Cei ca mine, care preferă cafea tip „3 în 1” sunt oameni cărora le place să-și asume riscuri, dar sunt copilăroși, sociabili, imprevizibili, imaginativi. Din păcate sunt atât de naivi uneori. După ce am citit, mi-am dat seamă că sunt adevăruri.

– Băutorii de cafea neagră, simplă și amară, ce fel de personalitate au?

– Sunt simpli, răbdători și eficienţi dar pot deveni introvertiţi, intoleranţi și recalcitranţi cu cei din jurul lor.

– Care este primul lucru pe care-l faci dimineaţa, cafeaua sau micul dejun?

– Primul lucru pe care-l fac dimineaţa, fac câteva exerciţii de înviorare, apoi îmi prepar cafeaua, nu, înainte de-am prepara un mic dejun simplu și sănătos.

– Ai băut cafea verde?

– Da, mai demult era cafeaua preferată! În perioada în care mă luptam cu greutatea în urma unei sarcini, a dat rezultate, având proprietăţi deosebite în arderea grăsimilor.

– Când ai băut prima cafea? Mă întreabă... zâmbind.

– Prima mea cafea a fost în perioada pregătirii pentru examenul de bacalaureat, până atunci nu am fost curioasă ce gust are. Auzeam pe la colegi că te ţine treaz și poţi învăţa mai bine, dar... la mine a avut un efect contrar, încât am renunţat rapid.

166

volumul 2 – proză, interviuri

– Îţi voi mai pune o singură întrebare. Care este citatul potrivit cafelei, din punctul tău de vedere?

– „Buna comunicare este la fel de stimulantă ca o cafea neagră și la fel îţi este greu să adormi după ea. – Anne Morrow Lindbergh. Interviurile cu tine, cu siguranţă, nu le voi uita, pentru că mereu am ceva de învăţat din ele.

Ne-am îmbrăţișat și-am mulţumit reciproc, apoi am pornit fiecare pe drumul ei, așteptând cu nerăbdare o altă întâlnire la cafea.

167

mini-concursuri cronopediene

Eu, reporterul şi muza cafelei (interviu) Un premiu de orice natură este o sursă de bucurie pentru cel care îl obţine. O astfel de decernare a unui premiu de excelenţă în poezie a fost organizat într-un bar select din capitală. Multă lume, fiecare cu gândurile lor se așezau la mesele pe care le era numele scris pe-o invitaţie, pusă frumos lângă un buchet de crizanteme albe. Era o atmosferă veselă și plină de sensibilitate, cum le stă bine celor care iubesc poezia. După decernarea premiului și programului organizat, fiecare la masa lui discuta, glumea, în compania unei melodii de jazz. O atmosferă plăcută. Ca din senin apare la masa noastră un reporter de la un ziar online... punct ro, nu i-am reţinut numele, nefiind din București nu îl citisem. Dorea un interviu despre cum influenţează cafeaua în inspiraţie. Când l-am auzit am zâmbit. Din acest motiv, probabil, m-a ales pe mine ca participantă la interviu, chiar dacă am refuzat iniţial, spunând că nu sunt poetă, doar prietena poetei care a primit premiul de excelenţă, totuși a insistat și în final am acceptat.

Reporterul: Când staţi în faţa calculatorului simţiţi nevoia unei cafele?

Eu: O fac în fiecare dimineaţă! Pentru că am un obicei, nu știu dacă toţi îl au, dar eu îmi beau cafeaua 168

volumul 2 – proză, interviuri

intrând în oazele mele de suflet, la prima oră. Prefer laptopul în defavoarea telefonului.

Reporterul: De câte bucurii are parte un poet, când își bea cafeaua?

Eu: Mă determinaţi să zâmbesc... Atunci când îi iese poezia așa cum își dorește sau poezia lui ajunge la sufletul cititorului, nu bea cafea, se bucură.

Reporterul: Când simte s-o bea?... Și zâmbește.

Eu: În acele momente, în care cuvintele nu se leagă, când ceea ce scrie nu are energia necesară, ideea se lasă așteptată... iar muza se odihnește și el se încurcă printre fraze și cuvinte, încât o ia razna. Să evite prelungirea acestei agonii, fuge repede și-și face o cafea pe care o bea visând să-și elibereze gândurile.

Reporterul: Nu are capacitatea de a se replia imediat și simte nevoia unei cafele?

Eu: Normal! Se enervează, suferă, se întristează fiindcă a pierdut timpul în aşteptarea cuvintelor potrivite... și ele nu apar. Când își bea cafeaua zboară printre amintiri hazlii, se întâlnește cu oameni frumoși și în acest fel se echilibrează, putând reveni la poezia care i-a dat bătăi de cap, cum se spune, și o termină.

Reporterul: Ce stare are în momentele în care își bea cafeaua preferată?

Eu: Poetul este un om foarte vulnerabil și sensibil, nu are armură, nu are capacitatea de a se replia imediat, bând liniștit cafeaua se repliază, își trezește muza care-l ajută să-și revină.

169

mini-concursuri cronopediene

Reporterul: Și muza bea cafea? Mă întreabă zâmbind...

Eu: Ea nu bea cafea, dar aburul cafelei îi deranjează somnul...

Reporterul: La încheierea interviului v-aș întreba, ce cafea vă place, ness-ul, cafeaua simplă sau cu lapte?

Eu: Beau orice cafea, acum o beau simplă fără zahar, dar acasă beau „3 în 1”.

S-a ridicat de la masă, mulţumind și s-a îndreptat spre o alta.

170

volumul 2 – proză, interviuri

Prepararea unei cafelei la pensiune (interviu) Pe timp de iarnă, îmi place să-mi petrec zilele la munte, din acest motiv în fiecare an îmi pun câte un CV la o cabană-pensiune. În acest an, pe lângă servirea unei cafele îmi doresc să învăţ să schiez. Un vis pe care nu mi lam îndeplinit, încă. Din acest motiv am depus CV-ul la una din pensiunile unde sunt condiţii de schiat. Patronul pensiunii, un domn mai învârstă, dar plin de umor, nu părea să fie un om de la ţară.

Dacă poţi trece cu bine de umorul lui, cam ironic, care ar vrea să te scotă din amorţeală, sau să-ţi testeze răbdarea, finalul ar fi bun.

Patronul: Știi să faci cafea??

Eu: Sigur, altfel n-aș fi depus acest CV la pensiunea dumneavoastră.

Patronul: Da, te cred! Dar la noi cafeaua trebuie să fie vorbăreaţă, glumeaţă, să cânte, să danseze...

Poţi să faci astfel de cafele??

Eu: De dimineaţă, așteptând să se trezească personalul pensiunii mi-am făcu o cafea în cuptorul din curte, cel în care se pregătesc grătarele, cu cel mai folosit ibric. Nu știam că e cel mai folosit, dar mi-a spus el, în 171

mini-concursuri cronopediene

timp ce cafeaua fierbea liniștită. Făcută pe jarul de lemne, fierbe încet și în final are o aromă deosebită.

Patronul: Cum, ibricul ţi-a povestit din secretele noastre, așa la prima întâlnire??

Eu: Nu știu, ce l-a determinat s-o facă, poate că, alegând-ul din zecile de ibricele, tocmai pe el, o fi vrut să se recompenseze. Poveștile petrecute în această pensiune mi le-a povestit,mai pe îndelete, ulcica din care am băut cafeaua din ibric. Ea a fost mai vorbăreaţă, chiar plină de umor.

Patronul: Cum, bei cafeaua, visând la cai verzi pe pereţi?

Eu: De regulă, da! Dar acum fiind în curte, nu am reușit... ulcica și cafeaua m-au ajutat să zbor până la norii cei albi, ce păreau niște căluţi zburdalnici.

Patronul: Din câte observ, ibricul și cafeaua din pensiunea mea ţi-au devenit aliaţi?

Eu: Nu trebuie să vă supăraţi pe ei, nu dumneavoastră i-aţi învăţat să fie vorbăreţi, glumeţi? Mie mi-a făcut plăcere compania lor, mai ales că gustul cafelei făcută la cuptor pe jar de lemne... a fost minunat.

Patronul: Ce cafea folosim în pensiune, dacă tot ai preparat-o și gustat-o?

Eu: Cumpăraţi cafea verde în saci și apoi o prăjiţi în pensiune. Cafeaua prăjită în pensiune are o culoare maro spre negru și este mai lucioasă datorită stratului mai dens de ulei rămas în urma prăjirii dark. Cafeaua prăjită sub această formă are un nivel mai scăzut de cofeină, este 172

volumul 2 – proză, interviuri

acidă și puţin amară. Este exact cafeaua ce se pretează într-o pensiune ca a dumneavoastră. Exact cafeaua pe care am preparat-o și băut-o eu.

