Florin T. Roman & colab. - România, eterna poveste - volumul I by Ioan Muntean

BOBLIOTECA CRONOPEDIA

ROMÂNIA, ETERNA POVESTE MANUAL ALTERNATIV CONCENTRAT DE RELIGIE A NEAMULUI ROMÂNESC, DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ, DE ISTORIE A ROMÂNIEI, DE GEOGRAFIE A ROMÂNIEI, DE PSIHOLOGIE A POPORULUI ROMÂN ŞI DE ETNOLOGIE ŞI FOLCLOR ROMÂNESC

VOLUMUL I Din antichitate până la 1800

Texte (predominant) din Literatura română alese, culese şi aranjate de FLORIN T. ROMAN, cu ajutorul colaboratorilor CORINA DIACONESCU şi FLAVIUS CĂPRARIU

~ Iaşi 2017 ~

Comenzi (gratuite) la adresa: romantarad@yahoo.com lector: Lenuş Lungu corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperți: Ioan Muntean ilustrare: Ioan Muntean (foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României România, eterna poveste: manual alternativ concentrat de religie a neamului românesc, de limba şi literatura română, de istorie a României, de geografie a României, de Psihologie a poporului român şi de etnologie şi folclor românesc: texte (predominant) din literatura română/alese, culese şi aranjate de Florin T. Roman, cu ajutorul colab. Corina Diaconescu şi Flavius Căprariu. - Iaşi : StudIS, 2017, 3 vol. ISBN 978-606-775-678-4 Vol. 1 : Din antichitate până la 1800. - 2017. - Conţine bibliografie. ISBN 978-606-775-679-1 I. Roman, Florin T. (ed.) II. Diaconescu, Corina (ed.) III. Căpraru, Flavius (ed.) 008

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

ROMÂNIA, ETERNA POVESTE Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeşte munca acestei cărţi ca pe o rugăciune pentru românii din toate timpurile şi din toate locurile!

MOTTO: „Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări... Patria nu este pămîntul pe care trăim din întîmplare, ci este pămîntul plămădit cu sîngele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Părinţii, moşii, strămoşii ne sînt patria noastră, ei care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe, aspiraţiuni, sînt adevărata noastră Patrie.” BARBU ŞTEFĂNESCU-DELAVRANCEA

Prefaţă Lucrarea de faţă constituie prima parte dintr-un proiect mai amplu, gândit pe întinderea a trei volume, proiect destinat să înlocuiască, pentru cei interesaţi, programa şcolară la disciplina „Istoria României”, programă (şi Istorie) distruse de incompetenţa, de indolenţa şi de ultra-filo-europenismul majorităţii celor chemaţi să conducă destinele Educaţiei, Culturii şi Cercetării româneşti după anul de graţie 1989, responsabili (sau mai degrabă iresponsabili) ce s-au lăsat puternic influenţaţi de unii aşa-zişi „istorici” care n-au urmărit decât să şocheze, absolutizând mitizarea şi denigrând cercetarea istoriografică, cu scopul precis şi exclusiv de a culege faimă şi bani. Trilogia este însă accesibilă nu doar profesorilor şi elevilor de gimnaziu şi de liceu, ci oricărui român care doreşte să cunoască istoria neamului său din alte perspective decât cele ale istoricilor. Deşi cândva termenii “naţionalism” şi “patriotism” erau sinonimi, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne oferă, actualmente, pentru termenul de “naţionalism”, următoarea definiţie: “doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspirațiilor 5

naționale”. Nu pot fi de acord cu inserarea în definiţie a sintagmei “uneori exagerată”, căci pentru naţionalismul exagerat avem în acelaşi DEX

cuvântul

“ultranaţionalism”.

Prefer,

când

vorbesc

despre

“sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie şi de popor, statornicit în decursul istoriei”, atât termenul de “patriotism” (definit astfel tot de actualul DEX), cât şi noţiunea de “naţionalism”, considerând, alături de autorii citaţi în lucrare, că cele două cuvinte au fost, sunt în continuare, şi vor rămâne, întotdeauna, sinonime. După umila mea părere, a fi naţionalist (sau patriot) însemnă a iubi naţiunea (patria) în care te-ai născut. A fi naţionalist (sau patriot) nu exclude însă iubirea altor naţiuni (sau patrii). Bunăoară, a fi patriot român înseamnă, printre altele, a fi conştient de originea geto-dacoromană a poporului român. A fi naţionalist român nu înseamnă a desconsidera originea altor popoare. A fi patriot român înseamnă a-i iubi pe oamenii cu pielea albă care au cetăţenia română. A fi naţionalist român nu exclude însă iubirea oamenilor cu pielea albă care au altă cetăţenie şi nici iubirea oamenilor care au altă culoare a pielii. A fi patriot român înseamnă a fi conştient că religia poporului tău este Creştinismul şi că, totodată, confesiunea sa creştină este Ortodoxia. A fi naţionalist român nu înseamnă a desconsidera popoarele care au altă religie sau altă confesiune creştină, ori pe cetăţenii români neortodocşi. Dacă ştiinţa denumită Filologie se împiedică adeseori în astfel de explicaţii semantice inconsistente, confuze şi chiar contradictorii, se poate lesne observa că şi ştiinţa denumită Istorie suferă la fel de frecvent accidente asemănătoare. Pentru a argumenta această idee e suficient să ne amintim de recenta dispută dintre doi mari istorici români contemporani: Lucian Boia şi Ioan-Aurel Pop. Primul (crede că) demonstrează faptul că trecutul românesc este plin de mituri pe care le-au trăit românii de-a lungul secolelor şi de mituri pe care le-au confecţionat istoricii români de-a lungul aceloraşi secole. Dl Lucian Boia ajunge până acolo încât îi ironizează, îi relativizează şi îi dispreţuieşte pe toţi istoricii români (inclusiv pe Nicolae Iorga, pe Vasile Pârvan şi pe Gh. I. Brătianu!), care, în opinia Domniei sale, sunt cauza principală a 6

„mitizării” istoriei României. Cel de-al doilea îl combate cu fermitate şi cu acribie pe Dl Lucian Boia, acuzându-l că în scrierile sale istorice apelează la absurdităţi, la minciuni şi chiar la blasfemii. Mai mult decât atât, se pot lesne constata contradicţii esenţiale chiar şi între ideile aceluiaşi istoric. Spre exemplu, ca să rămânem numai la cei doi oameni de ştiinţă aduşi în discuţie, Dl Ioan-Aurel Pop (academician) îşi denunţă colegul, relevând o serie de atitudini contradictorii între scrierile profesorului Lucian Boia de dinainte de 1989, pe de o parte, şi cele de după acest moment istoric, pe de altă parte. În ceea ce priveşte însă manualele şcolare, ambii istorici cad de acord că ele trebuie să fie alternative. Mă întreb, legitim, zic, eu: De ce? Există mai multe istorii? A, există mai multe opinii alternative cu privire la un aspect sau altul al istoriei. Sunt de acord. Dar de ce să nu rămânem atunci la un singur manual de istorie, care să cuprindă, la aspectele controversate, opiniile diferite ale istoricilor în cauză? La ce le foloseşte elevilor o multitudine de manuale alternative? Ca să le provoace vertijuri la ora de istorie, să fie năuciţi când termină liceul şi să-şi creeze un sentiment de repulsie când se gândesc la tot ceea ce înseamnă Istorie şi istoric? Iată de ce am început să le înţeleg tot mai bine ideile şi, evident, să le acord mai multă credibilitate, marilor filosofi români: “Mă plimb în vârf de munţi. E noapte, dar cum ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, văd la depărtări mari, vag, ce-i drept, dar totuşi văd. Aprind un muc de lumânare, deodată văd limpede la doi paşi, dar mai departe nimic. Mintea noastră sănătoasă, cu presimţirile ei instinctive, obişnuită cu întunericul realităţii, vede – tulbure, ce-i drept – la depărtări şi-n adâncimi foarte mari. Ştiinţa îşi aprinde însă mucul de lumânare, dintrodată vedem totul la doi paşi, dar mai departe deloc…” (Lucian Blaga). “Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.” (Petre Ţuţea). 7

Iată de ce este mult mai credibil un teolog cu misiune apostolocă decât un om de ştiinţă: “Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii.” (I Corinteni, cap.I, v.20-21). Şi astfel, dezamăgit de “cercetătorul acestui veac”, am studiat, tot mai preocupat, istoria ţării mele, din perspectiva artistului purtător de condei – adică a poetului, a prozatorului şi a dramaturgului (care au scris, cu dragoste, din miezul istoriei, şi nu cu vanitate, de deasupra ei), din perspectiva tradiţiei (purtătoare de balade, legende, povestiri transmise de oamenii simpli ai poporului, pe cale orală, din generaţie în generaţie, până azi şi de azi înainte), şi, nu în ultimul rând, din perspectiva teologilor (aflaţi mereu cu mintea pe pământ, între oameni, şi în acelaşi timp cu inima în cer, la Dumnezeu). Apelând deci la literatură, la tradiţie şi la teologie, am descoperit o altă istorie a României, mult mai aproape de adevăr, şi deci mult mai credibilă. De ce? Pentru că din aceste trei perspective reunite istoria se vede într-o singură imagine, mai clară, de tip “3D”, cum ar spune operatorul de cinema, “la depărtări şi-n adâncimi foarte mari”, cum ar spune filosoful. Desigur, există mulţi oameni de ştiinţă care se lasă călăuziţi de lumina lui Dumnezeu, precum istoricii Nicolae Iorga şi Ioan-Aurel Pop, deşi, ca oameni, mai greşesc şi Dumnealor uneori. Asemenea cercetători au adăugat încă o perspectivă valorică şi valorizatoare asupra Istoriei României, astfel că imaginea unică, de ansamblu, a căpătat o claritate de “4D”. Lucrarea de faţă, gândită, cum spuneam, ca trilogie, cuprinde câteva texte reprezentative din Literatura română (preponderent), din Tradiţia populară românească, din lucrări cu caracter teologic şi, nu în ultimul rând, din studii istoriografice, texte pe care le-am ales, cules şi aranjat, cu mare grijă, de-a lungul multor ani. 8

Am încercat, pe cât posibil, să redau în ordine cronologică desfăşurarea evenimentelor istorice, îmbinându-le, după cum rezultă şi din subtitlu, cu aspecte de ordin religios, moral, geografic, psihologic, etnografic etc. Am păstrat parfumul original al tuturor textelor selectate, pentru a reda cât mai fidel specificitatea epocii pe care o aduc în discuţie: exprimarea arhaică, termenii utilizaţi în epoca în care au trăit autorii, diacriticele folosite în scrierea epocii respective. Uneori am exclus ghilimelele de la debutul şi de la finalul textelor, pentru că altfel ar fi apărut complicaţii cu „ghilimelele în ghilimele” şi, oricum, e evident că fiecare text este extras dintr-o lucrare mai amplă, ale cărei date de identificare (autor, denumire, editură, locaţie, ediţie, an de apariţie) le-am indicat la finalul fiecărui text. Bineînţeles că anumite texte ce aparţin genului epic în versuri sau genului liric, precum balada, poemul, doina, sonetul şi, în general poeziile, nu aveau nevoie decât de precizarea titlului şi a autorului, ele regăsinduse într-o multitudine de ediţii. Ţin să le mulţumesc respectuos surorii mele Corina Diaconescu şi prietenului meu Flavius Căprariu, care m-au sprijinit, substanţial şi cu dăruire, în dificila muncă de a concretiza un proiect timid într-o lucrare atât de consistentă. În final le urez un călduros: La mulţi ani! tuturor românilor, cu ocazia sărbătoririi, la 1 Decembrie 2018, a centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia, eveniment căruia îi dedic întreaga trilogie. Florin T. Roman

Iată, exempli gratia, ce îşi doreşte un artist de la istorici:

POPORUL ROMÂN. OPERE COMPLETE de Adrian Păunescu Şi dacă astăzi spunem mai multe decât ieri, De ce am fost şi suntem pe planetă, M-am săturat de falsuri şi de abrevieri, Hai scrie-ţi, Românie, istoria completă. Poporul meu, întruna ai fost abreviat, Cu viaţa ciuruită mereu de puncte, puncte, În paranteze drepte prea mulţi au arestat Ieşirea ta la mare şi ochii tăi spre munte. Vreau totul despre toate, aşa cum este drept, Copiii mei la mine de adevăr se roagă, La căpătâi o carte a naţiei aştept, Să-i poarte ţării mele istoria întreagă.

Istoria tăindu-şi un neam e ca onor, Nu vie sugativă pe carnea noastră cerul, Istorici buni şi tandri, fiţi curajoşi, vă rog, Hai, daţi acestei patrii, hai, daţi-i adevărul. Istoria e faptă şi carte cu dovezi, Cumplită este gluma de care râde mutul, Că viitorul astăzi mai simplu ţi-l prevezi, Dar e mai greu pe lume să îţi prevezi trecutul. Istoria nu-i ciornă pe care s-o rescrii În funcţie de zilnic schimbate interese, M-am săturat de falsuri, minciuni şi de prostii, Vreau opere complete, nu opere alese. Eu la asta rămân, şi de asta mi-i sete, Vreau: Poporul român. Opere complete.

1. „DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE! Imnul Naţional al României Versuri: Andrei Mureşanu Muzică: Anton Pann

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, În care te-adânciră barbarii de tirani! Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian! Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine, Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii; Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne, Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii! Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, Româna naţiune, ai voştri strănepoţi, Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, „Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi. Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi! Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate, Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi! 12

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutori, Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare În astfel de pericol s-ar face vânzători! De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă, Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, Când patria sau mama, cu inimă duioasă, Va cere ca să trecem prin sabie şi foc! N-ajunse iataganul barbarei semilune, A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim; Acum se vâră cnuta în vetrele străbune, Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim! N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie, Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm; Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie, Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm! Români din patru unghiuri, acum ori niciodată Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri! Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri! Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină, Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt. Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ! X

2. CÂTEVA DEFINIŢII ALE NAŢIUNII (PATRIEI) „Ca un stat, o naţiune, să existe şi să aibă viitor, se cere mai cu seamă ca între oamenii care îl compun să existe o solidaritate produsă prin identitatea de idei, de aspiraţiuni şi de credinţe, însuşiri care sunt rezultatul comunităţii de origine, de limbă şi de obiceiuri.” Ion Ghica, Schiţe politice

„... naţiunile sunt o formă organică a umanităţii. Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sunt rezultate din exerciţiul nici unei metode. Ele sunt născute, iar nu făcute.” Nicolae Iorga, Neamul românesc, 1939

„Libertatea popoarelor a cerut şi cere totdeauna grele jertfe de sânge. Cei mai buni fii ai neamului, reprezentând conştiinţa şi aspiraţiile sale, nu şovăie a pune în cumpănă viaţa lor spre a dobândi înălţarea urmaşilor. Numai popoarele care sunt în stare să producă asemenea fii au dreptul la stima lumii şi recunoştinţa istorică, numai acelea vor contribui la civilizarea şi îmbunătăţirea omenirii. Neamul românesc, aşezat de soartă în colţul cel mai bătut de primejdii al lumii, a avut norocul să nască veşnic bărbaţi ca să-l conducă spre ţărmurile libertăţii.” Liviu Rebreanu, Horia, Cloşca şi Crişan

„Rumînii, cîţi să află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm să trag.” Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

„Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul uşii, dragostea mamei... plăzmuirile ale inimei noastre... locul unde am iubit şi am fost iubiţi... cîinele care se giuca cu noi, sunetul clopotului bisericei satului ce ne vesteşte zilele frumoase de sărbătoare... zbieratul turmelor cînd se întorceau în amurgul sării de la păşune... fumul vetrei ce ne-a încălzit în leagăn înălţîndu-se în aer... barza de pe streşină ce caută duios pe cîmpie... şi aerul, care nicăierea nu este mai dulce!...” Alecu Russo, Cîntare României, vs. 28.

Pentru noi, patria şi ortodoxia sunt: „grădina raiului” dată nouă de Dumnezeu să: „lucrăm în ea şi să o păzim” (Facere 2) cu sfinţenie. Părintele Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ordtodoxă

3. CÂTEVA GÂNDURI DESPRE ONTOLOGIA SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI - ÎNRĂDĂCINAREA ÎN SPAŢIUL PROPRIU Peste teritoriul poporului român au trecut multe popoare. Poporul român nu li s-a opus când ele treceau fără a căuta să pună stăpânire pe teritoriul lui dintr-un neastâmpăr de deplasare, deci când treceau în întregime, fără intenţii panimperialiste. Acestea până la urmă s-au întors în Orientul de unde au plecat sau şi-au găsit un nou spaţiu, printre alte popoare, şi s-au asimilat culturii occidentale. Poporul român a permis, de asemenea, altor populaţii să se infiltreze în anumite părţi ale teritoriului său, când nu făceau aceasta cu intenţia de a-l scoate pe el din acest teritoriu sau nu ameninţau existența lui. Când observa că unele populaţii erau aşezate pe teritoriul său de forţe statale vecine sau vremelnic stăpânitoare din punct de vedere politic a vreunei părţi din teritoriul său, cu un plan de cucerire treptată a acestui teritoriu, îşi lua măsuri de apărare. Populaţiile ce s-au infiltrat fără un asemenea plan au fost, după o vreme, românizate, dar poporul român însuşi nu şi-a părăsit niciodată teritoriul său. El n-a putut face aceasta în primul rând pentru că aici s-a pomenit din vremea formării sale lingvistice şi spirituale geto-dace, ba se poate spune că din vremi imemoriale. Spaţiul pe care-l locuieşte s-a imprimat în fiinţa lui. El nu poartă urmele memoriei nici unui alt spaţiu. El îi consideră pe membrii oricărei alte populaţii ce trece pe aici sau se infiltrează aici ca „străini” nu numai faţă de sine, ci şi faţă de locul acesta. Desigur, după un timp îndelungat de petrecere aici, românii le recunosc dreptul de a sta pe acest teritoriu ca în patria lor. Dar nu uită că ele au venit din altă parte, pe când ei sunt de aici. Poporul român îi primeşte şi îi tratează - când nu au gândul de a-l înlătura de aici sau de a-l stăpâni - cu bunăvoinţa cu care ştie românul să primească şi să trateze pe oaspeţi. Le dă adeseori situaţii mai bune ca ale sale. Dar tocmai în aceasta se vede că îi consideră că au venit odată aici ca „oaspeţi”. Când încep să-şi aroge însă

dreptul de stăpâni, atunci îi etichetează cu un cuvânt prin care vrea să arate că le contestă acest drept: venetici. El caracterizează legătura mai puţin adâncă a celor ce au venit de altundeva pe acest teritoriu şi legătura sa de neclintit cu el, prin zicala „apa trece, pietrele rămân”. Eminescu a exprimat înrădăcinarea poporului român, în spaţiul său, prin versurile nemuritoare: „Dar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem”. Ba se poate spune că în aceste versuri este exprimată nu numai înrădăcinarea poporului român în spaţiul său, pentru că vieţuieşte în el din vremuri imemoriale, ci şi un al doilea motiv al acestei înrădăcinări: persistenţa poporului nostru în acest spaţiu corespunde unui anumit mod de a fi al lui. El stă aici pentru că fiinţa lui s-a structurat ca o fiinţă de graniţă între Orient şi Occident. El nu poate deveni unilateral occidental sau multilateral oriental. Dacă s-ar muta din acest spaţiu de graniţă, el şi-ar pierde fiinţa sa. Părăsirea spaţiului acesta înseamnă pentru poporul român nu numai părăsirea unui loc străvechi, ci o pierdere a fiinţei sale. Cele mai multe popoare din Europa şi-au schimbat locul cu uşurinţă, fără prea multe schimbări în fiinţa lor, pentru că această fiinţă nu se caracterizează ca o fiinţă-punte, susţinută de un spaţiu-punte. Ele îşi pot menţine fie în Orient, fie în Occident fiinţa lor relativ mai simplificată, pentru că oricare dintre aceste spaţii le permite menţinerea acestei relative simplităţi. Dacă se aşază în Occident, după ce au trăit în Orient, dacă se aşază în Orient sau în Orientul mai îndepărtat (într-un continent oriental) după ce au trăit în Occident, ele pot să-şi păstreze fiinţa lor simplificată, nefiind obligate să-şi schimbe această fiinţă de o formulă simplă printruna de sinteză, mai complexă, şi pot să-şi menţină simplitatea lor fundamentală într-o adaptare de suprafaţă, care o menţine. Evreii, armenii, grecii se pot aşeza în Occident fără să se piardă. Acelaşi lucru l-au putut face popoare întregi în perioada migraţiunii popoarelor. Fixate în simplitatea lor specifică, alte popoare pot să se păstreze oriunde se duc, adică în orice spaţiu 18

care aparţine fie numai Orientului, fie numai Occidentului. Fără îndoială, fiecare dintre aceste popoare din Orient sau Occident îşi are o simplitate proprie, deosebită de a altor popoare. Dar sunt două categorii de simplităţi: cele orientale şi cele occidentale. Un popor cu o simplitate formată în Orient poate să şi-o menţină însă şi în Occident, pentru că dă acolo de alte simplităţi, opuse, ce-i drept, celei proprii, dar înrudite cu a sa sub raportul acesta, şi deci poate îmbrăca peste simplitatea sa fundamentală una mai de suprafaţă, adaptată locului nou unde s-a aşezat. Germanii mutaţi în Occident au rămas cu simplitatea lor originară, dar au îmbrăcat peste ea simplitatea occidentală. Românii nu pot face aceasta fără pierderea fiinţei lor. Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei lor. Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor. În poporul român se întâlnesc şi se temperează vânturile din apus, din nord-est, dinspre Mediterană. De aceea, o latură a fiinţei lor e lesne copleşită, prin mutare în Occident sau în Orient, de latura spiritualităţii sale corespunzătoare locului unde s-a mutat, producând desfiinţarea specificului de sinteză al fiinţei sale. Fiinţa românească se menţine stând între Orient şi Occident. Pentru că s-a format în acest spaţiu specific, nici o fiinţă nu este atât de legată de spaţiul său ca cea a poporului român. De aceea, românii se leagă prin instinct de locul lor ambivalent ca de suportul fiinţei lor complex ambivalente. Ei emigrează numai ca indivizi sporadici, nu în grupuri mai compacte. Iar aceşti indivizi suferă de o nostalgie dureroasă, până când fiii lor se deznaţionalizează în masa străină în care trăiesc. Românul „tânjeşte” între străini. El nu mai este om întreg atâta vreme cât este departe de țară. Este de remarcat că, în măsura în care unii indivizi din poporul român accentuează în fiinţa lor latura uneia dintre spiritualităţile ce intră în sinteza românească, pierd legătura interioară intensă cu spaţiul românesc ambivalent şi emigrează 19

mai uşor. Iar aceasta are ca urmare pierderea lor în masa în mijlocul căreia s-au aşezat. Aceasta s-a întâmplat în ultimul secol cu mulţi dintre intelectualii noştri, care s-au ataşat aproape exclusiv spiritului occidental. Chiar reîntorşi în țară ei au făcut aici figură de străini. Astfel, se poate spune că sinteza originară a fiinţei româneşti se menține prin alipirea de locul în care dăinuieşte de milenii sau invers, alipirea la locul acesta menţine sinteza originară a fiinţei româneşti. Numai „ţinându-ne locului” „rămânem cum am fost”, sau numai „rămânând cum am fost” „ne ţinem locului”. Complexitatea sau ambivalenţa fundamentală a fiinţei noastre implică şi o anumită fragilitate a ei, un anumit pericol de pierdere a echilibrului între antitezele componente ale ei, şi prin aceasta de pierdere a echilibrului. Aceeaşi ambivalenţă fundamentală explică faptul ciudat de a ne defini atât de greu în faţa propriei conştiinţe în raport cu uşurinţa altor popoare de a se defini; sau ispita şi riscul de a trece cu vederea peste una sau alta dintre componentele fundamentale ale sintezei noastre ambivalente, lăsându-ne foarte mulţi ispitiţi, mai ales de un secol încoace, de a imita excesiv vreunul din popoarele occidentale, cum se lăsau ispitiţi în trecut boierii noştri de a imita vreunul din popoarele orientale. Din ambivalenţa complexă oriental-occidentală românească, în care intră nu numai o structură orientală şi occidentală generală, ci multe din simplităţile variate ale Orientului şi Occidentului, se explică deschiderea poporului nostru pentru modurile de trai, pentru culturile, pentru limbile străine şi proverbiala lui înţelegere pentru toţi străinii. Câtă vreme alte popoare sunt oarecum capsulate în modul lor unilateral de a fi, românii dovedesc o deschidere excepţională în toate laturile. Nu ştiu dacă există popor care să înveţe atât de uşor limbile străine ca poporul român. Românii pot să imite caricatural pe alţii tocmai pentru că le pot învăţa graiul şi manierele. De aceea, românii câştigă sufleteşte cu uşurinţă pe străini, dar se şi deznaţionalizează cu uşurinţă când se află între străini. Ei pot juca, de aceea, pe multe tablouri, fapt care uneori îi salvează, alteori îi ispiteşte la rău. 20

Atenuarea uneia dintre componentele fundamentale ale specificului nostru prin alta are ca rezultat o complexitate superioară foarte subtilă, străină de forma îngroşată a formulelor spirituale simple şi unilaterale ale altor popoare, îngroşată chiar când constă în inteligenţă. Această subtilitate necesită un ascuţit spirit de observaţie pentru a-i sesiza componentele, pentru a-i scoate la iveală reliefurile subţiate şi sintetizate, cuprinse în ea. Înrădăcinarea în spaţiul propriu implică în ea apărarea cu disperare a acestui spaţiu, prin prinderea cu unghiile de pământul propriu. Românii, care nu iubesc războiul, care nu năzuiesc să cucerească alt spaţiu, îşi apără cu supremă încordare spaţiul lor, simţind că nu pot trăi în altul şi că, apărându-şi pământul, îşi apără însăşi fiinţa lor. „Pe aicea nu se trece” a fost la Oituz, în războiul din 1917, strigătul care echivala cu hotărârea disperată de a se face mai bine una cu pământul în apărarea lui, decât de a-l părăsi. Identificarea românului cu spaţiul propriu naşte în el - atunci când este rupt de acest spaţiu - cu o intensitate deosebit de accentuată, dorul, care este pentru el o adevărată boală. Dorul lui nu se referă numai la persoane, ci şi la locul, la satul propriu. Dorul îl cheamă continuu să se întoarcă la spaţiul său originar. „Mi-e dor de gardul vecinului”, scrie o româncă emigrată în America. În multe doine româneşti, fiica îşi mustră mama că a măritat-o în alt sat. Numai intelectualul se rupe cu o relativă uşurinţă de satul propriu, sufletul fiindu-i luat în stăpânire de o ideologie abstractă, uniform universalistă. Totuşi, românii nu se simt legaţi numai de satul propriu şi de hotarul lui. Locuitorii unui sat se mişcă des în spaţiul satelor din jur, din care face parte satul lor ca dintr-un întreg. Ei se simt că fac parte dintr-o „ţară”, în sensul mai vechi al cuvântului: din „ţara Oltului”, „ţara Oaşului” etc. Când împrejurările îi silesc să se depărteze, ei văd cu ochii sufletului lor contextul „ţării” lor şi se doresc după ea ca după casă în sens mai larg. Ei văd satul lor cu munţii de la orizont, de unde vin ploile, care dă un cadru familiar hotarului văzut de ochii lor. Aceste „ţări” n-au fost în trecut numai nişte unităţii politico-administrative, ci şi nişte unităţi afective.

Dar păstoritul, cărăuşia sau angajări mai noi în alte părţi ale ţării, vizitarea unor rudenii din alte localităţi, sentimentul de patrie cultivat în şcoală şi prin mijloacele moderne de educaţie, prin excursii, i-au legat pe români sufleteşte de ţara întreagă. Ei constată legătura dintre diferitele părţi ale ţării, constată unitatea spaţiului ei, a graiului, a tradiţiilor, a sufletului românesc din toate aceste părţi. Românul cunoaşte că munţii care înconjoară satul său sau se văd în zare se întind peste mijlocul ţării lui întregi, într-o continuitate de păduri, de poieni, care n-ar putea fi unele fără altele. Râurile din şes le ştie pornind din munţii din zare, iar şesul însuşi îl vede întinzându-se departe şi ştie că ploile care-i dau rodnicia pornesc din munţii întinşi şi din pădurile lor. El constată astfel că spaţiul ţării sale este o unitate complexă, armonioasă şi generoasă de munţi, de dealuri, de văi, de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini. Nimic nu-i lipseşte ţării sale ca să fie o unitate complexă, multilaterală în chipurile şi în darurile părţilor care o alcătuiesc şi totuşi moderată: generoasă la şes cu grânele şi porumburile ei, generoasă la dealuri cu podgoriile şi cu pomii ei, generoasă la munte cu pădurile, cu pajiştile ei bogate, hrănitoare de turme, generoasă în bogăţiile subsolului ei. Nu este în ea nici o parte uscată, inutilă, obositoare, lipsită de farmec. Toată îl hrăneşte, îl odihneşte şi îl desfată. El o iubeşte în totalitatea ei, şi când este departe de ea o doreşte în totalitatea ei: „Haide, pui de turturea, De-mi arată cărarea, Să mă duc în ţara mea. Ţara mea e lapte dulce Şi din ea nu m-aş mai duce.” Fără îndoială, chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul celor dragi şi, în general, de chipul românesc. Există o corespondenţă între zâmbetul peisajului românesc şi zâmbetul feţei româneşti: unul s-a imprimat în celălalt. Există o corespondenţă între varietatea armonioasă a peisajului ţării şi varietatea armonioasă a 22

sufletului românesc, între generozitatea pământului şi generozitatea poporului, între doina meditativă şi vederile largi de pe plaiuri, între brâuleţul vijelios şi pâraiele iuţi ale munţilor, între prispa casei româneşti şi gazda care primeşte cu bucurie pe colindătorul cu căciula îndesată până peste urechi, între fluieratul sturzului şi al naiului. Când vine din străinătate, românul, văzând peisajul țării sale, vede faţa românească sau, întâlnind în străinătate un alt român, vede peisajul ţării sale. Nu-ţi poţi închipui mănăstirile Moldovei fără dealurile cu verzile şi proaspetele pajişti însorite din jurul lor, nici văile şi culmile maramureşene împădurite cu brazi fără bisericuţele cu turnurile lor ascuţite. Feţele omeneşti răsar din peisajul ţării, sunt expresia lui umană, sunt peisajul care grăieşte şi te îmbie cu ospitalitatea lui; peisajul ţării are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc. Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea față de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri. Astfel, „munţii mari” apar ca nişte preoţi, brazii şi paltinii ca nişte nuntaşi zvelţi, păsările ca nişte lăutari, soarele şi luna de pe cerul românesc ca nişte nuni strălucitor înveşmântaţi, care ţin cununa perechii ce se căsătoreşte, mioara ia glas omenesc (Mioriţa). Această umanizare sau transfigurare românească a naturii sau această imprimare a naturii în faţa românească nu are caracter panteist păgân, ci se resimte de viziunea personalistă şi liturgică a cosmosului, dezvoltată de sensul spiritual al Bizanţului, în special de cel al unui Maxim Mărturisitorul. Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane. Totul este încadrat în relăţiile dintre ele şi are în sine imprimate feţele lor. Despre viziunea liturgică a cosmosului, proprie raportului poporului român cu el, Mircea Eliade spune: „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul şi riturile cosmice. Dar strămoşii românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia 23

faţă de cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic creştin”. Credem însă că această legătură intimă cu cosmosul nu reflectă numai o ferire a poporului român de istorie, cum afirmă Mircea Eliade, ci ea a dat poporului român şi o uimitoare putere de a nu fugi din fața celor ce vroiau să-l alunge de pe acest pământ, ci de a-l apăra cu orice preţ. Persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui, în cadrul liturgic românesc, care înseamnă încadrarea firească a fiinţei umane româneşti în ordinea superioară, persistând şi în comuniunea spirituală cu cei dragi, vii şi morţi. Căci întâlnirea cu natura implică pentru român şi întâlnirea în duh cu persoanele dragi. El nu face o separaţie netă între peisajul şi persoanele pe care obişnuieşte să le întâlnească în cadrul lui. El se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui. Peisajul ţării este pentru el profund personalizat. Peisajul românesc e îmbrăcat într-un „har” cuceritor, strălucitor, indefinibil (evităm cuvântul „vrajă”, care are un sens de fatalitate), pe care l-au sugerat un Eminescu şi un Sadoveanu, un har care înalţă sufletul românesc într-o zonă mai presus de simpla natură, de natura - obiect al analizei ştiinţifice. Totul este frumos în acest peisaj sau totul este gătit de sărbătoare, căci frumosul are sens de sărbătoare şi de comuniune fericită în concepția poporului român. Ca atare, totul îndeamnă pe român să se îmbrace frumos în mijlocul naturii, într-un costum de mare gust artistic, ca într-un lăcaş unde se întâlneşte la sărbători cu fraţii, cu părinţii, cu cunoscuţii, şi să-şi facă frumoase casele, să împodobească de sărbătoare zidurile Voroneţului şi ale Moldoviţei, pentru a nu distona cu sărbătoarea generală din jurul său, ci pentru a corespunde cu ea pentru un dialog demn cu toţi cei dragi, vii şi morţi, în peisajul românesc. Gândirea religioasă a Occidentului nu are nici o referinţă la natură, ci este preocupată exclusiv de om. Este caracterizată de un exclusivism antropologic şi de o indiferenţă față de natură, de o insensibilitate față de tainica frumuseţe sărbătorească a naturii, mediu al comuniunii cu cei dragi. De aici până la individualismul occidental, până la omul închis în el însuşi nu este decât un pas 24

cu totul consecvent. Poate că aceasta provine din indiferenţa cu care popoarele Occidentului s-au mutat din loc în loc în timpul migraţiei lor sau explică acele migraţii, animate totdeauna şi de o pornire de luare în stăpânire cu forţa a unui teritoriu. Poate că aceasta explică imperialismul lor colonialist. Poate că aceasta explică faptul că unele dintre acele popoare cântă marşuri în natură sau imită natura schematic, în ritmuri sincopate, nu în armonia ei dulce, duioasă. Raportul lor cu natura este unul aproape exclusiv economic, de exploatare fără sfială a naturii, dintr-un interes pur utilitar, care a dus până la poluarea ei de azi. Acesta a creat tipul de om dezrădăcinat, cetăţean posibil al oricărui loc sau al nici unuia. Din păcate, sub influenţa Apusului s-a extins azi şi la noi anularea inutilă a unor spaţii ale naturii, prin amplasările neeconomice ale obiectivelor industriale. În timpul din urmă, în faţa pericolului de a rămâne fără natură, a început să se ia măsuri de cruţare maximă a ei: în Occident ca sursă de împrospătare a sănătăţii biologice, iar la noi atât din acest motiv, cât şi pentru prilejul de desfătare spirituală pe care-l oferă natura. Unde se pierde relaţia intimă cu natura, omul devine o fiinţă lipsită de delicateţe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste şi exploatatoare. Unde omul pierde relaţia sufletească de un caracter mai intim şi mai multiplu cu natura, îşi ciunteşte grav umanitatea sa, inteligenţa sa, înaintând spre o existenţă chinuită până la marginea neantului. Din statornicia în spaţiul propriu provine faptul că românul dă atâta preţ şi atâtea sensuri expresiilor: „om aşezat”, „om cu aşezământ”, „om cu aşezare sufletească”. Între Orientul afro-asiatic sau indiano-american, în care omul este torturat de spaima naturii sau e purtat de setea de a se contopi cu ea, şi Occidentul european, care pune o prăpastie între om şi natură şi tinde la nimicirea acesteia, spiritualitatea românească, moştenind o trăsătură a spiritualităţii bizantine, manifestă o relaţie de intimitate între om şi natură care promovează atât umanitatea, cât şi natura. Natura e corpul şi expresia omului, şi omul nu poate progresa decât menajând şi înălţând natura împreună cu sine. 25

Dar spiritualitatea românească a adaptat într-un mod propriu, corespunzător poziţiei sale particulare între Orient şi Occident, această trăsătură însuşită din cultura bizantină. Dacă grecii, datorită spiritului întreprinzător la care-i îndemna deschiderea mărilor spre lumea largă şi caracterul pietros, sărăcăcios al pământului lor, nu se simt prea ataşaţi de pământul lor propriu, iar slavii, datorită moştenirii spirituale precreştine încă foarte puternică în fiinţa lor, atribuie naturii o forţă copleşitoare şi violentă, amândouă aceste spiritualităţi manifestând prin aceasta - în oarecare măsură - un sentiment tragic al naturii, românii trăiesc, în general, relaţia cu natura ca pe o mare bucurie, repaus şi reconfortare, văzând-o în rodnicia ei maternă, nu întunecată, ci în frumuseţea şi forţa ei calmantă, odihnitoare. Rodnicia ei se manifestă ca bunătate şi frumuseţe, bunătatea şi frumuseţea ca rodnicie, ca sân matern, hrănitor şi odihnitor. Poate şi firea traco-latină a poporului nostru, dar aşezată într-un peisaj departe de mări şi ferit de uscăciune, i-a dat o viaţă de seninătate, de siguranţă, de odihnă, ferită de prea mari probleme de existenţă, de gândire sau, în orice caz, ferită de sentimentul tragicului. Românul se gândeşte chiar la diavol râzând: Stan Păţitul îl păcăleşte cu uşurinţă prin isteţimea lui, superioară isteţimii aceluia. Moş Dumitru Cocişul născoceşte renghiuri iadului întreg.(Marcel Petrişor, Serile în sat la Ocişor, Bucureşti, 1971). Este o notă de încredere superioară în puterea umană, dar putere văzută în deşteptăciunea unită cu bunătatea, nu cu forţa fizică, într-o deşteptăciune pusă în slujba bunătăţii, nu folosită spre scopuri rele, într-o deşteptăciune generos zâmbitoare. Zâmbetul, deşteptăciunea, bunătatea, frumuseţea sărbătorească a unei armonii superioare sunt forţele caracteristice pe care românul le pune în luptă cu răul, de care se foloseşte pentru rezolvarea problemelor grele ale vieţii, mai ales când ele sunt ridicate de cei răi, vicleni şi egoişti. Toate aceste virtuţi sunt întrupate în Făt-Frumos, dar nu lipsesc nici în Păcală, nici în Stan Păţitul. În lupta aceasta, natura este de partea lui, cu caii, cu păsările, cu albinele, cu furnicile ei. Există o anumită comuniune între om şi chipurile vii ale naturii. Acestea, fără să aibă caracter de persoane, se simt bine în preajma omului bun şi-l slujesc cu 26

bucurie, în preajma celui rău opunându-i-se în tot felul. Natura este o trenă a omului, având o spontaneitate în această calitate a ei. „Codru-i frate cu românul” cuprinde un adevăr mai mult decât obiectiv. Păsările, animalele din codru îl cunosc, îl ajută, îi fac o ambianţă plăcută. Dar şi el se comportă între toate acestea ca o căpetenie a lor şi, în acelaşi timp, ca un părinte, punând în lucrare nu numai mintea sa, ci şi inima în raportul său cu ele. Animalele din curte se îngraşă pentru că se simt iubite, pentru că viţeii se joacă cu copiii. Ele se simt mai bine la casa săracului, care nu le poate oferi o hrană prea îmbelşugată, dar le înconjoară cu iubire, decât la casa bogatului, care le tratează ca pe nişte valori exclusiv economice. Ele plâng, când sunt vândute, împreună cu copiii, care trebuie să se despartă de ele. * Dar spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu este străin de vechimea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, dar nici de îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox. Învăţatul vienez Tomaschek a arătat în Uber die Bessen (1880) că tracii numiţi besi reprezintă latinitatea originară ce se întindea din Carpaţii vechi în toată Peninsula Balcanică şi trecea până dincolo de Bosfor, în Bitinia (şi Frigia), care-şi avea capitala în Troia, de unde nepotul lui Priam a plecat în Italia, întemeind Roma, dând naştere latinităţii occidentale. Latinitatea noastră, rămasă la mijlocul Orientului şi Occidentului şi primind şi creştinismul originar oriental, a întărit caracterul de sinteză al spiritualităţii poporului român. Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane - de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci 27

unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim. Sfântul Calinic de la Cernica a fost contemplativ şi practic. Era omul rugăciunii neîncetate, dar şi apărătorul săracilor şi ziditorul de biserici. Dascălul lui Calinic se desparte de Paisie Velicicovski care, ca rus, accentua mai mult partea mistică şi rugăciunea. Românul e contemplativ în doina lui, dar în contemplaţia lui este prezent dorul după cel iubit, care nu e de faţă. Iar de la doina contemplativă „sare” în ajutorul celuilalt şi trece la amestecul de joc al veseliei comuniunii. Trăirea tainei de către poporul nostru, de luciditate luminoasă latină, a pus o pecete de adâncire şi de graţie pe cuvintele noastre latine. Noi am transformat convenţia, oarecum juridică, în „cuviinţa” de o delicateţe intraductibilă. Am transformat dolorul latin al durerii simple, în „dorul” în care durerea capătă dimensiuni vecinice şi intraductibile. Dar am adus, pe de altă parte, o lumină în cuvintele lipsite de claritate şi simpliste. Complexitatea reală a vieţii spirituale a dat vremii slave şi timpului latin multiple sensuri spirituale. Am făcut din sat, ca simplă aşezare, o comuniune plină de viaţă, unică şi extrem de bogată. Nu mai vorbim de încadrarea în gramatica latină a cuvintelor slave, care le-a dat o logică luminoasă. Dar această temă cere exemplificări bogate, care ar necesita studii stăruitoare de ordin filologic. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001

România rupându-şi catusele pe Câmpia Libertăţii – Rosenthal

4. ŢARA DINTRE DOUĂ COLUME Epiderma pămîntului este jupuită pînă la carnea vie a mineralului. Scormonind-o, omul a înroşit-o de durere. Acum zace, rană deschisă, monstruoasă, fărîmiţîndu-şi trupul în bucăţi care curg şuvoi ca dintr-o venă deschisă a pămîntului, iar oamenii se chinuie să oprească această hemoragie de piatră care le umple curţile, străzile. Sîntem la Lăzarea. Aici, omul şi calcarul sînt de un sfert de veac într-o luptă pe viaţă şi pe moarte şi nu se ştie încă cine va învinge. Prietenul meu, bătrînul meu prieten din Lăzarea, studiază de o viaţă taina subadîncurilor. Pentru că e mîndru că ţara lui are un relief de o varietate renumită în lume, o reţea hidrografică armonioasă şi bogăţii minerale. Geologia e, zice el, o explicaţie a tuturor acestora. În algokian, acum cinci sute cincizeci de milioane de ani, pămîntul era un uscat muntos, nenivelat încă de eroziune. În paleozoicul inferior o parte a lui a intrat sub apele mării, care s-au retras prin orogeneza caledoniană, cea hercinică ridicînd munţii Dobrogei, Banatului şi Apusenilor şi chiar Cîmpia Romînă de sub apele mării, orogeneza alpină însemnînd cutarea straturilor şi încălecarea unor mase de roci unele peste altele. În neogen, Carpaţii au continuat să se ridice, în cuaternar piscurile munţilor au fost pentru prima dată acoperite de gheaţă. Şi tot acest zbucium a oferit nisipurile cuarţoase, gipsurile, argilele, turba, piatra de var, apele minerale, depozitele de petrol şi gaze subcarpaţilor şi cîmpiilor, aurul, argila, gresia, betonita, pirita, huila, antracitul şi bauxitele munţilor. Luminiţa Doja, Ţara dintre două columne, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981

5. HERODOT „Înainte de a ajunge la Istru, (Darius –n.n.) birui mai întîi pe geţi, care se cred nemuritori. Căci tracii, locuitorii din Salmydessos şi cei care ocupă ţinutul aşezat mai sus de oraşele Apollonia şi Mesembria - pe nume scîrmiazi şi nipseeni - s-au predat lui Darius fără luptă. Geţii însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Herodot, IV, 93

6. STRABO „A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc (autorii – n.n.) daci, iar pe alţii geţi. Geţii sînt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Prin ţara lor curge rîul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe acesta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare pînă la cataracte. Ţinuturile de aici se află, în cea mai mare parte, în stăpînirea dacilor. Partea inferioară a fluviului, pînă la Pyretus, dea lungul căreia trăiesc geţii, ei o numesc Istru. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sînt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii...” Strabo,VII, 3, 12-13

7. DIODORUS SICULUS „Tracii, care îl făcuseră prizonier pe fiul regelui (Lisimah – n.n.), pe Agatocle, l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-şi astfel o scăpare împotriva întîmplărilor neprevăzute ale soartei. În acelaşi timp, ei nădăjduiau să-şi recapete, prin această binefacere, pămîntul pe care îl ocupase Lisimah... Armata lui Lisimah era chinuită de foamete. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gîndul că oastea lui l-ar putea salva... Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah, numindu-l şi tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis. Ajungînd oastea lui Lisimah în puterea tracilor, aceştia se strînseră la un loc, alergînd în număr mare, şi strigară să le fie dat pe mînă regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile războiului, trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruțe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah, spunea el, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decît înaintaşul lor. Dar cruţîndu-l pe Lisimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpînirea tracilor, şi le vor dobîndi înapoi fără nici o primejdie. Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimah... şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvîrşi apoi jertfa şi-l pofti pe Lisimah la ospăţ... ... Lisimah spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor; iar cît despre recunoştinţa datorată, nu va rămîne vreodată mai prejos decît binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu un simţămînt de prietenie spusele lui Lisimah. El căpătă înapoi de la acesta toate întăriturile ocupate de oamenii lui Lisimah. Apoi îi puse pe cap o diademă şi-i îngădui să se întoarcă acasă.” Diodorus Siculus, XXI, 11-12

X 32

8. CÂND A VENIT DARIUS ŞI A CERUT PĂMÂNT ŞI APĂ Darius cotropitorul nu venea asupra acestor pămînturi dintr-o ambiţie deşartă, nici din setea de mărire: venea şi-ntr-o răzbunare pentru o înfrîngere, dar şi atras de bogăţiile extraordinare ale Daciei! După ce stropşise Babilonul, venise necontenit, tîrînd după sine un milion de oameni. Pe mări pluteau necontenit spre aceste locuri şase sute de galioane. Cum a ajuns la Bosfor, Darius a dat poruncă arhitectului Mandrocles din Samos să arunce peste strîmtoare pod. Au trecut în Tracia. Au străbătut-o. Ajungînd în apa Istrului, Darius a poruncit Grecilor din Ionia, care-l urmau, să alcătuiască pod de vase. – Vai de voi, Daci şi Sciţi! spunea el, uitîndu-se peste fluviu. – Nu te grăbi, rege! i-a întors cuvînt înțeleptul sfetnic Gobrias. După cît îi cunosc eu pe Daci şi după veştile aduse de iscoade, numai uşor n-are să fie... Darius a scrîşnit. A spumegat ca uraganul asupra mării. S-a liniştit, cunoscînd bunăcredinţa şi înţelepciunea sfetnicului. Pe sub ochii săi crunţi au trecut pedestrimile şi călăreţii. Pe urmă au dat buluc pe pod adunăturile de catîri, asini, care cu poveri. Înainte de a porni în drumul cotropirii, Darius şi-a strîns laolaltă căpeteniile. Le-a tot vorbit, despre faima şi mîndria imperiului persan, despre prăzile de război ce le aveau înainte. Dar inima năvălitorului nu bătea cum trebuie! Îi era ruşine că acum, după ce cucerise lumea, amestecînd cu pulberea cele mai puternice oşti, tremura uşor în faţa necunoscutului dacic... Totuşi îşi ţinea firea. După ce a gîndit adînc, a cerut să i se aducă o curea. I s-a adus. Darius a făcut pe ea şasezeci de noduri! L-au întrebat căpeteniile ce rost aveau nodurile acelea. El a răspuns: – Aceste şasezeci de noduri înseamnă şasezeci de zile! Mă duc în necunoscut! Vă rog deci, pe voi, Grecilor de la Ionia, să rămîneţi aici, să păziţi podul! Începînd de azi, în fiecare zi, seara, să desfaceţi cîte-un nod, astfel însemnînd trecerea zilelor! Şi dacă în şasezeci de zile nu mă întorc, să desfaceţi podul şi să vă 33

întoarceţi pe la casele voastre, în Ionia, căci va însemna că eu, Darius, am fost înfrînt şi ca pulberea m-am risipit... Astfel zicînd, Darius a pornit. Tîra după sine pedestrimi încercate şi cavalerii neîntrecute. Cu cît înaintau, ura lui Darius creştea, dorul de luptă îl secătuia. A dat oştirilor semn de desfăşurare. S-a repezit în frunte, cu spada ridicată, cînd a desluşit înainte, departe, un pîlc de umbre. Însă umbrele s-au făcut nevăzute, ca umbrele. Cîmpiile au prins a arde. Soarele bătea înspăimîntător. Rezervele de apă erau pe sfîrşite. Fîntînile erau secate, otrăvite sau astupate. Oştenii deznădăjduiţi se îngrămădeau la rîuri, cucerind un strop de apă cu preţul vieţii. Şi iar se arăta pîlcul de umbre. Darius iar se repezea înainte, însă afla numai pustia goală şi arsă. În vremea asta, Idantirsus, însoţit de Scopazis, Taxaces şi de vestiţii conducători ai Dacilor, se trăgeau tot mai în adîncul pustiei. Lăsau în urmă cîte un pîlc de oşteni, cu poruncă să aştepte duşmanul pînă la o bătaie de săgeată. Cum ajungeau Perşii la depărtarea hotărîtă, ei se prefăceau că fug, dar cum îşi porneau caii în galop, trăgeau cu arcul peste umăr, semănînd groaza şi moartea în rîndurile urmăritorilor. Au tot înaintat Perşii, astfel amăgiţi de iscusitul Idantirsus. Zilele treceau ca apa. Ţara din fața lor era mai înfricoşătoare, mai arsă. În sfîrşit, cam pe cînd Ionienii rămaşi la pod desfăcuseră poate al treizecilea nod, Darius a primit veste de la iscoade că Dacii şi Sciţii sînt aproape, gata să primească lupta... Darius s-a închinat către zeii focului. Taberile lui toată noaptea s-au frămîntat, ascuţindu-şi armele. S-au şi repezit înainte, într-un geamăt, dar au văzut şi de data asta că şi săgeţile lor, şi lăncile aruncate, şi pietrele din praştii străbat umbrele, căci Idantirsus şi ai săi făcuseră cale întoarsă încă de la începutul nopţii. Înăbuşit de ură, Darius a trimis acest cuvînt către Idantirsus şi căpeteniile Dacilor: „Tu, cel mai ciudat dintre toţi oamenii, de ce fugi? Dacă te socoţi destul de tare spre a te lupta cu mine, luptă-te odată! Iar dacă te ştii slab, adă-mi mie, stăpînul tău, pămînt şi apă... ” Şi au dat răspuns Idantirsus şi căpeteniile dace: „O, persane, află! Niciodată n-am fugit de frica cuiva, şi nici acum nu fug, ci 34

pribegesc şi în timp de pace! De ce nu lupt cu tine? Ia aminte: noi nu ne temem că ne vei cuceri cetăţile şi pămînturile cu semănături, căci n-avem nici cetăţi, nici pămînturi semănate! Deci, neavînd nici de unele, nici de altele, de ce ne-am lua la luptă? Află însă că avem şi noi nişte locuri statornice: mormintele părinţilor noştri! Încercaţi şi le aflaţi, şi îndrăzniţi şi jefuiţi-le, şi atunci veţi vedea cum ştim noi lupta! Acesta este răspunsul nostru! În ce priveşte pămîntul cerut şi apa cerută, n-avea nici o grijă, căci îţi voi trimite la timp tot ce ţi se cuvine! Dacă te socoţi stăpîn peste mine, îţi şi spun de pe acum: plîngi mai bine, o, rege, şi te cutremură!” În vremea asta nodurile de la curea scădeau. Darius se gîndea la întoarcere. Şi vrînd Idantirsus şi căpeteniile Dacilor să-i macine oastea, întrebuinţau fel de fel de viclenii, să-l mai întîrzie în cîmpie. Ici-colo lăsau ocoale şi staule pline, ca vrăjmaşii să mai aibă cu ce-şi amăgi foamea. Straşnic s-au mirat Perşii, într-o noapte, auzînd neînchipuită larmă, într-o tabără a dacilor! Întrebînd Darius ce se întîmplă, tot înţeleptul Gobrias i-a dat răspuns: – Vrăjmaşii noştri se joacă fugărind un iepure... A scrîşnit Darius, dar a tăcut, înţelegînd pînă în adînc ce vor să arate Dacii, că adică şi el va fugi ca iepurele... În sfîrşit, cînd moartea şi descurajarea măcinau Perşii mai tare, Idantirsus şi-a adunat căpeteniile. După sfat lung, au trimis lui Darius sol, purtînd cu sine o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi... – Iată, în sfîrşit... a strigat bucuros Darius, citind semnele tocmai pe dos. Iată, aceşti pămînteni se predau, cu pămîntul şi apa lor. Oare nu trăieşte şoarecele pe pămînt şi nu se satură ca omul? Nu trăieşte broasca în apă? Şi, deci, nu-i aşa că prin semnul ei se predau apele Daciei? Oare pasărea nu seamănă cu calul, prin puterea ei de fugă? În ce priveşte săgeţile, se ştie doar că prin ele se predau armele! Însă s-a ridicat de la locul său tot înţeleptul Gobrias. A cuvîntat astfel: – Nu te bucura, o, Darius, ci întristează-te mai curînd! Ai binevoit a citi semnele întocmai cum nu trebuie. Iată cum le citesc eu: „Dacă nu veţi zbura de pe la noi ca păsările, o, Perşi! dacă nu 35

vă veţi preface în şoareci în fundul pămîntului să vă ascundeţi, în broaşte dacă nu vă veţi preface să vă ascundeţi în adîncul mîlurilor, veţi cunoaşte puterea săgeţilor noastre, şi niciodată n-o să vă mai întoarceţi de unde-aţi pornit! Luaţi aminte... ” Văzînd bine că Gobrias citise adevărul, Darius s-a gîndit la fugă, dîndu-şi seama că niciodată nu se va putea lupta cu pămîntenii Daciei. A coborît la Istru, părăsindu-şi bolnavii şi răniţii... Astfel a păţit-o Darius cotropitorul, cînd a venit pe la noi să ceară pămînt şi apă! Pe cei căzuţi în lupte, Dacii şi Sciţii i-au îngropat cu deosebită fală, adică aşezaţi pe cai şi înarmaţi cu armele, şi au ridicat deasupra lor dîmburi înalte de pămînt, spre amintire. Mai tîrziu, după întîmplarea cu Darius, s-a stropşit asupra Daciei alt cotropitor îngîmfat, Lisimachos al Macedoniei. Dacii vieţuiau în linişte şi muncă, fără să poftească să-şi arunce venin din ochi peste hotar străin. A fost zdrobit şi Lisimachos, iar fiul său Agatocles, prins în luptă. Comandantul dac Dromichetes l-a trimis însă pe Agatocles înapoi acasă, părintelui său, deşi acesta îi pustiise țara. Ba, la ducere, l-a încărcat cu daruri nenumărate. Drept aceea, îngîmfatul Lisimachos a adunat şi mai tare oaste, o sută de mii de oameni! Iar s-a repezit asupra Dacilor! De data asta şi Dacii s-au gîndit la străbuni şi la strategia lor! Au dat şi ei foc semănăturilor! Au astupat şi ei fîntînile sau le-au otrăvit! Oştile cotropirii piereau urmărind zadarnic pîlcurile răzlețe! După un timp, ajunsă la capătul puterii şi răbdării, inima lui Lisimachos crăpa. Însă, pe cînd se pregătea poate să-şi ia tălpăşiţa peste Istru, Dacii lui Dromichetes ca din pămînt au răsărit! L-au înconjurat! L-au supus ascuţişului nimicirii! Lisimachos şi-a plecat fruntea! Şi-a întins repede brațele să primească lanțul sclaviei! Însă Dromichetes i-a zîmbit. L-a petrecut chiar, la cetatea Helis. L-a poftit la masă... Mirat se uita Lisimachos, mai mirate se uitau căpeteniile lui! 36

Dromichete- primul mare rege al dacilor

Şi s-a întins, în cetatea Helis, pe malul Istrului, la umbră, întîi o masă aleasă, cu farfurii de aur. Şi s-au adus şi linguri de aur. Macedonenii şi-au făcut ochii mai mari, cînd bucătarii şi paharnicii au prins a căra mîncăruri rare şi vinuri scumpe. Se uitau mai miraţi, cum alături de masa lor se întindea o masă simplă de lemn, cu străchini de lemn. Lîngă pocalele de lemn s-au adus vase de lut ars pline cu apă. Ca bucate, au fost aduse doar dăraburi de pită... – Poftim şi ospătaţi! a dat cuvînt Dromichetes Lisimachos, arătîndu-i masa cea scumpă.

către

S-au aşezat năvălitorii la masa scumpă! Dromichetes şi ai săi la cea săracă. Şi pe cînd Macedonenii cărau la gură mîncărurile şi băuturile, Dromichetes s-a ridicat şi a cuvîntat astfel: – Binevoieşte, Lisimachos, părinte al meu, şi spune-mi: care din aceste două mese e mai bogată: a noastră sau a voastră?

– De bună seamă că a noastră! a dat Lisimachos răspuns, neînţelegînd tîlcul. – Dacă-i aşa, bunule părinte, binevoieşte şi-mi răspunde la altă întrebare: dacă masa voastră e mai bogată, ce căutaţi în sărmanul pămînt al Dacilor? De ce nu vă mulţumiţi cu bogăţia voastră? De ce veniţi şi ne stricați sărmanele cîmpii şi aşezări? O, părinte al meu, îmi poţi da răspuns la întrebarea asta? Lisimachos a înghiţit în sec. Şi-a plecat în jos obrazul bine biciuit cu acest cuvînt. S-a ridicat. Şi-a cerut iertare. A făgăduit că niciodată nu va mai cotropi pămînturi. Ba, după cum arată scrierile, i-ar fi înapoiat lui Dromichetes cetăţile luate la năvălirea dintîi! Alte cărţi spun că s-au şi înnemurit, Dromichetes luînd de soaţă pe fata lui Lisimachos. Aşa a păţit-o îngîmfatul, cînd a trecut Istrul a doua oară! Eusebiu Camilar, din vol. Povestiri eroice, Ediţia a III-a, Editura Tineretului, 1967

9. Ţara dintre două columne «– Primiţi cerbul? – întrebă mai marele alaiului. – Primim! – răspunse gospodarul şi îşi săltă pe umeri cojocul. În tinda casei a ieşit în aşteptare întreaga familie. În poartă - un chiot. „Ţăranul” – cel care conduce alaiul cerbului – este îmbrăcat în costum naţional şi are ca semn distinctiv un fluier cu care cheamă colindătorii. În centrul alaiului, îmbrăcat într-o scoarţă ţărănească, un om poartă masca cerbului. Îl străjuiesc doisprezece, paisprezece colindători, care bat ritmic din tobiţe, dirijînd mişcările sacadate ale jocului. Sînt îmbrăcaţi ţărăneşte, cu opinci din piele de porc, la care sînt atîrnaţi ciucuri coloraţi. Peste ciorapi, ciorapi albi pînă sub genunchi, şi clopoţei. De-a latul 38

cămăşii, bîrneaţa cu tricolorul. Pe cap - un coif ascuţit împodobit cu mărgele şi paiete, de care atîrnă ciucuri şi franjuri. În spatele cerbului, două personaje simbolice, o pereche de bătrîni. Ea ţine în braţe un copil înfăşat, Anul nou, o furcă şi un fus – munca diurnă a femeii, dar şi simbolul depănării timpului. El are pe cap o căciulă albă şi poartă un cojoc întors. Leroileo!

Pe–acolo-mi trecea,

Cerb s-a lăudat

Pe cerb îl zărea,

Şi s-a nourat,

Acas-alerga,

La margini de sat,

Arcul mi-l luară,

Că nimeni nu ştie

Arcul şi-o săgeată,

Unde iarba-mi paşte

La vînat să–mi iasă,

Şi apă că bea,

Joi de dimineaţă,

Şi Gheorghe-ăl voinic

Pe nori şi pe ceaţă…

Tobele bat sacadat. Cerbul joacă, moare, şi prin vrajă este readus la viaţă. Tobele bat. Colindătorii sînt cuprinşi de o adevărată euforie a dansului. Fluierul doineşte a jale. Moşul şi baba se mişcă greoi. O clipă de încremenire. Fluierul începe să doinească a bucurie. Moşul şi baba întineresc. Intră în joc ursarii, căldărarii, irozii… Oamenii dansează. Cînd măştile au fost scoase, cînd dansul prinde laolaltă gospodari şi oaspeţi, „ţăranul” dă semnalul de plecare. Alaiul se îndreaptă spre o altă gospodărie. – Primiţi cerbul? – Primim!» Luminiţa Doja, Ţara dintre două columne, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981

X 39

10.VITEAZUL DAPIX ŞI FIICA LUI, GEBILA De treci şi astăzi prin cîmpia dobrogeană, nu prea departe între Dunăre şi mare, vei întîlni un sat: Gura Dobrogei. Şi aici, pe lîngă sat, este un deal. Sub el, se spune că este o peşteră adîncă, plină de oseminte. În faţa peşterii se află o piatră. Pe ea a stat odată Gebeides şi a cîntat cîntecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila. Povestea noastră se începe demult, demult, de pe vremea cînd băteau pămîntul acesta nişte ostaşi dintr-o cetate din asfinţit, numită Roma, care rîvnea să stăpînească întreaga lume. Se povesteşte, astfel, că în zilele acelea, după o iarnă grea şi îndelungată, pămîntul începuse uşor să se zbicească şi dealurile blînde ale Dobrogei să se înveşmînte cu verdeaţă. Prin sălciile împodobite cu mîţişori bălani sufla tot mai alene vîntul. Pe apa largă a Dunării, desprinsă din zalele de gheaţă, treceau mereu corăbii către mare. Păstorii, cei mai mulţi, ieşiseră cu turmele pe cîmpuri. Se auzeau de pretutindeni glasuri de oameni, ţipete de copii şi nechezat de cai. Flăcăii, doar în cămăşi, cu capetele goale, călări pe armăsari mărunţi, dar iuţi ca focul, goneau de-a lungul şi de-a latul ţării, să-şi dezmorţească trupurile mlădioase după frigul iernii sau se luptau în trîntă dreaptă. Unii îşi încercau puterea spărgînd cu buzdugane ghintuite bulgări mari de piatră. Alţii trăgeau cu arcul în ţinte aşezate pe cîmp. Iar fetele urcate pe ziduri priveau la ei, rîdeau, băteau din palme şi făceau zgomot ca un cîrd de vrăbii. – Tu eşti mai tare, Gebeides!... – Ba tu, Ordexis!... Şi chiotele se pierdeau pînă departe în zarea verde-aurie a dimineţii; le auzea şi regele în cetatea lui de piatră. De nu s-ar fi găsit tocmai în ziua aceea în cetate nişte soli, care veniseră din partea oştirilor din soare-apune şi a căpeteniei 40

lor, preavestitul Crassus, regele Dapix s-ar fi grăbit de bună seamă şi el în mijlocul flăcăilor, cu toate că pe umeri, de sub cuşmă, părul îi curgea în şuviţe argintii, şi-ar fi încercat şi el destoinicia la rînd cu cei mai tineri. Pe ziduri însă, alături de celelalte fete de tarabostes, de căpetenii, din cetate, era şi fiica regelui, Gebila. Cu părul lunecîndu-i pe tîmple în valuri negre, lucitoare, cu ochii verzi, scînteietori ca apa mării în revărsarea soarelui din zori, cu obrajii rumeni, înveşmîntată într-o rochie lungă de lînă albă, prinsă la gît şi pe mijloc cu nişte agrafe - peştişori din argint, Gebila părea ea însăşi o floare, ce răsărise dintr-odată pe zidurile sure ale cetății. Şi ea striga mai tare decît toate: – Vedeți voi, fetelor, cum vîjîie săgeata lui Gebeides?... Zboară ca rîndunica de uşoară!... Flăcăul, al cărui nume îl pomenise, făcea un semn cu mîna Gebilei, înălţa apoi arcul. Din nou trăgea. Săgeata zbîrnîia şi se înfigea în ţintă. – Aşa, Gebeides!... Aşa!... striga Gebila, bătînd tare din palme şi tropăind iute pe ziduri de bucurie. Atît se veselea Gebila de iscusinţa flăcăului şi astfel o privea Gebeides pe fata regelui, că şi un străin de loc ar fi înţeles că acei doi tineri se îndrăgesc, că sînt legaţi unul de celălalt cu simţuri trainice şi de credinţă, că nu va trece mult şi vor fi soţi. Într-adevăr, Gebeides trebuia să facă nunta cu fata în noaptea cea dintîi cu lună plină de la începutul verii. Îl alesese Gebila pe Gebeides să-i fie mire nu numai pentru că era fecior de tarabostes, ci pentru că era el însuşi un viteaz şi un războinic neînfricat... Şi mai avea flăcăul încă un dar. Ştia să cînte. La ospeţe cînta alături de Gebila. Atunci inima regelui se încălzea. Se uita la copila lui curată, care îi era mai dragă decît orice, se uita la flăcăul ce trebuia să-i fie soţ. Se înveselea şi poruncea să curgă vinul mai cu spume în cupele înalte de lut. Şi începea să cînte şi el un cîntec pe care îl ştia din vremea cînd era copil:

Vîntul suflă liber peste cîmpuri, Marea se zbate după voie în prăpăstiile ei. Noi, geţii, sîntem liberi ca marea şi ca vîntul, Noi nu ne temem de primejdii, nici de moarte. Poftească dar duşmanul dacă poate; Îl vom cinsti cum se cuvine, cu paloşe şi cu săgeţi!... Aşa cînta regele Dapix şi toți curtenii băteau cu putere piciorul stîng de lespezi, smulgeau cu dreapta paloşele de la şolduri şi, după datina străbună, strigau toţi într-un glas: – Ca vîntul şi ca marea sîntem liberi. Şi-aşa vrem să trăim pe veci!... Bătrînii sfetnici îşi simțeau sîngele fierbînd la astfel de cuvinte. Cei tineri îşi înălţau capetele cît mai sus. Femeile puneau maramele la gură şi suspinau: – Zamolxis ne va ajuta să fim întotdeauna liberi!... Acum venise însă, precum spuneam, solia aceea din soareapune. În sala de ospeţe, ce răsunase altă dată de glasuri şi cîntece voioase, se adunaseră la sfat marele preot, căpeteniile de oaste şi Dapix. Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geţi, era un om nu prea înalt de stat, însă voinic peste măsură. Avea, ce este drept, barba încărunţită; dar nu erau flăcăii mai sprinteni decît el. Nu putea nimeni să-l întreacă la călărie din toată ţara. Doar Gebeides, uneori, dar greu de tot, abia, abia, de-l ajungea. Cu buzduganul putea să spargă o stîncă oricît de mare ar fi fost. Şi cu săgeata, cînd trăgea în duhurile cele rele, ajungea pînă la cer. De data asta Dapix era în fața celor doi soli. Sta aşezat pe tron de piatră cenuşie, cu mîna sprijinită pe paloşul lui lat, privind cu luare-aminte pe cei veniţi. Unul dintre aceştia, un bărbat spătos, cu chivără bogată de oţel şi cu o urmă de rană, nu încă de ajuns de bine vindecată, luă cel dintîi cuvîntul şi rosti gros: 42

– Tu, Dapix, rege barbar de lîngă mare, primeşti astăzi poruncă de la slăvitul Crassus să părăseşti cetatea aceasta nevrednică, de piatră, şi să te tragi spre munte, pe unde ţi-o fi voia, lăsînd însă aici averea, tot poporul, curtenii şi pe copila ta chezaşe... Pe Gebila dealtminteri, adăugi solul cu vorbă apăsată, cătînd în jur să vadă cum se întipăreşte spaima pe chipurile geţilor de faţă, vrea Crassus să ţi-o căsătorească cu vreunul din ostaşii săi, ca, încuscrindu-te cu noi, să nu te mai răscoli la luptă împotriva noastră niciodată! Zadarnic căta însă solul în preajmă, rostindu-şi cuvîntarea, pe feţele bărboase ale geţilor nu se clintea o cută şi nu se auzea nici un murmur din piepturile lor. – Oştirile lui Crassus sînt dincolo de Dunăre, pe ţărm, aşteaptă doar un semn, rosti celălalt sol, un om mai mărunţel, cu ochii vii şi nasul ascuţit. De nu te vei supune de bunăvoie, noi tot o să te biruim, şi atunci te vom închide într-o cuşcă de fier. Te vom lega cu barba de zăbrele şi, tîrît de catîri, te vom purta pe uliţe, în vreme ce mulţimea o să te bată cu pietre. Supune-te, deci, Dapix!... Tăcuseră şi solii, tăceau şi căpeteniile oastei, tăcea marele preot, tăcea şi regele... Se auzea numai larma veselă a flăcăilor, care îşi încercau puterea şi isteţimea afară pe cîmpie, şi glasul limpede al Gebilei, care rostea: – Cum vîjîie săgeata ta, iubite!... ca rîndunica zboară!... Şi rîsete... Iar colea, în sala întunecoasă de ospeţe, se mai simțea domoala pîlpîire a făcliilor aprinse şi respirarea încinsă, şuierătoare, a tuturora care stăteau față şi aşteptau cuvintele lui Dapix. Pe urmă Dapix se ridică, întinse mîna stîngă către soli şi vorba lui sună mai tare decît tunetul izbit din cer de duhuri la mînie: – Prin voi trimit şi eu răspuns preaslăvitul, şi pentru mine ameninţarea se rostogoleşte pe un deal. E zgomot nimeni... De vrea pămînturile gete, de 43

lui Crassus al vostru, lui e ca o bute goală ce mult, dar nu se teme ne vrea robi, de vrea

cetatea mea săracă de piatră, să vină să le ia. Şi acel care vrea soaţă de la noi, nu pe Gebila i-o voi da, ci altă mireasă îl va strînge în braţe. Şi aceea va fi moartea. Spuneţi-i dar aceluia ce v-a trimis că liberi sîntem şi liberi vom trăi, chiar de ar fi Crassus de zece ori mai tare decît este!... Cînd regele a rostit toate acestea, a izbucnit deodată un rîs năprasnic între geţi. Aşa rîdeau cu toţii, că bubuiau pereţii sălii de ospeţe. Şi căpeteniile oastei, arătînd cu mîinile spre cei doi soli, ziceau: – Le-a dat cum se cuvine răspuns regele nostru acestor soli obraznici... Parcă ar fi vorbit cu gura noastră Dapix... Ha, ha, ha... În miazăzi se aprinsese țara. Cerul ardea cu vîlvătaie. Cînd bătea vîntul dintr-acolo, purta cu el cenuşă şi scrum, purta şi vaiere prelungi de jale şi zgomote de luptă. Pe unde trecea Crassus ardea întreg pămîntul. Sate, păduri şi lanuri se mistuiau. Ca să înainteze, oştirile duşmane trebuiau parcă să se lupte cu fiecare zid, cu fiecare arbore, cu fiecare muşuroi. Din dosul lor luptau cu deznădejde femei, copii, bătrîni. Cu sape, cu topoare, înfruntau lăncile duşmane. Apărau fiecare palmă de pămînt. Pe aceia care îi puteau prinde, duşmanii îi legau robi. Sărmanii geţi porniți spre soare-apune se mai uitau încă o dată cu durere la cuibul nimicit, la satele lor prefăcute în cenuşă, şi-şi plecau capetele, acoperite cu plete lungi, sub lanțurile negre ale robiei. Marele preot al lui Dapix urcă în vremea asta pe munte şi acolo îl rugă fierbinte pe Zamolxis să ajute pe geţi în bătălie. Femeile, copiii şi bolnavii, cît mai putuseră scăpa, fură trimişi sub grija fetei regelui într-o peşteră mare. Iar Dapix cu bărbații porniră să atace oştirile duşmane. Venise vara. Cerul era însă ziua înnorat şi ploi mărunte cădeau întruna. Noaptea nu se zărea în văzduhul tulbure nici luna. După credinţa lor străveche, geţii gîndeau că duhurile rele,

norii, stau împotrivă ca Zamolxis, cerul senin, să îi ajute în bătălie. Trăgeau atunci cu arcurile în nori, dar cerul rămînea la fel de negru. Şi cu amar în suflet luptătorii plecau din nou la bătălie. Cu pietre, cu toiege înfruntau geţii oştirile duşmane. Loveau întîi pedeştrii, dintr-o parte, ca lupii cei flămînzi o turmă. Se repezea apoi şi Dapix, ca vulturul din zbor, cu călăreţii, din partea cealaltă. Unde loveau, făceau în duşman pîrtii şi parcă secerau oştirile duşmane, trufaşe, îmbrăcate în fier. Luptau necontenit... Dar Crassus poruncise să-i vie oştiri noi. Şi cercul se strîngea, se tot strîngea... Luptau pe viață şi pe moarte. Numai că zi de zi păreau că sînt mai mulţi duşmani. Tot mai puţini rămîneau geiţi. Mai rămăseseră cîțiva războinici. Şi aceia se strînseseră să apere cetatea. Nu mai aveau merinde, nu mai aveau nici arme, nici leacuri pentru cei răniţi. Şi pe deasupra preotul cel mare, acela care îl chemase pe Zamolxis în ajutor, căzuse doborît de o săgeată. – Ce hotărîm să facem? întrebase Dapix într-o noapte la sfatul celor care mai erau în viață în cetate. – Ne vom lupta pînă la moarte! rostiseră cu toţii într-un glas. Cetatea n-au s-o poată lua... În peşteră unde ne sînt adăpostiți bătrînii şi femeile, asemeni, nu vor putea pătrunde... Puțini erau războinicii în cetate; dar nimeni nu se putea urca pe ziduri din afară. Cine încerca se prăvălea în vale lovit de piatră sau săgeată. Aşa trecu şi vara cea fierbinte, veni şi toamna, apoi iarna plină de nopţi vijelioase. Din cînd în cînd războinicii ţîşneau afară din cetate, loveau în tabăra duşmană cu putere şi se întorceau degrabă, urcau din nou pe ziduri şi le apărau. Sosise iarăşi primăvara... Aceia care îşi încercaseră puterea cu ghioaga sau cu arcul, în zilele de odinioară, nu mai erau pe lume. Pe zidurile înnegrite ale cetăţii nu mai erau acum decît doi luptători. Unul se numea Dapix, celălalt Gebeides; dar nu predau cetatea şi încă se luptau. 45

Ca să nu prindă de veste duşmanul că nu sînt decît doi, făceau într-una larmă în cetate şi înşiruiseră pe ziduri nişte momîi de paie, avînd pe ele căciulile celor căzuţi. Trăgeau apoi cu arcurile cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta; să socotească oştenii din tabăra duşmană că zidurile sînt vegheate încă bine. Numai că iată, într-un amurg, pe o ploaie înţesată cu clăbuci, cînd pînă şi străjile duşmane erau vîrîte în corturi, la zidul dinspre miază-noapte al cetăţii se arată un om cu o pînză albă în vîrful unui băț. Acesta făcea semn că vrea să urce sus. Dapix lăsă pe ziduri burduful cu o frînghie şi îl ridică. Credea că e vreun sol! Bărbatul ce venise era un om înalt, spînatic şi cu priviri piezişe. Se înfățişă la rege, îi căzu în genunchi şi începu să-i spună: – Stăpîne, eu sunt un mare preot al geţilor... Mă cheamă Licegeu şi am trăit pînă acum în munte. În vis mi-a apărut întruna din nopţile trecute Zamolxis, înţeleptul, şi m-a învăţat să vin la tine şi să te ajut!... – Vorbeşte, zise Dapix. Ce porunci dă Zamolxis? – Zeul te îndeamnă să trimiţi la miezul nopţii pe oşteanul cel mai vrednic pe care îl ai ca să răscoale geţii din triburile de dincolo de munţi, ce nu au aflat încă vestea că tu te lupţi... Cînd va ieşi oşteanul pe poartă, au să intre în locul lui Duhurile bune. Şi tu vei birui pe urmă oastea duşmană pe care o cîrmuieşte Crassus. – Să fie oare voia zeului nostru aceasta? mai întrebase Dapix. – Răspund cu viața mea, de nu ai să-l înfrîngi pe Crassus! grăi Licegeu. – Atuncea fie, hotărîse Dapix. Să plece Gebeides. Rămîn doar eu să apăr cetatea... – Cum? Nu mai este nimeni în cetate afară de voi doi? rosti Licegeu, făcînd o față lungă. Voi doi vă mai luptaţi cu oastea lui Crassus? Asta nu este de crezut... Poate mai sînt pe ziduri, la porţi, pe undeva, oşteni gata să lupte!

– Doi geţi, atîţia sîntem, rîse bravul Dapix spre Licegeu. Noi singuri alergam pe ziduri de colo pînă colo... Dar ce mai vorbă lungă, să se deschidă poarta la miezul nopţii şi Gebeides poate să plece. Să încaleci, Gebeides, pe calul meu cel negru, cel mai sprinten... Adică nu, mai spune-mi înainte, Licegeu, cum te-au lăsat romanii să treci spre ziduri fără de primejdii?... Lui Licegeu îi luceau ochii vineţi: – Ai văzut bine, o, rege, că am venit pe o ploaie aşa de tare, că înseşi străjile se ascunseseră în corturi... – Şi totuşi, mi se pare cam ciudat, mai spuse regele. – Nu e deloc ciudat, răspunse preotul, tu ştii cît e de mare puterea lui Zamolxis! El însuşi m-a vestit prin vis să vin la tine pe o ploaie cu spume, cînd străjile se vor vîrî în corturi. Mai mult, el le va lua vederea în timpul cît voi trece. Aşa a fost, cum te-ai încredinţat tu însuţi. Şi că nu mint, ţi-am spus, şi ţi-o repet, răspund cu viaţa... – De e aşa, de nu mă înşeli, să se împlinească voia lui Zamolxis, poate că în ceasul cel din urmă tot ne va ajuta!... spuse la sfîrşit viteazul Dapix. Să plece Gebeides!... S-au strîns în braţe încă o dată, ca pentru o despărţire lungă, cei doi viteji. – Cînd te întorci, după ce om birui, grăi încă odată regele, vei face nunta cu Gebila!... şi ne vom veseli... Iar tu vei face un cîntec pentru izbînda noastră, Gebeides! – Îţi mulţumesc, mărite! rosti Gebeides. A încălecat flăcăul pe calul cel negru, cel mai sprinten. Şi Licegeu a deschis poarta, care era spre miazăzi. Calul a năvălit în întunericul adînc şi fără stele. A făcut numai cîţiva paşi. În calea lui fuseseră înfipte în pămînt, cu vîrfurile în sus, frînturi de paloşe şi capete de lăncii. A căzut calul şi Gebeides a simţit cum ştreanguri groase îi împresoară trupul, de mîini şi de picioare. – Trădare! a apucat să strige Gebeides. Şi falsul preot şi-a aruncat mantia din spinare; a luat în mîini o lance de la oştenii duşmani ce pătrundeau cu grabă prin porţile deschise, s-a repezit la Dapix. 47

Dar numai cu o lovitură de paloş Dapix l-a prăvălit cu capul în ţărînă pe vînzător. S-a avîntat pe prima treaptă a scării înguste, boltite, răsucite, care ducea spre mijlocul cetăţii, cu paloşul întins către duşmanii ce năvăleau spre el. A început o luptă cum nu se mai văzuse de cînd e lumea lume, de cînd pe cer e soare, de cînd în mări sînt valuri şi de cînd bate vîntul prin stepa dobrogeană... Nu! O astfel de luptă nu mai văzuse nici cerul şi nici pămîntul niciodată... Un om, un get, dar un viteaz, ce lupta pentru ţară şi pentru libertate, avînd în mînă un paloş, să înfrunte fără teamă o oştire întreagă, cu arme măiestrite, cu generali isteţi!... Legenda povesteşte că s-au luptat pe treptele acelea de piatră zile şi nopţi... Nu ştie nimeni cîte... Dar multe... Multe... Şi pentru fiecare treaptă ce o dobîndeau năvălitorii, plăteau rîuri de sînge. Scara aceea era pînă sus plină de trupuri de războinici duşmani. Iar regele rănit, însîngerat, aproape de capătul puterilor, tot mai lupta... Cînd a simţit că brațul nu vrea să-l mai slujească, s-a tras luptînd în turn. S-a zăvorît acolo. A luat în mînă cupa de lut umplută cu otravă, pe care o pregătise încă din timp. Şi a sorbit-o toată, cu sete, strigînd: – Nu voi, ci mişelia m-a biruit. Dar Dapix nu trăieşte decît liber, nici moartea nu o primeşte de la voi, ci şi-o dă singur... Cum a căzut pe lespezi, au pătruns şi duşmanii în turlă. Şi se uitau la dînsul cu teamă. Dar brațul acela care înfruntase cu atîta vitejie o oştire, era de astă dată fără vlagă. În turlă s-a urcat şi Crassus, înalt, cu coif de aur, cu chip de fier rece. – Acesta este Dapix? a întrebat pe cei din preajmă. – Acesta!... – Să fie înfipt în ţeapă!... Apoi să mi-o aduceţi pe fata lui, Gebila, din peştera unde se află!... Vreau să mi-o fac mireasă... a rîs Crassus.

S-a făcut iar solie şi a plecat la peştera în care se aflau bătrînii, bolnavii şi femeile. Au strigat de afară: – Slăvitul nostru Crassus o cere de nevastă pe fata regelui. Dacă ne-o daţi de bună voie, ceilalţi puteţi fi liberi să plecaţi oriunde, după plac... – Juraţi întîi, veni un răspuns din peşteră, de la un bătrîn, că vă veţi ţine cuvîntul şi nu va fi din nou înşelăciune. Altminteri nu dăm fata. Noi avem încă arme. În peştera aceasta nu puteţi pătrunde. – Jurăm pe zeii noştri cei puternici... le răspunse de afară solia. – Aduceţi dară o sută şi unu de cai, aşa cum se cuvine la nunta unei fiice de rege get, mai adăugi bătrînul. Să încalece pe ei mireasa şi cele o sută de fecioare ce o însoțesc. – Altminteri nu ne-o daţi?... – Altminteri nu!... – Să se trimeată caii ceruţi, porunci Crassus, aflînd această dorință a geților. S-au trimes caii. Fecioarele, în frunte cu Gebila, în văluri albe, au ieşit în şir lung din peşteră. Cum au ieşit s-au repezit pe cai. Au mers de-a dreptul către tabăra duşmană. Pe cerul pînă atuncea înnorat începu deodată să se vadă şi fața aurie a soarelui. Albastrul cel senin împresura tot cîmpul întro lumină dulce. Fecioarele au dat însă într-o clipă vălurile lor albe la o parte. Şi de sub ele au scos în grabă paloşe late, lucii şi tăioase. Au început să cînte cu glasurile cristaline: Cum umblă vîntul liber peste cîmpuri, Şi cum se zbate marea în prăpăstiile de apă, Tot astfel sînt şi geţii liberi, liberi, Nu se tem de primejdii, nici de moarte!... Din zborul cailor s-au duşmane. Gebila a rostit:

năpustit

spre

cortul

căpeteniei

– Aceasta este nunta, preaslăvite Crassus, pe care vreau să o fac cu tine... 49

Crassus, văzînd primejdia de moarte care venea, a încălecat pe calul cel mai iute şi a fugit gonit din urmă de stolul de fecioare... Au sărit însă şi ceilalţi în ajutorul său. A început lupta. Şi fiece fecioară getă avea în fața ei o mulţime mare de oşteni cu lănci ridicate, cu paloşe, şi apăraţi de scuturi. Nu mică a fost paguba duşmanilor în ceasurile acelea. Şi nu puţini au fost aceia care au căzut sub paloşele ascuțite. Pe urmă ele s-au retras spre Dunărea măreaţă, liniştită... Acolo s-au azvîrlit în fluviul sfînt, ce duce pe viteji în casa lui Zamolxis. În părul lor, bălai sau negru, luceau lin razele de soare ca nişte boabe scumpe de mărgăritar. De ciudă, căpetenia duşmană a dat poruncă să se zidească peştera la gură, să se răstoarne asupra geţilor închişi acolo un munte de ţărînă, să nu se mai cunoască nici urma întîmplării. Şi să se pîrjolească încă o dată țara getă. Tîrziu, cu ani în urmă, după această întîmplare, venea pe țărmul mării, precum se povesteşte, un om, un biet bătrîn. Era un orb, un cîntăreţ din alăută. Venea grăbit şi nu întreba pe nimeni pe unde este calea, căci paşii îl duceau singuri spre locurile prin care viețuise odinioară. A tot venit. A coborît pe drumuri, tot mai în jos, pînă a ajuns la locurile acelea unde fusese odată cetatea de piatră sură a lui Dapix. A sărutat pămîntul strămoşesc şi l-a stropit cu lacrimi din ochii stinşi. S-a aşezat apoi între cetate şi locul unde fuseseră îngropaţi de vii toți geţii liberi. – Cine eşti tu? l-au întrebat oamenii locurilor gete. – Sînt Gebeides! a zis cîntăreţul. Am căzut rob pe cînd eram flăcău. Duşmanii mi-au scos ochii, zicînd că păsările oarbe au viersul mai frumos. M-au făcut cîntăreţ la ospeţele lor. – Şi tu?... Cum ai putut trăi, tu, viteaz get, ca rob chiar la aceia care v-au sfărîmat cetatea? au întrebat iar acei oameni. – Nu am trăit decît cu gîndul să mă întorc odată, să mai sărut ţărîna strămoşească, să cînt aici pînă la cea din urmă clipă pe Dapix cel viteaz, pe fiica lui, Gebila, pe draga mea... – Atuncea cîntă!... au grăit bărbaţii, femeile şi chiar copiii. 50

Şi Gebeides a început să cînte. Glasul şi-l însoțea cu alăuta. Oamenii îl ascultau, plîngeau fierbinte, dar învăţau cum trebuie să lupte aceia cărora le este dragă libertatea. A stat acolo pînă la ultima suflare... De treci şi astăzi prin cîmpia ce se întinde între Dunăre şi mare, poţi să mai vezi piatra aceea unde a stat Gebeides şi a cîntat cîntecul lui pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila!... Alexandru Mitru, din vol. În ţara legendelor, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1973

11. Getica „Ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atît de mult prin exerciţii, cumpătare şi ascultare faţă de porunci, încît, în cîţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geților cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia, pînă în Macedonia şi Illiria, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit pe de-a-ntregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu... Ca o dovadă pentru ascultarea pe care i-o dădea este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa-de-vie şi să trăiască fără vin. Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce să trimită o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărîmiţînd puterea în mai multe părţi.” (Strabo, VII, 3-11). „Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeaşi venereție pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei ca şi rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al geţilor, Coryllus, care a cîrmuit timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia... Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, avînd numai două intrări - una pe la Boutae, alta pe la Tapae... ” Iordanes, Getica, 73-74

12. SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, PROPOVĂDUITORUL EVANGHELIEI ÎN SCYTHIA MINOR (DOBROGEA) Sfântul Andrei deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoşii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe ţărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin). Cine era Sfântul Andrei? Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” la apostolie era frate al lui Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului Iona. Erau originari din Betsaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui râu cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,36). Auzind aceasta mărturisire, cei doi ucenici au pornit după Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus i-a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?” La care ei au zis: „învăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea”. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan 1, 37-39). Andrei a anunţat apoi şi pe fratele său Simon Petru că „a găsit pe Mesia” (Ioan 1,41).

Chemarea lui Andrei la Apostolie Chemarea lui Andrei la apostolie s-a petrecut ceva mai târziu. Este relatată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei prin cuvintele: „Pe când (Iisus) umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers dupa El” (Matei 4, 18-20 şi Marcu 1, 16-18) Sfintele Evanghelii mai pomenesc pe Sfântul Andrei doar de două ori: la înmulţirea pâinilor, dincolo de Marea Galileii, când el a înştiinţat pe Mântuitorul ca acolo, în mulţime, era un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti (Ioan 6, 8-9), iar a doua oară, după invierea lui Lazar când, împreună cu Filip, au înştiinţat pe Domnul ca nişte elini (greci), veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, voiau să-L vadă (Ioan 12, 20-22). Alături de ceilalţi ucenici, a fost trimis şi Andrei de către Mântuitorul la propovăduire (Matei 10 şi urm). L-a însoţit pe Mântuitorul pe drumurile Ţării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârşit, a ascultat cuvintele Sale de învăţătură şi parabolele pe care le-a rostit în faţa mulţimilor, a suferit alături de ceilalţi apostoli, atunci când Domnul a fost prins, judecat, chinuit şi apoi răstignit pe cruce; s-a bucurat alături de ei când a aflat de minunea învierii din morţi şi L-a văzut pe Domnul înviat în prima zi, şi după opt zile, apoi la arătarea din Galileea, când au primit porunca predicării Evangheliei la toate neamurile (Matei 28, 19). În urma poruncii Domnului de a vesti Evanghelia la toate neamurile, după pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii din anul 30, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor, au început să predice noua învăţătura adusa în lume de Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit tradiţiei şi celor scrise de unii istorici şi teologi din primele veacuri creştine, Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră cunoscut pe atunci sub numele de Scythia (Sciţia), dar şi în teritoriile de dincolo de Prut, în nordul Mării Negre. Dar până a ajunge aici, el a predicat în Asia Mica, de unde s-a îndreptat spre 55

teritoriile amintite de la Dunăre şi Marea Neagră. Trebuie să notăm că în aceste teritorii, locuite de geto-daci, prin secolele VIIVI i. Hr. s-au aşezat colonişti greci, care au întemeiat cunoscutele cetăţi de pe ţărmul apusean al Mării Negre: Tyras (Cetatea Albă), Histria (Istria), Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia) şi altele. Spre sfârşitul secolului al IV-lea i. Hr. s-au aşezat aici triburi de sciţi, populaţie nomadă de origine iraniană, care au fost asimilaţi cu timpul de autohtoni; ei au dat însă teritoriului respectiv numele de „Sciţia” (Scythia). Mai târziu, teritoriile de pe ţărmul apusean al Mării Negre, până înspre gurile Bugului, au făcut parte din statul geto-dac condus de regele Burebista (sec. I, i. Hr.), dar în anul 28 cetăţile greceşti de aici au acceptat protectoratul statului roman. În anul 46 d. Hr., întreg teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost cucerit de romani şi anexat la provincia Moesia Inferior (Bulgaria răsăriteană de azi), iar în anul 297, în timpul împăratului roman Diocleţian, a devenit provincie aparte, sub numele de Scythia Minor (Sciţia Mică). Anexarea acestui teritoriu - inclusiv a cetăţilor greceşti pomenite mai sus -, în cultura şi formele de viaţă greceşti şi apoi romane, a oferit condiţii prielnice pentru predica Sfântului Apostol Andrei. Aşa cum arătam mai sus, tradiţia despre predica sa în Sciţia apare în câteva lucrări scrise în primele veacuri creştine. De pildă, în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în timpul persecuţiei împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu din Cezareea Palestinei (+ 339/340) care o preluase de la un alt mare teolog, Origen din Alexandria (+254). Iată ce scria Eusebiu: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia.” De altfel, din epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3,11), reiese ca şi „sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu. Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti. De pildă, călugărul Epifanie, în secolul VIII, în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, scria că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. În aşa 56

numitul Sinaxar al Bisericii constantinopolitane se preciza că acest apostol „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia”. În acelaşi Sinaxar se află o altă ştire, potrivit căreia Sfântul Andrei ar fi hirotonit ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna de azi, în Bulgaria), pe un ucenic al său cu numele Amplias (Ampliat), pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 31 octombrie. Mult mai târziu, scriitorul bizantin Nichifor Calist (secolul al XIV-lea) scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galaţia şi Bitinia) „în pustiurile scitice”, care puteau fi situate fie în Sciţia Mare (sudul fostei Uniuni Sovietice), fie Sciţia Mică sau Dacia Pontica, locuită de greci, romani şi geto-daci. De altfel, istoricii bisericeşti ruşi socotesc că Sfântul Apostol Andrei a predicat şi în nordul Mării Negre. Învăţatul mitropolit Dosoftei al Moldovei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, scria ca „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde e acum Ţarigradul (Constantinopolul n. n.), Tracia şi Macedonia, Tesalia, şi, sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, şi altele ce sunt pe Dunăre, şi acestea toate le-a umblat”. Colinde, legende şi obiceiuri - mărturii că Sfântul Andrei a predicat în ţara noastră În sprijinul evanghelizării teritoriilor de pe ţărmul apusean al Mării Negre de către Sfântul Andrei vin şi unele colinde, legende şi obiceiuri din Dobrogea şi din stânga Prutului, adică din Basarabia, care amintesc de trecerea lui prin aceste locuri. Una din aceste colinde pomeneşte de „schitul” sau „mânăstirea” lui Andrei, la care veneau Decebal şi Traian, cel din urmă ascultând şi slujba săvârşită acolo. Există apoi câteva numiri de ape şi locuri ca „Pârâiaşul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peştera Sfântului Andrei”, care se vede şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropiere de graniţa româno-bulgară. Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a mărginit numai la predicarea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre grecii şi geto-dacii din teritoriile amintite, ci el a hirotonit pe unii dintre ei ca episcopi şi preoţi, aşa cum făcea şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Numai aşa se poate explica faptul că cea mai veche episcopie cunoscută pe teritoriul ţării 57

noastre este cea de la Tomis (Constanţa de azi). Episcopul (sau episcopii) peste care „şi-a pus mâinile” Sfântul Apostol Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoţi sau diaconi pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, ca să se asigure „succesiunea” neîntreruptă a preoţiei, şi care au devenit propovăduitori ai noii credinţe, - prin predică şi botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-români. Având în vedere caracterul misionar al creştinismului din primele veacuri, se poate susţine ca unii dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Pavel şi ucenicii săi în Peninsula Balcanică, dar şi dintre cei încreştinaţi de Sfântul Apostol Andrei în zona apuseană a Mării Negre, au dus „vestea cea buna” despre Iisus Hristos cel înviat şi în nordul Dunării, deci în Dacia propriu-zisă, cunoscute fiind legăturile care existau între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării. Prin episcopii, preoţii şi misionarii veniţi din sudul Dunării şi din Orientul Apropiat, ca şi prin cei din rândul localnicilor, învăţătura creştină şi-a câştigat noi adepţi, încât din secolul al IVlea se poate vorbi de o generalizare a învăţăturii creştine, nu numai în provincia Sciţia Mică, ci şi în teritoriile nord-dunărene, locuite acum de daco-romani, deveniţi apoi români. În provincia Sciţia Mica, vigoarea creştinismului este dovedită de numărul mare de martiri de la sfârşitul secolului III şi începutul celui următor, ca şi de organizarea bisericească temeinică ce exista aici în secolul IV, cu o episcopie la Tomis - devenită apoi Arhiepiscopie -, de teologii de prestigiu care au activat aici, de numărul mare de bazilici care s-au construit în marile cetăţi de pe ţărmul apusean al Mării Negre în secolele IV-VI, de multele obiecte cu caracter creştin din aceeaşi perioadă, descoperite aici. Scriitorul bisericesc Nichifor Calist, pe care l-am mai pomenit, pe baza unor ştiri istorice mai vechi, scrie că Sfântul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecând prin Tracia, a ajuns în Bizanţ (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia şi Tesalia, ajungând până în oraşul Patras din Ahaia, deci în Grecia de azi. Acolo a suferit moarte martirică, fiind răstignit pe o cruce în forma de X (numită până azi „Crucea Sfântului Andrei”). Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârşitul secolului II, ca data de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaşte anul martiriului său; unii istorici îl fixează în timpul 58

persecuţiei împăratului Nero, prin anii 64-67, alţii mult mai târziu, pe la sfârşitul veacului „apostolic”, în cursul persecuţiei împăratului Domiţian. Moaştele sale au fost mutate din Patras la Constantinopol, noua capitală a imperiului roman de Răsărit, prin anii 356-357, cu prilejul sfinţirii bisericii „Sfinţii Apostoli”. Mai târziu, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (cca 339-397), scria că, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, particele din sfintele sale moaşte au fost oferite bisericilor din Milano, Nola şi Brescia din Italia. La câţiva ani după Cruciada a patra, din 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cavalerii apuseni şi s-a creat aici o „Patriarhie latina” în locul celei ortodoxe, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaştele Sfântului Andrei să fie duse în Italia şi aşezate în catedrala din Amalfi. În aprilie 1462, în timpul papei Pius II, capul său a fost aşezat într-o biserică din Roma. De aici, pe baza unei hotărâri a Vaticanului, în semn de fraţietate creştină, capul său a fost restituit Bisericii Ortodoxe a Greciei, fiind aşezat - în cadrul unor festivităţi religioase - în biserica cu hramul Sfântul Andrei din oraşul Patras. Sfântul Apostol Andrei se bucură de o cinstire deosebită în Bisericile rusă, greacă şi română, datorită faptului că a predicat în teritorii care aparţin azi Rusiei, Greciei şi României. Patriarhia ecumenică din Constantinopol îl socoteşte chiar ca „întemeietor” al acestui „scaun apostolic”. Se cuvine ca Biserica Ortodoxa Romană să-l cinstească şi mai mult şi să-l considere nu numai ca „cel dintâi chemat la apostolie”, ci şi ca pe cel dintâi propovăduitor al Evangheliei la strămoşii noştri, ca pe un „apostol” al neamului nostru, al Ortodoxiei româneşti! Iar creştinismul românesc trebuie să fie considerat ca fiind de origine apostolică. Ca atare, socotim că se impune ca ziua de 30 noiembrie să fie trecută în calendarele bisericeşti ortodoxe cu literă roşie, ca o adevărată sărbătoare a creştinismului românesc. Ea ar premerge zilei de 1 decembrie, ziua naţională sau a unităţii românilor de pretutindeni. S-ar împreuna astfel sărbătoarea Bisericii cu sărbătoarea neamului, după cum Biserica şi neamul au fost una în tot decursul istoriei noastre! 59

Să ne rugăm dar Sfântului Andrei, încreştinătorul dacoromanilor, zicând: „Pe propovăduitorul credinţei la geto-daci şi slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat, să-l lăudăm, ca pe strămoşii noştri i-a adus la cunoştinţă lui Hristos, crucea în mâini ţinând şi izbăvind din înşelăciunea vrăjmaşului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toţi românii să-l lăudăm şi să-l cinstim, ca să se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, ca să ne ferească de toată răutatea şi să mântuiască sufletele noastre”. (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie cu unele adaptări). Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, articol preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-apostol-andrei/sfantulandrei-72879.html.

13. CASSIUS DIO „Duras, care avea domnia mai înainte, o oferi de bună voie lui Decebal, regele dacilor, pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut.” Cassius Dio, LXVII, 6

14. DECEBAL CĂTRĂ POPOR de George Coşbuc Viaţa asta-i bun pierdut Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut! Şi-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gîtul tău: E rău destul că ne-am născut, Mai vrem şi-al doilea rău? Din zei de-am fi scoborîtori, C-o moarte tot sîntem datori! Totuna e dac-ai muri Flăcău ori moş îngîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănţuit. Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta şi-n primul rînd, Ei tot atît de buni ne par Ca orişicare laş fugar! Murmurul, azi şi orişicînd, E plînset în zadar! Iar a tăcea şi laşii ştiu! Toţi morţii tac! Dar cine-i viu Să rîdă! Bunii rîd şi cad! Să rîdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit şi-un chiu Din ceruri pînă-n iad! 61

De-ar curge sîngele pîrîu, Nebiruit e braţul tău Cînd morţii-n faţă nu tresari! Şi însuţ ţie-un zeu îţi pari Cînd rîzi de ce se tem mai rău Duşmanii tăi cei tari. Ei sînt romani! Şi ce mai sînt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfînt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? Şi nu le-am da nici lor pămînt Căci ei au cerul lor! Şi–acum, bărbaţi, un fier şi-un scut! E rău destul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vînzător vîndut Să iasă dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi braţele jurînd le-aţi pus Pe scut! Puterea este-n voi Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi, Că zeii sînt departe, sus, Duşmanii lîngă noi! X

15. VULTURII DE PE CELE ŞAPTE COLINE Decebal sta între tarabostes (nobilii daci), privind de pe terasa palatului adunarea triburilor. Văzduhul era numai pulbere. Zeci de mii de glasuri aminteau uraganul nemilos. Venea puterea Daciei, stîrnită pînă şi din cotloanele cele mai nordice, venea tot poporul dac, şi căpetenia lui a zîmbit, de o mîndrie mare şi de siguranţa că totdeauna va învinge, dacă va şti cîrmui forţa aceea bine! Bătălia cea mare avea să se dea la Tapae. Dacii şi aliaţii lor s-au întrecut în spiritul de sacrificiu, însă oştile Latinului îşi deschideau cale tot înainte, necontenit, prin marile şi desele păduri sălbatice. Călăreţii mauretani îşi duceau caii de căpestre, în urma pedestraşilor care deschideau drumuri cu topoarele. Şi năvăleau acvilele Romei, puhoaie-puhoaie, înzestrate cu cea mai desăvîrşită tehnică militară! Însă nici Dacii nu se lăsau, încît năvălitorii s-au ales cu mult sînge curs. Cîmpia de la Tapae a fost frămîntată de multe mii de oameni, cu cel mai îngrozitor dintre pluguri, şi s-a şters iarba, şi fărîme s-a făcut, iar ţărîna amestecată cu sînge s-a prefăcut în mocirlă. Ca un balaur gigantic cu mii de capete şi cu mii de cozi de foc răspîndite pe întregul pămînt, armata romană se muncea să înăbuşe în verigile trupului său un popor iute ca flacăra şi ca spiriduşul! Şi cînd credea că l-a strîns bine, alte oşti se iveau ca din pămînt, îmblătind-o cu armele. Geniul strategic al lui Decebal îi dictase locul acesta numai bun, căci în faţă avea apa Tibiscum, iar din spate îl apărau munţii ca nişte coloşi neguroşi. Însă forţa năvălitorului a fost să fie mai tare decît desperarea pămîntenilor. Rost hotărîtor în pierderea bătăliei l-au avut şi credinţele deşarte ale Dacilor: pe cînd se lăsa amurgul peste cîmpul îngrozit de sînge, s-a stîrnit o furtună, şi ei au crezut că Gebeleizis, zeul cerului, nu le mai ţinea partea... Aşa încît Decebal s-a gîndit la pace, să nu-şi piardă patria!

Deci, trimis-au înaintea lui Traian nişte călăreţi simpli, oameni de jos, sau comati, dar Traian i-a respins de la sine! Ultima grozavă lovitură avea s-o primească Decebal de la cavaleria Mauretană, condusă de Lucius Quintus. Astfel văzînd, Dacul s-a uitat o clipă înlăuntrul inimii sale şi a înţeles că numai viclenia l-ar putea salva! A îngenuncheat în faţa năvălitorului. I-a primit şi condițiile de pace. Adică, îi va înapoia armele şi constructorii şi îşi va risipi cetăţile, şi de-atunci înainte va fi prieten al prietenilor Romei şi vrăjmaş al mulţilor ei vrăjmaşi. Nepricepînd că Dacul a primit pacea numai spre a cîştiga timp, Traian a poruncit cavaleriilor întoarcerea la Roma. S-a supranumit „dacicul” şi s-a bucurat de un nemaipomenit triumf. Însă, cînd îi era lumea mai dragă, a auzit că iar a ieşit din astîmpăr „vulpea scită”! Dacii nu înţelegeau să-şi plece fruntea! Şi nici Latinul nu s-a lăsat! În capul unei armate colosale, Traian se apropie iar de apa Danubiului. Inginerul din Damasc, Apollodor, zvîrle pod peste fluviu, la Drubetis, în anii de lacrimi 106. Încleştarea avea să fie crîncenă şi hotărîtoare. Decebal s-a întors iar către mintea sa, şi s-a răsfrînt ca soarele într-o bulboacă în fierbere, gîndul salvator cel puţin pentru o clipă: ce-ar fi să-l ademenească la sine pe comandantul roman Longinus, cel mai bun prieten al imperatorului? Şi l-a ademenit pe Longinus cu cuvinte dulci, pînă a pus mîna pe el! Apoi a trimis năvălitorului cuvînt că, dacă nu-şi ia tălpăşiţa, Longinus va fi omorît prin cazne! Aflat între prietenie şi datorie, Traian a trimis un răspuns nu tocmai limpede, neştiind ce să facă. Însă, între acestea, Longinus trimite lui Traian cuvînt, din hruba de la Sarmisegetuza, să-şi facă datoria, căci în clipa cînd va primi solul cu epistola, el nu va mai fi printre vii! Şi astfel, Longinus şi-a pus capăt zilelor, iar armatele romane au dat năvală! Armamentul lor era mai greu acum. Cîte trei mii de oameni împingeau pe roţi bîrnele cu berbeci de fier la capete, spre spargerea zidurilor. Cavaleria mauretană şi cea germană veneau cu cai mai repezi. Veneau legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a 65

Macedonica. Şi altele, toate hotărîte să prindă „lupul scitic” şi să-l ducă viu la Roma, ferecat în urma carului de triumf. După un asalt cumplit, Romanii au cucerit o pădure, apoi sau revărsat într-o golişte! Legiunile în plin puhoi au rămas o clipă înmărmurite, văzînd la cîteva bătăi de săgeată Sarmisegetuza! Pînă la ziduri au trebuit să cucerească pămîntul pas cu pas, căci înspăimîntătoare era opunerea Dacilor! Grupuri bine strînse de luptători hotărîţi să-şi dea viaţa scump luptau cu desperare de tigri, şi ca tigrii săreau în grumajii lor, după ce li se rupeau spadele, şi cuţitele, şi rămîneau numai cu pumnul gol! Vor fi stat dîrze, pînă la supremul ceas, femeile dace, hotărîte să lupte pînă la capăt, căci le aştepta legarea în funii şi robia! Şi bătrînii meşteşugari vor fi venit să se împotrivească în faţa cetăţii, căci şi pe ei îi aştepta ascuţişul spadelor... Şi cu cît uriaşul pumn roman îi izbea să-i dea mai înapoi, Dacii Sarmisegetuzei erau mai îndîrjiţi, mai hotărîţi să stea locului, ca un zid, în care zvîcneau mii de inimi fără teamă de moarte! Şi puhoiul mercenarilor venea şi se îngroşa necontenit, şi săgeţile, şi lăncile aruncate întunecau soarele, şi răcnetele de luptă înfricoşau pădurile şi munţii. Rar mai întîlniseră mercenarii lui Traian atîta îndîrjire şi neînfricare, încît, cu toate ordinele ofiţerilor de a merge înainte, cohortele şi cetele cavaleriei băteau în loc, la un pas de victorie. Însă, încet, încet, apărătorii picau sub armele tot mai dese, picau sub bufnituri de scuturi şi sub picioarele cailor, picau în sîngele lor amestecat cu al năvălitorilor, şi pe culmile din preajmă răsunau trîmbiţele şi trîmbiţe răsunau şi la crenelurile Sarmisegetuzei. Cu cît Dacii picau, soarele cobora spre amurg, şi cetatea şi lumea se întunecau, şi doar zările, jur-împrejurul munţilor, erau roşii ca o mare de flăcări. Bărbaţii în lege, bătrînii şi femeile nu se dădeau însă, ci, la chemarea cornurilor şi la urletul lupilor cu trup de balaur, pîlcuri noi veneau într-un pas hotărît, să moară şi să nu predea cetatea! Vestita legiune a XIII-a Gemina, care intrase de-atîtea ori biruitoare în cetatea cezarilor, care cunoscuse apoteoza triumfurilor şi văzuse temple de aur orientale, şi înfruntase oşti colosale pe elefanţi, şi îşi tăiase de-atîtea ori calea prin întunecimile pădurilor Europei, şi cucerise cetăţi mai puternice şi 66

mai îndîrjite decît Ilionul homeric, şi-şi purtase vulturii steagurilor pe sub toate văzduhurile lumii - legiunea a XIII- a Gemina s-a cutremurat şi a stat locului, deşi o împingeau înainte, la asalt, ordinele vestitului împărat Traian. Bătrînii mercenari, care trăiau de o jumătate de secol în castre şi-n bătălii purtate pe toate laturile Universului, stăteau uimiţi în faţa neînfricării acestor oameni! Mercenari în floarea vîrstei care se puteau mîndri că au răpit prinţese din burguri germane, scrîşneau de ciudă că nici după atîta timp de război în Dacia n-au izbutit să răpească măcar o fată. Oamenii aceştia care făceau un serviciu militar lung şi de cîte patruzeci de ani, şi pentru care războiul era o îndeletnicire ca oricare alta, au şovăit timp scurt, dar au pornit straşnic, la sunetul stăruitor al trîmbiţelor şi la auzul comenzilor. De la marii comandanţi pînă la centurioni, toţi şi-au potrivit armele de atac, simţind că după aceea vor ajunge sub ziduri. Aşa s-a şi întîmplat; într-un avînt cumplit, cohortele şi centuriile au făcut pîlcurile dace una cu pămîntul! Însă au stat din nou miraţi, cînd au ajuns sub ziduri! Zeci de mii de săgeţi, lănci aruncate, pietroaie şi bolovani, furci şi bîte, toate au căzut asupra lor ca o ploaie deasă! Degeaba băteau în porţile cetăţii berbecii cu cap de fier! Izbiturilor surde şi necontenite le răspundeau, ca ecourile, răcnetele celor de la creneluri. Turnuri de lemn se ridicau în grabă, ticsite de luptători, însă Dacii le apucau cu căngile şi le răsturnau. La o vreme au apărut pe ziduri uriaşe ceaune cu apă clocotită. S-au deschis şi cuştile cu vipere, sus pe ziduri, şi groaza a pătruns mai adînc în rîndurile dese! Cornurile sunau, ca la o amurgire a întregului pămînt! Huiau munţii şi pădurile. Noaptea se tot lăsa! Des se vedea, apărînd la zid, un bărbat iute, cu spada ridicată. Dar părăsea repede zidul şi alerga la porţi, dînd în toate părţile ordine scurte. – Murim împreună, Decebal! îl încredinţau apărătorii, în timp ce în porţi băteau berbecii de asalt, tot mai des şi mai îndesat! 67

Apoi, cînd şi-au dat seama că totul era pierdut, că opunerea lor va slăbi curînd, Dacii s-au hotărît să piară împreună cu cetatea! Cîteva facle, aprinse repede, au fost aruncate în temple şi ghemuite la baza construcţiilor de lemn. A urmat o noapte gigantică prin dramatism, ca noaptea din urmă a Ilionului. Romanii au stat ce-au stat, în faţa gestului desperării, apoi au năruit porţile şi au văzut străzile în flăcări! Pe sub flăcări au văzut o mulţime îngrozită. Romanii se repezeau la femei şi le apucau în braţe şi fugeau cu ele pe sub flăcări, întocmai ca-n noaptea ultimă de la Ilion. Şi tot ca-n noaptea aceea ultimă, femeile înşfăcau cu dinţii beregatele răpitorilor, ori le înfigeau între coaste, adînc, cuţite din vreme pregătite! Iar prin spărturile mai ferite din zid ieşeau locuitorii Sarmisegetuzei, fugind mai la munţi, să-şi scape viaţa. Bătălia se da pe sub flăcări, înainte! Numai la stăruinţa căpeteniilor, Decebal a pornit spre Apus, să adune altă oaste, din rîndurile triburilor. Aşa a ajuns la un rîuşor, Sargentias. Se spune că a mutat cursul rîuşorului. Şi după ce şi-a îngropat comorile fără număr, a dat drumul apei la loc, în albia ei şi-n veacul-veacului! Dorinţa lui Traian de a-l duce pe Decebal viu la Roma, să-l poarte legat în urma carului de triumf, nu s-a îndeplinit! Decebal s-a sinucis înfigîndu-şi spada în piept! Învingătorul a poruncit să i se despartă capul de trup, cu spada, şi să fie pus într-un sac... Şi omorîtu-s-au cu mîna lor şi comandanţii ceilalţi ai Dacilor, încît Traian a avut prea puţină fală la întoarcerea în marea Cetate a Lupoaicei! Aşa s-a opintit Dacia împotriva celei mai teribile puteri, spre fala ei şi spre apărarea pămîntului strămoşesc! Eusebiu Camilar, din vol. Povestiri eroice, Ediţia a III-a, Editura Tineretului, 1967

16. CASSIUS DIO – citat - LXVIII, 14 „Traian, trecînd Istrul pe podul acesta şi făcînd războiul mai mult cu pază decît cu înfocare, cu timpul şi cu greu învinse pe daci, el însuşi arătîndu-se de multe ori şi mare căpitan şi om viteaz, iar soldaţii săi trecînd prin multe primejdii şi făcînd multe fapte eroice... Decebal, căruia i se luase acuma şi scaunul domniei şi ţara întreagă, şi care era însuşi în pericol de a fi prins, îşi făcu singur seama şi capul său fu dus la Roma. Astfel Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian descălecă într-însa oraşe...” Cassius Dio, LXVIII, 14

17. CASSIUS DIO – citat - LXXII, 3, 1-3 „După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus... El a rechemat armatele din Asiria... A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mîna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani; deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese acolo nesfîrşite mulţimi de oameni din toată lumea romană pentru cultivarea ogoarelor şi popularea oraşelor...” (Eutropius, VIII, 6, 1-2). „Commodus a acordat pace burilor, care trimiseseră soli... Ia silit să jure că niciodată nu vor mai locui şi nu vor mai paşte vitele la ei în ţară pe un teritoriu de patruzeci de stadii de hotarele Daciei... Acelaşi Sabinianus a supus şi douăsprezece mii de daci dintre cei din vecinătate, care fuseseră alungaţi din ţara lor de baştină şi erau gata să dea ajutor celorlalţi, făgăduind că le va da pămînt în Dacia noastră.” Cassius Dio, LXXII, 3, 1-3

X 69

18. ETERNITATE de Ion Văduva-Poenaru (poezia face referire la Monumentul de la Adamclisi –n.n.)

În faţa monumentului m-aştern În gând pios şi albă-nchinăciune; În el ghicesc cum neamul meu etern Se face dor, în mine să se-adune. Pe tălpi culeg sărutul lui de iarbă Şi-n ochi aduc din zare timpu-ntreg; Mă uit la piatră, piatra să-nţeleg, Mă uit la timp, clepsidra să mă fiarbă. Învinşi, în piatră dorm străbunii daci, Da-n umbra lor, vecia-n mine suie… Învingătorii le-au durat statuie, Să urce pe-ai milenilor araci; Ca strănepoţi să trecem peste ani Sub chip sfinţit de daci şi de romani… X

19. NICOLAE IORGA „În timpurile cele mai vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau, pentru dînşii tot pămîntul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească era şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul şi toate părţile care se întindeau pînă la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau cîte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dînşii în acest cuvînt mare, covîrşitor şi foarte frumos de: Ţară Românească”. Nicolae Iorga

20. GRIGORE URECHE, Letopiseţul Ţării Moldovei „... şi noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai pre urmă, iar muntenii mai dentîi, măcar că s-au tras de la izvor, de păstori nemerit. Că îmblînd păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramureş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour şi, după multă goană ce o au gonit pren munţi cu dulăi, o au scos la şăsul apei Moldovei. Acolea fiind şi fiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă Bourenii, deacă s-au descălecat sat. Şi hierul sau pecetea cap de bour însemnează”. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei

21. MIRON COSTIN, De neamul moldovenilor „Biruit-au gîndul să mă apuc de aceasta trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului din ce izvor şi seminţe sînt locuitorii ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus că toţi un neam şi o dată descălecaţi sînt, de unde sînt veniţi strămoşii lor pre aceste locuri, supt ce nume au fost întîi la descălecatul lor şi de cînd s-au obosit şi au luat numele acesta de acuma, hotarele ei pînă unde au fost întîi, ce limbă ţin păn acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acest pămînt şi supt ce nume, scot la ştirea tuturor, carii vor vrea să ştie neamul țărilor acestora.” Miron Costin, De neamul moldovenilor

22. ANONYMUS - Faptele ungurilor „Iar mai sus numitul Tuhutum, om foarte prevăzător, a trimis pe un oarecare bărbat şiret, pe Ogmand... pentru ca, umblînd pe ascuns, să se informeze despre calitatea şi fertilitatea pămîntului din Ultrasilvania şi ce fel de oameni sînt locuitorii de acolo şi dacă ar fi cu putinţă să se războiască cu ei. Căci Tuhutum voia să-şi cîştige şi nume şi pămînt, precum spun lăutarii noştri: toţi au cîştigat pămînt şi au căpătat şi nume bun. Ce să mai spun? Cînd tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, dănd tîrcoale ca o vulpe, a văzut, pe cît poate să cuprindă vederea omului, bunătatea şi rodnicia pămîntului şi pe locuitorii săi, i-a plăcut nespus de mult şi, în cea mai mare grabă, s-a întors la stăpînul său. Şi, după ce a sosit, i-a vorbit multe stăpînului său despre bunătatea acelei ţări: că pămîntul acela e udat de cele mai bune rîuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rînd, că din nisipul lor se culege aur, că aurul din acea țară este cel mai bun aur, că de acolo se scot sare şi materii sărate...” Anonymus - Faptele ungurilor

X 72

23. Diploma ioaniţilor, 1247 „... îi dăm si îi dăruim lui şi prin dînsul numitei case, întreaga ţara Severinului împreună cu munții ce ţin de ea şi cu toate celelalte ce atîrnă de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş pînă la rîul Olt, afară de pămîntul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpînit aceştea şi pînă acum... Pe lîngă aceasta, am dăruit amintitului preceptor şi printrînsul casei ospitalierilor toată Cumania, de la rîul Olt şi munţii Transilvaniei sub aceleaşi îndatoriri ce sînt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului - în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpînit-o şi pînă acum - şi întru totul sub toate acele îndatoriri, rînduite mai sus, cu privire la Ţara Litua”. Diploma ioaniților, 1247

24. ŞERBAN PAPACOSTEA, Geneza statului în evul mediu românesc „Constituite în cursul secolului al XIV-lea şi consolidate prin crearea instituţiilor neatîrnării, cele două state româneşti îşi dezvoltă organizarea internă, îşi afirmă interesele vamale şi comerciale în raport cu politica comercială a celorlalte puteri, îşi fixează marile opţiuni de politică externă. State independente, cu o neatîrnare cîştigată prin lupte îndelungate, Țara Românească şi Moldova erau pregătite să înfrunte noile mari încercări care aveau să ameninţe în deceniile şi secolele următoare existenţa lor statală.” Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, 1988

Tetraevanghelul Cuviosului Nicodim de la Tismana (1405)

25. NICOLAE IORGA, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor Legenda, auzită de mulţi în deosebite timpuri şi, la urmă, pusă şi în scris („Viaţa prea-cuviosului nostru Nicodim sfinţitul, arhimandritul lavrei din sfânta mânăstire Tismana, lucrată de ieromonahul şi duhovnicul din Tismana, Ştefan, la anul 1739, după o carte tipărită la 1863 de episcopul Râmnicului chir Partenie, şi după un manuscript vechi tipărit de Iosif Bobulescu”, Bucureşti, 1883), ştie să povestească în ce chip minunatul părinte Nicodim, pe care-l cântă şi unele cântece ale sârbilor (Ştefulescu, o.c., pp. 65-[6]6), după ce a trecut Dunărea pe veşmântul lui aspru aşternut peste valurile răzvrătite, a cutreierat părţile dinspre munte ale ţinutului oltean, căutând locul cu căderi de apă despre care era înştiinţat în chip minunat că trebuie să cuprindă o nouă zidire bisericească a lui. Un ciobănel care-şi căta porcii prin pădure îl îndreaptă la dealul răsărit din codru care-şi ia numele de la pârăul Tismanei, ale cărui ape ţâşnesc din stâncă şi se izbesc, căzând din treaptă în treaptă, de ascuţişurile pietrei zdrumecate. Aici făcu el, şi tot cu banii domneşti, ai lui Vlaicu, dar, pe urmă, şi ai lui Radu, fiul celui dintâi ctitor, ai lui şi ai soţiei lui din Bizanț, doamna Calinichia, şi în sfârşit ai lui Dan, fiul acestora, mânăstirea, mult mai bine aşezată şi mai trainic întruchipată, a Tismanei. O făcu în stilul Vodiţei, dar cu trei turnuri, şi cu mai multe abside; înfăţişarea ei de astăzi nu poate să dea - după atâtea reparaţii, dintre care cea din urmă, pe vremea lui Vodă Bibescu, a fost o adevărată prefacere în stil comun apusean - nici măcar o idee apropiată de ce a fost zidirea lui Nicodim; doar proporţiile să fi rămas întrucâtva aceleaşi. S-a păstrat undeva prin atenanse simplul cadru de la început al uşii de intrare (Sebastien Rheal, prietenul lui Ioan Eliad, vorbea în notele la un poem al său francez, păstrat în biblioteca şcolii noastre de la Fontenay-auxRoses, de un mormânt cu floare de crin care poate fi al lui Vladislav). De almintere, încă din 1542, când Radu Paisie o zidi din nou, în forma, apropiată de cea moldovenească, prin care se 75

deosebesc zidirile muntene din această epocă, ea nu mai avea decât în liniile generale construcția primitivă. Felonul ce se arată nu e, desigur, acela care ar fi avut darul minunat de a feri pe sfânt de atingerea flăcărilor atunci când Craiul din Buda i-ar fi cerut aceasta, şi pot fi îndoieli şi cu privire la grosolana cruce de plumb cu numele Mântuitorului şi al celor patru evanghelişti, despre care se spune că Nicodim ar fi purtat-o la gât pe vremea când era deajuns să atingă cineva piciorul lui pentru ca din mort de foame să se trezească întremat şi sătul. La 1385, sub Dan-Vodă, Tismana era gata şi i se dădea cel dintâi privilegiu, care fu întărit, peste ceva mai puţin decât doi ani de zile, de către noul Domn al Ţării Româneşti, Mircea (Hasdeu, Arch., III, pp. 192-[19]3), care rămase ocrotitorul mânăstirii, dându-i la 1406, când merse în Banat la întâlnirea cu Craiul Sigismund, privilegiul de imunitate pentru pescuit şi întrebuințarea izlazului (Venelin, Documente româno-bulgare ruseşte, 1840, pp. 22-[2]3; traducere românească în Hasdeu, Arch. ist., I, p. 98; cf. Ştefulescu, o.c., p. 85 şi urm.); Dan recunoaşte ca întâi ctitor, nu pe Vlaicu, ci pe tatăl său, Radu, care, în zilele Domniei sale nesigure şi, oricum, tulburate, nu putuse isprăvi, încheindu-i-se înainte de vreme viaţa, marea şi frumoasa clădire, fără pereche încă în ţările noastre. De la ctitorii săi aceştia, Tismana avea, ca şi Vodiţa, sate, livezi de nuci ale Dăbăceştilor, rudele Doamnei Clara, cele 400 de „câble” dintr-un întreg judeţ de munte, dispărut pe urmă, al Jaleşului, grâu ce era să se trimită de-a dreptul egumenului, fără să mai ceară „câblarul” dezlegare de la domnie; apoi, iarăşi, în ziua hramului, dacă nu bani, frumoşii perperi „roşii” de aur, ca dincolo, măcar burdufurile de brânză, caşurile, paturile, „postavurile de veşminte” şi „postavurile de încălţăminte”, - însă, cu mai puţină dărnicie, în vremi mai grele: câte zece, nu douăsprezece; în sfârşit, şi ceara de lumânări, şi chiar miere (Ştefulescu, o.c., p. 148 şi urm.). Mai târziu, cel de-al doilea Dan, din veacul al XVlea, aduse o sumă de sate noi şi, pe lângă ele, pentru întâiaşi dată în ceea ce priveşte această mânăstire, ţigani, aţigani, cum se zicea pe atunci acestor robi de curând luaţi de la tătari, - în patruzeci de sălaşe (Haşdeu, Arch. ist., I, pp. 19-20). 76

Nicodim trăi până în 1406, când se stinse de bătrâneţe, a doua zi de Crăciun, în Tismana chiar, de unde obişnuia să trimită întrebări duhovniceşti, de naivă filosofie tâlcuitoare a Scripturii, acelui mai mare decât dânsul care înfăţişa în Târnova Bulgariei, până la căderea acesteia sub turci, acelaşi curent de înnoire a ortodoxiei prin muncă literară şi artistică, Patriarhul Eftimie (Un manuscript cuprinzând această corespondenţă se păstra la mânăstirea Neamţului, de unde l-a înstrăinat, după cum am spus, cunoscutul Iaţimirschi; v. şi Ştefulescu, o.c., p. 22, nota 2. Alte manuscripte au unele scrisori din ea; ibid. Cf. lucrările lui Kaluzniacki, Werke des Patriarchen von Bulgarien Euthymius, Viena, 1901, şi lui Sârcu, Vremea şi viaţa Patriarhului Eftimie de Târnova -ruseşte). El lăsă o sumă de ucenici cărturari, care erau în stare să ducă mai departe opera sa. Unul dintre dânşii, Agafton, fu ales egumen în locul învăţătorului său, şi pe numele lui sunt date privilegii pentru Tismana, de către Mircea însuşi, sau, după el, când Banatul ajunse în stăpânirea ungurilor, de către împăratul Sigismund, ca rege al Ungariei - de trei ori el întăreşte averea Tismanei şi Vodiţei; altele: de la Dan al II-lea, care înapoi, de la acelaşi împărat, al cărui căpitan viteaz la Dunăre era, posesiunea părţilor oltene (1421), apoi în 1429, fiind acum luptă şi nesiguranţă în ţară, iarăşi de la Sigismund, în 1430 de la Dan, în 1439 de la Vlad Dracul, ca Domni ai Banatului, în 1444 de la Ioan Hunyadi, ca guvernator de fapt al regatului unguresc, pomenesc de la un timp pe un al treilea egumen, popa Gherasim (Venelin, o.c., p. 26 şi urm.; Ştefulescu, o.c., p. 155 şi urm.). Dar Nicodim mai lăsase un ucenic în stare să cârmuiască mânăstiri, ba chiar să le facă din nou. Când Mircea se arătă aplecat să clădească şi el un lăcaş de închinare pentru călugări, încă înainte de moartea lui Nicodim, la 1388, el puse pe Gavril în fruntea soborului de la mânăstirea Călimăneşti, care se uni apoi cu cealaltă ctitorie a lui din acelaşi an, Cozia, cea cu săpături sârbeşti la ferestre şi cu frumoasa pictură în cadre mici pe fond albastru în pronaos (Hasdeu, Ist. critică, ed. a 2-a, p. 1-9 şi urm.; Tocilescu în Foaia soc. Românismul, II, pp. 28-30. Mânăstirea din Călimăneşti să fie bisericuţa din Ostrov, refăcută de Neagoe?). La 77

Cotmeana, dincolo de Olt, pe plaiurile argeşene, cu păreţii ei simpli stropiţi cu nasturi de smalț verde, - cele trei mânăstiri păzeau şi vadul Oltului, şi drumul către cetatea de Scaun a ţării, şi erau puternice şi folositoare cetăţi, ca şi Vodiţa, care stăpânea la Porţile de Fier, şi Tismana, care aţinea calea la pasul gorjean al muntelui-, popa. Sofronie căpătă aceeaşi situaţie stăpânitoare ca şi Gavril dincolo de apă (Hasdeu, Ist. critică, ed. a 2-a, p. 132). Şi mânăstirile acestea aveau sate „slobode”, vin, livezi, venituri domneşti, daruri la hram şi sălaşuri de ţigani. Cercetările recente ne ajută să ştim cum au fost ele la început, înainte de prefacerea lor sub Constantin-Vodă Brâncoveanu, târziu, la sfârşitul veacului al XVII-lea. Nu ştim precis în ce împrejurări au fost clădite mânăstirile din Snagov, din Strugulea (Hasdeu, Arch. ist., I, pp. 97-[9]8), din Tânganul, mai târziu, - dar bănuim o origine asemănătoare. Încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea însă, ucenici de-ai lui Nicodim pătrunseseră şi în acea Moldovă nouă, unde ei nu puteau să afle, ca în Ţara Românească, împotrivirea tăcută, intriga statornică şi dibace a ierarhiei greceşti. Într-o margine de pădure sub Carpaţi, unul din ei, al cărui nume nu ni s-a rămas păstrat cu siguranţă, a zidit astfel, sub Petru-Vodă, contemporanul lui Mircea Munteanul, pe la 1390, o mânăstire de cărturari, care s-a numit, după o cetate apărătoare, - şi aceasta după un pârău din apropiere, Mânăstirea Neamţului. De aici curentul sârbesc se întinse spre apa Bistriţei şi de la dânsa s-a numit mânăstirea Bistriţa, întemeiată, peste câţiva ani numai, de noul Domn al împăciuirii şi oblăduirii paşnice, Alexandru cel Bun. În sfârşit, pe Siret, în susul apei, mânăstirea Sf. Nicolae din Poiană, lângă Pobrata de mai târziu, e de aceeaşi provenienţă. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

26. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte. Sus pe vârful unei stânci fioroase, îţi apare, în toată fantastica ei măreţie, Mânăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi.(…) Drumul ocoleşte-n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem un podeţ şi suim pe-un tăpşan, între două ziduri vechi şi dărăpănate. În poarta mânăstirii ne iese-nainte „piticul Tismanei”, un călugăr mic, spân, cu faţa zbârcită ca un hrib, o mogâldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune cu sălbăticia locului în care ne aflăm. Intrăm, pe sub bolta înaltei clopotniţi, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mânăstiri. În mijloc e biserica, plină de scule şi odoare vechi; pe uşile-i de stejar sunt săpate cu multă măiestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine ca o horbotă. În stânga, spre săritoarea Gurniei, se-nşiră, de-a lungul zidului împrejmuitor, încăperile stăreţiei, şi chiliile cu două rânduri, în fund – arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuiesc, din cele patru colţuri ale curţii liniştita şi măreaţa lavră, ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazăzi vederea e astupată de-o stâncă uriaşă, în al cărei perete drept se văd două spărturi negre, tăiate în chip de ferestre la o înălţime fioroasă deasupra peşterei, din care iese urlând şuvoiul Gurniei şi trece printr-un canal pe dedesubtul mânăstirii. „Acolo sus, îmi spune piticul cu-n glas piţigăiat ce nare nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobită-n piatră, se retrăgea sfântul Nicodim, şi zile, săptămâni întregi se ruga în taină la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. El a venit de peste Dunăre, trimes încoace d-un înger care i s-a arătat în vis şi i-a spus şi locul anume unde să ridice mânăstirea. Ş-a umblat, ş-a rătăcit mult sfântul pân-a dat de săritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea şi-ntunecime mare, sălbătăcie şi desiş nestrăbătut. Şi 79

el, singur, a curăţit ş-a netezit locul, şi-ntâi a făcut aici în faţa peşterei o bisericuţă dintr-un tis bătrân, ş-a potrivit să fie pristolul chiar pe rădăcina tisului.

Mănăstirea Tismana

Pentru credinţa lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. Şi oricine venea, pătimaş de boală trupească ori sufletească, aici îndată-şi găsea alinare, cât se lăţise vâlva-n lumea-ntreagă de bunătatea şi harul cel mântuitor al sfântului. Şa venit pe vremea aceea din depărtările Apusului ş-un împărat păgân ce-i zicea Jigmond şi care avea o fecioară bolnavă rău, «bântuită de duhul cel necurat», şi cum au ajuns aici, s-a şindreptat fata. Apoi, într-o zi, cică primind împăratul plocon nişte purceluşi, i-a dat bucătarului să-i gătească într-ascuns şi să-i aducă la masă într-un blid acoperit; şi vrând el să cerce puterea sfântului, i-a zis: «Blagosloveşte, părinte, aceşti păstrăvi.» Iar sfântul blagoslovind, când s-a descoperit blidul s-au găsit întradevăr păstrăvi în loc de purcei. «Văd că este mare puterea ta, ia zis împăratul uimit, şi de aceea vreau să-mi mai faci o minune;

dacă vei putea trece nevătămat prin foc, să ştii că eu cu toţi ai mei ne vom boteza în legea ta.» Atunci sfântul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe şi vreascuri din pădure, ş-a aprins un foc mare în faţa bisericei, şimbrăcând odăjdiile preoţeşti, a luat crucea şi evanghelia, şi-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar când a ieşit neatins de văpăi, împăratul cu toţi ai lui, spăimântaţi, i s-au închinat ş-au cerut grabnic taina botezului”. Alexandru Vlahuţă – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

27. SCRISOAREA III (fragment) de Mihai Eminescu

(…) La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. Iată, vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: – Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat. La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. – Tu eşti Mircea? – Da-mpărate! – Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. – Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi, Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale...

De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. – Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa, cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!... La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins? Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs... Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag? – De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. 83

ilustrare de A. Bordenache

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? 84

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?... Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier, A credinţei biruinţă căta orice cavaler. Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul... Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

ilustrare de A. Bordenache

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, 85

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă Şi, lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se-ntinde, falnic, armia română. Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn 86

Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe: „De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, către Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprâncenele; Că şi eu trimite-voi Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Şi să ştii că-s sănătos, Că, mulţămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos.” (…) X ilustrare de A. Bordenache

28. Privilegiu acordat de Mircea cel Bătrîn „Dat-a domnia mea credinţa şi sufletul domniei mele tuturor neguţătorilor şi pîrgarilor din ţara părintelui şi fratelui domniei mele Vladislav, regele de la Leopole (Liov), şi a pîrgarilor din ţara fratelui domniei mele marele principe Vitold, cum că să aibă voie de a veni în ţara domniei mele cu mărfurile lor, fiindu-le venirea slobodă, pe credinţa şi sufletul domniei mele, cu o avere cît de multă, fie măcar cu nenumăratele nenumăratelor şi miile miilor de întunerice; şi numai într-un loc unde le va fi dezlegarea mărfurilor, la Tîrgovişte, acolo să plătească vamă şi apoi să-şi cumpere ce vor pofti; iar din marfa lor, domnia mea îşi va cumpăra ce-şi va alege, şi după aceea ei să fie slobozi de a umbla în toată ţara şi provincia domniei mele, vînzind şi cumpărînd prin toate oraşele, prin toate schelele de la Dunăre, începînd de la Porţile de Fier şi chiar pînă la Brăila, şi prin toate căile din munţi şi nicăieri să nu plătească vamă, nici într-un tîrg şi nici într-o schelă; şi unde vama va fi arendată de către domnia mea, acolo vameşul să nu cuteze a-i vămui, ci să pună pe socoteala domniei mele, iar unde nu va fi arendată, acolo nici să caute mărfurile lor.” Privilegiu acordat de Mircea cel Bătrîn

29. Document de la Dan al II-lea „... am dăruit domnia mea acest de faţă hrisov al domniei mele, celor două mănăstiri ale domniei mele, de la Cozia. ... ca să le fie din oraşul domniei mele, din Tîrgovişte, zece case, anume: Ianache şi Trifo şi Tudoran, nepotul lui Gavalin şi Constantin, fiul lui Tudor şi Caloian, fiul lui Mihu şi Gheorghe Afumatul şi Seva Muchia şi Gheorghe Obraz şi Ivan Gari şi Ştefu, nepotul lui Razimir. Aceste zece case le slobozesc domnia mea acelor două mănăstiri ale domniei mele, ca să le fie în supunere şi pentru toată nevoia, la orice vreme, de asemenea şi de ohabă, începînd de la vama oilor şi de la vama porcilor şi de albinărit şi de găletărit şi de vinărici şi de cărături şi de podvoade şi de posadă şi de fîn, talpe, de toate engariile mici şi mari, cîte se află în oraşul domniei mele la Tîrgovişte, întru nimic să nu aibă vreun amestec cu oraşul domniei mele, ci să slujească numai acelor două mănăstiri ale domniei mele... ” Document de la Dan al II-lea, din februarie 28, 1424,Tîrgovişte

30. Fragment din cronica lui Jan Dlugosz „În acelaş timp, românii, oameni ai voievodului Alexandru al Moldovei, trimişi într-ajutor lui Vladislav, regele Poloniei, atingînd un număr de 400 de ostaşi, coborîseră pînă aproape de Marienburg... Asupra lor se aruncă cu forţă dintr-un fort ostăşesc cruciaţii din garnizoana cetăţii Marienburg. Văzînd numărul şi forţa vrăjmaşului şi puţinătatea lor, moldovenii au luat armele şi, intrînd într-o dumbravă din apropiere, au sărit de pe cai, pentru a lupta mai cu uşurinţă pedeştri, acoperiţi cu frunze şi ramuri... Românii, îndreptîndu-şi asupra vrăjmaşilor săgeţile pe cînd ei stăteau la adăpost, zvîrlind asupra lor o adevărată ploaie, rănind cu mulţimea săgeţilor oamenii şi caii, omorînd chiar pe mai mulţi dintre ei şi dînd năvală asupra cruciaţilor, ucid sau iau prizonieri pe cei din primele rînduri, punînd pe fugă pe ceilalţi. Şi astfel românii, într-un chip vrednic de mirare, punînd pe fugă o oaste atît de mare, cu o ceată mică de oameni, s-au întors încărcaţi de prăzi, teferi şi victorioşi la tabăra oştirilor regale şi, ca semn al victoriei, au adus mulţi prizonieri de seamă... ” Fragment din cronica lui Jan Dlugosz

31. Prima înţelegere dintre răsculaţi şi nobili, încheiată la Bobîlna „Fiindcă, apoi, s-a văzut că toată jefuirea silnică şi asuprirea locuitorilor ţării vin de acolo, că cei care voiau să se mute, ca să locuiască în altă parte, nu aveau voie să plece, nici chiar după ce erau jefuiţi, de aceea au hotărît ca toţi oamenii de stare liberă şi fiecare dintre ei, după ce-şi vor fi plătit darea dreaptă după pămînt şi datoriile lor, să aibă slobodă şi nestingherită voie să se mute oriunde ar voi. Dacă însă vreunul dintre nobili ar voi să învinovăţească pe nedrept ori să păgubească în lucrurile lor pe iobagii care vor să se ducă în altă parte, atunci comitele comitatului să fie dator să-l pedepsească cu trei mărci. Aceia însă care, pentru nelegiurile lor, ar fi condamnaţi la vreo gloabă sau (ar avea) de plătit darea după pămînt, să nu poată pleca decît după ce se vor fi dezvinovăţit. Iar pe iobagii care vor pleca în ascuns, fără să-şi fi plătit darea după pămînt, sau care nu se vor supune legii şi judecăţii, stăpînul lor să-l cheme înapoi, în chip legiuit, potrivit obiceiului ţării, înaintea judelui lor obişnuit, dovedind cu jurămîntul lui însuşi şi cu acela al altor doi cojurători, că au plecat într-ascuns sau că au lipsit de la judecată.” Prima înţelegere dintre răsculaţi şi nobili, încheiată la Bobîlna, pe la sfîrşitul lunii iunie şi adeverită de conventul Mănăstirii de la ClujMănăştur la 6 iulie 1437 - fragment

32. ANTON BONFINI - despre Iancu de Hunedoara „Avea o înfăţişare foarte plăcută şi o respectabilă vigoare de ostaş, iar caracterul său blînd şi distins îi împrumuta imaginea demnităţii romane (Romanae dignitatis imaginem referebat). Se distingea prin frumuseţea ochilor şi a nasului, purtările lui în orice privinţă erau foarte nobile şi scutite de orice sălbăticie barbară. În privinţa religiei, a justiţiei, a dărniciei şi a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atîta era de stăruitor pentru a-şi cîştiga încrederea soldaţilor şi simpatia celorlalţi, încît toţi îl iubeau deopotrivă. Prin blîndeţă, facere de bine şi prin lipsa făţărniciei viclene - aşa a înlăturat duşmăniile şi urile, încît prin statorniciile sale şi-a deschis drumul spre înălţimea unei demnităţi, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera... ” Anton Bonfini despre Iancu de Hunedoara

33. Povestire despre Dracula voievod „Şi aşa de mult ura răul din ţara lui, încît, dacă cineva făcea un rău, furt sau tîlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, nici unul dintre aceştea nu rămînea viu. Fie că era boier mare sau preot sau călugăr sau om de rînd, chiar dacă cineva avea mare bogăţie, nu se putea răscumpăra de la moarte. Şi atît de temut era, încît era într-un loc al lui un izvor şi o fîntînă şi la această fîntînă şi la izvor veneau mulţi călători din multe părţi şi mergeau mulţi oameni şi beau din fîntînă şi din izvor, căci apa era rece şi dulce. El a aşezat la acea fîntînă, în loc pustiu, o cupă mare şi minunată, de aur. Şi cine vrea să bea apă, şi bea din acea cupă, o punea înapoi la locul acela şi cît a ţinut-o vremea, nimeni nu a îndrăznit să ia acea cupă.” Povestire despre Dracula voievod – Scriere din secolul al XV-lea

X 92

34. DREPTATEA LUI VLAD ŢEPEŞ Un hoţ, în ziua tragerii lui în ţeapă, a cerut să-i aducă pe mama sa să-şi ia ultimul adio în momentul cel mai de pe urmă. Vlad Ţepeş, căruia-i plăcea să ia parte la aşa ceva, era de faţă. Cu mîinile legate sub ţeapa în care urma să fie pus, spuse mamei sale să-şi apropie urechea de gura lui. Dînsa crezînd că-i va spune ceva, aşa a făcut. Mirarea tuturor a fost mare, văzîndu-l că a luat-o cu dinţii de ureche şi nu i-a dat drumul, pînă a rămas cu ea în dinţi. Întrebat de Vodă pentru ce a făcut aşa, a răspuns că fiindu-i mîinile legate, nu a putut să o omoare de tot, ca să nu mai aducă în starea lui şi pe fratele mai mic, deprinzîndu-l şi îndemnîndu-l la hoţie, ca pe el, cum şi pe sora lui mai mare a adus-o la destrăbălare, tolerîndu-i a schimba bărbaţii şi a nu se deprinde cu munca şi dojenele primului bărbat. Atunci, Vodă a pus în libertate pe tînăr şi în ţeapa lui a tras pe mama sa. Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române, Oradea, 1930 (Pr. G.D. Cernica)

35. O, CE VESTE MINUNATĂ! cântec „de stea” ortodox românesc O, ce veste minunată, În Betleem ni se-arată, Că astăzi s-a născut, Cel făr' de-nceput, Cum au spus proorocii. Că la Betleem, Maria, Săvârşind călătoria, Într-un mic sălaş, Lângă-acel oraş, L-a născut pe Mesia. Păstorilor din câmpie Le vesteşte-o bucurie: Astăzi S-a născut Cel făr-de-nceput, Cum au zis proorocii. În coliba păstorească Vrut-a Domnul să se nască Fiul Său cel Sfânt, Nouă pe pământ, Să ne mântuiască. 94

Păstorii cum auziră, Spre lăcaşul sfânt porniră, Unde au aflat Prunc prealuminat, Şi îl preamăriră.

Pe Fiul, în al Său nume, Tatăl l-a trimis în lume, Să se nască Şi să crească, Să ne mântuiască.

36. VLAD ŢEPEŞ ŞI LENEŞII Povestea spune că pe vremea lui Vlad-Vodă Ţepeş se înmulțiseră leneşii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Şi ca să mănînce umblau în prosteală. Cerşiau şi cu cerşitul trăiau fără să muncească. Dacă un schimboiaş de om, căruia îi place să schimboişească şi să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunul din aceşti cerşitori de ce nu lucrează şi ei ceva, unii răspundeau: – Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină? Unora ca acestora schimboiaşul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc”. Alţii iarăşi găseau nod în papură: cojocarul îşi scoate ochii toată ziua şi noaptea, şi cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul munceşte toată viaţa şi agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoşează şi se gheboşeşte pînă îmbătrîneşte şi cînd moare tot cu talerul îl îngroapă... Şi astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile. Ajungînd la urechile lui Vodă, şi văzînd cu însuşi ochii lui mulțimea de calici, mai toţi oameni buni de muncă, se luă pe gînduri: „Numai prin sudoarea feţei sale, spune la carte, că-şi va agonisi omul cele spre hrana sa”, îşi zise Vlad-Vodă”. Aceşti oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De eşti mai iute de mînă şi mai voinic, scapi de el. Aceştia însă îţi iau avutul cu încetinelul şi cu milogire, dară îţi iau mereu. Aşadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din ţara mea!” Şi după ce se mai răzgîndi, porunci să se dea sfară în ţară ca la o zi anumită să se adune toţi cerşitorii laolaltă, că are să le împartă Vodă cîte un rînd de haine şi să le dea o masă înfricoşată. 97

La ziua otărîtă gemea Tîrgoviştea de mulţimea calicilor ce venise. Slujitorii domneşti le împărţi cîte un rînd de haine noi; apoi îi duse în nişte case mari unde erau pregătite mesele. Se minunaseră cerşitorii de dărnicia lui Vodă şi vorbiau între sine: – Adevărat milă domnească! – Tot din spinarea poporenilor este şi astă pomană! Nu care cumva că dă Vodă ceva din punga lui! – S-a schimbat, Vodă, mă, nu mai este cum îl ştiţi voi! – Lupul părul îşi schimbă, dară năravul ba. Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt. Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, şi nu se înţelegeau între dînşii, odată se pomeniră cu foc de patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorîte. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşeau din gurile tuturor cerşitorilor închişi acolo. Dară unde vrea să ştie văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrăţişau. Cereau ajutor. Dară nu era ureche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuşi pe unii, jăratecul făcu scrum pe alţii, flăcările pîrjoli pe cei mai mulţi. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu. Şi credeţi că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiţi de-acolo: nu mai credeţi toate fleacurile! Căutaţi în giuru-vă şi vă încredinţaţi. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerşitorii se vor sfîrşi o dată cu lumea. Petre Ispirescu, Opere, vol.II, Bucureşti, Editura Minerva, 1971

37. UN OSTAŞ DE-AL LUI ŢEPEŞ În timpul luptelor de hărţuială pe care le purta Ţepeş cu turcii, conduşi de însuşi sultanul Mohamed, un soldat român căzu prizonier. Sultanul, poruncind să-l aducă înaintea sa, îl întrebă răstit: – Spune, ghiaure, pe unde se ascunde domnul vostru? – Pretutindeni şi nicăieri, iar dacă vrei să-l găseşti, du-te de-l caută! Uimit de răspunsul şi îndrăzneala soldatului, îl întrebă iarăşi: – Cîți soldați are el, cu toţii? – Mai puțin cu unul... Şi dacă vrei să ştii cîţi i-au mai rămas, du-te de-i numără! Tulburat de mînie, sultanul strigă bătînd din picior: – Dacă nu vrei să spui, ghiaure, voi porunci să te spînzure! – Aceasta e pedeapsa care o merită orice soldat care se lasă a fi prins. Văzînd că n-o scoate la cale cu asprime, sultanul zise cu glas dulce: – Ascultă ghiaure, îţi dăruiesc viața, îţi dau avere şi te fac paşă în ţările mele, numai spune-mi ce te-am întrebat! – Nici spînzurătoarea, nici comorile şi nici însuşi tronul tău nu mă vor face să-mi vînd ţara şi pe domnul meu. – Toţi soldaţii lui Ţepeş sînt isteţi ca tine? – Din toţi, eu sînt cel mai prost, căci altfel eram şi eu ca ceilalţi: mort ori liber. Văzînd Mahomed atîta curaj şi credinţă, rămase gînditor: apoi, întorcîndu-se către paşalele din jurul său, zise cu întristare: – Dacă Ţepeş ar avea o sută de mii de soldaţi ca acesta, de mult ne-ar fi gonit din Europa! Mahomed porunci apoi să scoată pe soldat din fiare, îi dărui o pungă cu bani de aur şi-l lăsă liber. Soldatul trecu mîndru printre şirurile musulmanilor şi se duse la ai săi. Petre Ispirescu, Poveşti despre Vlad-vodă Ţepeş, operă postumă, 1936

X 99

38. PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE priceascnă ortodoxă românească Preasfântă Născătoare a Domnului Hristos, Cu multă bucurie noi îţi cântăm frumos: Tu eşti o rază dulce, un sfânt mărgăritar, Tu eşti o floare scumpă şi cel mai mare dar. Decât toţi heruvimii mai mult noi te cinstim, Şi decât Serafimii mai mult te preamărim. Ca zorii dimineţii aşa te-ai arătat, Şi pe Stăpânul vieţii în braţe L-ai purtat. Ca soarele, ca luna, ca stelele cereşti, Aşa, tu, Maică Sfântă, strălucitoare eşti. Biserică sfinţită şi Rai dumnezeiesc, Preasfantă Născatoare a Mirelui Ceresc. Du ruga noastră-n Ceruri, la Fiul Tău iubit, Şi spune-I, Maică Sfântă, că mult noi am greşit. Dar roagă-L să ne ierte, aşa cum a iertat Pe-atâţia păcătoşi în lume cât a stat. Te-or ferici întruna toţi cei de pe pământ, Căci tu ai fost aleasă să naşti pe Fiul Sfânt! X 100

39. VLAD ŢEPEŞ ŞI SOLII TURCEŞTI Se spune că pe timpul domniei în Ţara Românească a lui Vlad-Vodă Ţepeş, sultanul Mahomed al II-lea i-a trimes nişte soli. Aceştia, după ce intrară în sala de primire a domnului român şi se închinară după obiceiul lor, nu-şi scoase fesurile din cap. Atunci Ţepeş îi întrebă: – De ce vă purtaţi voi aşa? Aţi venit înaintea mea şi-mi faceți mare necinste. Iară solii turceşti răspunseră într-un glas: – Aşa este obiceiul la stăpînitorii ţării noastre. Ţepeş Vodă le spuse atunci: – Vreau şi eu să întăresc obiceiul vostru, ca să-l ţineţi şi mai tare. Porunci atunci la slujitorii săi să-i aducă cuie îndată, ca să întărească cu ele fesurile solilor, în cap. După ce făcu lucrul acesta, dete drumul solilor, zicîndu-le: – Mergeţi de spuneţi stăpînului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte ţări şi la alţi stăpînitori, soli cu obiceiurile sale, căci noi nu vroim să i le primim. Mihail Popescu, Legendele istorice ale românilor, din cronicari..., Bucureşti, 1937

X 101

102

40. Marea Adunare a ţării care l-a proclamat domn pe Ştefan cel Mare „Deciia Ştefan vodă strîns-au boiarii țării, şi mari şi mici, şi altă curte măruntă dempreună cu mitropolitul Theoctist şi cu mulţi călugări, la locul ce se chema Direptatea, şi i-au întrebat pe toți: Iaste cu voe, lor tuturor, să le fie domn? Iară ei cu toţii au strigat într-un glas: În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti! Şi deciia cu toţi l-au ridicat domn şi l-au pomăzuit spre domnie mitropolitul Theoctist. Şi de acolea luă Ştefan vodă steagul Ţării Moldovei şi se duse la scaunul Sucevii.” Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, despre Marea Adunare a ţării care l-a proclamat domn pe Ştefan cel Mare

41. Ian Dlugosz despre Ştefan cel Mare „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decît comandanţii eroici, de cari atît ne mirăm! În zilele noastre cîştigă el, cel dintîi dintre principii lumei, o strălucită biruinţă asupra turcilor. După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpînirea lumei şi, mai ales, cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărîrea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trîndăvii sau în războaie civile.” Ian Dlugosz despre Ştefan cel Mare

103

42. CĂCIULA de Ion Hagiu Taică-meu în primărie Avea dreptul ca să intre cu căciula-n cap, Obicei de pă moşie, De la moşii şi strămoşii mei păstrat. Cu căciulile pă frunte Stăm de veacuri, ca un munte, În curbura arcului Carpaţi, Asta e căciula mea Şi o port cum se purta, Că-i obicei din daci lăsat. Port căciula pe-o ureche Şi acasă şi la nuntă şi la oi, După datina straveche, Moştenită şi păstrată şi pă la noi. Unii zic să-mi iau căciula jos din cap, Spunând adesea că nu-s civilizat, Poate vor s-o ţâu în mână, să mă aplec Ca să mă laude că m-am integrat. Da', bă vecine, hai la mine, Te primesc cum pot mai bine, Dar de căciula mea nu te lega. C-asta e căciula mea, îi a mea şi nu-i a ta, Că-i obicei din daci păstrat. 104

Cin' nu crede, să să ducă la columnă, Să să uite, şi-o vedea: Sabia încovoiată, arcul, scutul şi căciula Orice dac le-a avea! Măi copchile, ia sama ghine, Ca să ducă obiceiul, când or creşte, ai tăi copchii, O inima vitează în tine, Sus pă frunte o căciulă ca un dar s-o ţîi! Cu căciulile pă frunte Stăm de veacuri, ca un munte, În curbura arcului Carpaţi, Asta e căciula mea Şi o port cum se purta, Că-i obicei din daci pastrat! X

105

43. GEO BOGZA – Cartea Oltului „În această lume în care umbrele începeau să se întindă, lungi şi fantastice, păstorii şi oamenii din sat pătrunseră, din nou cuprinşi de teamă. Acolo, nu departe de acele piscuri mohorâte, care păreau că fac de veghe asupra prăpăstiilor, asemeni unor capete demente de ciclop, boul se afla întins, la marginea podişului. Era atât de mare, încât părea enorm. Era unul din acei boi puternici şi roşcaţi, mândria cea mai de seamă a Ardealului. Mărit parcă şi mai mult de moarte, el se afla la marginea podişului, cu capul dat în mod tragic pe spate şi cu un corn înfipt în pământ. Încă o dată: părea enorm. Omul cel aspru, care urcase toată ziua munţii, în fruntea haitei, şi-l recunoscu. Apropiindu-se, îl privi îndelung. În botul boului, aşezat pe pământ, fără suflare, se aduna tot tragicul morţii pe care o suferise. După nările nemişcate, se vedea că viaţa l-a părăsit. Omul le mângâie cu palma lui aspră, bătătorită, roasă de stânci. Şi cu o voce sugrumată, rosti prima lui frază în seara aceea: – Era frumos, cum sunt ouăle roşii, când le încondeiază fetele la Paşti. Şi aşezându-şi capul pe pământ, lângă botul, atât de tragic lipsit de răsuflet al boului, începu să plângă încet. Femeile şi ceilalţi oameni îl urmară pe rând. Astfel se sparse, destinzându-se în acest plânset de jale, încordarea fără seamăn a acelei zile de cumplită ascensiune. Spre apus, soarele incendiase cerul de deasupra colinelor. Era pentru munţi, timpul în care cel mai mult îşi puteau arăta măreţia. La ora aceea, crestele de piatră ale Hăşmaşului Mare se aprinseseră desigur ca în toate serile, răsfrângând asupra câmpiilor miile lor de reflexe roşiatice şi oferind lumii uimite spectacolul fantastic al unei cetăţi cuprinsă de flăcări. [... ] Pornit din nou să-şi isprăvească treaba, bătrânul voşlobenar cără lemnele din pădure spre marginea podişului, acolo unde pe stâncile de lângă prăpăstii, boul lui se afla mort. Avea să-l ardă. 106

Deasupra acestui înalt podiş, piatra muntelui începând numaidecât sub pământul pe care creştea iarbă, nu era cu putinţă să fie săpate gropi. Fiecare om, când i se trimitea vorbă că vita lui a murit, era dator să urce deasupra munţilor, să o ardă. Altminteri, cum muriseră de la începutul verii aproape două sute de boi, înălţimile aspre şi apropiate de cer ale munţilor ar fi fost prefăcute într-o mocirlă de putreziciuni, şi molima, întinzându-se, le-ar fi dat înfăţişarea de pe vremuri a ţărilor bântuite de ciumă. Pentru a feri munţii de această groaznică întâmplare, oamenii, de îndată ce erau vestiţi, soseau, şi după ce îşi plângeau vitele pierdute, începeau să clădească deasupra lor, resemnaţi, înaltele ruguri de brad, necesare. Când le terminau, tăiau cu toporul un brad tânăr, încă verde, pe care îl aruncau deasupra, ca un patetic rămas-bun vieţuitoarei de care se despărţeau. Apoi dădeau foc, şi până seara nu mai rămânea decât un morman de cenuşă, pe care vântul marilor înălţimi se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, peste prăpăstii şi stânci. Aşa a fost şi acum; dar ceea ce urmă păru că întoarce vremea cu mii de ani în urmă, până la cei dintâi oameni care se vor fi suit vreodată pe aceste piscuri. În aspra pustietate a culmilor de piatră, gesturile cu care omul întocmea rugul, şi silueta lui solitară, proiectată pe cer şi pe fundul mileniilor, părură ale unei fiinţe de la începuturile lumii, ale unui păgân îndrăzneţ şi exaltat, ale unui preot de dincolo de vremurile lui Burebista, suit deasupra acestor primejdioase înălţimi, pentru a aduce unei nemiloase zeităţi scite o jertfă grea şi supremă”. Geo Bogza – Cartea Oltului, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2012

107

44. STEJARUL DIN BORZEŞTI A fost odată un timp pe cînd Molna şi Prutul nu făceau hotar între trei ţări surori, pe cînd bourul moldovenesc era singur stăpîn pe o ţară largă, îndămănatică, locuită de un popor ager şi drept pămîntean. De pe atunci şi pînă în zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu, cum că se încinsese odată un joc de copii pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, pe un soare frumos de primăvară. Ceaţa copiilor era împăţită în două tabere, una înfăţişa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghe, un copilandru cu plete negre şi cu ochi de mure, iute şi neastîmpărat ca şi Trotuşul ce să prevale de la munţi; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ştefan, un copilandru cu plete castanii, cu ochii albaştri gînditori şi cu inima cutezătoare. Gheorghe era ficior de ţăran şi Ştefan fiu de domn. Amîndouă taberele înarmate pînă-n dinţi cu puşti de soc, cu săbii de şindrilă, cu suliţi de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotuşului şi se spăriau toți ghiaurii din tufărişuri. Iar comandanţii călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau cînd la aripa dreaptă, cînd la aripa stîngă a oştirilor înşirate, şi-şi îmbărbătau soldaţii la luptă. A ţinut cît a ţinut bătălia nehotărîtă, dar, în sfîrşit, copilul cel cu ochii albaştri, gînditori, care avea darul de a se război, moştenit de la tatăl său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastîmpăratul Gheorghe, şi-l leagă de un stejar bătrîn, martur de cea întîi izbîndă a viitorului domn. Apoi toţi hatmanii şi căpitanii lui Ştefan se adunară împrejurul stejarului şi prinseră să judece pe hanul tătăresc, unii pentru v-o minge furată, alţii pentru vreo cetate de hîrtie dărîmată, tot fapte rele ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecaţi în jos, îşi aştepta osînda abia stăpînindu-se de rîs. În sfîrşit, Ştefan după ce ascultă părerea mai marilor oştirii sale, zise cu sprîncenele încreţite: 108

– Porunca domniei mele este să-l spînzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie de pildă şi altor neamuri! Apoi nenorocitul han a fost legat cu frînghie de subsuoară şi ridicat pe creangă în sus în salvele (focurilor) puştilor de soc şi în strigătele de bucurie a oştenilor învingători. Dar, o! Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotuşului din sus?... Un vifor se stîrneşte de puterea căruia se leagănă în văzduh micul han tătăresc şi pămîntul prinde să se clatine şi să sune parcă s-ar fi răsturnat stîncele cele mari de la obîrşiile Trotuşului. Iar în timp ce Ştefan şi întreaga lui oştire stăteau nedumeriţi de vuetul ce se apropie, în timp ce micul Gheorghe în brațele văzduhului se gîndea la cei ce-s spînzuraţi aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevăraţi tătari venind în goana mare a cailor spre dînşii... ş-atunci... vai!... toţi copiii cuprinşi de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitînd pe micul Gheorghe, care, atîrnat de creanga stejarului, zîmbea încă de nevinovăţia lui, neştiutor de urgia ce-l aştepta. El zîmbea încă... dar atotvăzătorul soare încetă a zîmbi, căci în acel moment o sută de săgeţi, încă o sută de suliţi se înfipseră în trupul lui. Cerul se posomorî, frunzele şi crengile copacului, pătate de sînge copilăresc, se clătinară înfiorate. [...] Treizeci de ani au trecut după această întîmplare şi micul Ştefan, schimbînd sabia de lemn pe paloşul de oțel, se urcă de pe treaptă pe scara lumii pînă ce ajunsese să fie numit la Direptate domn ţării Moldovei, înscăunat şi miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel făcîndu-se însuşi ţiitor peste toată ţara, începu viaţa grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli, căci ţara fiind bogată, largă şi îndămănatică, deştepta sete tuturor vecinilor. Dar cu cît nevoile veneau mai grele peste dînsul, cu atît inimoşia lui creştea; şi a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruinţă în biruinţă, şi numele lui să se mărească tot mai mult, încît să răzbată peste hotarele Moldovei, departe, într-asfinţit, şi 109

să răzbată pătura veacurilor pînă la noi. Iar el, domn drept, credincios şi pămîntean, de fiecare biruinţă înălţa cîte o biserică spre mărturie neperitoare de trăinicia neamului nostru şi de bunătatea lui Dumnezeu. Mulţi ani domni Ştefan-Vodă cel Mare, în care timp aşeza cu nestrămutare temeliile stăpînirii noastre asupra cîmpiilor Dunărei, pecetluind şi sfinţind această stăpînire cu sîngele vărsat. Dar tot nu era linişte. Un gînd îndărătnic îl urmărea din copilărie, gîndul micului Gheorghe ucis de tătari; şi oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcut, chipul cel oacheş şi drăgălaş i se înfăţişa necontenit, cerîndu-i parcă răzbunare. Iată că într-una din zile i se aduce veste cum că o mulţime de oaste tătărască a năvălit în ţară peste apa Nistrului, pustiind pămîntul, răpind cîrdurile de vite, dînd foc satelor şi girezilor de pîne, robind femeile şi copiii. Iute Ştefan îşi tocmi oaste şi le ieşi înainte la satul Lipinţi. De data asta nu mai era ca acum treizeci de ani, pe şesul Trotuşului, la stejarul din Borzeşti, era o adevărată bătălie cu tătarii. Ştefan cel bălan, cu ochii albaştri, gînditori, călărea nu ca atunci, pe o nuia de alun, ci pe un cal aprig de soi moldovenesc şi alerga ca un fulger în toate locurile unde era bătaie, vîrîndu-se unde era primejdia mai mare. Şi-n loc de săbii de lemn se-ncrucişau acum săbii de fier, şi-n loc de puşti de soc, detunau tunuri de schijă, încît se-negrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pînă-n cer se înălța răsunetul restriştei de pămînt; iar tătărimea, cuprinsă din două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vîrtej de două-furtuni ce se ciocnesc. Roş era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă, roş era pămîntul jos de sîngele ce gîlgîia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea şi stăpînea toate, era chipul bălan al lui Ştefan, care se arăta în tot locul ca o icoană de îmbărbătare, dînd inimă oştenilor lui şi făcîndu-i să meargă cu încredere la biruinţă sigură. Şi în adevăr cu de-anume şi desăvîrşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie 110

tătărască a fost sfărîmată şi robită, prinzîndu-se pe însuşi şeful lor, fiul hanului tătărăsc de peste Volga. Iară Ştefan a dat laudă lui Dumnezeu şi a trimes sol de bucurie soției sale Evdochia, sora Ţarului Simeon. Apoi nu trecu mult timp după aceasta şi auzind bătrînul han de peste Volga despre nimicirea oştirii sale la Lipinţi, trimise la Ştefan soli încărcaţi cu odoară pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ştefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă s-or învoi la aceasta mai marii oştilor lui, cari vor fi adunaţi şi întrebaţi pe malul Trotuşului la satul Borzeşti. Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ştefan îşi aduna hatmanii şi căpitanii pe malul Trotuşului, sub bătrînul stejar unde micul Gheorghe fusese ucis de tătari. Trist părea acum copacul şi gîrbovit atît de povara celor treizeci de ani trecuţi peste creştetul lui, cum şi de dureroasa aducere aminte a faptului ce l-a însîngerat. De altfel nimic nu era schimbat: acelaşi cîmp verde înflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastîmpărate ale Trotuşului, care curg fără odihnă pe aşternutul lor de prund, acelaşi soare dulce şi zîmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatec de copii. De acelaşi stejar sta acum legat un adevărat tatar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, şi roată împrejurul lui erau mai marii oştirilor lui Ştefan: Hatmanul Arbore, Hatmanul Şendrea, Aprodul Purece, Logofătul Tăutu, Vornicul Boldur, şi alți oşteni şi oameni de frunte: iar în mijlocul lor, drept în fața tatarului sta însuşi Ştefan, copilandrul de altă dată peste capul căruia, de asemenea, trecuseră treizeci de ani ce-au gîrbovit stejarul, însă din mlădiţa de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munţi şi pînă la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari şi de oşteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei, cu darurile de peste Volga. – Voi hatmani şi căpitani! zise Ştefan, încreţînd din sprîncene; v-am adunat aicea ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătărăsc, şi să hotărîţi voi înşivă de i se cuvine iertare 111

ori pedeapsă. Sînt acum treizeci de ani, eram mic şi mă jucam sub acest stejar bătrîn cu un copil, Gheorghe, din Borzeşti, cînd deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată, şi ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghe. Iată că acum, cu ajutorul vostru şi al lui Dumnezeu, fiul aceluiaşi han a căzut prins în mînele noastre, după ce şi el ne-a călcat țara fără dreptate, a ars mulţime de holde şi sate, a ucis mulţime de femei şi copii. Părintele său ne trimete soli şi daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia şi înţelepciunea voastră să hotărîți ce i se cuvine! Atunci toate frunţile se posomorîră, toți ochii se pironiră asupra tătarului, care în momentul acela avu neauzita obrăznicie să stupiască asupra moldovenilor, făcîndu-i „cîni”; iar bătrînul Hatman Arbore, zise următoarele: – Măria ta!... N-am avea ce face cu viaţa acestui tatar, ce ne batjocoreşte, căci ţara s-a adăpat cu îndestul sînge păgînesc, şi sîngele unuia mai mult n-ar spori întru nimic roada pămîntului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătărăsc şi Măria Ta, care te lupți de atîţia ani pentru întemeierea neamului nostru, eşti dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale ţărei, cum că oricine samănă moartea pe pămîntul nostru, moarte culege! Atunci toţi într-un glas strigară: „La moarte, la moarte”!... Iar Ştefan, întorcîndu-se cătră solii lui Mengli Gherei, le zise: – Duceţi-vă cu daruri cu tot la stăpînul vostru şi spuneţi-i: că atît de mult s-a scumpit capul fiului său prin sîngele creştinesc ce a vărsat, încît el nu are îndestulă avere să-l poată răscumpăra. Iar dacă vra să-l întîlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumeteze să ne calce hotarele. Apoi, după porunca lui, fiul vestitului han tătărăsc Mengli Gherei de peste Volga, stăpînul Crimeei şi al Ucrainei, spaima polonilor şi-a moscoviţilor, fu rădicat în sus cu mîinile legate la spate şi spînzurat de aceeaşi creangă, de care se legăna altădată micul Gheorghe, cînd fu străpuns de săgeţile tătărăşti; şi atunci 112

surlele, trîmbiţele şi darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă, şi o salvă puternică de sîneţe împrăştiind vestea morţii lui făcură să salte apele Trotuşului. Iar Ştefan judecînd că bătrînul stejar şi-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele şi ramurile lui cu sînge au fost spălate de sînge, a poruncit să i se dea foc, şi-n locu-i a zidit, în amintirea tovarăşului său din copilărie, o biserică cu hramul Adormirea Maicei Domnului. De atunci şi pînă azi multe s-au întîmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste ţară întovărăşiţi de voi şi nevoi, dacă încă şi astăzi merg călătorii să vadă biserica cea neagră din Borzeşti, simt o tainică strîngere de inimă, aducîndu-şi aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ştefan, care a fost sufletul de viaţă, chiagul neamului românesc, şi astăzi încă ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolţilor marea lui umbră care de-acum va pluti peste noi, în adînca viitorime, ca un duh apărător… S. Teodorescu-Kirileanu, Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943 (După N. Gane, Nuvele, vol.III, f.5, Ediţia Socec)

113

45. MIHAIL SADOVEANU– Viaţa lui Ştefan cel Mare Atuncea, „dacă-i vorba pe-aceea”, cum spun modovenii, s-a sculat un fecior din flori dintre cei sămănaţi de Voievodul bătrîn. Acesta a fost tatăl lui Ştefan, despre care vorbim noi aici. Venind împotriva Domniei cu oaste, alungă tovărăşia lui Alexăndrel şi Petru Aron. Ambii aceştia pribegesc, după datină, la leşi. După un timp Petru Aron, mai harnic, calcă hotarul cu pîlcuri de călăreţi şi găseşte în cîşlegile de toamnă, la vreme de noapte, în petrecere de nuntă, pe Bogdan Vodă, în sat la Reuseni. Îl prinde în arcan, îl aruncă între mercenarii săi şi, la lumina faclelor, pune să i se reteze capul. Într-acea spaimă s-a aflat față şi Ştefan-sin-Bogdan-Vodă, fiind încă domnişor tinerel, în petrecere cu părintele său. Găsinduşi scăpare prin învălmăşeală, a fugit cu puţini soţi şi boieri credincioşi şi a aflat sălaş la munteni. Acolo, în acea parte, trăia şi maica sa Oltea, de neamul ei din Ţara Romînească. Iată, sfîrşitul sbuciumelor ca şi alinarea vijeliilor stă ca-ntr-o taină a unei flori. După atîtea morţi şi zvîrcoliri, după atîta lipsă de lege şi braţ de stăpînire, norodul şi boierii trebuiau numaidecît să scornească vorba despre schimbarea domnilor, şi să cunoască înţelepciunea ei. Deci erau doritori de un domn adevărat. Negreşit, nu-l puteau cunoaşte pe acesta în fiinţa tînărului domnişor venit din necunoscut. N-avea înfățişare nici de uriaş, nici de balaur: era scund la trup; numai ochii lui ca apa de munte aveau ascuţime şi tărie. Nu s-ar fi mirat dacă a doua zi ar fi căzut altul din nouri, ca să-i ia locul. Însă înţelegerea lor, deşi ageră, era scurtă. Ei nu puteau pătrunde ascunzişul de şapte ori învăluit al lucrărilor lui Dumnezeu. După cum după vîrtejuri şi nesiguranţe se aşează crugul vremii, aşa sta să se aşeze domnia tulburată a Moldovei. Nu pentru că țara cuprindea în ea alcătuiri minunate; nu pentru că neamul care o descălecase era prea viteaz, prea dibaci în meşteşuguri ori prea înţelept; nici pentru că ar fi avut un drept deosebit. Daco-romanii de odinioară, umiliţi de un mileniu de loviri ale invaziilor, întorşi la fondul lor de civilizaţie primară, însă păstrînd în ei demnitatea şi amintirea nedesluşită a unei nobleţi, căutaseră aici peste munte o regiune de dezvoltare liberă. Înţelepciunea cea 114

mai presus de toate a Celui Etern trebuia să le dea un impuls de viaţă pentru restriştea îndelungă a vremurilor ce aveau să vie. Grupele umane n-au toate aceeaşi chimie sufletească şi acelaşi destin. Unele au avut soarta să umble din loc în loc pe uscat şi pe mări, schimbînd producte, făcînd negoţ şi întemeind oraşe. Altele şi-au mişcat turmele şi sălaşele din furnicarul Asiei, bătînd războaie şi cutropind alte neamuri, agonisindu-şi bunurile lumii cu sabia. Totuşi, cei dintăi au rămas mai presus cu agerimea vicleniei lor. În sfîrşit, sînt neamuri care prind rădăcină în pămînt ca pădurile şi ca ierburile. Acestea se ridică din furtuni şi din puhoaie, stăruind, aşteptînd şi pentru ele de la Dumnezeu plinirea timpului. Asemenea neamuri nu ară morminte altora, nu deschid puhoaie de sînge şi nu clădesc piramide de leşuri; nici nu adună în haznale aurul lumii. Nu se bucură de bunuri prea mari şi de fală prea înflorită. Viaţa plugarului şi a păstorului statornic e mărginită; e ordonată de apusuri şi asfinţituri, de anotimpuri, de vatra familiară şi de mormintele strămoşilor. Mulţămirea lui materială e mediocră; de aceea îşi creează bunuri sufleteşti. Religia şi legenda, cîntecul şi tradiţia sînt pentru el bunuri mai substanţiale decît aurul. Din această categorie inferioară s-a întîmplat să fie pămîntenii aceştia din Dacia şi din preistorie. Dezvoltarea lor finală, pentru destinul care ne poartă pe toţi în spirala ascendentă a umanităţii, era dintru început hotărîtă de Dumnezeu. Eliberarea în vlăstare nouă trebuia să fie urmată de o impulsiune de energie, care să ajungă pentru trei veacuri. Forța de inerţie avea să fie reluată abia în timpurile nouă, cînd seminţia întreagă s-a închegat din instinct, pregătind elaborarea unei conştiinţe depline şi a unei meniri. Aceasta e una din explicaţiile ascunse ale ivirii lui Ştefan-sinBogdan-Voievod la tronul Moldovei. Mai sînt şi altele. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

X 115

Daniil Sihastrul reprezentat ca sfânt pe pereţii exteriori ai bisericii Mănăstirii Voroneţ

116

46. DANIIL SAHASTRUL – Fragmente În vremile vechi, zice că mai mulţi călugări evlavioşi, care se strînseră într-un loc singuratic şi încunjurat cu păduri străvechi, clădiseră o mănăstire. Ei îşi durară mănăstirea din bîrne groase din stejar trainic în apropierea şi spre asfinţit de satul Vicovul-deSus, pe locurile lui, şi o închinară Sfîntului Laurenție. Dintre aceşti vrednici părinţi era Ieromonahul Daniil cel mai evlavios şi iscusit. Şi el se îndeletnicea cu cioplirea de linguri din lemn de paltin. Lingurile le vindea prin satele învecinate şi aşa îşi agonisea el puţină pîne de toate zilele. Cele ce-i mai rămîneau ca prisos de la vînzarea lucrului mînilor lui şi din cele ce-i aduceau bunii creştini ca răsplată pentru sviştănii, deslegări, cărţile lui Lazăr, cetanii, ş.a. împărţea săracilor, văduvelor şi orfanilor. Auzise cuviosul Daniil, care de obicei petrecea numai în post şi rugăciune, că în Sirete, care era al treilea sat de la Vicovul-deSus, s-ar strînge oameni într-o zi anumită din săptămînă ca să se desfacă de cele ce au de prisos şi-şi cumpără cele de trebuinţă. Şi avînd şi Daniil o mulţime de linguri gata, pe care nu le putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-şi cerce norocul cu marfa lui, în Sirete. Se duse deci pustnicul la Stareţ să-şi ceară binecuvîntarea şi posvolenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne fereşte, nici un pas afară de mănăstire. Stareţul încredinţat de evlavia şi statornicia lui Daniil, îi dădu bucuros încuviinţarea cerută, hotărîndu-i ca a treia zi să fie nezminţit în chilia lui din mănăstire. Ajungînd Daniil în Sirete, îşi vîndu îndată marfa ce-o lucrase şi care o adusese într-o păreche de dăsagi în spate. Dară cu toate că-şi vîndu îndată lingurile, el de aici nu scăpă cu una cu două. Creştinii din partea locului şi cei de primprejur, auzind că Daniil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl rugară, unul pentru molitvă a Sf. Vasile, altul sviştanie pentru un bolnav, celălalt pentru deslegarea şi măsluirea unei femei ce trăgea să moară ş.a. Şi 117

adecă ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorinţă. Ştia el, că astfel să prea întîrzie şi trece sorocul vremii pentru care îl învoise Stareţul ca să fie înapoi, dară el nădăjduia în Dumnezeu şi bunătatea Proistosului său. El se răzgîndi că este dator să ajute celor ce sufăr de boale, să le alineze durerile trupeşti şi sufleteşti şi apoi, că din prisosul darurilor creştinilor va avea de unde ajutora pe cei săraci, aşa că rămase pe la creştini şi zăbovi o zi peste vadea. Întorcîndu-se Daniil a patra zi acasă şi ducîndu-se înaintea stareţului, el, fără să asculte desvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întîrziere şi-l opri de-a ieşi din mănăstire un timp îndelungat. Bietul Daniil, deşi se ştia fără oarecare vină mare, primi cu supunere mustrarea aspră a Stareţului şi pedeapsa cea grea, dară se hotărî în sine că pentru c-a călcat porunca stareţului şi a întîrziet cu o zi, aceea ce nu i să întîmplase niciodată înainte, să se tragă pentru sfîrşitul vieţii în fundul munţilor, într-un loc cu totul neîmblat şi pustiu, şi să se facă sahastru. Şi aşa şi făcu. Se trase adecă într-un codru necălcat de picior de om, care era între munţii de la asfinţit miazănoapte de la mănăstirea sfîntului Laurenţie şi într-o depărtare ca de un ceas şi mai bine. Aici află Daniil un locuşor, ce-i venea la îndămînă, fiindcă una: locul era pustiu; al doilea: lîngă el curgea în vale un pîrîu cu o lingură de apă, şi al treilea: că aice codrul era plin de stînci urieşă. Şi mai ales această de pe urmă însuşire a locului să lovea cu dorinţa lui ca să se facă sahastru. El adică se hotărî să-şi scobească într-o stîncă de aici o chilie, unde să se poată adăposti de greul iernei, de ploi şi de fiarele cele răpitoare. Ani întregi petrecu bietul sahastru în genunchi cu dalta-n mînă şi cioplind necontenit şi din greu în vîrtoasa stîncă. După o muncă straşnică de grea, ostenitoare şi îndelungată, îşi văzu şi el sfîrşită chilia. Această chilie se poate vedea şi astăzi la Putna. Pe cînd petrecea Daniil într-o seară întunecoasă în fundul stîncei sale în genunchi şi se ruga, iară afară se auzea fiorosul urlet al lupilor şi urşilor, zice că bătea cineva la uşa chiliei. Daniil întreabă că cine-i, iară de afară răspunse un glas, că este ŞtefanVodă, Domnul Ţării Moldovei, care de la vînătoare de prin munţi a rătăcit de soţii lui. Şi fiind afară grozav de întuneric nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la masă. Sahastrul deschise 118

uşa chiliei şi-l primi bucuros pe Vodă să mîie. În acea noapte, zice-se, Daniil să-l fi înduplecat pe Ştefan-Vodă să rădice în acele locuri un locaş şi Dumnezeu îi va ajuta la toate treburile lui. Şi Ştefan-Vodă primi voios sfatul sahastrului. Începu să zidească şi aici o mănăstire falnică, care, sfîrşindo, o numi a „Putnei”, după pîrîul ce curge alăturea, spre vale. Cum se isprăvi mănăstirea Putna curseră la ea şi o mulţime de călugări de prin toate mănăstirile şi schiturile dein țară, aşa şi cea a Sf. Laurenţie din Vicovul-de-Sus. Aceasta de acuma înainte rămase pustie şi cu vremea clădirile ei începu să se risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirei zice să se fi mutat mai tîrziu în alt sat, al cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul. Aşa că nu a rămas nimică din această mănăstire şi nimeni n-ar şti că ea cîndva în timpuri a fost, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat istoria şi pentru aceea poartă locul numele „Laura”, scurtat din Laurenţie. Sahastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna şi s-a urzit acolo un sătişor de 12 familii, a părăsit chilia lui din stînci şi s-a făcut nevăzut. Se povesteşte că s-a aşezat într-o pustietate şi mai mare, precum îşi pusese el canonul cînd cu probozania Stareţului, ca pînă la sfîrşitul vieţei să petreacă în adîncă singurătate. Zice că el s-a statornicit pe un loc pustiu şi sălbatic pe pîrîul Voroneţului sau apa Corbului. Aici petrecea ca şi în chilia lui de stîncă pe de Putna, în post, rugăciune, în învăţarea celor ce veneau la el. Aici s-a mai întîlnit Daniil cu Ştefan-Vodă după bătălia de la Valea-Albă sau Războieni. Ştefan, în nevoia lui, l-a rugat pe Daniil să-l sfătuiască; Daniil îi zise să-şi strîngă oastea, să se lupte cu duşmanul, că va învinge, dacă va făgădui să zidească pe acele locuri un locaş lui Dumnezeu. Ştefan-Vodă ascultă sfatul sahastrului, învinse pe turci şi zidi pe apa Corbului (Voroneţului) o mănăstire frumoasă, numită a Voroneţului. S. Teodorescu-Kirileanu, Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943 (După D. Dan, Şezătoarea, rev. Folclor, vol. VI)

X 119

47. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare În cumpănă sta nu numai prea sfinţitul; iar vicleni dintre boierii timpului nu erau numai cei cîţiva care trecuseră în pribegie cu Petru Aron-Vodă, ca logofătul Mihu, cel care închinase tribut la Belgrad lui Mahomet-Sultan, precum şi domniile lor Stanciul, Duma Brăescu, Costea Dan şi alţii. Gata pentru treburi nestatornice erau nu numai răzăşii, iubitori de harţă şi de război. Ci toată Țara era neaşezată ca din puhoaiele acelei frumoase primăveri. Aşa că Ştefan-Vodă cîştigase în puține ceasuri biruinţa asupra ucigaşului părintelui său; însă războiul cu moldovenii a durat luni şi ani, pînă de a putut zugruma anarhia. Întăi s-a uitat îndelung în jurul său, cîntărind oamenii după destoinicie. Apoi a arătat o foarte cumpănită bunătate şi deslegare de pedepse tuturor boierilor pribegi care pofteau să se întoarcă. Supunînd poporul unei legi nouă, măria sa era dator să nu-şi mai aducă aminte în ce tabără slujiseră unii şi alţii: acuma toţi pămîntenii erau chemaţi la slujba Ţării. Căci trăim sub greu cumpăt, zicea măria sa; cetăţile Hotinului şi Chiliei, rămase de la Alexandru Bătrînul, acum se găsesc înstrăinate, una la leşi şi alta la unguri; în hotarul Moldovei calcă cine pofteşte; la căile mari ale neguţătorilor cutează să ia vamă lotrii; neamurile se bat pentru ocine şi n-are cine le face judecată dreaptă; turmele de oi şi de vite sînt bîntuite de lupi omeneşti de peste Nistru; iazurile se prefac în mlaştini, morile cad în risipă; sfintele biserici şi mănăstiri au slujitori în zdrenţe. Toate trebuie să se schimbe, a poruncit măria sa. Această dreaptă a noastră va ocroti pe cel bun, dar va apuca sabie pentru cel rău. Călăreţii săi au cercetat hotarul la Ceremuş spre Lehia, căutînd ştiri despre Petru Aron. Aflînd că domnul pribeag stă în cetatea Cameniţei, aproape, ei au strigat străjerilor de dincolo ca să ştie măria sa craiul cum că are oaspete cu primejdie. Însuşi vodă Ştefan, pornindu-şi cercetările în cuprinsul Ţării, s-a oprit în vederea Hotinului, privindu-l neclintit; apoi a poruncit să se înfigă, în acel loc unde stătuse, o săgeată, ca să fie semn al întoarcerii sale. A cercetat apoi Soroca şi Cetatea Albă şi a alcătuit strajă în 120

tot lungul drumului neguţătorilor lioveni. Prin aceşti bărbaţi cinstiţi, a trimes măriei sale Cazimir cuvînt de prietinie, după rînduiala legămintelor vechi ale Moldovei cu Polonia; însă a îndrăznit a cere întăi de la măria sa dovadă că nu-i e duşman; iar dovada anumită nu putea fi decît alungarea lui Petru Aron, ucigaş de prietin crăiesc, ucigaş de domn şi frate. A călcat apoi vămile cătră Ţara Ardealului, pînă la Trotuş; a văzut tîrgurile domneşti; a ţinut la Iaşi, Vaslui şi Bîrlad scaune de judecată. Pretutindeni stătea în putere, avînd pe boieri lîngă sine. Toată curtea sa avea cai frumoşi şi arme bune. Unde ajungea, întocmea cea mai mare dregătorie şi rînduia oastea de Ţară, dînd pămînturi, hărăzind scutiri şi simbrii. Astfel Ţara l-a cunoscut nu atît în strălucirea straiului său, cît în hărnicia lui cea fără de hodină. Cei care veneau să se închine dreptei lui îngenunchiau la scară în zori, ştiind că nu vor aştepta. Cei cu pricini au învăţat curînd cum să-şi apere capul. Cetelor de lotri nu obişnuia să le rînduiască ţeapa ori jupuitul: asemenea treburi cer zăbavă. Ci prinşii ori erau spînzuraţi de oşteni într-o margine de dumbravă, ori îi duceau răzăşii de săptămînă să-i năpustească în ocne. Nu s-a hodinit pînă ce n-a pus pretutindeni căpitani, pînă ce n-a aşezat cu mîna sa pîrcălabii cetăţilor, pînă ce n-a întocmit poştele şi curierii. A poposit în sfintele mănăstiri, înzestrîndu-le. A cercetat mormintele domnilor răposaţi din neamul său, rînduindule pomenire. A poftit să găsească pretutindeni în calea sa iazurile bine astupate şi morile umblînd. A cercetat breslele din tîrguri. A trimes răspuns de prietenie neguţătorilor şi faurilor braşoveni, arătîndu-le ce postav îi place măriei sale pentru oştenii curţii şi cu ce greutate cată să fie cumpănite săbiile şi suliţele care-i trebuiesc. Şi-a pus logofăt mare pe domnia sa Dobrul, dîndu-i semnul vechi de la Alexandru-Vodă Bătrînul, gherdan cu lanţ de aur la grumaz şi întărindu-i subt oblăduire Cetatea Albă şi venit de la tîrgul Cernăuţi. A întărit vornici pe domnia sa Goian şi pe unchiul său Vlaicu, dîndu-le semn al boieriei lor toiag aurit.