Patronul: Ce cafea beau eu?

Eu: Dacă aș fi în locul dumneavoastră aș bea cafeaua verde, neprăjită. Având-o la îndemână, ar fi păcat să n-o folosiţi. Am folosit-o și eu când a necesitat.

Interviul s-a încheiat, patronul a zâmbit mulţumit, iar eu am fost angajată temporal la pensiunea în care cafeaua trebuia să îndeplinească condiţii speciale.

173

mini-concursuri cronopediene

Rodica Bogdan

Interviu cu o cafea matinală (reportaj-interviu) M-am întâlnit cu Cafeaua, într-o dimineaţă, normal, la o masă retrasă, undeva, pe un trotuar. Normal, matinală, tocmai ieşise din patul de nisip încis ce a ferchezuit-o. Am acostat-o, purta o aromă autumnală, cu broderii aburinde, presărată ici-pe-colo cu nestemate lucioase de caimac.

– Draga mea Cafea neagră, mică, şi fierbinte, cum se face că te-ntâlnii aci, singurică?

– O, voi oamenii, indiferent, femei, bărbaţi, cu toţii sunteţi un pic ingraţi. Priveşte şi tu în jur: într-un declin al nopţii către zi rodul verii prinde a se coace, tot mai multă viaţă pe care moartea tot o cheamă prinde frunze de aramă, poleite în căderi amoroase... Prins-am cu parfum de gutui în pârg zbuciumul cu revoltele din târg, am alergat prin nisipuri fiebinţi, m-a luat cu călduri, cu friguri îndeajuns, tu îmi vii acum cu întrebări fără răspuns...

174

volumul 2 – proză, interviuri

– Eşti un pic grăbită. Te-a părăsit, aici sub palida umbrelă, vreun năştruşnic amorez fugărit de-un soţ gelos, sau nu, ea, Ea, fata din vis şi-ntrezărit iubitul după colţ... ?

– Ei, uite nu. În loc să te mulţumeşti că mai găsit tocmai bună de sorbit, acum în al naturii prinos de frumuseţe tu-mi pui întrebări de bine sau de rău despre amoruri ce-au trecut ca fumul peste noapte. Priveşte: rândunelele, în zbor, pleacă. Vezi cum duc libertăţile din noi? cum eu simt cum printre geamurile întredeschise de peste drum se-ascunde o crimă, aud, în surdină, bătăi de cătuşe – cineva a rămas cu legături nedezlegate de pat, în miros de părăsire, de dulce amintire sau jalnică uitare... ?

– Ah, am priceput: avem o poveste, cu un poet timid, o nimfă mai focoasă...

– Măi, dar tu, cu întrebările tale stupide eşti mereu cu gândul la amoruri? Nu poţi respira şi tu natura-napoteoză? De ce ar fi banal o Cafea însingurată, pe o masă, dosită cumva de văzul lumii? Uite, aşa îmi e de bine să mă resfir în aburi risipiți, aşa, lin, către primul etaj, de-aici de lângă dugheană. E acolo un duet de armonie, el va veni primul, mă va găsi pe mine, mă va săruta fugar, apoi, şăgalnic o aduce şi pe soră-mea mai mică, va aşeza un trandafir micuţ lângă ceaşcă, o ciocolată şi apoi... apoi va aştepta şi el...

– Crezi că vine cineva?

– N-o vezi? Uite, uite, are-o rochie străvezie, vezi? vezi? are numai rochia pe ea, largă, aproape transparentă...

175

mini-concursuri cronopediene

– Eşti grozavă! Tu chiar aşa, în fiecare dimineaţă te laşi sorbită de nişte puştani?

– După nişte vremuri cu amor, acum uitate, pierdute, pe măsuţa mică din sufragerie, acum am coborât în stradă...

– ... şi-ţi cauţi regăsirea în durerile pierdute ale tinereţii?

– ... mă durea fericirea şi clipa ei nu o simţi atunci, cât efemer trăieşte, o simţi cumva când nu mai e...

– Draga mea Cafea, dragă, te simt, mă umplii de-o magie pe care o ador atât de mult...

– ... şi mă amestec cu sărutările tale. Îţi place să mă savurezi şi mă simt atât de bine când pur si simplu îţi plimbi limba pe toata licoarea corpului meu fără să-mi mai laşi vreo clipă de...

176

volumul 2 – proză, interviuri

Hai, şi de la capăt (reportaj-interviu) – Se spune că nu-ţi poţi începe ziua fără cafea şi primul lucru pe care-l faci după ce-ai deschis ochii este să fugi „să pui de-o cafea”. Tu cum procedezi...

– Hmm, când deschid ochii? Păi mă preling goală, goală, pe lângă trupul lui gol-goluţ şi-ţi dai seama ce urmează... cel puţin 15 minute... Apoi mă întind şi mă întind... Ne invităm reciproc cine s-o facă... Apoi, da, eu mă strecor în bucătărie şi în sfârşit „mi-o pun de-o cafea”!

– Şi totuşi, să fi trecut o juma’ de oră, nu? Nu e cam devreme? Se spune că aportul energetic al cafeinei este mai puternic la câteva ore de la trezire faţă de prima fază, fie ea şi după un amor matinal...

– Mă iei cu de-astea? Sunt sigură că fiecare îşi consumă cafeaua după un tipic, după o experianţă căpătată sau clădită din momente de degustare şi momente ante şi post degustare. Pentru mine momentul ante, matinal, e promordial. Bine, vei spune, şi dacă El nu e, ce faci? Mda, apelez la momentul „oglindă” şi mă privesc, şi mă mângâi şi... trec aşa vreo zece-cinşpe minute de goliciune adorabile...

177

mini-concursuri cronopediene

– Ce pui în cafea: zahăr, miere, sare?

– Orice element adăugat va schimba total ceașca de cafea, în bine sau în rău. De obicei eu pentru prima „gură de cafea” din zi adopt varianta simplă, fără nimic... și numai apoi o „potrivesc” în funcţie de preferinţele momentului: am treabă, un vârf de zahăr, am chef... caut mierea... Sare pun când sunt îngândurată...

– Cum e mai bine să pui laptele: rece sau cald?

– Auzi, tu ce preferi: vibratorul sau „dimensiunea” caldă, vie şi neastâmpărată! Păi cum să pui în cafea lapte?

Indiferent de cantitate, nici măcar o picătură de lapte să nu văd în cafea...

– Pentru tine are importanţă din ce bei cafeaua: din pahar de sticlă, porţelan, plastic?...

– Nu ştiu dacă „ambalajul” în care ajunge cafeaua e foarte important. Oricum când o prepari e ori în ibric, ori în cafetieră. Ea-şi capătă nuanţele acolo. Eu degust alte desfătări mai profund, dar savurez cu plăcere cafele servite în recipiente bizare sau incitante...

– Crezi că cineva poate să se educe ca să deguste o cafea cum se cuvine?

– O fi degustarea unei cafele de lux un proces asemănător celui a unui vin de colecţie. Pentru profesionişti. Eu rămân o amatoare convinsă, rebelă.

– Ceva, la final de interviu, o tehnică anume?

– Cafeaua: mai întâi o privesc, printre aburi, prin caimac, încerc să găsesc reflecţii în suprafaţa ei. Apoi o miros. O miros şi pe stânga, şi pe dreapta, o amestec 178

volumul 2 – proză, interviuri

rotind uşor ceaşca, paharul, ce-o fi el şi mai miros iarăşi. Încerc s-o pătrund în mine aşa cum mă pătrunde el... Şi apoi o sărut! Întâi uşor, ca un pupic, apoi mai lung şi mai lung, şi mai adânc... Nu, nu una după alta toate fazele astea... Le strecor în minute după minute... În final îmi rămâne un gust: este un gust al plăcerii, o satisfacere a dorinţei, un fel de „hai, şi de la capăt”!

179

mini-concursuri cronopediene

Să bem mai întâi cafeaua... (interviu imaginar) Unele lucruri în viaţă nu se mai schimbă, odată împlinite cumva. Sunt acele momente pe care nu le vrem pierdute pentru că şansa te priveşte şi dacă nu-i răspunzi, pleacă. Pleacă nepăsătoare. Şansa, pe care eu, Toamna, am avut-o, de a scrie un interviu imaginar despre cum să-ţi bei cafeua este un astfel de moment.

Toamna: – Bem o cafea, împreună?

Doamna cu ochelari de soare: – Mai ales acum, pe vremea ta, dimineţile petrecute cu o cafea aburindă, băută uneori la o poveste în familie, alteori pe fugă, îmi energizează zilele.

– Eşti băutoare înrăită de cafea?

– Sunt băutoare de cafea, dar înrăită, nu. Că m-a descoperit ea, că am descoperit-o eu, nu mai ştiu. Evident că ne-am îndrăgostit reciproc şi iremediabil. N-aş putea refuza nicicând o ceaşcă cu licoarea magică ce-mi înviorează ziua.

– Ţi-a schimbat cumva destinul o banală ceaşcă de cafea?

– Eram, acum vreo 10 ani, parcă, undeva, pe-o plajă la mare, dis-de-dimineaţă, de foarte dimineaţă şi aşteptam să vină omul cu şezlongurile. Un miros profund de cafea nu-mi dădea pace.

180

volumul 2 – proză, interviuri

– Ţi-a venit o poftă nebună de-o cafea, nu?

– La bar, un tip, frumuşel, cu ţinută, degajat măcina nişte boabe de cafea. Luase o pungă mare de cafea (2, 3 kg?) fusese deşertată în aparatul de cafea şi aşa, dintr-o dată mă întrebă: „Bei o cafea?” Acum nu ştiu ce aşteptasem mai mult: întrebarea despre cafea sau pur şi simplu glasul lui.

– Şi ce-ai răspuns? Sau te-ai blocat?

– „Ooo.. Daaaa!!!” – chiar aşa mi-a ieşit îndată pe gură! Şi mi-a dat o cană mare, portocalie plină cu licoarea neagră. După care s-a aşezat în faţa mea, cu o cană identică şi mă privea cumva, aşa, prin mine. „Să bem mai întâi cafeaua” spusese... Aveam impresia că el mă vede undeva pe plajă, lângă mare...

– Numai te privea?

– Am vorbit vrute şi nevrute, despre cafea, despre soare, despre amor... Peste zi de tot programul de plajă s-a ocupat el. Apoi a urmat seara, pe faleză... Şi noaptea. A fost o noapte ca o ceaşcă de cafea!

– Păi astea-s aventuri de-o zi sau de-o noapte la mare. Care-i substratul?

– Tocmai asta e, n-a fost numai o zi, n-a fost numai o noapte. Au fost câţiva ani! De la El am învăţat ce e cafeaua dar şi ce e Amorul. Orice cafea preparată de el avea un nume: Cafea cu amor de zi, Cafea cu Amor de femeie, Cafea cu Amor nebun. Toate cafelele lui erau cafele cu amor...

– „Erau”... vorbeşti la trecut. S-a întâmplat ceva?

– După ce-am învăţat pe-ndelete cum să-mi beau cafeaua în orice moment al vieţii, al zilei, cum să fac amor 181

mini-concursuri cronopediene

între două cafele?... Mi-au rămas numai lecţiile. El mă priveşte din altă dimensiune şi nu mă lasă deloc să irosesc în zadar vreo ceaşcă de cafea... De fiecare dată când am ceva important de făcut, îndemnul lui vine implacabil: „Să bem mai întâi cafeaua” Arome. Gusturi. Culori. Întâmplări. Destine. Eu, Toamna, am trăit un interviu imaginar cu Primăvara mea, undeva, pe-o plajă, aşteptând omul cu şezlonguri.

182

volumul 2 – proză, interviuri

O cafea, povestea dintr-o ceaşcă (interviu) Această licoare de mulţi venerată, nu este doar o simpla apă neagră. E-un dor şi-un viciu plăcut.

Redactor: – De ce dor, de ce viciu?

Eu: – Ia să vedem ce evenimente se consumă la o cafea: marile noastre aventuri mondene, dulcele revederi, pauzele de muncă, chiulul de la activităţi impuse, momentele de lene, iubirile şi dureroasele despărţiri. Între acele căni, ceşti, pahare pline sau mai puţin pline se infiripa ceva: o poveste de dragoste, un râs în hohote, poate lacrimi, o cerere în căsătorie, un proiect de suces, dar şi o tăcere plină de cuvinte sau de gesturi.

– Şi-atunci, ce-ar fi cafeaua? Cafeaua ca fenomen, nu ca produs gastronomic.

– Nu este niciodată o simplă cafea, o licoare. Nu doar te trezeşte sau îţi dă o stare de spirit mai bună. Cafeaua te ajută să socializezi, este pretextul să te întâlneşti cu cineva, te pune pe gânduri, te cuplează.

– Ne socializăm, deci. Avem cumva formule predefinite?

– Cafeaua este o legătură între noi, oamenii. Este un pretext să vezi pe cineva, sau de a ieşi din casă, de a te 183

mini-concursuri cronopediene

mişca dimineaţa... Ieşim la o cafea? Bem o cafea? Ne vedem la o cafea? Hai la mine la o cafea. Bem şi noi o cafea împreună? Dai şi tu o cafea?

– Şi tu crezi în „minunile” petrecute la o cafea?

Adoptând un stil anume în a-ţi bea cafeaua poţi determina un anume viitor?

– Câte dintre noi nu s-au cuplat la o cafea, sau s-au îndrăgostit tot la o cafea? Este invetitabil să nu se întâmple aşa ceva. Depănăm poveşti la o ceașcă fierbinte de cafea.

Facem planuri, bârfim, toate se potrivesc mai bine la o cafea.

– Sunt totuşi momente când eşti în situaţia de aţi bea în singurătate cefeaua. Mai e asta socializare?

– Cafeaua este elementul cheie, elementul de legătură. Ea te conectează la ziua ce abia a început şi la noutăţile ce le vei afla. Cu tehnica din ziua de azi mai poţi spune că eşti singură la o cafea? Un facebook, un selfi, un chat şi lână tine sunt o mulţime! Poate glumesc. Sunt întradevăr momente în care eşti nu mai tu şi ceaşca ta de cafea neagră. Sunt momentele de sinceritate, tu cu tine însăţi.

Tu întrebi, cafeaua îţi răspunde. Tu priveşti, cafeaua te oglindeşte.

– Petreci des astfel de momente. Adică şi în singurătate adopţi un stil personal de a-ţi bea cafeaua?

– Mă ştii o rebelă. Normal că am şi aici extravaganţele mele, deja cunoscute: mă dezbrac de orice poate să-mi ascundă ceva în faţa cafelei mele, textile, 184

volumul 2 – proză, interviuri

gânduri, simţuri şi mă aşez, aşa goală şi la trup şi la minte şi la pofte în faţa goliciunii negre a cafelei mele. Şi aşa, amândouă dansăm. Sau alergăm. Sau cântăm. Sau pur şi simplu tăcem. Ca atitudine sau stil sau comportare, cafeaua este ceva anume de nedescris. Când cerem o cafea, cerem de fapt timp. Cerem timp pentru noi şi pentru sufletul nostru. Sau pentru noi toţi, cei din jurul cafelelor noastre. Cum să zic acum: Bem şi noi o cafea?

185

mini-concursuri cronopediene

Dimineţi cu aromă de cafea (interviu) O cafea te poate liniști, te face să uiţi de tot și de toate și să o savurezi împreună cu cel drag, cu prieteni, colegi și de ce nu chiar cu un străin cu care poţi conversa despre orice. Ei bine, într-o mică dimineaţă de toamnă am avut acest prilej de a-mi bea cafeaua pe-ndelete, alături de o carte bună, pe o terasă mai retrasă, când un glas suav îmi răsună undeva către urechea dreaptă: „E liber?”. O tinerică s-a oprit la masa mea şi-şi comandă o cafea mare, cu caimacul cât mai gros. Asta după încuviinţarea mea şi invitaţia de a lua loc.

– Cafeaua este cupidonul zilelor noastre deoarece are puterea de a iniţia povești de dragoste, încerc eu să deschid o discuţie (mintea mea a şi fugit rapid la un mini-interviu despre cum îţi bei cafeaua).

– O, nu chiar, răspunse tinerica mea, în jurul unei cafele pot fi încercări reuşite sau nereuşite de uniune, de cuplare, uneori amuzante sau pline de farmec.

– Şi nu crezi că unele poveşti de dragoste au început la o cafea? Ce crezi că ar fi iscat acel fior de iubire?

– Da, o invitaţie de genul „Te scot la o cafea” e ca un preludiu. Mai ales dacă accepţi şi ieşi cu persoana 186

volumul 2 – proză, interviuri

respectivă la o cafea. Sunt băutoare împătimită de cafea, îmi savuram cafeaua de dimineaţă în holul hotelului în care mă cazasem pentru un concurs de dansuri. Am comandat ca şi acum o cafea mare, cu mult caimac, am început să sorb prima înghiţitură, era atât de bună încât m-a surprins chiar şi pe mine, bună cunoscătoare şi m-a făcut să închid ochii de plăcere şi să geam uşor, un geamăt de acela de plăcere mult cunoscut nouă, fetelor, ştii şi tu.

– Și vrei să spui că ai fost surprinsă, auzită?