121

Domnului hatman şi portar al Sucevei, Toma Cîndea, i-a dat în samă oastea. Lui Crasniş, postelnicul, i-a dat rînduiala slugilor curţii şi a călăreţilor de margine. Spătari, purtători ai semnelor stăpînirii sale, a pus pe dumnealor Albu şi Sacîz. Paharnicul cel dintăi i-a fost domnia sa Toader; dar în această dintăi vreme a avut prea puţină întrebuinţare. Astfel şi-a ales boierii, după cum se vede din uricele vechi. Pe lîngă cei în slujbă a ţinut lîngă el sfetnici pe oameni cu greutate ai timpului, stăpîni de pămînturi întinse şi sate, care puteau da măriei sale mulţi oameni de oaste; aşa erau domniile lor Manoil, Hodco Ştibor, Micu Craiu şi alții. Cu aceeaşi grijă a ales pe ceilalţi boieri din treapta a doua şi a treia şi slugile curţii. A pus în cetate la Suceava zece căpitani de siimeni, schimbători cu rîndul la ziduri, avînd fiecare sub mînă cîte o sută de oşteni cu leafă bună. A rînduit cei patru căpitani nemţi cu cîte o mie de lefegii, armată de război cu arme grele, adică panţîri. Pe lîngă aceasta a aşezat patru căpitani căzăceşti tot cu cîte o mie de oameni, călărime de harţ. A pus douăzeci şi unu de căpitani de călăreţi cu leafă la ţinuturi. A numit douăzeci şi doi de căpitani de pedestrime ai ţinuturilor, cu hotnogii lor, care aveau subt ascultarea lor la război oamenii din sate. A aşezat tuturor răzăşilor de la ţinuturi căpitani, însemnîndu-le slujba la vămi, la căile de negoţ, la vaduri, la urmărirea şi pedepsirea răilor. Dintre aceştia a ştiut alege ŞtefanVodă cei mai buni ostaşi pentru cele treizeci şi şase de războaie ale sale. A rînduit umblători repezi la toate cetăţile şi la toate punctele de margine, ca să aibă ştiri de la dregători în orice clipă a zilei şi a nopţii. Şi pe căi a statornicit poşte cu cai gata înşăuaţi ca să umble aceste ştafete cu mare repeziciune. A hotărît semnele locurilor de primejdie şi muzica surlelor de la un deal la altul, ca să ştie căpitanii şi dregătorii ce este şi ce poruncă vine de la Suceava. A învăţat pe anume slujitori cum să pîrjolească fînaţurile şi să otrăvească fîntînile în Ţara-de-Jos, pentru duşmanii 122

năvălitori; cum să rupă podurile şi să închidă pasurile în munţi, pentru oşti de cătră Lehia ori de cătră unguri. S-a aşezat domnia sa însuşi, în vara a doua a stăpînirii sale, în sfînta mănăstire Neamţu, ctitorie a uncheşului său Petru-Vodă, şi de acolo venea ca să privegheze înoirea cetăţii de deasupra Ozanei. S-au clădit aici cămări şi paraclis; s-au întărit meterezele şi rîndul al doilea de ziduri şi s-au atîrnat în lanţuri puntea şi grapa. A dat apoi astfel cetăţuia în sama vînătorilor de Neamţu cu căpitanul lor, faţă de pîrcălabul nou Isaiia, întocmindu-le lege care a rămas în veac. Acolo era menit adăpostul domniţelor şi al coconilor domneşti la vreme de război în ţară. Şi acei vînători, aşezaţi în sat, peste apă, aveau întocmire să ţie cu vînat, fie fiară, fie pană, fie păstrăv, cuhniile măriei sale. În locul care se cheamă Branişte, între cetate şi mănăstire, a întîmpinat Ştefan-Vodă, în acea vară, pe domnia sa cuvioasa monahie Maria, Domniţa Oltea, maică a măriei sale, care poftea de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli, la mormîntul lui Bogdan-Vodă, soţul său ucis. Cu măria sa, cuvioasa Maria aducea întăia oară pe Alixăndrel, nepotul său, cocon al lui Ştefan-Vodă, copil bălai în cei dintăi ani ai vieţii. Descălecînd şi sărutînd mîna mamei sale, Domnul a cuprins în braţe pe cocon şi a stat cu ochii umezi, privind pe deasupra căpşorului său spre miazăzi, cătră depărtări, unde îi era îngropată dragostea cea dintăi din tinereţă. S-a întors apoi la datoriile sale şi Ţara a urmat a-l cunoaşte astfel, fără hodină, pînă ce toate cîte trebuiau au fost alcătuite. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

123

48. CURTEA DOMNEASCĂ DIN COTNARI În vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, Cotnariu era un tîrg în toată legea. Numele lui zice că i se trage de la vorba: Cot n-are, adică n-are cot de cotit vasele; că pe atunci vinul se măsura cu hîrgăul şi de la vorba hîrgău zice că se trage numele tîrgului Hîrlău. Aici la Cotnari avea Ştefan-Vodă curţi domneşti, înconjurate de o gospodărie mare şi frumoasă; că Ştefan-Vodă era gospodar în toată regula şi era dornic să vadă în ţara lui numai sate mari şi bogate, grădini de pomi, dealuri cu podgorii, iazuri cu peşti, munți plini de fel de fel de vite de soi şi frumoase. De-aceea dăruia mereu pămînt şi făcea mereu răzăşi pe oamenii viteji şi cinstiţi, ca să trăiască din belşug şi să-l pomenească veac de veac, c-a fost cu priinţă asupra lor. El avea podgoria pe dealul Mîndrului, de la vale de biserica săsească şi Ştefan-Vodă zice c-ar fi răsădit întîi şi întîi vie în Cotnari. Dar podgoria domnească nu era tocmai soi, aşa că dealul Mîndrului nu-i da vie mîndră şi nici vin bun. Erau alţi cotnăreni care aveau vie cu poamă într-ales şi făceau vinuri bune, mai dehai ca Vodă: cum era via lui Zlaciu şi a altor podgoreni. Ştefan cel Mare nu s-a lăsat să fie de rîsul podgorenilor, ci sa apucat ş-a adus nişte poamă ungurească, de soi bun, că nu se mai afla aşa soi de poamă bună în toată ţara Moldovei. Unii spun că a adus-o de la Sfîntul Munte şi iată cum: Ştefan cel Mare în tinereţea lui a învăţat la Ţarigrad (Constantinopol – n.n.) meşteşugul turcesc de a se război şi acolo s-a împrietenit cu nişte călugări de la mănăstirea Zugravului din Sfîntul Munte. După ce s-a făcut el domn, li-a trimes călugărilor de la Sf. Munte în mai multe rînduri mulţime de bani şi călugării, auzind că via lui Ştefan-Vodă de la Cotnari nu-i tocmai soi, i-au dăruit din partea lor vreo 5000 de butuci aleşi din viile cele mai vestite, în ciubere cu pămînt de pe loc şi aşa i-a trimes în Moldova. Ştefan-Vodă a primit darul cu multă bucurie, şi a pus de i-a răsădit cum a ştiut mai bine, ş-a dat Dumnezeu de s-a prins şi s-a 124

ridicat nişte viţe lungi şi butucoase şi cu nişte struguri mari cu bobiţele maşcate, şi la gust erau sălcii ca merele hultuite în răchită. Mustul era tot sălciu şi aşa era pînă la un an, de-acolea după ce se-nvechea se făcea de-o bunătate straşnică, încît nu se mai găsea vin pe potriva lui în toată ţara Moldovei, da nici în țările megieşe cu țara noastră. Vinul din podgoria domnească de la Cotnari era căutat amarnic şi era floarea ospeţelor domneşti şi boiereşti. Oricine cerca să răsădească cîrligi din via lui Vodă nu izbutea de fel, că nu-i pria locul; pentru că în podgoria domnească fiecare butuc avea pămînt din locul de unde a fost adusă via. Cu vremea, via lui Ştefan cel Mare a ajuns pe multe mîni, ş-a căutat-o după cum s-a priceput şi a putut, aşa că după ce a stăpînit-o verternicul Neculai Roseti Roznovanu, via a pierit şi locul a rămas în paragină. Pe cînd petrecea Ştefan cel Mare la Cotnari, mai pe toţi gospodarii de prinprejur i-a făcut răzăşi şi le-a dat de toate cu îndestulare ca să trăiască mulţumiţi. Le-a dat celor din satul Domneştii-Mari, care făceau felurite slujbe la curte, de hăituit la vînători, cu căratul pîinilor şi a lemnelor la curtea domnească, de aceea se şi chemau oamenii domneşti, iar satul s-a numit Domneşti şi cu vremea ş-a schimbat numele în Dumeşti. Gospodarilor din satul Gropniţa, tot Ştefan cel Mare li-a dat pămînt, că aveau ş-aiştea slujbe la curtea domnească. Unul Ciohodariu din Gropniţa îngrijea de încălţările domneşti şi din viţa lui sînt urmaşi şi-n ziua de astăzi. Pe dealul din partea de răsărit a satului Scobinţi din comuna Badeni, Ştefan cel Mare a avut altă curte domnească. S. Teodorescu-Kirileanu, Ştefan-Vodă cel Mare şi Sfânt, Tipografia Monastirea Neamţu, 1924 (După Arhiereul Narcis Creţulescu şi după Dicţionarul Geografic al judeţului Iaşi)

125

49. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare Erau semne pentru Ştefan-Vodă. Cerul era curat; vîntul curgea de la sud; ca veşti albe, într-o singură noapte caldă, au înflorit pretutindeni mălinii şi cireşii. La Borzeşti, măria sa a descălecat la bisericuţă ca să îngenunche la Maica Domnului şi boierii intraţi după el au văzut cu ochii lor cum, în clipa cînd măria sa şi-a plecat fruntea, s-a luminat de soare obrazul pruncului sfînt. Chiar în acea clipă, măria sa Ştefan s-a înălţat, şi pintenul de argint de la piciorul drept a dat sunet prelung. Măria sa s-a plecat cătră Maica Domnului şi cătră pruncul Iisus, mulţămind, apoi a ieşit în tăcere şi cu fruntea înclinată din sfîntul lăcaş. Iar apoi s-a ridicat în scări pe calul alb şi s-a uitat în juru-i cu sprînceana încruntată. Toate grămezile lui de oştime stăteau bulucite pe coastă şi în lungul şleahului. Cînd iau văzut coiful fulgerînd, s-au mişcat. Apoi, rămînînd măria sa neclintit, au stat şi oştenii, descoperindu-şi capetele. Atunci măria sa, cu brațul stîng, a făcut semn spre Suceava. A închis palma ca şi cum ar fi cuprins-o şi şi-a rezemat mănuşa pumnului de zalele şoldului. Era marţi, în Săptămîna-Patimilor, la amiază. Pîlcurile aveau poruncă anumită cum să se perinde mai mult pe sub dumbrăvi, pe costişe zvîntate. Măria sa ţinea drumul, avînd sub privire apa Siretului. Dincolo de Siret umblau călăreţi fără arme la vedere, cercetînd cu mare fereală înainte. Deasemeni erau alergători foarte iuţi, cu călăuze anumite şi cunoscătoare, pe poteci, la patru ceasuri înaintea grosului oştii. Necontenit avînd ştire de ce este cătră miazănoapte, Ştefan-Vodă îşi dădea la fiecare popas poruncile. Miercuri, la asfinţitul soarelui, au stat în preajma Romanului. Iscoadele şi ştafetele aduseră ştire că oastea lui Petru Aron-Vodă aşteaptă la Joldeşti, în cotitura Siretului. Deci Măria sa ŞtefanVodă a rînduit la o parte din călărime cu Ciopei, boier din părțile Neamţului, să treacă în stînga spre Moldova, în locuri ferite, prin pădure, ca să iasă la anumit ceas spre Joldeşti. Iar în Joia Mare, la 12 aprilie, s-a mişcat deodată cu repegiune, încît roua nu era luată din lunca Siretului, cînd tabăra de la Joldeşti a lui Petru Aron-Vodă s-a văzut lovită.

126

La prînzişor, Ciopei pîrcălab a căzut de cătră asfinţit în coasta celor de la Joldeşti, aşa că tuturor a fost de mirare cu ce grabă sa cîştigat lupta aceasta întăia. Oamenii lui Petru Aron-Vodă au pus pinteni cailor şi s-au dus învăluiţi de pulbere; o samă dintre dînşii au rămas şi s-au supus. Călăreţi sprinteni s-au ținut departe după vîrtejurile de colb, le-au văzut cînd se alină, au însemnat popasul şi au adus răspuns lui măria sa Ştefan-Vodă. Chiar în aceeaşi sară unghiuri de suliţaşi s-au arătat pe culmi, în vederea celorlalţi. Cum s-a înoptat, tabăra lui Petru Aron-Vodă s-a mutat, căutînd un loc prielnic de apărare dincolo de apa Moldovei. Însă vineri, cum s-a făcut ziuă, Ştefan-Vodă a fost asupra lor la Orbic. Cine nu s-a oprit şi nu s-a plecat, a fost ajuns de fier şi doborît. Puţini au scăpat în munte. Lăsînd pe unchiul său Vlaicu să puie deplină stăpînire pe tabără şi pe prinşi, măria sa chiar în acea zi s-a mişcat spre Suceava, iar călăreţii şi crainicii săi s-au arătat în preajma cetăţii domneşti sîmbătă. Lumea începu să fiarbă în sate şi tîrguri. Clopote băteau vestind domn nou. Nu mai era pentru nimeni taină că măria sa Petru Aron a părăsit scaunul fugind cu puţini curteni spre Hotin, deci spre Ţara Leşască. Oştenii credincioşi de la Orbic nici nu-l mai putură ajunge, aşa încît se întoarseră spre domnia nouă, cerînd milă, ca să le fie ticnite sfintele sărbători. În sara de vineri, măria sa Ştefan a descălecat în Baia, la sfînta slujbă a Îngropării Aerului. După rînduiala creştinească, ţinuse post desăvîrşit întreaga zi. Îndrăznise a lua numai puţină apă la asfinţitul soarelui. Îngenunchind la uşa bisericii, sub sfîntul simbol, măria sa a mulţămit cu umilinţă pentru izbîndă, avînd alăturea pe tovarăşii săi credincioşi. Preoţii l-au blagoslovit şi i s-au plecat - asta fiind pentru norod alt semn. Din sat în sat, în Ţara-de-Sus, chiar din acea noapte moldoveni harnici vesteau faptele, chemînd lumea la domnie nouă şi la învierea prorocită. Sîmbătă dimineaţa, o parte din călărime, cu hatmanul, a apucat Suceava. Mitropolitul Teoctist cu tîrgoveţii şi unii boieri bătrîni au ieşit întru întîmpinarea Voievodului la locul judecăţilor vechi care se chema Direptate, unde se bulucise popor mult. Era o zi lină de primăvară din veac hărăzită. O vesteau din depărtare clopotele Sucevii. Alaiul domnesc veni fulgerînd, se opri; toţi 127

descălecară; măria sa rămase singur în şa. Se uită aţintit, dar cu mare străşnicie, asupra poporului, încît deodată orice zvon a contenit. – Întreb Ţara dacă mă cunoaşte Domn! a vorbit cu îndîrjire măria sa. Am venit în moştenirea părintelui meu Bogdan-Vodă şi a bunicului meu Alexandru-Vodă. Înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit Teoctist l-a primit în odăjdii, închinîndu-i-se împreună cu toţi clericii care-l însoţeau, şi poporul l-a cunoscut dintr-o dată, strigînd cu bucurie, cum era din vechi obicei la domnie nouă. Cînd Vodă a făcut semn şi oştenii s-au încălărat stăpînind mulţimea şi alinînd-o, măria sa a coborît cătră părintele Teoctist, primind pe frunte sfîntul mir şi cununa. Boierii de faţă l-au împresurat, urîndu-i: – Întru mulţi ani cu slavă să domneşti, măria ta. – Am venit să fac rînduială în ţara Moldovei, a răspuns Vodă. Vorba a mers din om în om ca un val ş-un freamăt de apă. Trăsurile au venit pentru clerici. Măria sa s-a ridicat iar în scară, poftind poporul la sfînta Înviere de la miezul nopţii, cînd trebuia să facă jurămînt de iertare pentru orice fugar şi de dreptate pentru orice pămîntean. Căci de a doua zi Ţara îşi începe învierea sa. Astfel s-a întîmplat. Poporul l-a văzut în strălucirea podoabelor domneşti, cu curtea atunci în clipă întocmită, cu dregătorii la locurile lor şi cu ostaşii în preajma sfintei mitropolii, în cea mai mare rînduială şi înfrînare. Erau cu măria sa bătrînul Manoil, fost pîrcălab, Dobrul logofăt, Cozma Şandru şi Oană Giulea, Petre Ponea şi Costea Orăş, Ilieş Modruz şi Micu Craiu, Creţu şi Oţel şi alţi boieri mari şi mici care au aprins făcliile de la măria sa, cînd s-a săvîrşit taina miezului nopţii. – Hristos a înviat, fraţilor, a zis cătră Curtea sa Ştefan-Vodă. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

128

50. MÂNĂSTIREA PUTNEI Analele Moldovei, redactate de călugări din mânăstirea Putna, care legau însemnările lor de acelea făcute mai de mult în Bistrița lui Alexandru cel Bun, mărturisesc că zidirea lăcaşului lor s-a început la 4 iunie, - după alte versiuni: 10 sau 20 iulie - 1466. Se lucră multă vreme la dânsa şi numai după biruinţa asupra tătarilor, la 3 septembrie 1469, se făcu sfinţirea, fiind de făţă întreg clerul moldovenesc (Bogdan, Vechile cronici, p. 145). La 1471, Ştefan, care obişnuia, deci, să petreacă şi în casele domneşti de la Putna, datează de aici o danie către Pobrata (Hasdeu, Arch. ist., I, pp. 115-[11]6; Bogdan, Doc. lui Ştefan, I, pp. 158-[15]9). Clădirea sfântă a Putnei e astăzi foarte mult schimbată, afară de o ultimă reparație care i-a dat un lustru de noutate cel puţin jignitor. În veacul al XVIII-lea a dres-o Mitropolitul Iacov, după ce în al XVII-lea ea fusese prefăcută adăugându-i-se acel ciubuc, acel colac împleticit care numai în această epocă împodobeşte liniile bisericilor moldoveneşti; cele trei mari fereşti gotice ornate ale pridvorului ne trimet la epoca lui Petru Rareş şi a lui Alexandru Lăpuşneanu, care vor fi avut şi ei de lucru aici, la locul de îngropare al lui Ştefan, tatăl unuia şi bunicul celuilalt. În forma ei de la început, însă, mânăstirea trebuie să se fi înfăţişat mai mică şi mult mai simplă, - fiind şi cea dintâi încercare a lui Ştefan, ca ziditor de asemenea lăcaşuri. Un pridvor îngust, în care intră, nu prin păretele din față, ci prin cel din dreapta, străbătut de o uşă joasă având cadru gotic de linii care se taie între ele în unghiuri drepte la capete, iar la mijloc se apropie unele de altele prin salturi în zig-zag, printr-un şir de mici arcuiri. Uşă gotică mai mare, cu linii care se încordă pentru a se atinge sus, într-o întâlnire de ogivă ruptă. Tindă a femeilor, umbroasă, în care abia se descopăr chipurile de sfinţi, zugrăviţi în culori întunecate, de albastru şi vânăt mai ales. Un naos mai larg, având la dreapta şi la stânga strane. Un altar încheind crucea pe care o alcătuieşte întreaga zidire. Pe afară ferestuici în acelaşi stil ca şi uşa de intrare. Contraforturi, răzimători de piatră cioplită, sprijină 129

zidurile, făcute din cărămidă aparentă, uneori smălţuită verde şi galben, care alternează cu piatra, săpate de firide ce se întind de obicei într-o singură desfăşurare de la temelia de piatră până sub streşina de şindrilă ridicată sus şi aplicată pentru scurgerea uşoară a ploilor dese prin aceste văi de Carpaţi. Discuri de smalţ, cu stema ţării, cu zmei încununaţi, cu ostaşi, cu alte chipuri ce nu se pot desluşi, se înfig la întâlnirea arcelor, la linia de sub acoperiş, precum şi pe turnul unic, subţire, care se ridică pe o dibace potriveală arhitectonică, special moldovenească, deasupra naosului. Un puternic turn de clopotniţă, răsărit din mijlocul zidului de împrejmuire, are aceleaşi podoabe de piatră săpată şi discuri colorate, galbene, brune, albastre, verzi (V.Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, II, p. 19 şi urm.; Iorga şi Balş, L'art roumain ancien, Paris 1920; Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926). „Maistori” din Ardeal, saşi, din şcoala celor care lucrează biserica lui Ioan Hunyadi la Sântimre ori biserica de la Feleac, lângă Cluj, în epoca lui Matiaş Corvinul, dăduseră Moldovei această nouă podoabă de artă. Putna avu în fruntea ei, de la început, un egumen ieromonah, un „popă”, căruia i se dă de obicei titlul de „arhimandrit”, „arhimandriţi” se numesc apoi, în 1470, şi egumenii de Bistriţa şi Neamţ (Wickenhauser, Putna, pp. 156-[15]7), - care nu se mai întâlneşte la noi până în aceşti ani. Arhimandritul Ioasaf, pe urmă Paisie cel scurt, Spiridon şi Siluan păstoresc astfel asupra călugărilor şi preoţilor din satele ce sunt închinate mânăstirii, luând „dajdea” pentru „prescuri”, „lumânări”, „grăunţe”, „hârtie”, îngrijindu-se de bunăstarea în toate privinţele a bisericilor şi având şi judecarea păcatelor duhovniceşti, pentru care se lua gloabă (Dan, O inspecţie eclesiastică din anul 1667, în Candela din Cernăuţi, 1908). Se poate ca, măcar sub Ştefan însuşi, acest arhimandrit să nu fi fost supus poruncilor Vlădicăi, fiind el însuşi, ca şi egumenul Tismanei oltene, un fel de Vlădică. Şi mai departe călugării caligrafi lucrară în mânăstirea Neamţului, dar odată cu întemeierea Putnei sarcina scrierii letopiseţului domniei şi al ţării trecu de la Bistriţa mai veche la noua mânăstire domnească. Astfel, într-un stil mai larg, ici şi colo cu oarecare avânt, se puse pe hârtie povestea isprăvilor lui Ştefan întemeietorul. S-ar părea că Putna a dat Moldovei, în domnia lui 130

Bogdan-Vodă Orbul, când acuma Ştefan se odihnea sub lespezile bisericii sale, un Mitropolit, pe David, care muri la 1-iu april 1509 (Ureche, p. 182; cf. Erbiceanu, Ist. Mitropoliei Moldavei, p. LVI: pomelnicul), dar e vorba, cred, de un Vlădică străin, poate muntean. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

131

51. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare Cum a ajuns primăvara în munte şi s-au scurs puhoaiele, Ştefan-Vodă a poruncit lui Ion vistiernicul să sloboadă cheltuielile zidirii de la Putna. Căci după mila pe care Domnul Dumnezeu i-o arătase nu numai o dată, se cuvenea să se înalţe în Moldova un altar de jertfă şi laudă. De un sfert de veac şi mai bine domnii ţării nu săvîrşiseră decît ucideri între ei. Chiar vechile lăcaşuri de închinare ale bătrînilor cădeau în risipă. Aşa că nu tîrzie vreme după dobîndirea dreptului său, Ştefan-Vodă se sfătuise cu prea sfinţitul Teoctist şi alţi clerici şi ieşise în mai multe rînduri în poienile desfătate de sub munte, cu curtenii săi, căutînd un loc potrivit. Aşa se oprise la Putna şi, după obiceiul vremii, hotărîse împrejmuirea trăgînd însuşi măria sa cu arcul din punctul unde trebuia să fie poarta clopotniţei. Unde a căzut săgeata urma să se aşeze altarul. A poftit apoi pe neguţătorii genovezi de la Cetatea Albă să-i năimească un meşter iscusit de la Italia şi a şi pornit lucrările. În primăvara de după războiul cu ungurii s-a dus să le vadă şi le-a găsit, pentru mulţămirea sa, ajunse cătră săvîrşire. Meşterii pentru acoperişul turnurilor intraseră la rînd şi aşezaseră în vîrf icoana Maicii Domnului, basma albă şi smicele de sălcii. Domnul adusese cu sine pe coconul său iubit Alexandru, ţinîndu-l călare pe un căluţ şarg din a stînga sa. Aşa umblară amîndoi în jurul zidurilor, urmaţi de curteni. Căpitanul de nemţi sta la o parte cu oştenii săi, sprijiniţi în suliţe. Primăvara aburea şi cînta de pretutindeni. – Îţi place acest loc, copile? a întrebat măria sa. Coconul nu înţelegea de ce e întrebat. Îi plăcea. Mai ales că ieşise la larg şi călare din cetatea de stîncă de la Suceava şi dintre dascăli. Nimeni nu-şi poate închipui şi nu poate cumpăni năcazurile unui prunc. Aşa încît acolo a rămas numai Olena, copila Doamnei răposate Evdochia, cu dădacele; iar el petrecea cu părintele său şi cu oştenii. 132

– Îţi place? – Îmi place. – Mă bucur, Alexandre, deoarece aici e locul nostru pentru odihna cea lungă. Cuprinzîndu-şi de după umăr feciorul, vodă l-a sărutat pe tîmplă. Coconul şi-a potrivit la loc gugiumanul, nedumerit de dulceaţa cu totul neobişnuită a glasului părintelui său. Era un prinţişor fraged şi subţirel; abia trecuse de zece ani. Tatăl său îl privi în tăcere, pe cînd umblau pe sub streşina codrului. Acest copil avea nevoie de ocrotire; pentru liniştea zilelor lui viitoare trebuiau isprăvite cu un ceas mai curînd toate. Înălţîndu-şi sufletul cătră stăpînul său Hristos şi închizînd o clipă ochii într-o rugăciune interioară, Domnul dori şi mai mult să aibă în sfîrşit sub braţul său pe Petru Aron pribeagul. (...) În săptămîna întăia a anului nou 70, la 3 a lunii septemvrie, măria sa Ştefan a poruncit sfinţirea Putnei, întru lauda prea curatei Fecioare, maică a Domnului nostru Hristos. S-a vestit în toată ţara mare praznic sub munte, pomenire a morţilor şi umilită mulţămire lui Dumnezeu pentru biruinţele dobîndite. Se lucra de trei ani la acea sfîntă ctitorie. Măria sa lovise cu ciocanul în cea dintăi lespede la 4 iunie 1466. Meşterul cel mare italian, Antonio, care cunoştea cheia bolţilor, pusese destulă grabă şi multă iscusinţă. Sosiseră la timp şi zugravii de la Aton. Sfintele simboluri şi odăjdii fuseseră lucrate la Cafa, de cei mai vestiţi meşteri. Şi la sărbătoarea sfinţirii, acei meşteri adăogiseră, pentru măria sa, şi o spadă dreaptă, cu mîner în chip de cruce, împodobit cu olmazuri şi rubine. S-a adunat popor de pretutindeni, umplînd împrejurimea. Toată boierimea a stat lîngă tronul Domniei, după protocol, iar Ştefan-Vodă a şezut acoperit cu cunună, pînă ce-a venit clipa cetirii sfintei evanghelii. Atuncea s-a descoperit, a îngenunchiat şi nu s-a mai ridicat pînă la sfînta naforă, avînd lîngă sine pe Alexăndrel-Vodă. Doamnele, monahii cu ceilalți prunci domneşti 133

aveau loc tot în acea lature de strane, la ieşirea din naos. Iar la jertfelnic au slujit arhiepiscopi, preoţi şi diaconi, şaizeci şi patru. Iosif, arhimandrit şi egumen de la Neamţu, a fost îmbrăcat stareţ al sfintei Putne; iar la Neamţu a fost orînduit Silvan. Au cădelniţat şi au pomenit pe strămoşii adormiţi părintele Teoctist, mitropolit al Sucevei, şi părintele Tarasie, episcop al Romanului. Iar la ieşirea Domniei oştile au fulgerat armele, apoi au stătut stîncă, în straiele şi zalele lor. Nemţii au trăsnit cu bombarde pe deal şi călăreţii au ridicat steaguri în suliţi, jucîndu-şi caii. S-au întins mese de praznic în toată valea. Şi clopotele cele nouă turnate de meşteri de la Liov au dat zvon de slăvire Celui care bate peste obraz pe vrăjmaşii noştri şi zdrobeşte dinţii celor răi. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

Ştefan cel Mare în luptă cu turcii Bătălia de la Vaslui, pictură realizată de către pictorul Valentin Tănase

134

52. ŞTEFAN-VODĂ ŞI TURCII Ştefan-Vodă a fost un domn, despre a cărui isteţime şi vitejie s-a dus vestea, cum se zice: peste nouă ţări şi nouă mări. De cum s-a suit pe scaunul Moldovei şi pînă ce-a pus mînele pe piept, n-a avut mai nici o zi de pace şi odihnă, ca alţi oameni, ci tot numai războaie peste războaie. Nu apuca bine a se bate cu un împărat, crai, vodă sau ce era şi iarăşi trebuia să meargă împotriva altuia. Şi poate nu s-ar fi bătut de atîtea ori, dacă craii şi împăraţii de primprejur i-ar fi dat pace. Apucîndu-se duşmanii ţării lui mai întîi la sfadă cu dînsul, el fiind un om care nu suferea niciodată pe nime să-i sufle în borş, nu se lăsa pînă ce nu-i da fiecăruia cîte o bătaie de la roate, ştii colea... s-o ţie-n minte cît a fi ş-a trăi. Aşa era Ştefan-Vodă, cine vre să ştie: înţelept, isteţ, inimos şi viteaz cum n-a mai fost altul pe timpul lui, de-ai fi umblat să cauţi lumea lungiş şi curmeziş. Cu mai mulţi ani înainte de a se urca Ştefan-Vodă pe scaunul Moldovei, zice că împăratul turcesc a fost pus ochiul pe Moldova şi de aceea căuta el toate chipurile cum ar putea pune mîna pe dînsa. Da niciodată nu ş-a putut ajunge ţînta. După ce s-a suit Ştefan pe scaunul domnesc, iarăşi ş-a cercat norocul, voind să-l răpuie şi să-l facă ca să plătească haraci, după cum plăteau şi alţi voievozi din alte ţări închinate de mai înainte. Ştefan mai degrabă ş-ar fi dat capul, decît ar fi închinat cuiva ţara de bună voie ş-ar fi plătit haraci. De aceea înţelegînd el, de la cine-a înţeles, cu ce fel de cugete prieteneşti se poartă turcul, a chemat într-o zi pe toţi sfetnicii lui, cum şi pe mulţi alţi boieri şi oameni însemnaţi la sine, şi ţinînd cu dînşii sfat, le istorisi, din fir în păr, toate cele se voieşte să înceapă şi să facă turcul. Iară după ce le istorisi îi întreabă: – Spuneți-mi acuma, boieri Dumneavoastră, ce ar fi mai cu cale şi mai nimerit să facem? Să-nchinăm țara turcului şi să-i plătim haraci, ori să nu-i dăm nimica? Sfetnicii, la întrebarea asta neaşteptată, răspunseră: – Ba! Una ca asta n-am mai face-o niciodată!... Moşi din strămoşii noştri n-au plătit nimănui haraciu, şi acum noi să fim 135

aceia care să-i plătim? Au doară banii, ce ar fi să-i dăm turcului, n-avem noi pe ce-i întrebuinţa? Lui Ştefan îi plăcea foarte mult răspunsul acesta căci pare-că sfetnicii i l-ar fi cetit din inimă. Dar el nu se mulţămi numai cuatîta, ci zise mai departe: – Îi foarte frumos din partea Dumneavoastră că vă trage inima pentru ţară şi nu vă place ca să fie închinată şi despoiată de păgîni. Dar băgați bine de samă că împăratul turcesc, văzînd că nu voim a-i închina ţara şi a-i plăti haraci, are să se mînie şi să se scoale cu puterea asupra noastră, şi atunci ce-om face? Cum neom apăra de dînsul, după ce noi, românii, sîntem, aşa zicînd, numai o mînă de oameni, pe cînd turcii... cîtă frunză şi iarbă! Noi, după cum ştiţi, avem puţintică oaste, pe cînd împăratul turcesc are o mulţime, nenumărată. Nu ştiu dac-om fi în stare să ne apărăm de dînsul, întîmplîndu-se să se ridice cu puterea asupra noastră. Deci încă o dată vă fac luători de samă; ce-i de făcut şi de început, ca nu cumva după aceea să se întîmple zicala veche: „Dă-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urmă”. – Dacă turcul s-a rădica cu putere asupra noastră răspunseră sfetnicii - atunci nici noi n-om sta cu mînele în sîn, ciom căuta toate chipurile şi mijloacele cîte ne-or fi cu putinţă ca să ne apărăm. – Nu-i vorbă că aşa ar trebui să facă fiecare român adevărat, cînd vede că domnul său îi în primejdie şi ţara ameninţată de-a fi cotropită de păgîni. Dar de una, drept să vă spun, că tot mă tem ca nu cumva, cînd oi fi în dricul nevoiei, să mă lăsaţi ca frunza pe apă!... Mulţi sînt care înainte de război s-arată cei mai viteji oameni de pe fața pămîntului, iar cînd vine treaba la adică, atunci dau dos la față şi... pe ici încolo ţi-i drumul!... – Cît despre una ca asta, să ne ferească sfinţii, că doară noi nu sîntem iepuri să ne spăriem de toată nimica, ci români, ş-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două! – Atîta am voit să ştiu, zise Ştefan, mai mult nimica. Iar cîtoi trăi nu voi da turcului nici o para chioară. Şi cum a zis Ştefan-Vodă, aşa s-a şi întîmplat, că ce zicea el odată zis era. 136

Împăratul turcesc însă, cum a prins de veste de hotărîrea lui Ştefan-Vodă, s-a făcut foc şi pară de mînie şi i-a scris ca pe loc să-i trimeată haraciu ori dacă nu, va fi vai ş-amar de capul lui. A cugetat pesemne turcul în mintea lui că Ştefan, cum i-a vedea scrisoarea, s-a vîrî în toate răcorile şi îndată i-a trimete bani. Da’ s-a înşalat amarnic, că Ştefan-Vodă nu era unul de cei ce se înspăimîntă aşa degrabă... El cum primi ştirea asta, a spus trimisului turcesc să se întoarcă înapoi de unde a venit şi să spuie stăpînului său că dacă-i trebuie haraciu din Moldova, să vie singur să şi-l ieie. Trimisul se întoarse şi spuse stăpînului ce avu să-i spuie. Împăratul, văzînd că Ştefan să împotriveşte şi nu vra de bună voie să-i trimeată haraciu, îi mai scrise o dată, şi înc-o dată, şi tot aşa în vo cîteva rînduri, şi de cîte ori scria, de-atîtea ori mai tare îl ameninţa. Dar Ştefan nici grijă n-avea. El totdeauna îi răspundea ca şintîia dată, că dacă voieşte numaidecît să aibă haraciu şi din partea Moldovei să vie singur să şi-l ieie, să vadă cum l-a lua... Iar cît despre dînsul, zicea că nu i l-a da de bună voie şi pururea, de ar şti că s-ar întîmpla nu ştiu ce să se-ntîmple. Trimisul, ce era să facă? să se puie cu Ştefan în poară? Atîta i-ar fi trebuit, mai mult nimica! Îşi lua îndată catrafusele şi, fără să mai zică vun cuvînt, se întorcea frumuşel înapoi, de unde venise. Ştefan, cum petrecu cu nepusa-n masă şi cea de pe urmă oară pe trimis, văzînd că nu poate cu una cu două s-o scoată la capăt cu turcul, porunci ca să se adune degrabă toţi sfetnicii la un loc, spuind că are să le împărtăşească nişte lucruri foarte cumpănitoare. După ce se adunară le zise: – Iacă, sfetnicii mei, ce voieşte împăratul turcesc să facă cu mine şi cu voi cu toţi: zice că are să vie cu oaste asupra Moldovei ca să ne facă mii şi fărîmi, pentru că nu voim să-i închinăm ţara şi să-i plătim haraciu. Şi cînd turcul zice una ca asta, să ştiţi că nu-i lucru de şagă... Ce a spus odată îi spus, şi cînd să mînie îi varga lui Dumnezeu! V-am chemat ca să aud şi acuma care îi părerea Dumneavoastră? Împlini-vă-veți făgăduiţa care mi-aţi dat-o acum 137

cîteva luni? Şi dacă aveţi de gînd s-o împliniţi, apoi ce ar fi mai bine să începem şi să facem? Toţi sfetnicii, cum şi ceilalţi boieri, care mai erau strînşi împrejurul lui Ştefan, strigară într-un glas că mai degrabă or muri pînă întru unul, decît s-or lăsa să fie cotropiţi de păgîni. – Aşa am cugetat şi eu - zise Ştefan. De acuma la lucru, că timpul îi scurt! Ca mîni ne vom trezi cu turcul în ţară... Şi cum rosti cuvintele acestea şi se despărţiră de laolaltă, atît Ştefan-Vodă, cît şi sfetnicii lui începură din toate părţile a se găti din răsputeri de război. Şi unii şi alţii răsculară şi adunară poporul de prin sate, că pe timpul acela nu era ca acuma, atîta oaste învăţată, cîtă ar fi fost în stare să deie faţă cu oastea unui împărat de pănura acelui turcesc, ci mai mult poporul de la ţară era apărătorul şi scutitorul adevărat al ţării. Şi în cîteva zile era o mulţime mare de oaste strînsă în Suceava, gata ca la cel dintîi semn să se pornească împotriva păgînului. Turcul, de altă parte, cum a auzit de la trimesul lui, că Ştefan-Vodă nu numai că nu voieşte să-i închine ţara şi să-i plătească haraciu, ci încă îl ia şi peste picior, chemă toată oastea cîtă o avea la un loc şi, mai degrabă de cum ş-ar putea cineva închipui, se porni cu dînsa asupra Moldovei. Şi erau turci de nu le mai ştiai numărul şi cînd ajunse la marginile Moldovei şi intrară peste hotar, era mînia lui Dumnezeu ce făceau. Dar las’ că şi românii nu stăteau cu mînele în şolduri să-i aştepte ca să le scurteze viața înainte de a sosi vremea. Ei, cum prinsese de veste că turcul a intrat nepoftit în ţară, se porniră cu Ştefan-Vodă în frunte înaintea lor, şi cum sosiră faţă în faţă, unde nu începură a mi-i lua la ochi cu săgeţile şi a se bate cu dînşii, ca nişte lei înfurieţi, cînd sînt ameninţaţi cu moartea în însuşi culcuşul lor. Se încinse o bătaie pe viaţă şi pe moarte, de gîndeai că-i prăpădenia lumii, nu alta. Dar ce folos de toată bărbăţia şi vitejia românilor după ce erau poate pe zece părţi mai mulţi turci decît dînşii? Era tocmai aşa ca şi cînd ar sări un jurat la bătaie împotriva unui sat întreg. Cum să învingă juratul pe sat, fie acela chiar un urieş. Cum să învingă unul singur?

138

Ştefan-Vodă nu se lăsă cu una cu două a fi spăriet şi, ca unul care se pricepea foarte bine la treburi războinice, văzînd că sînt atîţa turci şi că la şes îi peste putinţă să ţîi piept cu dînşii, o întoarse almintrelea, începu adecă a se trage pe-ncetul cu oastea lui spre munţi, făcîndu-i pe turci să creadă că el ar fugi de dînşii. Turcii, nici visînd măcar cu ce feliu de gînduri se poartă Ştefan, se luară la fugă după dînsul. Dar Ştefan, după ce se trăgea cu oastea ca la vro cîteva mii de paşi, deodată sta locului, să mai bătea cît se bătea cu dînşii, apoi se trăgea, şi tot aşa făcu el în mai multe rînduri, pînă ce-i ademeni sub poalele munţilor. Turcul, ca turcul, se ţinea morțiş de el, voind numaidecît să puie mîna pe dînsul şi să-l nimicească cu oaste cu tot. Şi cum ajunse sub poalele munţilor, se încinse din nou lupta, însă de data asta nu ca mai înainte, ci cu mai mare înverşunare. Ştefan se luptă şi acum ca un leu cu dînşii şi pe mulţi îi trimise în cealaltă lume. Dar ce folos de toată isteţimea şi vitejia lui, ce folos de toate ademenirile şi apucăturile lui, că de la o vreme tot n-a fost în stare să ţie mai departe piept cu dînşii, că cei mai mulţi dintre voinicii lui de frunte, începînd de la sfetnici şi pînă la cel din urmă ostaş de rînd, picară acum jertfă înfurietului şi neîmpăcatului păgîn. Iar cei ce mai rămaseră în viaţă, nemaiputîndu-se ţinea pe picioare de vlăguiţi şi osteniţi ce erau, temîndu-se ca să nu cadă şi ei jertfă fără vun folos pentru sine, pentru domnul lor şi pentru ţară, începură a da îndărăpt, a se împrăştia şi a se ascunde prin desişurile munţilor şi acolo să aştepte apoi un timp mai bun şi mai potrivit ca să se poată iarăşi scula împotriva duşmanilor. Văzînd Ştefan că nu-i chip de învins, că ostaşii şi ţăranii ce-l însoțiră în războiul acesta cumplit şi care mai scăpară teferi de urgia păgînilor, se răzleţesc în toate părţile, se supără în adîncul inimei lui şi nu ştia singur ce să mai înceapă şi să mai facă. Şi de supărat peste măsură şi dus pe gînduri cum era, că una ca asta, să fie învins, de cînd s-a suit pe scaunul Moldovei, nu i s-a fost întîmplat, cum văzu că turcii înving şi că mai mult nu-i chip de scăpare, începu a alerga încolo şi-ncoace în fuga calului, ca şi cînd ar fi voit să scoată din fundul pămîntului o oaste nouă, o oaste 139

mai puternică şi mai odihnită de cum era ceea ce s-a fost răzleţit prin desişurile şi văgăunele munţilor. Şi aşa, neştiind singur ce face, se porni prin pădurile de sub poalele munţilor şi se duse, într-o fierbînţeală, cît timp s-a fi dus, pînă ce-a ajuns într-o lucină nu departe de satul de astăzi Putna. După ce a ajuns în lucina aceea, văzînd că bietul cal, de asudat, de ostenit şi de flămînd ce era, nu-l poate duce mai departe, i se făcu milă de dînsul, descălică şi-i dete drumul ca să se mai odihnească, să pască şi să mai prindă putere. Apoi se duse şi el să şadă pe tulpina unui copac. Şi cum sta el aici dus pe gînduri asupra celor ce i s-a întîmplat, privind din cînd în cînd încolo şi încoace în întunerecul nopţii, că înserase acuma cînd ajunsese în lucina aceea, iată că la o depărtare de vo cîteva zeci de paşi de dînsul se vede zarea unei lumine licărind prin crengile unor copaci. Voind să ştie ce fel de lumină îi aceea şi cine poate să locuiască în nişte locuri aşa de sălbatice, cum era pe timpul acela locul unde se afla el, prinse degrabă calul şi se îndreptă în partea aceea dincotro se zărea lumina. Iară după ce se apropie, ce să-i vadă ochii?... o stîncă mare, înconjurată de jur împrejur cu copaci cine ştie de cîţi veci, cu partea despre miazănoapte şi răsărit împlîntată adînc în coastele unui deal, iară cea dinspre miazăzi şi asfinţit săpată de sus şi pînă jos cu dalta, aflîndu-se în cea dintîi trei ferestruici mici, iar în cea din urmă o uşă întărită cu drugi de lemn. În una din cele trei fereşti ardea încă lumina ce-a fost zărit-o el, puţin mai înainte. Aceasta era Casa sau Chilia-de-piatră, care şi pînă-n ziua de astăzi se poate vedea pe malul drept al pîrîului Vieţul, nu departe spre miazăzi de satul Putna. Ştefan-Vodă cum văzu stînca asta şi lumina ce lucea dintrînsa, îndată să pricepu că nu poate fi o stîncă de rînd, ci ea trebuie să fie pe dinăuntru săpată şi să locuiască cineva într-însa. Deci, legînd calul de creanga unui copac, se duse mai aproape de stîncă, o privi de-amăruntul de jur împrejur şi, cum se uita, iată că dă de-o uşă, şi cum dete cu ochii de uşa aceea, se duce şi bate într-însa. După ce bătu de vo cîteva ori, un glas din năuntru întrebă: – Cine-i acolo? 140

– Eu sunt! răspunse Ştefan. – Şi cine eşti tu? – Ştefan-Vodă. – Nu se poate! – De bună samă. – Şi dacă într-adevăr eşti tu Ştefan-Vodă, spune-mi ce cauți prin aceste locuri pustii, unde n-ai mai fost pînă acuma niciodată? Greu îi pica lui Ştefan-Vodă să răspundă la această întrebare neaşteptată şi mai multe minute stete în cumpănă: ce să facă?... Să se mărturisească unei fiinţe necunoscute, ori să încalece pe cal şi să se ducă unde l-a duce el, numai să n-aibă a rosti cuvîntul învins, care nu-l rostise niciodată pînă atunci. Dar întunericul nopţii şi urletul cumplit a unor lupi din apropiere îl făcură să-şi calce pe inimă şi să rostească cuvintele, care nici prin vis nu i-au trecut că le-a rosti vreodată. El zise: – Ce să caut? Află, oricine vei fi, că sunt bătut de turci, şi acuma fug de dînşii!... Te rog dară, să fii aşa de bun şi să mă primeşti de mas, căci noaptea aceasta îi mai întunecoasă decît toate nopţile de pînă acuma şi eu nu ştiu încotro s-apuc şi să mă duc prin codrii în care am intrat... – Ştefan-Vodă să fie bătut de turci? Asta nu-i cu putinţă, zi mai bine că eşti altcineva, iar nu Ştefan-Vodă cel viteaz şi-atunci mai degrabă te-oi crede şi ţi-oi da drumul înăuntru! – Bine-ar fi, cînd altul ar fi aici în locul meu, dar durere... de data asta norocul m-a părăsit şi acuma mă aflu unde nici n-am gîndit! Sahastrul, căci glasul ce a vorbit din năuntru era glasul unui sahastru, cum a auzit că străinul ce a bătut la uşa lui era ŞtefanVodă, îndată i-a deschis uşa şi l-a poftit înăuntru. Apoi îl întrebă cum s-a întîmplat ca să fie învins de turci, care să fie pricina după ce mai înainte nime n-a fost în stare niciodată să-l învingă. Ştefan îi istorisi de la început toate: cum a cerut turcul haraciu de la dînsul, cum s-a sculat cu putere asupra lui, cum a mers el cu românii săi împotriva turcilor şi cum s-a bătut cu dînşii.

141

Mai pe scurt, îi spuse toate din fir în păr cum s-a întîmplat de la început pînă ce-a fost nevoit să fugă de-naintea păgînilor. – Nu fi supărat, Măria-ta! - zise sahastrul, după ce-a ascultat cu luare aminte. Multe lifte varvare au voit în curgerea timpului să stîngă pe români de pe faţa pămîntului şi să răpuie ţara asta, însă Dumnezeu cel drept şi puternic nu i-a lăsat să-şi împlinească dorinţa, el nu te-a lăsa nici pe Măria-ta să rămîi de rîs, ci mai degrabă de cum îţi poți închipui ai să învingi cu ajutorul Lui pe turci şi ai să-i alungi cine ştie unde, peste hotarele ţării. – De-a da Dumnezeu să fie aşa, da eu tare mă tem că n-oi mai ajunge acele zile, mai cu samă că pe cei mai aleşi voinici i-am pierdut! – N-are a face!... Şi după ce rosti sahastrul cuvîntele acestea, pofti pe Ştefan să şadă pe o muche de stîncă săpată în chip de lăicioară, iar el ieşi degrabă afară şi adăposti calul într-un fel de pivniţă, care era dedesuptul chiliei lui sub o aripă a stîncei, că urletul lupilor, ce-l auzise Ştefan, se apropia din ce în ce mai tare de stîncă. Apoi intră înăuntru, puse ce avu mai ales şi mai bun de mîncare pe o mescioară rotundă, asemenea, de piatră, şi pofti pe Ştefan la ospăţ. Ştefan nu se lăsă mult îmbiet, că trecuse mai bine de-o zi şi jumătate de cînd nu luase nici o fărmătură de pîne în gură. Şi iată că, pe cînd sta el şi cu sahastrul la masă şi ospăta, vorbind despre întîmplările trecute, unde nu mi se porneşte deodată un urlet ca acela împrejurul stîncei, de să răsunau văile de prin apropiere. Ştefan, cînd auzi urletul lupilor, sări drept în sus de la masă, puse mîna pe sabie şi zise înspăimîntat către sahastru: – Părinte! ne-au încunjurat lupii, ce-i de făcut? – Ce să facem, nemică! lasă-i să urle cît le place, că noi şi aşa nu avem nici un lăutar, care să ne cînte la masă... lasă încaltea să ne cînte ei! – Ştii că eşti cam hazliu. Dar să lăsăm şaga la o parte; lupii, după cum se vede, sînt mulţi, pot să străbată înăuntru şi atunci nu ştiu zău cum vom putea scăpa de dînşii? – N-avea nici o teamă, căci noi suntem aici întăriţi mai dahai decît un împărat într-o cetate. 142

– Dar calul meu? – Nici lui n-are să i se întîmple nimică, că şi el îi tot atît de bine scutit, ca şi noi! Ştefan, cînd auzi cuvintele acestea, se mai linişti puţin, se puse la masă, şi-ntre urletele lupilor, care se învîrtiră mai de multe ori primprejurul şi pe deasupra chiliei, ospătă mai departe. După ce se sculă de la masă şi după ce lupii, văzînd că nu pot să puie labele pe prada ce-au fost adurmecat-o, încetară de urlat şi se depărtară prin desişul pădurii, Ştefan se puse să se odihnească, că era foarte obosit de luptele ce le avusese, cît şi de drumul cel depărtat de pe cîmpul de război. A doua zi demineaţa, cam pe timpul acela cînd intră preoţii la utrenie, sahastru trezi pe Ştefan din somn, ieşi cu dînsul afară, se suiră amîndoi pe vîrful stîncii în care era săpată chilia, şi după asta, arătînd cu mîna spre asfinţit, îl întrebă zicînd: – Uită-te în sus, vezi ceva? – Nu văd nimică! răspunse Ştefan, cătînd spre locul arătat. – Calcă pe piciorul meu cel drept! zise sahastrul. Ştefan la început nu prea vrea, însă mai pe urmă tot a călcat pe picior să vadă ce are să se întîmple. – Vezi acuma ceva? – Văd! – Ce vezi? – Văd - răspunse Ştefan, arătînd cu degetul - colo în mijlocul lucinei celeia un copac mare, iar în copac văd arzînd o mulţime de lumini. Copacul acela era un paltin foarte gros şi înalt, şi se afla tocmai pe locul unde este mănăstirea Putna. – D-auzi ceva? întrebă iarăşi sahastrul. – Nu aud nimică. – Calcă pe piciorul meu cel stîng. Ştefan făcu şi de data asta cum i-a spus sahastrul. – Auzi acuma ceva? – Aud! – Ce auzi? 143

– O cîntare. Dar nu ştiu, preoţi sînt aceia ce cîntă, ori îngeri, că mai dulce, mai plăcută şi mai frumoasă cîntare decît asta n-am auzit de cînd sînt. – Ştii una, Măria Ta? – Ce să ştiu? – Pune gînd la Dumnezeu că în lucina unde se aude cîntarea ce-ai auzit-o, îi face o mănăstire, al cărei pristol (altar –n.n.) să fie tocmai acolo unde este acum copacul în care ard luminile, şi lasă că te-i căi v-odată! Şi, ţinîndu-te de cuvînt, poţi merge în voia cea bună să te baţi nu numai cu turcii cari te-au învins acuma, ci şi cu mulţi alţi duşmani, şi lasă dacă nu-i vei învinge pe toţi. – Voi face toate, după cum îmi spui, ca să pot învinge pe duşmanii țării mele, care o ameninţă cu pierzare. – Acum poţi merge fără de frică împotriva ne-mpăcaţilor turci, căci mai înainte de cum îţi poţi închipui, ai să-i învingi şi ai să cureţi ţara de dînşii. – Dar de unde să iau atîta oaste, cu cît să-i pot învinge? – Ţara-i mare... mai sînt încă destui oameni într-însa, cautăţi numai oastea trebuincioasă şi-i afla-o! După asta, mulţămind Ştefan-Vodă din toată inima sahastrului de primirea, mîngîierea şi sfatul lui cel părintesc, îşi luă rămas bun de la dînsul, se coborî de pe vîrful stîncii, scoase calul din pivniţa în care l-a fost adăpostit sahastrul de cu sară, se sui călare şi se porni ca să-şi caute oamenii cu care să pornească iarăşi împotriva turcilor. Şi mergînd el aşa, cît timp a fi mers, şi ieşind la ţară, în puține zile strînse o mulţime de popor pe lîngă sine şi cu aceştia se porni iarăşi împotriva turcilor. Turcii, văzînd că Ştefan nu se mai arată, iară oastea lui cîtă a mai rămas în viaţă s-a împrăştiat în toate părţile ca puii de potîrniche, socotiră că Moldova acuma îi a lor, că nime n-a mai cuteza să se scoale cu arma asupra lor, şi de aceea începură şi ei a se împrăştie în mai multe părţi şi a prăda ţara, luînd tot ce le pica în mînă sau arzînd tot ce nu puteau lua şi duce cu dînşii. Şi bucuria lor era nespus de mare că s-au descotorosit de un om îndărătnic şi primejdios ca Ştefan-Vodă. 144

Dar zadarnică le-a fost toată bucuria, că tocmai pe cînd nici nu visau ei, iată că Ştefan-Vodă, cu oamenii cari-i strînsese din părţile despre miazănoapte ale Moldovei, adică din partea Rădăuţului, precum şi cu cei cari mai înainte s-au fost ascuns prin crierii munţilor, se repezi pe neaşteptate şi cu o furie nemaiauzită asupra lor. Şi după ce au început Ştefan a se bate cu turcii, iată că a dat Dumnezeu un nour şi o negură deasă şi foarte întunecoasă în partea aceea unde erau turcii, că nu se vedeau de feliu unii pe alţii, şi din nour curgea ploaie cu foc asupra lor. Şi-n zăpăceala cea mare au început acuma a se bate şi a se tăie ei între ei. Iar pe cînd se întîmplă această căsăpire nemaipomenită de oameni, o basma roşă ca para focului plutea în văzduh pe deasupra lor. Însă în partea aceea, unde era Ştefan-Vodă cu oamenii lui, era senin şi frumos, şi oştirii sale nime nu-i făcea nimica. Iar el şi cu ai săi băteau şi tăiau în turci ca-n curechi, şi nu le da nicidecum rînd ca să-şi vie cît de puţin în fire. Şi pe cînd zăpăceala şi încurcala turcilor era mai mare şi mai înfiorătoare, pe cînd se tăiau şi se căsăpeau mai cumplit, iată că scăpă un turc călare din mijlocul îmbulzelei turceşti şi, văzînd cele ce se întîmplă, strigă în gura mare: – Staţi fraților locului, că nu ne bate Ştefan-Vodă, ce ne bate Dumnezeu pentru răutatea şi dauna cea mare, care am făcut-o ţării acesteia. Turcii, auzind glasul care se vede că era a vreo unui paşă, şi văzînd că nu-i bine de dînşii, bucuroşi ar fi încetat de-a se bate şi s-ar fi împăcat, numai dacă ar fi putut şi ar fi avut cînd. Dar degeaba, că acuma, de-ar şi fi voit oricît să se împace, ŞtefanVodă nu le da rînd, ci, apucîndu-i mereu din coaste şi de la spate, nu se lasă, pînă cînd pe cei mai mulţi dintre dînşii nu-i trimisese pe cealaltă lume, iar pe cei ce mai scăpară ca prin urechile acului, de moarte, nu-i îngădui nici un pic pînă ce nu-i alungă pe toţi peste Dunăre şi curăţi țara de dînşii. Şi după ce a învins Ştefan pe turci şi s-a întors îndărăpt, unde a fost lupta mai să se strîngă la un loc toţi ostaşii cîţi au spus să facă mai multe movile dintr-înşii, 145

a scăpat țara de dînşii, înverşunată, a poruncit căzut morţi în luptă, a să-i prohodească ca pe

nişte voinici şi creştini adevăraţi, şi să-i acopere frumos cu ţărînă, ca şi pe oricare alt creştin. Şi cum a poruncit Ştefan-Vodă, aşa s-a şi făcut, şi el încă a stătut de faţă, pînă ce toţi s-au înmormîntat cum se cuvine. Iară după ce a împlinit şi această datorie creştinească, a dat drumul tuturor oamenilor care l-au ajutat cu atîta credinţă şi bărbăţie, ca să meargă fiecare pe la vetrele lor, şi s-a întors şi el plin de voie bună la scaunul lui din tîrgul Sucevei. Dar Ştefan-Vodă nu petrecu mult în Suceava, ci voind a-şi împlini făgăduinţa ce-a dat-o mai înainte sahastrului de la Chiliade-piatră, porunci să adune mai mulţi meşteri zidari şi se porni apoi dimpreună cu aceştia, precum şi cu mai mulți boieri şi curteni ai lui, spre locul unde se află astăzi satul Putna şi, ajungînd acolo, puse să zidească mănăstirea Putnei tocma pe locul acela unde a văzut luminile arzînd, adică după cum l-a sfătuit sahastrul de la Casa sau Chilia-de-piatră, care mănăstire a rămas pînă în ziua de astăzi. Apoi s-a întors la scaunul lui din Suceava. Şi aşa Ştefan-Vodă şi-a ţinut atît cuvîntul ce l-a dat sahastrului, cît şi cela ce l-a dat sfetnicilor lui înainte de război, că el cît a fost şi a trăit n-a plătit turcilor nici un ban ca haraciu. S. Teodorescu-Kirileanu, Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943 (După S. Fl. Marian, Tradiţii populare româneşti din Bucovina)

146

53. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare „Domnilor şi fraţi creştini, eu, Ştefan-Voievod, vă fac cunoscut că nu mai am nimic cu domniile voastre şi vă rog să înştiinţaţi şi pe măria sa Craiul că mă închin la bunăvoinţa măriei sale şi doresc să fiu prietin al măriei sale, căci Dumnezeu s-a milostivit să ne dea în mînă pe ucigaşul părintelui nostru”. Îndată ce a ieşit iarăşi la lume din iadul propriului său suflet, Domnul a umblat fără nici o întîrziere spre cetatea Sucevei, urmat de călărimea lui uşoară. Satele de pe şleahul cel mare al Domniei nu părăseau rînduiala de a-i ieşi întru întîmpinare printre fînaţuri şi holde; dar Vodă nu făcea popas; lăsa în urmă pulberi înalte de secetă şi se ducea cu grăbire. Abia cînd ajunse în răcoarea apelor celor limpezi de sub munte, se opri. Boierii alcătuiră divanurile de judecăţi poruncite şi scriitorii îşi ascuţiră penele de pajură în canţelarie. Fără să se odihnească, măria sa trecu în paraclis, la rugăciune, poruncind să-i fie aduşi acolo copiii şi să nu mai stea după aceea nimeni de faţă, între domniile lor şi Dumnezeu, fără decît Doamna Oltea Maria, maica măriei sale, şi Chiajna, mătuşa măriei sale. Copiii veniră în straiele lor mici, care semănau cu ale sfinţilor iconostasului, şi sărutară mîna părintelui lor. Erau la rînd Alexăndrel, Petru, Bogdan şi Olena. Iar doamnele monahii, maica şi mătuşa, erau în straie cernite, cu ochii umezi, umbriţi de spaimele trecutului şi ale viitorului. Copiii zîmbeau nevinovat. Ele priveau furiş cătră stăpînitor, pîndind un cuvînt, pipăind cu gîndul o prăpastie a unei noi dureri. Domnul tăcea, îngenunchiat subt icoana îmbrăcată în argint a Maicii Domnului, cu fruntea rezemată de picioruşele pruncului sfînt. Lumina începutului de toamnă intra în pieziş prin firidele înguste. Prin zidurile reci pătrunse abia simţită vibrarea ornicului din turn. Domnul se ridică. – Ce este? îl întrebă şoptit Doamna maica sa.

147

– Domnul Dumnezeu a binevoit să ne izbăvească, răspunse fiul său. Aron a pierit subt ochii mei. Am poruncit să fie astrucat la o bisericuţă din secuime. Domnia Moldovei s-a limpezit, căci n-au mai rămas alte odrasle din trunchiul vechi, decît acestea. Doamnele se plecară asupra pruncilor, ocrotindu-i cu brațele şi suspinînd. Apoi doamna Oltea mulţămi sfintei Mării singură, închinîndu-se adînc şi făgăduindu-i în gînd un dar de mărgăritare. Cum ieşi Vodă din paraclis, îi stătură înainte cuvioşi manahi de la mănăstirea Zografi din sfîntul munte al Atonului. Cu mîinile la piept, îşi plecară spre măria sa camilafcele lor cernite, apoi sărutară pe rînd mîna întinsă a măriei sale. Erau trei: tineri şi în putere, foarte oacheşi şi cu bărbi negre îmbielşugate. Aduceau carte de la egumenia lor. Pofteau pe măria sa Domnul să binevoiască a primi trei burdufuri de undelemn din cel mai bun, pentru postul Sfintei-Naşteri. Deasemenea roagă pe măria sa biruitorul Voievod să afle că toate rugăciunile şi pomenirile poruncite se săvîrşesc întocmai la sfînta mănăstire. Şi cuvioşiile lor au venit să-şi primească merticul de galbini pe care l-a hărăzit prin uric cu pecete în veci sfintei mănăstiri măria sa, binecredinciosul Voievod Ştefan. – Toate se vor face cum am poruncit eu, a răspuns Domnul. Veţi primi drepturile sfîntului lăcaş. Şi chiar astăzi voi mai porunci un dar pentru sfînta mănăstire, poftindu-vă să faceţi pentru domnia mea mulţămire şi rugăciune, după anumita lămurire ce am să vă dau. La cuvioşiile voastre toate sînt bune? – Mulţămim lui Hristos, luminate Doamne, toate sînt bune; şi dorim să vedem pe măria ta străpungînd balaurul. Domnul trecu în sala diecilor, cu pintenii sunînd şi cu zalele pe el. Mai avea şi alţi oaspeţi. Soli de la Crîm, cu scrisori şi veşti. Neguţătorii genovezi de la Cafa nu lipseau să-l ţie în cunoştinţă de toate faptele uimitoare ale spurcatului prigonitor al lumii, Mahomet-Sultan. Căpitenia acelor neguţători, senior Federigo, ar fi dorit să apropie mai mult de sine puterea stăpînului Cetăţii Albe, aşa încît să fie aceeaşi rînduială la cetatea cea mare a Crimeei ca şi la cetatea Limanului moldovenesc. La stăruinţile domniei sale, Mengli Ghirai, hanul de la Crîm, îşi înnoieşte şi-şi întăreşte legăturile de prietinie cu Moldova. În curînd are să-i 148

dovedească apriat această prietinie prin anume veşti pe care are să le trimeată la vremea lor. Deasemeni trăiesc pe acele ţărmuri desmierdate ale Mării neamuri împărăteşti, coborîtori din Paleologi, care au castel la Mangop, şi să cugete măria sa Ştefan cînd e bine să se săvîrşească lucrarea cea înţeleaptă şi diplomaticească despre care i s-a mai scris. Trimeşii lui senior Federigo îşi depuseră şi ei darul la cămările cetăţii. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare

149

150

54. GENUNEA PE GENUNE CHIAMĂ ... Jder se opri dintr-odată din vorbire. Urechea lui mai ascuţită auzise paşii Voievodului (Ştefan cel Mare – n.n.) sunînd pe pardoseala de piatră a sălii de afară. Măria sa venea în paraclis, să se închine. În acea zi, încă de dimineaţă, toate făcliile erau aprinse. Şi era poruncă să fie lăsate necontenit aprinse; deoarece Vodă se întorcea din trei în trei ceasuri la rugăciune. Toţi cîţi se aflau în chilia părintelui arhimandrit Amfilohie au stat în tăcere neclintită, privind prin geamul care răspundea în paraclis. Însă măria sa a împins uşa arhimandritului şi a intrat găsind sfatul amuţit. Oaspeţii s-au ridicat, ca să se ducă şi să lese pe măria sa singur cu sfetnicul său de taină; dar măria sa le-a făcut semn să rămîie. S-a aşezat în jîlţ, şi-a sprijinit tîmpla în palma dreaptă şi a rămas un timp cugetînd. Apoi a zîmbit spre cei de faţă. – Prietenilor, despre ce vorbeaţi? a întrebat cu blîndeţe măria sa. Arhimandritul a dat lămurire: – Luminate stăpîne, comisul Onu ne povestea ce se spune în popasurile răzăşimii pe care o călăuzeşte comisul Manole PărNegru. – Ce se spune? – Se spun vorbe bune, măria ta, pentru lauda şi pentru izbînda măriei tale. Iar mai cu seamă ne vorbea comisul Onu despre părintele său şi despre o rugăciune pe care a alcătuit-o, pentru bătrîn, părintele ieromonah Nicodim. – A alcătuit o cîntare părintele Nicodim? Nu mă mir, şi-mi aduc aminte că mi-a spus şi mie odată, la mănăstire la Neamţu, nişte stihuri cu vedenia sfîntului Ioan Evanghelistul. Acele stihuri se adeveresc acuma, părinte Amfilohie. Şi ce mai spune acest prietin al meu, comisul Onu? Aşa a zîmbit măria sa şi cu aşa glas a rostit aceste cuvinte încît Jder a pus genunchiul în pămînt şi a sărutat dreapta măriei sale. 151

– Luminate Doamne, a zis el cu glas tulburat, tatăl meu crede în izbîndă, după cum se arată în cîntarea părintelui Nicodim. – Ai învăţat şi domnia ta acea cîntare? – Am învăţat-o şi eu, după cum au învăţat-o mulţi din răzeşii măriei tale. – Atuncea să ne-o spui şi nouă, comise Onu, a poruncit măria sa. Avem gînduri şi griji; şi în asemenea gînduri aspre şi griji grele, obişnuim a sta singuri. Totuşi, într-o zi ca asta, am vrut să mai văd un semen al meu şi să-i ascult glasul; aşa e blăstămată firea noastră omenească, să ne căutăm unii pe alţii. De aceea am intrat la părintele Amfilohie, şi m-am bucurat găsindu-vă. Binevoiţi a veni cu mine la rugăciune; după aceea mă duc iar la singurătate, şi nu doresc alta în noaptea asta care vine decît sămi aducă părintele Amfilohie şi veşti bune. – Nădăjduiesc să fie bune, luminate stăpîne. – Dumnezeu să ne bucure şi să ne întărească cu milosîrdia sa. Voievodul a făcut semn de îndemnare. La porunca măriei sale, arhimandritul, postelnicul şi comişii l-au urmat în paraclis. Luminăţia sa a îngenunchiat; au îngenunchiat şi ei. A început clopotul în turn. Au stat neclintiţi cît a bătut clopotul. S-a făcut tăcere şi Jder a mai simţit un timp tremurul zidăriei pînă în inima sa. Se aştepta parcă la un cutremur, aşa încremenirea de icoană a măriei sale se prelungea. Prin ferestrele nalte pătrundea cenuşiul zilei de afară; făcliile dădeau o lumină dulce ca a unei zile de toamnă în asfinţit. Vodă şoptea singur, în sine; numai buzele i se mişcau; nu sauzea nici un sunet. Cînd măria sa a întors fruntea, comisul Onu era plin ca un fagure; mila şi dragostea îi covîrşeau sufletul; cîntarea părintelui Nicodim îi era pe buze şi a rostit-o măriei sale fără nici o greutate, ca şi cum i-ar fi închinat o oraţie în acea zi a Sfîntului Ştefan: Doamne, suflet neprihănit mi-ai dat: Ca flacăra de lumînare de trup l-ai legat. În mîna ta sufletul mi-l încredinţez, Hristoase, Întru credinţa ta lămurit a fost; 152

Laolaltă cu al păcătoşilor nu-l pune, Doamne. Dă-mi, Dumnezeule, moartea drepţilor, A celor căzuţi pentru lege; Doamne, adaogă sufletul meu În ceata oştenilor tăi, lîngă tine! Vodă a stat încă un răstimp destul de lung neclintit, cu faţa întoarsă cătră icoana Fecioarei pre curate cu pruncul. A suspinat apoi şi s-a ridicat. A zîmbit ca dintr-un vis credincioşilor săi şi s-a dus iar la singurătate. Treburile războiului au urmat în acelaşi chip pînă în ziua de 9 ianuarie; înaintarea nebiruită a urdiei a pătruns în valea Bîrladului spre Vaslui. Toată vremea, steagurile de răzăşi se hărăţiseră cu navrapii şi cu deliii, pricinuindu-le multă nelinişte şi prăpădind şi ele destul sînge. Acuma, din porunca lui Vodă, se strîngeau cătră taberile curtenilor. În dimineaţa de 9, luni, a plouat pînă spre amiază: o ploaie călduţă, ca în vremea verii. Cît omul mai fusese în rîpi l-au spălat puhoaile. Îndată ce pămîntul s-a zvîntat puţin, Alexandru-Vodă, coconul domnesc, care se afla ieşit cu patru steaguri ale sale în lungul pîrîului Chiţoc, a socotit că poate păşi cu îndrăzneală spre urdie. Vremea urma să fie prielnică moldovenilor; măria sa de mult poftea să se înfăţişeze lumii cu o faptă de arme care să umple de bucurie inima părintelui său. Avea sub mîna măriei sale buni oşteni, între alţii pe jupîn Cristea Păr-Negru, vistiernic, şi pe starostele Nechifor cu feciorii săi. Deasemenea îl avea pe Calistrat Mînzatu, sabie tare care stătuse la învăţătura comisului Manole. Acest Calistrat Mînzatu era căpitan al steagului de la Bacău. Urmînd malul drept al pîrăului Chiţoc, măria sa Alexandru şia împins steagurile pînă la un loc ce se chema Dumbrava Mestecănişului. Acolo, după o desime de mesteceni bătrîni şi plopi, se afla un iezurcan al brebilor. Ocolind dumbrava şi iazul, au dat cătră apa Bîrladului şi au umblat aşa pînă la altă dumbravă. Răzăşii ce umblau înainte cercetînd, s-au întors, dînd ştire că, în şes, în nişte poieni ale luncii Bîrladului, s-ar afla 153

descălecat un stol de delii. Răzăşii îi cunoşteau după înfăţişare, căci deliii umblau îmbrăcaţi şi încuşmaţi cu piei de pardos şi rîs. Dîndu-şi cu grăbire poruncile, măria sa Alexandru a împărţit steagurile sale în două: pe Calistrat Mînzatu l-a trimis să ocolească pe la deal, iar măria sa, păstrînd pe jupîn Cristea lîngă sine, cu starostele Nechifor şi feciorii starostelui, a ţinut tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii şi punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulţi. S-a întîmplat însă că deliii să nu fie singuri în acea parte a şesului. Dincolo de poiana popasului lor, mai erau alte poieni ale altor popasuri. Şi la zvoana de război, s-au sculat de acolo alţi delii, sprijiniţi de navrapi, spahii şi akingii, care au venit ca un vîrtej de săbii, izbind în călărimea lui Alexandru-Vodă. Atunci s-a văzut vrednicia acestui cocon domnesc, căci nu sa înfricoşat, nici n-a dat îndărăt; ci, înţepenindu-se în scări, a mers înainte numai cu sabia goală. Iar starostele Nechifor, ca un bătrîn mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit numaidecît cu suliţi lungi de carpăn cu bold de fier. Cu acele suliţi, atît bătrînul cît şi Samoilă şi Onofrei, feciorii starostelui, cînd s-au repezit cu caii, au împuns ca în frigare cîte doi şi cîte trei din călăreţii ismailiteni. Abia atuncea, lepădînd suliţele, Căliman bătrînul, împreună cu Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, au apucat în mîini toporaşele cu coadă lungă pe care le aveau atîrnate la oblîncuri. Îndată s-a limpezit împrejurimea în locul unde se afla Alexandru-Vodă. Cristea Păr-Negru a trecut înainte; toţi răzăşii săi şi-au scînteiat săbiile şi au început a bate. Dar abia atunci a năvălit în acel loc grosul acelor pîlcuri de călăreţi osmanlîi. Cu aşa putere au venit, strînşi în rînduri dese şi cu suliţele între capetele cailor, încît răzăşii lui Cristea au fost străpunşi şi împărţiţi. În avîntul lor, ismailitenii au trecut pînă la Alexandru-Vodă, fără a-l cunoaşte. Atunci au ieşit unii din răzăşi cu suliţele, iar starostele Nechifor şi feciorii săi cu topoarele, ca să apere fiinţa scumpă a coconului domnesc. Pînă atuncea nimene nu se gîndise că unui cocon domnesc i se poate întîmpla asemenea poznă. Atuncea au văzut; şi unii dintre dînşii s-au înfricoşat, căci dacă pica Alexăndrel-Vodă, pica din umăr un braţ al lui Ştefan-Vodă. – Ptiu, drace! s-a mirat starostele. Daţi cu tărie, feciorilor. 154

Onofrei şi Samoilă dădeau cu tărie, ca şi părintele lor. Într-o clipă de răgaz, ca să le fie mai îndămînă, s-au pedestrit şi au făcut scut de trupuri măriei sale. Atuncea a mai rostit cîteva cuvinte obişnuite ale sale Căliman bătrînul: – Oameni buni, mare poznă! N-a mai auzit decît Onofrei şi a întors capul, mirat că acele vorbe nu sînt rostite în rînduiala lor. Bătrînul căzuse cu Samoilă Strîmbă-Lemne alături. Erau sîngeraţi şi amestecaţi cu mîzgă. Chiar în acel răstimp a stat o clipă harţul, parcă s-ar fi cumpănit, şi a sosit dintr-o lature, cu mare putere, Calistrat Mînzatu cu steagul său, dînd spaima unora şi nădejde altora. Cum au lovit, călăreţii lui Mînzatu au şi lunecat înainte, luînd cu ei pe navrapi, pe spahii şi pe delii. Jupîn Cristea Păr-Negru şi-a văzut săbiile sale slobode şi s-a grăbit să-şi scoată stăpînul la lărgime înapoi, spre tabăra lui Vodă. Onofrei s-a dus cătră ai săi şi i-a căutat de lovituri, întorcîndu-i cu faţa în sus. Samoilă fusese lovit de patru suliţi. Bătrînul fusese străpuns la grumaz şi vărsa sînge din rana largă, dar tot mai sufla şi a deschis ochii asupra feciorului său. – Tu eşti, Onofrei? – Eu sînt, tătucă. – Adă-ţi aminte de cele rînduite. – Da, tătucă, n-om mai avea în ce da orz cailor... Dar eu teoi pune în sicriul domniei tale, cum mi-ai poruncit. Bătrînului i s-au înnegurat ochii. Onofrei s-a aplecat şi l-a prins la subsuoara stîngă; s-a opintit şi l-a ridicat la subsuoara dreaptă şi pe Samoilă, şi s-a grăbit să-i aşeze pe cîte-un cal, cu pîntecele în tarniţi şi cu braţele şi picioarele atîrnînd. Le-a înnodat la spate scările; a încălecat şi el între morţi, călăuzind caii cu poverile după pîlcul lui Cristea. Unii din răzăşi, văzîndu-l la o treabă aşa de grea, i-au dat ajutor, venind împrejurul său, şi astfel a hălăduit şi Onofrei cu morţii pe urmele lui AlexăndrelVodă. De mirare le era răzăşilor că acel fecior nici nu grăieşte, nici nu plînge. El îşi ducea morţii săi, după o poruncă pe care o avea.

155

În după-amiaza aceea de luni, pînă ce s-a făcut noapte, harţurile şi împunsăturile n-au contenit din partea unora dintre bulucurile răzăşimii. Numai cele şaisprezece steaguri ale lui jupîn Manole Păr-Negru nu s-au arătat nicăieri. Îi venise comisului celui bătrîn anumită poruncă de la măria sa şi îşi ținea oamenii feriţi în văi şi între păduri pe care nu le ştia nimeni. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer, iar la revărsarea zorilor de marţi s-au umplut văile Bîrladului, între codri, ca de un abur de lapte. Era deasă pîcla, s-o tai cu cuţitul, cum spuneau pămîntenii. „Hadîmbul nu vede nimica şi-şi dă cu degetele în ochi”, prujeau oamenii de la munte, după naravul lor cel rău. N-a fost ceată de slujitori, de la nemţi, pînă la hînsari şi dorobanţi; şi n-a fost îmbulzeală de om cătră dealul lui Mirenilă, unde se adunaseră gloatele cu îmblăcie şi coase; n-a fost răzăş, ori călare ori descălecat, dar treaz în toată vremea nopţii, care să nu vadă în pîcla care acoperise văile un semn şi o ocrotire de la Dumnezeu. Urdia se mişcase toată noaptea. Cînd s-a oprit frămîntarea, la dezvălirea dimineţii, s-a întins tăcere către mlaştinile ce se chiamă Trei Ape şi s-au auzit glasurile tînguitoare ale hogilor şi ulemalelor. După ce au proslăvit pe Alah şi pe Mahomed proroc, acele glasuri neînţelese ale oamenilor străini au contenit, şi foirea urdiei a pornit din nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se tîrîia prin mlaştină. Într-un timp iar s-a făcut o oprire şi atunci au sunat pe mare întindere strigările crainicilor, care făceau cunoscute bulucurile înşirate în lungul văii, ori răsfirate pe aripi, poruncile beiului Soliman. Străjile măriei sale Ştefan-Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor din ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puştile urdiei dincolo de vărsarea Chiţocului. Se auzeau îndemnurile bouarilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile robilor la roţile înglodate. Cînd a căzut de la Domnie porunca aşteptată, surlaşii şi trîmbiţaşii de dincolo de lunca Bîrladului au dat zvoană mare, iar alţii au bătut din tobe şi au slobozit sacaluşuri. Asemenea zvoană repezită pînă la cer a părut a fi dintr-odată o strămurare năpraznică dată urdiei. Akingiii şi spahiii s-au repezit prin ceaţă înainte. Au dat în mlaştină, au descălecat; au trimes numaidecît ştire în urmă să înainteze la harţ pedestrimea cu 156

baltagurile, să taie lunca şi să deschidă drumuri oştii. În zvoană şi în neorînduiala acestui început, capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înşelătoare de război; s-au adaos şi carăle cu pive care s-au înglobat în mlaştină şi s-au pus apoi de-a curmezişul. Îndată ce s-a înţeles asemenea lucru, măria sa a mişcat cătră coarnele dinainte ale armiei încă neînglodate pe unii dintre curtenii săi şi pe secui. Pe loc s-a cunoscut care-i înţelepciunea şi cumpăna acelei bătălii. Şi măria sa a repezit alte porunci. Atunci s-a mişcat comisul Manole cu cele şaisprezece steaguri. Fruntea urdiei se îmbulzea în mlaştină, cercînd să treacă dincolo, la lărgime. Nu putea trece ş-o călcau din urmă alţii care se repezeau cu nerăbdare aprigă. Prin dimineaţa nedesluşită două tovărăşii de steaguri au pălit mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. Din latura stîngă a apei Bîrladului, de cătră Bobriac, au pălit Jder şi Nicoară Păr-Negru. În acelaşi timp de pe Chiţoc au intrat în cealaltă coastă a urdiei Manole bătrînul şi comisul Simion. Aşa de tari au fost aceste lovituri şi atît de neînduplecate, cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încît trupul balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins a bate şi a mîna înapoi coada, prăvălind-o spre căruţele şi săivanele hadîmbului, iar Manole Păr-Negru şi Simion Păr-Negru, împingînd bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbîndă a lui Ştefan-Vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile de berbece ale steagurilor comisului celui bătrîn, ieşeau şi într-o parte şi în alta viermete de oameni negri, în care spaima izbucnise ca pulberea de puşcă. Osmanlîii au pornit în risipă mînaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat care vine îndată asupra oamenilor după descumpănirea minţii. O clipă s-a arătat lumină asupra învălmăşelii. Atunci cînd s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lîngă altul, cu arma în mînă, străpunşi de multe suliţi, Simion Jder şi părintele său Manole Păr-Negru. Tot atunci cei dintîi fugari ismailiteni au năboit prin văile de sub Bobriac şi pe sub dealul lui Mirenilă, iar gloatele s-au îndemnat asupra lor, stupind în palme şi pregătindu-şi topoarele şi coasele. Unii întrebuinţau îmblăciul, pălind pe fugari din goană după cap. S-a înşirat urdia la mari depărtări, prigonită 157

astfel de pămînteni. În vremea asta curtenii şi răzăşii au pisat pe cei din mlaştină pînă ce li s-au trudit braţele. Măria sa a trimes steaguri proaspete către vremea amiezii ca să împresure şi să ia în stăpînire ce mai rămînea. Jder şi Nicoară au muşcat şi au hărţuit o poştă pe hadîmb cu curtea lui; apoi au oprit şi au poruncit răzăşilor să descalece şi să caute în desagi pită şi brînză, ca unii ce se osteniseră şi flămînziseră cu folos. După ceasul al cincilea, au fîlfîit perdelele ceţii şi au prins a fi mînate de un vînt din răsărit. Se părea că acel vînt le învăluie în sus, amestecîndu-le cu nourii coborîţi. Spuneau bătrînii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate ceţele de jos cu nourii de sus, şi a binevoit Domnul Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu cumpăt. Se vedea împrejurimea umplută de spaimele morţii şi risipiri, puştile intrate ca în sorb, cu vitele şi omenirea care le slujeau, cai şi călăreţi căzuţi cît n-ar fi fost chip să-i numeri. Cît vedeau ochii în josul mlaştinei şi apei, se afla lume şi dobitoc măcinat în vîrtejul urgiei şi risipit grămezi ca de o mînie sfîntă. Zdrobirea aceea a balaurului se încreţea încă de zvîrcoliri şi tresărea de gemete. Pe sub nouri au trecut două învăluiri de corbi. Atunci s-a arătat pe un pripor măria sa Ştefan călare, sub prapor, privind. Veneau vestitori, descălecau, se închinau şi-i aduceau ştirile. În jurul măriei sale se aflau stînd cu încremenire şi cu inimile îngheţate unii dintre boieri. Măria sa a aflat nu tîrzie vreme de pieirea unora dintre slujitorii săi iubiţi şi a poruncit să fie aleşi din nomoluri. Mai cu seamă dorea să se aleagă comişii: bătrînul şi tînărul. Locul unde căzuseră ei şi cei care luptaseră împreună cu dînşii se cunoştea, subt un val mort de pedestrime a ismailitenilor. – Acolo sînt şi să-i scoateţi, a poruncit măria sa, înălțînd privirile spre nouri. Apoi a adăogit cu un suspin, mai mult cătră sine: Acolo s-au trudit secerătorii din Apocalips. Curtenii şi răzăşimile s-au muncit toată după-amiaza ca să aleagă pe creştini, pe cînd alte steaguri ale măriei sale, cu gloatele ce se aţineau pe drumurile văilor, spîrcuiau pe fugarii lui Soliman-Berg. Unele bulucuri au fost tăiate de pămînteni tocmai la apa Similei în ziua a treia după război. 158

Voievodul a poruncit slujbe la bisericile tîrgului şi însuşi măria sa a intrat în paraclis, stînd îngenunchiat îndelungată vreme, ca şi cum şi-ar fi uitat trupul său acolo, înălţîndu-se numai cu sufletul la Izvorul tuturor nădejdilor. Cînd s-a trezit, înnegura sara cu cele dintăi ceasuri de alinare după biruinţă. De pretutindeni îi veneau veşti bune de topirea năvălitorilor osmanlîi, amestecaţi cu zăpezile vremelnice ale acelei ierni şi căzuţi în puhoiul care curgea la rîpă. În chilia arhimandritului, luminăţia sa a rostit vorbe ce urmau a fi însemnate pe cartea domnească, vestind domnilor şi crailor fapta de la Vaslui. La tălmăcirea acestei cărţi a fost apoi meşter cu mare osîrdie părintele Geronimo dominicanul. Cuprinsul cărţii domneşti a fost acesta: „Noi Ştefan-Vodă, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietenie domniilor voastre tuturor cărora vă scriem; şi vă dorim tot binele. Domniile voastre cunoaşteţi că Împăratul cel necredincios al turcilor a fost şi este prigonitorul creştinătăţii şi zilnic cugetă cum ar putea supune şi zdrobi pe creştini. Vă facem cunoscut că pe la Boboteaza trecută a intrat de la împărăţia Ismailiteanului în ţara noastră şi asupra domniei noastre mare oaste, în număr de o sută douăzeci de mii de oameni, avînd căpitan de frunte pe Soliman-Paşa Beglerbegul; împreună cu dînsul avînd pe toţi curtenii Păgînului şi seminţiile din Rumelia şi pe Voievodul Ţării Româneşti cu oastea. Auzind şi văzînd noi asta, am luat în mînă sabia şi, cu ajutorul Dumnezelui nostru atotputernic, am ieşit împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul sabiei; pentru care lucru dăm laudă lui Dumnezeu. Aflînd de asta, Împăratul păgîn va pofti să-şi răscumpere înfrîngerea şi va să vie el însuşi împotrivă-ne cu toată tăria, ca să supuie Ţara. Pînă acum feritu-ne-a Dumnezeu de asemenea cădere. Ci dacă această poartă a creştinătăţii, ţara noastră, ar fi să fie, ferească Dumnezeu, pierdută, atunci creştinătatea întreagă ar fi în primejdie. De aceea vă îndemn pe domniile voastre să ne trimeteţi căpitani şi oaste într-ajutor cît mai este vreme, împotriva duşmanului nostru al tuturora. Acuma e ceas potrivit, avînd Ismailiteanul mulţi potrivnici, care stau în toate părţile 159

asupra lui cu sabia. Iar noi făgăduim, pe credinţa noastră, sub jurămînt al Domniei noastre, să luptăm pînă la moarte pentru legea creştinească. Faceţi şi domniile voastre aşa pretutindeni, după ce noi, cu ajutorul Domnului, i-am retezat mîna dreaptă; şi fiţi gata fără întîrziere”. După ce a rostit măria sa aceste vorbe, a rămas visînd îndelungă vreme cu fruntea plecată în palme şi cu coatele pe genunchi şi a oftat, cugetînd la toate cîte se petrecuseră în acea zi ca într-un spulber de furtună. – Părinte Amfilohie, a vorbit măria sa într-un tîrziu, după ce s-a trezit c-un suspin din gînduri; să dai vestire curţii şi Ţării că mîni e zi de post şi de rugăciune pentru morţii noştri. A doua zi, în ceasul cel dintăi, a prins a ninge domol. Peste noapte se înseninase cerul şi amorţise pămîntul de îngheţ uşor; după asta veniseră, cu vîntul răsăritean, alţi nouri cu fulgi. Abia acuma, ca după o silinţă a stihiilor, năştea începutul adevărat de iarnă. Călare pe Vizir, şi împresurat de curteni, măria sa a făcut în pas ocolul bătăliei; apoi s-a oprit în locul unde morţii Moldovei fuseseră adunaţi. Se oprea ici-colo căutînd cu privirile, pînă ce deodată a simţit la harmasarul său, încăpestrit cu surguci şi fuior de barbă, o nelinişte. Vizir a ferit în lături, forăind. Măria sa a descălecat şi a cunoscut la cîțiva paşi pe comişii săi, şi mai încolo pe bătrînul Căliman starostele. Lepădînd frîul, a trecut spre altarul ce se ridicase sub cerul liber şi sub ninsoare şi a îngenunchiat. Sau supus în genunchi steagurile de răzăşi, curtenii şi toată suflarea cîtă era de faţă, iar vlădica Tarasie a început a ceti între clericii săi, sub prapori, stîlpii morţilor. Din îngenuncherea sa, Voievodul ridica în răstimpuri privirile, chemat de acea tăcere îngheţată a oştenilor săi. Stăteau cu fața spre cer, înseninaţi de alinarea din urmă şi luminăţia sa îşi simţea inima înnegurată de jale. După ce s-au cetit stîlpii şi preoţii cu psalţii au cîntat cu frumoase glasuri veşnica-pomenire a căzuţilor, Domnul nu şi-a putut stăpîni tulburarea şi a rupt din sufletul său aceste vorbe în auzul celor din juru-i: – Cînd răsare soarele avem să ne aducem aminte de ei. Şi avem să-i jelim deasemeni cînd soarele asfinţeşte. Şi cînd ne vom 160

trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i simţim în jurul nostru şi ne vom afla nemîngîiaţi de pieirea lor. După ce a tăcut măria sa, a sunat vîntul mai cu tărie în mlaştini şi păduri şi au plutit din ceea parte de ape pînă la auzul măriei sale bocete ale muierilor, care se şi înfăţişaseră să-şi petreacă morţii. În aceeaşi zi, la ceasul amiezii, domnia sa postelnicul Ştefan Meşter a purces din porunca Voievodului cătră Neamţu şi Suceava. La Cetatea Neamţului se aflau ocrotite Doamna şi Domniţa Radului-Vodă; iar la Cetatea Sucevei aştepta vestea izbînzii Împărăţia Maria Comneanca. Cu slujitorii domneşti ce-i făceau alai şi cu slujitorul său Gore Doda, postelnicul a străbătut repede calea. A doua zi dimineaţă s-a abătut din drum, după făgăduinţa dată unor prietini, şi a intrat la curtea Jderilor, devale, la Timiş. Cum s-a arătat domnia sa la poartă, jupîneasa Ilisafta l-a văzut din camera sa. Trăgîndu-şi repede pe mînici scurteica de vulpe a ieşit cu grabă mare în pridvor, strigînd cu glasu-i frumos către oaspete: – Lume nouă, cu iarnă nouă! Bine ne-ai sosit, jupîne postelnice! – Bine te-am găsit, dragă jupîneasă Ilisafta... a răspuns boierul muntean. – Apoi aşteptam oameni şi veşti de la bătălie, cinstite postelnice, a strigat cu hărnicie jupîneasa Ilisafta, pe cînd postelnicul descăleca. Pofteşte înlăuntru şi ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. Se aude că măria sa a avut mare izbîndă asupra păgînilor. Mulţumesc lui Dumnezeu şi Maicii prea curate. Stăi colea în scaunul ista larg, jupîne postelnice Ştefane, şi-mi spune, te rog. Spune-mi veşti bune de la toţi ai noştri. Nici o clipă să nu întîrzii şi să-mi spui toate. Dar să-mi spui întăi dacă nu ţi-i foame. Eu numai am spus vorba, iar nana Chira s-a gîndit mai înainte decît mine şi a aduce numaidecît toate cîte îi fac trebuinţă unui călător flămînd; şi n-a uitat nici pe slujitorii domniei tale. Vai, jupîne postelnice Ştefane, dacă ai şti ce nacaz am cu acel Hrana-Beg pe care nu ştiu de ce mi l-a trimes pe cap măria sa. Adevărat că-i robul lui Ionuț, dar de ce să mi-l deie mie 161

pe samă? Nu-i place nimica. Îi trimet carne de porc, - nu! că el carne de porc nu mînîncă. Îi trimet carne de vițel, ori de pasăre, strîmbă din nas. Îi fac scrob cu unt: nici asta nu-i place. Dar crezi domnia ta că de plăcinte s-atinge? Da' de unde! Şi-n loc de unt, lui să-i dai numai seu de oaie! Doamne Maica Domnului! Asemenea pacoste îmi trebuie mie? Şi nu pricepe boabă din ce spunem noi; nici noi nu ştim ce bolboroseşte el. Altfel, ce să zic? E om ca şi noi şi nu-i bărbat urît. Spune-mi numaidecît, jupîne postelnice, ce fac ai noştri. Şi dacă te-ntorci la tabără, să nu cumva să uiţi a-i hotărî din partea mea comisului Manole, că deacuma toate s-au isprăvit, şi-i caut noră. Dacă nu-l aşezăm pe Ionuţ, nu mai are din partea mea stare de linişte şi pace... Băgînd de samă în acea clipă ochii postelnicului şi zîmbetul său pierit, jupîneasa Ilisafta s-a oprit. – Dragă jupîneasă Ilisafta, a rostit cu glas blînd postelnicul, prietinul nostru comisul Manole şi-a găsit liniştea şi pacea. Obrazul comisoaiei s-a albit de năvala sîngelui la inimă; i-au crescut ochii; şi-a dus palmele la tîmple şi s-a întors cătră colţul întunecat al cămării. – Hah! a suspinat domnia sa, ca şi cum ar fi cuprins-o pe neaşteptate un val rece. S-a întors cu privirile uscate şi cu buzele tremurînd: – Cînd? – Alaltăieri dimineaţă, dragă jupîneasă Ilisaftă. Cu el s-a prăpădit şi comisul Simion. – Hah! a suspinat a doua oară comisoaia. De la inimă i s-a întors sîngele în faţă. – Nană Chiră! nană Chiră! a prins dumneaei a striga. Nană Chiră, vină repede aici, ca să afli că s-au prăpădit doi dintre iubiţii noştri. S-a prăpădit soţul nostru şi fiul nostru cel mai mare. Să-mi chemaţi numaidecît aici pe jupîneasa Maruşca, noră-mea. Dar să nu-i suflaţi o vorbă pînă ce n-oi vedea-o eu; să-i spun cu această gură a mea şi cum ştiu eu. Şi în acest ceas să pregătiţi sanie, slujitori şi merinde ca să ne ducem amîndouă la Vaslui, să facem pomenire şi praznic morţilor, după rînduială.

162

Astfel a rămas singur, numai cu dadacele, în cuibul de la Timiş, Manole cel nou Păr-Negru; iar bunică-sa şi maică-sa au pornit cu sania în aceeaşi zi la Vaslui, avînd în spate viscol din miazănoapte. Mai tîrziu, după ce s-a întors la ale sale cu slujitorul său Gherasim, în chilia de la sfînta mănăstire Neamţu, părintele ieromonah Nicodim n-a uitat să scrie în ceaslov întîmplările: „Anul de la Hristos 1475, iar de la facerea lumii 6983, în ziua de marţi, patru zile după sfînta Bobotează, fost-a mare război cu turcii la Vaslui şi i-a biruit luminăţia sa Ştefan-Vodă pe păgîni. Pierit-au în acest război părintele nostru după trup comisul Manole Păr-Negru şi fratele nostru după trup comisul Simion şi alţi mulţi, Dumnezeu să-i miluiască întru iertarea sa. Iar mai înainte de aceasta, s-a fost întors mezinul nostru comisul Onu de la Sfîntu Munte şi de la Brăila, cu barbă, de nu l-a mai cunoscut nimeni; ş-a zîmbit măria sa cînd l-a văzut şi l-a cunoscut.” Mihail Sadoveanu, fragment din romanul Fraţii Jderi, partea a treia, Oamenii măriei sale, ediţia a VI-a (vol.III), Editura Tineretului, 1969

163

55. TREI PĂSTORI colindă ortodoxă românească Trei păstori se întâlniră, Trei păstori se întâlniră, Raza soarelui, floarea soarelui, Şi aşa se sfătuiră: Haideţi, fraţilor, să mergem, Haideţi, fraţilor, să mergem, Raza soarelui, floarea soarelui, Floricele să culegem. Şi să facem o cunună, Şi să facem o cunună, Raza soarelui, floarea soarelui, S-o-mpletim cu voie bună. Şi s-o ducem lui Hristos, Şi s-o ducem lui Hristos, Raza soarelui, floarea soarelui, Să ne fie de folos. X

164

56. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare În zilele sfinte ale Naşterii Domnului, alergătorii de la Cetatea Crăciuna aduseră veste că navrapii au intrat pe drumurile Moldovei. Pîlcurile de răzăşi nu-i lasă şi-i hărţuiesc, dar din urmă vine greul pămîntului. Domnul pofti pe sfetnici şi pe căpitani la sine, în spătăria curţilor de la Vaslui. Toţi stătură în tăcere, în jurul Domnului lor, noaptea, la o cină de taină. Erau de făţă boieri bătrîni şi mai ales tineri, pe care Vodă îi adunase la sine cu multă luare-aminte. Erau Hrean vornic, şi Luca Arbore portar nou al Sucevei, şi Mihail spatar şi Dajbog paharnic, şi Ilie Huru comis. Deasemeni Duma de la Hotin, vărul Domnului, feciorul lui Vlaicu, şi Arbore pîrcălab de la Neamţu, şi Dragoş pîrcălab de la Roman, şi Luca, pîrcălab de la Cetatea-Albă. Celălalt pîrcălab, Hărman Neamţul, rămăsese, din porunca lui Vodă, la bombardele cetăţii. – Iubiţilor boieri ai mei şi sfetnici cu priinţă, a zis măria sa, privind la toţi cei din juru-i, pînă în fundul rărunchilor fiecăruia; aflaţi că Dumnezeu ne trimete pe păgîn nu ca să ne cerce vitejia, ci ca să ne cunoască credinţa. Deci iată această cruce, pe care mam legat eu din zilele tinereţelor mele: să juraţi pentru Hristos şi să aveţi nădejde în sprijinul sfinţiei sale. Curînd se va vădi dacă vam ales bine şi dacă talantul meu dă dobîndă. Atuncea au îngenunchiat boierii sub braţul măriei sale, sărutînd crucea şi mîna sa. Îndată apoi au pătruns medelnicerii cu mîncările, iar paharnicul a dres numai puţintel vin, ca de împărtăşanie. Alergătorii de la hotnogii de călărime veneau neîncetat şi intrau uzi de zloată în preajma lui Vodă. Aduceau veşti amănunţite de fiece mişcare a oştilor păgîne. Astfel, în sărbătoarea Bobotezei, cînd preoţii au sfinţit, faţă de măria sa, toate apele Moldovei, Ştefan-Vodă înţelese că pîlcurile pe care le rînduise el pe Siret şi pe Bîrlad îşi făcuseră toată datoria, împungînd neîncetat şi retrăgîndu-se pe valea Bîrladului. Păreau într-adevăr anume sfinţite acele ape care se cerneau din văzduh şi se revărsau în bălţi cu îmbielşugare, pe toate văile. Iarna se muiase la Crăciun. Vremea de moină se prelungea. Drumurile văilor se desfundau. Cu nespuse greutăţi şi 165

cu mare vrednicie toată acea armie de o sută de mii de oameni, cu salahorii şi coloanele ei, înainta ca să lovească oştile Voievodului. Limbile prinse mărturiseau unde se găsesc aceste oşti. Acolo unde se găsesc, trebuie îngrămădit şi prins ŞtefanVodă, ca să se poată plini litera poruncii împărăteşti. După ce-i va zdrobi oastea, Hadîmbul îl va apuca de barbă şi-l va duce într-un loc mai puţin plin de bălţi şi cu mai mult soare. Două zile după Sfîntu-Ion, anul 75 al veacului, Ştefan-Vodă a văzut negură deasă asupra cuprinsurilor, între codri şi între smîrcuri. Înţelegînd că acesta-i ajutorul pe care-l ceruse de la puterea cea mai presus de noi, şi-a repezit cu grăbire poruncile, dînd înştiinţare fiecărui căpitan unde să stea, cum să se mişte şi ce să săvîrşească. În zorii zilei, la 10 ianuarie, întăile elemente uşoare şi mişcătoare ca şi negura au luat contact cu fruntea oştirii lui Soliman-Beg. Era ceea ce s-ar chema astăzi o diversiune: adică buciume, tobe, strigări de război şi săgeţi, în lunca de dincolo de mlaştină, în laturea drumului pe care se afla intrată oastea. Acest atac de spaimă, călăuzit de oameni dibaci şi cunoscători ai locului, a făptuit tocmai ceea ce trebuia să se întîmple. La strigătele de război, beii au răspuns numaidecît înturnînd bulucurile într-o lature, năpădind peste mlaştină. A sunat poruncă să se spargă lunca. Vădindu-se astfel duşmanul căutat, urma neapărat ca fruntea şi coada să se răsfrîngă în aceeaşi direcţie, ca să împresoare, să covîrşească şi să stropşească. Dar o mişcare de oşti se face cu întîrziere. Locurile la Rahova sînt înguste. Într-o parte s-au adunat apele dezgheţului. În cealaltă parte prăpăstii şi sihlă. Deci peste luncă, la limpeziş, unde stau desfăşurate oşti: asta e cheia de război a acelei zile. Însă, prin pîcla dimineţii, pe cînd coloanele se angajau astfel cătră fantasme, oastea proaspăt gătită a Voievodului lovi în trei locuri din coastă şi dindărăt. Acest atac principal, dat cu putere şi repeziciune, trebuia astfel călăuzit încît să rupă, deşteptînd spaimele mulţimii. Au rămas înomoliţi în mlaştină bivolii cu bombardele. Şiragurile învălmăşite s-au năpustit unele asupra altora tăindu-se. Îndărăt nu mai putea nimeni ieşi fără a se supune fierului. Cei care au răzbit prin luncă după ce au tăiat-o cu săbiile, au dat de alte bălţi. Au năzuit mai departe şi i-au întîmpinat vînători de oameni care-i aşteptau la locurile poruncite. 166

Din toată armia aceea soarele de a doua zi nu a mai luminat decît ghemuri spîrcuite. Unele au fugit cătră Ionăşeşti la vadul Siretului şi de acolo cătră Obluciţa, altele s-au plecat ostaşilor moldoveni. În unii prinşi au lucrat crîncen paloşele răzăşilor. Unii bei şi feciori de bei au fost închinaţi lui Vodă. Măria sa a poruncit numărătoarea morţilor şi a căruţelor. A pus să se facă slujbă lui Dumnezeu pe cîmp, la Podul Înalt, faţă de pieirea care fumega încă în mlaştini, şi a rînduit post întregii oştiri pe ziua de 11 ianuarie. Cartea de lătinie a lui Ştefan-Vodă cătră craii şi domnii creştini: „Noi Ştefan- Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturora cărora vă scriem; şi vă dorim tot binele. Ştiţi domniile voastre că împăratul cel necredincios al turcilor a fost şi este prigonitorul creştinătăţii şi în fiecare zi cugetă cum ar putea supune şi zdrobi creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută a venit de la împărăţia Turcului în ţara noastră şi asupra noastră mare oaste în număr de 120.000 oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman-Paşa beglerbegul; împreună cu dînsul fiind şi toţi curtenii Păgînului şi toate seminţiile din Rumelia, şi Voievodul Ţării Romîneşti cu toată puterea, şi AsanBeg, şi Ali-Beg, şi Schender-Beg, şi Grana-Beg, şi Oşu-Beg, şi Valtival-Beg, şi Serefaga-Beg, stăpînitorul Sofiei, şi Cusenra-Beg, şi Piri-Beg fiul lui Isac-Paşa cu toată sila lui de ieniceri. Aceştia toţi au fost căpitanii urdiilor. Auzind şi văzînd noi aceasta, am luat în mînă sabia şi, cu ajutorul Domnului nostru atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei noastre; pentru care lucru dăm laudă Dumnezeului nostru. Auzind de asta, împăratul cel păgîn pofteşte să se răzbune şi va să vie în luna lui mai, cu capul său şi cu toată tăria sa împotriva noastră, ca să supuie ţara aceasta, poartă a creştinătăţii, ferită pînă acuma, de cătră Dumnezeu, de asemenea silă. Dacă această poartă a creştinătăţii, ţara noastră, va fi pierdută - ferească Dumnezeu! - atunci toată creştinătatea cade în primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimeteţi pe căpitanii domniilor voastre ajutor 167

împotriva duşmanilor creştinătăţii, pînă mai este vreme, fiindcă Turcul acuma are mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce stau asupra lui cu sabia în mînă. Din parte-ne noi făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurămîntul domniei noastre, vă vom sta în picioare şi vom lupta pînă la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi domniile voastre, pe mare sau pe uscat, după ce noi, cu ajutorul lui Dumnezeu atotputernicul, i-am tăiat mîna cea dreaptă. Deci fiţi fără întîrziere gata. Din Suceava, în ziua sfîntului Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475. Ştefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei.” (...) Trăia în vremea aceea la Cracovia, într-o chilie plină de infolii, un bătrîn cărturar leah pe care-l chema Ian Dlugosz. La vîrsta de şaizeci şi cinci de ani, privind în jurul său şi văzînd lumea frămîntîndu-se în aceleaşi zădărnicii, mîhnit de micimea celor mari şi frămîntînd între gingii goale cenuşa unor visuri şi nădejdi neîmplinite, scria pentru cei care aveau să vie după el, aceste cuvinte, judecînd fapta lui Ştefan-Vodă de la Podul Înalt : „O, bărbat minunat, întru nimic mai prejos decît eroii vechi pe care îi slăvim! Tu, care în veacul nostru, cel dintăi între domnii lumii ai dobîndit o atît de strălucită biruinţă asupra Turcului! După a mea socotinţă, ai fi vrednic să stai, prin sfatul şi hotărîrea tuturor creştinilor, la stăpînirea lumii întregi, şi mai ales la conducerea oştilor împotriva otomanilor, în vreme ce alţi crai şi domni catolici putrezesc în trîndăvie şi desfătări, ori se pierd în războaie civile.” Ştefan-Vodă nu cunoştea încă aceste vorbe; şi chiar dacă lear fi cunoscut, i-ar fi folosit tot atît de puţin cît şi altele. Căci solii veneau de pretutindeni la Suceava cu cărţi. Însă măria sa asculta cuprinsul lor în tăcere, pe cînd bărbierul său grec înlătura cu grijă şi ascundea cu meşteşug cărunteţa timpurie a frunţii sale. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

X 168

169

57. BĂTĂLIA DIN MUNŢII VRANCEI A fost odată, mai demult, o bătălie mare în hotarele Vrancei. Ungurii trecuseră munţii şi Ştefan-Vodă rămăsese biruit. Atunci, ca să nu cadă în mîna duşmanilor, domnul a luat-o prin codri. Şi-a mers, şi-a mers cît a fi mers, pînă ce-a răzbit aici, în valea Putnei. Pe vremea aceea doar nu era lume multă ca acum. Ici un sat, colo altul, dincolo altul... cum se aşezase fiecare prin păduri. Şi-a nimerit pe Dumbravă, în dealul Bîrseştilor, la o babă. – Bună ziua mătuşă... – Bună să-ţi fie inima, i-a răspuns baba, că nici prin gînd nu-i trecea cu cine sta de vorbă. – Mătuşă, fă bine şi-mi dă ceva să mînînc, că vin din cale lungă şi n-am întîlnit nici un sălaş în cale. Baba, de cuvînt, i-a dat nişte jintiţă şi o pîne de mei, iar drumeţul, de obosit ce era, îndată ce s-a ospătat, a şi adormit. Şi cum se odihnea el, pesemne s-a dezvelit la piept, iar bătrîna a văzut sub sarica lui cămaşa de zale. – O fi vre-un hoţ, îşi da baba cu socoteala. Şi cît pe ce să pornească de-a fuga să cheme feciorii... Dar, privind la fața balană a voinicului care dormea, şi la părul lui ca matasa, se gîndi că poate să fie un om de viţă aleasă, căzut, cine ştie cum, în strîmtorare. De-aceea, gazda aşteptă pînă s-o trezi, să-l iscodească; şi se temea să nu se arăte cumva feciorii ei, că erau aspri şi cu banat asupra streinilor. Ci Ştefan-Vodă cum a dat puţin ochii în gene a şi tresărit şi, frecîndu-se la ochi, a întrebat: – Mătuşă, e departe de-aici pînă la hotar, ar fi cineva vrednic să mă scoată într-acolo? 170

– Departe, maică. Dar cum să porneşti într-acolo, că peste tot e codru de nu răzbate nici pasărea... Atunci s-a liniştit Vodă, cînd a auzit că ieşise la bun liman, şi că n-a nimerit cumva în ţara ungurească. Şi lepădînd sarica, s-a arătat cu straiele lui de domn. Apoi a început a spune bătrînei cum a fost la bătălie, cum oastea i se risipise şi cum s-a rătăcit prin coclaurii aceia. Şi cum sta obidit, Vrăncioaia, că aşa-i zicea babei, numai ce a căzut în genunchi şi i-a zis: – Doamne, nu te întrista. Eu sînt bătrînă; am văzut multe şi multe am păţit... dar niciodată n-am pomenit ca omul vrednic să rămînă pînă la urmă de ruşine... Iată, rog mila Măriei tale, să mă reped pînă de vale, să dau de veste feciorilor mei, să adune tovarăşii lor de sub Dumbravă şi pe cei care ţin straja la Veghiul lui Bucur şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-or îndrepta toate. De cuvînt, Vrăncioaia a plecat şi, cît te-ai şterge la un ochi, iat-o îndărăt cu 7 feciori tot unul şi unul, ca nişte brazi, nu altceva, şi cu pletele pînă la brîu. – Iaca Măria-ta, tovarăşii de umblat şi ostaşi de luptat... Ăsta-i Bîrsea, ăsta-i Negrilă, ăsta-i Spirea, arătînd cu degetul pe cei trei mai mari; ăsta-i Spulber, ăsta-i Pavel şi Bodea şi Nistor. Îndată ce i-a văzut Vodă, cu lăncile cît răzlogul şi cu arcul la umăr, fiecare cu ceata lui, i-a venit inima la loc. De sîrg a pornit iarăşi spre hotar, a buciumat din vîrful Cozei, de pe vovîrghia Cristianului, şi a trecut valea pe la Tulnici; apoi, izbind pe unguri, i-a răsipit la gura Lepşei, unde tăbărîseră cu prada. Atunci, de părere de bine, Vodă-Ştefan a stat şi s-a veselit acolo cu toţi oştenii 3 zile şi 3 nopţi, a făcut iarmaroc cu vin şi cu pîne, mă rog, ca la un praznic, iar cînd a isprăvit masa a chemat la el pe feciorii Vrăncioaiei şi, făcîndu-le ocolniţă şi uric pe piele de viţel cu slova de aur, le-a zis: – Fraţilor, Dumnezeu v-a scos înaintea mea. De nu dam de casa Vrăncioaiei, cine ştie cît ar fi pradat liftele ţara. Ci fiindcă am 171

izbîndit asupra lor, întoarceţi-vă la mama voastră. Duceţi-i multă sănătate de la mine, iar drept răsplată pentru vitejie, tot hotarul munţilor din apa Trotuşului spre miazăzi al vostru să fie şi de la moghilele Vrăncii, dinspre Milcov pînă-n Cotul Săcuilor, spre ţara ungurească, tot voi să stăpîniţi. S-au închinat atunci feciorii Vrăncioaiei Domnului, plecînd genunchiul la pămînt, şi întorcîndu-se la vatra lor au împărţit între ei munţii şi au întemeiat satele, - că pînă atunci fuseseră cam negustori de vite fără semn... De-atunci se trag şi pînă azi cei din Negrileşti, din Spineşti, Bodeşti, Păuleşti, Nistoreşti şi Bîrseşti şi Spulber. Şi aşa, măi gura moşului, află că Vrancea noastră se întinde de pînă dincolo de apa Caşinului şi pînă în şesul Focşanului, unde se văd şi azi moghilele de hotar. S. Teodorescu-Kirileanu, Ştefan-Vădă cel Mare şi Sfânt, Tipografia Monastirea Neamţu, 1924 (Soveja, Oameni de la munte)

172

58. DANIIL SIHASTRUL de Andrei Ciurunga Ajuns în vale, pe un râu în spume, Aşa cum scris-a pana de poet, Bătrânul Ştefan glăsui încet Către sihastrul ce-a fugit de lume: Când am simţit pe-al ţării trup nepace, m-am răsucit la Putna în mormânt, şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt de pe pieptarul meu, să vin încoace. Au mă sminteşte ochiul ce se bate sau nu-mi ajută mintea să dezleg? Hotarul drept vi l-am lăsat întreg, şi aflu-acum Moldova jumătate. Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară, în târgul vremii, una din moşii? Eu nu cunosc pe lume avuţii să-mi poată preţui un colţ de ţară. Sau nu cumva, pe platoşe, oţelul a ruginit prin sutele de ani, de-au spart zăgazul vechii mei duşmani şi-au slobozit din suliţe măcelul?

173

De ce nu bate ceasul de vecernii în pieptul Putnei – clopot necuprins? Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins făclia vieţii, viscolele iernii? Târziu abia, în noaptea de cărbune, cu ochii grei de-atâta nepătruns, s-a îndurat sihastrul cu răspuns: Măria Ta, eram în rugăciune. Ci nu păstra în inimă sminteală, că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi, precupeţind Moldova pe arginţi, cum le-ai adus la cuget bănuială. Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării, şi trag în juguri puse de călăi. Bicele însă nu le ţin ai tăi, şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării. Potop cumplit de neamuri fără cruce se năpustesc acum spre crucea ta, dar în zadar se-ncrâncenă sub ea, căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce. Măria Ta, înseninează-ţi faţa, puşcaşii n-au uitat să dea la semn, ci doar aşteaptă chiot de îndemn să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

174

Atunci vor arde ţestele duşmane cu vâlvătăi de sânge şi de fum, şi nu va fi zăgaz pe nici un drum să ne oprească iureşul, Ştefane. Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă sub nesfârşitul cerului safir, să intre neamul tot sub patrafir, ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

Chilia Sfântului Daniil Sihastrul

175

59. ŞTEFAN VODĂ de George Coşbuc Prin Suceava, Vodă–Ştefan, într-o zi de primăvară, Cu boieri bătrîni ai ţării şi hotmani treceau călări. Iată-n drum, pe-o stradă strîmtă, ei p-un mort întîmpinară, Un sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară Şi nici plîns ca la-ngropări. Un copil ducea o cruce; şi-ngînînd cîntarea sfîntă După el bătrînul preot vine-ncet în sfîntu-i port; Duc pe umeri patru oamnei un sicriu sărac, şi cîntă. Ştefan îşi opreşte calul şi de milă se-nspăîmntă Cît de singur e-acest mort! El descalecă şi-azvîrle straiul ce de-argint străluce, Unui paj el lasă calul şi s-apropie grăbit De sicriu, şi-urmînd sicriul, umilit îşi face cruce Şi, purtînd în mînă coiful, după mort încet se duce Ca dup-un amic iubit. Sfetnicii şi-oştenii ţării stau miraţi şi n-au putere Să-nţelegă cine-i mortul cel necunoscut ca viu, Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere: Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere Şi se duc după sicriu.

176

Şi cu guri făr’ de răsuflet stă mulţimea-ntîmpinată De-acest mort urmat de vodă şi de curtea sa, pe drum; Nici ei nu–nţeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată, Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată, Neştiind de ce şi cum. Şi pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale, După mortul fără nume se strecoară lungul şir De popor, de domni şi sfetnici, şi de-oşteni în albe zale; Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale Spre mormîntul strîmt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir. Şi deasupra groapei, Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară, Ia sicriul şi-l aşează pe frînghie. Şi-n mormînt Însuşi el, prinzînd frînghia cu alţi trei, încet scoboară Mortul în pămînt, el însuşi peste mort de-ntîia oară Zvîrle-o mînă de pămînt. Spre popor atunci se-ntoarce: - „De-aţi venit aici cu mine, Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu, Om a fost, şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine Omului. Iar unde merge, sufetu-i găsească bine Şi să-l ierte Dumnezeu! Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rosteşte În genunchi un Tatăl–nostru, şi e sfînt murmurul lor. Astfel codrii-şi cîntă psalmii, cînd frunzişul se clăteşte, Iar deasupra lor în aer duhul Domnului pluteşte, Cel atotstăpînitor.

177

Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume Nu e volnică: ea-şi are rostul hotărît de cer! Cînd tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntreagă lume, Mila lor e Dumnezeu, cel ce altfel n-are nume Pentru cei ce plîng şi pier.

Statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare din Suceava

178

60. GRIGORE ALEXANDRESCU - „Bistriţa (încheiere) Coborîndu-ne de la peşteră, însoţiţi de uietul Bistriţii, ce curge în vale, luarăm o potecă ce duce la Arnota, mică biserică, spre miazănoapte, aşezată la o înălţime de două ori mai sus decît peştera; deşi Arnota se vede din curtea mănăstirii (mănăstirea Bistriţa –n.n.), dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii şi înălţimea vechilor stejari îţi astupă vederea. Nimic nu îţi spune că te-ai apropiat, decît lătratul cîinilor ce te presimt şi vestesc părinţilor că le vine o vizită. Ne mirarăm de iuţeala cu care suia călugărul nostru, căruia mulţimea anilor trebuia să-i fi slăbit puterile, dar care nu se arăta nicidecum obosit, în vreme ce noi avurăm trebuinţă să ne odihnim în multe rînduri; iată ce e deprinderea. Pe muchia dealului, afară de zidurile Arnotii, este un foişor de lemn, păreţii căruia sînt acoperiţi cu numele fiecăruia vizitator credincios care a avut răbdare să se suie acolo. Între alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute şi un fel de aforism scris de aceeaşi mînă împotriva bătrînelor cochete care se joc cu liniştea familiilor şi-şi fac o proprietate din bărbaţii altora; lucru ce ne făcu să credem că d-ei se afla atunci în minute de jaluzie şi că avea să se plîngă de vreo necredinţă casnică. Din acel foişor vederea se întinde în depărtare peste munţi şi cîmpii, pînă aproape de Rîmnic. În dreapta, mai jos, este peştera pusnicului, şi în vale Bistriţa. Mare trebuie să fi fost anevoinţa cu care se făcea aceste zidiri la astfel de înălţimi; dar se vede că greutatea biruită era unul din meritele religioase ale vremurilor de atunci. Apoi aceste mănăstiri pe înălţimea munţilor erau ca nişte cetăţi care slujeau de azil libertăţii la împrejurări grele. Trei călugări alcătuiesc toată populaţia Arnotei. Această biserică are un venit de 100.000 lei, şi cu toate acestea, nu ştiu de a cui pricină, călugării sînt siliţi să cerşetorească prin sate pentru ţinerea vieţei lor şi a candelei care arde neîncetat la mormîntul domnului M. Basarab, mormînt frumos, care despăgubeşte cu mulţumire pe călător de osteneala ce-şi dă ca să-l viziteze.

179

Acest mormînt este de marmură albă, rîdicat pe pămînt ca de patru palme şi lung ca de 4 picioare. Pe dînsul este săpat în relief armura prinţului şi a ţărei, tunuri şi steaguri. Am zăbovit mai multe ceasuri înlăuntru bisericii, şezînd pe piatra mormîntului şi vorbind de virtuţile unui prinţ cu inima nobilă care, ştiind a birui, a preferat totdeauna bunurile păcii care, destoinic a dobîndi numele de concherant, a ales pe acela de legiuitor şi civilizator al naţiei sale. Generos către vrăjmaşii săi şi drept către toţi, poate să zică cineva că el n-a făcut altă greşeală decît aceea de a trăi prea mult. Bătrîneţile lui l-au făcut să cază subt influinţa unor miniştri necinstiţi şi nevrednici, care i-au întunecat gloria şi i-au amărît cele din urmă zile ale vieţii. Bătrînul prinţ era zugrăvit în biserică în faţa mormîntului; el poartă anteriu cu flori, malotea îmblănită cu rîs şi coroană; statura lui este înaltă, părul alb şi chipul bărbătesc. Dupe ce văzurăm cu de-amănuntul tot ce Arnota avea de văzut, ne întoarserăm la mănăstire, unde sosiră în lipsa noastră şi alţi vizitatori. O copiliţă ca de trei ani, veselă şi frumoasă, se juca pe iarbă. Întrebînd de numele călătorilor, aflarăm că este un boier craiovean cu familia sa. Înaintea bogatului coşciug în care odihnesc moaştele Sf. Grigore Decapolitul, văzui o femeie îngenunchiată, care părea a se ruga cu fierbinţeală; lîngă dînsa era altă tînără, ce să părea că n-are să supere pe sfânt cu nici o rugăciune; cînd femeia cea dintîi îşi întoarse capul, văzui nişte trăsuri care îmi aduceau aminte o persoană ce am cunoscut altă dată. Dar vechea mea cunoştinţă avea un chip însufleţit de colorile dimineţei, ochii plini de foc şi de vioiciune şi un ceva zîmbitor în toate mişcările; aceasta, dimpotrivă, avea suferinţa şi gălbeneala pe chip, ochii stinşi şi fără expresie, şi un ceva dureros în toată fiinţa. Ea se uită la noi, apoi şopti un ce tovarăşii sale, apoi, dupe ce ieşirăm din biserică, îmi dete cunoştiinţa. „Sînt sigură – zise că nu mă mai cunoşti; dar nu poci să mă mir, că ştiu bine cît mam schimbat.” Se poate înţelege uimirea mea, cînd mă încredinţai că este aceeaşi persoană pe care cu trei ani mai-nainte o văzusem tînără şi frumoasă; îmi adusei aminte de cuvintele proorocului: „O suflare trecu şi floarea căzu, şi pămîntul ce o purta nu o va mai 180

cunoaşte”. Trei ani au fost destul ca să puie o deosebire grozavă între fata de atunci şi între femeia de acum. Dar multe sînt durerile omului, şi adînci şi amare suferinţele inimei, schimbarea adusă de vreme este o lege a naturii, ce-şi urmează cursul fără să aibă în sine nimic sfîşiitor, căci îşi găseşte un fel de mîngîiere în soarta obştească, dar aceea pricinuită de suferinţele morale e tristă ca moartea şi apasă sufletul cu un sentiment dureros. Cînd te preumbli seara pe o livede veştedă şi vezi copacii descărcaţi de podoaba lor şi frunzile galbene rîsipite de vînturi în adîncimea văilor, vederea aceasta deşteaptă în suflet idei melancolice, fără amărăciune, o reverie nedesluşită, şi te gîndeşti, poate, la iarna vieţii. Dar cănd primăvara o vijelie neaşteptată ruinează parterul, şi zambilele veştejite acoper pămîntul, de ai vreun fiu pe care l-ai pierdut încă în leagăn, vreun frate, sau un prieten, sau orice fiinţă iubită care te-a lăsat fără vreme, găseşti o asemănare tristă între viaţa lor cu a acelor plante, şi zici că aşa piere, aşa se trece tot ce e bun şi frumos în lumea aceasta! În puţina vreme cît mai zăbovirăm la Bistriţa, călugării ne spuseră multe despre ticăloşia lor şi obiceiurile aristocratice ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsură cu 4 cai, cu un surugiu care striga de îţi lua auzul, şi cu 2 dorobanţi ce îi eram datori prieteneştii îngrijiri a cîrmuitorului acelui judeţ. Altfel am fi fost în primejdie să mînem afară din mănăstire, după cum se urmează cu alţi păcătoşi care vin pe jos şi fără suită.[...] „Bistriţa (încheiere)”, în Grigore Alexandrescu - Poezii. Proză, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985

181

61. APUS DE SOARE (...) ACTUL I Scena VI ŞTEFAN, hatmanul ARBORE, pîrcălabul NEGRILĂ, pîrcălabul DRAGOŞ, pîrcălabul ALEXA, pîrcălabul COSTEA, pîrcălabul ŞANDRU, fostul pîrcălab bătrînul HRĂMAN, vornicul JURJ. (Toţi intră pe poartă din dreapta.) ŞTEFAN : Bine aţi venit, boieri d-voastră! TOȚI: Să trăieşti, măria-ta! ŞTEFAN: Cu toţii. (Dă mîna pîrcălabilor şi ei o sărută.) A! Şi moş Hrăman! Gata! Venişi! E nuntă! Pe frunte semn... la ceafă semn... umărul drept mai jos... mîna stîngă ca un arc... deştele zdrobite... abia te mai ţii... Ce mai vrei, bătrîne? N-ai văzut dăstule? HRĂMAN: Nu mi-e dat să vreau sau să nu vreau. Voinţa măriei-tale, voinţa ţării. De n-aş fi venit, n-aş fi vrut ce vrea măria-ta... Ş-apoi asta nu pot... ŞTEFAN: E, cum stau hotarele, pîrcălabi, că după cum închideţi ochii aşa, doarme şi ţara. PÎRCĂLABUL NEGRILĂ: Eu lăsai pe ... ŞTEFAN : Toader. PÎRCĂLABUL NEGRILĂ: Da, la Hotin. Bine. Litvanii şi ruşii sunt cu minte de când i-ai cuminţit măria-ta. PÎRCĂLABUL ALEXA: Din turnul de la Orhei nici un semn de ropot. Senin cît bate ochiul. Ai liniştit pustietăţile d-a lungul Nistrului. Ş-apoi am lăsat pe... ŞTEFAN: Pe pîrcălabul Ivanco. 182

PÎRCĂLABUL ALEXA: De trei ori a cetit cartea măriei-tale, tot i se părea că-l chemi pe el. PÎRCĂLABUL COSTEA: În Soroca ne-ntărim mereu, şi bună pace. PÎRCĂLABUL ŞANDRU: Romăşcanii, ce ară şi seamănă toamna, seceră şi treieră vara. Se-mbogăţesc, dar nu se dau lenii. Din Crăciuna, veşti bune. Nimic d-a lungul Milcovului. Aşa îmi scrie starostea Buhor. VORNICUL JURJ: În Ţara-de-Jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cîrcotă. În Chilia şi Cetatea-Albă - că de prin partea locului viu - numai doi subaşi cu roatele de turci, cît să păzească cetăţile. PÎRCĂLABUL DRAGOŞ: Ungurii mai mult ar asculta de cuvîntul măriei-tale ca de cuvîntul craiului lor. Şi pîrcălabii din Cicei şi Cetatea-de-Baltă, ca la ei acasă în mijlocul ungurimii. ŞTEFAN: Da, pace de jur împrejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei. Da... (Trage sabia pe jumătate) să mişcă şi stă cumpănă la odihna ţărei... Dar i-a venit rîndul... Gata, Luca? HATMANUL ARBORE: Gata! UN CURTEAN: Măria-ta Bogdan. (...) ACTUL II Scena IV (...) CLUCERUL MOGHILĂ vine într-un suflet. DOAMNA MARIA: Ah! Moghilă! Ce e? Bine? CLUCERUL MOGHILĂ: Sărutăm dreapta, bine. Vine. Ce păcatele suflu aşa... DOAMNA MARIA: Spune degrab'... CLUCERUL MOGHILĂ: Spui îndată, acuşica... Cît ai bea o oca de vin, şi e aici. M-a trimis înainte să vă spui. Calul mi-a şchiopat, c-aş fi fost de mult... DOAMNA MARIA: Mai iute, Moghilă, mai iute! CLUCERUL MOGHILĂ: Nu e nici biruit, nici rănit... 183

DOAMNA MARIA: Cum e? CLUCERUL MOGHILĂ: Biruitor şi cu rana vechie ceva mai înrăită ca-n trecut... DOAMNA MARIA: A! CLUCERUL MOGHILĂ: Şi ceva mai potolită ca acum şapte zile. Bogdan, slava Domnului... Mă, Ţugulea taichii... Acum pe şart, măria-ta. DOAMNA MARIA: Da, da, Moghilă. CLUCERUL MOGHILĂ: Mătură tot înaintea lui. Şi toţi îi jurară credinţă, şi moldoveni, şi rusneci, şi leşi. Să fi văzut, doamnă, pai craiului Lixandru... „in eternitate fidelitas, nos et descendentes nobis” (Credință veşnică, noi şi urmaşii noştri)... Să muie gerul. Să topiră zăpezile. Să umflară apele. El porunci să stăm pe loc... Să retraseră apele... Să mergem înainte, pînă supt Halici. Acolo se deschide o vale lărguţă. Întîi sta Luca Arbore, peste o mie de călăreţi. Mai departe, el, cu altă mie. Şi în fund, Bogdan, cu trei mii, pitulat într-un zăvoi care închide valea despre răsărit... Caii noştri odihniţi şi iuţi... Ne pomenirăm cu patru inşi c-un ştergar alb în vîrful suliţii. Luca Arbore le deschise drum pînă la el. Aci descălicară. Scoaseră căciulile încondurate, îi sărutară mînile şi-i dădură o carte ca din partea î.p.s. cardinalului... Şi văzurăm pe domn ca pămîntul, că pămîntul nu l-ar fi încăput... Atît le zise: „Încălecaţi, şi haiti!”... Veniseră potolit şi să duceau într-o prăfăraie... Să tot fi trecut ca de cînd am început, şi se porniră lungi şiruri de călăreţi. Leşii!... Cînd să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii să desfac în două, şi apucară unii într-o parte şi alţii într-alta. Duşmanii să reped. El... face faţa dos şi dosul faţă, şi-o ia la fugă stăpînită, ceva mai iute ca leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într-o parte şi alţii într-alta... Pînă să se oprească leşii, înfierbîntaţi ca de biruinţă, saruncară valurile lui Bogdan chiuind şi-i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului... DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Prinşi de toate părţile, azvîrliră armele jos. Şi curse sînge pînă la ţurloaiele cailor... Straşnic răcnea leul Moldovei, că auia valea şi codrii... Şi vitejii crezură că urlă a război... Şi el, pasămi-te, îi ţinea de rău... Aşa să stinse ca la 184

jumătate din leşi, pînă prinseră de veste care era porunca domnului... Omul în frămîntarea luptei nu mai e om. Îi loveşti, nul doare. Cade şi alţii îl calcă, nu simte. Tot să pierde ca în genunea morţii!... Numai după ce încetează bătălia... Oh! Doamnă!... să ridică de pe cîmp atîta jale, că nu poţi... şi curg lacrămile, şi plîngi fără să ştii pe cine... Dădu poruncă să alegem şi să îngropăm pe morţii noştri. Puţini picară, dar mari suflete. Ca la două sute... Aci închiseră ochii postelnicul Şteful şi pîrcălabul Hrăman. Că le zise milostivul: „Staţi, moşilor, că nu e de voi!” Ei, aş!... Apoi intrarăm în Halici cu vro trei mii de prinşi. Aci le dădu drumul şi le zise: „Spuneți cardinalului să aibă pe suflet sufletele morţilor din valea Haliciului”. Şi, înapoindu-le cartea, le zise: „Asta s-o scrie popilor, iar nu domnilor, şi nu domnului!” DOAMNA MARIA: Ei, ş-apoi... CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi porunci halicenilor peatră. Şi cioplirăm cu toţii, vro două săptămîni, bourii Şi eu cioplii, măria-ta, că domnul, văzîndu-mă, nu-şi rîsul şi zise: „Meştere Moghilă, capul bourului tău ca Voitiş al meu... Mai grea dalta ca sabia, Moghilă”.

să-i care Moldovei. putu ţine coada lui

DOAMNA MARIA: Apoi? CLUCERUL MOGHILĂ: Apoi făcurăm moşoroaie şi pietruirăm Pocuţia cu bourii noştri, adînci d-un stînjen, ducînd dîră oablă din apa Nistrului pînă-n muntele ăl mare ce stă ca şira spinării la pusul Moldovei. În sus al lor, în jos, de supt pădurea de fagi a Haliciului, al nostru. Şi... DOAMNA MARIA: Şi... CLUCERUL MOGHILĂ: Şi, după ce aşeză ţara, lăsă pîrcălab pe Hrincovici şi vameş pe Chiracola. Şi ne înşiruirăm călări şi plecarăm înapoi cu voievozii noştri înainte. Şi începurăm să cîntăm: „Doină, doină, nu te duce de la mine, doină, nu fugi de bine, doină”. Într-o zi - Duminica Rusaliilor - sta soarele să scapete, ajunserăm p-o cărăruie de peatră. O ploiţă caldă stropise făşiea de drum. Voitiş, într-un ceas rău, alunecă de picioarele de dindărăt. Domnul îi puse pintenii. Calul sări şi căzu, apucîndu-i piciorul supt el... DOAMNA MARIA (cu spaimă): Cel cu rana? 185

CLUCERUL MOGHILĂ: Da... DOAMNA MARIA: Oh! CLUCERUL MOGHILĂ: În prăpastie, în dreapta - piept de munte. Voitiş tremura... Cînd l-am scos, sîngele pătrunsese prin legături... l-am dus pe mîini... El atît a zis: „Unde e aţa mai subțire, acolo se rupe”. Doftorul Cesena aci... Pînă a două zi piciorul se făcu butuc... Boli, aiuri - ierte-mă Dumnezeu - se făcu mai bine, şi de şapte zile, pe drum. DOAMNA MARIA: Ah! CLUCERUL MOGHILĂ: (auzind buciumele): Dar iată-l!... Răsare soarele, şi încălzeşte şi pe boieri şi pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plîns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însufleţind pe cei cu inima scăzută... Doamnă, să plece fetele... (Doamna face semn fetelor să se ducă.) OANA: (furişîndu-se) Să nu-l văz? Mai bine oarbă decît să nu-l văz! (Se dă după colacul de piatră al pupului.) (...) ACTUL III Scena VIII ŞTEFAN (se ridică din jeţ): Maria şi Moldova e totuna... Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani... mulţi şi puţini... de cînd Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boieri, răzăşi şi ţărani, în Cîmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am dăspuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa pînă la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos... HATMANUL ARBORE: Numele tău, măria-ta! 186

TOȚI: Aşa e! ŞTEFAN: Nu... nu!... Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!!... Sunt bătrîn... (Se întoarce şi priveşte grupul unde stau paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr.) MULȚIMEA: Nu! nu! ŞTEFAN: Oh! pădure tînără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea-Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti... Unde sunt... bătrînul Manuil şi Goian, şi Ştibor, şi Cînde, şi Dobrul, şi Juga, şi Gangur, şi Gotcă, şi Mihai Spătarul, şi Ilea Huru comisul, şi Dajbog pîrcălabul, şi Oană, şi Gherman, şi fiara paloşului... Boldur?... Pămînt!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi! (Se opreşte ostenit.) Suflarea... bătrîneţea... (Săgetează cu privirile grupul lui Ulea.) C-am cercat să unesc Apusul într-un gînd, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă, rugîndu-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zavistie şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinătăţii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav... Văzînd că rămîi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ş-am trimes la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari... Au făcut cărări bătînd drumurile pustii oamenii mei şi degeaba. Învoieli cu peceţi-n calapoade, iscălituri fudule... Şi praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molîu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie... (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Cînd voi fi în faţa Lui, voi îndrăzni să-i zic: „Doamne, tu singur ştii ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşărtăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgînilor... Dar toţi m-au părăsit... Doamne, osîndeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osîndi de pacea cu turcii spre mîntuirea sărmanului meu popor!” (Fulgere şi tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvîntului dat... Țineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe... Că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a 187

voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor... Ah!... nimic... Bătrîn, bolnav şi neputincios... Mantia asta e prea grea... S-o poarte altcineva mai tînăr... (Mişcare în mulţime. Mirare.) Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Şi voi, mărturie a ceea ce aţi văzut, spuneţi ţării (tunetele se înteţesc) că voinţa mea e să se ungă Bogdan pe cînd sunt în viaţă... Că voinţa mea ş-a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare.) Signore, dă-mi mîna. (Ştefan trage pe Bogdan spre tronul Moldovei.) Bogdane... vino... suie-te... aşează-te... pune coroana... Bine... (Îngenuche.) Doamne, binecuvintează... (Dă să-i sărute mîna.) Ah!... (Să rostogoleşte de pe treptele tronului în braţele Mariei ş-a doftorului Cesena.) MARIA: Ştefane! DOFTORUL ŞMIL: Altfel nu s-ar fi putut. HATMANUL ARBORE: A murit? CLUCERUL MOGHILĂ: Cine să moară? Soarele nostru n-a apus încă! Barbu Delavrancea – TEATRU, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

X George Calboreanu, în rolul Ştefan cel Mare din piesa Apus de soare

188

62. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare „La sfînta Putnă, unde măria sa şi-a aşezat singur mormîntul şi piatra cu inscripţie între flori de acantă, nu s-a stîns nici o clipă candela aprinsă în iulie 1504”. Mihail Sadoveanu – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965

63. ALTE MÂNĂSTIRI ŞI BISERICI ALE LUI ŞTEFAN CEL MARE În părţile de sus ale ţării, Ştefan clădi, la 1488, mânăstirea Voroneţului, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, şi apoi, pe la 1471 (Kozak, o. c., cap. Voroneţ), mânăstirea de lemn a egumenului Misail. Pe urmă, în deosebite sate domneşti ale lui, biserica de la Pătrăuţi, din 1487, aceea de la Sântilie în marginea Sucevei, de la Bădăuți lângă Rădăuți, de la Reuseni, - dreaptă, fără turn - pe locul unde fusese ucis tatăl său, Bogdan-Vodă, pomenesc biruinţe şi tragedii pe care le cunoaştem. Altele au legături cu lupte a căror amintire în scris s-a pierdut. Şi biserica Mirăuţului, unde slujea Mitropolitul Sucevei, a trebuit să fie refăcută de dânsul, potrivindu-se poate întrucâtva stilul cel nou după acela al lui Alexandru cel Bun, ctitorul de la început (Cf. Kozak, o. c., şi critica mea , în Studii şi doc, VI, p.607 şi urm.; şi separat). În Moldova noastră de azi, Ştefan dădu vechiului târg săsesc de odinioară Baia, unde el câştigase marea biruinţă asupra ungurilor, în 1467, o biserică mare, mult timp în ruină; la Dorohoi, târg de popas pentru negustori, a fost înnoită de epoca noastră o alta, a Sf. Nicolae; cea de la Popăuţi, în marginea târgului de mai târziu al Botoşanilor, cu fresce mari, de caracter 189

cvasi-apusean, are data de septembrie 1496. În reşedința domnească de lângă Bahlui, la Hârlău, se mântui abia la 28 octombrie 1492 biserica Sf. Gheorghe. Iaşului, unde veneau negustori mulţi, încă de la începutul veacului al XV-lea, îi dărui Ştefan altă biserică a Sf. Nicolae făcătorul de minuni, între 1491 şi 1493, iar boierul său Ion Tăutul o biserică a Uspeniei, care se dărâmă mai târziu (Iorga, Inscripții, II, p. 363). Biserica domnească din Vaslui e din 1490 (Melchisedec, Notiţe istorice şi archeologice, Bucureşti 1885, p.133). Cea de la Huşi, atunci numai un sat, pe apa Drăslăvăţului, poartă în pisanie data de 1494 (Ibid., p.140; Iorga, Studii şi doc., XVI, p.245). În satul Borzeşti din ţinutul Bacăului se face un lăcaş mai simplu, fără strane şi fără turn, în 1493-1494, iar în târgul chiar al Bacăului, odată un centru catolic şi o reşedinţă de episcop, fiul lui Ştefan, Alexandru, durează biserica încă de la 1491 (Iorga, Inscripţii, I, p.26; II, p.25). Piatra din Neamţ îşi avu o frumoasă ctitorie a lui Ştefan numai în 1497-1498 (Melchisedec, l. c., pp. 74-[7]5). La Scânteia, în părţile Vasluiului, este încă o biserică ce poartă tot semnele epocii lui Ştefan cel Mare, a cărui înscripţie s-a pierdut însă, ori a fost prinsă cumva în zidărie. Mai sus, în acelaşi ţinut, avem de la dânsul înalta biserică spaţioasă a Dobrovăţului, cea din urmă zidire orânduită de Ştefan, - începută la 27 april 1503 şi isprăvită de zidărie în anul morţii ctitorului, dar nu şi de zugrăveala şi înzestrare, care se făcură numai de Ştefan cel Tânăr, nepotul de fiu al ziditorului (Iorga, Inscripţii, II, p. 206; Studii şi doc., XVI, p. 419 şi urtm.). Ceva mai veche, ca una ce a fost mântuită la 1497, e mânăstirea Tazlăului, în munţii Bacăului (Iorga, Inscripţii, pp. 320- [32]1). Pe locul celei mai dureroase înfrângeri şi jertfei celei mai scumpe „bine-credinciosul şi de Hristos iubitor” Domn făcu mânăstirea de la Războieni, a cărei pisanie, din 1496, cuprinde o întreagă povestire a luptei, a „războiului” celui greu împotriva „puternicului Mahmet, împăratul turcesc, cu toată puterea sa răsăriteană”, ajutat de „Basarab Voievod, căruia i se zicea Laiotă” (Ibid., I, pp. 43-[4]4). Din nenorocire a căzut sau a fost sfărâmată piatra de amintire a Bisericanilor din Neamţ, mânăstire despre care o inscripţie foarte târzie spune că a fost zidită şi ea „de Ştefan-Vodă sin Bogdan-Vodă” (Ibid., pp. 42-[4]3). La Râmnicul-Sărat se mai 190

păstra singura biserică pe care Ştefan a făcut-o pe pământul muntean, în amintirea unei biruinţe. Vandalii moderni au schimbat-o deunăzi, spre ruşinea timpului nostru, cu o zidire nouă. Şi vechile clădiri ale înaintaşilor care apucaseră a zidi şi ei din piatră, au fost înnoite şi făcute mai mari. Neamţul lui Petru-Vodă nu se mai putea vedea astăzi, dar în locul lui avem înaintea ochilor frumoasa şi trainica operă de arhitectură pe care Ştefan puse să o sfințească la 1497, aşezând o piatră amintitoare, în care se cuprinde o neobişnuită rugăciune către Acela care poate „acoperi cu mila sa de acum şi până în veci” şi pe cei mai puternici din stăpânitorii fără durată ai pământului, însă nu se spune nicio vorbă despre cel dintâi ctitor bătrân, al cărui mormânt nici n-a fost „împodobit” cu vreo lespede, ca acela al lui Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, mort de sabie şi adus aici pentru a fi dat pământului (Melchisedec, l. c., pp. 1-2, 5; Iorga, în Buletinul Comisiei Monumentele Istorice, I, p. 37 şi urm.). Bistriţa lui Alexandru-Vodă se înfăţişează astăzi aşa cum a înnoit-o la 1554 alt Voievod cu acest nume, un nepot al lui Ştefan cel Mare, evlaviosul tiran al boierimii, Lăpuşneanul, dar o altă prefacere a fost săvârşită încă de Ştefan însuşi, care făcu să se sape în litere cirilice cu ductul gotic piatra de mormânt a Doamnei ortodoxe a celui dintâi ctitor, Ana, şi, neapărat, aceea a domnescului ei soţ, piatră care s-a pierdut însă, fiind înlocuită cu o alta, a Doamnei lui Ştefan Lăcustă, fără a se atinge totuşi postamentul săpat frumos cu podoabe gotice (Iorga, Inscripții, I, p. 37 şi urm.). Pobrata a fost mărită de Petru Rareş la 1530, dar piatra, aflătoare atâta timp afară, lângă zidul din dreapta (acuma e strămutată înăuntru, după o serbare comemorativă în august 1908), a mamei lui Ştefan cel Mare, Doamna Oltea, trebuie să fi fost lucrată prin evlavia recunoscătoare a marelui ei fiu, care e pomenit cel dintâi în izvodul de la proscomidie, făcut tot de Rareş (Ibid., p. 57); şi inscripţia de pe locul de odihnă al unui „Petru, fiul lui ŞtefanVoievod cel Bătrân” vine tot de la al doilea ziditor al Pobratei (Ibid., pp. 59-60). Moldoviţa bucovineană, care e, aşa cum se vede astăzi, o fundaţie a lui Rareş, a primit şi ea chip nou, potrivit cu o vreme mai glorioasă, de la acelaşi strălucit ziditor din temelie şi înnoitor al lăcaşurilor celor mai vechi; mânăstirea a şi fost 191

darnic înzestrată de Ştefan, care prevedea, prin uricul său de la 1488, că egumenul şi părinţii sunt datori a-i face slujbă de noroc şi biruinţă, odată pe săptămână, de luni seara până marţi dimineaţă, la liturghie, dându-se atunci călugărilor, din dărnicia domnească, şi câte un pahar de vin, iar, după moarte, aceleaşi rugăciuni precum şi pomenirea la ziua izbăvirii, pentru odihna sufletului său (Wickenhauser, Moldowitza, pp. 70-72). Şi dintre boierii lui Ştefan se găsiră câţiva ca să meargă pe urmele lui, făcând biserici în nădejdea iertării greşelilor. În micul lăcaş, plin de umbră şi umezeală, de la Dolheşti, pe Siret, se odihneşte sora lui Ştefan, Maria, soţia lui Şendrea Portarul de Suceava, moartă la 27 martie 1486, şi, în faţa ei, Şendrea însuşi, care a zidit bisericuţa anume pentru îngroparea mlădiţei Domnilor moldoveni (Iorga, Inscripţii, I, pp. 62-[6]3). Şi Tăutul (1501), credincios logofăt al bătrâneţilor lui Ştefan, îşi făcu biserica, la Bălineşti din ţinutul Dorohoiului, pe la 1494, cu mulţi ani înainte de moartea stăpânului său (Melchisedec, o. c., p. 292 şi urm.; Hasdeu, Etymologicum Magnum, II, la „Bălineşti”; Al. Lăpedatu, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice pe anul 1912). O Pravilă scoasă de grămăticul monah Damian la 7003 (1494[149]5) se află la Biblioteca din Petrograd (Liubomir Stoianovici, în Sbornicul din Belgrad, 1923, p. 36); toţi Tăutuleştii dorm în cuprinsul acestei mânăstiri a neamului lor. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

X Mănăstirea Putna, Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” 10 iulie 1466 – 3 septembrie 1469

192

Biserica „Sfântul Gheorghe”, Mănăstirea Voroneț, 26 mai – 14 septembrie 1488

Biserica „Înălțarea Domnului”, Mănăstirea Neamț, ... – 14 noiembrie 1497

193

64. LUMINIŢA DOJA – Ţara dintre două columne La Curtea de Argeş trăieşte încă Neagoe Basarab. Dintre toate reşedinţele domneşti ale Ţării Româneşti numai aceasta a păstrat în semeţia ei surpată ecourile învăţăturii Lui. Neagoe era fiul nelegitim al lui Ţepeluş Basarab din ramura Dăneştilor, înlocuit în domnie de Vlad Călugărul, tatăl lui Radul cel Mare Basarab din ramura lui Mircea cel Bătrân. Mama sa, Neaga, s-a căsătorit cu vornicul Pârvu Craiovescu şi acesta l-a adoptat pe fiul lui Ţepeluş cu gândul ca neamul lui să capete putere. Copil fiind, Neagoe a fost încredinţat patriarhului Nifon ca secretar, iar viitorul domn s-a socotit toată viaţa un ucenic umil al acestui mare om de cultură. Se spune că imediat după urcarea sa pe tron a făcut judecată şi dreptate între oameni. Cărţile tipărite cu litere slavone, dar în limba română, din vremea sa, stau cu cinste alături de cele mai artistice tipărituri ale epocii de perfecţionare şi răspândire a invenţiei lui Gutemberg. În primul cod moral şi politic al unui domn român, Învăţăturile către fiul său, el zice: „Iar de-ţi va mai prisosi din venitul domniei, acel venit să nu gîndeşti că este cîştigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci şi de la aceia ce sînt subt biruinţa ta, cari i-a dat Dumnezeu subt mîna ta. Pentru aceea să socoteşti şi să pofteşti ţara ta să aibă şi aceia dreptate şi pace cu odihnă în zilele tale. Drept aceea, cum o luaţi de la săraci, aşa se cade să o şi daţi pentru dînşii, să le faceţi odihnă şi pace.” Faţă de turci Neagoe recomandă atitudinea şoimului care, netemându-se de vultur, îi lasă, spre a evita lupta, o parte din vânatul său, dar dacă vulturul vrea război, atunci, oricât de puţini ar fi şoimii, nu trebuie să se înspăimânte. Lucrul cel mai de preţ pentru un domn este perfecţionarea interioară. Căci „un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpâneşte, iar un bărbat nebun şi fără minte mulţimea de oameni pierde.” …Urc scara prispei şi privesc o casă domnească ale cărei ziduri muşuroite de vreme par lacrimi de piatră pe mormântul deşertăciunii. „Unde este acum frumuseţea obrazului – se întreba în faţa sicriului deschis al fiului său Petre, Neagoe Basarab. Iată, s-a înnegrit. Unde este rumeneala feţii şi buzele cele roşii? Iată, 194

s-au veştejit…” Veşmintele pe care le purta domnitorul, brocard roşu cusut cu vulturul de aur bicefal bizantin, şi coroana imperială a bazileilor, se află acum într-un muzeu. Alături de ele o scrisoare prin care domnul comanda la Braşov o blană de viezure şi un colier de mărgăritare. O alta aminteşte de o cădelniţă de argint înapoiată meşterilor sibieni din cauza neglijenţei împodobirii ei. „Divinul”, cum îl numea poetul grec de la curtea sa, nu putea păstra lucruri făcute în grabă şi de mântuială. Îl îngrijea unul din renumiţii chirurgi ai vremii, Hieronim din Raguza. Trimitea dogelui Veneţiei un cal de două sute de ducaţi, iar papei Leon al Zecelea, proteguitorul lui Michelangelo Buonarotti, îi cerea, în 1491, să-i socotească pe el, fiul său Teodosie, şi pe toţi supuşii săi, aliaţii bisericii romane. Scria sibienilor trufaş: „…o să vedeţi că sînt domnitor destoinic şi are ţara aceasta domnitor”, iar braşovenilor chiar ameninţător: „…voi face ţara Bîrsei aşa, că nu i se va mai cunoaşte locul.” Trăgea în ţeapă pe negustorii necinstiţi, ca Vlad şi tatăl său, Ţepeluş, spânzura pe hoţi. Dar a fost ctitorul a toată Sfetagora, cum numeşte Gavril protul perioada medievală. Neagoe a murit la începutul toamnei, în 1521. Fiul său Teodosie, care i-a urmat la tron, n-a apucat să domnească decât patru luni. Petru şi Ion muriseră înainte de a deveni adolescenţi, Stana şi Ruxandra, soţii de domn, n-au avut copii. Şi familia i s-a stins. Dar o ctitorie albă, ca astrul nopţii, a rămas să unească pentru totdeauna destinul acestui domn de cel al unui zidar al său. Cine n-a visat-o, fără s-o fi văzut vreodată, reconstituind-o din imaginile legendei? Privind-o, cine n-a fost înfiorat de amintirea sacrificiului suprem pretins bărbatului creator al ei? Cine nu s-a cutremurat, păşindu-i pragul, de neasemuita splendoare a simplităţii? Ea se înalţă imaculată, ca însăşi amintirea, în mijlocul unei explozii florale. E construită din piatră făţuită şi profilată, calcar de la Albeşti, marmură şi mozaicuri de la Constantinopole. Iar meşterii, cei nouă meşteri mari cu Manole zece, s-au adunat din toată ţara. Specialiştii spun că partea cea mai originală a clădirii este pronaosul. Cuprinde patru părţi: un vestibul, un spaţiu central, decorat cu douăsprezece coloane, şi lateral două locuri de îngropăciune. Cele douăsprezece coloane susţin o turlă înaltă de douăzeci de metri. Alte două turle mai mici, răsucite, încoronează capetele dinspre apus ale gropniţelor 195

domneşti. Al patrulea turn, mare, se înalţă peste naos. Biserica e încinsă cu un brâu împletit, ferestrele îi sunt împodobite cu dantelărie fină, tot din piatră. Când i-a visat spledoarea, Neagoe nu gândea că va cere meşterului său să moară pentru ca nimeni pe pământ să nu-i mai poată impune a-şi repeta opera, aşa cum nici Manole nu ştia că îi vor trebui zece ani ca s-o desăvârşească. La sfinţirea ei însă veniră patriarhul Teolipt al Constantinopolului, patru mitropoliţi, Gavril protul cu douăzeci de egumeni de la mănăstirile Athosului, mulţime de clerici şi oameni din popor. Clopotele au prins a suna. Maiestuozitatea sunetelor lor s-a stins în acordurile cobzei şi ţiterei care încălzeau ospăţul la care domnul a împărţit daruri săracilor şi văduvelor. Şi astfel, visul şi capodopera lor au intrat în cel mai obişnuit cotidian. Luminiţa Doja – Ţara dintre două columne, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981

196

65. MÂNĂSTIREA DE LA ARGEŞ. ALTE ZIDIRI ALE LUI NEAGOE Toate silinţele şi toată bogăţia însă şi le cheltui Neagoe pentru a da Argeşului - de unde plecase Mitropolitul pentru a se aşeza la Târgovişte lângă Domn, care, totuşi, stătea şi la Argeş, aproape de sprijinitorii săi ardeleni, - cea mai frumoasă din mânăstirile aflătoare pe pământul românesc. Marmură, „piatră cioplită şi netezită şi săpată cu flori”, alcătuieşte păreţii, prinşi într-un pătrat, pe care-l întrerupe însă umflătura de strane înaintea altarului. Ca şi la Dealu se întâlneşte brâul de împrejmuire, firidele, rozetele săpate în locul discurilor de smalţ din Moldova, turnueţțele din față, deasupra pridvorului răzimat pe doisprezece stâlpi, „straşinele cioplite cu flori”, privazurile de uşi şi fereşti „scobite şi răzbătute prin piatră”. Dar aici un alt mare turn se înalţă deasupra naosului însuşi; un aghiazmatariu, un „cerdăcel” cu liniile gingaşe aştepta înaintea scărilor pentru slujbele care, mai târziu, trebuiau să se facă în pridvorul pe stâlpi, deschis vederii şi mişcărilor aerului. Dar ceea ce deosebeşte mai ales această biserică fără pereche e bogăţia împodobirii: la uşi, la fereşti, pe linia împletită din trei viţe a colacului de împrejmuire, pe turnuri, dintre care cele din faţă au fereşti oblice ce nu se mai întâmpină aiurea (V. biserica, aşa cum era înainte de reparaţie, descrisă de Reissenberger, în Revista română, I). Lazur albastru, aur deasupra „florilor” de piatră adauseră mândria colorilor pe lângă armonia proporţiilor şi scumpetea trainică a materialului. Un panegirist - aceştia au totdeauna multe calificative şi comparaţii la îndemână - cutează a face asemănare între biserica de la Argeş şi Sfânta Sofie, pe care totuşi o cunoştea, şi adaugă chiar că zidirea lui Neagoe era „cu frumuseţa pe deasupra” minunatei zidiri bizantine (Gavriil Protul, l. c., p. 111). Săpăturile le făcuse meşterul sas Veit, Vitus, care fu întrebuinţat şi pentru zugrăveală, până ce în ţară chiar se căpătă un bun zugrav de sfinţi în românul Dobromir (Iorga, Negoţul şi meşteşugurile, Bucureşti 1906, p. 32[3]3; reprodusă în Istoria românilor în chipuri şi icoane, ed. 197

Craiova). Tot meşterul va fi săpat frumoasele pietre de mormânt pentru fiii domneşti Anghelina, Ioan, Petru - rămase în viaţă numai „coconul” Teodosie, numit pompos după marele împărat răsăritean de odinioară, - şi va fi pregătit cea menită pentru ctitorul însuşi (Iorga, Inscripţii, I, p. 146 şi urm.). Cum se făceau sfinţirile de biserică domnească pe acest timp ne spune o scrisoare către braşoveni a lui Neagoe, cu data de 26 aprilie 1520 (Hurmuzaki, XV, la această dată): „În sfârşit, precum se ştie şi la noi, am mântuit, după lege şi datina credinţii, biserica noastră sau mânăstirea pe care începusem a o rezidi întru cinstea Atotputernicului Dumnezeu. Am sfinţit acea biserică întru lauda Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, şi am chemat la sfinţirea bisericii toată ţara aceasta a noastră; deci acolo am trimes să se adune. Cu prilejul cării sfinţiri să putem mai uşor vedea înaintea noastră pe toţi supuşii”. La sfinţirea mânăstirii Argeşului fură chemaţi toţi egumenii din Athos, dintre care nu era unul care să nu fi putut preţui binefacerile Domnului izvorâtor de milă: „lavra Ţării Româneşti”, - Cutlumuz sau „mânăstirea lui Hariton”, - lavra moldovenească a Zografului adăugată de Ştefan cel Mare şi de fiul său Bogdan (Iorga, Athosul, p. 466 şi urm.; mai sus, p. 122), lavra rusească, a Pantocratorului şi cele şaisprezece mânăstiri greceşti îşi avură astfel păstorii, sub călăuzirea „preotului” Gavriil, care peste puţin uni în aceeaşi Viaţă de sfânt laudele lui Nifon şi ale lui Neagoe însuşi. Marele sobor sărbătoresc se făcu în vechea reşedinţă a Domnilor munteni de la 14 la 17 august anul 1517. Pentru întâiaşi dată un Patriarh din Constantinopol, Teolept, se află pe pământul românesc; el era întovărăşit de episcopii de Seres, de Sarde, de Midia şi de Melenic. Macarie era Mitropolit muntean acuma, şi el veni cu egumenii, fără episcopi, căci, la această dată, episcopia de Severin se pare că nu era ocupată şi cea din Buzău aştepta organizarea. Se făcu de cu seară, la 14, vecernie şi colivă în ajunul hramului, apoi, spre seară, praznic, „cină, ca să-şi odihnească oamenii”; după care călugării începură denii în cuprinsul de marmură, strălucitor de aur, al mânăstirii celei noi.”Şi sfârşiră denia când se vărsa zorile.” A doua zi, Neagoe însuşi aşeză la locurile lor icoanele scumpe, dăruite de dânsul, pe când clerul, cu Patriarhul în frunte, se gătea de slujba cea mare a liturghiei după această târnosire de 198

mână domnească. Până atunci un al doilea ospăţ primi la mesele întinse pe pajişte toată boierimea la un loc cu săracii de pe acele locuri, „cei mici, săraci, văduve, mişei şi cei neputernici”. Când oaspeţii plecară după iscălirea şi pecetluirea actului de fundaţie, rămase stăpân pe cuprinsul mânăstirii Iosif, ca egumen cu bederniţă, ca arhimandrit şi deopotrivă cu cârmuitorul Tismanei, care şi ea îşi avea privilegii mai presus de alte mânăstiri încă din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376; Gavriil Protul, l. c., la sfârşit). Printr-o ultimă recomandaţie în dedicaţia, măiestrit stilizată slavoneşte, care se ceteşte până astăzi pe două plăci de marmură săpată, de o lature şi alta a uşii de intrare, Neagoe se rugă de egumeni să nu primească a se aduce şi ascunde în mânăstire „ceva din sculele şi din avuţia boierilor”, „ca nu cumva să cază mânăstirea în nevoie pentru avuţie străină”, o amintire a prigonirilor îndreptate de Mihnea-Vodă împotriva mânăstirii Bistriţa, în care va fi stat ascunsă averea craioveştilor. Neagoe-Vodă se îngriji, în acelaşi timp, de o reşedinţă şi o biserică potrivită pentru Mitropolit, în Târgovişte, unde îi făcu strămutarea, după învăţătura dată odinioară de Nifon. Din nenorocire, mulţămită unei refaceri totale, nu mai avem astăzi vechea clădire de la începutul veacului al XVI-lea. Schiţe luate înainte de lucrările de prefacere, ne-o arată (Romstorfer, Die moldauisch-byzantinische Baukunst, Viena 1896, planşe: după acuarela lui Szatmari, din care se mai află exemplare) având baptisteriul după asemănarea celui de la Argeş, lipit de faţadă, care seamănă mai bine cu acea de la Dealu decât cu faţada, mai simplă în linii şi mai bogată în podoabe, de la Argeş. Ca şi acea biserică a Sf. Nicolae din Dealul cu viile, ea are forma unui pătrat, şi zidurile sunt mai puţin împodobite. Două turnuri mari, străbătute de două rânduri de fereşti, apasă pe pronaos şi naos, şi alte turnuri mai mici, câte două, se aşează înaintea celorlalte, între ele sau în fund deasupra altarului. Aceste opt turnuri singure sunt pomenite şi de panegiristul lui Nifon şi al lui Neagoe (Gavriil Protul, l. c., pp. 111-[11]2), care adaugă că această a doua Mitropolie era „mare şi frumos zidită” şi că „nu se satură ochii tuturor de vederea ei”. Vechea inscripţie avea, se pare, data de 30 septembrie 1519 (7028, nu 7018), Macarie fiind însemnat ca Mitropolit, şi ea mai spunea că Neagoe a dăruit 199

ctitoriei sale satul Aninoasa (Iorga, Inscripții, I, pp. 166-[16]7). Zidirea rămase însă neisprăvită, şi, precum, la Argeş chiar, mai avură de lucru meşterii plătiţi de Radu-Vodă de la Afumaţi, astfel aici se mai cerură silinţele acelora pe care-i chemă urmaşul adevărat al evlaviei lui Neagoe, Radu Paisie. Numai după 1535 biserica a fost, deci, cu desăvârşire gata (Ibid). Şi o biserică târgovişteană a Sf. Gheorghe, cu un singur turn, e arătată în viaţa lui Nifon ca o ctitorie a lui Neagoe (Gavriil Protul, l. c., I, p. 111-[11]2). Dărâmându-se cu totul, ea a fost refăcută la 1730 de stegarul Dima (Iorga, Inscripții, II, p. 95). Şi putem adăugi că şi în mahalaua sârbilor era o biserică din acest timp având pe Sf. Nifon în hram (Ibid., p. 359). Dincolo de munţi, în sfârşit, prin dărnicia lui Neagoe, căpătară românii din Şcheii Braşovului cea dintâi biserică a lor, Sf. Nicolae, căreia-i înnădi pridvor, pe urmă, Petru-Vodă Cercel, şi e sigur că preoţii braşoveni, care atârnaseră un timp de Vlădica necanonic din Feleac, Daniil (Cf. şi Bogdan, Documente şi regeste, p. 308, nr. 2. Dar v. mai departe), se numeau acum de Domn şi se hirotoniseau de Mitropolitul din Târgovişte, care va fi avut înrâurire în toată Ţara Bârsei (V.Stinghe, Istoria besearicei Şcheailor, p. 1). Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

200

66. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă „Mă opresc gânditor în faţa chipului de bronz al falnicului Basarab – păstor cuminte, care şi-a tras turma din bătaia fiarelor. Cum să nu te simţi mândru că eşti român? Şi cum să nu rămâi uimit de tăria neamului tău şi să nu-l slăveşti, când cugeţi la câte s-au petrecut de-atunci… la câte primejdii au învăluit mâna aceasta de oameni, sămănată pe brâiele Carpaţilor – şase veacuri de lupte şi de zbucium, şase veacuri de neadormită şi dârză împotrivire la năvala atâtor vrăjmaşi, cari aduceau în ţara asta blândă urgia şi jaful războiului cu toate cruzimile lui: stricarea găspodăriilor şi sălbăticirea oamenilor, izvoarele munţilor roşite de sânge, oraşele-n flăcări, femei desculţe, cu prunci în braţe, alergând pe lanurile pustiite, sute de leşuri zăcând ne-ngropate pe marginea drumurilor!... Şi ce de viteji şi-au pus zilele lor punte biruinţii, până să răsară şi pentru noi mult aşteptata zi de mântuire şi de linişte! N-a fost pe lume un neam mai încercat ca al nostru. N-a fost popor care să-şi fi plătit mai scump dreptul de a trăi în ţara şi-n legea lui, popor pe care să-l fi împins la jertfe mai mari adânca dragoste de moşie şi dorul de neatârnare”. Alexandru Vlahuţă – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

201

67. Învățăturile lui NEAGOE BASARAB către fiul său Teodosie „Dacă vrea să pună pe cineva în dregătorie, să-l puie pe fiecare după cum i se potriveşte fiecăruia. Aşa se cuvine, dacă vreţi să aşezaţi pe dregătorii voştri în dregătoria voastră, nu după părtenire şi pentru înrudire. Pentru că dacă vor avea unii o mulţime de rude sau dacă vor fi unii şi dintre rudele voastre, atunci să le daţi mai multă putere, pentru că sînt rude sau celor care vor fi rude domnilor voştri? Pentru că cel ce este domn adevărat, nu i se cuvine să aibă rude, ci numai slugi drepte.” Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie - fragment

68. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie „Pe la crucea drumurilor mari, la hanul lui Enea Căpriţă, murgul, ca şi cum simţise truda şi foamea stăpînului, se opri. Andrieş ridică privirile, şi Gheorghiţă Răducan sări din şa: – Aici, la rateşul lui Căpriţă, găsim, stăpîne, de toate… Parcar fi han de sat mare. Un drum vine din Ţara Leşască, unul din Ţara-de-Jos, pe la Dorohoi; şi Suceava-i dincolo de deal şi de pădure… O poştă jumătate, mult două… Iaca şi badea Ene… Noroc bun, frate Ene!... Enea Căpriţă, în prag, rotund, spătos şi voinic, îşi scoase cuşma dintr-un berbece din cap şi pofti bun-sosit călătorilor, c-un zîmbet foarte blajin, din buze parcă unse cu unt.