– Geamătul, gestul ce mi s-o fi întipărit pe faţă, insesizabil pentru restul lumii, a fost, însă, remarcat de un băieţandru, probabil cazat la acelaşi hotel. Să fi avut 19-20 de ani...

– Ei, uite că aşa a pornit o poveste de dragoste!

Cu o cafea! Final fericit, cumva?

– Pentru perioada cât am fost angrenată în concursuri – da. A avut mai multe finaluri fericite, spumoase şi presărate cu acele gemete şi gesturi inconştiente...

– Şi finalul? L-ai învăţat „cum se bea o cafea”?

– După noaptea festivităţilor de premiere, dimineaţa fiecare a plecat cu autocarul lui. Am rămas „cuplaţi” pe facebook şi...

– Există vreo diferenţă dimineaţă şi celelalte cafele?

între

cafeaua

de

– Enormă! Cel puţin pentru mine! Cantitativ dar şi stilistic. Ce-a de dimineaţă e mare, spumoasă, cauţi un anume stil de a o îngurgita. Cele de prânz, de după amiază 187

mini-concursuri cronopediene

sau chiar de seară sunt mici, fugare, nici n-ai timp să le miroşi, gândul ţi-e în altă parte...

– De ce ai ales să te aşezi la masă cu mine?

– Ţi-am surprins şi eu geamătul discret când ai sărutat cafeaua! Nu cartea te atrăgea pe tine ci mai degrabă un vis... Dar între fete astfel de vise rămân vise, chiar şi la o cafea de dimineaţă.

188

volumul 2 – proză, interviuri

Dorina Pop

Cafea condimentată cu umor negru (interviu) Reporter: Sunt onorată de prezenţa domniei voastre în redacţia ziarului nostru. Cum aţi decis ca semnul electoral să fie o ceașcă de cafea?

Vasile Măturică: Cred că lumea s-a săturat de trandafiri roșii, de săgeţi galbene sau... mere otrăvite. E timpul cafelei! Nu asociem oare, cafeaua, cu prima iubire, cu ascensiunea în afaceri sau pur și simplu cu o zi fericită?

De ce să nu putem introduce cafeaua și-n politică?

R.: Perfect de acord, însă aș vrea să cred că nu aţi atașat „gustului vieţii” o cafea... amară. De mult nu mai curge lapte și miere în politică. Ce soluţii puteţi da?

V.M.: Nu pot promite că voi ridica „laptele și mierea” la standardul cafelei din platforma mea electorală sau că ceaiul de tei va redefini calmul, însă o cafea cu piper te trezește din nepăsarea faţă de nevoile semenilor tăi mult 189

mini-concursuri cronopediene

mai repede decât un par aplicat pe spatele somnorosului sau decât gazele lacrimogene atunci când ai poftă săncingi un miting antiguvernamental.

R.: Deţineţi reţeta succesului generat de-o cafea cu piper?

V.M.: De ce vă miraţi? Uite, de exemplu astăzi, ofer câte o cafea cu piper celor care au curajul și capacitatea de a scrie câte-o epigramă despre politică.

R.: Inteligentă mișcare. Actorul Clark Gable susţinea că: „Nu râd niciodată dacă nu mi-am băut cafeaua în ziua respectivă.” Dumneavoastră, domnule Măturică, cum și când vă beţi cafeaua?

V.M.: Eu nu asociez cafelei un zâmbet protocolar, prefer s-o beau cu prietenii, nu doar la un pahar de vorbă, ci și cu o sticlă de vodcă!

R.: Nu credeţi că vă faceţi singur antireclamă apelând la spirtoase?

V.M.: De ce credeţi asta? Sinceritatea îmi poate aduce voturi nesperate! Prea multă minciună s-a plimbat prin politică și unde am ajuns? Economia e praf, cetăţenii iau calea exilului, șomajul a atins cote alarmante. Nu suntem noi înșine îmbătaţi cu propria trufie? Vodca ce rău poate face? Uitaţi-vă la ruși. Ei toată ziua consumă câte-o vodculiţă. Sunt nemulţumiţi de Putin?

R.: Vă îndreptaţi spre est? În cazul acesta poate oferiţi cafea cu... sare?!

190

volumul 2 – proză, interviuri

V.M.: E o sugestie bună, însă punctăm... piperul! „Iute, iute spre schimbare,/Prepar o cafea fierbinte/Cu piperul din dotare,/La vot să mă ţineţi minte!”

R.: Dacă veţi reuși să condimentaţi politica, precum cafeaua, veţi avea susţinerea mea în viitor.

Prezentul nu credeţi că are nevoie de puţină miere?

V.M.: Of, iar începeţi cu dulcegării... Când totul este făcut praf, cum pot eu promite bunăstare? Nu-mi dă mâna să mint! Merg înainte cu adevărul și-mi asum riscul unei înfrângeri. Până atunci, daţi-mi voie să vă ofer o cafeluţă cu piper și... un pahar de umor negru.

191

mini-concursuri cronopediene

Iubire încurcată în cafeaua perfectă (interviu) Reporter: Aveţi un album de fotografii cu cafele decorate cu spumă de lapte premiat la Campionatul Mondial de Barista. Ce a stat la baza acestor inedite fotografii?

Javier Perez: Nu știu dacă sinceritatea se premiază, însă întâmplător am reușit această performanţă. Cu cinci ani în urmă, prietena mea de atunci, insista să ne vedem la o cafenea din centrul orașului. O ședinţă foto m-a încurcat puţin și-am întârziat cam o jumătate de oră. Plictisindu-se, fata a comandat o cafea. Chelnerul i-a adus-o chiar în momentul când m-am așezat, gâfâind, pe scaunul alăturat.

Surprins de inimioara de la suprafaţa ceștii, care-și contura în taină declaraţia, rapid am făcut o fotografie. Din păcate domnișoara m-a informat că idila noastră și-a consumat povestea. Atunci am pierdut un suflet blând, însă am câștigat ideea de a asocia două pasiuni. Pasiunea mea pentru fotografie era deja ca un viciu, însă imaginea unei cafele personalizată a completat-o perfect.

R.: Nu cumva v-aţi refugiat în umbra aparatului de fotografiat, renunţând la fotomodele în favoarea cafelelor realizate de barista pentru a vă ascunde rănile din iubire?

192

volumul 2 – proză, interviuri

J.P.: Sunt un om realist. În viaţa mea „roiesc” femei frumoase care sunt dispuse oricând să-mi... cadă la picioare. Nu știu despre ce răni vorbiţi. Ador o cafea bună la fel de mult ca o femeie iubitoare.

R.: Fiind declanșată pasiunea pentru imaginea unei cafele personalizată, atunci aţi vorbit cu barista care o realizase?

J.P.: În ziua aceea nu, dar am revenit peste câteva zile și am comandat o cafea, solicitând în același timp dorinţa de a-l cunoaște pe „artistul” care o concepuse.

Iniţial făceam fotografii cafelelor ca într-o joacă, dar cu timpul, revenind în acea cafenea, ori de câte ori timpul îmi permitea, mi-am dat seama că pot îmbina două pasiuni – fotografia și cafeaua.

R.: Cum aţi ajuns la un Campionat Mondial de Barista, secţiunea fotografie?

J.P.: Vă grăbiţi... Barista care-i făcuse fostei prietene cafeaua cu inimioara, era chiar câștigătorul Campionatul Naţional de Barista. Cu timpul ne-am împrietenit. Mă chema de fiecare dată când o nouă idee „răsărea” deasupra minunatelor lui cafele.

R.: Aţi devenit o echipă?

J.P.: Cum aţi ghicit? În echipă am mers și la mondiale...

R.: Dar medaliile le-aţi luat separat. Sau... greșesc?

J.P.: Nu greșiţi, însă sunteţi complet dezinformat.

Prietenul meu, cel mai bun barista din Mexic, s-a calificat 193

mini-concursuri cronopediene

în finală, însă un păcătos de telefon l-a informat că iubita lui se zbătea între viaţă și moarte, în urma unui accident de motocicletă. Nu mai putea pune pasiune în cafea, când știa că acasă mocnește o tragedie. Nici n-a mai stat la finală, ci a evadat cu primul avion.

R.: Dacă aș fi un reporter liniar, v-aș sugera să refacem interviul, însă simt că informaţiile pe care mi le-aţi dăruit sunt exact ceea ce-mi doream. Sunteţi dispus să-mi prezentaţi și sursa de inspiraţie?

J.P.: Nimic mai simplu. Încă lucrează la cafeneaua din centru...

194

volumul 2 – proză, interviuri

Norocul răsărit în umbra cafelei (interviu) – Aţi scris în romanul „Pete și scrum” despre modul cum o cafea poate schimba destine. Cât de importantă credeţi că este cafeaua în relaţiile interumane?