202

Dar Andrieş nu se uita la el. Întors puţin în şa, privea neclintit pe drumul lung al Dorohoiului. Un călăreţ singuratic venea la umblet întins, foarte repede, dintr-a-colo. Creştea în pînză de praf, în rumeneala asfinţitului; sclipiri de oţel arătau că cel ce grăbeşte spre han e oştean şi poartă arme. – O să am veşti din Ţara-de-Jos… gîndea Hamură, şi, fără să se clintească din şa, îşi plimba privirile de la hanul mare de bîrne, c-o roată într-o ţăpuşă din vîrful acoperişului, la dumbrava de stejari de aproape, plină de flori şi ierburi şi de cele dintîi furişări de umbre; pe drumul alburiu al Sucevei după aceea; pe cînd Enea Căpriţă zîmbea mirat şi se pregătea să înceapă vorba, şi pe cînd Răducan avea nişte ochi întristaţi şi o faţă trasă, care dovedeau cea mai lupească foame. – Dincotro? întrebă Căpriţă lungind gîtul şi făcînd un pas spre şleah. Gheorghiţă Răducan înghiţi ceva amar şi răspunse cu glas răguşit: – De departe, de departe tare, frate... Phiii! Tocmai de peste nouă ţări şi nouă mări... Din Ţara Leşească, frate Ene... Nu ţii minte cînd am trecut încolo, acu’ vreo doi ani, cînd vesteau crainicii Domnie nouă? – Aha! aha! zise grăbit Enea, ca şi cum îşi amintea prea bine de aşa ceva. Răducan îşi trase calul de căpăstru şi făcu şi el un pas spre han. – Ei, şi ce mai faci? Ceva de mîncare, de băutură este? Ştii ce foame i-i lui stăpînu-meu? – Dumneavoastră să fiţi sănătoşi! rosti cu mîndrie hangiul dînd din cap. Aici se găseşte totdeauna mîncare proaspătă şi vin vechi...

203

– Cînd am trecut încolo, aveai un potroc de cucoş, frate Ene!... îngînă cu duioşie Răducan... Am să-mi aduc aminte cît oi fi ş-oi trăi!... Hangiul tresări. Andrieş Hamură se plecase în şa şi-ntreba cu glas tare: – Bade Căpriţă, veşti din Ţara-De-Jos, de la război, ştii...? – Nu, măria ta, veşti nouă nu prea ştiu... S-aude că au venit turcii şi tatarii câtă frunză şi iarbă, prăpădenia pămîntului... Dar dac-a vrea Dumnezeu, om scăpa şi de valul acesta... De multe am scăpat... Iaca, aici n-a fost sat mare, întemeiat? spunea tătuca, Dumnezeu să-l ierte; şi pe cînd începuse el negustoria în părţile acestea, au venit păgînii ş-au făcut frumuseţă de sat una cu pămîntul... Dar hanul nu l-au dărîmat... Să se mai plîngă de noroc omul!... Au băut cît au putut în beciuri şi s-au dus bălăbănind pe cai... Şi iaca, hanul ş-acuma durează... Da’ eu veşti nouă acuma de ştiut nu ştiu!... – Apoi văd eu că nimenea nu ştie nimica... Dar pe călăreţul cela care s-apropie în fuga calului îl cunoşti? E de prin părţile acestea? – Pe călăreţul cela? Nu, pe călăreţul cela nu-l cunosc... Nu, n-am de unde să-l cunosc!... rosti Enea Căpriţă cu încredinţare. Apoi adăogi cu grabă: Măria ta, am ş-acuma potroc de cucoş... Răducan tresări ca lovit de săgeată. Andrieş întoarse iar, mirat, capul : – Ce potroc de cucoş?... – Ca atuncea, măria ta, cînd aţi trecut în ţara Leahului... – A! Vra să zică îţi aduci aminte de cînd am trecut încolo...? – Cum nu, măria ta? se poate? Vesteau crainicii, prin sate, Domnie nouă... Şi eu aveam potroc de clapon... Iar acesta de acuma e şi mai bun decît acela. Cît despre călăreţul care vine nu ştiu nimic... Nu-l cunosc, măria ta, nu-i de prin partea locului... 204

Nici Andrieş Hamură, nici Răducan nu mai ascultau, iar hangiul mai-mai nu ştia ce zice: toţi erau cu ochii aţintiţi asupra străinului care venea furtunos pe calu-i roib, pintenog la trei picioare. Avea o înfăţişare foarte ciudată străinul: purta pinteni mari la cizme lungi, cu carîmbii pînă la genunchi, nădragi strîmţi de piele de căprioară, lustruiţi şi vechi de cînd lumea parcă; un spenţer de şiac castaniu, gros şi tare, sub care se gîceau zale de sîrmă, şi deasupra contăş zvîrlit numai pe umăr, ţinut de un lanţug vechi petrecut pe după gît. Dar cel mai de căpetenie lucru, pe lîngă îmbrăcăminte, era sabia: o pană uşurică, încovoiată tare, cu teacă înflorită cu argint, c-un mănunchi bătut numai în mărgăritare dese, unul lîngă altul, ca pasatul, care aveau dulci străluciri alburii şi verzii în bătaia asfinţitului. Sabia aceasta scumpă, care se deosebea aşa de tare de haina săracă, era ţinută de o cingătoare de fir cu paftale de argint şi era purtată în vază cu o mîndrie care voia să înfrunte lumea. Tot aşa, cu mîndrie, era purtată şi o barbă uriaşă, castanie, în care se deschideau doi ochi căprii, cu luciri blînde şi totuşi părînd grozavi în stufăria aceea deasă de păr. Cu mîndrie era ţinută şi mîna dreaptă pe un jungher cu teacă de piele galbenă. Andrieş Hamură aştepta c-o mînă în şold, cu bărbia puţin înălţată; murgul părea de piatră, aşa sta neclintit. Străinul se opri deodată scurt şi-şi scoase de pe pletele creţe căciula naltă de miel de Crîm. – Poftesc multă sănătate la tinereţă înflorită! zise el c-un zîmbet blajin. Răducan flămîndul însă nu voia s-audă; era disperat de întîrzîiere; mormăi încet, ca să-l priceapă numai Enea Căpriţă: – Ce Dumnezeu, aşa de mare barbă!... Ar trebui să şi-o mai astîmpere!...

205

– Mulţumim domniei tale... răspunse Andrieş, şi se gîndea: Ostaş prost să fie? Boier să fie? Apoi adăogi, zîmbind şi el, ca şi cum zîmbetul străinului se răsfrîngea şi pe obrazul său: – Dincotro? Poate vii din Ţara–de–jos? – Da! de departe, jupîne... Acu deocamdată din Ţara–de–Jos, de la Roşcani... Uită-te la mine: boier sînt şi eu, răzăş vechi, şi se cade să te întreb şi pe domnia ta de unde vii... Pe mine mă chiamă Costea Morocîne şi vin de la război cu păgînul. – Eu vin din Ţara Leşască... răspunse tînărul. Mă chiamă Andrieş Hamură. – Aha! va să zică vii din străinătăţi şi nu ştii nimic. Nu ştii că păgînii au răpus capul lui Ion–Vodă! Andrieş tăcu, încremenit. Vestea asta străinul o spusese cu o umbră de durere în ochi. Tînărul, mîhnit, voia să deschidă gura; îi tremurau buzele, şi ochii negri, focoşi, îi erau plini de întrebări. Costea Morocîne, zvîcnind din nemişcare, descălecă scurt. Zise repede : – Să descălicăm, frăţîne! Sînt mort de foame şi de trudă! La o îmbucătură, la un pahar dulce, oi putea să-ţi spun multe lucruri... Dar de cincisprezece ani, de cînd cutreier lumea, aşa moarte n-am văzut, pentru asemenea om... De-acu iar vin vremuri amare pentru săraca ţară... Andrieş Hamură descălecă, îşi desţepeni mădularele întinzînd braţele în laturi şi bătînd în pămînt cu picioarele amorţite. Răducan răpise calul, îl ducea grăbit la grajd. Căpriţă hangiul strigă la o slugă: – Măi Tanasă, măi! vină, şi ia calul boierului Costea, măi! – Nu, frate orîndar... Eu am obicei să îngrijesc singur calul... zise zîmbind Costea. Îi dau grăunţe cu mîna mea, îl învălesc eu şi206

l mîngîi. Calul mi-e tovarăş de zile bune şi rele... Învaţă asta de la mine; iar tu pregăteşte ale tale; dar ia sama, că mi-i aşa de foame, că mă tem să nu te pun în ţiglă şi pe tine... Domnia ta, jupîne Hamură, aşteaptă-mă preţ de-o clipă numai... Acu m-am dus ş-acu am venit! Glasul lui Enea Căpriţă începu dintrodată a se auzi ca o talangă prin ogradă, dindos, răcnind la argaţi, răcnind la muiere; găini începură a cotcodăci grămădite prin colţuri, spăriate de mînile întinse care se repezeau ca ghiare de uli asupra lor: un purcel guiţa asurzitor; un topor începu a bocăni la trunchiul cu lemne; fîntîna cu cumpănă scîrţîi prelung; rateşul se deştepta deodată; şi Andrieş Hamură, răcorit cu stropitură de apă rece, aştepta lăsat a lene pe speteaza scaunului, cu picioarele întinse între ţăruşii groşi bătuţi în pămînt, supt o masă cioplită cu toporul în trunchi de fag, deasupra căreia lelea Anica a lui Căpriţă zvîrlise din fugă, aplecîndu-se c-un zîmbet, o pînză curată de in. Prin rumeneala asfinţitului se întorcea de la grajd Costea Morocîne, cu barba lui uriaşă, castanie. Pintenii mari sunau vesel. – Mi-e foame cumplit! zise el lăsîndu-se încet pe scaun cu un gemăt uşor. De trei zile alerg, de trei zile mă poartă calul ca o furtună... Acu, de pe drum, de departe, mă întrebam eu: Cine să fie? Cu cine mă întîlnesc? Căci pe unde am călcat cu calul, tot peste ţară pustie am dat! Om bun m-aşteaptă, îmi ziceam eu, - şam să am cu cine schimba două vorbe... Pe urmă, după ce bem un pahar... – să ne vedem în cinste, ori pe lumea asta, ori pe cealaltă... azi ne întîlnim la cruce de drumuri, mîni ori mor eu, ori mori domnia ta... De aceea-i bine să zicem lui Căpriţă s-aducă paharul cel de vin, ca să-l bem întîi, şi să ne luăm de o grijă! Hamură zîmbi. Străinul avea ceva cald în priviri şi prietinie în vorbă; şi soarele, în asfinţit, arunca o lumină dulce asupra hanului, asupra dumbrăvii de stejari din preajmă, strecura suliţi argintii prin părul sub care şedeau, ş-un miros aţîţător de găină 207

friptă, cu zvon de glasuri grăbite, venea de aproape; Hamură zîmbea, se simţea bine şi i se deschidea pentru prietinie sufletul tînăr, după doi ani de înstrăinare, faţă de omul acesta din neamul lui care-i spusese o veste tristă, pentru care numai înmlădierea glasului era o mîngîiere. După ce veni vinul şi sorbiră cîte-un păhărel, Costea Morocîne, cu ochii deodată întunecaţi, începu a povesti despre luptele de la Cahul, despre moartea lui Vodă-Ion. Vorbi despre vînzarea boierilor în frunte cu Irimia Golia Cernăuţeanul, despre călcarea de jurămînt a turcilor, vorbi cu mîhnire şi cu duioşie ca despre moartea năprasnică a unui părinte. – Oameni sîntem, frate Andrieş, zicea Morocîne clătinîndu-şi încet barba uriaşă, şi toţi ne vom înfăţişa la înfricoşatul judeţ de apoi... Jurămîntul nu trebuie să ni-l călcăm, şi sîngele omului viteaz fără pricină să nu-l vărsăm... Aşa, mă gîndesc eu, tot turcul e fiară fără credinţă... El pentru noi n-are lege, ci numai pentru prorocul şi neamul lui. L-au rupt cu cămilele, frate; cu chinuri cumplite a pierit, asemenea cum de mult n-a fost pe pămîntul nostru... Atuncea mi-a venit mie iar sîngele la cap şi mi-am zis: O viaţă am, una, dar tot la goană de păgîni trebuie să mi-o prăpădesc... Parcă pînă acuma, de cincisprezece ani, ce fac?... Nevasta lui Enea Căpriţă venea c-o strachină mare, plină, cu obrazul pierdut în aburi calzi; puse strachina drept în mijlocul mesei şi de subsuoară dădu drumul alături la două linguri de lemn de paltin. Costea tăcu deodată şi începu şă-şi mîngîie barba; prin aburi, Andrieş Hamură îşi vedea ca de departe tovarăşul; amîndoi începură a sorbi cu lăcomie, pe cînd lelea Anica dădea fuga la scrob şi la friptură, care sfîrîiau pe foc, sub şopron. După ce aburii rămaseră izvorînd numai din strachina lucie goală, după ce mai sorbiră cîte-un păhărel, braţele albe ale nevestei, cu mînicele largi ale cămăşii suflecate, aşezară între muşterii şi plăcinta rumănă de ouă, şi găina cu coajă aurie, şi-ncă o pită de secară, frîntă acolo, 208

în faţa oaspeţilor, de degetele ei moi. După aceea, cu obrazul rumenit de dogoarea focului, nevasta lui Căpriţă întrebă zîmbind: – Poate vă mai trebuie şi vin, boieri dumneavoastră? – Mie îmi cam trebuie! rosti Costea rupînd în două găina friptă. Grozav îmi trebuie! Andrieş Hamură începu a rîde. – De ce rîzi, tinereţă înflorită? E-he! am păţit eu multe deacestea... Cîteodată numai pita cu apă mi s-a părut mai gustoasă decît friptura asta... Foamea, frate, e mare meşter bucătar... Ce să-i faci? Cînd ai ce, mînînci cît poţi; cînd n-ai ce, tot cît poţi mînînci... Ş-aşa, pînă ce adormi cu faţa la pămînt somnul cel din urmă! Aşa-i viaţa noastră cea ticăloasă! Uite, mai nainte ne-am întălnit; domnia ta ai venit dintr-o parte, eu din alta; acuma, după ce ospătăm, domnia ta te duci într-o parte şi eu în alta! Ce-am înţeles? Mîni vine pîrjolul turcilor şi al tătarilor, nici nu ne mai vedem, nici nimică, şi parcă-mi pare rău de asta... Mie totdeauna mi-a părut rău că întru-un loc c-o fiinţă omenească nu m-am putut opri... Tot în străini şi-n necazuri... – Şi-acuma und’ te duci? întrebă încet Andrieş Hamură. – Acuma? acuma nu mă duc nicăirea... Umblu şi eu aşa... Nu-ţi spun că are să vie potop păgîn din urmă? Aştept şi eu... – Crezi că vin turcii şi tătarii? Eu mă duc spre casă... – Te duci la tata şi la maica, frăţioare, poate şi logodnică ai... Da’ eu n-am pe nimeni în lume. Eu n–am casă, N-am nici masă, Nici dragă jupîneasă! Vorbele acestea le spuse Costea c-o înmlădiere de tristeţă care încălzi şi mişcă sufletul lui Andrieş Hamură. Deodată cuvinte bune de mîngîiere îi umplură sufletul. În uşoara aburire pe care o 209

aducea vinul, privea cu ochi scînteind la tovarăşul acesta pe care întîmplarea i-l adusese. Îi plăcea străinul acesta, suflet bun şi neliniştit, de bună-samă bun tovarăş la năcazuri. Îl privea cu ochi încălziţi, şi

sta gata

să i

destăinuiască,

să primească

destăinuiri. – Eu merg spre Suceava. Mergi cu mine, frate Costeo. – Merg, de ce să nu merg?... poate chiar să-ţi fiu bun la ceva... Ai o logodnică, nu-i aşa? Să trăiască! Uite, eu paharul acesta îl beau pentru norocul domniei tale... Om ca mine, frate bun şi fără noroc, n-ai să găseşti, să cutreieri ţara în lung şi-n lat!... Aşa că eu beau totdeauna pentru norocul altora... Sorbiră vinul în tăcere şi rămaseră privindu-se o clipă, zîmbind, într-un început de prietenie. – Eu vin din ţara Leahului, zise încet Hamură, de la învăţătură... Tocmai la Liov am fost... Şi doi ani am stat acolo... De la Moldova am aflat veşti puţine. Auzeam de războaie mari şi fierbea sîngele în mine. Şi iată, acum cînd am venit, războiul s-a sfîrşit şi aud de năvala păgînă... Da’ bine c-am venit macar acum… Tatu-meu, Gligorcea din Forăşti, voia să mă ţie înainte acolo; dar eu n-am putut răbda… Iată, am venit; am ş-o logodnică… Dac-a fi să fie nacaz şi cumpănă, cum de multe ori a mai fost pe pămîntul nostru, am pentru cine să-mi pun viaţa. – Are să fie nacaz, are să fie, tinereţă înflorită! suspină Morocîne, clătinîndu-şi barba. Vra să zică, de la învăţătură, din Ţara Leşască, vii… Am fost şi eu pe–acolo… Dar eu n-am fost pentru învăţătură letinească, n-aveam nevoie… Şi ce-ai făcut acolo? – Ce să fac? răspunse rîzînd Hamură. Am învăţat să scriu, şi meşteşugul vorbirii… – Bine, de scris ca de scris, asta e purerea vremurilor nouă, cît despre meşteşugul vorbirii, acela de la mama se-nvaţă… Şi ce210

ai mai învăţat? Şi istorie, şi geografie, şi meşteşugul războiului… Acesta se-nvaţă şi altfel… Eu cum le-am învăţat? Singur, fără de dascăli, ce crezi? Ce n-am învăţat eu? Patru limbi ştiu: şi turceşte, şi muscăleşte, şi leşeşte, şi greceşte… Şi ţări şi oameni mulţi am văzut. Eu am fost la Soroca, şi la Bacău, şi la Hotin, şi la Smil, şi la Cetatea Albă, în toată ţara asta… Şi la Bucureşti, la munteni, şi la Brăila, şi la Ţarigrad… Ş-am fost şi la Cracovia, şi la Mosc… Pe unde n-am umblat eu? Am fost rob la tatari în Crîm, şi cu ajutorul lui Dumnezeu ş-al Maicii Preciste, am scăpat teafăr… Ba m-am întors înapoi şi mi-am luat datorie şi dobîndă… Şi sabia asta de la turci o am: uite, sabie cu mărgăritare… o mie de mărgăritare… Uite cum stau, ciucur… Şi pana numai în flori de argint, şi ascuţită ca un brici… De la un paşă turc am luat-o şi i-am tăiat şi gîtul cu dînsa, dacă vrei să mă crezi… Aşa am colindat eu prin lume, ş-am pătimit, dragă frate, şi nicăieri nu m-am aşezat… Prietenii care iam avut au murit şi singur am rămas… Ş-acuma şi din războiul acesta de la Dunăre am ieşit întreg şi aştept altă undă, alt clocot, ş-a da Dumnezeu ş-oi scăpa şi de-aici teafăr… Omul tare nu cade cu una cu două… Şi eu, cu barba, cu sabia, şi cu puterea mea mă mîndresc, şi mă chiamă Costea Morocîne… Aşa, cum mă vezi, în mănăstire la Putna, la mormîntul lui vodă Ştefan cel Bătrîn am fost… Acel carele a făcut dreptate pe lume şi a înfrînt cerbicea păgînilor… Şi-acolo, la mănăstire, este un pocal din care a băut Ştefan-Vodă, ş-un arc al lui, cum nu mai este pe lume: cu vîrtejul trebuie întins… şi nimenea în zilele noastre nu-l poate întinde… Şi eu m-am dus acolo, la Putna la mănăstire, lîngă mormîntul lui Ştefan-Voievod, şi-atuncea mi-am pus pintenii aceştia, şi m-am închinat şi m-am rugat făcîndu-mi cruce, am stupit în palme, am prins arcul şi mi-am cercat puterea. Ş-am întins coarda arcului de s-au spăimîntat toţi cîţi erau acolo… Şi pentru aşa ispravă mi s-a cuvenit să beau din pocalul cel vechi… Aşa ispravă am făcut

211

eu, frate… Ş-am băut din pocal cum beau acuma şi cum îţi doresc sănătate… c-un pahar de băutură şi mai multă voie-bună! Amurgul creştea şi cei doi oaspeţi, muiaţi de băutură şi de mîncare, cu privirile încălzite, împrietiniţi, îşi apropiaseră capetele şi sfătuiau încet. În fund, în preajma hangiţei, se zărea şi Răducan c-o halcă de friptură în mînă. Iar Andrieş Hamură povestea lui Costea Morocîne despre viaţa lui din Ţara Leşască, şi Costea asculta dînd din cap, - îi povestea ce fel de profesori bătrîni avea, care vorbeau ca apa limbi străine şi ştiau să-ţi măsoare şi depărtarea pîn’ la soare; cum de altfel viaţa multor învăţăcei se petrece numai cu somn, mîncare şi băutură, cu măncare, băutură şi somn şi cu băutură, somn şi mîncare; cum lui mai mult şcoala armelor şi a călăriei i-a plăcut şi zbuciumările de tot felul, şi cum din învăţătura cealaltă nu i-a rămas nimic acuma cînd a intrat în ţară, parcă totul s-ar fi călătorit pe apa Sîmbetei. – Apoi aşa-i cu cartea... asta se ştie... Intră pe o ureche şi iese pe alta!... rosti liniştit Morocîne. Numai durerea e adevărat învăţător! Şi Andrieş, încălzindu-se, începu a-şi mărturisi şi focul inimii. Vai de capul meu, frate Costeo! Cît m-am chinut, Dumnezeu ştie… Uite, mă arde aşa, la inimă, de nu ştiu ce să mai fac… Mă prăjesc ca un şarpe pe jarartec cîteodată… Mi-i dragă fata boierului Mihail Talpaş de la Drăguşeni. Îl cunoşti? N-ai de unde-l cunoaşte… Să vezi, frate, cît e de frumoasă, şi mi-i dragă… Acuma atîta rîvnesc… să ajung s-o văd… Şi pe urmă pot să mor… Nu că mă laud… dar frumoasă ca dînsa n-am văzut fată în toată Lehia… Mă crezi? – Cred, frate, cum să nu cred? răspunse cu tărie Costea. – Ş-atîta vreau, rosti foarte înduioşat Hamură, atîta... S-o văd... De doi ani ne-am despărţit, ia sama!... Şi are nişte ochi verzi, nişte sprîncene... Şi după ce–oi vedea-o, pot să-mi plec 212

fruntea la pămînt... Şi de maica mi-i dor, dar de dînsa mi-i mai dor!... Costea dădea din cap: aşa-i! aşa-i! c-o uşoară umbră de mîhnire în ochii căprii. După aceea zise iar: – Uite ce, frate... Acuma deocamdată, în ia-sară, ne hodinim aici, şi mîini în zori de ziuă pornim... Şi mergem amîndoi, ş-ai săţi vezi logodnica... Trecem prin Suceava şi prin Baia, şi pe urmă mergem la Forăşti şi la Drăguşeni... Merg şi eu, - ce să fac? Dacă s-a nimerit aşa să-mi fii drag, ce pot face? Eu sînt om bun cum nu se mai află, dar la prietinie mă las cam greoi... Acuma nu ştiu cum se face, dar vorba ta, frate, m-a ajuns la inimă... Ş-aşa mă gîndesc eu, că veneam pe cale singur şi mîhnit, şi iaca, la crucea drumurilor, am întîlnit un frate... Asta, taina întîmplării, e mare taină, ca şi a morţii... Tăcură, învăluiţi de umbrele amurgului. Iar în casă, lelea Anica aprindea două făclii de ceară şi pregătea paturi curate pentru oaspeţi trudiţi. Şi-n odaia cu mireasmă de sulcină intrară tovarăşii; ca-ntr-un văl misterios ardea la răsărit, în colţ, candela, şi scorţuri erau întinse pe pereţi, şi ştergare vrîstate pe deasupra ferestrelor; ş-un dulap săpat de daltă meşteră, cu pahare şi cu străchini smălţuite, se ridica lîngă hornul mare de cătră uşă. Şi Costea, cu zîmbetu-i frăţesc, zicea mîngîindu-şi barba şi privind lung spre uşă, pe unde ieşise sprintenă hangiţa: – Aşa, aşa, frate... Numai un om ca mine ştie preţul unui pat moale... Acuma văd şi înţeleg ce fel de viaţă ticăloasă duc eu în vînturi şi ploi, şi pe pămînt jilav de sînge... Dar după ce mă salt în şa, am uitat totul! La urma urmei, odată ş-odată, mă gîndesc că tot am să mă hodinesc, o dată şi bine!... Poate chiar s-apropie vremea, căci pentru mine a trecut soarele de amiază: am început a îmbătrîni...

213

– Ce bătrăn, frate Costeo? Ce bătrîn? Ai să te sui pîn’ la un veac... – Nu-i vorbă, răspunse Morocîne răzând, cît despre asta eu îs ca vinul vechi: cu cît oi îmbătrîni, cu atîta mai mare preţ am să am... Ş-afară de asta... piele de berbec în grindă n-am prea văzut; mai degrabă de miel... să nu fie cu supărare... Decît, dă... vine vremea cînd încep să te stăpînească cugete rele... cînd mai mult cu sufletul trăieşti... şi eu am mari nelinişti, frăţîne... Ca să uit cîte pacate am făcut, şi ca să uit draga tinereţă, săptămîni încheiate în fiecare amurgit m-am uitat spre asfinţit prin sită... Şi n-am uitat nici pacatele, nici tinereţa – şi cu povara asta cu greu se petrece bătrîneţa... He-hei! eu ştiu multe. Ce-ai învăţat acolo, la leşi, e fleac... De la mine ai să înveţi mai multe... Rîzînd cu bunătate, Costea îmbrăţişă pe Hamură şi-i dădu sărutarea frăţiei”. Mihail Sadoveanu - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti

214

69. LACRIMI MARI ÎMI CURG PE FAŢĂ priceasnă ortodoxă românească Lacrimi mari îmi curg pe faţă, Şi îmi pare rău; Supărat-am în viaţă Rău pe Dumnezeu. Refren: Ţie, Maică-Ţi cer, Nu lăsa să pier; Du-mă sus la Fiul Tău, Şi la Dumnezeu. Cere-i lui Iisus iertare, Şi lui Dumnezeu, Pentru că L-ai dat uitării Şi îţi pare rău. Nu-ţi întoarce sfânta faţă, Celui ce-a greşit; I-ai dat dreptul la viaţă, Fă-l şi fericit. Dacă drumul vieţii mele Va fi foarte greu, Să-mi întinzi în zile grele, Maică, braţul Tău. 215

Când în clipele din urmă Domnul ne-a chema, Rogu-Te, durerea-mi curmă, Tu, Măicuţa mea. Şi mă du, Maică, cu Tine, Sus la Dumnezeu; Milă-ţi fie-atunci de mine, Că-s copilul Tău! X

216

70. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie Costea începu a rîde cu bunătate, apoi grăi domol: – Iaca şi Suceava... Departe încă, vechiul scaun al Moldovei se desluşea cu turnuri şi cu colţuri negre pe zarea răsăritului. Ca-n dreptul unui rug se desluşea cetate neagră, neclintită în somn de moarte. Şi cum călăreţii alergau întins spre ea prin tăcerea cîmpiilor, vîlvoarea răsăritului creştea; din taina acelor adînci locuri necunoscute, se pregătea să nască cuibarul de foc al soarelui, pe un cer cu apa albastrului ştearsă, pregătit parcă pentru arşiţa unei zile de cuptor. Ziua deplină dezvăluia cîmpii cu holde şi sate care fumegau pe coaste de dealuri; un sătean se arătă la o cotitură cu traista în băţ pe umăr, păşind liniştit spre cetate; după o pădurice, în care făceau larmă paseri mărunte şi care ascundea un răstimp scurt priveliştea Sucevei, se înşirară căsuţele unui sat cu lume deşteaptă umblînd vioaie după treabă în răcoarea dimineţii; cucoşi cîntau şi mugeau vitele; chemări prelungi de glasuri femeieşti, o plîngere subţire de copil repede trecură; satul rămase în urmă şi cei doi prietini înaintau acuma grabnic spre oraşul vechi care scînteia prin patruzeci de turle de biserică. – Trecînd prin Suceava, zise Costea, avem să aflăm veşti din Ţara-de-Jos... Ai să vezi că ceea ce spun eu are să se îndeplinească... Păgînul nu-şi schimbă naravul... jaful e viaţa lui! Intrară printre casele mărunte de la margine, apoi prinseră a coti pe străzi înguste, prin uliţile dughenilor şi ale breslelor. În liniştea de toate zilele se purta lumea deşteaptă. Ucenicii deschideau pe gînduri, căscînd cu lacrimi, obloanele de la prăvălii; lîngă sfărîmăturile unei căni mari de lut, un meşter curelar, bătrîn cu barbă albă, probozea ridicînd o mînă spre cer pe un flăcăuaş care asculta ruşinat, cu nasul ascuţit îndreptat spre pămînt. Icicolo, în covălii ale litvenilor, gîfîiau foile şi se sfădeau ciocanele. În praguri de crîşme, de dimineaţă îşi aşteptau muşteriii, armeni întunecoşi cu nasurile mari încovoiate, ori ovrei palizi în laibăre negre. Case boiereşti cu grădini mari deschideau porţi la ogrăzi pline de furnicarea slugilor. Şi deodată clopotele bisericilor prinseră a vui melodios în dimineaţa limpede; din patruzeci de 217

turnuri cîntau chimvalele de aramă; unele conteneau, altele începeau, tremurînd pe deasupra îngrămădirii pestriţe de case, umplînd văzduhul de cîntare. Costea păru că-şi aduce aminte de ceva: – Aha! azi e Sîntămăria cea mică... Tîrgu-i liniştit încă... Na venit nici o veste... Cînd ieşiră de partea cealaltă a oraşului, cetăţuia sură, departe, deodată li se înălţă dinainte, în cer, cu turnuri crestate, cu bisericuţa ca o jucărie gingaşă la un colţ, cu puntea încă sus, ţinută de lanţuri, uriaşă şi măreaţă deasupra prăpastiei, stăpînind tîrgul şi depărtările. Un străjer negru încremenise pe creasta zidului, cu amîndouă mîinile pe suliţă, gînditor, în revărsarea pulberii de aur a soarelui. Şi fără să se oprească, călăreau înainte cei doi tovarăşi. Întîi se încrucişară cu mulţi săteni care veneau la tîrg din împrejurimile Sucevei. Gospodarii, pe jos, mergeau în stînga boilor, femeile îmbrăcate ca de sărbătoare, cu cămăşi de in şi cu fuste colorate, de lînă, în cară... Treceau serioşi şi tăcuţi prin singurătatea locurilor. Pe urmă o bucată de vreme merseră pe drum pustiu, şi lumina şi căldura zilei creşteau. Făcură un popas la marginea unui crîng, după aceea încălecară şi iar porniră. Acuma ajungeau din urmă cară cu boi şi întreceau căruţe uşoare cu cai mărunţi. Curgeau din multe părţi şi se înşirau pe drumul mare, coborau în valea largă a Moldovei, plină de gîrlele sclipitoare ca argintul ale rîului. În lumina strălucită, cît bătea ochiul, cîmpuri şi costişe mănoase se vedeau; bogăţia pămîntului dormea în soarele lui august netulburată, liniştită ca şi seninul cerului. Dincoace, lîngă ape, se ridica Baia, vechiul tîrg, cu case negre de piatră şi cărămidă în mijloc, cu nenumărate căsuţe albe pe margini, strălucitoare şi vesele în livezi mari, care se amestecau de la o vreme cu lucirile Moldovei. Drept în mijocu-i, într-un cadru de plopi mari subţiratici, se înălţă, tristă şi arsă, Curtea veche a lui Alexandru Vodă cel Bun, alături cu bisericuţa catolică în care, sub lespezi de piatră, de mult dormea în sicriu de argint doamna Margareta. Spre locul acela amintitor al vremurilor de odinioară trecură cei doi călăreţi; acolo de un veac şi jumătate dormea în mormînt de piatră dragostea unui voievod fericit. 218

Grăbiră după aceea spre o ospătărie, căci soarele li se cam pusese drept inimă. Răzbăteu prin mulţimea deasă, printre dugheni îngrămădite unele în altele, printre casele mari, curate, ale meşteşugarilor saşi, care din vechi mai stăruiau în tîrgul acela. Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porţi de fier, în care se tăiau banii cu chipul Domnului; dincolo biserica cea mare şi nouă a lui Petru Rareş – Voievod, cu pridvoare de zid, zugrăvită după toată cuviinţa pe din afară cu două rînduri de sfinţi ţapeni; dincolo era biserica albă a lui Ştefan-Vodă, - tot pe lîngă rămăşiţele vremurilor bune mergeau fără să bage în samă, cu luarea-aminte furată de neîntreruptul şuvoi de oameni care curgea pe uliţi, întrun murmur nelămurit. Lîngă medeanul cel mare, unde carăle şi căruţele se îngrămădiseră, se opriră, descălecară, zvîrliră frîiele lui Răducan şi se aşezară la cea dintâi masă, în mijocul norodului, într-un miros aţîţător de friptură. Îndată stăpînul locului se înfăţişă cu zîmbet larg, întrebător de pofta muşteriilor. Pe cinstea lui încredinţă că are carnea cea mai fragedă şi pita cea mai moale. Şi-n jurul celor doi tovarăşi mulţimea furnica în toate părţile; glasuri multe chemau, strigau nume felurite; negustori îşi lăudau marfa urlînd şi scuturînd cuşmele în aer. Un zdrahon cît un munte înhăţase de gît pe un lăutar ţigan, care-şi strîngea înfricoşat capu-ntre umere. Urcat pe lăzi de marfă, un ovrei desfăcea, pe bani sunători, doftorii tainice în sticluţe de cristal; un calic olog se tîra printre picioarele creştinilor tînguindu-se şi cerînd milă; femei se plecau şi-i lăsau un bănuţ subţire de aramă ori o bucăţică de azimă. Oameni de-ai stăpînirii, cu şpăngi scurte pe umăr, tăiau domol cărări prin zarva adîncă. Cei doi prietini înbucau în grabă, grăind; se opreau din vorbă şi ascultau cîte o clipă şi strigătele de ceartă ori de haz din jurule. Un răcnet gros răsună prin freamătul norodului: „Faceţi loc!... ” Şi prin mulţimea care fierbea înainte, fără ca cineva să se clintească cîtuşi de puţin de la locul lui, ori din drumul lui, trecu o fiinţă foarte ciudată, groasă, cu barba cît o mătură, cu blană şi cu căciulă în mijlocul verii, purtînd cu mîndrie un băţ lung cu măciucă de argint în capăt. Un haidău slut, cu baltag, megea înainte gemînd gros: „Faceţi loc!... ” Şi după ce omul trecu, păşind rar şi fără să privească în dreapta ori în stînga, cu ţapănă mîndrie, glasuri rămaseră murmurînd în oarecare sfială: 219

– Acesta-i jupîn Savin, şoltuzul!... – În zilele mele am văzut şi eu pe sultanul din Ţarigrad, zise rîzînd Morocîne, dar spun drept, aşa de mîndru tot nu era!... Şi uite dumneata, cum urlă prostia înaintea îngîmfării!... Un om amărît, cu capul gol, trecu apoi, şi îngrămădirea de oameni tăcu o clipă. Cineva vorbi: „Aista-i Gheorghieş a Drăgălinei, de la noi... Şi i-au murit la război, în Ţara–de–Jos, cei patru flăcăi... i-a adus cineva vestea ast’dimineaţă... Şi românul întristat, cu faţa trasă, trecea domol, privind întunecat înainte-i, fără să vadă pe nimeni. Printre glume şi rîsete, apoi, un ţigan lung şi slab ca o cobîlă venea ţupăind pe un cal bălţat. Oamenii îndemnau dindărăt cu vergi şi cu beţe şi calul se năpustea cîte o undă, cu capul plecat, parcă voia să împungă cu urechile. – Na! na! Nu lăsa! ţine-l, că vine ca un balaur!... Un gospodar mărunt, negricios, cu ochi neliniştiţi, se uita minunat la aşa călăreţ: – Apoi eu îl cunosc, măi oameni buni!... Aista-i Onofrei!... Îl cunosc, cum nu, - get-beget grec... fecior de popă... are un frate tot ţigan!... Şi-n hohotele vesele trecu şi călăreţul purtat ca pe valuri de calul slab şi bălţat. Prin soarele fierbinte şi prin jocul luminos al pulberii, lumea foia vuind. Apoi dintrodată în jurul celor doi prietini se făcu un răstimp scurt tăcere: o şoaptă, o tresărire venise ca un val neliniştitor, şi mulţimea amuţise. Oamenii priveau în jur, se întrebau din ochi. Costea Morocîne îşi mîngîie de două ori barba, tuşi încet şi se ridică în picioare. Rupînd drum printre oamenii învălmăşiţi, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar, învărtind pe deasupra capului, ca un şarpe, harapnicul negru. Tălăzuindu-se, oamenii se priveau cu ochi mari pe feţe dintrodată alungite parcă, şi călăreţul, în goană, se mistui ca-ntr-un adînc de ape. – Să ştiţi că mi se-mplineşte vorba! grăi lin Costea Morocîne cuprinzînd peste masă mîna lui Andrieş Hamură. Să fie aşa oare? păreau a întreba privirile tînărului încremenit. Aşa de curînd? Şi dintrodată vestea grozavă, ca 220

fulgerul alergînd din gură în gură, şoptită scurt, cu ochi de groază, ajunse: Vin tatarii! Parcă izvorîse din seninul cerului un nor furtunos şi necurat de grindină; parcă alergau oamenii căutînd adăpost grabnic. Boi înjugaţi în neorînduială, cai fugăriţi pe deşelate, femei bocindu-se în cară, oameni încruntaţi suduind femeile care ţipau prea ascuţit, chipuri întunecate şi triste, ochi mînioşi, obrazuri împietrite, treceau în goană de vînt. Şi vestea se întărea, tot mai tare rostită, - vin tatarii! Şi medeanul se golea grabnic, şi tărgoveţii umblau acum val-vîrtej; răcnete, urlete, plîngerile copiilor, bocetele mamelor, porneau o înspăimîntătoare melodie a durerii. Prin amarul acesta îşi porniră fugarii Costea şi Andrieş. Cai şi căruţe se pregăteau pentru bejenie, clopotele prinseră a se tîngui în turle, - şi ca printr-un vînt de spaimă tovarăşii trecură; şi Costea zicea: – Acuma-i vremea să ne grăbim... Acuma face parale calul bun şi prietenul statornic... Mihail Sadoveanu – Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti

221

71. PÂINE, LA FOAME UDATĂ E CEA MAI DULCE BUCATĂ Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat. Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum. Hogea îl întreabă iarăşi: – Dar ce mănânci tu acum? – Pâine uscată cu apă. Hogea zise: – Aşadar, Socoteşti tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar Ca astă pâine uscată ce o uzi şi o îmbuci, Cu atâta gust şi foame cât ş-altui poftă aduci? Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

72. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie – Să aşteptăm… greu e să aşteptăm... Norod mult, îmbulzeală, nacaz... Cu cine să putem vorbi liniştit? Cine are să ne poată spune două vorbe cu legătură? Costea nu răspunse. Din biserică porni un val de lume. Ieşind, oamenii se rupeau în două. Doi călugări pătrunseră şi-şi făcură cu grabă loc spre poartă. Apoi, pe cînd biserica se deşerta încet-încet, pe cînd soborul întreg, în lumina tremurată a făcliilor din sfeşnice, ieşea în odăjdii, pe cînd mulţimea făcea loc tălăzuinu-se, împingînd îndărăt şi pe cei doi prieteni, clopotele din turnul nalt de la poartă vuiră deodată, întîi cu bătăi rare, apoi într-o plîngere amestecată, care tremura ca un cîntec de jale. Cîntînd treceau călugării cu bătrînul stareţ Ioan în frunte, şi cîntarea lor amestecată cu a clopotelor acoperea murmurul îngrămădirii din jur. 222

Clopotele tăcură. Între capetele descoperite, în tăcerea care se întinse, bătrînul stareţ Ioan ridicase mîna dreaptă. Barba albă începu să-i tremure; în tăcere, începu să vorbească: – Boieri dumneavoastră, oameni buni, de-acuma ce-a vrea Dumneazeu!... Pentru păcatele noastre ale tuturora vine urgia păgînului iară... Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii, să se ridice la munte, la poiana lui Iov... Numai domniile voastre să nu lăsaţi sfînta mănăstire aşa... Să coborîm măcar aceste sfinte clopote din turn, ca să nu cadă pe mîna necredincioşilor, să facă gloanţe pentru puşti din ele... Leom coborî şi le-om lăsa afund în iazul de la poartă... Şi cînd a da Dumnezeu să ne întoarcem, le-om înălţa iar unde au fost, spre lauda Domnului! Multe au trecut, va trece şi asta!... Din toate părţile, din urmă, de pe laturi, boieri tineri, cu arme, îşi făcură loc, se strîngeau cot la cot, în lumina lumînărilor. Vuiet greu de glasuri porni o clipă, apoi se întinse iar linişte. – Dumnezeu să binecuvinteze armele voastre!... zise domol stareţul Ioan şi făcu semnul crucii cu mîna asupra mulţimii. Şi glasurile dintrodată porniră iar, săbiile, lucind ca fulgere, ieşiră afară din teacă; boierii treceau pe dinaintea stareţului şi-i sărutau mîna întinsă. Iar Andrieş Hamură, scuturîndu-se parcă de durerea care fierbea în el, făcu un pas înainte. Un val cald îi izbucnise deodată de la inimă, spre tîmple; c-o înfiorare iute se gîndea la lupta care se apropia, cea dintîi luptă a lui cu necredincioşii, pentru părinţii lui, pentru logodnica lui care trecuse înainte, care poate nu era aşa de departe şi care aştepta, acolo unde era, zi de lumină pentru iubirea lor. Se întoarse către Costea: – S-aşteptăm şi noi aici cu toţi ceilalţi... Cum a da Dumnezeu! După aceea mergem mai departe... – Altfel nici nu se poate... zise cu linişte şi zîmbet Morocîne. De-acu nu mă lasă sabia să plec... Se cere afară, se cere iar purtată... Trecură şi ei spre stareţ. După ce-i sărută mîna, Andrieş întrebă: – Tare te rog, părinte... Spune-mi, a trecut taica pe-aici?... Boierul Gligorcea din Forăşti?... Şi jupîn Mihail Talpaş de la Drăguşeni?... 223

– Au trecut, s-au dus înainte în paza Celui-de–sus... Domnia ta eşti feciorul boierului Gligorcea?... Să-i deie Dumnezeu sănătate şi putere... – Rămîn şi eu aici, ca s-aştept pe necredincioşi... zise, mişcat, Andrieş. Bătrînul îi făcu deasupra capului semnul crucii. Şi-n mişcarea întinsă din jurul lăcaşului de piatră, Hamură şi Costea se simţeau purtaţi de valul de boieri tineri, care curgea spre poartă. – Uite caii, zise repede Morocîne, cuprinzînd braţele lui Andrieş. Întîi să încălicăm; aşa se cuvine... Şi pe urmă vom vedea ce-a mai fi!... Gheorghiţă Răducan şi Ilie Buzărlan veneau cu caii. Unul îşi ţinea săneaţa dreaptă, cu stratul rezemat pe oblîncul şelei; celălalt, liniştit şi încruntat, prin pîlpîirile luminilor, îşi purta toporul în spate, parcă se ducea la o muncă obişnuită. – Buzărlan acesta trebuie să fie om al dracului!... zise zîmbind Costea. – Eah! cum m-a lăsat Dumnezeu, jupîne... răspunse Buzărlan încet, plictisit parcă. Înălţat în şa, Costea Morocîne se uită în juru-i, apoi îşi ridică glasul puternic, scuturîndu-şi barba uriaşă: – Boieri dumneavoastră! care-a tras paloşul şi care se opreşte aici să-şi cerce puterile cu necredincioşii, se cuvine să se strîngă la sfat. Fără asta n-am făcut nimic... Glasurile se domoliră. Pe cai, boierii se apropiau. Unii întrebau: – Care-a vorbit? Cine-i?... Şi s-auzeau şi răspunsurile : – Nu ştiu, nu-l cunosc... Cel cu barba mare... – Da! cel cu barba mare! urlă Morocîne, ridicînd în sus mîna dreaptă. Şi-l cheamă Costea Morocîne, şi vine de la războiul lui Ion–Vodă, să ştiţi dumneavoastră... Şi-şi trase sabia încovoiată. Uite, sabia asta, de la necredincioşi o am! şi cît mi-i barba de mare, da’ nu-s fire într-însa cîţi păgîni am trimes eu pe ceea lume!... 224

Schimburi pripite de vorbe se iscau în îmbulzeală. Andrieş Hamură se simţea înălţat în sus ca de o putere nevăzută. Un fior i se strecură prin spate. – Da! domniile voastre nu-l cunoaşteţi, dar eu îl cunosc. Eu sînt Andrieş al lui Gligorcea Hamură din Forăşti... Şi eu îl cunosc pe Costea! A umblat prin toată lumea şi cinci limbi vorbeşte ca apa!... Boierii se îmbulzeau în jur. Unii cu zale şi cu coifuri de oţel, alţii în haină uşoară, cu gugiuman de pielicică în cap, cu săbii şi cu arcuri, jucînd pe cai frumoşi cu tacîmurile lucind în bătaia lunii albe. Şi Costea intră în vorbă cu unul şi cu altul, cu glas limpede, tremurîndu-şi barba, pe cînd Hamură, cu sînge tînăr fierbînd, nuşi mai afla astîmpărul. Şi biserica de piatră se ridica în noapte, în cer limpede, cu crucea din vîrf sclipind; prin chilii, prin cerdacul arhondaricului, se purtau ca în izbiri de vînt oameni şi călugări, şi spre clopotniţă săteni mulţi veneau, cu scări, cu funii, cu idgoane, cu topoare. Iar pe dinaintea porţii carăle treceau tot mai rar, şi oamenii îşi îndemnau boii cu glasuri în care se simţea truda. Lucruri sărace stăteau grămădite unele peste altele, şi printre ele femei şi copii ca azvîrliţi de o vîntoasă. Înaintea porţii mănăstirii, de cealaltă parte a drumului, se întindea iazul străpuns de lună, pe jumătate luminat, oglindă lucie, pe jumătate întunecat de umbra pădurii care pornea chiar de pe malul lui. Pădurea tăcea neclintită, înainte, neagră ca de păcură, spre valea Moişei şi mai departe, spre muntele Pleşu. Şi de partea cealaltă, cîmpia sub lună, pînă la Moldova. Satul Bogdăneştilor părea o adunătură de moşiroaie negre, şi departe, departe, pe dealuri necunoscute, focuri de primejdie ardeau ca stele palide, în scăderi şi creşteri. Mănăstirea vuia de murmur; strigăte şi îndemnuri tresăreau din cînd în cînd; în faţa porţii boierii se cunoşteau, se cercetau din vorbă şi căutau să se înţeleagă cum vor face faţă năvălirii. Printre ei tresărea uneori luciul bărbii lui Costea Morocîne. Andrieş Hamură sălta din vreme în vreme cu vorbe aprinse, apoi rămînea ascultînd, furat de amintiri şi de dor.

225

Iar căruţe tot treceau, arare, în munte. Prin noaptea fumurie, prin care se vedeau toate nelămurit, trecu un creştin trăgînd boii de funie, cu capu-n piept, cu gurmazul apăsat ca de o greutate mare. În car, o femeie gemea neîntrerupt şi în răstimpuri se zvîrcolea cu ţipete de groază; doi copii grămădiţi lîngă dînsa scînceau şi se uitau ţintă spre maica lor, cu ochii în lacrimi. Un glas întrebă: – Da’ ce-i măi române? Ce are femeia? – Apoi dă, boieri dumneavoastră, să fie cu iertăciune... Se trudeşte să facă, şi nu poate... Iaca aşa se chinuieşte de dimineaţă... Şi mi-i milă de se rupe inima-n mine... Da’ ce-i pot eu face? Şi săteanul amărît, cu gemetele femeii, cu copiii înspăimîntaţi, trecu peste iezătură, în umbra pădurii, înspre necunoscutul năcaz al clipelor viitoare. Şi din pădure, înspre cîmpie trecînd, răsări un om cu părul vîlvoi, cu un ţăpoi în mînă, c-o dungă de întuneric sub frunte, prăvălindu-se înainte din timp în timp într-o undă de fugă. – Încotro fugi aşa, omule? – D’apoi ce să fac? Mi-a rămas nevasta cu copiii în urmă... că pe mine m-a luat cu căruţa să duc poveri boiereşti. Mă întorc şi eu să-i caut... Dumnezeu ştie de i-oi găsi... – Au să deie păgînii peste tine, măi omule!... Românul nu răspunse. Se prăvăli înainte, cu ţăpoiul pe umăr, cu amarul lui, înspre soarta-i necunoscută. Şi Andrieş Hamură, cucerit de gîndurile lui de durere, cum privea la mişcările acestea dinainte-i, cum asculta fără să vrea glasurile, îşi simţea inima pătrunsă de grea întristare; ş-o mînie de furtună i se ridică din întreaga fiinţă împotriva acelor care pîrjoleau o ţară întreagă, înspăimîntau atîta omenire fără vină, şi-i spulberau aşa, ca-ntr-o izbire de vînt, toată nădejdea lui de zilele din urmă, toată fericirea pe care o visase doi ani încheiaţi, săptămînă cu săptămînă, zi cu zi, ceas cu ceas. Inima i se zbătu deodată în piept. Glasurile din jurul lui conteniră ca prin farmec. Departe, în miazăzi, pe pustiul cer

226

albastru spălăcit, creştea o rumeneală de pîrjol. Glasul lui Costea Morocîne rosti lin: – De-acuma am isprăvit sfatul... S-a arătat şi semnul lor, - şi cine vrea să mai steie de vorbă acuma să steie sănătos... Păgînii vestea lor cu semnul focului o dau; şi de-acolo ca vîntul vin întracoace... Mult nu mai avem... Acestea de la mine să le ştiţi, că eu zilele mele în harţuri cu dînşii mi le-am petrecut... Nimeni nu răspunse, cu toţii priveau spre rumeneala sîngeroasă, care creştea, creştea, întinzîndu-se ameninţătoare, lămurind zarea, deschizînd de la miazăzi un drum de lumină. Cu toţii îşi pregăteau arcurile, oţele de săneţe luceau ici şi colo, săbii multe scînteiară ca o apă tălăzuită. Şi Andrieş Hamură, mînat de furtuna dinăuntru a sufletului său, îşi împlinise calul spre drum. O căruţă, cea din urmă, venea în fugă, trasă de doi cai mărunţi. În dreptul porţii se opri. Un flăcău cu coasa-n mînă sări din ea, pe cînd un glas de femeie îl chema cu gîlgîiri de lacrimi: – Nu te-ntoarce, dragul mamei... hai cu noi!... Ş-un trup sprinten de fată răsări deodată lîngă trupu-ncovoiat al bătrînei, cu un glas dulce de durere: – Nu te duce, Tudoruţ, c-au să te taie spurcaţii... Şi fata şi bătrîna se lămureau aplecate peste draghinile căruţei, în lucirea de spaimă a pojarului crescut. Flăcăul nu răspunse, se întoarse încet spre miazăzi şi porni. În bocetele femeilor, căruţa se urni spre pădure. Andrieş Hamură ajunse din urmă pe flăcău: – Fata din căruţă ţi-i soră ori logodnică? întrebă el cu glas înduioşat. Tudoruţ se opri, îşi întoarse spre boier faţa palidă, pe care mustăcioara neagră părea trasă cu cărbunele: – Mi-i logodnică... zise el încet. Şi porni iar, cu fulgerul coasei deasupra capului. Iar Andrieş Hamură se simţea tot mai ameţit de tulburarea furtunii lăuntrice, se scutură ca şi cum voia să alunge înfăţişarea dragă a Lilianei, care-i plutea ca-n aburi, urmărindu-l; ridică sabia, izbi cu pintenii în murg şi se zvîrli spre Costea. – De ce te uiţi aşa la mine, frate Costeo? 227

– Oh, tinereţă, tinereţă! grăbi înăbuşit Morocîne. Mult îmi pare rău că s-au dus tinereţele şi dragostile mele! Tu ai, frăţîne, pentru cine trage sabia, tu ai înaintea ta o nădejde... Dar eu n-am nimic pe lume... Glasu-i era cald şi învăluit, umbrit parcă de păreri de rău. Roata de boieri tineri porni dintr-odată furtunoasă spre cîmpie, pe cînd în mănăstire mulţimea de oameni rămaşi se grămădea sub clopotniţă. Sus, la clopote, era grabă şi năcaz. Topoarele băteau în legăturile de lemn şi arama slobozea o adiere jalnică de sunete. Glasurile îndemnau, mîini grăbite pregăteau şi legau funiile. Iar jos călugării, ajutaţi de oameni, scoteau sipetele cu odăjdii vechi, sfetnicele de argint şi odoarele scumpe; cîrduri de săteni, întovărăşiţi de umbrele monahilor, ieşau pe poartă ducînd sarcinile la adăpost, în munte. Şi pe cînd vîlvoarea din depărtare creştea, adăogită cu focuri apropiate, care zvîrleau în văzduh arcuri de scîntei ce izbucneau în rotogoale răsfirîndu-se spre pămînt, clopotele desprinse din legăturile lor coborau domol, atîrnate de odgoane, în lungul păreţilor de piatră. Oameni cu braţele întinse, pregătiţi cu pari şi cu năsălii, aşteptau jos. În larmă de glasuri le primiră; şi le aşezară ca pe nişte morţi iubiţi pe năsălii. Bătrînul stareţ Ioan mergea înainte şi oamenii, tăcuţi acuma, purtau darurile acestea ale binecredincioşilor domni de odinioară. Pe pluta de stîlpi de brad, în grabă legată, le încărcară; sătenii mai nalţi şi mai vînjoşi îşi lepădară iute îmbrăcămintea, şi purtară pluta spre mijlocul iazului. La adînc desfăcură legăturile de gînj, şi arămile amestecate cu argint, care vestiseră primejdia, zguduiră luciul apelor, se scufundară în bulbuci clocotitori ca-ntrun mormînt; şi pluta fu trasă la mal, de frînghii, în tăcerea celor adunaţi şi celor întristaţi. Ioan bătrînul se întoarse şi mai privi o dată lung spre mănăstirea cu luminile stinse, cu porţile şi cu uşile încuiate. Ca de un tovarăş drag se despărţea: – În tine am căutat liniştea sufletului... – păreau a zice lungile priviri ale monahului – ş-acuma îmi pornesc bietul trup în pribegie în stîncile muntelui. Întorcîndu-se, bătrînul porni cu rămăşiţa soborului după el, cu ochii în lacrimi, spre întunericul din valea Moişei, pe cînd în 228

urmă rămînea cernită ctitoria înfrumuseţată şi înzestrată a lui Bogdan-Vodă şi a lui Rareş–Vodă, feciorii cuviosului Vodă–Ştefan cel bun şi cel bătrîn. Mihail Sadoveanu – Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti

73. CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI, NUMAI DIN MIROS TE SATURI Nastratin Hogea-ntr-o seară la fereastră cum şedea Îşi lungea nasul aiurea, p-alţii fără a-i vedea; Trecând unul din prieteni: – Ce miroşi? l-a întrebat. – Vecinul meu – el răspunse – găteşte scumpe mâncări, Şi de-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust pe nări. Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

229

74. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie Pe cînd Andrieş, tot mai înfocat, ridica în slava cerului pe prietenul lui, cîţiva boieri trecură înainte şi împresură pe Morocîne. Era între ei Şerban Vadră, cu zalele bătrînului Vadră hatmanul, şi cu sabia grea şi dreaptă de modă leşască; era Toma Voiculeţ, nalt şi sprinten, fără mustăţi încă, dar tăcut şi încruntat ca un mare căpitan, bun trăgaci cu arcul, după cum se lăuda el; era şi Nistor Munteanu, bunduc scurt, lat în spete şi cu capul rotund, cumplit la mînuirea săbiei după cît se zicea, şi care simţise în cîteva rînduri mirosul sîngelui; erau mulţi băieţi de neam care încă nu văzuseră pe tatari în faţă, şi care acum roiau în jurul lui Morocîne, ca în jurul unuia care văzuse lumea, care suferise mult, şi care, pe lîngă înfăţişare straşnică, avea o barbă mai mare decît bărbile şi mustăţile tuturora la un loc. În urmă şi pe laturi veneau slujitorii călări, cu suliţi, cu săneţe, cu săbii; şi din fiecare tufiş al luncilor răsăreau săteni de rînd şi răzăşi, fiecare înarmat cu ce dăduse Dumnezeu şi cu ce putuse. Unii din răzăşi aveau cai buni, mărunţi, moldoveneşti, şi se înălţaseră în şăi cu suliţă sau cu pală încovoiată, cu moştenire strămoşească. Erau şi puţini arcaşi pe jos. Mulţi aveau topoare cu coadă scurtă, şi paveze uşoare de lemn de tei pentru apărarea capului de săbii; cei mai mulţi ieşiseră cu coasa în spinare, cum se obişnuia din vechime, coasă ascuţită ca briciul, care retează capetele călăreţilor şi picioarele cailor ca-ntr-o fulgerare. Şi erau îmbrăcaţi unii cu mintean de pănură umplut cu bumbac şi cusut des, cruciş şi curmeziş, de nu răzbătea prin el nici săgeata, nici sabia; alţii groşi, fioroşi, întunecaţi, cu cojoacele pe dos. Opincile cu care călcau uşor şi fără zgomot erau de coajă de copac, ori de piele de porc, cu părul în afară. Cei mai mulţi, acei care nu ieşeau acu pentru întîia oară în calea păgînilor, aveau în cap, sub cuşmă, un fund uşor de lemn de tei, - pentru păliturile fierului… Din funduri de sate ascunse în văgăuni la poalele munţilor, din bordeiele lor sărace, ieşiseră toţi luptătorii aceştia la strigătul de durere al buciumelor. Chemarea aceasta din necunoscut, veche şi tristă, pe care copilăria lor o auzise, alungase muierile şi 230

copiii în codri, şi scosese pe muncitorii umiliţi ai pămîntului spre vijelia primejdiei. Aşa făcuseră, aşa luptaseră, aşa muriseră părinţii lor; aşa cum da Dumnezeu, erau gata să lupte şi ei, cu durere, cu mînie, cu disperare, pentru bucăţica lor de pămînt, pentru bordeiul lor, aşa erau gata să moară fără să geamă, îngrăşînd cu sînge pămîntul urmaşilor. Nu rîdeau, nu vorbeau zadarnic; se strînseseră, se înţeleseseră; se adunau acuma în preajma călăreţilor, şi aşteptau vremea să pornească, să dea cu nădejde; priveau zarea înflăcărată fără bătaie de inimă, şi cu amărăciune se gîndeau că aşa va arde căsuţa, şi satul lor, şi biserica săracă, şi holda nestrânsă, şi tot ce au agonisit în zilele grele, crunt muncind în sudoarea frunţii. Cum se opreau la marginea pădurii, în desişuri de sălcii, în faţa prundurilor Moldovei, începu şi-n munţi să adie buciumul, vestind plaiurilor depărtate durerea cîmpiilor. Tînguitoare şi tristă venea prin liniştea nopţii melodia tărăgănată; tufişurile pline de luptători stăteau nemişcate; Moldova scînteia în tremurul undelor creţe, argintată de luna care mergea acum spre asfinţit; un cucoş cîntă de trei ori departe, în mănăstirea pustie, o altă trîmbiţă slabă îi răspunse în satul părăsit al Bogdăneştilor, rămas la dreapta, în urmă, şi vîlvoarea din miazăzi crescu deodată într-o risipă de scîntei care ningeau pe jumătate de cer. Costea Morocîne, călare, trecea încet în lungul tufişurilor şi vorbea cu glas potolit. Sătenii scoteau din tufe căciulile buhoase şi feţele întunecate şi ascultau fără nici un cuvînt. – Prin altă parte, zicea Costea, n-au pe unde veni, cînii! Cei prinşi şi chinuiţi le-au spus care-i drumul şi greş n-au să deie. Întîi avem să lovim noi, călăreţii. După aceea, cînd i-om împrăştia pe prund şi-n tufe, ridicaţi-vă cei cu arcurile, cu topoarele şi cu coasele... – Boierul acesta bărbos bine grăieşte, zise încet, întunericul tufişului, flăcăul Tudoruţ. Întîi ei, pe urmă noi...

în

– Apoi astfel nici nu se poate, vorbi lîngă el un om cu faţa blîndă, cu mustaţa groasă, mai mult căruntă. Am mai avut noi valuri de-acestea... Păgînu-i şiret de nu se mai află. Trebuie să ştii cum să-l iei...

231

– Doamne, bădiţă Ilie, zise încet Tudoruţ, tare mi-i inima îndoită... Mămuca şi cu Safta au rămas singure... Şi dacă nu mă mai întorc eu, ce fac ele pe lumea asta?... – Ei, măi băiete, cînd i-i dat omului să scape, scapă de toate... Parcă dacă-i foc şi moarte acuma în ţară, ce putem face? Aşa a vrut Dumnezeu, ş-am avut ciumă, ş-am avut foamete; acuma vin lifte păgîne... Eu mă gîndesc: dac-oi scăpa, bine; dacă nu, tot mi-am făcut veacul... Dar de tine poate-a avea Dumnezeu grijă şi te-a cruţa... Flăcăul oftă, şi amîndoi tăcură. Iar Costea se strecură spre boierii descălecaţi între sălcii. Descălecă şi el, îşi mîngîie calul pe coamă, pe ochi, şi-i cercă chingile. Trase sabia cu mănunchiul bătut în mărgăritare, şi, în lumina slabă, îi privi apa lucie a penei şi firul fin al ascuţişului. – Asta-i spovedania noastră! zise el încet cătră Andrieş Hamură. Tînărul îl privea neclintit cu ochii lui focoşi şi negri, apoi vorbi cu greutate: – Frate Costeo, de-abia aştept să începem... Tremură iniman mine de nerăbdare. –Da, cred, răspunse Morocîne, cred, frate... Domniei tale ţi-i grabă să isprăveşti ca să porneşti unde te cheamă inima... Sînt şi mulţi alţii aici care abia aşteaptă... Aştept şi eu, dragă, dar cu mîhnire şi cu amar... Eu în viaţa mea prin multe ploi de sînge am trecut, ş-am văzut rînjetul multor oameni care se zbăteau în durerile din urmă, ş-am auzit glasul suferinţii multora... Şi mă gîndesc eu că poate mai bine era să mă fi făcut un monah liniştit, cu cugetul curat, cu inima la Domnul... Aş fi învăţat multe şi aş fi ştiut mai multe... Aşa, am avut parte numai de nacaz şi de zbucium... şi totdeauna m-am gîndit cu jale la atîţia oameni care mor înainte de vreme zadarnic... Totdeauna mi-a fost groază de vărsare de sînge... – Şi asta-i încă una, Costeo frate... Vorbe de acestea încă nam auzit de la un oştean... – Ei uite, auzi acuma... şi încă multe mai ai de auzit şi de învăţat... Şi poate mor eu acuma – şi de la altul vorbe de-acestea 232

n-ai să mai auzi... Eu viaţa mi-am trăit-o... Am trăit o zi, două, şi v-am lăsat lumea vouă... Şi-n puţină vreme cît am trăit, eu, frate, n-am avut bucurii... Eu de dreptate nu m-am bucurat, cum nu se bucură niciodată cel care pe drept vrea s-o dobîndească... Ş-am zis o vreme: cînd lupţi pentru pricină dreaptă, ai nădejde, intră la divanul celor mari, se poate întîmpla să greşească judecătorii şi să cîştigi... Dar apoi am văzut că greşale de-acestea nu prea se fac pe lume; şi pentru aceasta am rămas eu sărac toată viaţa. Şi nici de dragoste eu nu m-am bucurat. De două femei am avut parte; pe una mi-a luat-o un prietin; iar cealaltă avea limba prea mlădioasă şi se temea grozav de moarte fiindcă în mormînt ştia că va tăcea veşnic... Cum de mormînt eu nu mă tem, nu ne-am adunat multă vreme la un loc! Ş-aşa, dacă nici averi n-am avut, nici dragoste, - cu ce am rămas eu? De ce am trecut prin lume? şi de aceea cu scîrbă mă gîndesc acuma la ceasul ce vine; căci poate să mor şi încă n-am aflat de ce-am trecut eu prin lume... Ci totuşi poate n-oi muri şi voi afla... Morocîne se opri o clipă, apoi începu a rîde: – Ştii dumneata, frate, de ce înşir eu atîtea palavre cîteodată? Dacă n-ai ştiut-o, s-o ştii: vremea numai cu vorba senşală! Tăcură un timp. În luncă era linişte; luna se lăsa spre asfinţit şi umbrele sălciilor se lungeau spre Moldova. Părea din ce în ce mai tristă luna, în singurătatea cerului. Într-un timp, zise încet Hamură: – Frate, unde-o fi oare Liliana?... Costea nu răspunse, şi tăcerea neclintită iar se întinse. Aşa trecu un timp; luna tristă tot mai mult se lăsa spre codrii negri ai munţilor şi adierea melancolică a depărtărilor contenise; cînd, deodată, tropot iute de copite tresări în noapte, din cîmpie. Întîi se auzi nelămurit, ca un freamăt al unei grindine, apoi tot mai desluşit. Prin tufişurile de sălcii trecu o unduire de val. Andrieş Hamură îşi simţi inima bătînd grăbit, înfierbîntată. Cum treceau clipele nu-şi mai dădea socoteală. Ochii aţintiţi spre apa licăritoare a Moldovei vedeau nedesluşite şiraguri de fantasme cenuşii care piereau pe dată ce i se năzăreau; şi deodată, parcă cineva l-ar fi atins pe umăr, tresări: un călăreţ, 233

unul singur, se oprise pe malul Moldovei, dincolo; sta neclintit în pînza de paianjen a luminii pe moarte, plecat puţin înainte, cu suliţa înălţată în văzduh ca o linie neagră, subţire. Şi ca într-un farmec, ropotul crescu, şi, ca aduse de un vînt nesimţit, alte umbre răsăriră la malul apei. Andrieş Hamură le număra: şi deodată le pierdu şirul. Mai multe, tot mai multe se strîngeau. Şi în apă deodată tremurară lucirile faclelor. –Focul acesta e pentru mănăstire... gîndea Hamură, pe cînd încet, cu luare-aminte, umbrele tăcute intrau în apă. Caii călcară lin la mal, - după aceea apa păru că vine mare, prinse a vui ca purtată de vînt, răscolită, învăluită de copite. Şiragul de călăreţi creştea, înainta. În fund, pe celălalt mal, oştenii păgîni păreau mici, cei care se apropiau de cestălalt mal tot mai mari şi mai înalţi păreau, cu armele lucind, cu cuşmele late de dihănii buhoase în cap. Un rînd de cai bătu prundişul cu copitele. Atunci, în clipa aceasta, un glas grozav, glasul lui Morocîne, izbucni în noaptea pustie, prelungă chemare de război: – Pe dînşii, fraţilor! Andrieş Hamură, ca izbit de ceva, sări în şaua murgului; toată roata boierilor tresări călare din desişul sălciilor, învăluind mlaja tînără, spre prund. Morocîne se repezise vijelios înainte, pe cînd călăreţii pîgîni se frămîntau grabnic: cei de la mal căutară să intre iar în apă şi nu puteau din pricina celor care veneau într-acoace; cei din urmă, cu urlete prelungi începură a îndemna pe cei dinainte. În deslănţuirea aspră de glasuri, în neorînduiala dintru început a călăreţilor tatari, boierii se repeziră cu caii lor odihniţi. Scurt sunară paloşele şi cele dintîi răcnete de moarte. Ceata avîntată intrase, spintecase cele dintîi şiraguri de păgîni, dar cei din urmă îşi îndemnau prin apă, cu urlete, fugarii, coteau pe laturi şi ameninţau să cadă din două părţi, în coasta puţinilor boieri. – Daţi greu! urlă Morocîne, învîrtindu-şi pe deasupra capului sabia încovoiată. Un călăreţ ameninţător venea spre el: scurt îl ajunse cu vîrful săbiei între ochi şi-l răsturnă pe spate; întorcînduşi calul în loc, pocni pe al doilea, repezind înapoi fierul luciu, apoi se aruncă în goană înainte, pe cînd boierii se răsfirau spre sălcii.

234

Călăreţii păgîni ieşiţi la mal porneau goana, se împrăştiau după fugari; grămăjoare răsleţe alergau cu suliţele aplecate, cu săbiile înălţate. Dar un răcnet greu din sute de piepturi, un răcnet de mînie şi de disperare porni, crescu, acoperind urletele lor; scurt conteni apoi, şi ţăranii cu cojoacele pe dos, cu căciulile buhoase, cu mintenele de pănură, cu topoarele, cu arcurile şi cu coasele lor, zvîcniră din întunericul desişului. Într-un avînt repede ieşiră în calea călăreţilor păgîni, se opriră, se înţepeniră parcă în picioare, luară vînt, se opintiră; cu icniri izbiră topoarele, gemînd făcură vînt coaselor; cai şi călăreţi căzură; alţii, cu răcnet străin de război, se năpustiră; dar cojoacele mari păreau crescute din pămînt, nu cădeau la o izbitură de sabie, nici la două; ochi fioroşi îi priveau, îi cereau aproape şi topoarele se înălţau, şi coasele, ca o apă cu luciri fioroase, dădeau izbiri şuierătoare; nimic nu putea parcă opri mînia oamenilor acelora care veneau pe jos înaintea morţii, tăcuţi, mînioşi, privind cu nepăsare şi dînd lovitura morţii ca din mînia sufetului lor amărît. Prin cele din urmă luciri ale lunii în asfinţit, boierii întorşi din risipire izbiră iar de pretutindeni pe păgîni; sătenii se traseră în tufişuri; dispărură şi boierii, - şi începu o luptă crîncenă şi mută de urmăriri între puţini, o luptă în care cel căzut primea toate loviturile, cu cruzime, pînă ce gura nu mai avea geamăt şi ochii nu mai aveau sclipiri. Pîlcul de păgîni era mare; erau sute de călăreţi repezi ai pustiului. Unul cîte unul cădeau sătenii, şi pas cu pas se trăgeau dosiţi de tufărişuri, spre mănăstire. Facle alergau prin cîmpie, şi cum luna asfinţea, vatra unui nou răsărit de lună părură cele dintăi case aprinse ale Bogdăneştilor. Uşoare la pîrjol, acoperişurile de stuf dintrodată izbucneau în lungi pălălăi spre cer. Cîmpia, tufişurile se rumeniră, şi călăreţii tatari cercetau repezi în toate părţile, plecaţi pe oblînc, pe urma boierilor şi a ţăranilor. Dar cînd ajunseră la apa Rîştei, din nou se izbiră de şiruri neînduplecate de oameni care-şi pregăteau uneltele morţii scuipînd în palme. Într-o nouă învălmăşală, doi călăreţi păgîni tăiară rîndul şi săriră pe malul apei. Tudoruţ flăcăul, nalt şi drept, mai galben în lucirile pojarului, îşi făcu loc cu coatele spre ei: – Staţi, staţi, să-i judec eu... tot au pus foc şi la casa noastră... 235

Cumpănindu-se, în două fulgerări iuţi, reteză gîtul celor doi tatari, cu coasa. Capetele se rostogoliră sîngerate, cu ochii holbaţi, pe mal; caii spăimîntaţi răzbiră prin apă cu trupurile prăvălite din şa, atîrnate de scări. Şi oamenii iar căutau dosuri prielnice; dar flăcăul sta neînduplecat, cu coasa lui, şi ochii îi luceau ciudat, pe cînd sufla greu, cu gura deschisă puţin. Sosi un călăreţ şi căzu; sosiră doi cu suliţele întinse, sosi şi al treilea, şi al patrulea, - şi Tudoruţ gemu greu şi se întinse la pămînt, pe malul Rîştei, şi coasa căzută cunună la cap lucea ca un crai-nou în vîlvoarea tot mai întinsă şi tot mai înaltă, pe pînza roşie a căreia se ţeseau, ca paseri prădalnice în zbor, năvălitorii. Dar Tudoruţ nu-şi dăduse suflarea din urmă. Gîfîia greu şi în ochii lucioşi i se răsfrîngea pojarul satului. Mai trăia cîteva clipe ca să se mai gîndească la Safta, şi la maica rămasă singură în lumea asta; mai trăia ca să mai vadă hărţuiala îndîrjită de-acolo, din preajma mănăstirii: Gfîind, flăcăul vedea pe Costea Morocîne sosind vîrtej, cu călăreţii după el. Erau cu el toţi răzăşii cu căciuli nalte de piele de miel, şi Andrieş Hamură cu ochii lucitori ca două nestemate, şi Şerban Vadră cu sabia lui mare, cu zalele-i aurii şi cu coifu-i ca o lună albă; era Nistor Munteanu grămădit în şa, învărtind ca un fulger pala; şi Toma Voiculeţ, cu arcul într-o mînă şi cu sabia în alta; şi de prin tufe ieşeau rar, parcă nu mai aveau moarte, încruntaţii şi umiliţii pămînteni, cu topoarele şi cu coasele. Tudoruţ vedea ca prin sită pe Costea Morocîne, înălţat în şa, învîrtind o barbă ca o mătură şi o sabie care părea înmulţită, purtată de braţ cu vine de criţă, îi vedea pe toţi izbind, vedea pe mulţi căzînd; în ochii lui pe moarte, se răsfrîngea toată lupta asta a durerii şi a disperării; în urechile lui răsunau zăngănirile armelor, şi pognetele rare ale săneţelor. Şi dintrodată, cum se apropia sfîrşitul, cum i se scurgea lin sîngele odată cu viaţa, Tudoruţ văzu nedesluşit, simţi mai curînd, lîngă el, într-o roată de păgîni ca din pămînt izvorîţi, simţi o arătare ca din alte lumi, un om urît, mustăcios, cu sprîncene groase ca lipitorile, cu obrazul cioplit ca din toporul uriaş cu coada lungă, pe care-l purta cu mînile-i noduroase. Îi auzi mormăirea de mînie, şi dintrodată cunoscu pe Ilie Buzărlan de la Forăşti; îl văzu întorcîndu-se, îl auzi icnind, auzi desluşit izbirile toporului, apoi văzu pe Buzărlan rînjind cumplit, cu buzele răsfrînte, cu obrazul încreţit, în rumeneala puternică ce lumina ca ziua. Apoi îl auzi iar gemînd cu 236

mînie, îl văzu iar scuipînd răsunător întâi în palma dreaptă, apoi în cea stîngă, pornind înainte piciorul drept şi înălţînd în stînga toporul uriaş; şi rîsul tăcut şi grozav se arătă din nou în mustaţa stufoasă tuşinată drept deasupra buzelor. Auzi după aceea un glas blînd care a lui Buzărlan era, dar părea al altuia: „Aista-i Tudoruţ din Bogdăneşti... ” Şi flăcăul muri cu un răsuflet de uşurare, pe cînd mîni aspre şi păroase îi închideau pleoapele şi făceau asupra capului semnul sfintei cruci. Iar satul ardea, şi în noapte tremura lumina învăluită cu fumul; la marginea codrului de brad tresăriră în flăcări subţiri şi clădirile din jurul mănăstirii; dar pîlcurile spîrcuite ale necredincioşilor alergau înapoi; şi ca din pămînt, din fiecare tufă, răsărea cojocul sălbatic şi minteanul, toporul, arcul şi coasa; neosteniţi şi neîmblînziţi, cu durere şi cu amar, cu mînie şi cu disperare, dădeau moartea şi mureau ţăranii pe brazda vechiului lor pămînt. Mihail Sadoveanu – Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti

75. GRIJILE-S LA CREDITORI MAI MULT DECÂT LA DATORI Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba De ş-a plătit datoria. Iar el îi răspunse: Ba! – Dar ce umbli fără grijă, când te ştii că eşti dator? – Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor. Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

237

76. DESCHIDE UŞA, CREŞTINE cântec „de stea” ortodox românesc Deschide, uşa, creştine, Că venim din nou la tine, Drumu-i lung şi-am obosit, De departe am venit. Şi la Viflaeem am fost, Unde S-a nascut Hristos, Şi-am văzut pe a Sa mamă, Pe care Maria-o cheamă, Cum umbla din casă-n casă Ca pe fiul ei să nască. Umbla-n sus şi umbla-n jos, Ca să nască pe Hristos. Umbla-n jos şi umbla-n sus, Ca să nască pe Iisus. Mai târziu găsi apoi Un staul frumos de oi. Şi acolo, pe fân, jos, S-a născut Domnul Hristos. Cete de îngeri coboară, Staulul de-l înconjoară.

238

Îngerii, cu flori în mână, Împletesc mândră cunună. Pe cunună-i scris frumos: „Astăzi s-a născut Hristos, Care cu puterea Sa Mântui-va El lumea!” Şi de-acum până-n vecie Mila Domnului să fie, Tuturor, cu bucurie! X

239

77. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie În noaptea de vară, după căldura zilei, plutea sub cetină mireasma ascuţită a răşinii de brad. Din nemăsurate depărtări, pe rîul vîrfurilor, venea arare un şuiet moale, un fior tremurat; îndată urma o tăcere ca o veşnicie; şi-n tăcere deodată tresărea undeva chemarea tînguitoare a bufniţei, ori rîsul spăimîntat al huhurezului cu ochi mari de om. Pe calea pietroasă urcară cei din urmă fugari, cu cel din urmă călugăr, şi răzbătură în poiană. Acolo îşi avea chilioara, sub stînca săpată, cu brad căptuşită, bătrînul pustnic Iov. În hruba îngustă, înaintea cîtorva icoane şterse, ardea candela de seu, clipind ca un ochi fricos. Cîteva focuri de vreascuri uscate pîlpîiau înaintea chilioarei, şi-n jur, în larg luminiş, stăteau grămădiţi sutele de oameni veniţi de jos, alungaţi de vîrtejul groazei. Iov bătrînul, aschet slab şi osos, în rasa-i veche de pănură cafenie, sta cinchit la pămînt, înaintea peşterii, a mormîntului în care trăia, cu mîinile pe genunchi, aproape acoperite de barba albă. Din orbite negre ochii pustiiţi de veghere priveau ţintă prin sprîncenele cu peri rari crescuţi încovoiaţi înaintea pleoapelor. Părea că nu vede pe nimeni, şi din cap clătina domol, neîntrerupt, la dreapta şi la stînga. La nouăzeci de ani îşi începuse pustnicia bătrînul Iov, şi de douăzeci de ani se chinuia aicea, lîngă rîpa Dracului, alungînd, cu rugăciunile lui, rătăcitoare duhuri necurate, trăind Dumnezeu ştie cum, prin vijeliile nopţilor, prin viforurile iernilor. În fiecare toamnă îl coborau călugării la mănăstire în vale; acolo se spovedea şi lua împărtăşania sfîntă; pregătit aşa pentru moarte, urca iar coasta şi aştepta. Şi veneau vînturile grele şi lapoviţele, şi ninsorile, şi se închideau cărările, iarnă lungă şi aspră înmormînta acolo, sus, pe bătrînul schivnic; apoi urlau şuvoaiele primăverii şi treceau pe coama codrului suflările adînc răsunătoare ale austrului; şi sătenii din Bogdăneşti se urcau pe rîpa Dracului cu călugării; şi–n chilioara pustnicului, într-o rază de soare strecurată din înalt, lucea, în ulcicuţa de lut, un ghiocel alb ca şi zăpada care se topise; iar bătrînul Iov ridica mîna slabă şi binecuvînta încet pe aceşti oaspeţi ai singurătăţii lui, vestitori ai primăverii. 240

Acum sta cinchit; şi, neclintit, privea la durerea grămădită în juru-i. Focurile zvîrleau luciri fantastice şi purtau umbre pe zidul brădetului. Călugării rîşcani, adunaţi aproape de el, îngenunchiaseră; o sută şi mai bine de călugări se smereau înaintea Domnului şi se rugau în gînd ori şopteau abia auzit, cerînd îndurare pentru ţară, pentru creştini şi pentru sfîntul lăcaş părăsit. Boieri puţini se opriseră în aceste locuri şi urcaseră cu greu, cu inimă puţină, costişa; cei mai mulţi se năcăjau înainte pe înguste drumuri pustii; lăsaseră căruţele, încărcaseră puţinul ce le mai rămăsese pe cai şi orbecăiau prin întunecime şi singurătăţi. Cei rămaşi, între slugile şi robii credincioşi la asemenea nevoie, făcuseră culcuş în grabă, din cetini şi blănuri, copiilor; iar ei, boieri groşi cu bărbi mari şi feţe rumene, care se bucuraseră de bunurile lumii aceştia, şi jupînese palide şi triste, în straie cernite, stăteau cu ochii aţintiţi, cu gîndul la curţile pustii şi la feciorii frumoşi care aţineau în vale calea păgînilor. Aceeaşi jale stăpînea şi mulţimea cealaltă la un loc grămădită, a femeilor multe cu copii mărunţi şi a puţinilor bărbaţi bătrîni, slabi şi nevolnici. Descuţe, în catrinţe, c-o leancă subţire în grabă zvîrlită peste cămaşa de in, şi alături cu cîteva boarfe strînse cu tremur şi legate la un loc într-o boccea, stăteau grămădite la pămînt femeile prostimii. Multe îmbrăţişau şi ţineau strîns la sîn prunci, cu o mînă, iar cu cealaltă mîngîiau capetele bălăi ale copiilor mai mărişori, adormiţi flămînzi alături, pe pămîntul jilav. Focurile ardeau domol, limbi ascuţite tresăreau învăluind fumegarea uşoară din întunecimea de deasupra. Un timp tremurară ţipetele slabe ale unui copil de ţîţă, apoi abea se auziră tot mai potolite, pînă ce conteniră, şi o tăcere grea se întinse. Şi ochii pustnicului bătrîn, şi ochii călugărilor îngenunchiaţi, şi privirile arse de lacrimi ale femeilor stăteau aţintite înainte, spre răsărit. Într-acolo vîltoarea depărtată, în zarea necunoscută, lumina ca un semn de moarte; din poiana deschisă spre cîmpii se vedea întreagă scăzînd în coloarea sîngelui, crescînd dintrodată ca suflată de vînt. Apoi, într-un timp,

241

începu să slăbească încet-încet. Şi în tăcere răzbătu un glas uşor al unei femei, şi toţi tresăriră: – S-aude zvon... Din valea apelor, prin liniştea nopţii, străbătuse freamăt prelung, domolit de depărtare. Privirile cercetau noaptea dar nu vedeau nimic spre întunericul coastei; însă urechile aţintite prinseră iar larma depărtării cine ştie unde; şi cu toţii, fără ca cineva să rostească un cuvînt, înţeleseră că o undă din şuvoiul năvălirii a ajuns şi jos, la Bogdăneşti şi la Rîşca. Atunci se sculă în picioare bătrînul Ioan stareţul, îşi făcu cruce, înălţă ochii spre cer şi începu să se roage domol. În urmă-i, călugării se ridicau, făceau semnul sfînt, şi băteau mătănii. Cîteva femei începură să plîngă şi glasul lor de jale părea un bocet stăpînit la marginea unui mormînt. Multă vreme se rugă bătrînul; îşi făcea cruce şi murmura neliniştit, cu mîinile la piept, şi pustnicul Iov; apoi călugării încremeniră în genunchi, şi stareţul, lăsîndu-se la pămînt, îşi cuprinse capul între palme şi rămase aşa. – Arde satul şi mănăstirea! zise cineva. Para se înălţa spre cer şi lumina bătea în poiană. Femeile se boceau mai tare; copiii tresăreau din somn cu plînsete tînguitoare. Stareţul stătea neclintit cu capu-n palme. Cei din jur îi auziră glasul înăbuşit: – Nu, nu pot să mă uit într-acolo, spre aşa nelegiuire... Şi cum plînsetele slăbeau şi tăcerea se întindea iar, pe cînd cerul se rumenea tot mai aproape, înaintea mormîntului lui, pustnicul Iov se mişca şi începu să vorbească: – Iaca aşa, vorbea el încet, foarte lămurit, aşa am mai văzut eu zdruncin şi durere... Au fost cumplite vremuri pe pămîntul acesta... Aşa a fost pe vremea cuviosului Bogdan-Vodă... Atuncea, în vremea Paştelui, s-a întîmplat să moară spurcatul Baiazid şi a venit la împărăţie Selim-sultan, şi atuncea au fost la noi în ţară boală, şi moarte multă, şi multă neorînduială, ba foamete, ba foc, ba dese strîngeri de oşti... Mulţi ziceau că acestea sînt semne rele, că are să se ridice împăratul cel rău carele se chiamă Antehrist... precum şi-n cărţi scrie... Ş-atuncea iar au ars păgînii mănăstirea noastră... mireasa lui Hristos... Şi 242

pe-aici, prin rîpa Dracului, au fugit bieţii monahi cîţi au putut scăpa cu viaţă... Aşa a fost în acea vreme; ş-acu iar s-arată semne rele... Acuma văd şi eu foc... parcă s-au aprins nourii... Bătrînul tăcu un răstimp; apoi îşi făcu cruce cu mîna osoasă, încet, o dată, de două ori, de trei ori. – Doamne al puterilor! Rosti el lin şi încet; tu care gemi mai greu decît furtunile mărilor... şi care împărăţiile ca pleava le vînturi... Tu pleci cerurile, şi te cobori, şi zbori, şi pluteşti pe aripile vîntului... Doamne! obosit-am în suspinare, toată noaptea îmi scald patul cu lacrimi; ochii mei se topesc de mîhnire... Bate iar Doamne, peste fălci, pe duşmanii noştri, căci plin de spaimă-i sufletul norodului tău... Fă să ploaie peste ei fulgere, foc şi pucioasă; şi vînt arzător să fie partea paharului lor... Pustnicul căzu încet la locul lui; plîngerile femeilor rămaseră tremurînd în tăcerea poienii; apoi încet-încet conteniră şi ele; şi liniştea grea a aşteptării se întinse ca un val de apă mare. Somnul domolitor îngreuia trupuri trudite; pleoapele de plumb se lăsau peste ochi în care lucea lumina pojarului depărtat. Şi din vreme în vreme, prin codrii fără sfîrşit, trecea şuietul lin, plîngerea brazilor întunecoşi; strigătele paserilor de noapte împrăştiau fiori în tăcere. Copiii flămînzi şi femeile goale şi flămînde, dormind somn chinuit pe pămîntul tare, vedeau în visuri fantasme roşii de sînge, şi căsuţele lor sărace, cuiburile bucuriilor şi durerilor lor, în flăcări; şi holdele risipite şi cenuşa vetrelor în vînturi spulberată; şi se înălţa o oftare de jale, şi tresărea un suspin de copil, pe cînd focurile murind trimeteau în jur pale de umbră ca mîngîieri nesimţite. Pustnicul vechi sta neclintit; stareţul Ioan şi călugării, treji, aşteptau clipă după clipă; şi clipă după clipă trecea, în durerea aşteptării. Va arde mănăstirea şi se vor dărîma zidurile; cenuşă va rămîne pe unde au fost sate de credincioşi; şi ca sălbătăciuni flămînde vor rătăci prin codri; apoi se vor coborî la vale în ţară pustie, şi vor plînge lacrimi de sînge, cum plîngea odinioară Irimia pe ruinile Ierusalimului. Aşa, cu scîrbă, cu amar şi cu durere, gîndea în sine stareţul Ioan, poate nici nu este pe lume pămînt frumos şi binecuvîntat 243

atît de des bîntuit de furtuna focului şi a săbiilor neamurilor păgîne! Greu, ca lacrimi, picurau clipele. Multă, multă vreme păru a trece; apoi negura nopţii de groază se risipi; focul din cîmpie păli; şi departe, în răsărit, semnul de aur al zorilor încinse zarea. O zi limpede, cu cer fără nouri dezvăluia poiana, codrii şi cîmpiile depărtate acoperite de aburi. Pe vîntul dimineţii venea fum uşor, cu miros iute de arsură. Şi cum un soare strălucit umplea lumea de lumină, din poteca întortocheată, din jos de coastă, răzbătură glasuri, întăi nelămurite, apoi tot mai apropiate; şi puţinii luptători din vale, osteniţi şi galbeni, intrară în poiană. Glasurile se deşteptară. Boierii, robii, femeile ţăranilor cu copiii se ridicară, împresurară cu întrebări multe şi felurite pe cei veniţi. Mamele cernite şi boierii îşi îmbrăţişau în lacrimi feciorii, neveste întindeau braţele spre soţi; multe plîngeau cu bocete grele pe cei care rămăseseră jos, pe malul apelor. Trudiţi şi stropiţi de sînge, priveau ca de piatră în juru-le, luptătorii. Şi abia li se descleştau gurile pentru veşti cumplite: – A ars satul din vale... A ars şi mănăstirea... Au rămas zidurile negre... Au murit mulţi bărbaţi luptînd... E plină de morţi lunca dintre Moldova şi Rîşca... Mulţi au căzut în robia păgînului... Şi lîngă bătrînă, logodnica flăcăului cu mustaţă neagră aştepta cu obrazul împietrit şi nu întreba. Dar un glas rostea încet numele celor morţi, şi Safta auzi desluşit: – A murit şi Tudoruţ din Bogdăneşti... Şi nu zise nimic, fără lacrimi rămasă, cu ochii lucind nebuni, cum fără lacrimi cu toţii stăteau, ca într-un cimitir, în care cu toţii îşi îngropaseră nădejdile şi iubirile. Mihail Sadoveanu – Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti

244

78. CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE, TE-NTORCI CU INIMA RECE Într-o zi viind la Hogea un prieten i-a cerut Să-i dea frânghia de rufe, numai pentru un minut; – De n-aş avea, Hoge zise, vreo trebuinţă de ea, Ţ-aş fi zis cu toată voia: poftim, frate, de o ia; Dar am să întinz pe dânsa, să usuc nişte pospai. – Nu-mi spui – acela răspunse – că nu vrei să mi-o dai? – Bine vezi tu – Hogea zise – că e vorba cam aci Şi mai mult nu e de lipsă să stau a ţ-o tălmăci. Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

245

79. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie De patru zile alergau cei doi prieteni pe la toate mănăstirile plaiurilor, căutînd pe Liliana. Întîi trecură peste munte la Neamţ, prin codri mari de brad. În pasul repede al calului coborîră în valea Ozanei; apoi, cu piciorul, suiră încet prin rîpa pietroasă, la cetatea Neamţului. Costişa era plină de ferigi şi de florile galbene ale sînzienelor, care miroseau dulce în liniştea locurilor, în tăcerea verii. Pe zidurile sure de piatră vegheau străjerii. Înlăuntru, cîţiva boieri pribegi, cu care cei doi prietini stătură de vorbă. Şuvoiul păgîn trecuse prin vale; spre cetate nici nu îndrăzniseră tatarii să se avînte. Şi de sus, de pe zidurile vechi, Andrieş Hamură şi Costea Morocîne vedeau în ceaţa depărtărilor, între codri, vatra Mănăstirii. Munţii, în negură, trepte, trepte, cu colori tot mai slăbite, se desfăşurau pînă în fund. Tuturor depărtărilor trimetea Hamură oftările lui. Apoi coborîră, încălecară pe cai, şi, cu cei doi slujitori după ei, răzbătură mai departe, la mănăstirea Neamţului. Acolo puhoiul tătărăsc venise, trecuse. Acoperişurile mănăstirii, ale chiliilor, ale arhondaricului, ale tuturor acareturilor în care zăceau bogăţii multe, erau pîrjolite. Numai cîţiva călugări bătrîni, întorşi cei dintăi, rătăceau printre zidurile afumate ale clădirilor. Se tînguiau cu lacrimi; multe odoare au fost răpite. Tamazlîcurile de boi şi de vaci le-au luat în sfîrcul harapnicelor. Au încărcat şi grîu cît au putut, iar pînii rămase i-au pus foc. Au intrat călări în biserici şi au tăiat sfinţii cu săbiile. Au alungat ca pe nişte dobitoace pe unii călugări rămaşi în rugăciune. I-au tăiat, le-au zvîrlit capetele în foc şi bucăţile trupului în toate părţile. Se cunoşteau urme de sînge pretutindeni. Şi apa fîntînilor din preajma sfîntului lăcaş era cruşită de sînge. Pe mulţi i-au tăiat şi i-au zvîrlit în fîntîni. Cu glasuri triste, încovoiaţi ca de durere, vorbeau aşa călugării. Andrieş asculta şi din ce în ce mai mult pierdea nădejdea că va găsi pe Liliana. 246

Lăsară în urmă mănăstirea arsă şi jefuită, lăsară jalea ruinilor şi umbrele dureroase ale celor cîţiva bătrîni, încălecară tăcuţi şi se suiră mai sus, în munte, pe drumuri prăpăstioase, la Secu, şi la Sihăstrie. Amîndouă schiturile erau arse deplin. Satul din preajmă era răşluit pînă la faţa pămîntului, nici o fiinţă omenească nu mai rămăsese în acele locuri; nici paseri nu treceau prin pustiul acela. Parcă niciodată nu sunaseră pe acolo clopote şi nu veniseră creştini la rugăciune. Mai departe, peste muntele pietros şi oblu, era greu de răzbit cu calul. Se întoarseră prin pădurile de brazi şi de stejari, coborîră la Agapia; înapoi la Horaiţa; şi în toate părţile găsiră multă jale şi pustiu. Din ţinutul Neamţului se întoarseră într-al Sucevei, cercetară mănăstirea Slatinei, ctitoria nouă a lui Alexandru–Vodă Lăpuşneanu. Pe acolo păgînii n-ajunseseră, dar în mulţimea de boieri şi de popor strînsă ca-ntr-un stup, coborîtă roind din munte, prietinii nu găsiră pe cine căutau. Şi aşa, întorcîndu-se, rătăceau prin sate arse, prin holde pîrjolite, printr-o jale ş-o pustietate de li se sfîşia inima. Din cînd în cînd se întîlneau cu săteni spăriaţi, cu feţe supte, cu ochii flămînzi. Îi întrebau: – Încotro, oameni buni? Sătenii se opreau, nu ştiau ce să răspundă. Dar se înţelegea că au rămas fără case, fără vite, fără mălai; se înţelegea că şi-au pierdut neveste şi copii, nu rosteau nici un cuvînt şi, cu feţele împietrite de durere, porneau înainte, horărîţi să-şi ia lumea în cap, de atîta năcaz şi amar. Pe alocuri pe unde rîdea altădată lumii, pe o costişă, deasupra unei ape limpezi, un sat bogat, acuma găseau fumegînd cele din urmă gospodării. Neveste şi copii, cu cîni slabi după ei, rătăceau, căutau ceva şi nu găseau nimic. Din cînd în cînd, pe lîngă aşezări omeneşti părăsite, pe lîngă capete de pădure, zăreau stoluri de ciori învîrtindu-se. La apropierea cailor începeau a croncăni răsunător. Corbii fîlfîiau greoi şi se înălţau puţin, apoi cădeau iar asupra pămîntului. Acolo putrezeau stîrvurile apărătorilor pămîntului. 247

Baia era arsă; puţini oameni îndrăzniseră să se coboare în vechiul tîrg. Arsese ş-o parte din Suceava, ş-o lume îngrozită sta ş-acuma rătăcită Dumnezeu ştie pe unde. Numai scrum şi cenuşă era şi hanul lui Căpriţă de la răscrucea drumurilor mari. Despletită şi plînsă, c-un copil de mînă, umbla nevasta hangiului, dînd tîrcoale locului ca o nebună; iar badea Căpriţă murise, săracul, cu toporu-n mînă; ş-acu sta întins cu faţa în sus, înaintea hanului, neîngropat de-atîtea zile. Mihail Sadoveanu – Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti

80. DACĂ N-AI SĂ MERGI CĂLARE NU UMBLA LA-MPRUMUTARE Unul a venit odată ş-îndrăznind ca un vecin A cerut să-i dea măgarul pentru un ceas Nastratin; – Dar nu-l am acasă astăzi: altu-i l-am împrumutat. Măgarul din grajd dodată a răcnit într-acel ceas. – Spui că nu-i - zise vecinul - şi na, iaca al său glas! Iar Nastratin îi răspunse: – Ce, tu nu crezi ce-ţi spun eu? Mai mult crezi tu pe măgarul decât chiar cuvântul meu? Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

248

81. NOUL TIPAR SLAVON DIN A DOUA JUMĂTATE A VEACULUI AL XVI-LEA Sub Alexandru Mircea şi evlavioase-i Doamnă levantină Ecaterina, care avea însă în mânăstirea catolică de la Murano lângă Veneţia o soră după mamă, Mărioara Vallarga (V. Iorga, Contribuţii la istoria Munteniei, în An. Ac. Rom., XVIII), învie şi tiparul slavon pentru Ţara Românească. Diaconul Coresie, un român, care lucra însă, cum se va vedea, peste munţi, în Ardeal, şi urmaşii săi în meşteşug dau, într-o slovă mai măruntă şi urâtă, cu rânduri strâmbe, pentru Alexandru însuşi şi fiul său Mihnea, epitropisit de mama-sa, Evanghelia (1562, 1583, 1588), Sbornice de slujbe la anume serbări (1568, 1580), o Psaltire (c. 1576; alte ediţii, 1580, 1588), un Octoih, în două părţi (1574-[1575) şi un Octoih mic (1578; Părintele Ursăcescu mai cunoaşte o Psaltire din 1577-[15]80, de care vorbeşte în An. Ac. Rom. pe 1926). Se înnoia astfel seria cărţilor de slujbă ale tipăritorilor de la începutul veacului al XVI-lea, şi, numărul bisericilor fiind acum cu mult mai mare, se lămuresc cele două sau trei ediţii pe care le au unele din aceste cărţi. Se ştie că şi o tipografie străină a încercat să facă acelaşi lucru, dând Triodul-Penticostariu, cu gravuri de lemn luate din cărţile latine, căruia i se atribuia data de c. 1550 (Cf.Iorga, Inst. lit. rom. I, p. 173, nota 1. Un exemplar ce cuprinde pagini şi planşe care lipsesc în cele cunoscute până acum, odată în posesiunea mea, a fost dăruit Academiei Române, care l-a trimes, în 1916, la Moscova. - Pentru manuscripte slavone din acest timp, ca Tetravanghelul Bistriţei muntene din 7052: 1543-[154]4, dat de Ioan Marele Vistier din Râmnic sub Domnii munteni „Petru şi Vlad” v. Liubomir Stoianovici, o. c., p. 23 şi aiurea), probabil o lucrare făcută la Veneţia, sub supravegherea călugăriţei din Murano, Marietta Adorno Vallarga, sora Doamnei Ecaterina a lui Alexandru-Vodă, pentru nepotul ei Mihnea, în numele căruia ridicase în biserica ei şi un altar cu inscripţie latină. (...) La 1560 încă, la 3 mai, după toate aceste pregătiri, Coresie, „diiaconul Coresi ot Târgovişte”, şi un ucenic al lui, diacul Tudor, 249

începeau, „cu zisa jupânului Haneşi Beagneru”, a „Măriei Sale” Benkner, pe atunci jude al Braşovului, după un vechi manuscript husit, aflat fără îndoială în Ardeal, şi nu după vreunul adus din Ţara Românească, tipărirea unei Evanghelii româneşti. Manuscriptul a fost reprodus fără nici o schimbare, păstrându-se notele şi tipicurile slavone ce se aflau în el. Coresi declară că dă lucrarea sa „popilor rumâneşti să înţeleagă, să înveaţe rumânii cine-s creştini”, rugând însă pe „toţi sfenţii părinţi, oare Vlădici, oare episcopi, oare popi”, care o vor vedea, să n-o arunce fără cercetare, căci şi Apostolul Pavel mărturiseşte că e mai bine a se ceti cuvântul lui Dumnezeu pe înţeles decât altfel. O „jelanie” ce a avut cu judele braşovean - la îndemnat să dea Evanghelia pe înţeles. Cum se vede, această carte, care avea litere şi podoabe imitate după ale Evangheliei lui Neagoe-Vodă, era menită românilor din Ardeal şi Ungaria, care ajunseseră a fi adevăraţi „creştini” după cererile luteranismului, şi „popilor” lor, care nu mai aveau asupră-le „Vlădici” de modă veche, ci numai „episcopi” aleşi, după rânduiala cea nouă. Tipăritorul se gândea şi la putinţa pătrunderii operei sale în părţile rămase ortodoxe, dar nu o pregătise pentru acestea. Pentru a îmbuna pe Domnul muntean sau, mai bine, pe energica lui mamă şi epitroapă, Chiajna, fiica lui Petru Rareş, ci mai mult decât pentru a da o Evanghelie înţeleasă slavilor din Balcani, Benkner porunci lui Coresi să lucreze încă în 1562, din martie până în octombrie, o Evanghelie slavonească, în paginile căreia se întâlneşte stema Ţării Româneşti. E o reproducere, puţin izbutită, a frumoasei Evanghelii pe care alt meşter, mai mare, cu mijloace mai bogate, o dăduse pentru Vodă Neagoe, Basarabul cel evlavios şi darnic, la 1512 (Bianu şi Hodoş, Bibl. Rom., I, p. 49, Cf. Iorga, Ist. lit. rom., I, p. 183. Pentru un Octoih slavon lucrat de Coresi cu Oprea Logofătul, v. Bianu în An. Ac. Rom. pe 1909; cf. Procopovici, De la Coresi diaconul la Teofil Mitropolitul, din Omagiul Bianu). Apoi tiparnicul lui „jupânul Haneş” lucră mai departe la răspândirea Noului Testament în româneşte, dând a doua carte de Scriptură în această limbă, Apostolul, pentru publicarea căruia s-a 250

propus data de 1563: în singurul exemplar păstrat lipseşte foaia de titlu. Coresi scrie însuşi că „mulți preuţi” primiră ediţiile sale româneşti, ba încă-i cerură să adauge la ele şi un „Tâlc al Evangheliei, cum să poată şi ei propovedui şi a spune oamenilor învăţătură după cetitul Evangheliei”. Deci se alese Evanghelie cu lămuriri, redactată de curând în ungureşte pentru calvini, şi prefăcută într-o formă care vădeşte uneori prea mult acest original, aşa de deosebit de spiritul limbii noastre, în româneşte, de un necunoscut. Cartea se tipări, pe la 1564, cu „chelciugul şi banii” unui nobil ungur, Nicolae Forro, care era cuprins de râvna de a mântui de vechile eresuri tradiţionale şi pe ţăranii români din părţile ardelene şi ungureşti. „Popii, patriarşii, vlădicii, episcopii şi tot felu de preoţi” ai legii vechi erau trataţi cu cea mai mare asprime, care loveşte deopotrivă pe catolici şi pe ortodocşi, pe „papiştaşi” şi pe „patriercaşi”, adăugându-se şi critice care sunt în cea mai strânsă legătură cu viaţa poporului românesc de la sate, şi numai cu aceasta. Astfel, închinarea la sfinţi e respinsă ca un rău obicei eretic, însemnându-se ca singură datorie închinarea către Mântuitorul însuşi, „că sfinţii morţi nu aud rugăciunea noastră”, spune crud scriitorul calvin. Pravila Sf. Părinţi e scoasă din cinste; rostul mare al clericilor pe lângă Domni e osândit, arătându-se că ei n-au de ce să stea cu Vodă la masă, primejduindu-şi sufletul în vălmăşagul lumii; se constată decăderea mânăstirilor, din care a plecat „dăscălia” de pe vremuri; de pomeni pentru morţi şi de rugăciuni pentru dânşii, de farmecele şi descântecele „muierilor” deprinse la astfel de „drăcii”, de petrecerile, beţiile li certele de duminecă nu vrea să ştie acest apărător al legii creştine curate, aceeaşi pretutindeni şi având în Hristos singurul ei izvor (Iorga, Ist. lit. rom., I, p.184 şi urm). La această lucrare se adause o alta, care în chip firesc n-are nicio legătură cu cea dintâi: o carte de rugăciune sau Molitvenic, nu din rândul cărţilor tălmăcite încă în veacul al XV-lea, sub înrâurirea curentului husit (Cf. Bianu şi Hodoş, Bibl. Rom., pp. 51[5]2; Hodoş, în Prinos Sturdza, p. 235 şi urm.; Iorga, Ist. lit. rom., I, pp. 183-[18]4), ci o traducere nouă, făcută ca „să înţeleagă şi popa ce zice însuşi şi oamenii ce ascultă”. În cărticică, se dădeau Tatăl Nostru, Crezul, rugăciuni pentru cuminecătură, 251

pentru botez, pentru nuntă, pentru înmormântare, molitve pentru însănătoşarea bolnavilor, psalmi şi „cântece din Evanghelie”, şi chiar tipicul liturghiei, al vecerniei şi al „slujbei de demâneaţă”. Până acum nu s-a găsit un exemplar complet din această lucrare revoluționară, care, cu ajutorul guvernului calvinesc al Ardealului, a cărui cauză o servea, a trebuit să aibă o largă răspândire. Tălmăcitorul avuse grija să arate că izvorul cântecelor şi rugăciunilor sale se află în Scriptură, afară de cele „cu înţeles” pentru cununie, - în care se zice, în loc de: „cutare”, după ungureşte: „imerec” -, iar „vecernia şi slujba de demâneaţă aveţi ca şi mainte” (Prinos Sturdza, p. 253). Nu se ştie când s-a dat şi o Pravilă pentru judecata clericilor ca şi a mirenilor: ea trebuie să facă parte însă din această serie de tipărituri (Bianu, „texte” în facsimile, Pravila sfinţilor Apostoli, Bucureşti, 1925). Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

X Evangheliar slavonesc. 1562

252

82. articole din Approbatae Constitutiones „Art. II. Cele patru religii recepte, potrivit hotărîrilor convenite obişnuite ale ţării, şi de acum înainte să fie în perpetuu ca recepte, după pilda lăudabilă a predecesorilor noştri, de fericită memorie, deoarece este cerută şi de menţinerea comună a patriei, de asemenea, de constituţiile ţării şi de uniunile care au avut loc în cîteva rînduri. Acestor patru religii recepte şi anume: Evanghelică reformată (în limba vulgară Calvină), Luterană sau Augustană, Romano-Catolică, Unitariană sau Antitrinitară, să li se permită şi de acum înainte liberul exerciţiu, în locurile obişnuite conform legilor ţării.” „Art. III. Pe fiii preoţilor valahi, dacă nu sînt preoţi, imediat ce se căsătoresc sau îşi cîştigă singuri existenţa, să-i pretindă înapoi la fel ca pe ceilalţi iobagi; mai mult, dacă sînt copii sau în general flăcăi neînsuraţi, oriunde s-ar găsi împreună cu tatăl lor, să-i poată pretinde şi să-i poată lua sub garanţie; dacă sînt fără tatăl lor, să poată să-i pretindă înapoi, orice vîrstă ar avea.” „Art. V. Deoarece aşa cere şi libertatea nobiliară, dar şi vechile hotărîri, nobilul să nu fie dator să dea dijma din nici un fel de cereale sau alte bunuri din hotarele sale, chiar dacă ar trăi pe pămînt ţărănesc, nu este obligat nici cu banii de chitanţă. Cu toate acestea nici comuna săracă care dă dijma după felul hotarelor să nu fie lăsată fără ogoare, ca prin astfel de pretexte să nu fie sustrase dijmele adevărate. În schimb ţărănimea, ori ce pămînturi ar folosi, dacă acestea s-ar afla în hotarele unui sat care a dat dijmă în vechime, e datoare să dea dijmă.” „Art. VI. Iobagii fugiţi din orice motiv din Transilvania, dacă pot fi trimişi în Transilvania, pot fi arestaţi împreună cu toate bunurile lor.” articole din Approbatae Constitutiones

253

83. CAPUL LUI MOŢOC VREM... De cu seară se făcuse de ştire boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse şi boierii erau toţi adunaţi. Înpotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacojie avea cabaniţa (manta scumpă, purtată de domnitori sau boieri la solemnităţi – n.n.) turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. După ce a ascultat sfînta slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla sfîntului Ioan cel Nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfîntului. Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă, şi că racla sfîntului ar fi tresărit. După aceasta suindu-se iarăşi în strană se înturnă cătră boieri şi zise: – Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi pănă astăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de ce nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenînd gîlcevirile şi vînzările unora şi altora care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. Astăzi sînt altfel trebile. Boierii şi-au venit în cunoştinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice Mîntuitorul: Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine, şi să ne iertăm unii pre alţii, pentru că sîntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru

254

Iisus Hristos - îşi făcu cruce - să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Sfîrşind această deşănţată (aici cu sensul de nelalocul ei – n.n.) cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în stînga, zicînd: – Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră! – Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară de doi juni boieri ce sta gînditori, răzămaţi de un mormînt lîngă uşă, însă nime nu le-a luat seama. Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; şi încălecînd, se înturnă la palat. Toţi se înprăştiară. – Cum îţi place? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă. – Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă, răspunse celalalt; şi se amestecară în norod. Aceştii erau Spancioc şi Stroici. La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii; şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moţoc, care întrebuinţa creditul ce avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci deşi erau necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni călări, întovărăşiţi fieştecare de cîte două-trei slugi. Luau seama însă că curtea era plină de lefecii înarmaţi şi că patru tunuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sînt puse pentru a serba, după obicei, ceremonia prin slave. Unii poate că şi prepuneau vreo cursă, dar odată întrînd, nu se mai puteau înturna; căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nime. Adunîndu-se boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesii, avînd în dreapta pre logofătul Trotuşan, şi în stînga 255

pre vornicul Moţoc. Începură a zice (a cînta – n.n.) din surle; şi bucatele se aduseră pe masă. În Moldavia, pe vremea aceea, nu se întrodusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, şi, în sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesii şi şervetele erau de filaliu (o ţesătură foarte subţire –n.n.), ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile şi păharele erau de argint. Pe lîngă părete sta aşezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar, şi la spatele fieştecăruia boier dvorea (slujea – n.n.) cîte o slugă, care dregea (turna vin –n.n.). Toate aceste slugi erau înarmate. În curte, pe lîngă două junci şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin: slujitorii mîncau şi beau; boierii mîncau şi beau. Acum capetele începuseră a se înferbînta: vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit. Acum era aproape a se scula de la masă, cînd Veveriţă rîdică paharul şi, închinînd, zise: – Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! Să stăpîneşti ţara în pace, şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica (a ucide, a mutila –n.n.) pre boieri şi a bîntui norodul... N-apucă să sfîrşească, căci buzduganul armaşului, lovindu-l drept în frunte, îl doborî la pămînt. – A! Voi ocărîţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi! În minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţînd junghiurile, îi loviră, şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, întrară şi năpustiră cu sabiile în ei. Cît pentru Lăpuşneanul, el luase pre Moţoc de mînă şi se trăseră lîngă o fereastră, deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar Moţoc, silinduse a rîde ca să placă stăpînului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţăind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. Închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjini lungă şi de patru lată, o sută şi mai mulţi oameni, ucigaşi şi hotărîţi spre ucidere, calăi şi osîndiţi, luptîndu-se unii cu furia 256

desnădejdei şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai înprotivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesii se făceau arme în mîna lor; unii, deşi răniţi, se încleşteau cu furie de gîtul ucigaşilor, şi, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau păn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii periră, dar, în sfîrşit, nu mai rămasă nici un boier viu. Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. Odată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de soldaţi, plecară de fugă. Puţini care scăpară cu viaţă, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi, învitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră (răzvrătiseră – n.n.) norodul, şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii, ameţiţi de beţie, făceau numai o slabă înpotrivire. Gloata se întărîta din mult în mai mult. Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vor şi ce cer? Armaşul ieşi. – Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie? – Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan: eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au apucat mainainte, şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că... fiindcă... era să... – Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dumneata? – Aşa, aşa, să-i înproşte cu tunurile; nu-i vro pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au perit atîţa boieri. Da, să-i omoare de istov. – M-aşteptam s-aud asemenea răspuns, zise cu oţărîre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vror. 257

În vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă: – Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi? Şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba? Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Începu a se strînge în cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. În sfîrşit, începură a striga: – Să micşureze dăjdiile! Să nu ne zapciască (încaseze cu forţa dările –n.n.)! – Să nu ne mai împlinească! (cu acelaşi sens, de a încasa cu forţa datoriile –n.n.) - Să nu ne mai jăfuiască! – Am rămas săraci! - N-avem bani! Ne i-au luat toţi Moţoc! Moţoc! Moţoc! - El ne beleşte şi ne pradă - El sfătuieşte pre vodă! - Să moară! – Moţoc să moară! - Capul lui Moţoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsînd un eho (ecou –n.n.) în toate inimile, fu ca o scînteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: „Capul lui Moţoc vrem!”. – Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul întrînd. – Capul vornicului Moţoc, răspunse. – Cum? Ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sînt aceste? Ce să facă cu capul meu? Îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine! – Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. În adevăr, ostaşii nemaiîmpotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: „Să ne deie pre Moţoc! Capul lui Moţoc vrem!” – O! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică precurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc!... Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta, şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!... Dar, milostive doamne, nu-i 258

asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sînt boier mare! Ei sînt nişte proşti! – Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă şi dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuşi cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sînt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi-ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele (vestit general ungur – n.n.) şi mai pe urmă lăsîndu-mă şi trecînd în partea Tomşii. – Oh! Nenorocitul de mine! strigă Moţoc, smulgîndu-şi barba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! Fievă milă de jupîneasa şi de copilaşii mei! Lăsaţi-mă să mă spoveduiesc! Şi plîngea, şi ţipa, şi suspina. – Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! Fii român verde. Ce să te mai spoveduieşti? Ce-ai să spui duhovnicului? Că eşti un tîlhar şi un vînzător? Asta o ştie toată Moldova. Haide! Luaţi-l de-l daţi norodului, şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara. Îndată armaşul şi căpitanul de lefecii începură a-l tîrîi. Ticăitul (nenorocitul – n.n.) boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînele lui mîni înpotriva acelor patru braţe zdravene care-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se înpedeca de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. În sfîrşit, puterile îi slăbiră, şi sateliţii tiranului, ducîndu-l pe poarta curţii mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulţime. Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi. – Iată cum plăteşte Alexandru-vodă la cei ce pradă ţara! ziseră trimişii tiranului. – Să trăiască măria-sa vodă! răspunse mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii.

gloata.

Şi

Constantin Negruzzi – Alexandru Lăpuşneanul, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988

X 259

84. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă Sosim în faţa oraşului Giurgiu. Ţărmurile se depărtează. Din coşurile înalte ale fabricilor gâlgâie rotocoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfârşită. Dunărea liniştită, largă, are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un şes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi – stăpânitorii mărilor de-acum o mie de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe câmpia din stânga, Giurgiul – santinela capitalei la Dunăre –, vechea şi zbuciumata cetate, stăpânită când de români, când de turci, bătută şi pusă-n flăcări când de unii, când de alţii, neştiind până pe la începutul acestui veac cărui Dumnezeu să se închine şi cui şi în ce limbă să-şi spuie durerile. În cinci sute de ani şi-a văzut de paisprezece ori bisericile prefăcute în geamii: creştinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri ca să se poată-nchina în legea lor. Pe-aici şi-a întins pod peste Dunăre, acum trei sute de ani, bătrânul şi nebiruitul Sinan-Paşa – spaima creştinătăţii. El venea cu oaste multă şi cu vâlvă mare, hotărât să sfarme – odată pentru totdeauna – stăvilarele române din poalele Carpaţilor, cuibul acesta de viteji, care de atâta timp stăteau străji neadormite la porţile Europei apusene şi nu lăsau puterea semilunii să-şi întindă mai departe valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea domn în Ţara Românească era Mihai Viteazul, una din cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Văzând el ce potop de oaste vine asupră-i şi cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu putinţă, se retrase la câteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre Bucureşti trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă şi mlăştinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul şi se aşeză în strâmtoarea aceasta, ca-ntr-o cetate. Puţini erau la număr ostaşii lui, dar inimoşi, încercaţi în lupte, cu multă iubire de ţară şi hotărâţi cu toţii a-şi da scump viaţa, împărţiţi în cete, aşteptau pe vrăşmaşi şi-şi plănuiau loviturile. A patra zi, pe la 260

nămiezi, pândarii de pe măguri zăriră dinspre Giurgiu un nor mare de praf întunecând văzduhul. Pe la toacă, oastea marelui vizir, de zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, era împânzită la gura vadului, dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, românii îşi măsurau vrăjmaşul cu care-aveau să dea piept a doua zi. Noaptea şi-o petrecură sfătuind împrejurul focurilor. Când se lumină de ziuă, toţi erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă. Mărimea primejdiei îi înfierbânta. Mihai se primblă printre ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi braţelor tărie. „Cu inimă, copii, şi nu pierdeţi nicio mişcare. Gândiţi-vă că în cumpăna bărbăţiei voastre atârnă azi destinele ţării, mândria şi viitorul neamului nostru!... ” Cumplită a fost lupta şi mult sânge s-a mai vărsat, până să se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndârjite şi mai furioase, cele două armate. De trei ori neînfricoşatele şiruri ale lui Mihai se răped dincolo de pod şi-şi despică drum cu paloşele-n gloatele adânci şi dese ale lui Sinan. Înăbuşiţi însă de covârşitoarea mulţime a duşmanului ce părea că, de ce-o tai, de ce sporeşte, românii se retrag, încet şi cu rânduială, în strâmtoarea în care turcii nu îndrăznesc încă să se adâncească. Se lasă soarele spre asfinţit. Printre copaci se văd ostaşi legându-şi rănile-n pripă, nerăbdători de a-şi jertfi patriei cea din urmă picătură de sânge. În vale viermuiesc turbanele. Sinan-Paşa se pregăteşte să treacă podul şi să-nainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji. În vremea asta, iată că soseşte în tabăra românilor o ceată de trei sute de puşcaşi ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un moment de pierdut. Mihai îşi întocmeşte iute rândurile, s-aşază în fruntea călăreţilor şi, smulgând o secure din mâna unui soldat, îşi face cruce şi dă pinteni calului. Un freamăt lung, ca de stârnirea unui vânt, cutremură pădurea. Turcii apucaseră a-şi trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se răpede voiniceşte-n ea şi-nvârtejindu-se îşi face loc cu calul şi cu braţul în mulţimea-nspăimântată, rătează dintr-o lovitură de stângaci capul lui Caraiman-Paşa şi-nvălmăşeşte cu ai săi şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala izbirii. Sinan, fierbând de mânie, îşi ridică grosul armatei şi trece podul. Mihai se face că se retrage şil lasă să-nainteze puţin în strâmtoare, unde, mulţimea, 261

neputându-şi desfăşura rândurile, nu mai era aşa de primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, când deodată se trezesc izbiţi în faţă de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat îi opreşte-n loc; loviturile care curg ca grindina le ia văzul. Ţipetele celor dinainte aruncă groază în sufletele celor din urmă. Măcelul se-nfierbântă. Luptătorii sunt piept la piept. Ochii scapără şi inimile se-ndârjesc de o parte şi de alta. Adânc străbate în gloată fulgerătorul voievod, lăsând dâră de morţi pe unde trece; ostaşii lui ucid cu mânerul când li se rupe spada. Ei înaintează mereu, spărgând şir după şir, împrăştiind spaima şi neorânduiala în oastea păgână, care începe să dea îndărăt şi să se-nvălmăşească. Cei din urmă, văzându-se-mpinşi spre pod, o iau la fugă. Sinan se răpede să-i întoarcă. El răcneşte, blestemă şi bate-n mişei cu ghioaga-i de fier. Dar strigătul morţii răsună mai tare. Oastea vizirului se tulbură, toată, năpădită ca de-o furtună. Românii lovesc orbeşte. Piepturi şi capete trosnesc sfărâmate sub copitele cailor. Mulţimea, nebună de groază, îşi caută scăparea-n fugă. Fricoşii târăsc pe eroi. La pod senghesuiesc să treacă deodată cai, oameni şi tunuri. Se face o larmă ş-un învălmăşag, de nu mai ştiu încotro să se mişte. Toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Unii mor striviţi de-mbulzeală, alţii s-azvârle în mocirlă. Sinan, îmbrâncit, cade de pe pod şi-şi rupe dinţii – un supus îl ia-n spate şi-l scapă. Soldaţi şi paşi fug laolaltă lăsând şi arme, şi steaguri în mâinile românilor care-i gonesc, lovindu-i de zor – până când noaptea ia sub stăpânirea întunericului ei sfărâmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste a lui Sinan. Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Stelele clipesc peste bălţile de sânge. Bătrânul, cruntul vizir boceşte în cortu-i, rupându-şi hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce-i asta, aiurit de durere, geme clătinând din cap: „Alah, Alah!... ” Şi, pe când spahiii lui tremură tupilaţi prin bălării, din tabăra românilor senalţă, în liniştea nopţii, cântece de biruinţă. Alexandru Vlahuţă – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

262

85. MONASTIREA ARGEŞULUI – baladă populară românească, culeasă de Vasile Alecsandri -

Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos, Negru-Vodă trece Cu tovarăşi zece: Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari Şi Manoli - zece, Care-i şi întrece. Merg cu toţi pe cale Să aleagă-n vale Loc de monastire Şi de pomenire. Iată, cum mergea, Că-n drum agiungea Pe-un biet ciobănaş Din fluier doinaş, Şi cum îl videa, Domnul îi zicea: – Mîndre ciobănaş Din fluier doinaş, Pe Argeş în sus Cu turma te-ai dus, 263

Pe Argeş în gios Cu turma ai fost. Nu cumv-ai văzut, Pe unde-ai trecut, Un zid părăsit Şi neisprăvit, La loc de grindiş, La verde-aluniş? – Ba, doamne,-am văzut, Pe unde-am trecut, Un zid părăsit Şi neisprăvit. Cînii, cum îl văd, La el se răpăd Şi latră-a pustiu Şi urla-a mortiu. Cît îl auzea, Domnu-nveselea Şi curînd pleca, Spre zid apuca, Cu nouă zidari, Nouă meşteri mari, Şi Manoli - zece, Care-i şi întrece. – Iată zidul meu! Aici aleg eu 264

Loc de monastire Şi de pomenire. Deci voi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Curînd vă siliţi Lucrul de-l porniţi, Ca să-mi rădicaţi, Aici să-mi duraţi, Monastire naltă Cum n-a mai fost altă, Că v-oi da averi, V-oi face boieri, Iar de nu, apoi, V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii Chiar în temelii! Meşterii grăbea, Sfările-ntindea, Locul măsura, Şanţuri largi săpa Şi mereu lucra, Zidul rădica, Dar orice lucra, Noaptea se surpa! A doua zi iar, A tria zi iar, 265

A patra zi iar, Lucra în zadar! Domnul se mira Ş-apoi îi mustra, Ş-apoi se-ncrunta, Şi-i ameninţa Să-i puie de vii Chiar în temelii! Meşterii cei mari, Calfe şi zidari, Tremura lucrînd, Lucra tremurînd, Zi lungă de vară, Ziua pîn-în seară; Iar Manoli sta, Nici că mai lucra, Ci mi se culca Şi un vis visa, Apoi se scula Ş-astfel cuvînta: – Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari, Ştiţi ce am visat De cînd m-am culcat? O şoptă de sus Aievea mi-a spus 266

Că orice-am lucra, Noaptea s-a surpa, Pîn-om hotărî În zid de-a zidi Cea-ntâi soţioară, Cea-ntâi sorioară, Care s-a ivi Mîni, în zori de zi, Aducînd bucate La soţ ori la frate. Deci dacă vroiţi Ca să isprăviţi Sfînta monastire Pentru pomenire, Noi să ne-apucăm Cu toţi să giurăm Şi să ne legăm Taina s-o păstrăm. Ş-orice soţioară, Orice sorioară, Mîni, în zori de zi, Întâi s-o ivi, Pe ea s-o jertfim, În zid s-o zidim! Iată,-n zori de zi, Manea se trezi 267

Ş-apoi se sui Pe gard de nuiele, Şi mai sus, pe schele, Şi-n cîmp se uita, Drumul cerceta. Cînd, vai, ce zărea? Cine că venea? Soţioara lui, Floarea cîmpului! Ea s-apropia Şi îi aducea Prînz de mîncătură, Vin de băutură. Cînd el o zărea, Inima-i sărea, În genunchi cădea Şi plîngînd zicea: „Dă, Doamne, pe lume O ploaie cu spume, Să facă pîraie, Să curgă şiroaie, Apele să crească, Mîndra să-mi oprească, S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale!” Domnul se-ndura, 268

Ruga-i asculta, Norii aduna, Ceriu-ntuneca. Şi curgea deodată Ploaie spumegată Ce face pîraie Şi îmfla şiroaie. Dar oricît cădea, Mîndra n-o oprea, Ci ea tot venea Şi s-apropia. Manea mi-o videa, Inima-i plîngea, Şi iar se-nchina, Şi iar se ruga: „Suflă, Doamne,-un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltini să îndoaie, Munţii să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne, Să mi-o-ntoarne-n cale, S-o ducă devale!” Domnul se-ndura, Ruga-i asculta, Şi sufla un vînt, 269

Un vînt pre pămînt, Paltini că-ndoia, Brazi că despoia, Munţii răsturna, Iară pe Ana Nici c-o înturna! Ea mereu venea, Pe drum şovăia Şi s-apropia Şi, amar de ea, Iată c-agiungea! Meşterii cei mari, Calfe şi zidari, Mult înveselea Dacă o videa, Iar Manea turba, Mîndra-şi săruta, În braţe-o lua, Pe schele-o urca, Pe zid o punea Şi, glumind, zicea: – Stai, mîndruţa mea, Nu te spăria, Că vrem să glumim Şi să te zidim! Ana se-ncredea 270

Şi vesel rîdea. Iar Manea ofta Şi se apuca Zidul de zidit, Visul de-mplinit. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn' la gleznişoare, Pîn' la pulpişoare. Iar ea, vai de ea, Nici că mai rîdea, Ci mereu zicea: – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Agiungă-ţi de şagă, Că nu-i bună, dragă. Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Trupuşoru-mi frînge! Iar Manea tăcea Şi mereu zidea; Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn' la gleznişoare, Pîn' la pulpişoare, 271

Pîn' la costişoare, Pîn' la ţîţişoare. Dar ea, vai de ea, Tot mereu plîngea Şi mereu zicea: – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Ţîţişoara-mi plînge, Copilaşu-mi frînge! Manoli turba Si mereu lucra. Zidul se suia Şi o cuprindea Pîn' la costişoare, Pîn' la ţîţişoare, Pîn' la buzişoare, Pîn' la ochişori, Încît, vai de ea, Nu se mai videa, Ci se auzea Din zid că zicea: – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Viaţa mi se stinge! 272

Pe Argeş în gios, Pe un mal frumos, Negru-vodă vine Ca să se închine La cea monastire, Falnică zidire, Monastire naltă, Cum n-a mai fost altă. Domnul o privea Şi se-nveselea Şi astfel grăia: – Voi, meşteri zidari, Zece meşteri mari, Spuneţi-mi cu drept, Cu mîna pe pept, De-aveţi meşterie Ca să-mi faceţi mie Altă monastire Pentru pomenire, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă? Iar cei meşteri mari, Calfe si zidari, Cum sta pe grindiş, Sus pe coperiş, Vesel se mîndrea 273

Ş-apoi răspundea: – Ca noi, meşteri mari, Calfe şi zidari, Alţii nici că sînt Pe acest pămînt! Află că noi ştim Oricînd să zidim Altă monastire Pentru pomenire, Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă! Domnu-i asculta Şi pe gînduri sta, Apoi poruncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meşteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiş, Sus pe coperiş. Meşterii gîndea Şi ei îşi făcea Aripi zburătoare De şindrili uşoare. 274

Apoi le-ntindea Şi-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea, Şi unde pica, Trupu-şi despica. Iar bietul Manoli, Meşterul Manoli, Cînd se încerca De-a se arunca, Iată c-auzea Din zid că ieşea Un glas năduşit, Un glas mult iubit, Care greu gemea Şi mereu zicea: – Manoli, Manoli, Meştere Manoli! Zidul rău mă strînge, Ţîţişoara-mi plînge, Copilaşu-mi frînge, Viaţa mi se stinge! Cum o auzea, Manea se pierdea, Ochi-i se-nvelea; Lumea se-ntorcea, Norii se-nvîrtea, 275

Şi de pe grindiş, De pe coperiş, Mort bietul cădea! Iar unde cădea Ce să mai făcea? O fîntînă lină, Cu apă puţină, Cu apă sărată, Cu lacrimi udată! X

276

86. Cronica lui BALTHAZAR WALTER „În ziua următoare, de 3 august (23 august după stilul nou n.n.) înainte de revărsatul zorilor, porneşte la luptă cu oaste puțină... după obiceiul îndătinat... atacă cu furie... Turcii cu mult superiori... se luptă din toate puterile; timp de multe ore se dă lupta între oştile încleştate, cu soarta îndoielnică şi pentru o parte şi pentru cealaltă, pînă cînd, în cele din urmă... ei împing îndărăt cam o pătrime de milă pe duşmanii creştini şi capturează 11 tunuri.. Şi acum turcii atacau mai vîrtos... Atunci viteazul Ion Mihai... a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi pătrunzînd el însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor, străpunge pe un stegar al armatei (turceşti), taie în bucăţi cu sabia o altă căpetenie militară şi luptînd bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp, comandantul de oaste Kiraly Albert... slobozeşte două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului... două sute de unguri şi tot atîţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie... , aştern la pămînt şi taie oştile turcilor, pe cînd din spate şi din coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcîndu-se aşa mare învălmăşeală, încît în fugă erau mînaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală ce semăna a fugă, Sinan paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul rîului Neajlov, pierde doi dinţi şi se socoteşte fericit scăpînd cu viaţa. Dacă noaptea cea întunecoasă n-ar fi împiedicat pe domn, fără îndoială că ar fi zdrobit cu acţiunea lui clocotitoare forţa duşmană şi ar fi pus capăt dintr-o dată... întregului război... ” Cronica lui Balthazar Walter - fragment

277

87. PAŞA HASSAN de George Coşbuc Pe vodă-l zăreşte călare trecând Prin şiruri, cu fulgeru-n mână. În lături s-azvârle mulţimea păgână. Căci vodă o-mparte, cărare făcând, Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând, Oştirea română. Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frâiele-n zbucium şi saltă; Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal, Se-nchină prin baltă. Hassan de sub poala pădurii acum Lui Mihnea-i trimite-o poruncă: În spatele-oştirii muntene s-aruncă Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,Dar paşa rămâne alături de drum Departe pe luncă. Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi, Se-ntoarce şi pleacă spre gloată, Ca volbura toamnei se-nvârte el roată Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi, Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi Şi-o vântură toată. 278

Hassan, de mirare, e negru-pământ; Nu ştie de-i vis, ori aieve-i. El vede cum zboară flăcăii Sucevei, El vede ghiaurul că-i suflet de vânt Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt Tăriile plevei. Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai; Aleargă năvală nebună. Împrăştie singur pe câţi îi adună, Cutreieră câmpul, tăind de pe cai El vine spre paşă: e groază şi vai, Că vine furtună. – „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun Că nu te-am găsit nicăierea” Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea! Cu frâul pe coamă el fuge nebun, Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun Mai dulce-i pierirea. Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda din stânga-i ajunge la cer, Şi vodă-i un munte. 279

– „Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi.” Dar paşa mai tare zoreşte; Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi; Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi, El zboară şoimeşte. Turbanul îi cade şi-l lasă căzut; Îşi rupe cu mâna vestmântul, Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul Şi lui i se pare că-n loc e ţinut; Aleargă de groaza pieririi bătut, Mănâncă pământul. Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit! Dar Alah din ceruri e mare! Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare Căci paşa-i de taberi aproape sosit! Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit, Să-i deie scăpare. Şi-n ceasul acela Hassan a jurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au şi beii că fuga e bună Şi bietului paşă dreptate i-au dat, Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat O groază nebună. X

280

88. MORŢII PORUNCESC CELOR VII Şoimaru nu s-a arătat pînă a doua zi în sat. Pe după miezul nopţii trecuse pe la fîntîna lui Grozav şi avusese tainic sfat cu oştenii lui; după aceea nimeni nu ştia pe unde rătăcise. Nu ştia nici Lie, care se întorsese singur acasă, îngrijat şi uimit, - dar cu straşnică poruncă de la stăpîn să nu crîcnească nimic nimănui de cele ce văzuse şi auzise. Un soare blînd răsări a doua zi, într-o duminică, ş-o lumină prietinoasă se împînzi peste sat, asupra căsuţelor albe ş-a livezilor desfrunzite. Clopotul suna în turnul bisericii vechi prelung, şi tremura cîntarea lui pînă la mari depărtări, unde s-amestecau cerul şi pămîntul într-o brumă alburie şi-ncepea spre Mare sălbatica stepă. Oamenii fuseseră îngrijoraţi, dar vestise Constandin, slujbaşul de la Murgeni, pacea boierească - şi acuma împreună cu preotul, mulţămeau lui Dumnezeu, „că-i scăpase de tot vrăjmaşul, mînia şi primejdia... ”. – Poate tot aveau dreptate moşnegii... şopteau muerile cu mîna la gură. Sîntem şi noi şi boierul de-o lege şi ne închinăm lui Hristos!... Ne fereşte Cel-de-sus să ne vedem feciorii sîngerînd sub ochii noştri. Destule suferinţi au fost în trecut! Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în linişte şi gospodarii ieşiră în ţintirimul larg. Pe morminte căzuseră florile şi putrezeau. Femeile umblau, îşi căutau morţii şi le aprindeau candele. Iar bătrînii, rezemaţi în toiegele lor, grăiau încet, privind cum trec peste locaşurile veşnice fire lungi şi argintii de mătasa morţilor. În liniştea aceasta a satului, deodată se făcu un uşor zvon. Lostun, care fusese pîndar la Murgeni, se repezi în ograda bisericii şi vesti pe cei adunaţi că boierul Stroie Orheianu a intrat în sat cu puţini slujitori, şi vine să steie de vorbă cu fruntaşii Şoimăreştilor. – Vine fără sfială... grăi Lostun. Se leagănă pe cal şi-şi mîngîie barba mare... Se uită la unii şi la alţii pe care-i întîlneşte, şi rîde... 281

– Ciudat lucru şi foarte de mirare!... mormăi clătinînd din cap Mihu. Dar Lostun parc-ar fi vestit şi pe Tudor Şoimaru; căci neamurile lui îl văzură venind încet pe poarta bisericii. Era tăcut, îi ardeau ochii, dar părea foarte liniştit. Privi spre femei şi spre copiii strînşi la o parte; după aceea se alătură de sfatul bătrînilor, fără să zică nici o vorbă. Cu braţul drept îşi pipăi mîna stîngă, să vadă dacă stă bine în chinga ei, - apoi îşi rezemă pumnul de straja săbiei şi scoase un picior înainte. – Ai auzit? îi şopti cu oarecare îngrijorare uncheşul Mihu. Vine la sfatul nostru boierul Stroie... – Da, răspunse Tudor; să aşteptăm! Măreţ în straiul lui bogat, călare pe un roib nalt de Lehia, Orheianu se arătă în uliţă, urmat de slujitorii lui înarmaţi. Erau mazuri voinici, cu ochii verzi şi cu umerii obrajilor roşcovani şi ieşiţi în afară. Boierul coti la podeț şi intră călare în ograda bisericii. Răzăşii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-şi scoaseră cuşmele. Orheianu se opri şi zise c-un fel de mulţămire, rotindu-şi ochii asupra tuturor celor care erau de faţă: – Bine v-am găsit, oameni buni! – Îţi mulțămim, boierule... răspunse preotul cu bunătate şi cu privire bună, făcînd un pas înainte. Ceilalţi murmurară încet salutarea şi priveau cu luare-aminte la vechiul lor duşman. – Aţi auzit, oameni buni, grăi deodată cu glas gros boierul, că domnia Tomşei s-a petrecut din lumea asta ş-a venit în scaunul ţării Alexandru-vodă, pe care şi noi l-am ajutat şi l-am apărat... – Am auzit! răspunse îndesat uncheşul Mihu. – Acest domn al nostru a auzit de toate cîte s-au petrecut aici. Ştie că Orheiul a dat oşteni Tomşei, ştie că Şoimăreştii au dat şi căpitan de steaguri, şi cu toate acestea m-am milostivit eu şam pus cuvînt să ierte toate... Răzăşii nu răspunseră. Boierul dintr-o dată dădu cu ochii de Şoimaru, şi-ncepu a rîde c-o veselie ciudată.

282

– Cum, căpitane Tudore? şi dumneata eşti aici? te-ai întors de la oaste? – Da, boierule... răspunse liniştit răzăşul. – Foarte bine se nimereşte atunci întîlnirea, şi mă bucur, căci am venit aicea la împăcăciune... – Dumnezeu îţi va ajuta pentru tot binele ce-l vei face... grăi popa mulţămit; şi moşneagul ar fi mai spus ceva dacă privirea aprigă a lui Şoimaru nu i-ar fi îngheţat vorba pe buze. – Bătrînii ajung o vreme rea, şopti oşteanul la urechea lui Mihu, cînd nu înţeleg nimica şi, ca şi copiii, nu se pricep saştepte!... Mihu îşi încruntă sprîncenele şi-şi întoarse o ureche cătră boier. – Eu vă rog, gospodarilor, zise cu umilinţă Orheianu, aveţi bunătate şi mă răsplătiţi pentru toate ostenelile mele... Daţi-mi de bunăvoie moşia voastră, - căci eu mi-am pus obrazul pentru voi şi v-am cerut iertare de la Vodă!... Răzăşii deodată se priviră înfioraţi ş-apoi începură să se frămînte. Acum pricepeau rîsul cel bun al Orheianului! – Nu-mi răspundeţi nimica, oameni buni? întrebă cu aceeaşi înmlădiere moale de glas boierul. – Cum, boierule? întrebă Mihu, azvîrlindu-i o privire ageră. Dumneata ne ceri moşia pe care-ai stăpînit-o şi noi am cîştigat-o prin dreaptă judecată acu patru ani? – Nu, moşule, răspunse Orheianu. Cer toată moşia voastră: daţi ce-a mai rămas, ca să-mi întregesc ce-i al meu. – Şi noi ce să facem? – Ce vă va lumina Dumnezeu!... Bătrînii rămaseră înmărmuriţi. Femeile prinseră a plînge. – Ce te miri aşa de tare, căpitane Tudore? strigă apoi deodată boierul cu semeţie. Ce mă priveşti astfel? Îţi pare ciudat? Ieri ai fost tu tare şi astăzi sînt eu!... Şoimaru făcu doi paşi şi grăi: – Boierule, eu nu te-nţeleg!

283

– Ce nu-nţelegi? strigă Orheianu privindu-l ţintă. Iată judecata mea. Asta-i! Care din voi va îndrăzni astăzi să ridice un deget asupra mea? Astăzi nu mai este mişelul vostru Tomşa, şi Domnia v-ar spulbera de pe faţa pămîntului de-aţi îndrăzni... De aceea eu am venit în mijlocul vostru, şi nu va cuteza unul să mişte braţul! Ha-ha! – Boierule, te-nşeli, zise liniştit Şoimaru. – Aşa? Ha! mă-nşel? Nu mă-nşel, căci dacă mazurii mei vor răcni numai o dată, cu străşnicie, în limba lor, - vor veni toţi ceilalţi şi vă vor pune pe toţi cu feţele la pămînt! Îndrăzneşti tu poate, Şoimarule? Nu îndrăzni, că ţi-i braţul frînt. Şi te iert pentru cuvîntul tău prost, căci o dată, în viaţă, mi-ai făcut un bine... – Boierule, strigă Şoimaru cu ochii scăpărînd, ai greşit dac-ai venit în vizuina lupului! Eu mai am un braţ tare, şi te voi aşeza cu pieptul pe mormîntul părintelui meu, pe care tu l-ai ucis cu buzduganul lui Aron! Ai ucis: ţi-a venit ceasul pedepsei! Boierul atunci smuci năprasnic frîul calului. Mazurii chiuiră prelung, şi le răspunseră răcnete cumplite la marginea satului. – Să nu cutezaţi, mişeilor! urlă Orheianu. Să nu cutezi, mişele! rînji el cătră Şoimaru. Te voi bate peste fălci, ca pe tatăl tău, şi voi spulbera pe toţi nemernicii ca tine... Izbucnind într-o mînie grozavă, de mult stăpînită sub vorbe blajine şi rînjete, Orheianu îşi repezi din şa trupu-nainte, scuipă pe Şoimaru şi ridică asupră-i buzduganul, pe care-l scosese de sub cingătoare. Dar oşteanul trăsese sabia. Atunci îl văzură întăi neamurile lui, turbat ca fiara, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var. Se schimbase într-o clipă şi nu-l mai cunoşteau. Cu brațul drept ridică fierul, se repezi ca scăpat dintr-un arc, şi lovi în creştet pe Orheianu. Şi-nălţînd a doua oară sabia, răcni aşa de cumplit, încît mazurii, înfricoşaţi, smuciră frîiele şi se năpustiră pe poartă. Urletul lui Tudor era o chemare. Pe uliţa satului, din rîpa din dosul bisericii, se repeziră toţi flăcăii Şoimăreştilor călări, cu săbiile şi suliţele. Lie venea în frunte ducînd de căpăstru calul căpitanului. O clipă se opriră, îmbulziţi în uliţă pînă departe, în urmă, aşteptînd. Iar pe Şoimaru îl priveau neamurile lui cum c-o 284

mînă trage de barbă trupul greu al boierului şi-l leapădă lîngă piatra de mormînt pe care era însemnat numele lui Ionaşcu şi anul cumplit al morţii lui... Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe poartă; Lie îl prinse la subsuoară şi-l ajută să salte în şa; şi la ţipătul de năvală cunoscut de ei, călăreţii porniră în ropot spre Murgeni, spre mazuri şi spre curtea boierească. În urmă numai uncheşul Mihu se urni din loc, se apropie de boier, îl privi cum zăcea în balta-i de sînge, îşi scoase domol contăşul din spate şi i-l aşeză cu grijă peste piept şi peste faţă. Se întoarse apoi la ceilalţi şi cuvîntă cu voce răguşită parcă de trudă: – Să-l ierte Dumnezeu! Iar Şoimaru îşi duse într-o întinsoare călărimea întărîtată ca şi el spre curtea boierului. Izbiră pe mazuri, îi întoarseră în loc, şi începură a-i bate şi a-i tăia pînă ce-i năruiră în iazul Răutului. Şi trecură mai departe şi se opriră cu caii în răsuflet greu la curtea boierească. – Aici e ghizunia duşmanului! zise Şoimaru arătînd cu sabia. S-o risipim şi s-o dăm vîntului! Ludno şi cu domniţa lui, înspăimîntaţi de neaşteptata năvală, ieşiră în pridvor, coborîră scările; - apoi, văzînd săbii sclipind spre ei, se răsuciră ca să scape îndărăt. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit. Leahul trase pala. Flăcăii năvăliră asupra lor. Dar Şoimaru se repezise, şi acoperi pe Magda cu sabia. – Fraţilor, nu ucideţi! strigă el. Cînd ceilalţi se traseră îndărăt, el zise gîfîind celor căzuţi în genunchi: – Sculaţi, luaţi-vă caii şi plecaţi. Vă vor întovărăşi oameni deai mei pînă-n tîrg la Soroca! Dar numai Magda-i înţelegea graiul moldovenesc. Şi din mînia stăpînită, din tulburarea lui, din ochii sticloşi ca de fiară, ea pricepu o parte de adevăr, - şi gemea cu mîinile la tîmple, îl privea cu groază, şi se lăsa dusă de subsuori de flăcăii răzăşilor. Atunci porunci Şoimaru să s-aducă şumuioacele de paie şi tăciunii, şi dădu foc curţii de la Murgeni el singur cu mîna lui. S-au 285

zbătut şi s-au răsucit flăcările toată noaptea. S-a poruncit pe urmă răzăşilor s-o dărîme şi s-o împrăştie în patru părţi. Şi, pînă luni la amiază fiind curtea semănată cu pămînt, a hotărît să vie plugari. Era un cer fără soare şi mohorît deasupra şi soseau de la munţi, pe vîrfurile înălţimilor, nouri zdrenţuiţi. Tudor sta drept pe cal şi neînduplecat; şi ieşiseră şi toţi Şoimăreştii, bătrîni, muieri şi copii; şi priveau cum trec fără încetare brăzdare cu şase boi şi apasă pe cormane oşteni, înnegrind şi asemănînd încet bătătura unde sălăşluise stăpînirea Orheianului. Mihail Sadoveanu, din romanul Neamul Şoimăreştilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969

286

89. LA AGAPIA Cătră patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcu şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebuie totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc „Arşiţi” nu este altceva decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în acelaşi timp, o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munţii urieşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi ferbinţi, care, în iuliu mai cu samă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri. „Vântul cel rău”, care, câteodată, arde faţa îmbelşugatelor câmpii ale Ţării-de-jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi din miazănoapte: şi chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivăţului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcând pe acea de coloarea cerului senin a Zefirului şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununând fruntea cu flori şi va fi înhămând fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca şi cum s-ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci şi strălucitoare de colori şi de lumină se sapă în fâneţele înalte până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri, ca nişte fulgi de azur, spărieţi de paşii drumeţilor, se ridică în stoluri zburătoare şi, beţi de miresme şi de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atâta nevinovăţie sânul său şi cu atâta putere varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai 287

nestatornic devine visător şi gândul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arşiţilor, se deosebeşte cu totul de drumul posomorât şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu samă deasupra Agapiei vechi, poteca se încreţeşte în suişuri şi scoborâşuri greu de învins. Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri şi mai posomorâte încă; cu toate acestea, ele îşi ascund fața lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii. După două ceasuri de mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei vechi. De pe înălțimea pe care ne opriserăm, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeață, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia nouă, cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încăt ai fi zis că Natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smaragd. După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; şi acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugăriţe, tot aşa de vechi poate. Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cât se pare, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Şchiopul la 1585; aşa glăsuiesc, cel puțin, inscripţiunile găsite la Agapia nouă. Ca şi Văraticul, Agapia veche îşi avea, în acel timp al anului, oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane şi duduci, care - tocmai în momentul sosirii noastre - îşi petreceau vremea culegând flori în micile şi cochetele grădini ale schitului. Peste puţin părăsirăm Agapia veche şi începurăm a scoborî spre Agapia nouă.

288

La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atâta de nevoie, pe cât din obicei. În adevăr, aici se află cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă şi aşezată pe un picior tot de piatră slujeşte de masă călătorilor - cuvânt pentru care a devenit lucie şi nicio urmă de inscripţie nu se vede pe ea, dacă vreo inscripţie va fi fost cândva. Oricum însă, piatra aceasta îşi are tradiţia ei. Aşa, se zice că vodă Aron şi-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia veche, care pe atunci era schit de călugări, şi anume pe lângă un moş al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Şi iarăşi se zice că copilul Aron, neîmpăcându-se cu asprimea vieţii călugăreşti, ar fi cercat să fugă în lume şi că ar fi izbutit chiar să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrânului; că ar fi plecat-o spre a ieşi la largul ţării, dar că tocmai pe când se credea mai slobod şi la adăpost, tocmai atunci moşul său îl şi călcă din urmă, îl prinse şi, cu cârja pe care-şi sprijinea bătrâneţile şi în chiar locul unde puse mâna pe el, îi dete una din acele sfinte învăţături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice şi el un monument nepieritor în amintirea celei mai de samă fapte sau împrejurări din viaţa sa... Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de samă decât bătaia mâncată de la sfântul său moş; şi în amintirea bătăii aceleia aşeză, în chiar locul cu pricina, piatra care şi astăzi poartă numele lui. Aşa sau altmintrelea, tradiţia e câteodată mai dreaptă decât istoria. Părăsirăm Piatra lui Aron şi începurăm a scoborî către Agapia nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăşi a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre. Agapia nouă se deosebeşte în multe privinţi de Văratic. Astfel, pe când aceasta din urmă îşi revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munţii săi, cea dintăi pare a se furişa şi a se ascunde în strâmta, adânca şi umbroasa vale scăldată de limpedele pârău al Agapiei. Spre deosebire de Văratic, mânăstirea aceasta adăposteşte, sub mohorâta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborâtoarele vechilor noastre familii boiereşti; şi, de unde vorbele de „boier” şi „boieroaică” sunt de mult şi de pretutindeni 289

desfiinţate, în Agapia aceste numiri sunt ţinute încă la mare cinste. De altfel, cu toată înfăţişarea noastră a marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiţi în vechiul şi sfântul locaş al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu şi al doamnei Liliana, soţia sa. Până în sala de sus a arhondaricului, nu întâlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleaţă se uita din depărtare mirată la noi. Intrând însă în sala cea mare din al doilea rând, o bătrână călugăriţă ne întâmpină cu un mare măturoi în mână. Se înţelege de la sine că, cu puţin mai înainte scuturase colbul sau painjenii adăpostiţi prin ungherele înalte şi retrase ale păreţilor şi, prin urmare, între noi şi măturoi nu putea fi nicio legătură. – Blagosloveşte, măicuţă, şi bine-am găsit, ziserăm noi, intrând şi închinându-ne cu boccele cu tot. – Bine-aţi venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun şi ridicând măturoiul spre bagdadie; şi, ca şi cum n-am fi fost noi de faţă, începu a stârni colbul peste capetele noastre. „O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă”. Şi, lăsând bocceaua jos, pusei mânile la spate şi începui a urmări cu ochii legănările largi şi îndemânatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngăduiam. Când văzui însă că-şi mută scaunul în altă parte şi că e gata să înceapă din nou aceeaşi treabă, fără a se gândi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărâi să deschid vorba cu ea. Astfel, tot cu mânile la spate, şi apropiindu-mă puțin: – Aveţi mulţi painjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios. – N-avem niciunul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se ţin painjeni: ia, câte-oleacă de colb, dacă se strânge, îl mai stârnim şi noi cu mătura, din vreme în vreme. – Tare rău, măicuţă, tare rău, zisei eu; unde nu sunt painjeni sunt păcate; cel puţin aşa o lăsat Maica Domnului; sfinţia ta trebuie să ştii că numai cui ucide painjeni i se iartă păcatele; ba chiar câte şepte de fiecare painjen. 290

– A fi şi cum zici d-ta, îmi răspunse ea cam înţepat, dar noi n-avem nici painjeni, nici păcate. – A fi şi cum zici d-ta, măicuţă dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că, chiar acum, păcătuieşti, ţinându-ne osteniţi de drum în picioare? Aşadar, până una alta, deschide-ne o odaie, iar pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea. Maica noastră înţelese numaidecât că se abătuse puţin de la datoriile ospitalităţii, păzite de altmintrelea cu mare sfinţenie în această mânăstire. Astfel, lăsând măturoiul la o parte, ne deschise, deocamdată, o odaie cu un singur pat; atrăgându-i însă luare-aminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puţin sosi şi maica arhondăreasa. Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece aşa de uşor peste această figură blândă şi binevoitoare. Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri care-ţi insuflă respectul şi iubirea în acelaşi timp. Albeaţa şi frăgezimea regulatului oval al feţei sale se încadra aşa de plăcut şi de armonic în negrul posomorât, cu care darul îmbrăcase corpul său, încât cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. În adevăr, fire-ar cineva în stare să ne spună cu ce ochi priveşte luna nopţilor senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adânci? Cine ştie dacă nu pentru aceasta e şi aşa de departe! Şi maica Evghenia era aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de noi!... Îşi poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie şi cu ce adâncă şi religioasă sfială şi plecăciune sărutai mâna albă şi catifelată, ce mi se întinse. Şi dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească şi păcătoasă gândire, îndelung milostivul Dumnezeu mă va ierta... De altfel, căutai numaidecât să încredinţez pe maica arhondăreasa că noi nu eram deloc marchidani şi că, prin urmare, nu veniserăm la mânăstire spre a vinde mărgele şi cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mândrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua din spate şi cu opincile din picioare, îi înşirai, cu o limbuţie curat spaniolă, numele şi pronumele, locul naşterii, locuința mea actuală, starea civilă, profesiunea, ţinta ce 291

o urmăream şi un potop de alte nimicuri, care aduse pe fața ei o cerească înseninare şi un trandafiriu surâs... Cu atât mai rău pentru cine n-a văzut un cer de două ori senin şi un trandafir de două ori înflorit! Furăm deci foarte bine primiţi, găzduiţi şi ospătaţi. Sara fu măreaţă. Deşi obosit de cale, somnul totuşi nu mă prinse aşa de curând. Mai bine de un ceas stătui singur în cerdacul din faţă al arhondaricului, de unde putui îmbrăţişa cu privirea întinsa şi fermecătoarea privelişte ce înfăţişează Agapia ochilor în timpul nopţilor cu lună. Cât de frumoasă era luna şi cât de senină fu noaptea aceea! Tăcerea şi misterul mă încunjurau din toate părţile. Noaptea, retrasă în văi şi în desimea posomorâtă a brazilor, cernea munţii adormiţi şi visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pământ şi cer. O linie de umbră, graţios ondulată, însemna, până dincolo de marginile vederii, aceste hotare; şi această linie se părea trasă pe fundul de umbră şi lumină al spaţiului adânc de o mână tainică, colosală şi nevăzută. Nicio mişcare pe pământ, şi în aer nicio mişcare! Întreaga fire dormea şi visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam poate pe amândouă. Mă prefăcusem în o stâncă vie şi, în încremenirea ce mă stăpânea, îmi era cu neputinţă să-mi leg la un loc gândirile şi simţirile mele... Şi pentru ce? Sublimul ucide, şi omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului. Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decât un singur lucru sublim, şi acest lucru stă în limba noastră, ca şi în limba nearticulată a tuturor vieţuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreţ, de admiraţie... Interjecţia e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească... Şi nemărgenitei feerii, ce se desfăşura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decât o neînsemnată... particulă gramaticală! Iată deci la ce se mărginea sărmana mea fiinţă în măreaţa mea noapte 292

de 12 iulie, anul 18... A repeta în gând un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adâncimile albastre ale spaţiului; a atârna câte un punct de exclamaţie de fiecare stea tremurătoare, a-ţi lărgi, ca o pasere de noapte, pupilele, spre a vârî prin ele întregul univers în suflet şi a nu te alege, mai la urmă, decât cu ce se alege o bufniţă - iată, desigur, starea cea mai de plâns, în care se poate afla cineva. Cu mine însă nu trebuia şi nici nu putea să moară poezia şi inspiraţia omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pământ... Era să mă culc, când ceva neaşteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pământ, din văi sau din câmpie, din munţi sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele - nu ştiu-, dar de undeva, desigur, ajunse până la mine un glas dumnezeiesc... Şi acel glas de femeie sau de înger cânta, lunecând, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea şi amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc... Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce şi-o dădeau, în adâncul nopţii, umbrele şi lumina, luna şi stelele, munţii, văile, apele, cerul şi pământul... Şi nu ştiu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte... Cântarea se sfârşi şi nu mai reîncepu; revenii în sine-mi cu farmecul în suflet; mă retrăsei. A doua zi, după-prânz, sosi unul din amicii mei din Iaşi, care vizita mânăstirile, însoţind pe nişte doamne şi domnişoare. E obicei ca toţi trecătorii să-şi lese numele lor săpat în vreun colţ al sf. locaş; de aici urmează că toate scândurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; şi dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut şi noi? Dintre toţi, eu aveam cuţit mai sănătos; şi, cu toate acestea, nu m-aş fi gândit niciodată ca această prevedere de drumeţ să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfârşit, îmi era scris s-o păţesc şi o păţii. Astfel, una dintre domnişoare, foarte drăgălaşă şi zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume şi mă roagă să o fac nemuritoare, eternizându-i numele pe vreuna din scândurile vechi ale balconului dinlăuntrul mânăstirii. Mă apucai de lucru. Cuţitul meu săpase întregul nume, dar pronumele 293

numai pe jumătate; începusem litera a patra, când deodată auzii spre stânga scârţâind o uşă; încetai lucrul şi întorsei capul... Nam văzut în zilele mele faţă mai urâtă de călugăriţă bătrână... Din tot chipul însă de stafie al acelei călugăriţe şi astăzi mi-au rămas parcă înfipţi în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici şi scânteietori; şi astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet şuviţele ei sure de păr, care-i atârnau de toate părţile capului, ca nişte şerpi împleticiţi în o mie de forme fantastice; şi astăzi rânjeşte parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi ieşi, în goană, o turmă de berbeci... Şi potopul lui Noe n-a avut atâta apă ca să înece sărmana omenire, cât venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap... Şi când te gândeşti că tot pe acelaşi drum merseseră poate, cu un ceas mai înainte, sublimii psalmi ai regelui profet!... Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?... „Ce ţi-i şi cu boieroaicele aistea”, mă gândii eu, punând cuţitul în buzunar. Vizitarăm după-prânz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privită din punct de vedere al artei, atât exteriorul, cât şi interiorul nu prezintă mai niciunul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuşi că stilul amestecat, dar uniform, al bisericilor lui Ştefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admiraţiune e, fără îndoială, pictura. Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la şcoala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a şcoalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figuri biblice, sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu şi discordant, umbritul gros şi posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia; 294

formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aicea să îmbrace aşa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!... Rareori a fost dat penelului să întrupeze în colori, cu mai multă iscusinţă, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îţi vine să jăleşti pe Mântuitorul că a năimit, între propoveduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă aşa de roşie, un nas aşa de ascuţit şi nişte buze aşa de subţiri. Dintre toţi pictorii noştri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept aşa ceva trebuie să socotim noi meşteşugul de a şti să întruneşti, pe aceeaşi figură, şi fără a se exclude una pe alta, maternitatea şi virginitatea. Să izbuteşti a întipări prin linii şi colori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea şi nevinovăţia celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginităţii, a şti, în fine, să stabileşti cu penelul o bună înţălegere între un complex de antiteze, e, desigur, partea unui maestru genial. Ieşii şi mă pregătii de drum. Calistrat Hogaş – Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

295

90. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor Din toate aceste lupte şi din toată această muncă ieşea însă un folos îndoit, din cele mai însemnate pentru literatura bisericească şi pentru Biserică, dar, în acelaşi timp, pentru scrisul românesc şi pentru conştiinţa românească. Şi iată care anume. Pe de o parte, Biserica ieşea din vechiul ei cerc de acţiune, care era întâi curat religios, în al doilea rând artistic, prin legătura artei cu clădirile bisericeşti, cu zugrăveala, cu facerea odoarelor şi odăjdiilor, cu caligrafia şi împodobirea cu miniaturi a manuscriptelor, întrebuinţând şi servind, afară de aceasta, o veche cultură străină care nu mai hrănea sufleteşte niciun popor. Acuma, între limba românească şi cultura bisericească şi Biserica însăşi se făcuse o legătură pe care nimic n-o mai putea sfărâma: nici bănuielile ortodoxiei de tipic vechi, nici modele de Curte, nici epitropia marilor clerici orientali, nici rolul de patroni ai Răsăritului creştin, de moştenitori în unele privinţe ai împăraţilor creştini pe care şi-l iau cu plăcere câţiva dintre Domnii noştri cei mai mari, nici, în sfârşit, neamul străin, grecesc, de care se ţin, prin obârşie, prin limba lor obişnuită, prin sentimentul naţional uneori, urmaşii lor de după Matei Basarab şi Vasile Lupu. Această limbă românească era apoi a românilor de pretutindeni. Varlaam spune aceasta şi Simion Ştefan o repetă; fără a face o mărturisire limpede în acest sens, astfel socotea şi Mitropolitul muntean Ştefan rostul „cărţilor româneşti”. Aceste cărţi le înţelegea oricine dintre acei mai puţini cărturari care ţineau, în afară de aceasta, la creştinătatea lor, pe care nu erau în stare să o cerceteze prea de aproape în ceea ce priveşte „pravoslavnicia” sau eresurile, „curăţia” sau superstiţiile şi „boscoadele”, purcederea numai din Tatăl, sau şi din Fiul, a Sfântului Duh. Lege creştină, de încredere în Dumnezeu cel bun, de judecată dreaptă măcar peste mormânt, de viaţă viitoare după faptele fiecăruia, pe când cea de aici atârnă de atâtea alte motive pe care Dumnezeu nu le-a binecuvântat, nici le poate binecuvânta, ca şi de iubirea între oameni, care trebuie să se 296

simtă fraţi şi să se poarte frăţeşte unii cu alţii, lege creştină, zic, şi grai românesc, legând cu mărturisirea Credinţei, cu evlavia rugăciunii, cu frumuseţile mai înalte ale Scripturii, - „cuvânt dumnezeiesc”, - toată viaţa inimii celei vii şi gândului celui umil al oamenilor, atâta le trebuia lor. Şi Biserica înţelese aceasta, - cel puţin până veni clipa când, înălţată pe o treaptă mai de sus a culturii, ea se închise în mânăstirile călugărilor. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

297

91. MIORIŢA – baladă populară românească, culeasă de Vasile Alecsandri Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei, Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, Unu-i ungurean Şi unu-i vrâncean. Iar cel ungurean Şi cu ce-l vrâncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră, Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan, Că-i mai ortoman Ş-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câni mai bărbaţi, Dar cea mioriţă, Cu lână plăviţă, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Iarba nu-i mai place. – Mioriţă laie, Laie bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace! 298

Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă mioară? – Drăguţule bace, Dă-ţi oile-ncoace, La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Şi umbră de voi. Stăpâne, stăpâne, Îţi cheamă ş-un câine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc, Că l-apus de soare Vreau să mi te-omoare Baciul ungurean Şi cu cel vrâncean! – Oiţă bârsană, De eşti năzdrăvană, şi de-a fi să mor în câmp de mohor, Să spui lui vrâncean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice, pe-aproape, În strunga de oi, Să fiu tot cu voi; În dosul stânii Să-mi aud cânii. Aste să le spui, Iar la cap să-mi pui Fluieraş de fag, Mult zice cu drag; Fluieraş de os, 299

Mult zice duios; Fluieraş de soc, Mult zice cu foc! Vântul, când a bate, Prin ele-a răzbate Ş-oile s-or strânge, Pe mine m-or plânge Cu lacrimi de sânge! Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mândră crăiasă, A lumii mireasă; Că la nunta mea A căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. Brazi şi paltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână, Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmpi alergând, Pe toţi întrebând Şi la toţi zicând: „Cine-a cunoscut, 300

Cine mi-a văzut Mândru ciobănel, Tras printr-un inel? Feţişoara lui, Spuma laptelui; Musteţioara lui, Spicul grâului; Perişorul lui, Peana corbului; Ochişorii lui, Mura câmpului?” Tu, mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai, Pe-o gură de rai. Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea, C-am avut nuntaşi Brazi şi paltinaşi, Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Şi stele făclii! X

301

92. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor În locul lui Barnovschi, mort de sabie, veni iarăşi Moise Movilă, stăpân plăcut pentru Varlaam, ucenicul fratelui acestuia. Dar el se împacă bine şi cu urmaşul acestuia, Vasile Lupu (Pe o Liturghie grecească din 1633, scrisă , din porunca lui, fiind vornic, de un călugăr Porfirie, i se înseamnă data venirii în Scaun: 27 aprilie 1634; Papadopulus Kerameus, III, p. 199, nr. 3), omul iubitor de lumină, cunoscător de carte grecească veche, deşi nu în măsură pe care o pretind lăudătorii lui interesaţi, mândru şi darnic de câte ori era vorba de o lucrare prin care să i se pomenească numele, în ţară şi departe peste hotarele ei, în tot Răsăritul creştin supus turcilor. Cu acest Domn, asigurat în Scaun, prin bogăţia şi isteţimea sa, prin numărul patronilor ţarigrădeni, Varlaam putea să lucreze mai mult în ce priveşte cultura decât chiar cu un prieten trecător ca Moise Movilă. Vasile-Vodă căută, de la începutul stăpânirii sale, să facă o biserică, mai frumoasă şi scumpă decât toate celelalte, în care să aşeze, ca la Chiev, o tipografie şi o şcoală. Începu să prefacă, ajutând şi fraţii Cantacuzini din Moldova, Toma şi Iordachi, al căror neam se şi îngroapă acolo, - mânăstirea mai veche a lui Golea, care nu fu isprăvită însă decât după ieşirea lui din domnie, la 1660 (Iorga, Inscripţii, II, p. 161 şi urm.). Dar grija de căpetenie o are pentru ctitoria sa cea nouă de la Trei Ierarhi, în care, pe un trup de piatră ca al mânăstirii lui Petru Şchiopul, Galata, se puseră podoabele introduse în arhitectura noastră de la începutul veacului al XVII-lea, în rândul întâi brâiele împletite şi rozetele, şi, element ce nu se întâmpină înainte de dânsul, Vasile făcu să se lucreze în fină sculptură, la care va fi întrebuinţat meşteri răsăriteni, mii de flori şi arabescuri pe lespezile de marmură din care se alcătuiau păreţii. La 6 mai 1639 se sfinţea această biserică minunată, dar lucrul odoarelor, policandre, candele, linguri, perdele, legături de cărţi, urmă şi mai departe, până la 1641. 302

În acest an totul era gata în mânăstirea celor Trei Ierarhi, căreia poporul i-a zis, după slavoneşte, a Trei Sfetitelor, şi Vasile făcu să se aducă de peste Dunăre, din Constantinopol chiar, cu binecuvântarea, câştigată prin multe pungi de bani, fără îndoială, a Patriarhului Partenie, moaştele Sfintei Paraschive, care pătimise mucenicia în Serbia. Chivotul fu întovărăşit de trei Mitropoliţi, Ioanichie de Heracleia, Partenie de Adrianopol şi Teofan de Paleopatre. Domnul însuşi, boierimea şi, dintre ierarhii țării, Evloghie de Roman şi Gheorghie de Huşi (Melchisedec, Cron. Huşilor, I, p. 114) ieşiră înaintea sfintelor rămăşițe până la Galați şi Ismail; Vasile însuşi intră, mergând în urma lor, cum se vede şi într-o stampă din vremea lui, la Iaşi, în ziua de 13 iunie 1641, an, adaugă inscripția de pe chivot, când şi Domnului [i] s-a născut, după slăbănogul Ioan-Vodă, un al doilea fiu, botezat Ştefan - , frumos nume domnesc vechi, căruia, în inscripţia citată, scriitorul, de bună samă Varllam însuşi, îi urează viaţă îndelungată (Iorga, Inscripţii, II, pp. 151-[15]2; Bianu şi Hodoş, Bibliografia română, I, p. 142: planşa Iorga, Doc. Bistriței, I, pp. 71-[7]3; cf. II, p. XVII; Hurmuzaki, XV, pp. 1060-[106]1, n-le MDCCCCLXXXVI-[MDCCCCLXXX]VII; cf. Miron Costin, p. 310; Iorga, Studii şi doc., IV, p. 343; Melchisedec, Notiţe, p.175). Îndată se întemeie şi şcoala, care trebuia să deie, ca şi şcoala-model din Chiev, de la „Obitel Braţcaia”, învăţătură de greceşte şi slavoneşte în acelaşi timp, poate şi cu oarecare noţiune de latineşte, ca şi accea. La 15 aprilie 1641, Vasile-Vodă cumpără de la boierul Mihail Furtună, fost mare-comis, cu 200 de lei, casa din uliţa Ciobotărească, lângă „hăleşteul Bahluiului” (Iorga, Doc. Callimachi, I, p. 450, nota 1; Melchisedec, Notițe, p. 223 şi urm.). Aici se făcu şcoala, şi Varlaam căpătă de la Petru Movilă pe însuşi rectorul de până atunci al celei din Chiev, ieromonahul Sofronie Pociaţchi, care, ca egumen şi director, lucra în Iaşi în iarna următoare (Scrisoare a lui, din 17 februarie 1642, în Arch. soc. şt. şi lit. Iaşi, II, p. 326; scrisoare a lui Teofil Korydalleus către el, Revista teologică, II, pp. 345 şi urm., 359 şi urm.; Melchisedec, Notiţe, p. 191 şi urm.); câțiva dintre tinerii care-şi mântuiseră cursurile acolo îl întovărăşiseră, şi e păcat că 303

nu ştim numele tuturor acestor vechi profesori străini, ai Moldovei, încătuşată încă în cultura veche slavonă şi în cea nouă grecească. Materiile erau tot cele obişnuite la Chiev, adică acelea ce se predau şi în colegiile iezuite din Apus, ori şi în cele din Polonia ale Ordinului (V. mai sus, p. 193 şi urm.; cf. P.P.Panaitescu, o. c.): gramatică, retorică, dialectică, aritmetică, muzică, geometrie, astronomie şi teologie (Actul lui Gheorghe Ştefan, urmaşul lui Vasile Lupu, prin care, la 2 aprilie 7164=1656, întăreşte mânăstirii celor Trei Ierarhi trei sate: Răchitenii, Tămăşenii şi Jugănil, înlăturând pe dascălii greci ce ar fi venit în locul celor slavoni şi s-ar fi dovedit că „nu aduc niciun folos de învăţătură ca acia pământului nostru”, a fost falsificat, de altminterea în scopul de a înzestra cele dintâi şcoli româneşti din epoca de regenerare, de către Asachi, care pretindea a-l fi descoperit „într-o condică veche”: v. Uricariul, III, ed. a 2-a, p. 283 şi urm. E adevărat că boierii aduşi ca martori corespund; cf. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 44. Dar forma documentului e cu totul neobişnuită; Gheorghe Ştefan nu putea numi mânăstirea Braţca, de unde, şi nu de la Pecersca, s-au adus dascălii, astfel: „de la Chiev Pecerschi a sfintei Lavre” nici nu putea zice „părintele Pătraşco Moghila”; în sfârşit el n-ar fi cutezat a lovi cu atâta asprime, în călugării greci). Pe când se întemeia o şcoală ca aceasta, menită să deie buni scriitori de hrisoave solemne, înţelegători de slavonă bisericească şi, cred, şi un cărturar adevărat, cum a fost Nicolae Milescu Spătarul (V., pentru el, capitolul ce-l priveşte în Ist. lit. rom.), Varlaam se gândea şi la tipografie. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011

304

93. MIHAIL SADOVEANU – Hanul Ancuţei „Stăpînii mei şi fraţii mei, pe cînd eu eram un prunc şi vedeam satul nostru care nu mai este şi ţintirimul pe care l-au risipit apele, am auzit poveste adevărată de la un bunic al maicii mele, despre o minune a sfintei Paraschiva, unde ne ducem să ne închinăm eu şi liţa Salomia. Acea minune s-a făptuit în vremea veche, fiind o strămoaşă a noastră aici trăitoare la acest han. În acea vreme s-a fost ridicat asupra ţării Moldovei, ca Antihrist, Duca–Vodă. Avînd neistovită poftă de argint şi aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. Atunci s-a iscat o zicală: că ce-i greu peste bordeie? -Birurile lui Duca–Vodă. Umblau slujitori călări cu suliţi, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa. A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. Pînă ceau nimerit nişte sărmani năcăjiţi, într-o toamnă, la Ieşi, la moaştele sfintei. Şi l-au pîrît pe Duca Vodă, scăldînd racla cu lacrimi. Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii lui octomvrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile, s-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar pînă a doua zi s-a pus troian. Şi noroadele sau spăimîntat foarte. În aceea noapte a căzut de pe vînt demonul la curtea domnească şi, bătînd în geam cu ghiara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strînse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere. - A venit vremea, luminate Doamne, să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit. Că el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete, - ca să poată izbîndi atîta urgie asupra lumii. Duca Vodă a îngheţat în patul lui de argint, auzind glasul. După aceea a răsărit ca sub bici ş-a răcnit la slujitori să-i înhame telegarii la carîte. Astfel au fugit, cu ce averi a putut strînge, pînă într-un sat din jos. Iar acolo, odată cu viscolul, l-au ajuns nişte joimiri leşi şi l-au prins, prădîndu-l de bani. Vestitorul nopţii fiind 305

de faţă, rîdea, şi l-a dat pe mîna acelor duşmani. L-au apucat de grumaz şi l-au dus cu dînşii. Găsind în calea lui omături şi troiene, mergea foarte greu şi iau căzut caii. Atunci a scos din sîn trei galbini, ce-i mai avea ascunşi, şi i-a pus în palma unui ticălos ţăran de rînd, pentr-o sanie cu oplene ş-o iapă albă. Şi cu acea sanie proastă a ajuns Duca Vodă aici la han. Din toată averea de pe lumea asta nu mai avea nimic. Ş-a cerut bătrînei aceleia a noastre o ulcică de lapte de pomană. Iar ea nu-l cunoştea. Şi se tînguia că n-are. – N-avem lapte, n-avem vaci, mămucă; n-avem, că ni le-a mîncat Duca Vodă, mînca-l-ar temniţa pămîntului şi viermii iadului cei neadormiţi! El a tăcut, şi-a plecat fruntea, s-a suit în sanie, s-a dus. Iar mai pe urmă, s-a aflat cine a fost. L-au dus joimirii spre hotar. Dar la craiul leşesc n-a mai ajuns. A intrat cu iapa cea albă în singurătăţi şi codri, a poticnit într-o rîpă, ş-a trecut pe tărîmul celălalt, în locul blăstămurilor. Ş-a rămas istoria acelei minuni de la om bătrîn la om bătrîn pînă în vremurile mai nouă.” Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuţei, Editura Minerva, Bucureşti, 1979

306

94. UN POPAS Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniş. Casele, rar semănate pe amândouă lăturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, şi ale căror flăcări roşietice jucau capriţios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de sară. Aninat de o cujbă înaltă, atârna, nemişcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un câne cu urechile ascuţite şi isteţe, conştient de locul ce-l ocupa în familie, stătea şi el culcat în apropiere, cu botul pe labe şi cu ochii ţintă la foc; un copil cu un băţ lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, şi o puzderie de scântei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt şi întunecos... – Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigând. Când întorsei capul, o zării prin întuneric, acăţată de un gard de răzlogi şi suită pe el ca pe o scară. – Jupâneasă Catrină, jupâneasă Catrină! - şi cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înăduşit. Jupâneasă Catrinăăăă!... – Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebând din întuneric, fără a se apropia. – Eu, jupâneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri până-n Şar, ş-am înnoptat aici; ne-am întâlnit în drum cu badea Gheorghe, ş-o zis să venim să mânem în ia-sară la 'neata. – D-apoi că v-îţi duce 'neavoastră, jupâneasă Axinie, în altă parte, că eu nu am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înţepat şi mânios. – Nu te supăra, jupâneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale o crezut c-are să-ţi fie urât singură în ia-sară; păcat că nu ne primeşti; când ai şti ce oameni de treabă suntem!... Drept răspuns auzirăm o uşă trântindu-se.