William Turner: Să vă răspund la această întrebare ar însemna să fac un rezumat volumului menţionat. Nu-mi doresc acest lucru, însă pot adăuga faptul că locaţia și anturajul unde se consumă cafeaua pot aduce un aer nou și revigorant persoanei care simte aroma de neprevăzut cu toate consecinţele sale: mister, iubire, intrigă.

– Când aţi conceput ideea acestei cărţi v-a marcat un fapt real sau aţi apelat 100% la imaginaţie?

W.T.: Destăinuirea e ca aburul cafelei fierbinţi – vine și fuge. Lectura însă, pe care insist, e precum o „gură” de necunoscut pentru cititorul însetat de a descoperi mistere...

– Să concluzionez că nu doriţi să dezvăluiţi sursa de inspiraţie?

W.T.: S-au scris multe despre acest roman, dar nimeni nu m-a întrebat dacă fundaţia pe care s-a clădit intriga dintre personaje e reală sau imaginară. Îmi place întrebarea și cred că o notă de subsol, ca o scurtă 195

mini-concursuri cronopediene

povestioară, ar îmbrăca cu un iz proaspăt comunicarea noastră.

– Asta-mi și doresc! Despre ce este vorba?

W.T.: În urmă cu șapte ani, când încă locuiam la Paris, urma să mă întâlnesc cu editorul meu la o tavernă.

Fiindcă dumnealui era un tabagist înfocat am rezervat o masă la terasă și emoţionat începusem să răsfoiesc manuscrisul romanului „Decenţă oarbă” până când sunetul unui scurt ticăit m-a scos din lumea mea imaginară. De fapt primisesem un mesaj de la editor că va întârzia jumătate de oră. Mi-am comandat o cafea și, dorind să scap de agitaţie, m-am cufundat din nou în lectură. La un moment dat am simţit cum scaunul se mișcă și un copil, mai speriat ca mine, parcă ar fi vrut să mă ia în braţe. Undeva, în spatele puștiului, spiţele unei biciclete șopteau nervoase că ele nu sunt vinovate de impactul survenit. Năzdrăvanul, fără să găsească resurse de a-și cere scuze, și-a luat bicicleta și-a aleargat ca și când se întâlnise cu lupul. Eu, derutat peste măsură, eram preocupat să observ dacă copilandrul nu se accidentase.

Doar după ce personajul impactului nu se mai zărea am constatat imaginea dezastrului...

– Vreţi să spuneţi că licoarea maronie și-a etalat aroma pe filele manuscrisului? Și editorul a mai venit sau „aţi scăpat”?

W.T.: Desigur c-a venit, însă... cum a venit a și plecat.

196

volumul 2 – proză, interviuri

– Să înţeleg că n-a acceptat argumentarea dezastrului? Și dumneavoastră aţi stat pasiv, n-aţi reacţionat într-un fel?

W.T.: Viaţa m-a învăţat că nu mă pot opune destinului și am considerat că poate nu-i încă momentul acelei cărţi. După două luni am înscris manuscrisul într-un concurs. Editura implicată în eveniment nu doar mi-a tipărit volumul, ci mi-a asigurat o promovare ca la carte.

Cafeaua buclucașă mi-a adus noroc!

– Interesantă destăinuire... Ce aţi putea să ne comunicaţi despre proiectele literare, nu neapărat legate de... cafea?

W.T.: Dacă-n cafea „zace muza”, personajul principal al viitorului meu roman prepară cafea la nisip.

Interviu realizat de Monique Vitan – Le Figaro Litteraire

197

mini-concursuri cronopediene

Tchibo – parte din viaţa mea (interviu) – Mă surprinde tinereţea dumneavoastră. Cum aţi ajuns director la Tchibo România?

Laurenţiu Miclăuș: Curajoasă întrebare, însă nu vam invitat să discutăm despre persoana mea, ci despre produsele pe care le vom scoate în curând pe piaţă. Totuși pot oferi un răspuns sincer unui zâmbet de nota zece! Cu vreo patru ani în urmă, îmi căutam un job. Mă trezisem cu noaptea-n cap, chiar dacă interviul urma să fie dupăamiaza. Repejor intrasem în bucătărie să-mi prepar o cafea, însă constatasem că borcanul era gol. Fugisem la magazinul din colţ. Ghinion, era inventar. Am alergat să prind tramvaiul care tocmai ajunsese în staţie, în speranţa că supermarketul din apropiere deţinea cafeaua preferată. Și cum un ghinion nu vine niciodată singur, staţia de lângă supermarket a fost închisă din cauza unui convoi militar.

Nici nu apucasem să fac câţiva pași pe trotuar și mă apelează cineva. Am răspuns rapid, însă mai bine n-o făceam... Erau cei de la birotică, care mă anunţau că interviul se reprogramase peste o jumătate de oră. Ce să fi făcut? Aveam nevoie de o slujbă și n-am mai luat în calcul vestimentaţia mea sumară și precară. Ajunsesem eu la timp, însă mi-am dat seama că aspectul meu sportiv și puţin șifonat era un minus. Atunci, n-a fost să fie...

198

volumul 2 – proză, interviuri

– Și credeţi că reţeta succesului în afaceri constă întrun costum elegant?

L.M.: Dichiseala nu-ţi asigură o slujbă bine plătită, însă lipsa ei îţi frânge aspiraţiile.

– Concluzionez că unei cafele de top i s-a asortat un bărbat cu bun-gust. Greșesc cumva?

L.M.: Nu sunt în măsură să vă contorizez părerile.

Pictorul francez Edgar Degas susţinea că: „Bunul gust nu există! Lucrurile frumoase se fac instinctiv.”

– Nu cred că instinctul va poziţionat în fruntea ierarhiei la Tchibo România. A fost o conjunctură a destinului sau vorbim despre o recomandare?

L.M.: Nici una, nici alta. Mi-am postat CV-ul pe câteva site-uri de locuri de muncă și-n câteva zile am fost contactat de vreo cinci firme. Poate mirajul cafelei m-a atras mai mult, căci am lăsat în umbră celelalte oferte.

– Cum sugeraţi clienţilor să consume cafeaua Tchibo?

L.M.: În primul rând fără zahăr! Prima înghiţitură se analizează cu papilele gustative până când cele patru gusturi: dulce, amar, acrișor, sărat se întrepătrund, creând așa zisa stare de confort. Urmează un zâmbet cu „lapte” șio altă gură de cafea și starea de bine s-a instalat în tot corpul.

– Știţi că aveţi har de povestitor? Cum și unde aţi dobândit calmul acesta englezesc?

199

mini-concursuri cronopediene

L.M.: Calmitatea despre care vorbiţi ţine de arta diplomaţiei. Cuvintele sunt ceea ce ne reprezintă cu bune, cu rele. Restul este plictiseală.

– Produsul pe care vreţi să-l lansaţi ce aduce nou?

L.M.: Noul pachet Tchibo se va lansa pe piaţa românească ca un preludiu pentru Valentine's Day, fapt pentru care prezenţa celor două ceșcuţe în formă de inimioară lângă o aromă exclusivistă de cafea cred că va fi benefică. Promoţional, vă ofer un pachet.

Interviu realizat de Ancuţa Luca pentru revista VIVA

200

volumul 2 – proză, interviuri

Eu, Marc Levy şi cafeaua (interviu imaginar) Dorina Pop: Îmi permiteţi să vă ofer o cafea turcească, domnule Levy?

Marc Levy: Până-mi sosește editorul, am putea comunica la o cafea.

D.P.: Credeţi că cer prea mult dacă doresc să vă iau un interviu, așa ca într-o joacă?

M.L.: Nu știu ce să vă spun, sper să ne înţelegem... nu prea pronunţaţi bine cuvintele în limba franceză. Cum vă numiţi și pentru ce publicaţie doriţi să realizăm acest interviu?

D.P.: Numele meu este șters, nu are rezonanţa pe care și-a căpătat-o numele dumneavoastră, iar interviul este pentru un concurs on line despre cum îţi bei cafeaua.

Acceptaţi să-mi oferiţi ajutorul?

M.L.: Desigur. Pentru mine cafeaua e ca o muză... prolifică. Dacă ideea interviului are un gram de adevăr eu vă cer permisiunea să vă sărut mâna, simţindu-vă ca o soră în arta mânuirii condeiului.

D.P.: Exageraţi, însă nu puteam rata momentul de a vă cunoaște personal. De obicei, aveţi timp să staţi la taclale cu fanii?

201

mini-concursuri cronopediene

M.L.: Uneori, serile le dedic fanilor, lângă o cafeluţă cu mult lapte. Atât licoarea obţinută din boabele de cafea, cât și emoţia obţinută din comunicarea cu fanii mei îmi hrănesc sufletul cu prospeţime și magie. Dumneavoastră, doamnă, cum vă beţi cafeaua?