307

– Ei, sfârleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe şi cu lelea Catrina ta! Unde dracu' mânem noi în iasară? – Da las' c-om găsi noi... – Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio? – Da mânca-o-ar jernii; parcă crezi 'neata că doarme singură când nu i-i omu' acasă? – Da?... Atunci să mergem în altă parte. Cârnirăm caii şi intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintând însă puţin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă ţâşnea din loc în loc prin păreţii ei şi, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un câne se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Uşa se deschise larg, şi un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat. – Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroşi de oaspeți? – Mulţămim dumnevoastră, bucuroşi, poftim, răspunse, alungând cânele. Descălecarăm. Eu şi tovarăşul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină cu jăratec, sub un horn grosolan, aşezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol şi puternic, cu faţa rumănă şi plină de sudoare, pălea o mămăligă uriaşă. Un capăt de lumânare de său, înfipt într-un poponeţ de lut, şi cu mucul mai înalt decât flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchi de căsăpie; de jur-împrejur, pe lângă păreţi, goale, unsuroase şi aşezate pe picioare de lemn bătute în pământ, se întindeau nişte laviţi înguste. Bârnele de brad, din care erau duraţi păreţii fără fereşti, îşi arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă şi afumată de sub o lipitură coşcovită de lut galbăn, mânjit odată cu var. În cotlonul dintre horn şi păretele despre uşă un teanc scorojit de piei miţoase de oaie stătea înghemuit şi umplea casa de un miros pătrunzător de stână. Când mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică şi rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviţă nişte ceapă, ucise pe masă cu un pietroi nişte sare, aduse de nu ştiu de unde o scafă de lemn plină cu brânză şi, poftindu-ne şi pe 308

noi, începurăm a mânca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrând cu tarniţele şi cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu şi ea să nu rămâie de căruţă. Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înaite; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarăşul meu le dezlega cu o iuţeală şi o îndemânare fără seamăn; aşa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecât aşăzând în lung o tarniţă pe una din lăviţi, potrivindu-şi scobitura ei, plină cu o pernă vârtoasă, capul său mic şi ţuguiet, întinzându-şi ca o râmă firul subţire şi lung al persoanei sale pe laviţa prea lată pentru dânsul, acoperindu-se până peste nas cu una din poclăzi şi, într-o clipă, adormind. Tovarăşul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvântului. Axinia umflă şi ea o pocladă şi o pernă fără să zică nimic, ieşi din casă şi se făcu nevăzută. Cât despre mine, care, când e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnică. Lăviţile erau prea înguste pentru mine şi mă hotărâi deci să mă culc jos la pământ. – Măi, băieţi, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fân nu sa găsi pe la voi? – Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsască? Şi fără altă vorbă, ieşi din casă unul din ei şi, peste câteva minute, se întoarse cu o coşcogea sarcină de fân. Desfăcui fânul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei şi eu o tarniţă drept căpătâi, mă lungii pe mirositorul meu aşternut, mă învălii cu poclada rămasă, închisei ochii şi chemai somnul. Cei doi băietani se şi lungiseră cu faţa-n sus şi cu pepturile desfăcute pe locurile de pe lăviţi rămase slobode. Stinsesem lumânarea de mult, şi somnul, cu ameţitoarele lui mângâieri, căuta să amorţască şi să închege cursul din ce în ce mai încet al gândurilor mele. Eram poate pe punctul de a păşi în adânca linişte a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat şi răguşit, ce-l făceau nişte picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar şi îndesat, pe plocada cu care eram învălit. Poate că afară ploua în adevăr şi, de prin acoperământul spart, picura înlăuntru. Se poate... În tot cazul scosei mâna de sub învălitoare şi, pipăind, căutai să mă încredințez... nici urmă de udeală... şi totuşi picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai 309

des... Poate că vechimea lucra şi noaptea la desfiinţarea coşmoagei în care mă adăpostisem, şi lutul din coşcovituri cădea peste mine în mici fărâmături... Se poate; scosei mâna de sub învelitoare şi căutai să mă încredințez... Nicio urmă zgremțuroasă!... Şi totuşi micile fărâmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneaţă din fânul pe care mă culcasem mă înţepă parcă la ceafă: întorsei mâna, mă scărpinai şi impresia înţepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi aşăz mâna la locul ei sub învelitoare, şi înţepături simţii sub genunche şi pe la subţiori... Aproape în acelaşi timp, altele mă arseră în spate, pe pept şi după ureche... Şi ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părţile atacate. Ca culme, simţii pe lungul nasului şi pe curmezişul frunţii mele urma gâdilitoare a unui mers uşor şi grăbit... „O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original”, cugetai eu. Şi nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura fiinţelor silfice, care lunecau atât de ideal pe căile fără de urmă ale frunţii şi ale nasului meu... Sării ars şi aprinsei capătul de lumânare... Priveliştea ce se înfăţisă ochilor mei îmi deşteptă în suflet şi groaza, şi admiraţia. Întreg păretele din preajma culcuşului meu dispăruse sub negre şi nesfârşite legiuni de ploşniţi late şi pânticoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; şi, deoarece ploşniţile trebuie să fie mai vechi decât omenirea, mi-nchipui că meşteşugul şi înţelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omeneşti. În adevăr, aproape de bagdadie, câţiva din ploşniţoii cei mai iscusiţi erau trimeşi în recunoaştere şi, pipăind drumul, deschideau marşa neguroasei armate; în frunte şi pe flancurile legiunilor se ţineau alţi ploşniţei negri, graşi şi pânticoşi, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute şi negre şiruri, urca la deal încet şi cu pas chibzuit; rezervele, care ţineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond şi roşietic al naţiunei, înşiruit şi el după vârstă, aşa încât, la coada urdiei, furnicau iute şi neastâmpărat o sumedenie de ploşniţi mici cât gămălia boldului, prin a căror pele subţire transpira sângele roş şi nemistuit încă, pe care-l subseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie şi în dreptul poclăzii mele, ploşniţile, cu o neînchipuită iscusinţă, păreau că calculează perpendiculara şi, cu o preciziune matematică, dându-şi drumul de sus, cădeau drept peste învălişul meu. Numai atunci îmi putui da samă de picăturile îndesate, ce 310

căzuseră din pod asupra mea, şi nu-mi rămase decât admiraţiune pentru iscusinţa cu care aceşti mici, negri şi crânceni duşmani de noapte ştiuseră să lese drumul anevoios al culcuşului meu de fân, pentru drumul strategic al bagdadiei... Oricum, umflai tarniţa şi plocada şi ieşii afară... Iar „visătoarea nopţii regină”, care, în drumul său etern, plutea pe săninul adânc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălţime, în haina pe care nimeni n-o putea lua omului din spate; iar cânele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine când cu un ochi, când cu altul, neputându-şi da samă pentru ce-mi vânturam eu aşa de deznădăjduit bulendrele în aer... Mă îmbrăcai şi, de nu mi-ar fi fost gândul plin de ploşniţi, cine ştie dacă nu m-aş fi apucat să fac mărturisiri de dragoste „reginei blonde a nopților”, deoarece prea galiş şi prea trist se uita la mine din înalta împărăţie a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălăşlui, pentru ce mai rămânea din noapte, zvânturata mea persoană. – Măi, Tărcuş sau Grivei, zisei, adresându-mă cânelui; fiindcă tu eşti singura fiinţă din univers care cunoşti nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, şi-mi arată drumul spre vreo căpiţă de fân oarecare, de vreme ce tu trebuie să ţii un catastih în regulă de toate culcuşurile mai călduroase din ograda stăpânilor tăi. Şi blând îl netezii pe cap; iar el, scheunând uşor, dădu repede din coadă şi părea că se sileşte să priceapă înţelesul vorbelor mele. Cum însă nu ştiam niciunul limba celuilalt, nu ne puturăm înţelege şi căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, aşadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiţă de fân. Nu mă înşelasem. Fără să mai stau pe gânduri, dădui brânci căpiţii şi-o răsturnai. – Ho, boală! auzii deodată strigând, de sub fânul răsturnat, un glas subţire şi spăriet. Şi într-o clipă, Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fân. – Ptiu! Ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfârleaza dracului? – Da 'neata ai fost? zise ea, scuturându-şi repede de pe cap şi de pe umeri fânul ce se agăţase de ea. Am chitit că-i vo boală de jită. – Bine, bine că ai chitit, şopârlă nebotezată; acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărţim căpiţa-n două şi să dormim. 311

– Da 'ghine, 'neata nu te-ai culcat înuntru? – Dinlăuntru, înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgândit şi, în loc să dorm cu ploşniţele în casă, mai bine dorm în fân afară, alăturea cu tine. Nu mântuisem încă de regulat noul meu culcuş şi, când mă uitai, Axinia şi dispăruse sub o pătură groasă de fân. – Fa Axinio, zisei eu culcându-mă şi trăgând fânul peste mine, să nu cumva să horoieşti, că te-azvârl din fân de nu te zăreşti. Şi fânul de peste Axinia tresări uşor sub mişcarea de echilibru, ce căuta să şi-o dea ea pentru dormit. – Da ce? Ai adormit, diavol împeliţat? Nicio mişcare, niciun răspuns... Nu răsărise încă soarele, când intrai în casă şi aprinsei lumânarea. Tovarăşul meu şi cei doi flăcăuani dormeau încă duşi, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-sară. Nu ştiu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarăşului meu; în schimb însă, pe pepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani şi pe feţele lor aburite de somn, mii de ploşniţi negre şi cu păntecele sătul stăteau nemişcate şi mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Când lumina le atinse ochii lor obosiţi, poate de nesomn, începură a se urni încet şi greoi şi a se îndruma, într-o nesfârşită urdie neagră, cătră tăinuitele lor chilii de sub coşcoviturile lutului de pe păreți. – Hei!, scumpul meu, zisei apucând pe tovarăşul meu de un picior şi trăgându-l jos; ia deşteaptă-te din somnul tău de veci, căci trâmbiţa învierii a doua a sunat de mult. (...) Calistrat Hogaş – Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

312

95. SOBIEŢKI ŞI ROMÂNII Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marsa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări, în fruntea cărora erau trei: unul în floarea vrâstei, posomorât, gânditor, necăjit, şi doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârşit venea duiumul ostei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahta pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surla, nici doba, numai tropotul cailor, şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame. Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de atâte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor - însusi Ion Sobieţki, regele Poloniei. Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătaţii, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor şi a moldovenilor, a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie piept făţis cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămâne pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate! Cum am zis, mergea încet şi gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcere, respectând supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau. – Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki când, rădicând capul, zări pe sprânceana dealului, înălţându-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlharilor acestor de moldoveni! – La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki. 313

– Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşală, şi mă facu să pierd atâta viteji! – Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt. – Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fară a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mâinile. – Numele măriei tale e destul tun, zise Potoţki. Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate. În cetaţuie se aflau optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii, pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieş, al cărui cal asudat păştea înşeuat troscotul ce creştea pe lângă ziduri. – Mai bea o duşcă, baiete, zise un bătrân de care se vedea că ascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi? – Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Târgul îi în jac. Leşii pradă şi dezbracă pe bieţii oameni. – Ş-apoi zic că-s creştini! – Creştini! au prădat bisericile şi monastirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfânta de la Triisfetitele. Moaştele Sfintei Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-Vodă. – Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcându-şi cruce. – Aşa, urmă tânărul, eram acolo când au mers să ieie racla sfintei, dar călugarul, simţind, a închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce... – Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii. – Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile, dar mai întâi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monastirea praf si pulbere. – Auzit-aţi acolo litfa cea păgână! Şi ce au facut popa?

314

– El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că măria sa îi mare şi puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropa sub zidurile bisericii şi apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, şi între măria sa, atât de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie şi dădea acum poronca să împuşce, când unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spuneau oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru, să strice casa Domnului şi altele multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericii. – Şi ce fac acum leşii la Iaşi? – Este o săptămană de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să vedeţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dânşii un marzac c-o mulţime de tătari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întâi au trimis pe loc pre căpitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucând înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fânului şi fânaţelor, au ascuns prin gropi grâul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încât, agiungând la Cotnar, nu găsea să mănânce decât poamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; şi vai de capul lor! piereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mâinile moldovenilor, carii, fără mai multă judecată, ori îl spânzura, ori îl înţepa. – Osânda Sfintei Paraschevii! zise bătrânul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate? – Eu - ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este. După ce s-au dus leşii, m-am luat cât colea pe urma lor până la Cotnar, unde m-am întâlnit cu căpitanul Turculeţ, care mi le-au spus; şapoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri... Dar oare ce buciumă străjerul? – Fă-i semn să se coboare de pe zid, şi să vie încoace. Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că o oaste mare se apropie de cetate. Îndată toţi alergară pe ziduri. 315

– Leşii sunt! strigă tânărul ce venise de curând şi pre care lam auzit vorbind; şi-au schimbat drumul, şi vin aici... – La porţi, flăcăi! zise bătrânul. Încuieţi-le şi grămădiţi bolovanii pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o ţarină pustie. – Dar noi suntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se ... – Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i pieri! Mare pagubă! un mişel mai puţin. Vânătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri. În vremea aceasta, oastea se apropiase. Regele trimise un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid. – Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi? – Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania s.c.l.(urmau titlurile), vă face cunoscut ca să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimica, iar cutezând a se împotrivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţişul sabiei. – Du răspuns măriei sale, zise bătrânul, că laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai bine măria sa şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica. Cetatea n-avem gând să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înăuntru. – Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie. – Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gândiţi mai bine la al vostru. – Încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba? – Ba. Parlamentarul se duse.

316

Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură dobora câte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. Leşii piereau fără a face spor. În ziua dintâi, doi vânători pieriră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai pieriră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toata ziua. Seara, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârşit şi muniţiile şi merindele. – Ce este de făcut, tată? întrebă tânărul vânător pe bătrânul, care, rănit la un picior, sta întins pe o laviţă. – Câţi au pierit d-ai noştri? – Zece. – Şi nu mai avem nici praf, nici merinde? – Nu. – Dacă-i aşa, apoi mâini dimineaţă, urcă-te pe poartă şi leagă în vârful sâneţii un ştergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmala să ne lesă slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi. Aşa se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise. Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi. – Ce este aceasta!? strigă Sobieţki răpezindu-se călare înaintea lor. Ce sunteţi voi? – Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit, din spatele fiului său. – Cum? Atâţia sunteţi? – Zece din noi au pierit din mila măriei tale. – Voi aţi cutezat a vă împotrivi mie şi a-mi omorî atâţia viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de mânie; trebuie o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi 317

groaznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. Spânzuraţi-i! Pe loc ostaşii încungiurară pre plăieşi, carii, depunând jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi, răzămându-se pe săneţe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă. – Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorât şi mânios, a arăta măriei tale că aceşti viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a câştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slobozi şi nesupăraţi. – Îţi mulţămesc, vrednice al meu tovaraş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnându-se cătră români: – Voinicilor, zise, sunteţi slobozi, mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia. Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtând pe zidurile sale urmele bombelor duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaş. Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu (fragmente istorice, poezii ş.a.), Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988

318

96. Diploma Leopoldină „Întărim credincioaselor noastre clase nobiliare toate daniile, dăruirile, privilegiile, diplomele nobiliare, titlurile, funcţiunile, demnităţile, zeciuielile, şi, în sfîrşit, orice beneficii şi bunuri făcute de către regii Ungariei, ca şi pe acelea făcute de către toţi principii Transilvaniei de la separarea acesteia de către Ungaria, fie că au fost făcute oraşelor, comunităţilor ori asociaţiunilor, vreunei biserici a vreuneia dintre religiile recunoscute, atît în Transilvania, cît şi din părțile Ungariei, pe pămîntul secuilor şi la Debreţin... Ceea ce are şi posedă acum să păstreze şi să stăpînească şi în viitor, potrivit amintitelor danii ale regilor şi principilor, afară de unele pe cari le vor fi desfiinţat cumva principii prin vreo constituţie a lor.” „Aprobatele şi Compilatele, ca legi ale acestei patrii, decretele, Tripartitul lui Verboczy... Constituţiile, dreptul municipal al naţiunii săseşti, declarăm, într-adevăr, că au să rămînă neştirbite şi în putere.” Diploma Leopoldină, 4 decembrie 1691 – fragmente

X Diploma leopoldină prin care Transilvania a fost smulsă de sub suzeranitatea otomană și trecută în cea a Vienei

319

97. Ţara mea de Ioan Neniţescu Acolo unde-s nalţi stejari Şi cât stejarii nalţi îmi cresc Flăcăi cu piepturile tari, Ce moartea-n faţă o privesc; Acolo, unde-s stânci şi munţi, Şi ca şi munţii nu clintesc Voinicii cei cu peri cărunţi În dor de ţară strămoşesc; Şi unde dorul de moşie Întotdeauna drept a stat Şi bărbăteasca vitejie A-mpodobit orice bărbat; Acolo este ţara mea, Şi neamul meu cel românesc! Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc! Acolo unde întâlneşti Cât ţine ţara-n lung şi-n lat Bătrâne urme vitejeşti Şi osul celor ce-au luptat; Şi unde vezi mii de mormane Sub care-adânc s-au îngropat Mulţime de oştiri duşmane, Ce cu robia ne-au cercat; Acolo este ţara mea Şi neamul meu cel românesc! Acolo eu să mor aş vrea, Acolo vreau eu să trăiesc! X

320

98. IOAN NECULCE, Letopiseţul Ţării Moldovei „Ajuns-au osîndă pe biata Moldovă, că tot le dzice că nu să mai satură di domni, iar acum, de cînd au stătut domnii străini, le agiunge, de le vine şi altu, amaru şi cumplit. Numai cum a hi mila lui Dumnezeu, la atîta au rămas, iar altă putinţă nu mai eşti, că boierii la Poartă nu vor să margă, că nu-i lasă domnii. Capichihăiile fiind greci, cît dzicu c-au cheltuit, atîta le dau, şi nari gură ciniva să li dzică ceva sau să li ie sama, ce dzicu că suti di pungi şi mii au cheltuit. Turcii ce vin, tot belacoasă, ceasornici de aur, fuzîi, cai cu şei, cu rafturi, suti de lei, mii de ughi le dau. 1700-1800 de pungi de bani să ieu din ţara acmu, iar mai înainti la domnii trecuţi, ami mult di 400-500 pungi nu să lua. Şi astfel di ţară era, întemeiată, nu ca acmu. Oh, oh, oh! vai, vai, vai di ţară! Ce vremi cumplite au agiuns şi la ce cunpănău, cădzut... La ce obiceiuri ai agiuns, ca să scapi dintr-aceste obiceiuri spurcate! Domnul încă, după ce s-au cruntat într-aceste lucruri cari am pomenit mai sus, şi uşile ş-au încuiet, şi hirea şi Divanurile ş-au schimbat într-altu fel.” Ioan Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei

99. Ţara dintre două columne Bucureştiul este singura capitală din lume care n-a fost niciodată înconjurată de ziduri. Locuitorii săi se mulţumeau în plină câmpie să-şi apere avutul doar printr-o ţesătură de trunchiuri de copaci înăuntrul căreia şi-au aşezat senini şi paşnici semănăturile şi grădinile de zarzavat, viile şi livezile, morile şi prisăcile, bisericile şi pridvoarele... Locuinţele şi palatele şi le făceau din lemn muruit ori din bârne tencuite cu un amestec de pământ şi paie tocate. Băile li se învecinau cu ciutăriile şi uliţele urmau cursul şerpuitor al Dâmboviţei. Întăriturile şi le construiau tot din lemn, cu ochi la înălţimea gurii de tun şi a privirii omului. 321

Căci luptele, câte erau, se desfăşurau numai la marginea oraşului, pe câmpurile Dudeştilor şi ale Mărcuţei, sub privirile atente ale copiilor care, suiţi pe garduri se uitau, vorba stolnicului Constantin Cantacuzino, „cum bate războiu”. Sângele care curgea în valuri nu mai impresiona pe nimeni pentru că turcii înfigeau capetele domnitorilor maziliţi în parii porţii palatului domnesc, iar voievozii care scăpau de decapitare înecau în sânge trădarea boierilor. Dar dramele de felul acestora păreau a se consuma într-o altă lume, în care muritorul de rând intra doar atunci când oraşul însuşi cădea pradă focului, molimei sau iataganelor. Strigătul care-l excita zilnic era unul foarte lumesc: – Aaap! La auzul lui, bucureştenii alergau cu mic cu mare să cumpere apă dulce, uşoară şi sănătoasă, adusă tocmai din coasta Filaretului ori din pădurea Cotrocenilor. – Aaap, aaap – cântau, de fapt, sacagiii, netezindu-şi şorţurile din pânză aspră de casă. Şi nu ştiu de ce cântul acesta pe care l-au ascultat generaţii întregi evocă memoriei mele o singură imagine. Aceea a oraşului de lemn. Oamenii lui ştiau a alege o anume esenţă pentru o anume trebuinţă: gorunul îl foloseau pentru talpa casei şi poarta ogrăzii; stejarul pentru vasele de vin; ţuica şi rachiul le păstrau în butoaie de dud, care le dădeau acestora o culoare gălbuie; obezile roţilor, şindrila caselor şi fundurile pentru mămăligă se ciopleau din fag; pentru copăi şi scafe se folosea lemnul uşor de plop ori de salcie; din tei se croiau tâmplele bisericilor, stupii, paharele şi lingurile; din brad, cofele, cofiţele, ciuberele şi copăile pentru îmbăiat pruncii; cornul era lemnul armelor, al ghioagelor, toiegelor şi gârbacelor; din carpen dăltuiau măselele morilor, dinţii grapelor şi spânzurătorile; paltinul şi nucul erau preţuiţi pentru mobilă; molidul pentru cobze, ţitere, viori şi buciume... Erau copiii Măriei Sale Codrul, trăiau în braţele lui, iar arborii lui erau martorii tăcuţi ai durerilor şi nădejdilor lui. – Aaap! Şi gândindu-mă la acest sunet nazal pe care l-au auzit atâtea şi atâtea generaţii simt că a trebuit să existe o vreme când doar ucigând copacii oamenii îşi puteau face loc. 322

– Aaap, aaap, - cântau ca de obicei sacagiii, dar clepsidra măsura alt timp. Oraşul de lemn îşi trăia din plin primul său moment de sublim: Brâncoveanu. A strălucit luminos şi statornic, asemenea aştrilor, depăşind întunericul prin faptă. Din afirmaţiile istoricilor el a însemnat aici chipul concret al Renaşterii. Îl poţi privi la Mogoşoaia sau Potlogi, Hurezi şi Văcăreşti, la Govora, Surpatele, Râmnicu Sărat şi în inima Bucureştiului, pretutindeni unde visul veacului s-a materializat clar şi echilibrat. Niciodată în Ţara Românească nu se clădise mai mult şi mai bine. Case, hanuri, biserici, poduri, palate, străzi, spitale. Niciodată aici nu se pictaseră atâtea ansambluri murale şi icoane, nu se lucraseră atâta broderie, argintărie şi nu se sculptase atât, nu se deschiseseră atâtea şcoli şi tiparniţe... Din bucuria şi neliniştea acestei febre creatoare s-a purificat firea ciudată a unei epoci în care cheia înţelesurilor fusese găsită şi începea să fie folosită. Dar capul domnului a căzut alături de cele ale fiilor lui şi numele care a dăltuit chipul frumuseţii nu a fost scrijelit pe nicio lespede de mormânt.[... ] ... O dată pe săptămână, în palatul de la Mogoşoaia, năvălesc copiii. Se opresc în mijlocul curţii imense, închisă din trei părţi de ziduri, şi privesc, ca printr-o fereastră, parcul ce coboară în terase succesive spre malul lacului. Urcă scările, străbat vestibulul şi se risipesc în camerele care constituiau odinioară locuinţa domnească. Copiilor acestora le plac vălurile şi broderiile cu fir de argint şi aur, şi borangicurile, şi ferecăturile de carte, care au împodobit cândva viaţa Brâncoveanului. Dar pentru că acel cândva nu mai înseamnă pentru ei secole, ci secunde, ori, cel mult, minute, din faţa ochilor lor uimiţi se ridică aburul baladei şi Voievodul intră falnic, împovărat de lucrurile ce i-au fost dragi. Luminiţa Doja – Ţara dintre două columne, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981

323

100. PINTEA VITEAZUL* (baladă populară)

Foaie verde-a nucului, La curţile Stupului, Stupului, bogatului, Cine oare că-mi slujea, Cine toate le făcea? Era Pintea cel tăcut, Dar la minte priceput, Era Pintea cel voinic, În năcaz trăit de mic. Şi Stupul că-i poruncea: – Ce stai, Pinteo, degeaba?... Prinde patru boi la jug Şi te du cu ei la plug, Să-mi ari holdele din deal, Un'se face grâul rar; Să-mi ari holdele din şes, Un' se face grâul des. De arat dacă-i găta, Tu securea vei lua, În pădure vei pleca, Car de lemne vei tăia: Lemne verzi Pentru obezi, Şi uscate 324

Pentru roate, Car de lemne pentru foc Şi să mi-te-ntorci pe loc, Că apoi mai îndeseară Să duci car de grâu la moară, Car de grâu şi de secară! Pintea toate le făcea, Nici o vorbă nu scotea, Făr-în gândul lui gândea: „Cine-i slugă la altul Multe rabdă, săracul; Las' să rabde, dacă şede, Codru-i mare şi nu-l vede!... ” Iată însă că-ntr-o zi Pintea la arat ieşi, Şi, zău, nu ştiu cum greşi: Ori un bou că s-a smucit, Ori că plugul s-a izbit, Că din brazdă a sărit. Stupul rău se năcăji, Pe biet Pintea-l otigi Şi amar mi-l sudui. Pintea meu se năcăjeşte, Boii-n brazdă că-i opreşte, Cătră Stupul crunt priveşte Şi aşa că-i glăsuieşte: –Hei, Stupule, stăpân rău, Ascultă ce-ţi grăiesc eu: 325

Coderiştea de la bici, Vezi, o-mplânt în brazd-aici; Coderiştea de-o-nfrunzi, Eu atunci te-oi mai sluji, Zău atunci, şi nici atunci, Pân' ce-o face mere dulci, Pân-or da din juguri Muguri, Din restele Vişinele, Să mânci, Stupule, din ele! Aste vorbe cum grăia, Coderiştea o-mplânta, Cătră codru se-ndrepta, Cătră codru cu frunziş, La voinici acoperiş, Către drag de codru verde, Unde urma ţi se pierde, Cătră codru, lemne-o mie, Cuib de dalbă vitejie. Foaie verde iarbă moale, În deluţ, lângă cărare, Este-o pară de foc mare; În deluţ, lângă colnic, Este-o pară de foc mic. La focuri, la amândouă, Sunt voinici o sută nouă, Voinici de-ai codrului, Puişori de-ai lotrului. Dintre ei, vreo doisprezece 326

Tot frig carne de berbece, Dar n-o frige cum se frige, Ci mi-o-ntoarce cu cârlige Ş-o-nvârteşte cu belciuge, Să fie carnea mai dulce. Şi tot frig voinicii mei Un berbece şi opt miei, Un juncan şi cinci viţei, Să se sature cu ei. Carne frig, vin încălzesc Şi din gură chiuiesc: — Foaie verde siminic, Asta-i viaţa de voinic, Că n-ai teamă de nimic: Nici de nemeş, nici de dracul, Trăiască codrul, săracul! Dar vătaful cel mai mare, Când era carnea-n frigare, Se scăpă şi adormi; Dar degrabă se trezi Şi din grai aşa grăi: — Alelei, feciorii mei, Toţi voinici ca nişte zmei, Beţi voioşi şi ospătaţi, Traiul vostru să-l cântaţi; Iară când v-iţi sătura Şi cântarea veţi găta, Staţi un pic şi m-ascultaţi, 327

Bine seama să luaţi: Ziua Crucii nu-i departe, Frunza de pe ramuri cade, Codru prinde-a se rări, Ş-aşa, voi nu-ţi mai trăi, Că v-or prinde, v-or robi. Voi cu prânzul să sfârşiţi, Vinul tot să-l gustăriţi. Mergeţi toţi pe la părinţi; Iar la cei ce părinţi n-au, Iată sfatul ce le dau: Coborâţi la ţară jos, Colo-n câmpul cel mănos, Şi vă faceţi voi dârjele Din tufe de răchiţele, Şi din tufele de fag Faceţi-vă hădărag; Spete drepte-ncârligaţi, Mâneci albe sufulcaţi, Îmblătitori vă băgaţi, Până colo-n primăvară, Când ies vitele pe-afară. Atunci să ne-ntâlnim iară Când va fi frunza ca banul Şi iarba ca degetul, S-o poată prinde murgul. Atunci calea s-o ţinem, Pungile să le umplem, 328

Să dăm şi prin Baia-Mare, Să ne gătim de mâncare, Să facem ceva parale; Prinzăria s-o cercăm, De aur s-o uşurăm!... Şi voinicii-l ascultau, Toamna mi se-mprăştiau Şi prin sate se-mpărţeau Şi-aşa iarna petreceau. Iar colea, primăvara, Când codruţul înspica, Iarba verde când ieşea, Iar că mi se aduna, Cătră Pinte-aşa grăia: — Iaca, Pinteo, c-am venit, Pinteo, cum ne-ai poruncit. Spune: Unde s-o luăm, Încătrău să ne-ndreptăm, Că de tine ascultăm! Iar Pintea, cu chică creaţă, Şi cu faţă albeneaţă, Şi cu mintea lui isteaţă, La voinici aşa grăia, Şi pe toţi îi veselea: — Haideţi, feciori, după mine, Să vă-nvăţ a trăi bine; Hai, voinici, un' vă duc eu, C-acolo e bine, zău. 329

Nu-i năcaz şi nu-i stăpân, Făr' tot bine de român; Nu-i nici grijă, nici nevoi, Făr' tot bine pentru noi! Foaie verde lemn dubit, Vestea-n ţară a ieşit De-un viteaz nebiruit Care Pintea e numit, De-un viteaz afar' din seamă Pe care Pintea mi-l cheamă. Ţine calea la strămtori Şi opreşte negustori, De-i scapă de gălbiori. El izbânzi tot face nouă, Cu ortaci o sută nouă, Şi din ţară-n ţară trece, Cu ortaci o sută zece. Mers-a vestea să se ştie, Până sus, la-mpărăţie, Şi cei domni, când auzeau, Oaste mare pregăteau, Oaste mare,-mpărătească, Pe Pintea să-l oblicească Şi viaţa să-i sfârşească: Tot cătane-mpărăteşti Şi panduri orăşeneşti, Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. 330

Pintea meu că auzea, Că ostaşi mari s-apropia, Dar el nu se spăimânta, Ci din buze cam zâmbea Şi din grai aşa grăia: —Las' să vie cât de mulţi, Să ai cu cin' să te lupţi; Las' să vie, las' să vie, Corbii de ştire le ştie, Că de venit or veni, Dar nu ştiu cum or porni! Şi din gură cum grăia, Bucium de argint scotea Şi ortacii şi-i chema: —Dragii mei, ortacii mei, Toţi viteji ca nişte zmei, Iată eu ce-am auzit: Oaste mare c-a pornit, Oaste mare,-mpărătească, Pe min' să mă oblicească, Pe voi să vă prăpădească, Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Voi de luptă vă gătaţi, Puştile bine-ncărcaţi, Săbiile ascuţiţi, De luptă gata să fiţi! Bine vorba nu sfârşea, 331

Oaste mare că sosea, De cătane-mpărăteşti Şi panduri-orăşeneşti, Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Şi pandurii-aşa grăia: —Dă-te, măi Pinteo, legat, Să nu te ducem stricat! Dă-te, Pinteo, până-i vreme, Şi de moarte nu te teme! Pintea însă cam zâmbea Şi din grai aşa grăia: —Hai, legaţi-mă de vreţi, Ori de vreţi, ori de puteţi, Să văz eu cine va fi Pe mine a mă robi! Cum zicea, mi se-ncrunta, Puşca-n mână că lua, Sabia înc-o scotea, În duşmani năvală da Şi amar că mi-i culca, Şi pe loc că-i alunga: Cătane cu sutele Şi panduri cu miile. Domnii, dacă auzea, Preţ pe capu’ lui punea: O mie de gălbinei, O mie de huşoşei, 332

Cine capu i-o tăia, Viu sau mort la domni l-o da!... Cine însă cuteza, Cine oare se-ncerca Pe Pintea să-l prăpădească, De el lumea s-o lipsească, De-un viteaz aşa fălos Şi la inimă milos, De-un viteaz aşa de mare, La sărmani d-ajutorare?... Pintea mult mai vitejea, Mulţi duşmani el mai culca Şi nimica nu-i păsa, Glonţ pe el nu-l vătăma, Sabia nu mi-l tăia, C-aşa mi l-a fost vrăjit Maică-sa, când a fost mic; C-aşa mi l-a fermecat Maică-sa, când l-a băiat! Foaie verde de secară, Colea, despre primăvară, Când se-mbracă codrii iară, A ieşit Pintea afară; A lăsat cetăţi şi sate, Că sunt pline de păcate, Şi s-a tras în codru verde, Unde traiul lin se pierde. Colo-n jos de codru verde, 333

Un foc mare mi se vede, Lângă foc Pintea şedea, Cu ortacii lui vorbea, Tot vorbea şi sfătuia. Erau vreo sută cincizeci Şi frigeau câţiva berbeci. Când berbecii să frigea Şi când cina să gătea, Pintea la soţi se-ntorcea Şi din grai aşa grăia: —Care din voi s-a d-aflare Să meargă la Baia-Mare După pâine, după sare, După praf de cel mai mare, După lin, după pelin, După trei cupe de vin? Bine vorba nu sfârşea, Un voinic să şi scula, Cătră Pintea cuvânta: — Ascultă, Pinteo, voinice, Noi la Baia nu ne-om duce, Că viaţa încă-i dulce!... Dar de zici tu să pornim, Vreo câţiva să ne-nsoţim, Vorba ţi-o vom asculta, Dar de-aici nu vom pleca Până ce nu vom afla Moartea ta din ce va sta! 334

Fraţilor, fârtaţilor, Zise Pintea soţilor, Voi de la mine-ţi afla Moartea mea din ce va sta: Din trei fire de grâu sfânt, Dintr-un plumbuţ de argint Bine-n puşcă-nţepenit, Subsuoară-mi nimerit, Subsuoară de-a stânga, C-acolo-mi stă puterea! Când fârtaţii-l auziră, Armele şi le gătiră Şi pe cai mi se suiră, Până-n Baie nu s-opriră. Când în Baie au sosit, Poarta-nchisă au găsit. Ei cu bărzi dădură-n poartă, De se sparse-n zece toată; Pe la curţi la domni intrară, Pâine şi sare luară, Vinul de bun îl gustară. Dar cum bea şi-şi petrecea, Vremea iute le trecea, Pandurii de îi afla Şi după ei şi pornea. Înlăuntru ei intrară Şi de arme-i despoiară, Cot la cot că mi-i legară. 335

— Fraţilor, pandurilor, Daţi-ne voi nouă pace, Că nimica n-om mai face! Dar pandurii răspundea: — Voi de-aici nu veţi scăpa Până-n ştire nu ni-ţi da Moartea Pintii din ce-a sta. Altcum vai de voi va fi, În temniţi veţi putrezi, Pe voi lanţu-a rugini! Pintenii se-nspăimânta Şi din gură cuvânta: — Fraţilor, pandurilor, De la noi puteţi afla Moartea Pintii din ce-a sta: Din trei fire de grâu sfânt, Dintr-un plumbuţ de argint Bine-n puşcă-nţepenit, Subsuoară nimerit, Subsuoară de-a stânga, C-acolo-i stă puterea! Pandurii se bucurau, Mai tare că mi-i legau Şi la temniţă-i duceau. Apoi iară se-ntorceau Şi de luptă se găteau; Luau fire de grâu sfânt Şi plumbuţul de argint, 336

Gloată mare se-nsoţea, După Pintea se pornea. Foaie verde iarbă-rea, Pintea soţii-şi aştepta; Ceas pe ceas se alunga, Dară ei nu mai sosea. Şi cum sta şi aştepta, Un somn greu că-l cuprindea Şi un vis urât visa: Săbioara lui cea nouă O visa că-i ruptă-n două, Săbioara lui cea veche O visa că-i ruptă-n şepte. El îndat' se deştepta, În picioare drept sărea Şi ortacilor grăia: — Fraţilor, fârtaţilor, Armele mi le cătaţi, Calul să mi-l înşăuaţi, Că urât vis am visat Şi nu ştiu ce s-a-ntâmplat Cu ortacii ce-au pornit, Că iată, n-au mai venit! Pintea iute-ncăleca, Cătră Baia se lăsa, Până-n Baie nu se-oprea. În oraş dac-ajungea, Şuiera şi asculta, 337

Doar de soţii lui va da. Dar oricât el şuiera, Soţii nu se arăta. Pandurii din Baia-Mare, Ce erau la privegheare, Pe Pintea cum îl vedeau, Cu toţii-n cale-i ieşeau, Armele şi le găteau Şi din gură-aşa-i strigau: — Pinteo, să te dai legat, Că de nu, vei fi-mpuşcat Cu trei fire de grâu sfânt Şi c-un plumbuţ de argint Subsuoară de-a stânga, C-acolo-i puterea ta! Pintea-atuncea cuvânta, Pandurilor le zicea: — Fraţilor, pandurilor, Spune-ţi voi şi domnilor Că eu legat nu mă dau Până pe picioare stau, Şi că nu mă dau supus Până-mi mai stă capul sus; Că să ştiţi că de prunc mic Pân' la moarte-am fost voinic! Eu de moarte nu am frică, Că de mult mi-e ibovnică; Dar mi-e jale să v-ascult, 338

Că fârtaţii m-au vândut Şi fârtaţii mei v-au spus La ce moarte sunt supus. De v-au spus ei ca să scape Peste munţi şi peste ape, Doamne, atunci îi poţi ierta Şi pe mine-a mă certa; Dar de-au spus că să mă vânză Şi pandurii să mă prinză, Doamne,-atuncea tu să-i baţi, Că nu-s fraţi adevăraţi! Şi vorba cum isprăveşte, Iute arma şi-o goleşte, Pe panduri îi tăvăleşte. Dar scoţând sabia nouă Iată că se rumpe-n două; Şi scoţând sabia veche, Iată că se rumpe-n şepte! Atunci un pandur bătrân Iute bagă mâna-n sân, Ia trei fire de grâu sfânt Şi plumbuţul de argint, Puşca bine-nţepeneşte, Pe biet Pintea mi-l ocheşte, Subsuoară-i nimereşte, Subsuoară de-a stânga, C-acolo-i stă puterea. Pintea la pământ cădea, 339

Lumea cu el se-nvârtea, Calu-i jalnic necheza. Şi când sufletul şi-l da, Pintea astfel cuvânta: — O sută cincizeci ai mei, Toţi voinici ca nişte zmei, Rămâneţi în codru verde, Unde urma vi se pierde. Şi ţineţi toţi laolaltă Şi nu vă daţi niciodată! Nu daţi sfatul La fârtatul, Că fârtatul Pune capul! Ascultaţi, voinici, de mine, Sfatul nu vi-l daţi la nime; Cui îi daţi pâine şi sare, Ăla te mâncă mai tare; Cui eşti frate şi părinte, Ăla mai întâi te vinde!... De azi, Pintea, viteaz mare, N-a tăia domni în cărare; Pintea a gătat cu toate Şi acum trage de moarte. Dintre voi cin' mă iubeşte, Cine pe Pintea-l jeleşte, După ce voi muri eu, Să-mi tunză tot părul meu 340

Şi-n zile de sărbătoare Să-l puie-n poartă la soare, În poarta oraşului, În ochii norodului. Să-l pieptene fetele Toate duminecile, Să-l sufle vânturile Colea, primăverile! Trei voinici s-au şi d-aflat, Părul lui de i-au tăiat: Unu-i Gheorghe Sălăgeanul, Altu-i Mitru Ardeleanul Şi cu Ion Moldovanul. Ei părul că i-au tăiat, În poartă l-au aşezat, Pintea să se pomenească În cea ţară ungurească Şi-n ţara ardelenească; De români fie horit Şi de străini pomenit! (Din literatura poporală, Pintea viteazul. Baladă poporală, Ed. II, Braşov, 1915)

*Conform datelor istorice, Pintea Viteazul, pe numele său adevărat Grigore Pintea, a fost un vestit haiduc originar din Măgoaja, Țara Lăpuşului, care a trăit între 1670 şi 1703. A fost ucis mişeleşte, prin trădare.

341

101. Tratatul de la Luck „Art.III. Drept aceea, noi, marele domn, Maiestatea noastră imperială, îl asigurăm şi pentru moştenitorii tronului rusesc, că noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova nici din pămîntul muntenesc, nici din orice familie străină, mai cu seamă că luminatu prinţ Dimitrie Cantemir ne-a arătat credinţa sa; şi toată familia sa, parte bărbătească, o vom susţine pe tronul Moldovei cu titlul de suveran, afară numai dacă vreunul din acea familie şiar schimba religiunea sfintei biserici a Răsăritului sau şi-ar călca credinţa către maiestatea noastră imperială”. „Art.VI. După vechile obiceiuri ale Moldovei, toată puterea statului va fi în mîna domnului.” „Art.XI. Hotarele principatului Moldovei, după drepturile sale antice, sînt acelea ce se descriu cu rîul Nistru, Cameneţu, Bender, cu tot teritoriul Buceacului, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei şi cu teritoriul Poloniei după delimitarea făcută.” articole din Tratatul de la Luck, aprilie 1711

Planul luptei de la Stănileşti între ruşi şi turci, 1711 Gravură în aramă

342

102. STĂNILEŞTI Şi îndată s-au şi rădicat cu obuzul de acolo, de lîngă Casele Banului, şi au purces noaptea în sus prin tuneric, de nu să vede mîna. Şi au mărsu toată noaptea, şi păn-în dzuo au agiunsu la Stănileşti, supt deal. Iar de focurile turcilor şi a tătarîlor era cuprinsă costişa pănă pre suptu pădure, tot cîmpul acela, pănă în Huşi. Iar turcii şi tătarîi de la focuri audzie hreamătul obuzului, şi nemică nu să clintie, ca cum ar fi nişte oameni morţi în răvărsatul zorilor. Iară cînd au fost în răvărsatul zorilor, di începus-a să lumina de dzio, luni, atunce s-au timpinat cu toată pedestrimea ce era la obuzul lui Răpin gheneral, în sat la Stănileşti. Deci îndată cum sau timpinat, au şi început pedestrimea a să înşira cu părcanile în spate, un rînd pe de o parte a taberii, altul pre de altă parte, iar obrazul împăratului tot păzie de întra în mijolc, în celalaltu obuz, în pedestrime. Ce n-au apucat a întra toate carăle împăratului în celalalt obuz, să s-încheie părcanile, şi au şi lovit turcii şi cu tătarîi denapoi obuzul. Şi aşe au făcut o năvală straşnică, cît au ruptu vro 100 de cară, şi le-au luat care nu apucas-a întra în părcane. Şi între acele cară ce-au luat turcii s-au tîmplat şi vro doao, trei căruţă pline de bani împărăteşti. Mai dat-au şi alţii năvală în coastele obuzului din gios şi alţii în coastele obuzului din sus. Ce acee n-au putut strica nemic. Mai mult ş-au stricat lor, că era părcanele înşirate şi tocmite. Deci cum au dat năvală turcii, iar moscalii au şi slobodzit părcanile la pămînt, şi au slobodzit toți odată focul şi puşcile într-înşii. Şi aşe căde turcii, ca cînd ar căde nişte pere coapte dintr-un păr, cîndu-l scutură oamenii. Iară bieţii moldoveni, cît să putusă ţine la un loc de steaguri, de nu să risipisă noaptea pe obuzuri, ei merge înaintea obuzului afară din părcane. Deci văzîndu-i turcii că sînt afară din părcane, aşe le-u dat turcii năvală, ca o noajă de lupi într-o turmă de oi. Ce moldovenii, neputîndu-i sprijeni, au şi plecat fuga înapoi asupra 343

obuzului, iar turcii denapoi gonindu-i, pre carii cumu-i agiunge tot îi prăvălie şi-i tăie, şi să făce mare chiot. Deci agiungînd moldovenii în fruntea obuzului, iar moscalii nau vrut să le deşchidă părcanile, ca să întri înlontru în obuz, ce leau făcut semnu de-u purces alăture cu obuzul a fugi. Şi la giumătate de obuz le-u deşchis părcanile de le-au făcut poartă. Şi au început a întra moldovenii, prin coastele obuzului, în obuz, iar turcii tot îi gonie, ca nişte lupi, pre lîngă obuz. Iar moscalii sta dei prive, pănă s-au apropiet turcii apoape şi au întrat moldovenii mai toţi în obuz. Atunce moscalii, aflînd vreme, odat-au slobodzit focul din poarta ce o făcusă pănă în fruntea obuzului, şi aşe au oborît pre turci, ca cum i-ar mătura cu o mătură. Rugăm pre dumneavoastră, iubiţ cetitori tineri, să luaţi sama aceştii scrisori, de s-ar tîmpla vrodată să mai vie nişte lucruri ca aceste în țara noastră, să vă ştiți chivernici, să nu pățiți şi voi ca noi. Moscalii la turci niciodată năvală nu mai da, ce tot turcii da năvală la moscali, pănă îş istovie focul, şi apoi iar să da înapoi, iar moscalii tot cătinel după dînşii. Şi să lărgisă şireagurile cele de moscali, în lature, cît alergai cu calul; atîta să lărgisă moscalii de la carăle lor. Iar cînd au fost marţi dimineaţa, turcii s-a strînsu toţi departe, şi acolo ş-au făcut meteredzu şi ş-au aşădzat toate puşcile. Şi au început a să bate pre vrăjmaş, cît întunecasă lumea, de nu să vede omu cu om, şi să vede numai para cum ieşie din puşci. Ca cum ar arde unu stuhu mare, trestie, pe nişte vînt mare, aşe să vede focul ieşind din puşci. Numai ce voiu să dzic, poate-fi Dumnedzeu fereşte la războiu, că dintr-o 1000 de sineţe abie să tîmplă de loveşte unu omu. Că de ar hi nemerit cît focu slobodzie, n-ar fi mai rămas nici la turci, nici la moscali omu de poveste. După cum dzice un cuvînt Miron Logofătul: „Mare este omul, iar la război pre mică-i este ţinta”. Ion Neculce, fragment din Letopiseţul Ţării Moldovei, extras din vol. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, col. Clasicii români, E.S.P.L.A., 1955

X 344

103. Martiriul Brâncovenilor La 15 August 2004 s-au împlinit 290 de ani de la moartea mucenicească la Constantinopol a Voievodului Ţării Româneşti, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, împreună cu fiii săi, CONSTANTIN, ŞTEFAN, RADU si MATEI, şi cu ginerele său, visternicul Ianache Văcărescu, una din cele mai cumplite tragedii pe care le-a cunoscut istoria României. Urcat pe tronul Munteniei în 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria Neamului şi a Bisericii prin numeroase ctitorii (între care mănăstirea Hurezi), ocrotind cultura, secondat de Mitropolitul Antim Ivireanul, şi apărând Ortodoxia pe pământ românesc şi străin. Vom încerca, în cele ce urmează, să rememorăm MARTIRIUL BRÂNCOVENILOR. La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul şi închis în temniţa Edicule (Şapte Turnuri). Până în vară va fi torturat continuu pentru a mărturisi unde-şi avea banii, turcii numindu-l „Altân Bei” (Prinţul Aurului). După torturi cumplite i-au smuls semnatura pentru aurul depus la Veneţia. La 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îşi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osândă Ialy Chisc (Chioşcul Mării). Erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii „creştinătăţii apusene - Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusia - care nu refuzaseră invitaţia chiar în ziua de Sf. Maria” (Nicolae Iorga), alături de numeroşi privitori. Li s-a îngăduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viaţa dacă trec la mahomedanism. Del Chiaro notează raspunsul demn al Voievodului: „Împarate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea mam născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele lam umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid 345

ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamântească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălam păcatele noastre cu sângele nostru!” Sultanul a dat semnalul execuţiei. Primul fu decapitat visternicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai Domnului: Constantin, Ştefan, Radu şi micuţul Matei (11 ani). Înmărmurit de durere, Domnul murmura : „Doamne, fie voia Ta!”, după care i sa tăiat şi lui capul. Nicolae Iorga nota: „La capătul celei mai zguduitoare tragedii, ce n-are pereche în analele sângeroase ale sultanilor de odinioară, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodată un suflet omenesc. Capul Domnului nu s-a putut dezlipi de trup, la lovitura nedibace, poate miloasă, a călăului, şi, grămadă, trupul batrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiiilor săi”. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele „purtate în prăjini” pe uliţele cetăţii, au fost înfipte la o poartă a Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost aruncate în mare. Creştinii pioşi au pescuit trupurile şi le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Voievodului-Martir au fost aduse în ţară de soţia sa, Doamna Maria, în 1720 şi îngropate pe ascuns în biserica Sf. Gheorghe-Nou din Capitală. Mormântul a fost acoperit de o placă de marmoră albă, fără nume, iar identificarea s-a făcut după descoperirea, în 1914, a unei candele de argint cu inscripţia: „Aici odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod”. Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un „Domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştină. Credinţa, acest sentiment sublim, i-a călăuzit întreaga viaţă, şi i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii. El a lăsat în sufletul poporului amintirea unui domn creştin bun şi drept, iar în artă operele create în epoca sa arată că deasupra suferinţelor zilnice şi a pericolelor neîntrerupte, gândul lui ştia să se elibereze si să urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credinţei”.

346

347

La două secole de la moartea-i martirică, la 15 August 1914, Mitopolitul Primat dr. Conon Aramescu a săvârşit primul parastas oficial la mormântul Voievodului. A doua pomenire oficială s-a făcut la 21 Mai 1934, când sicriul cu moaştele sale a fost depus în catedrala patriarhală, iar dr. Miron Cristea, Patriarhul de atunci, a săvârşit un parastas în prezenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Familiei Regale. A treia comemorare oficială a avut loc la 29 Octombrie 1988 - la împlinirea a trei secole de la urcarea sa pe tron – printr-o slujbă de pomenire oficiată de ierarhi şi preoţi, în frunte cu P. F. Patriarh Teoctist. La 20 Iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului). În zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucureşti şi Hurezi-Vâlcea ceremoniile proclamării canonizărilor Sfinţilor Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, în frunte cu P. F. Patriarh Teoctist, şi a mii de credincioşi, care-şi exprimau respectul şi recunoştinţa pentru singurul Domnitor Român care a preferat moartea martirică faţă de alternativa trecerii la mahomedanism. Acum ne putem pleca genunchii şi aprinde o lumânare de ceară curată la mormântul Voievodului-Martir Constantin Brâncoveanu de la biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti, exemplu de credinţă dusă până la jertfă. Dumnezeu să-i odihnească!

Preot dr. CEZAR VASILIU - http://www.credo.ro/sfintii brancoveni.php

348

104. OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ Hogea s-apucă odată ca să-şi facă un cuptor, Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor; După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut, Veni un vecin şi-i zise că nu e bine făcut, Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus, Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus; Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceai Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai; Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ţi de eram, Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam. Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut, Îl strică ş-apucând iarăşi, pe rotile l-a făcut; Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea, El se apuca îndată ş-ntr-acolo-l întorcea. Şi aşa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit, Al fiecăruia gustul şi plăcerea i-a-mplinit Zicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu, Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu. Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

349

105. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă Seara, târziu, ajungem osteniţi în Novaci. A doua, zi, Duminică, e horă mare la cârciuma din mijlocul satului. Ce chipuri rumene şi frumoase au novăcenii, şi ce curat se poartă, şi câtă cuviinţă e în vorba, în privirea, în mişcările lor! Pe aici n-au putut răzbate nici dresurile, nici stămburile oraşelor. Cămăşile albe, cusute cu arnici şi cu fluturi, maramele-nvârstate de borangic, scurteicile-nflorite şi sumăieşele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre, vărgate cu roşu, betele-nguste, cusute cu mărgele, iţarii de dimie albă – toate sunt ţesute şi lucrate-n casă. Şi ce bine-l prinde pe român portul acesta al lui, aşa de curat, aşa de simplu şi de frumos! Nevestele se piaptănă cu conci şi se-mbrobodesc cu ştergare lungi. De obicei ele nu joacă, ci stau deoparte, în picioare, şi privesc. Fetele-şi împletesc în cozi panglicuţe şi flori de câmp, la gât poartă şiraguri de mărgele colorate, şi la brâu busuioc – floarea dragostii. În picioare, doi ţărani tineri, novăceni, zic unul din scripcă şi altul din cobză. În jurul lor, în roată largă, se mişca încet, în dulce legănare, strămoşeasca horă, joc potolit, tacticos, în care se prind şi oameni mai în vârstă, uneori moşi cu barba albă, ca să-şi mai aducă-aminte de când erau şi ei tineri. La ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează, în închipuirea poporului, ca şi în cântecele poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturora într-un singur cuget, e veche, de la întemeierea poporului nostru, ş-aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de români. Celelalte jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, ţâitura, joiana, bătuta, învârtita, ca la Breaza ş.a.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri. Unele sunt vijelioase, cu mişcări repezi şi smâncite, cu încleştări de braţe şi-nvârtejiri ameţitoare, ce parc-ar da să-nchipui o luptă, o răpire, o rupere la fugă.

350

Un farmec deosebit au „chiotele” sau „strigătele” pe cari le rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumătate vorbă, jumătate cântec, flăcăii cei mai deştepţi din sat. Aici, la joc, îşi spun tare dorul şi păsul inimii lor, în versuri scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase şi gingaşe, pentru-o logodnică iubită (…), glumeţe şi pilduitoare în pofida fetelor cari n-au rost la treabă (…), înţepătoare şi fără îndurare cu cele care se ţin numai de petreceri şi nu-şi văd de casă (…) Alexandru Vlahuţă – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

351

106. TRANSILVANIA de Ioan Alexandru Transilvanie, tron al lui Silvan, Transilvanie, clopot mut, Limba ţi s-a smuls din rădăcină Pe când graiul tău bolborosea La răscruce, rugă, pe colină, Pe când graiul tău bolborosea La răscruce, rugă, pe colină. Tot ce-ai spus, puţinul tău cuvânt, E un ţipăt de mărturisire, Încă nu văzuseşi pe pământ Decât lacrime şi cimitire. Transilvanie, clopot îngheţat, În-azur bătând, fără de limbă, Smulge-mă de-aici, de pe pământ, Şi-n lumină sacră mă preschimbă. Să-nceapă jeluirile străvechi În limba şi-n fiinţa noastră, Ca şoarecii în templu îngroziţi Să sară-n foc, din templu, pe fereastră. Transilvanie, clopot mut, Limba ţi s-a smuls din rădăcină Pe când graiul tău bolborosea La răscruce, rugă, pe colină, Pe când graiul tău bolborosea... X 352

107. Aşezămîntul lui Constantin Mavrocordat de desfiinţare a rumâniei în Ţara Românească ... „Deci cunoscînd şi noi cu toții de obşte ca ast lucru, a avea supuşi robiei pe pravoslavnicii creştini, care sîntu într-o credinţă cu noi, nu iaste lucru creştinesc, ci de mare pagubă sufletelor noastre, socotit-am cu toţii pentru rumânii ce i-am avut pînă acum la stăpînirea noastră, fiind văduviţi cu moşiile lor den vremile ceale vechi la strămoşii noştri. Aşa am găsit cu cale mai mult pentru uşurarea sufletelor noastre şi a părinţilor, a moşilor şi a strămoşilor, ca ori la cine den neamul boerescu, sau la mănăstiri vor fi rumâni cu moşiile să rămîne la stăpînirea noastră, să le stăpînim cum şi pînă acum, iar cît pentru capetele românilor fără de moşie care dintre noi va vrea din buna voinţa lui ca să-i iarte pentru a sa pomenire bine va face; iar de nu va vrea să facă aceasta facere de bine sufletului său, să aibă a face acei rumâni cum vor putea şi să dea bani de fieşte ce cap cîte talere zecea, şi să se răscumpere, şi cu voe de va fi stăpînului, sau, şi fără de voe, ei să facă bani şi să dea la stăpînul său, şi nevrîndu să-i primească, va veni de va face jalbă la Divan, pentru ca acest lucru bun şi sufletescu noi cu toții l-am legat să fie la mijlocu nostru păzit şi întărit şi de către noi şi de către tot neamul nostru carii în urma noastră vor rămînea noaa moştenitorii... ” Aşezămîntul lui Constantin Mavrocordat de desfiinţare a rumâniei în Țara Românească – 1746

353

108. Certa puncta „În conformitate cu articolul de lege din anul 1714 şi cu graţioasele porunci regeşti din 20 iulie şi 25 februarie, prin care s-a întărit acel articol de lege, fiecare iobag este dator a servi domnului său de pămînt pe săptămînă patru zile cu braţele, iar cu vitele sale trei zile, de cumva are atîţia boi, cîţi sînt de lipsă la un plug, ori la un car; iar dacă nu are vite de ajuns şi este avizat a-şi prinde vitele la plug şi la car în tovărăşie cu vitele altui iobag de o stare materială cu el, este dator a servi patru zile. La serviciu mai mare, decît cel indicat, iobagul nu poate fi constrîns.” „Dacă iobagul şi jelerul nu voieşte să îndeplinească serviciul şi robotele obligate, nu trebuie pedepsit cu mulete de bani, ci în proporţia delictului ori trebuie să i se aplice o pedeapsă trupească (dar să nu i se dea mai mult de 24 beţe sau lopeţi, sau dacă este vorba de femei, să nu i se dea mai mult de 24 lovituri cu biciul), ori, dacă persoana este bătrînă sau bolnăvicioasă, să fie închisă cîteva zile.” Reglementarea Mariei Tereza din 1769, numită „Certa puncta”

354

109. LA NICULA, SUS, ÎN DEAL priceasnă ortodoxă românească de pelerinaj La Nicula, sus, în deal, În frumosul nostru-Ardeal, În mijlocul codrului, Şade Maica Domnului. Şade Maica şi aşteaptă, Căci spre mila ei se-ndreaptă Tot poporul credincios, Şi călare, şi pe jos. Vin cu toţii, tot cântând, Pe Preasfânta lăudând, Vin să-i spună Maicii Sfinte Ce necaz le stă-nainte, Vin să-i ceară ajutor Pentru tot necazul lor, Vin să-i facă prăznuire La Cinstita Adormire. Iar Preasfânta, ca o mamă, Tot suspinul îl ia-n seamă, Şi-L roagă cu glas duios Pe iubitul Fiu Hristos

355

Pe noi să ne izbăvească De ispita diavolească, De foamete, de război, De cutremur şi nevoi. Iară Domnul o ascultă, Căci îi dă cinstire multă, Ruga Maicii o primeşte Şi de rău ne mântuieşte. O, Preasfântă Născătoare, Care-ai plâns lacrimi amare, La Nicula,-n casa ta, Te rugăm a ne-asculta: Dă-ne, Maică, sănătate Şi iertare de păcate, Dă-ne, Maică, izbăvire De-orice fel de pătimire! Maica milei, te apleacă Şi spre ruga mea săracă, Dă-mi să-ţi văd preasfânta faţă Sus, în veşnica viaţă! X

356

MÄ&#x192;nÄ&#x192;stirea Nicula - Vera effigies Beatae Mariae Virginis flentis in Transylvania ad Claudiopoli 1699

357

110. GEO BOGZA – Ţări de piatră, de foc şi de pământ „E ceva în felul acesta în Ţara Moţilor, faimoasa stâncă de bazalt: Detunata. Ea ar putea să-i corespundă lui Horea şi totuşi e departe de a da imaginea întreagă a ciobanului de la Albac. El a fost un om fără pereche, un om de carne şi de sânge, al cărui trup, ca şi al lui Iisus, a putut fi supus unui groaznic supliciu, a putut fi zdrobit cu roata şi spintecat cu toporul, dar asemeni învierii profetului nazarinean, cu toate că sfărâmat complet, Horea rămâne simbolul unui om de piatră, unui om de granit, capabil să înfrunte toate urgiile. Atunci când veţi vrea să vorbiţi de un lucru indisolubil, de un bloc compact, de nesfărâmat, numele lui Horea vă poate oferi cea mai elocventă, cea mai gravă comparaţie. Măcelărit cu toporul şi hălci din trupul lui spânzurate în patru sate diferite, el trece totuşi în istorie ca un om de piatră, ca un om de gresie tare, pe care nimic nu l-a putut sfărâma. Aşa e Horia. Şi în faţa lui, figura lui Avram Iancu, mult mai apropiat de noi în timp, este mult mai vagă, mult mai nebulos conturată. Nu că ar lipsi elementele istorice. Dar, structural, fiinţa lui Avram Iancu este nebuloasă, legendară. Din elemente precise, istorice, Avram Iancu se conturează estompat şi legendar. Din imprecizii, din legende, din negura trecutului, Horia se desprinde masiv şi compact, îl simţi deodată în memorie, greu, ca o bilă de plumb în palmă. E deosebirea de structură a fiinţei lor lăuntrice, dintre cei doi mari căpitani ai revoluţiilor din Munţii Apuseni. Horia, iobag bătrân de cincizeci de ani, ţăran încruntat, cu palmele aspre, cu privirea grea şi întunecată. În el, seva pământului urcă de-a dreptul până în creier, fără să treacă prin niciun filtru, cum ar urca în trunchiul unui copac, cu rădăcinile înfipte în toate crăpăturile stâncii. Trec pe deasupra vânturile năprasnice şi el rămâne neclintit. Horia e omul de piatră în care sa concentrat toată tăria munţilor aspri şi stâncoşi, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. Interiorul lui sufletesc e aidoma peisajului de afară, creste ascuţite, stânci, prăpăstii, material de granit. Tăcut, întunecat şi neînduplecat ca piatra. [... ] 358

Vasile Nicola-Ursu nu se înrudeşte decât cu pământul şi cu ţăranii iobagi. Figura lui de revoluţionar nu are nimic romantic, e aspră, e dură, e din piatră tare, cumplită. Dar ceea ce trebuie mai ales scos în evidenţă în revoluţia lui Horia este că dintre cele trei căpetenii ale ei niciunul nu avea mai puţin de cincizeci de ani. Avram Iancu când a făcut revoluţia avea douăzeci şi patru. Cam aceeaşi vârstă, a tinereţii şi a elanurilor generoase, au avut-o toţi eroii revoluţiilor din secolul trecut. Numai Horia, Cloşca şi Crişan, când au pornit revoluţia lor, erau nişte oameni bătrâni, de peste cincizeci de ani, cu sângele gros şi astâmpărat de viaţă. La ei n-a mai fost înflăcărarea, ci un lucru mult mai grav şi mai cumplit. Revoluţia lor a fost a unor oameni maturi. Când oameni de cincizeci de ani pornesc să facă revoluţie, înseamnă că iobăgia de care au vrut să scape era îngrozitoare. Nu au scăpat. Au fost frânţi cu roata. Horia, Cloşca şi Crişan. Trei iobagi bătrâni, revoluţionari şi martiri, oameni de piatră şi de pământ, vin să se aşeze în locul cel mai de cinste în galeria revoluţionarilor ieşiţi din mijlocul poporului român”. Geo Bogza – Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

359

111. HADRIAN DAICOVICIU, POMPILIU TEODOR, IOAN CÎMPEANU - Istoria Românilor Antică şi Medievală În numele lui Horea, la 11 noiembrie 1784, răsculaţii de pe Mureş adresează un ultimatum nobililor adăpostiţi între zidurile cetăţii Deva. Aici, în acest ultimatum, este sintetizat programul revoluţiei. Ei cer ca: „Nobilul comitat împreună cu toţi stăpînii de moşii şi cu toată seminţia lor să jure pe cruce. Nobilii să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpîni de moşii să-şi părăsească o dată pentru totdeauna moşiile, şi să plătească dare ca şi poporul de rînd. Pămînturile lor să se împartă între poporul de rînd, după porunca ce o va da înălţatul împărat”. Este cel mai avansat program ţărănesc de luptă socială al vremii. El exprimă cauza întregii iobăgimi. Hardrian Dacoviciu, Pompiliu Teodor, Ioan Cîmpeanu - Istoria Românilor Antică şi Medievală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

360

112. DE LA VĂRATIC LA SĂCU Cine nu cunoaşte această mânăstire de călugăriţe şi care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea? Era pe timpul băilor, şi în tot anul o mulţime de oaspeţi, din toate părţile Moldovei mai cu samă, îşi petrec aice lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mânăstirii, încrucişânduse moda lumească şi uniforma bisericească: rochia cu rasa, comanacul cu pălăria, mâna goală cu mănuşa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăzneţul călcâi Louis Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala şi, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!... Şi multe încă aş mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni şi nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiţă a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor şi îşi odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său... Cînd furăm aproape de ea, îşi ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite şi verzii... – Blagosloveşte, măicuţă, zisei eu, închinându-mă după cuviință. – Domnul! răspunse ea alene şi trăgănat, întinzându-mi spre sărutare dosul alb şi grăsuliu al dreptei, cu mătănii cu tot. Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămâie, apoi mirosea cel puțin a un parfum obicinuit pe vremuri, care-mi pătrunse până-n creieri; totuşi actul acesta de smerenie ne sluji drept paşaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă şi masă. Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredinţa că oaspeţii obicinuiţi ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulţi a ieşi din vârtejul oraşelor mari şi a căuta odihna

361

sufletească în aceste locuri însufleţite de o viaţă mai dulce şi mai ticnită. Toaca, cu glasul său cicălitor şi subţire, clopotul, cu vocea sa firavă, rară şi sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de fiinţe negre, care foiesc repede în toate părţile, fără zgomot, cu papucii lor pe talpă şi cu mătăniile în mâni. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute şi nevăzute ale comunităţii. E totuşi foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunţimile vieții călugăreşti. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieşi dimineaţa în medeanul din faţa mânăstirii, unde se vinde şi se cumpără, dacă străbaţi ziua cărările şi drumurile ce se încrucişează şi se taie în toate părţile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoştinţe ziua sau seara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite, gheburi, zbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinţi falşi, guri înfundate, bărbi ascuţite, peri albi şi... făţarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli înlăuntrul mânăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, şi dacă îţi arunci ochii în sus spre negreaţa ce umple cerdacul din faţă, în tihnă şi în răgaz poţi revedui cu privirea toate acele chipuri femeieşti, care în zădar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camelavce. Un fel de milă şi de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinereţă, atâta vigoare şi atâta frumuseţe chiar, înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală: şi tot atunci şi tot fără voie, îţi pui singur întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere. E oare cu putinţă, mă întreb eu, ca noaptea, care înfăşură trupul acestor fiinţe, să înfăşure şi inima lor? Acei ochi, porunciți a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, şi pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic ca să şteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putinţă ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar şi naturii să ceară mai puţin? De când oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate 362

să muşte gura ce o sfâşie?... Ş-apoi, munţii Văraticului sunt aşa de înalţi, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite şi de adânci, râurile atât de limpezi, fâneţele atât de dese, de înalte şi de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie şi ochiul călătorului se opreşte visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumăn al unei flori ce să leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spetele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă şi-şi urmează drumul scăldându-se în raze de soare. Şi în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ţi varsă în suflet melancolia şi visurile, şi în inimă beţia unui nesfâşit amor, ce vroiţi să facă omul şi mai cu samă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veşnic credincioasă a unui mire care de două mii de ani s-a înălţat la cer e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptăţit autodafe. De altmintrelea, Văraticul nu înfăţişează nicio însemnătate istorică şi mai nici o tradiţie nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mânăstiri, cuvânt pentru care nu simţim de nevoie să-l mai facem şi noi. În dimineaţa zilei a treia, ne îndrumarăm cătră Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă şi mai îndămânoasă. Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiş, ce se deschide pe vârful lor, pune la îndămână locuitorilor din vale una dintre cele mai obişnuite şi mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce şi primăvăratică sărutare pe sânul munţilor iernatici şi că, sub această sărutare de nesfârşit amor, au răsărit, ca prin farmec, milionele de flori strălucitoare, ce acoperă întinderile ondulate şi dulci; că sub ea s-a născut acea lină şi răcoroasă adiere, ce veşnic suspină în acest loc, şi că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite şi cu trunchiuri de argint, nu sunt sămănate ici şi colea decât spre a chema pe drumeţul obosit să guste, pe un aşternut de flori, o clipă de visuri şi de negrăită fericire. Ş-apoi, cine nu a auzit în acest loc pe greierul şuierător şi pe cosaşul răguşit, locuitori nevăzuţi ai 363

miriştii uscate, cântându-şi eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărate, cine n-a ascultat aicea pe gaiţa gâlcevitoare certânduse cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce şi mai dumnezeiesc concert, pe care cântăreţii naturii îl execută pe nişte note necunoscute încă din scara muzicii omeneşti. Aici e, fără îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre şi... niciun înger cu sabie de foc nu străjuieşte la porţile lui... Adam şi Eva pot intra şi, după voie, pot ieşi fără teamă de străşnicia poroncilor dumnezeieşti... Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-şi încruntă privirea şi că mustră pe drumeţul prea cutezător care îndrăzneşte să calce peste hotarele pustiului şi să tulbure, cu zgomotul paşilor sau al respirării sale, adânca linişte a singurătăţii. Pe nesimţite, pajiştea înflorită făcu loc unui aşternut de foi uscate, care trăsneau sub paşii noştri; mesteacănul ne parăsise şi bradul sau fagul, cu frunţi despoiete de bătrâneţe sau de vânturile care veşnic suflă în părţile de sus ale aerului, spintecau văzduhul şi se zugrăveau fantastic şi trist pe albastrul adânc al cerului. Pe alocurea, poteca se strâmta aşa de tare, încât de-abia puteai străbate cu sufletul prin desişul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte şi de alta, doi păreţi nestrăbătuţi. „Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care fără îndoială, a răsărit această pădure spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea.” Noi înşine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, deveniserăm tăcuţi şi gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniş fantastic; poate că Aeneas, mergând pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar mă aşteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să cetesc cu înşişi ochii mei celebrul: Per me si va nella citta dolente. „Pe-aici e drumul spre locul durerilor” (Dante, Infernul). 364

Cu câtă părere de rău însă nu mă trezii din această fantazie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Şi totuşi, cu cu câtă mulţumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană! Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu şi niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toţi porii fiinţei mele, lumina şi căldura binefăcătoare a cerului. Sosiserăm, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc perdut în creierii munţilor, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneţ mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ţinea mai mult de domeniul poveştilor. Cunoşteam locul acesta numai din spusele unora şi ale altora; şi acele spuse atâta se încrucişau şi mânau lucrul peste marginile fireşti, încât totdeauna când mă gândeam la Sihla, mi-o înfăţişam sub forme şi proporţii fantastice. Astfel, numi ieşea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autocton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vro ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând şi încurcându-se în alba şi lunga lui barbă neatinsă încă de vrun peptene; îl vedeam iarăşi împărţindu-şi, cu bună învoială, acelaşi rug de zmeură cu urşii, sau dând ţapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoş al lor, cu însăşi mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa Sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi aceea, Sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare; ca şi ea, Sf.Teodora îşi scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieţi şi, tot ca şi dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera şi a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea, etern neveştejită şi albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea o veşnică primăvară, în timp ce munţii dimprejur crâşcau 365

sub iernatica suflare a Crivăţului, era darul ceresc, darul de mângâiere al Sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său şi nu-i ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într-un strop de ţărână, nemuritoarea şi minunata floare, care trebuia să fie icoana virtuţii statornice şi nepătate a Sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele şi, prin urmare, ea nu-şi alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea îşi săpase, sau - mai bine zis - îşi zgâriese ea în stâncă, cu unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciţi s-o ţină veşnic plină. Caprele sălbatice nu ştiau locul acestei fântâni şi, de l-ar fi ştiut chiar, n-ar fi putut ajunge până la el. Am cătat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, şi pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte... Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge aproape culmea de singurătate şi sălbăticie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aş putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am păşit pe lumea cealaltă... atît de singură şi de pierdută în creierii munţilor e sălbatica Sihlă! De jur-împrejur, ca şi cum s-ar ţine de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nicio pasere nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbăticia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânţă şi unde numai brusturul de munte, cu floarea galbănă şi lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid, ca nişte guri de iad, sub picioarele lui. Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător; e un vultur prădalnic care ocheşte poate din înălţimile văzduhului vreo sprintenă veveriţă; glasul vântului îţi strânge inima... atât e de tânguios şi de întristător! S-ar zice că iuliu se schimbă aici în fratele mai tânăr a 366

lui decembre; aceiaşi ochi, aceiaşi privire aspră, acelaşi glas, aceleaşi sprâncene încruntate! Numai cărunteţea îi lipseşte spre a se îndeplini asemănarea. Întorcând privirea spre apus, îţi vine să crezi că un popor de uriaşi a însufleţit cândva aceste locuri şi că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel şi aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-şi da, poate, pământul mâna cu cerul. Şi sunt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiate de nişte mâni supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capriţios unghiulate, încât îţi aduc ameţeala în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creieri şi te lasă înmărmurit şi mut... Pe o cărăruie strâmtă şi cotigită, pe sub păreţii de stâncă sură, care se perdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziţi de octogenarul şi singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime. Merserăm deci la peştera Sf. Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebuie să ne prefacem în acăţătoare, să ne vârâm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor, care decât care mai anevoioase şi mai grele de trecut. După un pătrar de oră, se făcu la stânga noastră o despicătură verticală în păretele zidului de stâncă, ce ne însoţise neîntrerupt până atunci. Printre păreţii ei umezi, ne strecurarăm lăturiş, până în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată şi puţin înaltă. Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăşi mâna naturii pentru premenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui; aceasta era peştera Sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urşii nu i-ar fi râvnit-o. Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puţin foc, spre a-şi frige câțiva bureți sau

367

pentru a-şi dezmorţi trupul biciut de vânturile iernii; păreţii poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înăduşit. Stăturăm aice vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfinţeniei locului pe care călcam: voiam să trimit, în altă lume, Sfintei Teodora, din însăşi pământeasca ei locuinţă, vreo simţire sau vreo cugetare cucernică şi umilă; cum însă e uşor să fii virtuos în tovărăşia urşilor necuvântători şi a codrilor fără de inimă, şi cum virtutea nu capătă preţ strălucire decât atunci când iesă biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu niciun soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admiraţiune pentru o viaţă jertfită, fără nicio ţintă, lipsei, chinurilor şi suferinţelor trupeşti, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte şi dumnezeieşti. Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereştii mele eroine din minutul acela. Şi ieşii deci amărât din umedul sanctuar în care călcasem. Ne îndreptarăm spre fântâna Sf. Teodora. Trebuie să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălțime şi, numai ţinându-ne în cumpănă deasupra prăpastiei şi dând mâna cu rădăcina şubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată şi puţin adâncă, pe care, după cum spune legenda, Sf. Teodora şi-a săpat-o cu înseşi unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopţilor zace veşnic pe fundul acestei scobituri căptuşite cu mătreaţă; şi cu această apă sfânta îşi alina setea... Aceasta e fântâna Sf. Teodora!... Pentru a merge la Stânca Căprioarelor, furăm siliţi să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna Sf. Teodora, unde în zădar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine ştie? Poate că sămânţa rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruţ de azur va fi încolţit cândva pe locurile aceste sub căldura bine făcătoare a vreunei primăveri şi va fi dat loc legendei amintite. Oricum, floarea e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni. Drumul ce trebuia să ţinem se încovoia ca un şerpe pe după stâncile care ne împrejmuiau mersul, şi se părea că nu e bătut 368

decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora şi noi, parcă, împrumutaserăm ceva; atât ajunseserăm de uşori şi de îndemânatici, atât de bine învățase piciorul nostru a-şi mlădia talpa pe unghiul ascuţit al pietrelor şi a se înţepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat şi n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuş primejdios. Astfel merserăm ca un pătrar de oră şi, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele îşi dau întâlnire deasupra ei. Cu toate că duceam de câteva zile o viaţă idilică, şi ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuşi ne mulţumirăm, deocamdată, cu umbra rară şi îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decât capetelor noastre pârlite şi înferbântate de arşiţa zilelor de Cuptor. De altmintrelea, un vânt uşor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza. Cât de dulce-i odihna câteodată! Ş-apoi, de pe înălţimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deşert de sub picioarele noastre, îmbrăţişând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munţilor păduroşi. Pe alocurea, munţii se desfac şi lasă ochiului visător o poartă de trecere cătră adâncurile fără de fund ale spaţiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omeneşti, părea că însemna, în nesfârşit, hotarele nestrămutate dintre împărăţia ochiului şi a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăşi înălţimea pe care stăteam, se adăposteşte mica şi vechea bisericuţă clădită de cel întăi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile cătră Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujeşte într-însa; şi numai ca un soi de rămăşiţă religioasă se mai îngrijeşte de bătrânul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora. Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas şi până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia sfinţia sa că hoţii l-au călcat şi l-au prădat şi de puţinul ce mai avea. 369

– Apoi atunci cum şi pentru ce stai sfinţia ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoţii te calcă şi te pradă? – Pentru ascultare şi pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-şi ochii în pământ şi încrucişându-şi cu evlavie mânile pe pept. Şi nu mă puteam sătura privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală şi faţa lui plină şi roşie, ochii lui negri, mici şi scânteietori, mânile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, şi acea privire, mai ales, care se furişa, din când în când, repede spre noi şi pe care nişte gene lungi şi dese n-o puteau îndestul ascunde. După vorbă, se părea a fi rus de felul lui. – Şi cu ce trăieşti sfinţia ta pe locurile acestea, părinţele? îl mai întrebai eu. – Dumnezeu şi oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. „Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci şi rădăcini va fi sămănat cu îmbelşugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oameni buni, apoi aceştia nu vor fi dând pe aicea decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame şi schivnicia cea mai fără de stomac.” Şi nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deşi oarecând înaintea judecăţii fu tras, ca părtaş la mai multe hoţii, un sfânt ermit şi, dacă nu mă înşel, chiar al Sihlei mi se pare. Oricum, însă, trebuia să fim şi noi oameni buni: astfel secaserăm rămăşiţa de pâne, rachiu şi merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoţomană de foame, care tot drumul se ţinuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bineînţeles de la sfinţia sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvântă, îşi făcu cruce, îl goli până la fund, îşi şterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale şi-l înapoie mai încet de cum îl luase... Bis repetita Deo placent („Cele repetate de două ori plac lui Dumnezeu” - Horaţiu, Arta poetică): al doilea şi al treilea pahar 370

fură golite cu acelaş ceremonial, şi poate că şi al patrulea s-ar fi bucurat de darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-l ameninţa, nu şi-ar fi încruntat sprânceana la timp. – Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuţi slujbaşilor bisericii; şi sticla cu rachiu trecu întreagă în mânile lui. Mâncarăm tot şi băurăm tot. Desagii noştri rămăseseră aşa de uşori ca şi sacul lui Esop: dar nădejdia ne era în mânăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia - erau atâtea popasuri unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla şi ne îndrumarăm spre Săhăstria. Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Şat-el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârăul Alb şi Pârăul Negru; şi apele unuia, într-adevăr, sunt albe şi ale celuilalt aproape negre - după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg şi cu a căror pulbere îşi colorează apele. Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot înteresul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privinţă. Săhăstria, după cum arată însuşi numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoşi ai omenirii, retraşi în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătăţii. Aicea, deşi natura nu e aşa de aspră şi de măreaţă ca la Sihla, totuşi fiorii pustiului îţi răcesc inima şi te fac, fără voie, să doreşti a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ţi se pare că cele nouă poloboace de apă şi cele nouă cuptoare de pâne, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ţi fie de ajuns, până ce ţi-ar fi dat să vezi o faţă de om. Ajunşi în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemişcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina şi putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acopereminte şi de pe pereţi; zidurile iarăşi rânjeau şi, 371

rânjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acăţătoare, cu cârcei în loc de picioare, puţin mai aveau până ce să-şi deie mâna cu pustnicii şi somnoroşii bureţi, crescuţi fără sămânţă pe şindrila putredă a coperişului. Iar peste tot şi peste toate, se înalţă crucea veche, ruginită şi plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu ţin minte să fi simţit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, şi nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse. Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băţ, văzui iarba clătinându-se. Mă înălţai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina şi, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mişcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca şi cum cele patru vânturi s-ar fi fost înţeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui şti cu siguranţă. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru şi sălbatic, şoapta vânturilor sămăna acum cu mormăitul urşilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răguşit, dar totuşi destul de puternic: – Blagosloveşte, părinte! Bine-am găsit! Ce mai faci? coaptă-i săcărica? Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o ţâţână ruginită şi, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva de sub nişte mustăţi încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun peptene, care-i acoperea faţa, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stinşi de bătrâneţe. Şi, cu cât priveam mai mult şi mai drept în faţă pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul şi sprâncenile lui sunt răsărite nu din pele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru şi fecund, ce trebuia 372

să fi fost aşternută din vremuri vechi peste întreaga lui fiinţă... Prin rasa lui sclivisită şi lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămeşă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care îşi primise darul se topise de mult pe el; şi ştiut este că un călugăr trebuie să trăiască şi să moară în cămeşa în care şi-a căpătat sfântul său cin. De altfel, Săhăstria numără vreo şese vieţuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârşit. Aşadar, spre a lua iarăşi firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărica şi, pe cât aflarăm, făcea şi el o mică negustorie cu ea. Eram obosiţi şi flămânzi. Iarba înaltă, deasă şi înflorită ne punea la îndemână un aşternut moale şi răcoros; pârăul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroşi să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; şi acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la aşa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lângă cuvioşia-sa. – Până una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămisiţi de foame şi căzuţi de osteneală. Cam aşa ceva trebuie să fi petrecut între Esav şi Iacov. Şi dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat bucuros pentru o coajă de pâne şi o foaie de ceapă. – D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, şi n-avem ce mânca pe locurile aistea. – D-apoi sfinţia ta nu mănânci când ți-i foame? Ce mănânci sfinţia ta dă-ne şi nouă. – Ce să mâncăm? Ia, sclipuim şi noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, şi trăim şi noi de azi pe mâni; şi dă, cu de-aistea d-voastră n-aveţi să vă împăcați.

373

– Da' ne împăcăm şi cu dracu' fript, părinte, numai să nu ne rupem dinţii în el, zise dascălul nostru cu un fel de desperare, care se părea că porneşte din fundul conştiinţii stomacului său. Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele feţe bisericeşti care, la nevoie, aruncă barda şi în Dumnezeu. Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute şi, făcându-şi cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute, însă, se arătă din nou cu ceva la subţioară şi în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde şi două mici pânişoare rotunde şi negre ca şi pământul din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră şi se trase înapoi; luai una din pâni şi voii s-o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu. – Ţine, dascăle, zisei eu; părintele ţi-a făcut pe plac: iată, ţia adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâne; cearcă-ţi dinții în el şi, dacă-ţi va mai rămânea vreunul teafăr, să-mi spui şi mie. – Hei! D-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu ştii că dracu' numai la foc, în fundu' Tartarului, îi tare, şi că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Aşa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu'? Şi, zicând acestea, se scoborî la pârău cu amândouă pânile şi cu o cofiţă ce-i dăduse călugărul. – Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! Şi, făcându-şi cruce, tăcu. Era şi timpul, căci dascălul Alecu se şi întoarse lângă noi cu cofiţa cu apă şi cu pânile muiete în pârău. – Am botezat, părinte, pe dracu' şi i-am pus numele Galaction - poate că pe călugăr îl chema aşa -, şi ian te uită cum s-o muiet; şi zicând acestea, rupse una din pâni în două. Bietul călugăr simţea jăratic sub tălpile lui şi, deşi-mi insufla milă, îmi plăcea totuşi păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.

374

Ne aşezarăm deci în mod antic pe iarba moale şi înflorită şi începurăm strălucitul nostru ospăţ. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege şi mă aşteptam să-mi spună că Lucullus era un calic şi Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Argbir ori Tilu Buboglindă, care precum spunea el însuşi, formase toată educaţia lui literară, nu se zicea despre aceste vestite feţe ale antichităţii. Oricum, însă, pânea până la cea din urmă fărâmătură şi ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desfiinţate: ospătaserăm; şi încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-şi aducea el aminte să fi mâncat cu aşa mare poftă. Cât despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarăşul meu sufla în vânt şi bea apă. Întremaţi şi odihniţi, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu. După două ceasuri de mers grăbit şi fără nicio întâmplare, ieşirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor şi poposirăm puţin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârău al Săcului. Lespezile de calcar late şi albe, pe care se rostogoleşte el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele. Trecând pârăul şi suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii şi albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roşii. Picioarele noastre călcau deci ţarina unui pământ sfânt şi blestemat în acelaşi timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârău de sânge prin mintea mea... „De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi şi căpitan Iordache, cu mâna lor de volnici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit poate, cândva, mişeleasca amăgire; şi tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câţiva din ai săi, muriră într-un chip atât de vitejesc.” Şi, din toată această dramă sângeroasă, eroismul n-a lipsit; când însă mă gândeam că toţi aceşti fii ai Eloidei nu-şi vărsau sângele lor decât spre a plămădi cu el robia ţării noastre, admiraţia făcea loc indignării şi dispreţului pentru toţi eroii greci, de la Achil şi până la căpitan Iordache.