D.P.: Aș vrea să cred că-n cafeluţa mea plutesc muze benefice actului creativ, de aceea în momentul când am timp și dispoziţie pentru scris îmi fac iniţial o cafea mare, în care adaug puţin lapte. Iau o gură călduţă din licoarea maronie și simt cum muzele din interiorul ei se bat între ele, dorind să-mi șoptească fiecare cuvinte elegante.

Uneori competiţia lor e așa de mare încât fac o gălăgie de nu mai înţeleg nimic. Eu, neputincioasă, sfârșesc prin finalizarea cafelei și... zilnica plictiseală on line.

Dumneavoastră cum vă beţi cafeaua?

M.L.: Optimismul pe care-l degajaţi mă determină să ridic ștacheta răspunsului, afirmând pentru prima oară public că gustul cafelei diferă de la roman la roman. Dacă personajele în pielea cărora intru se plimbă pe o plajă însorită simt nevoia unei café-frappé. În cazul în care acţiunea își consumă clipa în Orient, de ce n-aș consuma o cafea la nisip? Când procesez prologul unui viitor roman, dimineaţa „semnez condica” lângă o cafea tare, mare și amară. Cappuccino consum când punctul culminant își caută cuvintele ce se evaporă precum cafeaua.

D.P.: Aţi putea să descrieţi o zi din viaţa lui Marc Levy?

M.L.: Nici o zi nu seamănă cu precedenta, m-ar cuprinde monotonia. Și gustul cafelei îl schimb periodic, 202

volumul 2 – proză, interviuri

precum modelez caracterul personajelor. În prezenţa unei femei frumoase, ador cafeaua preparată de un barista, iar când sunt în campanie de lansare de carte, prefer un expresso lung.

D.P.: Unul dintre romanele dumneavoastră am simţit că l-aţi scris pentru mine. E vorba de: „Toate acele lucruri pe care nu ni le-am spus”. Care a fost scânteia care a declanșat acţiunea?

M.L.: Mă flataţi. Câţi dintre noi, în momentul când am devenit adulţi, am avut puterea de caracter de a discuta „fără frontiere” cu proprii părinţi? Mesajul romanului e ca o răzbunare în timp.

203

mini-concursuri cronopediene

Marin Anghelescu

Bucuria cafelei în viaţa noastră (1) (reportaj-dialog) Îmi place cafeaua și o beau cât de des pot sau mi se oferă. Dar acum doresc să „smulg” ceva taine despre cum îşi bea cafeaua Rodica Bogdan.

Marin Anghelescu: – Contează la tine efectul direct al cafelei?

Rodica Bogdan: – Nu-mi place cafeaua fiindcă m-ar ţine neapărat trează, nu ştiu să mai aibă acest efect asupra mea, ci îmi place pur și simplu. Îmi place mirosul de cafea proaspăt râșnită, îmi place gustul de cafea caldă-caldă, îmi place că o pot bea singură și că o pot bea cu alţii.

– Ce relaţie specială ai tu cu cafeaua ta de toate zilele?

– Spre norocul meu (şi al celor din preajmă?) sunt prezentă într-un cerc relativ larg de persoane pentru care cafeaua este o bucurie, nu o necesitate. După cum constată oricine acum sunt nenumărate locurile unde poţi 204

volumul 2 – proză, interviuri

savura selecţii, chiar şi speciale, de cafea, preparate cu fantezie, cu grijă. Semnul bun al acestui fapt este că, cel puţin eu, am învăţat să mă bucur de o cafea bună, într-o companie plăcută sau singură, ascunsă sau în văzul altora...

– Să înţeleg că simţi o anume plăcere când eşti privită cum îţi bei cafeaua, chiar şi când eşti singură) – Ooo, da, place sau nu celorlalţi, eu cred că aşa cum rafinamentul se poate manifesta în mâncare, vestimentaţie, mers, artă, vorbire, tot aşa în modul în care îţi bei cafeaua (mai ales în public) ai nevoie de o anume educaţie, o delicateţe. A bea o ceaşcă de cafea se face încet, sigur, nu cred că o poţi turna pe gât ca pe apă, superficial.

– Revin la răspunsul tău anterior: ai putea să-mi enumeri locurile în care tu îţi bei cafeaua? Nu neapărat într-o ordine a preferinţelor ci mai degrabă într-o statistică personală.

– Hai s-o luăm cu locurile plăcute: în pat, printre aşternuturi, dimineaţa sau la prânz, după-amiaza... Apoi pe terasă. Îmi ştii terasa, expusă la soare şi mai puţin expusă unor priviri iscoditoare – mai sunt ele unele indiscrete, cineva chiar a folosit o dronă... Apoi prin barurile „pitice” cum îmi place să le numesc, cele cu deschidere pe trotuar, dar şi într-un local de lux, sau la teatru... Revin apoi bucătăria, sufrageria şi iarăşi dormitorul şi de ce nu în vizite, la vecini...

– Băutul cafelei a schimbat ceva în obiceiurile tale cotidiene?

205

mini-concursuri cronopediene

– Cafeaua a intrat în viaţa mea ca un deliciu. A apărut apoi cafeaua de specialitate şi asta a schimbat totul.

Cafeaua a fost descompusă şi refăcută în multe feluri. Dar am ajuns să înţeleag ce beau.

– Preferi cafeaua la ibric? E bine, e rău?

–Atâta vreme cât produsul de cafea folosit este bun, curat şi aduce bucurie, nu poate decât să fie bine.

– Şi-acum întrebarea de final, în acest prim set: cum recunoşti, în fapt, o cafea bună-bună atunci când o bei în oraş?

– În primul rând, cafeaua este un fruct şi nu ar trebui să fie amară, ar trebui să aibă gust fresh, de fruct, să fie echilibrată, să nu fie în nicio extremă, nici acră, nici amară. (va urma)

206

volumul 2 – proză, interviuri

Bucuria cafelei în viaţa noastră (2) (reportaj-dialog) După cum am promis revin cu încercarea de a „smulge” câteva taine despre cum îşi bea cafeaua Rodica Bogdan.

– Din câte am înţeles terasa, terasa ta de acasă, este unul din locurile preferate de tine în care-ţi bei cafeaua. Are ea ceva special?

– Cu siguranţă. În primul rând poziţionare: e orientată spre sud şi pe trei laturi, din stânga până în dreapta ai în panoramă cerul. Nu tu alte habitaturi, nu tu instituţii sau ceva care să-ţi optureze privirea sau să ofere cuiva vreun cuib de curiozitate iscoditoare. Am aici libertatea de a fi eu însămi, nu deranjez pe nimeni, nu mă deranjează nimeni. Simt orice plăcere din plin.

– Prin diferite mijloace, insinuări sau chiar relatări încerci să faci demnă de crezare ideea că nudismul, naturismul îţi oferă cea mai plăcută ocazie de a consuma şi cafeaua. Acea terasă e un loc special de practicat nudismul? Sau de consumat cafeaua?

– E un sanctuar al cafelei, neîndoielnic. Acum, având această formidabilă configuraţie a locului poţi să spui stop spiritului nudist şi naturist? Da, uneori, în liniştea 207

mini-concursuri cronopediene

văzduhului, de dimineaţă până către prânz îmi „cultiv” trupul expunându-l gol-goluţi razelor de soare. Şi dacă nu sunt singură completez cu cultivarea spiritului în cele mai bizare discuţii sau proiecte.

– Vrei să spui că în acel loc nu există pudoare?

– În ziua de azi tu mai crezi în pudoare? Pe această terasă nu sunt totdeauna singură sau cu El, al meu.

Oricând poţi fi tu, orcând pot fi ele sau ei care se simt liberi să savureze o cafea nestingheriţi. Crede-mă, nimic erotic nu se întrezăreşte în fapta noastră. Vezi tu, această licoare neagră pe care o sorbim, mai transparentă sau mai puţin transparentă de cele mai multe ori e goală şi ea în recipientul ei. Pentru cafea acel recipient este terasa mea faimoasă!

– Vrând-nevrând ai manipulat discuţia către subiectul tău de taină. Revenim la cafea. Un maestru priceput în arta cafelei sau o maşinărie sofisticată, de ultimă generaţie sunt împreună sau separat recomandate unei cafele de calitate?

– Şi împreună, şi separat şi fără. Până la urmă această licoare neagră magică e numai apă şi cafea. Apa este încălzită şi cineva adaugă praful magic. Artistul (barista parcă i se spune) îşi foloseşte talentul în manipularea acestor 2 elemente esenţiale.

– Te-ai vedea lucrând în acestă adevărată industire a plăcerii cafelei?

208

volumul 2 – proză, interviuri

– Nu chiar. Nu tot ce este nou este şi bun. Acasă prefer cafeaua făcută de mine, la nisip – în ibric – sau la aparatul ce se numeşte cafetieră.

– Câte cafele bei tu pe zi?

– De numărat nu le-am numărat şi nu mă chinui să le număr. Le-am măsurat cumva şi cred că cel puţin 1 litru pe zi consum!

– Ai putea sintetiza, secretele tale în modul în care îţi bei cafeaua?

– Tandreţe, lipsa inhibiţiei de orice fel (ar fi un fel de excitaţie, nu?), plăcere, relaxare, exotism, artă. Sunt 7, ca şi întrebările tale!

Rodica Bogdan mi-a demonstrat, cu o senină şi totodată fără o imaginată candoare, că ştie să primească plăcere în folosirea cafelei ca talisman.

209

mini-concursuri cronopediene

Cafea cu gust de poveşti (interviu) – Pentru ce crezi tu că e făcută cafeaua?

– Ca licoare are efectele specifice cofeinei. Dar cafeaua a devenit agent de socializare: e făcută să-i contempli pe oameni, să-i priveşti prin aburul ei uşor aromat, să-ţi spui tu cumva povestea sau întâmplarea de la o altă cafea băută, cu altcineva. altcândva, altundeva...

– Ţi se întâmplă des să fii invitată la o cafea?

– Nu exagerat de multe ori, dar sunt constant invitată de diverse persoane, cunoscute şi, da, chiar şi necunoscute. Accept invitaţiile cu multă plăcere, căci mai ales cafeaua oferită de persoana din faţa mea e ceva sublim: o beau şi simt cum căldura ei mă pătrunde, urcă în mine, şi capăt, încet, încet puterea să visez...

– Crezi că ţinuta adoptată înfluenţează stilul de a bea cafeaua?

– O, da, şi încă cum! În casă poţi avea o ţinuită lejeră, când eşti tu, eventual el – soţ, iubit, amant – pornid de la pijama, un halat, un prosop, un pantalon scurt, un şorţ...

Dar uneori vin musafirii. Dacă sunt vecinii de zi cu zi cu care obişnuieşti să bei cafeaua, oricare ţinută de mai sus e scuzabilă. Alfel, cel puţin un halat e mai indicat. Eu prefer însă nişte rochiţe mai largi... Însă când trebuie să ies din 210

volumul 2 – proză, interviuri

casă, să merg oriunde altundeva să beau o cafea, singură sau cu companie, atunci devine problematic. Cu cine merg? Cum va fi cealălaltă persoană îmbrăcată? Să merg în fustă? În pantalon? La ţinută oficială? Dar dacă sunt în concediu, la mare să zicem... Ce costum de baie iau?

Pentru o femeie e dificil să se hotărască, crede-mă...

– Ce poveşti se pot spune la o cafea?

– De toate, pentru toţi. Putem începe cu banalele bărfe despre vecini sau colegi, apoi întâmplări de necrezut care ne-au marcat un anume trecut, sau îţi povesteşti visele, îţi expui nişte dorinţe, plângi că te-a părăsit sau te-a înşelat. Şi ca să fie picant interviul tău: noi fetele vorbim şi despre bărbaţi, cum sunt dotaţi, cum se comportă şi multe alte picanterii amoroase! Aş povesti probabil despre ce am mai învăţat, cum mi-am revenit din nu ştiu ce şoc, despre vreun animal de companie sau un shoping, sau te-aş asculta pe tine despre teorii ale conspiraţiei sau cum ai devenit „mentorul” mai ştiu eu cărei puştoaice... Nu cred că e vreo limită.

– Am citit undeva despre cineva care a trăit 27 de luni fără cafea şi fără ţigări. Tu ai rezista atât?

– Nu mi-am pus această întrebare, dar poate fi o provocare interesantă. Poate depinde care este miza.

– Dar cafeaua fără ţigară e posibilă!

– Mai mult decât crezi. Eu nu văd o asociere potrivită între ele, deşi am fumat şi eu...

– Ca de final, ce ar presupune pentru tine un ritual complet al cafelei?

211

mini-concursuri cronopediene

– În primul rând produsul. Apoi desigur prepararea, servirea, aspectul. După toate astea urmează cele 5 minute de dinainte de consum: mirosul! O cafea bună îţi miroase de la intrare. Urmează consumul: sorbit, sărutat, pupat, gustat, înghiţit, savurat Ar dura vro jumătate de oră. Şi apoi momentele de relaxare!

212

volumul 2 – proză, interviuri

Cafele exotice cu barista Mihai (interviu) Cafeaua preparată proaspăt are o aromă unică, pe care cu greu ţi-o poţi imagina. Sunt milioane de oameni care îşi încep activitatea cu o ceaşcă de cafea revigorantă.

Printre ei, cum era normal se află şi baristi, acei artişti ai cafelei. Cu un astfel de barista voi vorbi azi, dar nu despre latura profesională a activităţii sale ci despre modul în care un barista îşi bea, dimineaţa, cafeaua sa.

– Mihai, mai întâi să lămurim ce e un barista?

– Barista, şi la masculin şi la feminin, este cuvantul în italiana pentru barman. Pluralul în italiană este baristi (la masculin sau bariste la feminin). Barista prepară băuturi doar pe bază de espresso. Acesta este, de asemenea, un specialist şi în „latte art”, el creează modele pe cappuccino prin turnarea spumei de lapte în espresso.

– Tu, ca barista, acasă, îţi prepari cafeaua după aceste reguli?

– Nu neapărat. Poate doar la evenimente în familie sau grup sau pentru o mică demonstraţie. În principiu eu îmi prepar cafele mai exotice...

– Şi atunci începem cu... ?

– Cafeaua cu ardei iute! E recomandată pentru a te încălzi în nopţile de iarnă, dar crede-mă, dimineaţa pe 213

mini-concursuri cronopediene

răcoare e o adevărată desfătare. Folosesc un pliculeţ de cafea pentru preparare rapidă, unul de ciocolată caldă, tot pentru preparare rapidă, un ardei iute – îmi cresc pe terasă proprii mei ardei iuţi, picanţi – două căni de lapte şi până la o jumătate de linguriţă de scorţişoară. Torn laptele întrun ibric mare, pun ardeiul iute tăiat pe jumătate, adaug praful de scorţişoară, cafeaua şi ciocolata, le fierb circa 10 minute. Apoi o consum caldă!

– Îmi dă fiori de „ardere”. Ia să vedem... cafea cu usturoi?

– Continuăm pe iuţeli? Este o cafea turcească, ei o numesc „Reţeta Bătrânului Maur”. Se prăjesc proapăt boabele şi se macină foarte fin, apoi cafeaua se firbe întrun mic vas tradiţional din cupru sau aramă (eu folosesc un ibric mic din cupru). La final se adaugă miere şi usturoi pisat dar nu cu instrument metalic.

– Ia să trecem pe lichide... cafea cu vodcă?

– E mai exotică şi un pic periculoasă pentru sistemul cardiovascular. Dar la nebunii o consum. Pun 2-3 bucăţi de zahăr, adaug 3 linguri de vodcă şi adaug cafea foarte fiebinte. Apoi cine vrea poate adăuga un pic de smântână.

Nu beau mai mult de o porţie pe zi.

– Hai să ne răcorim un pic: Ce-mi propui?

– Cafea cu gheaţă. Foarte simplă, recomandată în verile călduroase. Fac mai multă cafea seara şi o pun în frigider. Dimineaţa arunc nişte cuburi de gheaţă în ea (dacă sunt tot de cafea e şi mai bine). Eventual pot adăuga puţin lapte.

214

volumul 2 – proză, interviuri

– În final, cafeaua cu amor?

– Ha, ha, ha... Există. E cu şi pentru. Într-un bol în care pui 150 de mililitri de cafea fierbinte, o lingură de cacao naturală, două linguri de lapte de cocos, o lingură de miere, o jumătate de linguriţă de scorţişoara şi o linguriţa de pudră de maca (vezi în magazine tip plafar). Amestecă bine preparatul şi astfel vei obţine cafeaua care creşte apetitul amoros, crede-mă!

215

mini-concursuri cronopediene

De la legendă la savoare (mini-interviu) Sunt multe legende legate de existenţa cafelei. Una din ele ne trimite în secolul IX, în Etiopia, unde un păstor de capre, Kaldi, a observat că animale din turma sa sunt mai active după ce au consumat nişte fructe roşii ale unui arbust. Duse boabele la o mănăstire din apropiere, un călugăr le-a aruncat în foc, o aromă deosebit de plăcută inundând încăperea. Apoi a luat boabele prăjite şi le-a aruncat într-o cană cu apă fierbinte. Povestea mai spune că această licoare i-a ajutat pe călugări în lungile ore de meditaţie şi rugăciune.