375

Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, şi fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporţia vreunei urme de eroism al luptătorilor înverşunaţi. De altmintrelea, Săcul e una din mânăstirile bine păstrate încă, şi înfăţişarea lăuntrică a ei îţi deşteaptă amintirea unor bogăţii trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc şi astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însufleţit altădată acest locaş, a cărui tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomotul cadenţat şi monoton, ce-l fac prin coridoare ciobotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni şi gârbovi; cel mult dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdiurile mari şi încăpătoare, cu guri negre şi pustii, bucătăriile imense, cu păreţii afumaţi şi cu vetrele reci şi fără cenuşă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot; istoria cornului de îmbelşugare din poveştile noastre. Şi treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele şi cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras şi învălit în mătăsuri scumpe şi blănuri de mare preţ... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pelea-n şolduri, se mai poate mişca de ici până colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cireze de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeaţa pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argăţimea cea multă, murdară şi veselă, care se mişca în toate părţile după treabă cu paşi greoi şi largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vânt de peire peste belşugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, şi prezentul, zdrenţăros şi slab, rânjeşte cu o amară bătaie de joc în faţa trecutului luxos şi îngâmfat. Calistrat Hogaş – Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

X 376

113. IOBAGII de Ioan Alexandru Amiros Amiros Amiros Amiros

ţăranii-a fluturi şi-a pământ, ţăranii-a oi şi a ninsoare, ţăranii-a lacrimi şi lumini, ţăranii a spânzurătoare.

Amiros ţăranii a dreptate, amiros, A iubire amiros, şi-a neputere, Amiroase Transilvania săracă a ţărani, Şi ţăranii amiros a Înviere. Amiroase casa lor a prunci, Doisprezece-nşiruiţi pe vatră, Îmbrăcaţi în şepci şi sumănici, Grei şi groşi ca nişte cruci de piatră. Amiros ţăranii-a fluiere şi-a ploi, Plaiul amiroase greu a feciorie, Când pământul spânzură sub cer De un strop de rouă sângerie. Amiros ţăranii-a milă ce s-a strâns An cu an, şi-a-ncremenit în ţară, Şi din carnea ei a răsărit Seminţia asta milenară. Amiros ţăranii-a busuioc şi crini, A veşminte sacre şi a nuntă, Capul lor miroase rupt din rai, Şi picioarele a nebunie sfântă. X

377

378

114. ROATA Interogatoriul începu îndată. Generalul îi punea întrebările şii atrăgea mereu atenţia să se uite la domnul conte, cînd răspunde. Tocmai fiindcă avea presimţirea că totul e în zadar, Horia recursese iarăşi la tăgada simplă, încăpăţînată. După cel dintîi asemenea răspuns, contele îi spuse aspru că negînd nu înseamnă că se apără. Sunt zeci de martori şi sute de dovezi despre vinovăţia lui. Mărturisind sincer, bărbăteşte, în afară că ar fi o atitudine vrednică de un om de treabă, ar folosi descoperirea adevărului întreg, care să înlăture zvonurile murdare ce şi-au făcut drum în lume. Avertismentul fu zadarnic; Horia rămase neclintit în tăgadele lui şi, numai cînd generalul stărui să nu abuzeze de bunăvoinţa comisiei, zise foarte liniştit: – Apoi, măria voastră, eu aş vrea să vorbesc cu înălţatul împărat, ca să-i spun tot, din fir în păr, că majestatea sa ne cunoaşte necazurile şi nevoile! Amîndoi domnii se uitară la el aproape consternaţi. Şi ei, ca toată lumea, cunoşteau zvonul despre complicitatea împăratului. Contele Iankovits îşi redobîndi sîngele rece şi rugă pe generalul Papilla, care făcea şi oficiul de tălmaci, să întrebe cum îşi închipuie acuzatul că majestatea sa s-ar coborî să stea de vorbă cu dînsul, acuma mai ales cînd a săvîrşit atîtea ticăloşii, de s-a spăimîntat o ţară întreagă? Horia însă nu mai răspunse. Cu cît se uita la cei doi domni cu înfăţişarea bună, cu glasurile blînde, cu atît simţea mai lămurit ce trebuie să vie. Ieşind, în anticameră dădu ochii cu Cloşcuţ, tuns, ras şi el ca pentru sărbătoare. N-au mai putut schimba nici o vorbă de cînd au fost prinşi. Se înţelegeau şi din ochi. În privirea lui de-acuma a citit toate gîndurile care se frămîntau în sufletul său. Peste cîteva zile, fu chemat din nou în faţa judecăţii, cu noi întrebări şi cu aceleaşi răspunsuri. Horia se simţea din ce în ce mai liniştit şi mai împăcat. Din clipa cînd şi-a dat seama că trebuie 379

să moară, orice grijă i-a pierit. Nici de dureri şi nici de moarte nu i-a fost frică niciodată. Ş-apoi, îşi aducea mereu aminte că, de mult dinainte de a fi început a se zbuciuma pentru alţii, şi-a zis cu hotărîre că ar îndura moartea cea mai cumplită, numai să ştie că astfel s-ar face dreptate românilor... Amărăciune ar fi avut doar că, pe urma răzmeriţei, s-ar putea să fie şi mai rău pentru oamenii oropsiţi. Dar, cumpănind toate bine şi îndelung, îşi zicea că mai rău nu poate să fie. Întîi, pentru că toate relele au fost încercate pe spinarea oamenilor şi deci anevoie s-ar putea născoci vreo răutate nouă; pe urmă, rebelia a arătat lumii întregi că e o racilă mare aici, care nu mai poate dăinui, căci altfel focul nu se va stinge de tot niciodată. Poate că va mai fi un răstimp de restrişte, vor suferi unii ca şi dînsul, dar apoi trebuie să vie şi începutul vindecării. Apoi, într-o zi, un soldat paznic îi spuse că a fost prins şi Crişan şi, adus aci, e închis subt clădirea cea veche, unde fusese mai de mult garda. Abia sosit, l-au şi chemat la judecată şi ar fi spus tot, verde, fără a tăinui nimica, încît s-au şi speriat domnii de atîta francheţă. Despre asta se convinse şi Horia însuşi, la a treia ascultare a lui, cum tăgăduia ceva, i se scotea în faţă mărturisirea lui Crişan. I se părea şi firesc din partea fostului soldat să spună tot ce ştie. Dar dacă ar face şi el astfel, cine ştie ce s-ar întîmpla? Peste cîteva zile însă, ca din senin, fu înştiinţat că trebuie să plece undeva. Strajameşterul însuşi nu ştia unde şi pentru ce. Aşa a venit porunca. Şi, în ziua de 5 februarie, fu pornit împreună cu Cloşca, sub paza unei escorte de soldaţi, pe jos, la drum. Tocmai cînd ajunseră în Vinţul de Jos înţelese: s-au răspîndit zvonuri că Horia se află, ce e drept, în Bălgrad, dar nu e în temniţă, ci ca oaspete al generalului... Spre a dovedi lumii că Horia şi Cloşca sînt în lanţuri şi trataţi cum merită răufăcătorii, contele Iankovits i-a trimis prin satele de pe Mureş, să fie arătaţi poporului în halul în care sînt aievea. Aşa apoi au fost purtaţi zece zile de la Vinţ în jos: prin Şibot, Binţinţ, Orăştie, pînă la Deva, iar de acolo înapoi, pe celălalt ţărm al Mureşului, prin Soimuş, Bobîlna, Geoagiu, Inuri, Vulperu. Pretutindeni, iobagii erau chemaţi să vază pe Horia şi Cloşca în lanţuri, ca tîlharii, să le treacă pofta de a se mai ridica 380

împotriva domnilor, oricine i-ar îndemna şi ori cu ce i-ar ademeni... Pe drum, în vreme ce erau batjocoriţi în faţa oamenilor, Horia totuşi a auzit că, tocmai în ziua cînd i-a pornit pe dînşii de la Bălgrad, în Zlatna a fost o sărbătoare mare, ca să răsplătească stăpînirea pe cei şapte care l-au prins pe dînsul şi pe Cloşca. A fost chiar guvernatorul ţării şi le-a împărţit cîte optzeci de galbeni fiecăruia şi le-a mai dat hrisov că pe viitor sînt scutiţi de iobăgie. De asemenea, a mai dăruit treizeci de galbeni şi o medalie protopopului Adamovici, care a prins pe Ursu Uibaru. Au fost aduşi oameni la serbarea aceasta din toate comitatele de prin prejur şi din toate satele care au luat parte la răscoală, ca să se minuneze cu toţii cum sînt răsplătiţi cei credincioşi cîrmuirii. „Aşa or fi chemaţi oamenii şi cînd m-or omorî pe mine, ca să vază cum sînt pedepsiţi cei care umblă după dreptate”, îşi zise Horia. De-abia se aşeză din nou în celula lui, cînd un paznic îi spuse cum că Crişan s-a spînzurat în temniţă, cu curelele de la opinci, că s-au făcut mari cercetări să se afle cum s-a putut întîmpla aşa ceva şi că strajameşterul a fost pedepsit foarte aspru, pentru că nu i-a pus soldat de pază şi înăuntru. – Ia seama să nu faci şi tu vreo poznă de-astea, că-i vai de sufletul nostru! încheie soldatul înfricoşat, dar cu un zîmbet omenesc. Dealtfel Crişan nici aşa n-a scăpat de pedeapsă, căci a fost osîndit să fie tîrît afară din cetate şi acolo trupul lui să fie tăiat în patru bucăţi, care să se puie pe roate, în satele unde a făcut mai multe fărădelegi. Şi osînda s-a împlinit întocmai, acum trei zile... Horia îşi cunoştea de-acum soarta şi o aştepta tot atît de liniştit. În temniţele din Bălgrad ştia că se mai află peste o sută de oameni închişi, mai cu seamă dintre cei ce au fost fruntaşii rebeliei. Cu cît va fi mai crîncenă osînda lui, cu atît pot să scape mai uşor ceilalți. Mai fu ascultat de trei ori, confruntat cu mulţime de oameni şi se mărgini mereu a răspunde că nu ştie nimica. A şasea oară cînd fu chemat, i se spuse că e pentru ultima oară. Din nou generalul îi ceru să spuie adevărul, căci numai aşa poate nădăjdui 381

să aibă o pedeapsă mai blîndă; tăgada lui va fi socotită ca o ticăloşie mai mult, peste cele ce le-a săvîrşit, precum s-a dovedit din sutele de mărturii atît al unor oameni de treabă, cît şi ale complicilor lui. Mai dîrz ca oricînd, Horia repetă că e nevinovat, nu ştie nimica, n-a făcut nimic. Atunci contele Iankovits se ridică în picioare, urmat de toţi cei prezenţi şi declară solemn că acuzatul Ursu Nicula zis Horia va fi judecat şi condamnat ca tulburător al ordinei publice, dacă nu va aduce dovezi puternice de nevinovăţie, faţă de mărturiile grave ce s-au ridicat împotriva lui în cursul procesului. O clipă Horia îngălbeni, ca şi cînd s-ar fi aflat înaintea călăului. Apoi răspunse potolit: – Dovezi împotriva mărturiilor nu pot aduce, dar vinovat nu mă simt cu nimica, iar pentru rebelia care s-a întîmplat, mă rog în genunchi la măria voastră să-mi îngăduiască să vorbesc cu înălţatul împărat... Enervat, contele porunci să fie scos afară acuzatul şi nici să nu se facă menţiune în procesul-verbal despre cererea lui necuviincioasă şi ofensatoare pentru majestatea sa. Peste două zile, în după-amiaza de 26 februarie, trupele cetăţii fură înşirate în faţa pavilionului gărzii. Horia şi Cloşca, încadraţi de cîte patru soldaţi, fură aduşi în faţa trupelor; apoi generalul coborî înconjurat de ofiţeri şi trîmbiţele sunară prelung. Generalul făcu un semn, un ofiţer ieşi în faţa acuzaţilor şi le citi nemţeşte osînda. Era ger mare şi osînda lungă. Ca să nu îngheţe degetele soldaţilor pe arme, generalul întrerupse citirea o clipă şi îngădui trupelor să asculte în repaos urmarea. Apoi maiorul Ortmayer scoase din buzunarul mantalei o foaie de hîrtie şi, apropiindu-se de cei condamnaţi, le citi sentinţa şi pe româneşte, ca să o priceapă. Amîndoi ascultară neclintiţi, privind numai foaia de hîrtie din mîna ofiţerului. Cînd ajunse spre sfîrşit, maiorul ridică glasul: „Prin urmare Horia, altfel numit şi Ursu Nicula, şi Ion Cloşca, dovediţi de a fi pe de o parte răufăcători cumpliţi, care au săvîrşit omoruri şi prădăciuni, iar pe de altă parte turburători îndrăzneţi ai liniştii şi siguranţei publice, în conformitate cu codul penal theresian, articolul 62, despre turburări şi răzvrătiri, şi articolul 90, despre tîlhării, pentru crimele acestea, vor fi duşi la locul 382

obişnuit de supliciu şi acolo li se vor frînge cu roata membrele corpului, începînd de jos în sus, anume întîi lui Ion Cloşca şi apoi lui Horia, altfel numit şi Ursu Nicula; şi în acest chip vor fi trecuţi din viaţă la moarte; trupurile lor se vor despica şi tăia în patru bucăţi, capul şi părţile corpului urmînd a fi puse pe roate, la încrucişări de drumuri, în comunele unde au săvîrşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor vor fi îngropate în locul supliciului. Sentinţa aceasta s-a dat la 26 februarie 1785, ca o pedeapsă mult meritată pentru ei, iar pentru alţii asemenea lor, ca să o aibă drept pildă şi înfricoşare”. – Aţi înțeles? întreabă pe urmă maiorul. – Înţeles! răspunseră amîndoi deodată şi parcă cu acelaşi glas slab. Generalul făcu alt semn. Trîmbiţele sunară iarăşi. Osîndiţii fură duşi în celulele lor, trupele se retraseră în cazărmi şi în curtea cetăţii se făcu linişte. Horia nu simţise frigul cît a ţinut citirea osîndei. Numai cînd s-a pomenit iar în celula lui, i s-a părut că se înnăbuşă de căldură. S-a aşezat jos, tăcut, fără să se uite măcar la cei doi soldaţi care îl compătimeau. Nu-şi mai aducea aminte din sentinţă nimica, parcă ar fi auzit cuvinte străine, fără înţeles. În suflet însă simţea tot şi, ca să-şi aline sfîşierea, începu să morfolească rugăciuni, închinîndu-se mereu şi bătînd mătănii. Murmura vorbele, dar în inima lui ruga pe Dumnezeu numai să-i dăruiască puterea şi tăria să îndure tot ce va veni, fără frică şi fără cutremur, aşa precum a îndurat toate pînă azi. Apoi, spre seară, îşi redobîndi liniştea atît de mult, că paznicii vorbiră cu dînsul despre moartea lui, ca şi cînd ar fi fost vorba de ceva obişnuit şi chiar fără însemnătate. Un soldat îi spuse că de vreo două luni a venit la Bălgrad un călău foarte iscusit, anume Grancea Rokoczy, care a fost înainte călău oficial la Sebeş. Se zice că a fost adus înadins, pentru că va avea mult de lucru aici cu rebelii şi va putea cîştiga mai bine; de aceea şi-a luat şi doi ucenici, de asemenea învăţaţi în toate tainele şi apucăturile meseriei. Horia recunoscu că un călău bun e mare lucru, deoarece s-au văzut întîmplări cînd osînditul n-a putut fi omorît din pricina 383

călăului, care nu-şi cunoştea meşteşugul cum trebuie... Soldaţii, feciori tineri, mărturisiră că ei n-au văzut încă nici o execuţie cu roata, ba unul din ei nici nu văzuse nici un fel de execuţie, nici măcar o tragere în ţeapă. Horia, umblat prin lume, le povesti o întîmplare cu unul frînt cu roata la Cluj, demult... Povestirea lui făcu pe un paznic să exclame: – Doamne, măcar de-aş fi de serviciu şi în ziua execuţiei!! Exclamaţia parcă-i dezmetici pe toţi trei. Toţi îşi aduseră aminte că e vorba de moartea unuia dintre ei şi se ruşinară. Nu mai zise nimeni nimica şi convorbirea se încheie cu oftări. Întîi oftă Horia, apoi paznicii, pe rînd... A doua zi, pe la amiazi, veni în celula lui Horia preotul Nicolae Raţiu. Horia îl cunoştea, deşi nu-l mai întîlnise de cîţiva ani. Era popa din Maerii Bălgradului, vestit ca un om sfînt şi de omenie. Văzîndu-l acuma, se cutremură: poate că a sosit clipa şi încă nu ia spus... Preotul îl linişti cu minciuna pioasă că nu se ştie încă ziua cea grea, deşi el ştia bine că pentru mîine dimineaţă a fost hotărîtă execuţia. Totuşi, fiindcă viața îi atîrnă azi numai de un fir de păr, a venit cu îngăduinţa mai-marilor, să-i fie de ajutor şi să-i culeagă dorinţele cele din urmă, cum se cuvine creştineşte. Sufletul lui Horia se înmuia în faţa preotului. Şi, după ce ascultă cuvintele de îmbărbătare ale preotului, întocmiră testamentul. După plecarea preotului, Horia se simţi mai singur ca totdeauna în viaţă. Soldaţii de pază păreau muţi, nu mai vorbeau nici între ei, nici cu dînsul. Un răstimp nici nu băgă de seamă, iar cînd îşi dete seama, fu cuprins de groază, aşteptînd din moment în moment să vie cineva şi să-i poruncească să meargă la moarte. Numai seara se mulcomi, mai ales cînd un paznic nou spuse pe nemţeşte tovarăşului său că împăratul poate să ierte chiar pe cel mai mare criminal şi să-i dăruiască viaţa. Măcină toată noaptea cuvintele soldatului, parc-ar fi fost cuvinte de evanghelie. Adormi tocmai spre ziuă şi numaidecît se visă la nunta lui Petre Nicula în Vidra, care a ţinut trei zile cu chef mare, cu veselie rară, de pînă şi Horia s-a îmbătat leucă. Prin somn, mormăia şi rîdea atît de tare, parc-ar fi fost treaz, de se şi minunau paznicii.

384

Dis-de-dimineaţă, un lăcătuş însoţit de un căprar semeţ veni să-i scoată lanţurile de la mîini şi de la picioare. În vreme ce lăcătuşul lucra bombănind, Horia întrebă: – Aşadar, azi are să fie?... – D-apoi altfel de ce ţi-ar lua fiarele? se răsti căprarul ursuz. Azi, azi! Poţi să şi zici ocinaşele! – Na bine! murmură Horia liniştit, parc-ar fi fost vorba de altceva. Peste vreo două ceasuri, se ivi popa Niculae, dar acuma cu patrafirul după cap. Horia îngenunche, fără să mai aştepte vreo vorbă, şi ascultă pierdut rugăciunile pe care preotul le spunea mai limpede ca totdeauna, încît fiece cuvînt îi cobora în inimă şi în acelaşi timp i se tipărea în minte, ca şi cînd ar fi vrut să rămîie acolo în vecii vecilor. – Na, hai să mergem că ne aşteaptă ceilalţi! zise apoi de odată preotul, dar, din pricina emoţiei, cu un glas atît de lumesc, parcă l-ar fi poftit la o plimbare de plăcere. Un soldat deschise uşa şi ieşiră în gang, unde Horia îşi aduse aminte că nu şi-a luat căciula. Celălalt paznic însă i-o puse în cap strîmb. – Şi dacă mergem fără cuşmă, tot acolo-i! zise dînsul foarte încet, încercînd să zîmbească, dar oprindu-se înfricoşat de ceva. Sub poartă, în mijlocul unui grup de soldați, stătea Cloşca cu obrajii pămîntii şi în ochi cu o privire care nu se dumirea deloc. Un glas ascuţit ţipă o comandă scurtă. Soldaţii înţepeniră, apoi se înşirară, astfel că preotul rămase la mijloc, între cei doi osîndiţi. Altă comandă scăpără şi convoiul se puse în mişcare, ieşind pe poartă afară. Drumul cotea la stînga, îndată pe lîngă şanţul cetăţii, foarte puţin întrebuinţat; zăpada de-abia era bătătorită şi desigur numai de o trupă de soldaţi, care o fi plecat să păzească ordinea în cursul execuţiei. După ce ocoliră zidurile de apărare, se abătură pe alt drum mai umblat, pe care însă îl părăsiră curînd, apucînd pe coasta lină ce se prelungeşte spre miazăzi, pînă în dreptul porţii celei mari a cetăţii. Toată coasta era plină de oameni. Convoiul condamnaţilor înainta greu, spre colina unde se ridicase eşafodul. Două cordoane 385

de soldaţi însemnau calea de urmat. Din mulţime porniră glasuri duşmănoase, sudălmi, blestem. Se văzură şi pumni strînşi, ameninţînd pe cei ce mergeau la moarte. Aproape tot oraşul Bălgrad năvălise să vadă execuţia celor doi capi ai rebeliei. Contele Iankovits, omul împăratului, poruncise comitatelor vecine să trimită din fiece comună cîte şase țărani la Bălgrad, ca să se îngrozească şi să nu se mai gîndească la răzvrătiri. Din patru sute nouăsprezece sate, fură astfel aduşi două mii cinci sute cincisprezece români la moartea Crăişorului lor. Mai mulţi erau însă orăşenii veniţi de bună voie, dornici de spectacolul chinurilor. Căci mulţimea care înconjura eşafodul în dimineaţa de luni, 28 februarie 1785, se zicea că a fost de peste şase mii de oameni. Pe o estradă de cîţiva stînjeni pătrați, se vedea de departe călăul în costum negru, învîrtindu-se de ici-colo, dînd porunci ucenicilor, rotindu-şi privirile asupra mulţimii, mîndru că toţi ochii îl urmăresc cu înfrigurare. Soldaţii, cu baioneta la armă, înconjurau estrada la cîţiva paşi de jur împrejur, ca să oprească apropierea curioşilor sau a furioşilor şi să asigure solemnitatea evenimentului. Cîţiva ofiţeri şi cîteva persoane deosebit de simandicoase, erau înlăuntrul cordonului militar, spre a putea urmări mai bine spectacolul. Cu cît convoiul condamnaţilor se apropie, cu atît enervarea lumii sporeşte. Comisarul execuţiunii, maiorul Ortmayer, e foarte agitat şi aruncă priviri mînioase mulţimii gălăgioase. Îi vine mereu să răcnească să se facă tăcere, dar nu îndrăzneşte, fiindcă nu-şi aduce aminte să fie în regulamente vreo dispoziţie de acest fel. Spre mulţămirea lui însă, în clipa cînd condamnaţii cu preotul se opresc lîngă cele trei trepte şi cînd el se urcă pe estradă, toată lumea amuţeşte, parcă s-ar fi umplut de spaimă. În liniştea aceasta, glasul lui se aude bine, pînă departe: – Ion Cloşca, frîngere cu roata de jos pînă sus!... Călău, fă-ţi datoria! Călăul răspunde printr-un salut milităresc, ca să-şi dea mai multă importanţă, apoi se apropie de condamnaţi şi zice pe româneşte: – Ion Cloşca, vino încoace! 386

Auzindu-şi numele, Cloşca se zmulge de lîngă preot, uitînd să mai sărute crucea, şi urcă cele trei trepte pe estradă, închinînduse repede de mai multe ori, cum obişnuia să facă duminica, în biserică, în faţa icoanelor. Toaleta execuţiei însă trebuie să dureze: pînă să-l dezbrace, pînă să-l întindă pe podele, pînă să-i lege mîinile, picioarele, corpul, ca să nu poată face nici o mişcare... mulţimea îşi pierde răbdarea, mai ales că şi călăul, spre a-şi dovedi meşteşugul, face exces de meticulozitate şi se mai şi opreşte să se înjure pe ţigăneşte cu ucenicii. În cele din urmă, însuşi ofițerul comisar al execuţiei îi ordonă să se grăbească. O nouă tăcere se face în clipa cînd călăul pune mîna pe roata cea mare, ce stătuse răzimată de stîlpul din mijloc. Toate respiraţiile se opresc. Călăul se apropie, potriveşte roata perpendicular deasupra picioarelor condamnatului întins jos şi imobilizat, o ridică cu amîndouă mîinile puţin şi apoi loveşte cu ea scurt glezna dreaptă. Zgomotul osului zdrobit instantaneu este acoperit de un răcnit prelung, ce izbucneşte din pieptul lui Cloşca. Muşchii corpului legat cu sfori şi curele se strîng şi se întind ca nişte rîme. Îndată ce gemetele slăbesc puţin, călăul repetă lovitura asupra gleznei stîngi. Apoi, treptat şi pe rînd, fluierile, genunchii... Horia privea cu ochii ieşiţi din orbite, neclintit, fără o mişcare pe faţă şi fără o lacrimă. Preotul Nicolae Raţiu îl ţinea cuprins pe după gît cu braţul, murmurînd rugăciuni şi agitînd crucea cu mîna liberă. Crăişorul însă uitase de tot pe preot. În clipa cînd călăul strigase pe Cloşca, el a zis: – Doamne ajută, frate Cloşcuţ. Cloşca n-a auzit. Poate că nici popa. Şi privind tortura fratelui său de cruce, în mintea lui Horia nu mai era decît gîndul că nu şia luat rămas bun de la dînsul şi că de aceea suferă atîta de mult pînă să moară. Gîndul îi umbla prin creieri, ca o muscă într-o casă pustie, alergînd de ici-colo, fără preget, fără astîmpăr şi fără odihnă. Ochii lui mari însă vedeau numai roata, neobişnuită, părîndu-i-se uriaşă, făcînd mişcarea de lovire aspră singură, ca un monstru apocaliptic.

387

Spectatorii mai apropiaţi, se obişnuiră cu ţipetele osînditului, care dealtfel deveneau tot mai neputincioase, şi numărau loviturile pentru a vedea cîte suportă şi a judeca abilitatea călăului. După a patra lovitură, cineva strigă: – Moare! – Nu se poate!... Simplu leşin!... Călăul nu-i cîrpaci, e meşter! Şi asemenea controverse deveniră mai vehemente şi mai zgomotoase, cu cît se înmulţeau loviturile. Aproape un ceas ţinu uciderea lui Cloşca. Douăzeci şi una de lovituri i-au zdrobit oasele pe rînd, pînă ce şi-a dat sufletul. Şi meritul călăului a fost că pînă la ultima lovitură, osînditul a putut geme şi deci a simţit durerea, satisfăcînd pe deplin dorinţa judecătorului de a aplica moartea cea mai crîncenă. – Horia, altfel numit şi Ursu Nicula! Ofiţerul numai atîta strigă. Şi Horia cu un cutremur scurt, îşi reveni deplin. Sărută crucea, se închină, sărută şi mîna preotului şi zise: – Doamne iartă-mă şi ajută-mă! Apoi urcă pe estradă fără şovăire, cu capul sus, liniştit, parcar fi mers la cuminecătură. Apariţia lui pricinui o rumoare în mulţime: – Horia! Horia! Horia! Sute de buze şopteau în acelaşi moment numele lui cu intonaţii diferite, cu simţămînte felurite. Înfăţişarea bărbătească şi liniştea cu care păşea în faţa morţii uimi pe toată lumea. Maiorul Ortmayer barem îi urmări fiece mişcare cu o curiozitate admirativă. Popa Niculae Raţiu tremura în tot corpul, ţinea crucea întinsă înainte, parcă să o vadă Horia şi bolborosea tot mai repede rugăciuni. Pe frunte îi răsărise broboane de sudori şi inima îi tremura şi se zvîrcolea în piept. Deodată omul roşu puse iar mîna pe roată. Lovitura zdrobi fluierul piciorului drept. Durerea fu atît de cumplită că Horia nu-şi putu stăpîni un ţipăt zguduitor. Popa, cu degetele înţepenite pe 388

cruce, cu ochii la călăul cu roata, cu urechile sfîşiate de ţipetele durerii, se prăbuşi grămadă, leşinat. Ţipătul însă se curmă brusc; parcă Horia, cu o sforţare supremă, ar fi vrut să dovedească cum nu se lasă biruit de durere şi vrea s-o înfrunte fără crîcnire, precum a socotit totdeauna. Ofiţerul execuţiei observă. Moartea lui Cloşca fusese prea chinuită şi deci a putut satisface şi pe cei mai vindicativi. Făcu deodată semn călăului să aplice lovitura de graţie. Roata se ridică repede şi căzu a doua oară, fără a mai stîrni vreun geamăt. Crăişorul, cu pieptul sfărîmat, a murit. Grupul de ofiţeri felicită pe maior pentru lovitura de graţie ce a ordonat-o. – Cel ce priveşte moartea atît de liniştit, orice ar fi greşit, e un om! murmură un locotenent foarte tînăr. – Un om?... Mai mult decît un om! zice maiorul, cu ochii umezi. Liviu Rebreanu, fragment din romanul Crăişorul, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1929

389

115. GEO BOGZA – Ţări de piatră, de foc şi de pământ „Ţara Moţilor vine în inima Munţilor Apuseni, nu prea înalţi, dar fantastic întinşi în suprafaţă. Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi câte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munţi stâncoşi. O sută de kilometri de drum în interiorul unor munţi, nu pentru a-i traversa, ci pentru a ajunge de abia în inima lor. Vă puteţi da seama ce înseamnă aceasta... Aşa se face că oamenii care trăiau aici, deşi luptau numai cu furci şi topoare împotriva unor armate organizate, n-au putut fi învinşi niciodată de aceste armate, şi pentru răpunerea lor, a trebuit să se recurgă la viclenie şi trădare. (...) Se vede înăuntrul minelor cum aurul n-a lăsat liberă crăpătură în care ar fi putut să se ascundă. Se vede afară, între crestele înalte ale munţilor, cum oamenii, la rândul lor, au folosit, pentru a se adăposti, cele mai înguste văi, cele mai strâmte şi mai încurcate văgăuni. După cum s-au furişat ei cât mai adânc, cât mai între stânci, se poate bănui ce mare era pârjolul care îi împingea din urmă. Se poate imagina cum au năvălit cu toţii, masă compactă de oameni, lichefiată de spaimă, şi întocmai ca aurul s-au scurs printre crăpăturile stâncilor, s-au adunat câte doi, trei într-un gol mai mare şi au rămas acolo, nemişcaţi, lipiţi de stâncă, veacuri întregi. Şi pentru ce a fost mai pe urmă, în toate veacurile care au urmat, paralelismul dintre oameni şi aur devine mai valabil, mai acut. În ceea ce priveşte exploatarea, urmărirea până în pânzele albe. Şi a aurului. Şi a oamenilor. Tot din interiorul minelor adânci, putem să ridicăm o imagine relevantă pentru felul cum au trăit oamenii, sute de ani, după ce, în afara munţilor, năvălirea hoardelor răsăritene s-a potolit treptat. După ce oamenii acestora s-au aşezat în pustă şi au primit de la Papa misiunea să creştineze şi să civilizeze celelalte seminţii, ei, proaspeţii creştini, ei, ultimii debarcaţi din barbarie, un ev întunecat, de jale şi perpetuă iobăgie, a început. Pentru a ne da seama cum a procedat feudalitatea maghiară faţă de oamenii retraşi între stâncile Munţilor Apuseni, să 390

coborâm din nou în minele adânci de aur. Aur şi oameni. Acestor două filoane li s-a luat urma şi au fost vânate, au fost stoarse de tot ceea ce au putut să dea, prin cele mai teribile procedee. Încă de pe vremea romanilor era întrebuinţată metoda focului. Cantităţi enorme de lemne erau coborâte în crăpăturile munţilor, acolo unde se găsea aur şi un foc uriaş ţinea câteva zile sub stâncă, până ce muntele de piatră devenea incandescent. Atunci, aruncau deasupra mari cantităţi de apă. Piatra plesnea, se scorojea, şi dintre fărămiturile ei, se alegeau bucăţile preţioase de aur. Cu mult înainte de Avram Iancu şi de Horea, a fost Doja Gheorghe care a făcut o teribilă răscoală. În armata lui, ţăranii români s-au unit cu ţăranii unguri şi au luptat cot la cot împotriva nobilimii maghiare. Dar Doja Gheorghe a fost prins şi călăii l-au aşezat de viu pe un tron de fier înroşit în foc. În cap i s-a pus o cunună de fier fierbinte, scoasă dintr-un foc tot atât de uriaş ca acelea care se făceau în mine pentru a extrage aurul. Aşa a fost martirizat în 1514 Doja Gheorghe, care strânsese în armata lui ţărani români şi unguri pentru a lupta împotriva stăpânitorilor. Dar aceşti nobili stăpânitori nu s-au mulţumit numai cu atât. Cei nouă tovarăşi ai lui, căpeteniile armatei de răsculaţi, au fost obligaţi, sub o ploaie de bice, să taie cu cuţitul din trupul fript al lui Doja Gheorghe şi să mănânce din el, să mestece între măsele şi să înghită carnea batjocorită şi martirizată a acestui prim răzvrătit. După el au mai fost alţi răzvrătiţi şi stăpânitorii n-au stat o clipă la îndoială să întrebuinţeze şi cu ei metoda focului. Aur şi oameni. Exploatare a aurului, exploatare a oamenilor. Prin orice mijloace să se pună mâna pe tot filonul, să se stoarcă din el tot ce poate să dea. Acei oameni sălbateci şi slabi din Munţii Apuseni valorau, pentru stăpânitori, greutatea lor în aur. Şi cum n-ar fi făcut atât, când dintr-o săptămână, iobagi cum erau, trebuiau să muncească şase zile pentru stăpânitori, fără plată, fără mâncare, fără să primească în schimb decât bătăi cu biciul. Cum nu se poate mai preţioasă era vâna aceasta de oameni din Munţii Apuseni! Pentru a pune mâna pe ea, pentru a nu o mai scăpa din mână, nobilii unguri au uzat de toate procedeele. 391

Acum, în minele de aur, un om face cu dalta o gaură adâncă, pune dinamită şi stânca sare în aer. Aceeaşi voinţă de a răpune, de a subjuga cu orice preţ, prin orice mijloace, s-a exercitat şi împotriva oamenilor, veacuri întregi. Degeaba au fugit ei o sută de kilometri în inima munţilor, degeaba s-au aşezat în cele mai strâmte văi. Când hoarda flămândă le-a luat urma, când au mirosit ei ce pradă bună sunt aceşti oameni, câte lucruri se pot stoarce din muşchii lor, partea întunecată, de jale şi iobăgie, a istoriei, a început. S-a întrebuinţat împotriva acestor oameni focul, li s-a pus dinamită în măruntaie, au fost săpaţi cu dalta şi cu ciocanul, li sau rupt oasele, li s-a scos măduva din şira spinării, au fost găuriţi, sfredeliţi, întocmai ca şi minele de aur, au fost urmăriţi până în fundul lor cel mai adânc, pentru a vedea ce mai ascund acolo, pentru a stoarce din ei ultima picătură pe care o mai puteau da. Au fost exploataţi, în sensul ticălos şi în sensul tehnic al acestui cuvânt. Au fost exploataţi ca nişte mine de aur, cu sete, cu înverşunare, cu patimă nebună. Dalta şi sfredelul stăpânitorilor i-a găurit, i-a ciuruit, le-a ajuns până în măduva oaselor pe care au supt-o flămânzi, afară. Oamenii aceştia au răbdat, au lăsat să fie storşi, supţi, până la ultima picătură. Atunci au izbucnit. Şi istoria a cunoscut, cu mulţi ani înainte de revoluţia franceză, una din răscoalele cele mai cumplite şi mai pline de sânge. A fost a lui Horea, Cloşca şi Crişan. Urmaşii acestora, direcţi, os din osul lor rupt sub roată, sânge din sângele lor curs sub loviturile biciului, trăiesc şi azi mai departe, în aceleaşi locuri, tot atât de lipiţi de stânci, tot atât de înrudiţi cu munţii şi cu încruntata lor măreţie. Sunt moţii. (...)” Geo Bogza – Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011

392

116. Din declaraţiile ţăranilor prezentate doctorului Ioan Piuariu-Molnar „Dar pentru ce vă lăpădaţi de domnii voştri? Pentru aceea că cîte comisii au venit de la înălţatul împărat pe mila săracilor, ei le-au ascuns, şi mai la grea slujbă i-a pus domnii. Ci la unii şi grîu şi alte bucate, şi dijme din toate celea ne-au luat, cît numai apa nu am plătit. Şi noi cu jurămînt toţi spunem că la Paşti şi la Crăciun ne-au căutat să ducem de frică, colac, urcior, lumină şi găină, şi dacă au avut iobagul doi porci, unul l-au luat domnul său, şi de nu au avut, au căutat să cumpere de frică în bani ca să-l dea domnului, şi fieştecare iobag au căutat să dea în tot anul două copuri de unt, au avut vaci, au nu. Iară dacă am dat Inştanţie la înălţatul Gubernium, au venit să dăm numai un cop de unt, şi pre un fertar de pămînt tot cîte 4 zile în săptămînă le-am căutat să le lucrăm, şi unii domni şi în zioa de Crăciun ne-au făcut să ducem lemne, ce mi mie de sărbătoarea voastră, au zis, şi dacă s-au întîmplat de au murit iobagul, care au fost avut casă bună, cu toată averea, dacă n-au avut feciori, i-au ţipat afară din casă, şi pre muere o a băgat în temiţă, ca să spue toate ce au rămas de bărbatul ei, şi aşa au luat domnii tot ce au avut, şi pre ea dimpreună cu copiii cei săraci i-au mînat să se hrănească pre unde au putut, şi dacă au crescut copiii cari au fost rămaşi de Iobagul, i-au pus iară la slujbă, şi ce au rămas nu i-a dat nimică. Şi muerile au căutat să le lucre deusebi, la pînză şi la tors, şi dacă nu a ştiut toarce bine, au căutat să plătească cu bani altia. Şi acestea sînt lucrurile care ne îndeamnă să plîngem cu mîni ridicate cătră împăratul, ca să ne slobozească din robia aceasta”. din declaraţiile ţăranilor prezentate doctorului Ioan PiuariuMolnar

X 393

117. HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat, Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat; Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga, Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga; Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos, Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos. Nastratin văzând aceasta, se sculă,-n grab alergă, Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă; Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc, Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc, Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat, Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat: – Poftim, poftim, Hogea - efendi, către dânsul toţi zicând, L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând. El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas, Zicând: - Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras! Îl întrebară nuntaşii: - Hogea-efendi! zicând, Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând? – Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit, Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit, Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: „Mulţămim!”, Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: „Poftim, poftim!” De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc, Căci văz: toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc. Anton Pann - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea

394

118. IOAN VALAHUL O remuşcare surdă rodea sufletul Principelui şi, pentru a mai stinge vorbele ce se ţeseau în jurul său şi-al messerului Ottaviano, îl chemă la el într-o dimineaţă pe Ioan Valahul spunîndu-i a se pregăti pentru o călătorie la Bistriţa, că tot era vară, şi pe cîmp puteai să auzi cum se coace bobul grîului. Învăţatul avea să lase ceasloavele şi l-ar însoţi să mai privească neasemuitele lucruri ascunse sub acele bolţi de piatră. Lăsau curtea cu intrigile ei mărunte, îl lăsau pe acest nebun de talian ce avea să spumege de furie auzind că e părăsit şi s-ar fi potolit şi furia femeilor ce nu mai tăceau. Plecarea neaşteptată a Princepelui îi amintea prima întîlnire cu Ioan. Îl căraseră cu carîta pe un cîmp. Evanghelina şi slugile, undeva nu departe de Curtea Domnească, într-un ţinut sălbatic cu pămînt fabulos, veghiat de sălcii. Era frig, spre primăvară, cerul tot o zdreanţă cenuşie. Păsări de baltă se ridicau de undeva din fundul acelui pămînt ostil care vara trebuie să fi fost plin de tînţari, iar acum numai bolovani tari, suri. Opriseră la capul unui ogor. Înaintea lor, aplecat peste un plug de lemn, se căznea a însufleţi acest deşert tare ca un bărbat cu părul alb, îmbrăcat numai într-o cămaşă lungă, murdară pe la poale. Venise spre Princepe desculţ, cu tălpoaiele lui de ţăran, mari şi pline de nămol, ţănînd în palmele bătătorite viermi culeşi de pe jos. – Ioan îmi zice, spusese simplu, plecîndu-şi uşor capul, iscodindu-l cu privirea lui grea ca metalele. Sluga Măriei-Tale. „Nu e un învăţat, e Cincinatus!” gîndise Princepele, „ce să fac cu acest ţăran? Unde am nimerit? Şi ce curte e aceasta unde vor mînca toţi cu mine, smulgînd bucatele din faţă-le?... ” Celălalt tăcea. Vîntul serii îi spulbera viţele părului pe frunte. – Mi s-a spus că ştii a înmulţi vorbele... – Învăţ dintr-un întuneric de cuvinte neînţelese, vorbise ca în Psaltiri. – Şi-aici în cîmp ce citeşti? – Vorbele multe ale pămîntului. Şi de la un vierme culegi ceva. La Rusalii vom da ofranda primului rod. Ţinutul nu e 395

prielnic, trebuie ploaie mai tîrziu, nu multă, că locurile ţin umezeala. Vîntul întăreşte ţărîna. Ne mai ajută şi paserile, ele fac restul... – Vii? îl întrebase Princepele. – Să duc brazda pînă la capăt. Mîine o să-mi trimit muierea să termine... Şi pornise fără grabă spre plugul lui tras de un bou, din care ieşeau aburi în acel frig al serii de început de primăvară. – Ciudat om, îi zisese maică-si, Evanghelina. – Să nu-l superi. – N-o să-l supăr, el să nu mă supere... Avea în glas ceva ameninţător, femeia îi ştia mîinile repezi şi necugetate, dar Ioan era bătrîn, văzuse multe, o să aibe înţelepţia de a nu-l necăji. De Rusalii se aflau iar în fața acelui cîmp înverzit. Învăţatul smulsese cîteva fire de grîu. Trăiau şi musteau. – În altă parte pe ogor se îngroapă cenuşa rugurilor din noaptea Sfîntului Ioan, oase de paseri sau ale vitelor tăiate. La Atena, pe altarul lui Zeus Polion se aruncau la vremea asta primele roade. Se jertfea un bou care jefuise grîul şi mîncase spiritul grînelor. Proştii, Doamne, haidem să-ţi arăt cealaltă faţă a vieţii, aceea care începe cu moartea... – Unde mă duci? – E o mînăstire pe aici pe aproape, vreau s-o vezi. Nu te împotrivi! Ţara e un cimitir întreg. Moartea a o cerşut pe viaţă. Trebuie să ştii ca să înţelegi. Toate urile se sting în braţele morţii! Avea o voce uşoară, cîntătoare. Princepele nu mai spuse nimic. Se urcară în carîtă şi caii asudară în lumina verii pe un drum plin de praf, nu departe. Se arătase pe urmă mînăstirea Snagovului, părăsită între bălţi şi papură. Locul părea pustiu şi rece, bătea un vînt dinspre miezul apelor ce scutura faţa lacului. Roatele se scufundau uşor, caii încetiniseră, căutau locuri sigure. Prin hăţişuri se zbăteau paseri negre, repede mistuindu-se în amiaza de vară. – Ce loc trist! zisese Princepele. – Aice iarba gîndeşte şi pentru noi... 396

Se înfăţişară morminte zdrobite şi cruci putrezite, pietre albe, uitate, acoperite cu litere şterse. – Citeşte Măria-Ta? întrebase Ioan. – Da. Coborîseră în acel loc, şi în acea linişte fiorul morţii îl cuprinse pe Princepe. Oare unde era rece, oare unde bătea vîntul? Tăiat a fost jupan Udrea de către Mircea Voevod, în satul Onceşti. A fost fiul lui Dragomir Postelnicul şi-al jupîniţei sale, Marga. În anul 7082... scria pe pietre. Tăiat a fost jupan Radu Stolnicul de către Alexandru Voevod şi a fost el fiul lui Dragomir postelnicul şi muma lui, monahia Efrosina. În anul 7078... Tăiat a fost jupan Barbu de către Alexandru Voevod, în oraşul Bucuresci şi a fost el fiul lui Dragomir postelnicul şi muma lui, monahia Efrosina, în anul 7078... Tăiat a fost jupan Crăcea de către Alexandru Voevod în Bucuresci şi el a fost fiul lui Dragomir, postelnicul şi muma lui, monahia Efrosina. În anul 7078... – Aveau treabă voevozii! zisese Princepele, fără să lase a se înţelege ce fel de treabă aveau. Oare erau boierii necredincioşi? – Necredinţa vine din slăbiciune, Măria-Ta. Să intrăm... Biserica şi paraclisul erau aproape, cu zidurile roşii, mîncate de vreme. Pe şindrila neagră ploile îşi lăsaseră urmele lor necruţătoare. Princepele privise turlele şi ferestrele înguste prin care vîntul şuera vesel. Locul părea aproape părăsit deşi cîte o mînă omenească smulsese buruienile. În amvonul afumat moţăiau cîțiva călugări pe care Ioan iute îi alungă să nu-i mai audă şoptindu-şi cine venise să vadă sfînta biserică. O răcoare umedă făcea să picure de sus, din transept, bucăţi uşoare de tencuială albe ca nişte fluturi. Lumina soarelui străpungea acest întuneric parfumat în falii transparente, arătînd chipuri uitate de sfinţi. Stîlpii rotunzi ai chorei înverziseră de muşchi, şi pe treptele ciobite ale altarului Princepele zări guşteri cu guşile umflate. Mirosea a ceară bună, căzută în rîuri galbene, risipite la picioarele lor. Nu slujea nimeni, era numai un loc de repaus. – Aice cel puţin smintita minte omenească nu s-a fudulit ca la Curtea Domnească, unde a ridicat Neagoe o curvană, nu o 397

besearică, într-atît e de ismenită, cu turlele ei ce parcă s-au răsucit la vînt şi cer îndurare Domnului. O au văzut-o, Măria-Ta? – Nu. – Au ridicat-o meşteri nebuni despre care vorbeşte poporul. Unul cică a fost uitat sus pe şiță şi a încercat să zboare. În ziduri vorbeşte lumea că şi-a îngropat nevasta de vie şi ea strigă deacolo, noaptea cînd o strînge cărămida... – Teribile scorniri, nu? – Cine ştie... Princepele privea smalţurile cărţilor sfinte îngropate în coperţi de lemn şi podobite. Argintul cu care erau învelite sclipea uşor în neagra lumină. Era vrăjit de arabescurile încîlcite, de foile şi frunzele săpate în metale cu o răbdare uriaşe. Nimburi coclite şi veştminte ţepene închipuite de meşterii bizantini ai secolului al XIII-lea i se arătau ca minuni mici. Serafimii şi proorocii pluteau într-un văzduh greu, mîini pioase atinseseră aceste reci învelitori şi glasuri de demult cerşiseră Domnului mîntuirea. O ceaţă albă de fum învăluia altarul, cu uşile lui de chiparos, din care mai răzbătea un miros dulce de lemn scump. Fumul şi vremea nu şterseseră urma migmei encaustice din crestăturile lemnului, cum avea să scrie mai tîrziu un înţelept călător. – Mi-ar trebui zestrea Snagovului, zisese Princepele hotărît. – Nu poți să te jefuieşti, Mărite, pre tine... Era un grai nou, necunoscut, auzit aici, spus de un plugar desculţ ce scormonea pămîntul cu un plug de lemn. Acolo de unde venea, din marea lui aşteptare, ţesută din nopţile reci ale deşertului Anadoliei, aceste cuvinte l-ar fi costat capul pe Ioan Valahul, dar acela nu clipea în întunericul străpuns de raze de soare ce-i dădea chipului livid un fel de stranie hotărîre. – Tu, Doamne, trebuie să sporeşti aceste miluiri către Dumnezeu. Nu să iai. Viaţa e de tot trecătoare. Învaţă de la acele morminte unde eu te-am dus mai întîi... Princepele cunoştea ţinutul pustiu al ţării din vorbe neştiutoare. Un loc sălbatic cu mine de sare şi aur, undeva prin munţi înalţi unde numai vulturii urcau şi aice găsea minunile de cărţi slavoneşti şi greceşti, scrise cu kinovar şi cerneală neagră. Fugise cineva din civilizaţii către încoace şi-l învăţase pe omul 398

înalt, cu părul alb şi o gură grea, cărnoasă, să spună ceea ce ştia (şi cine ştia de unde ştia?), şi cînd lăsase vitele în ogorul desţelenit ca să slovenească, în care chilie şi la ce şcoală? – Sînt multe asemenea mînăstiri în ţară? – Multe, cîtă credinţă, Mărite. Păşeşte în altar... Pe o masă stăteau chivoturi de argint şi căţui, candele, patere, cruci cu filigrană, potire şi vase. – Pre aceste cine le păzeşte? – Nimeni. – Mi s-a spus că aice se fură calul de sub om... – Poate... – Vorbeşti scurt, învăţate... Îl dojenea, dar era uimit. Atunci văzuse şi scaunele domneşti de-a dreapta şi de-a stînga altarului. Erau lucrate de mîini dibace ce visaseră în lemn cu dăltiţe nebune, un fel de marame subţiri ce cîntau, nu alta. Văzu şi catapeteasma ca un fum împletit şi nu ştiu cum să-şi mîngîie palmele delicate cu aceste bolnave flori torsionate arzînd în ele însele şi mai zări tot acolo, la văzul lumii, patrahiruri naive de pînză aurită şi epitafuri de îngeri, perdele şi ţesături de vis, apoi ridică de pe un perete icoanele sticlind blînd şi cercetă chipul lui Iisus cuprins de văpsele albastre şi din trupul lui divin răsărea o viaţă ca o frînghie ce-l unea cu viaţa şi cu mormîntul, şi cînd zări mai de aproape căciula ciudată a sfîntului Iacob Persianul, rămase ca trăsnit. – Aşa ceva n-am văzut nici la muntele Athos, zisese, unde stăpîneşte şcoala lui Panselinos. – E un popor dăruit, Doamne. Ceea ce vede visează şi după ce visează, scrie cu pensulă. – Şi cine au ctitorit-o? – Au fost mulţi. Se vorbeşte despre Vlad vodă Ţepeş, cel ce avea obiceiuri proaste, dar au fost şi Basarabii şi Radu Negru, cine-i mai ştie, poate şi Vladislav Voevod, dar paraclisele şi altarele au ars şi s-au ridicat altele, numai locul e acelaşi. Veniturile mînăstirii s-au sporit de la vama gîrlii Snagovului. Din zece peşti se lua unul pentru danie. Au mai curs bani şi făină...

399

Ieşiseră afară să mai cuprindă cu privirea căderea soarelui peste apele mustite. – Frumos loc, şi plin de visare, la început nu mi-au plăcut... zisese Princepele. – Pînă te deprinzi, Doamne... Dar nu totdeauna pacea a însoţit aceste meleaguri... – Vreai a-mi spune poveşti înfricoşate. Cum i-au muncit Domnii voştri pămînteni pre boieri şi cum prevestirile nu fură amăgite? – Chiar aşa. Tu trebuie a afla totul şi a te ferire... – Atunci grăieşte... – În trapeza Cantacuzino.

Snagovului

l-au

gîtuit

postelnicul

– Am auzit ceva. Era un cărturar. Ce i-au pricinuit? – Vorbe nemerniceşti i-au adus moartea. La ceasul cinei, să fi fost anul depărtat una mie şase sute şaizeci şi doi, l-au genuncheat gîzii şi viaţa îi muri sugrumată. Atunci a pierit un mare stîlp al acestui neam şi dacă Măria-Ta voeşte a învăţare ceva este a se feri de vorbe mai mult ca de sabie. Pămîntul ţi-este străin şi nu ţi-ascunde că neamul nu vă iubeşte. El este plecat cu capul său în ţărînă, dar mintea lui visează la alţi domnitori, ai săi, ce-i ştiu obiceiurile şi nu-l suduie şi nu-l jefuiesc... Princepele simţea că se mînie, dar tăcu. Ziua era prea frumoasă ca s-o strice cu vreo mîhnire. – Învăţate Ioane, nu am apucat încă a lua. Dar ştiu cum se face. – Să fii cu milă, Doamne, şi să respecţi ce-i al fiecăruia. Dă-le cît să nu moară... – Ce nevoie au ei să nu moară? – Dar ce-i crezi, niscai vite? Aici un tipograf au tipărit cărţi, nu-s nice o sută de ani de atunci. Nu-i mult, dar, cît ne crezi de nevolnici, sînt oameni între noi care s-au dăruit învăţăturii. Acel postelnic citea latineşte şi elineşte, eu i-am adunat cărţile risipite şi tot mai cercetez pre unde le-au dus vînturile şi negrija. Cărase de la Stambul, din biblioteca împăraţilor bizantini, cîte ceva, el şi familia, urmaşii, şi ce nu a strîns moartea în urma lor au adunat 400

frumoase manuscrise; dacă vrea Măria-Ta am să ţi le arăt. După ştirea mea nu-i lipseau cărţile fundamentale, începînd de la Călătoriile lui Pausanias şi pînă la De vitis ac gestis summorum pontificum liber unus, tipărită la Colonia în 1551. Medicul Iacob Pylarino îi trimisese stolnicului Constantin Cantacuzino Cronica Universală a lui Johannes Nauclerus. În rafturile de la Mărgineni se afla tratatul Del mappamondo istorico al lui Antonio Foresti şi Adagiile lui Erasmus din Rotterdam... Princepele rupsese o nuia de salcie şi-şi biciuia veştmintele bogate. – Atunci ce căutaţi voi la plug? Să are proştii, besna pămîntului, cîrtiţele astea ce nu ştiu a se spălare şi-mi împut curtea de miros... Peste turlele Snagovului ce se răsturnaseră în amurgul apelor dimprejur treceau piţiguşi gureşi. Ele încărcau aerul cu frig şi ceva strein se aşezase între cei doi. – Măria-Ta pămîntească îţi dă voie, Doamne, să vorbeşti cum vorbeşti, dar sfieşte-te în faţa acestor morminte ce stau nepăsătoare în soare şi-ţi rînjesc. Am slujit şi altor domni fanarioţi, ei m-au chemat şi s-au sfătuit cu mine. M-au privit de sus şi cînd nu m-au mai răbdat, au vrut să mă dea morţii. Îţi doresc domnie lungă şi înţeleaptă, de aceea te-am adus în faţa acestor martori pe care trufia i-a zdrobit şi i-a întors în ţărînă. Învaţă ceva, ori trimite-mă la plugul meu să nu-ţi mai cert zilele tale strălucite. Poate ai nevoie de linguşitori, cum au toţi puternicii zilei, dar nu de linguşitori trebuie să se bucure Stăpînii pămîntului, ci de cei ce-i ceartă şi le arată cît de greu atîrnă păcatul lor ce nu seamănă cu al tuturor... Cînd mai vrei a învăţare cîte ceva să mă chemi, acum ştiu cît te-ai mîniat şi rămîn aici să mă rog şi pentru zilele tale... Princepele se depărtase fără un cuvînt. Nu-l chemase o lună, două, lăsa timpul să treacă şi aştepta să audă că Ioan Valahul se spăşise. Maica-sa, Evanghelina, îl întreba neliniştită: – Ce ți-a făcut bătrînul acela? – Nimic. – Atunci? 401

– Nu pot a-l vedea în faţa ochilor. E mîndru. – Şi nu-ţi plac oamenii mîndri? – Între cei cu care am trăit nu cunosc un asemenea cuvînt, aici l-am învăţat... – Retorică, fiule. Ai avut şcoli bune. – Şi ce ştie el la urma urmelor ca să-mi fie nelipsit? – De ce nu-l asculţi? Zidurile acestui palat te strîng, dar noi nu stăm pentru a muri. Am venit să strîngem. Ar trebui să-l întrebi cum s-o faci... – E ultimul sfat pe care mi l-ar da. Îşi iubeşte poporul. E legat de robi, de tot ce mişcă în jurul nostru... – Atunci gîtuie-l! – E prea tîrziu. Am apucat să-l las să grăiască. – Şi ce dacă? – Tu nu ştii ce spune... – Afurisite vorbe! Tăcuseră amîndoi, era o zi de început de toamnă cu cerul posomorît. Nevasta îl supărase cu naşterile ei repetate. Tot fii morţi făcea. – Eu zic să-l chemi, zisese în cele din urmă Evanghelina. Lumea vorbeşte că nu vă înţelegeți. Trebuie să-i lăsăm să priceapă că sîntem uniţi. Altfel cine ştie ce ticălos o să pornească intrigile spre Stambul. – Bine, cum spui tu! Îi sărutase fruntea bătrînă şi rece ca un lemn şi bătuse din palme. – Să mi-l aduceţi pe Ioan, poroncise. Şi i-l aduseră. Era slăbit, ţinut numai în posturi, avea privirea vagă a celor ce nu au văzut multă vreme oameni. – Ce-ai mai făcut? îl cercetase cu atenţie. – M-am închinat pentru tine, Doamne, şi te-am iertat... – Ce cuvinte îndrăzneţe aveți voi pe aici! – E ceea ce ne-a mai rămas. Nu te speria. Poruncă...

402

– Nu voiam nimic de la tine, numai cînd or să înceapă ploile astea să mai vii să-mi mai vorbeşti. Pereţii sînt tăcuţi, femeile spun multe şi nu ştii nimic după aceea. Am auzit că eşti astrolog, citeşti în stele. – Ne închipuim şi cîteodată faptele se mai potrivesc! – Să-mi faci Foletul... – Ţi-l fac, Mărite, dă-mi numai palma stîngă şi lasă-mă să mă uit în ochii tăi ce-s drepţi pînă acum cu mine... Îl privise vrăjitoreşte şi-i lepădase mîna după ce o scormonise cu o privire aprinsă. După trei săptămîni îi citise primele prognosticuri: Fruniol dzice la 14 dzi, lună plină: Otrava şade pe arc, de se va slobozi, groaznici loviri vom auzi. Aer călduros, dar nestătătoriu. Scrutinia stelelor dzice: Moartea taie o ţară de boală, dar cine ştie nu va să ştie... Cheravale dzice: Cine a hiclenit pre mai marele său, tare îl doare capul... – Ai măsluit Foletul, ca să mă sparii! îl întrerupsese Princepele. – Nu-i adevărat. Uite ce dzice Contra Tartana: Trebile lumeşti iară pleacă la rău... – Minţi! – Nu mint, Doamne. – Atunci spune despre trecut ca să te ştiu. – Spun. Vrei vorbe de vară, adică ce ţi s-au întîmplat? – Da. – Tartana Seica dzice: Cîmpurile nu ard în firească căldură, ci se aprind de meşteşugit foc ce acel Domn negîndit l-au adus. Cîte gîlcevi şi cîte zgomote pentru neşte lucruri care bine au mersu. Ce iaste? Ce iaste? Tot aşa mergu: cu plînsuri se sfîrşesc veseliile... Princepele stătuse îngîndurat cîtăva vreme. – Mai citeşte! 403

– Tartana Influsilor dzice la toamna cea bună, adecă mai încolo: Vremea frumoasă pentru vînătoare. Se vorbeşte de a se hotărî o logodnă, dar vine turburată. Scrutinia stelelor dzice: Mari zgomote spre Miază-Noapte. Moartea în multe locuri face ca o nebună. – Destul. Ai vorbit cu dracul. – Nu-s nici măcar magician. Seamăn cu sibilele care l-au profeţit pe Iisus. Magi se spunea şi filozofilor care erau lăudaţi şi divinizaţi. I-a îngăduit şi scriptura... – Cum de m-ai cunoscut? – Stai sub semnul lui Saturn, furor melancholicus, care e o planetă rece, malignă. Ai mintea, nu sufletul, care-i al lui Jupiter. Fereşte-te de nepăsarea ta... – Învăţatule, deşi nu-mi plac prevestirile tale, aş vrea să ne împrietenim. Cui aparţii? – Spiţei curgătoare a lui Ioan Românul. – Şi unde-ai învăţat? – La Patavia, de-i spune mai de curînd Padova. – Pari otrăvit de ştiinţă, deşi lucrul pe cîmp şi palmele tale bătătorite nu mă fac să te cred. – Da de unde! şi umerii lui de plugar se scuturară de rîs. Sînt un fel de diacon. Am urmat o şcoală de cantori. În tinereţe aveam glas bun, mi se spune că sînt Redemptus, cel ce avea glasul dulce ca nectarul şi mierea... – Ştii antienele şi versetele alleluiatice? – Sau ce-a mai rămas din ele în urechile mele bătrîne. – Pari un stejar. Ai cărat la altare plăcuţele de fildeş pe care stau scrise clavicularele săptămînale? – Da. – Mai se ştia pe vremea ta, la Patavia, Liturghia mozarabilor? – Aceea se cînta la Toledo, Mărite, tocmai în secolul al VIIlea. Au decăzut glasurile şi s-au uitat versetele, dar ceva tot mai rămîne din tot ce este lumesc. – Mi-ar place să te aud cîntînd. 404

– Aici bisericile sînt sărace, glasuri bune se mai află. Ei îl cîntă pe Dumnezeu cum ar fi de-al lor. Nu au respectul celorlalţi, de la Italia. Ruga lor nu este sfîşietoare, e familiară. Credinţa seamănă cu oţetul îndoit cu apă. E un fel de complicitate, dar asta-i face mai fericiţi. Princepele îşi descheiase gulerul de sobol, în odaia plină de fum se aprinseseră de multă vreme focurile şi se încălzea. Afară ploaia toca vremea nepăsătoare. – Cred că am să sufăr de sărăcia lor. – Credinţa şi glasul nu li se pot lua. Cînd bate vîntul parcă aud kinoorul ebreilor ce cîntau în deşert. Asta le-a dat Dumnezeu, vînt şi sărăcie... – Nu era harfa cu 24 de coarde din care strunea Regele David? – Chiar aşa, Doamne. – Eşti ciudat, Ioane. Nu mă mîhni. – Încerc. – Sileşte-te! – Cîte nu dorim şi nimeni nu poate să ne împiedice să greşim... – Ce vezi înaintea mea? – Domnie lungă, primejdioasă, o să te coste, va trebui să faci fîntîni din palmele tale. – Ce înţelegi prin cuvintele astea? – Prognosticurile mele te văd ca pe un jefuitor. – Urîtă vorbă! Ioan Valahul se uita afară prin ferestre. Uliţele Bucurescilor erau pustii şi pomii se desfrunzeau la apăsarea ploii. Cădeau frunze ca nişte eşarfe negre, rău prevestitoare. – Ziua de azi e călăul zilei de ieri, după cum ziua de mîine e călăul zilei de azi, fă ceva, Doamne, spre a-ţi salva sufletul. E ceea ce i-am rugat pe toţi cei ce i-am slujit. – Au fost mulţi? – Destui.

405

– Domnia în Ţara Românească mi s-a spus că seamănă cu părerile. Abia te obişnuieşti cu ea şi vine capugiul. – Fă-l să întîrzie. – Cum? – Cine ştie! Legea voastră nu-i curată. Tot ce distruge ţine în sine distrugerea. Au căzut capete, am văzut sînge şi mult au sunat aurul pren aceste odăi. Dispreţ şi milă, iată ce-a mai rămas de pe urma a tot ce-a fost... – Nu mă întrista, Ioane. Cine-şi plăteşte slugile ca să fie supărat? – Îţi sînt dator, trebuie să vorbesc aşa. Tu îmi laşi viaţa şi vrei adevărul, dar acest adevăr îţi face frică. Încearcă să nu te mai gîndeşti. Eşti la mijlocul domniei, poate scapi, poate eşti şiret, poate fugi la vreme. – Îmi dai sfaturi? – Nu. – Atunci de ce nu m-ajuţi? – Steaua ta rătăceşte singură undeva. Citesc pe fruntea ta un gînd rău pentru mine. El stă însă departe, dar vremea îl împinge spre faptă. Să te las, Doamne, vorbele mele mai mult îţi alungă somnul. Afară, în curtea palatului domnesc urlau saxonii de vînătoare, atunci aduşi de un trimis, ce nu se obişnuiseră cu zgarda, cu biciul şi cu bucăţile de carne crudă streină, ce li se arunca de dincolo de gratiile ce-i ţineau închişi. Princepele îl lăsă pe Ioan să se ducă şi privi mai multă vreme prăbuşirea buştenilor în focul ce-i mistuia ca un cancer. Eugen Barbu, capitol din romanul Principele, Editura Dacia, Cluj, 1971

406

407

119.BISERICUŢA DIN ALBAC de Octavian Goga Bisericuţă din Albac, Tu eşti al vremurilor semn, Tot bietul nostru plâns sărac E-nchis în trupul tău de lemn. Din ce-am cerut, din ce-am gândit, Atâtea rugăciuni cuprinzi, Şi-atâta vis neizbândit, Sub vechiul tău tavan de grinzi… Tu ştii cum ne-am trudit stingher, De-a pururi fără crezământ La Dumnezeu, acolo-n cer, Şi la-mpăratul pe pământ… De-aceea, ostenit-acum De zile rele câte-au fost, Bătrână te-ai pornit la drum Să-ţi deie fraţii adăpost… Rămâi aici, fă-ţi un popas, Fii sfetnic bun din veac în veac Şi spune-acasă ce-a rămas, Bisericuţă din Albac! X

408

Biserica de lemn din Albac se află la Băile Olănești în județul Vâlcea și datează din anul 1752. Biserica a fost ridicată în satul natal al lui Horea, erou al iobagilor din Ardeal.

409

120. IMN MORŢILOR de Radu Gyr Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntr-una an de an, noi v-auzim curgând sub glie, ca un şuvoi subpământean! Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul, până-n temelii, căci arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse-n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde urma-n ţară, vă regăsim mereu în noi! De vi s-au smuls şi flori şi cruce şi dacă locul nu vi-l ştim, tot gândul nostru-n el v-aduce, îngenuncheri de heruvim. Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, morţi sfinţi în lupte şi furtuni, noi am făcut din voi icoane, şi vă purtăm pe frunţi cununi. Nu plângem lacrimă de sânge, ci ne mândrim cu-atâţi eroi. Nu! Neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi. X

410

SFÂRŞITUL VOLUMULUI I

411

Bibliografie 1. Deşteaptă-te, române! – imnul naţional al României (Versuri: Andrei Mureşanu; Muzică: Anton Pann); 2. Câteva definiţii alte naţiunii (patriei) – de Ion Ghica, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Grigore Ureche, Alecu Russo, Barbu Ştefănescu-Delavrancea; 3. DUMITRU STĂNILOAE – Câteva gânduri despre ontologia spiritualităţii româneşti – înrădăcinarea în spaţiul propriu (din volumul Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001); 4. LUMINIŢA DOJA - citat din cartea Ţara dintre două columne, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981; 5. HERODOT – citat; 6. STRABO – citat; 7. DIODORUS SICULUS – citat; 8. EUSEBIU CAMILAR - CÂND A VENIT DARIUS ŞI A CERUT PĂMÂNT ŞI APĂ, din vol. Povestiri eroice, Ediţia a III-a, Editura Tineretului, 1967; 9. LUMINIŢA DOJA - citat din cartea Ţara dintre două columne, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981; 10. ALEXANDRU MITRU - VITEAZUL DAPIX ŞI FIICA LUI, GEBILA, din vol. În ţara legendelor, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1973; 11. IORDANES – citat din Getica; 12. Pr. prof. dr. MIRCEA PĂCURARIU - Sfântul Apostol Andrei, propovăduitorul Evangheliei în Scythia Minor (Dobrogea); 13. CASSIUS DIO, citat - LXVII, 6; 14. GEORGE COŞBUC – Decebal cătră popor; 15. EUSEBIU CAMILAR - VULTURII DE PE CELE ŞAPTE COLINE, din vol. Povestiri eroice, Ediţia a III-a, Editura Tineretului, 1967; 16. CASSIUS DIO – citat - LXVIII, 14; 412

17. CASSIUS DIO – citat - LXXII, 3, 1-3; 18. ION VĂDUVA-POENARU – Eternitate; 19. NICOLAE IORGA – citat; 20. GRIGORE URECHE, Letopiseţul Ţării Moldovei; 21.MIRON COSTIN, De neamul moldovenilor; 22. ANONYMUS - Faptele ungurilor (fragment); 23. Diploma ioaniţilor, 1247 (fragment); 24. ŞERBAN PAPACOSTEA, Geneza statului în evul mediu românesc, 1988; 25. NICOLAE IORGA, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 26. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 27. MIHAI EMINESCU – Scrisoarea III (fragment); 28. Privilegiu acordat de Mircea cel Bătrîn; 29. Document de la Dan al II-lea, din februarie 28, 1424,Tîrgovişte; 30. Fragment din cronica lui Ian Dlugosz; 31. Prima înţelegere dintre răsculaţi şi nobili, încheiată la Bobîlna, pe la sfîrşitul lunii iunie şi adeverită de conventul Mănăstirii de la Cluj-Mănăştur la 6 iulie 1437 - fragment; 32. ANTON BONFINI - despre Iancu de Hunedoara; 33. Povestire despre Dracula voievod - Scriere din secolul al XV-lea; 34. DREPTATEA LUI VLAD ŢEPEŞ, în Calendarul Eparhiei Ortodoxe Române, Oradea, 1930 (Pr. G.D. Cernica); 35. O, CE VESTE MINUNATĂ! (cântec „de stea” românesc); 36.VLAD ŢEPEŞ ŞI LENEŞII, în Petre Ispirescu, Opere, vol.II, Bucureşti, Editura Minerva, 1971; 37. UN OSTAŞ DE-AL LUI ŢEPEŞ, în Petre Ispirescu, Poveşti despre Vlad-vodă Ţepeş, operă postumă, 1936; 38. PREASFÂNTĂ românească);

NĂSCĂTOARE

413

(priceasnă

ortodoxă

39. VALD ŢEPEŞ ŞI SOLII TURCEŞTI, în Mihail Popescu, Legendele istorice ale românilor, din cronicari..., Bucureşti, 1937; 40. GRIGORE URECHE, în Letopiseţul Ţării Moldovei, despre Marea Adunare a ţării care l-a proclamat domn pe Ştefan cel Mare; 41. IAN DLUGOSZ - despre Ştefan cel Mare; 42. ION HAGIU – Căciula; 43. GEO BOGZA – Cartea Oltului, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2012; 44. STEJARUL DIN BORZEŞTI, în S. Teodorescu-Kirileanu, Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943 (După N. Gane, Nuvele, vol.III, f.5, Ediţia Socec); 45. MIHAIL SADOVEANU– Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 46. DANIIL SIHASTRUL (fragmente), în S. TeodorescuKirileanu, Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943 (După D. Dan, Şezătoarea, rev. Folclor, vol. VI); 47. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 48. CURTEA DOMNEASCĂ DIN COTNARI, în S. TeodorescuKirileanu, Ştefan-Vodă cel Mare şi Sfânt, Tipografia Monastirea Neamţu, 1924 (După Arhiereul Narcis Creţulescu şi după Dicţionarul Geografic al judeţului Iaşi); 49. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 50. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 51. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 52. ŞTEFAN VODĂ ŞI TURCII, în S. Teodorescu-Kirileanu, Faptele şi vitejiile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Bucureşti, 1943 (După S. Fl. Marian, Tradiţii populare româneşti din Bucovina); 53. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 414

54. MIHAIL SADOVEANU, fragment din romanul Fraţii Jderi, partea a treia, Oamenii măriei sale, ediţia a VI-a (vol.III), Editura Tineretului, 1969; 55. TREI PĂSTORI (colindă ortodoxă românească); 56. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 57. BĂTĂLIA DIN MUNŢII VRANCEI, în S. TeodorescuKirileanu, Ştefan-Vădă cel Mare şi Sfânt, Tipografia Monastirea Neamţu, 1924 (Soveja, Oameni de la munte); 58. ANDREI CIURUNGA – Daniil sihastrul; 59. GEORGE COŞBUC – Ştefan Vodă; 60. GRIGORE ALEXANDRESCU - „Bistriţa (încheiere)”, în Poezii. Proză, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985; 61. BARBU DELAVRANCEA - APUS DE SOARE, în TEATRU, Editura Minerva, Bucureşti, 1983; 62. MIHAIL SADOVEANU – Viaţa lui Ştefan cel Mare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965; 63. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 64. LUMINIŢA DOJA – Ţara dintre două columne, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981; 65. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 66. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 67. Învățăturile lui NEAGOE BASARAB către fiul său Teodosie – fragment; 68. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti; 69. LACRIMI MARI ÎMI CURG PE FAŢĂ (priceasnă ortodoxă românească); 70. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti; 415

71. ANTON PANN- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 72. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti; 73. ANTON PANN- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 74. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti; 75. ANTON PANN- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 76. DESCHIDE UŞA, CREŞTINE (cântec “de stea” ortodox românesc); 77. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti; 78. ANTON PANN- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 79. MIHAIL SADOVEANU - Vremuri de bejenie, Biblioteca pentru toţi, 1977, Editura Minerva, Bucureşti; 80. ANTON PANN- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 81. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 82. articole din Approbatae Constitutiones; 83. CAPUL LUI MOŢOC VREM! – în Constantin Negruzzi– Alexandru Lăpuşneanul, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; 84. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 85. Monastirea Argeşului culeasă de Vasile Alecsandri);

(baladă

populară

românescă,

86. Cronica lui BALTHAZAR WALTER – fragment; 87. GEORGE COŞBUC – Paşa Hassan; 88. MIHAIL SADOVEANU - MORŢII PORUNCESC CELOR VII, din romanul Neamul Şoimăreştilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969; 89. CALISTRAT HOGAŞ – Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011;

416

90. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 91. MIORIŢA – baladă populară românescă; 92. NICOLAE IORGA - Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.1, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2011; 93. MIHAIL SADOVEANU – Hanul Ancuţei, fragment; 94. CALISTRAT HOGAŞ – Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 95. COSTACHE NEGRUZZI – Sobieţki şi românii, în Alexandru Lăpuşneanu (fragmente istorice, poezii ş.a.), Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; 96. Diploma Leopoldină, 4 decembrie 1691 –fragmente; 97. IOAN NENIŢESCU – Ţara mea; 98. IOAN NECULCE, Letopiseţul Ţării Moldovei; 99. LUMINIŢA DOJA - citat din cartea Ţara dintre două columne, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1981; 100. Pintea Viteazul (baladă populară); 101. articole din Tratatul de la Luck, aprilie 1711; 102. ION NECULCE - fragment din Letopiseţul Ţării Moldovei, extras din vol. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, col. Clasicii români, E.S.P.L.A., 1955; 103. Preot dr. CEZAR VASILIU – Martiriul Brâncovenilor; 104. ANTON PANN - Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 105. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – România pitorescă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 106. IOAN ALEXANDRU - Transilvania; 107. Aşezămîntul lui Constantin Mavrocordat de desfiinţare a rumâniei în Ţara Românească – 1746; 108. Reglementarea Mariei Tereza din 1769, numită „Certa puncta”; 109. LA NICULA, SUS, românească de pelerinaj);

ÎN

417

DEAL

(priceasnă

ortodoxă

110. GEO BOGZA – Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 111. HADRIAN DAICOVICIU, POMPILIU TEODOR, IOAN CÎMPEANU - Istoria Românilor Antică şi Medievală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991; 112. CALISTRAT HOGAŞ – Pe drumuri de munte, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 113. IOAN ALEXANDRU – Iobagii; 114. ROATA - Liviu Rebreanu, fragment din Crăişorul, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1929;

romanul

115. GEO BOGZA – Ţări de piatră, de foc şi de pământ, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011; 116. Din declaraţiile ţăranilor prezentate doctorului Ioan Piuariu-Molnar; 117. ANTON PANN- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea; 118. IOAN VALAHUL - Eugen Barbu, capitol din romanul Principele, Editura Dacia, Cluj, 1971; 119. OCTAVIAN GOGA – Bisericuţa din Albac; 120. RADU GYR – Imn morţilor.

418

CUPRINS PREFAŢĂ ....................................................................................................................................... 5 POPORUL ROMÂN. OPERE COMPLETE ........................................................................................ 10 1. „DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE! ..................................................................................................... 12 2. CÂTEVA DEFINIŢII ALE NAŢIUNII (PATRIEI) .............................................................................. 14 3. CÂTEVA GÂNDURI DESPRE ONTOLOGIA SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI - ÎNRĂDĂCINAREA ÎN SPAŢIUL PROPRIU ....................................................................................................................... 17 4. ŢARA DINTRE DOUĂ COLUME ................................................................................................. 30 5. HERODOT .............................................................................................................................. 31 6. STRABO................................................................................................................................... 31 7. DIODORUS SICULUS ................................................................................................................ 32 8. CÂND A VENIT DARIUS ŞI A CERUT PĂMÂNT ŞI APĂ ............................................................... 33 9. ŢARA DINTRE DOUĂ COLUMNE .............................................................................................. 38 10.VITEAZUL DAPIX ŞI FIICA LUI, GEBILA ..................................................................................... 40 11. GETICA .................................................................................................................................. 52 12. SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, PROPOVĂDUITORUL EVANGHELIEI ÎN SCYTHIA MINOR (DOBROGEA) .............................................................................................................................. 53 13. CASSIUS DIO ......................................................................................................................... 60 14. DECEBAL CĂTRĂ POPOR ........................................................................................................ 61 15. VULTURII DE PE CELE ŞAPTE COLINE...................................................................................... 64 16. CASSIUS DIO – CITAT - LXVIII, 14 ........................................................................................... 69 17. CASSIUS DIO – CITAT - LXXII, 3, 1-3........................................................................................ 69 18. ETERNITATE .......................................................................................................................... 70 19. NICOLAE IORGA .................................................................................................................... 71 20. GRIGORE URECHE, LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI ............................................................... 71 21. MIRON COSTIN, DE NEAMUL MOLDOVENILOR ..................................................................... 72 22. ANONYMUS - FAPTELE UNGURILOR ...................................................................................... 72 23. DIPLOMA IOANIŢILOR, 1247 ................................................................................................. 73 24. ŞERBAN PAPACOSTEA, GENEZA STATULUI ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC ............................... 73 25. NICOLAE IORGA, ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI ŞI A VIEŢII RELIGIOASE A ROMÂNILOR ....... 75 26. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – ROMÂNIA PITORESCĂ .................................................................... 79 27. SCRISOAREA III (FRAGMENT) ................................................................................................ 82

419

28. PRIVILEGIU ACORDAT DE MIRCEA CEL BĂTRÎN...................................................................... 88 29. DOCUMENT DE LA DAN AL II-LEA .......................................................................................... 89 30. FRAGMENT DIN CRONICA LUI JAN DLUGOSZ ........................................................................ 90 31. PRIMA ÎNŢELEGERE DINTRE RĂSCULAŢI ŞI NOBILI, ÎNCHEIATĂ LA BOBÎLNA .......................... 91 32. ANTON BONFINI - DESPRE IANCU DE HUNEDOARA............................................................... 92 33. POVESTIRE DESPRE DRACULA VOIEVOD ............................................................................... 92 34. DREPTATEA LUI VLAD ŢEPEŞ ................................................................................................. 93 35. O, CE VESTE MINUNATĂ! ...................................................................................................... 94 36. VLAD ŢEPEŞ ŞI LENEŞII........................................................................................................... 97 37. UN OSTAŞ DE-AL LUI ŢEPEŞ ................................................................................................... 99 38. PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE .................................................................................................100 39. VLAD ŢEPEŞ ŞI SOLII TURCEŞTI .............................................................................................101 40. MAREA ADUNARE A ŢĂRII CARE L-A PROCLAMAT DOMN PE ŞTEFAN CEL MARE ...............103 41. IAN DLUGOSZ DESPRE ŞTEFAN CEL MARE ..........................................................................103 42. CĂCIULA ...............................................................................................................................104 43. GEO BOGZA – CARTEA OLTULUI ...........................................................................................106 44. STEJARUL DIN BORZEŞTI ......................................................................................................108 45. MIHAIL SADOVEANU– VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE ...........................................................114 46. DANIIL SAHASTRUL ..............................................................................................................117 47. MIHAIL SADOVEANU – VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE...........................................................120 48. CURTEA DOMNEASCĂ DIN COTNARI ....................................................................................124 49. MIHAIL SADOVEANU – VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE...........................................................126 50. MÂNĂSTIREA PUTNEI ..........................................................................................................129 51. MIHAIL SADOVEANU – VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE...........................................................132 52. ŞTEFAN-VODĂ ŞI TURCII.......................................................................................................135 53. MIHAIL SADOVEANU – VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE...........................................................147 54. GENUNEA PE GENUNE CHIAMĂ ...........................................................................................151 55. TREI PĂSTORI .......................................................................................................................164 56. MIHAIL SADOVEANU – VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE...........................................................165 57. BĂTĂLIA DIN MUNŢII VRANCEI ............................................................................................170 58. DANIIL SIHASTRUL ..............................................................................................................173 59. ŞTEFAN VODĂ ......................................................................................................................176 60. GRIGORE ALEXANDRESCU - „BISTRIŢA (ÎNCHEIERE) .............................................................179 61. APUS DE SOARE ...................................................................................................................182

420

62. MIHAIL SADOVEANU – VIAŢA LUI ŞTEFAN CEL MARE...........................................................189 63. ALTE MÂNĂSTIRI ŞI BISERICI ALE LUI ŞTEFAN CEL MARE ......................................................189 64. LUMINIŢA DOJA – ŢARA DINTRE DOUĂ COLUMNE ..............................................................194 65. MÂNĂSTIREA DE LA ARGEŞ. ALTE ZIDIRI ALE LUI NEAGOE ...................................................197 66. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – ROMÂNIA PITORESCĂ ...................................................................201 67. ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE ......................................202 68. MIHAIL SADOVEANU - VREMURI DE BEJENIE .......................................................................202 69. LACRIMI MARI ÎMI CURG PE FAŢĂ........................................................................................215 70. MIHAIL SADOVEANU - VREMURI DE BEJENIE .......................................................................217 71. PÂINE, LA FOAME UDATĂ E CEA MAI DULCE BUCATĂ ..........................................................222 72. MIHAIL SADOVEANU - VREMURI DE BEJENIE .......................................................................222 73. CÂND SE GĂTEŞTE ÎN LATURI, NUMAI DIN MIROS TE SATURI...............................................229 74. MIHAIL SADOVEANU - VREMURI DE BEJENIE .......................................................................230 75. GRIJILE-S LA CREDITORI MAI MULT DECÂT LA DATORI .........................................................237 76. DESCHIDE UŞA, CREŞTINE ....................................................................................................238 77. MIHAIL SADOVEANU - VREMURI DE BEJENIE .......................................................................240 78. CÂND CERI ŞI NU ŢI SE TRECE, TE-NTORCI CU INIMA RECE ...................................................245 79. MIHAIL SADOVEANU - VREMURI DE BEJENIE .......................................................................246 80. DACĂ N-AI SĂ MERGI CĂLARE NU UMBLA LA-MPRUMUTARE ..............................................248 81. NOUL TIPAR SLAVON DIN A DOUA JUMĂTATE A VEACULUI AL XVI-LEA ...............................249 82. ARTICOLE DIN APPROBATAE CONSTITUTIONES ...................................................................253 83. CAPUL LUI MOŢOC VREM... .................................................................................................254 84. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – ROMÂNIA PITORESCĂ ...................................................................260 85. MONASTIREA ARGEŞULUI ....................................................................................................263 86. CRONICA LUI BALTHAZAR WALTER ......................................................................................277 87. PAŞA HASSAN ......................................................................................................................278 88. MORŢII PORUNCESC CELOR VII ............................................................................................281 89. LA AGAPIA ...........................................................................................................................287 90. NICOLAE IORGA - ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI ŞI A VIEŢII RELIGIOASE A ROMÂNILOR .....296 91. MIORIŢA ..............................................................................................................................298 92. NICOLAE IORGA - ISTORIA BISERICII ROMÂNEŞTI ŞI A VIEŢII RELIGIOASE A ROMÂNILOR .....302 93. MIHAIL SADOVEANU – HANUL ANCUŢEI ..............................................................................305 94. UN POPAS ............................................................................................................................307 95. SOBIEŢKI ŞI ROMÂNII ...........................................................................................................313

421

96. DIPLOMA LEOPOLDINĂ ........................................................................................................319 97. ŢARA MEA ...........................................................................................................................320 98. IOAN NECULCE, LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI ...................................................................321 99. ŢARA DINTRE DOUĂ COLUMNE ...........................................................................................321 100. PINTEA VITEAZUL* .............................................................................................................324 101. TRATATUL DE LA LUCK .......................................................................................................342 102. STĂNILEŞTI .........................................................................................................................343 103. MARTIRIUL BRÂNCOVENILOR ............................................................................................345 104. OMUL NU POATE SĂ FACĂ UN LUCRU LA TOŢI SĂ PLACĂ ...................................................349 105. ALEXANDRU VLAHUŢĂ – ROMÂNIA PITORESCĂ .................................................................350 106. TRANSILVANIA ...................................................................................................................352 107. AŞEZĂMÎNTUL LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT DE DESFIINŢARE A RUMÂNIEI ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ ...........................................................................................................................353 108. CERTA PUNCTA ..................................................................................................................354 109. LA NICULA, SUS, ÎN DEAL....................................................................................................355 110. GEO BOGZA – ŢĂRI DE PIATRĂ, DE FOC ŞI DE PĂMÂNT ......................................................358 111. HADRIAN DAICOVICIU, POMPILIU TEODOR, IOAN CÎMPEANU - ISTORIA ROMÂNILOR ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ............................................................................................................................360 112. DE LA VĂRATIC LA SĂCU.....................................................................................................361 113. IOBAGII ..............................................................................................................................377 114. ROATA ...............................................................................................................................379 115. GEO BOGZA – ŢĂRI DE PIATRĂ, DE FOC ŞI DE PĂMÂNT ......................................................390 116. DIN DECLARAŢIILE ŢĂRANILOR PREZENTATE DOCTORULUI IOAN PIUARIU-MOLNAR .........393 117. HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ .................................................394 118. IOAN VALAHUL ..................................................................................................................395 119.BISERICUŢA DIN ALBAC .......................................................................................................408 120. IMN MORŢILOR..................................................................................................................410 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................412 CUPRINS ....................................................................................................................................419

422

coperta 3

423

„„C Cuum m vvăădd ppaarrttiicciippaarreeaa rroom mâânniilloorr ddee aaccuum m llaa m mâânnttuuiirreeaa lloorr?? S Siim mpplluu.. D Duuccâânndduu--ssee llaa bbiisseerriiccăă.. Ş Şii ffoolloossiinndd şşttiiiinnţţaa ccaa ppeerriiaa ddee ddiinnţţii.. TToott ccee ssppuunnee şşttiiiinnţţaa ssăă nnuu--ii llaassee ccuu gguurraa ccăăssccaattăă şşii ttoott ccee ssppuunnee uunn ppooppăă ddee llaa C Cuuccuuiieeţţiiii ddiinn D Deeaall ssăă ccoonnssiiddeerree aaddeevvăărr rriittuuaalliicc””.. P Peettrree ŢŢu uţţeeaa

424