Nu fac un istoric al acestei licori, dar pe 1 octombrie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Cafelei şi am dorit să aflu de la cafegiu câteva mici secrete ale modului în care îşi bea el licoarea.

– Ce ne poţi spune de bunele maniere legate de cafea?

– Eu le-am învăţat încă din copilărie, când am fost educat că un cappuccino se comandă până la ora 12. Aşa că nici azi nu consum cappuccino, macchiato, lungo, ristretto sau romano după această oră.

– Dar bei cafea şi după prânz, nu? Câte cafele bei tu, în fiecare zi? De care?

216

volumul 2 – proză, interviuri

– Normal, beau şi după prânz, şi seara şi chiar noaptea. Beau cafea la nisip, îmi place şi cafeaua la filtru...

N-am numărat ceştile de cafea sau cantităţile zilnice, dar aşa o aproximare cantitativă cred că ar duce undeva la 1200 de mililitri.

– Ce ne poţi spune despre „pauza de cafea”?

– Ea a fost inventată de scandinavi, a apărut în America ca metodă de odihnă la locul de muncă sau de încurajare a consumului. În programul meu zilnic am o astfel de pauză undeva pe la ora 10 dimineaţa, vreo 15 minute dedicate special unei ceşti de cafea, şi apoi mai pe după-amiază, după 17.

– Cafeaua socializează?

– Categoric da! Că o bei cu 1-2 prieteni lângă tine, că o bei cu monitorul în faţă palavragind cu cine ştie ce virtualitate, socializezi (un termen modern pentru bârfă!)

– O vorbă din bătrâni spune că avem în cafea cel mai bun afrodisiac şi cel mai bun argument pentru natalitate. Cum comentezi?

– Ooo! Se ştie că cei mai mulţi copii s-au născut după ce totul a plecat de la o banală invitaţie „Ieşim şi noi la o cafea?” Şi apropo de „bunătăţurile” din întrebare, combinaţia perfectă de cafea include un pic de zahăr, lapte din belșug ca prin simplul ei parfum să îţi trezească toate simţurile la viaţă. Că uite aşa am eu acum trei copii!

– Bei cafeaua dintr-o ceaşcă anume?

– Acasă, normal că da. Eu am ceaşca mea, Oana pe a ei. Şi beau din aceeaşi ceaşcă uneori şi o săptămână, fără să 217

mini-concursuri cronopediene

o mai spăl. În rest, în celelalte prilejuri nu cred că există 2 ceşti identice pentru o cafea. Nu e chestie de gust, de marcă sau de cafeneaua în care o servesc, ci cu siguranţă e vorba de socializările ce o însoţesc.

– Un gând de ziua mondială a cafelei?

– Cafegii din lumea întreagă, fiţi fericiţi! Savuraţi cafeaua! În tihnă, povestind, râzând, iubind!

218

volumul 2 – proză, interviuri

Cuprins RĂTĂCIRI PRIN VACANŢE 7 – PROZĂ SCURTĂ – 7 AURELIA ALBATROS 9 Vacanţa încurcatului mister neelucidat 9 Vacanţă necesară 14 Destine schimbate într-o vacanţă 19 Vacanţă amânată 24 Vacanţă cu omul potrivit 29 Cantonament în loc de vacanţă 34 DORINA POP 39 Vacanţă cu... salvamarul George 39 Cu RV-ul în vacanţă 45 Paznicii valurilor nu-şi iau vacanţă 51 O vacanţă în Honolulu 56 Vacanţă prelungită la Paris 62 În vacanţă la bunicul John 68 O vacanţă în... război 74 De la circ, nu în vacanţă, ci la... olimpiadă 79 Cu autostopul în vacanţă 84 RODICA BOGDAN 91 Scrisori dintr-o vacanţă rătăcită 91 cincisprezecimi de vacanţă, rătăcite în absurd (teoria chibritului în vacanţă) 97 NICOLETA MIJA 104 Vacanţă printre valuri 104 Fragmente din vacanţă 110 O zi de vacanţă 116 Un zâmbet din vacanţă 122 Un prieten din vacanţă 128 Plouă în vacanţă 134 O cană de ceai cu gust de vacanţă 139

219

mini-concursuri cronopediene Vacanţă, ninge, ninge! 144 MARIA GIURGIU 151 O vacanţă ezoterică 151 TU CUM ÎŢI BEI CAFEAUA? 157 – MINI-INTERVIU – 157 AURELIA ALBATROS 159 Dialog matinal la ora 7 159 Savoarea unei cafele la distanţă 162 Esenţa unei ceşti de cafea 165 Eu, reporterul şi muza cafelei 168 Prepararea unei cafelei la pensiune 171 RODICA BOGDAN 174 Interviu cu o cafea matinală 174 Hai, şi de la capăt 177 Să bem mai întâi cafeaua... 180 O cafea, povestea dintr-o ceaşcă 183 Dimineţi cu aromă de cafea 186 DORINA POP 189 Cafea condimentată cu umor negru 189 Iubire încurcată în cafeaua perfectă 192 Norocul răsărit în umbra cafelei 195 Tchibo – parte din viaţa mea 198 Eu, Marc Levy şi cafeaua 201 MARIN ANGHELESCU 204 Bucuria cafelei în viaţa noastră (1) 204 Bucuria cafelei în viaţa noastră (2) 207 Cafea cu gust de poveşti 210 Cafele exotice cu barista Mihai 213 De la legendă la savoare 216 CUPRINS 219

220

volumul 2 – proză, interviuri

 Lenuş Lungu – Ziditori în abstract (antologie)  Gabriela Mimi Boroianu – Nostalgiile cuvintelor  Constantin Stana – Mărturii spre neuitare – vol. 2  Florin T. Roman – România, eterna poveste – volumul III  DANDU BRIEL – Marea, cu PRIVIREA aţintită spre STELE!  Nicu Doftoreanu – Tangouri zglobii despre copii şi nu numai  Nelly Sambriş – Doamna rondelului românesc  Revista Taifas literar nr. 6 (22) – iunie 2018  Revista Cronos nr. 6 (41) – iunie 2018 În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia:  Ioan Muntean – Sfinţi români  Almanah Cronopedia 2019 Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: V V Viieieeţţţiilile lee sssfffiin innţţţiililo loorrr TTTrrraaadddiiţiţţiiii G G & Gaaassstttrrrooo& &LLLiititteeerrraaatttuuurrraaa M M Miirirriififfiicicc P P Pooovvveeessstttiirirriiicccuuu tttâââllclcc FFFooollclccllo loorrr iin innttteeerrrnnniisisstttiicicc

C C Căăăllă lăătttooorrriiiivvviirirrtttuuuaaalle lee O O m Orrriig iggiin inneeeaaa nnnuuum meeello loorrr G G Gââânnnddduuurrriiiaaalltlttfffeeelll R R C Reeevvviisisstttaaa „„„C Crrrooonnnooosss ––– pppeeennniiţiţţaaa dddeee aaauuurrr””” R e v i s t a „ T R e v i s t a „ T Rev ista „Taaaiififfaaasss llilititteeerrraaarrr”””

Ne puteţi vizita şi aici: https://issuu.com/johnnyem

Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: cronostaifas@gmail.com tel: 0771647750, 0770406865

221

mini-concursuri cronopediene

M Miinnii--ccoonnccuurrssuurriillee ccrroonnooppeeddiieennee ss--aauu nnăăssccuutt ddiinn ddoorriinnţţaa ddee aa ddeetteerrm miinnaa oo eem muullaarree aa ppootteennţţiiaalluulluuii ccrreeaattiivv aall m meem mbbrriilloorr rreeţţeelleeii C Crroonnooppeeddiiaa.. PPoorrnniittee iinniiţţiiaall ccaa oo pprroovvooccaarree,, îînn ttiim mpp,, îînn aannuull 22001188,, aacceessttee m miinnii--ccoonnccuurrssuurrii aauu ddeevveenniitt oo ttrraaddiiţţiiee lluunnaarrăă,, ccoonnttiinnuuaattăă aappooii ccuu oo nnoouuăă iinniiţţiiaattiivvăă –– aatteelliieerreellee ccrroonnooppeeddiieennee..

FFiieeccaarree aaccţţiiuunnee îînn ppaarrttee pprrooppuunnee ppaarrttiicciippaannţţiilloorr oo tteem măă lliitteerraarrăă,, uunn ggeenn ddee aabboorrddaatt şşii uunneellee ccoonnddiiţţiiii ssppeecciiffiiccee pprriinn ccaarree ddoorriittoorriiii ssăă rreeaalliizzeezzee ccrreeaaţţiiii iinneeddiittee,, ppee ccaarree ppooaattee îînn aallttee ccoonnddiiţţiiii nnuu aarr ffii îînnddrrăăzznniitt ssăă llee aabboorrddeezzee..

222