Taifas literar, nr. 4, februarie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

amintiri copert a2 p2 t em a lu nii - au tor i clasici - am in tir i

Ana Blandiana

Cuplu Unii te văd numai pe tine, Alţii mă văd numai pe mine, Ne suprapunem atât de perfect Încât nimeni nu ne poate zări deodată Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia De unde putem fi văzuţi amândoi. Tu vezi numai luna, Eu văd numai soarele, Tu duci dorul soarelui, Eu duc dorul lunii, Stăm spate în spate, Oasele noastre s-au unit de mult, Sângele duce zvonuri De la o inima la alta. Cum eşti? Dacă ridic braţul Şi-l întind mult înapoi, Îţi descopăr clavicula dulce Şi, urcând, degetele îţi ating Sfintele buze, Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc Până la sânge gura. Cum suntem? Avem patru braţe să ne apărăm, Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea Şi tu numai duşmanul din faţa ta, Avem patru picioare să alergăm, Dar tu poţi fugi numai în partea ta Şi eu numai în cealaltă parte. Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Suntem egali? Vom muri deodată sau unul va purta, Încă o vreme, Cadavrul celuilalt lipit de el Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte? Sau poate nici nu va muri întreg Şi va purta-n eternitate Povara dulce-a celuilalt,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Atrofiată de vecie, Cât o cocoaşă, Cât un neg… Oh, numai noi cunoaştem dorul De-a ne putea privi în ochi Şi-a înţelege astfel totul, Dar stăm spate în spate, Crescuţi ca două crengi Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge, Jertfindu-se pentru o singură privire, Ar vedea numai spatele din care s-a smuls Însângerat, înfrigurat, Al celuilalt.

Lucian Blaga

Dorul Setos îţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm. Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-aşa de dor de tine!” Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti? Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău, să te ascult şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, din care înfloresc aievea - veşnicii.

Octavian Paler

Definiţia liniilor paralele Tu mergi lângă întrebările mele, eu merg lângă liniştea ta. Tu mergi lângă zorii dragostei mele, eu merg lângă amurgul părului tău.

editorial editorial 3-6

Constantin Stana

DRAGO – BETE (hoinăreală onirică a Făurarului) Un sfânt şturlubatic şi de pripas, adus aiurea de aluviunile democraţiei debordante din Occidentul ce-a inundat cu de toate porţile Orientului Levantin, a luat sub patronajul său, fără să mai întrebe pe nimeni (dar abuzând hiclean de debusolarea programată a junei generaţiuni române pentru care prioritatea absolută este distracţia, şi de goana după senzaţionalul gregar al televiziunilor comercial-publicitare) sărbătoarea Erosului carpato–danubiano- pontic, sub zâmbetul îngăduitor (aşa-s copiii!) al fascinantului şi mitologicului Dragobete (zeul băştinaş al mitologiei noastre folclorice şi al ciudatelor seisme interioare ce zdruncină la greu alcătuirile fiinţiale ale Mândrei şi ale Bădiţei de pe paralela 45 românească). Zeitatea, regurgitată de nevoile tribale ale fostelor scursori europene, repede fasonate şi ştaifuite democratic, este fratele geamăn al Hallowen-ului spăimos, avortat în lumea dornică de petreceri, de senzaţii tari, de invazii hormonale şi de multă, multă… adrenalină, asezonată cu feromoni. Aţi ghicit, este vorba de Valentin('s Day). Nu mai lungesc vorba despre sfinţia-sa ipochimenul, condamnat la moarte de romanii imperiali civilizatori. Cine l-a sfinţit, e treaba lui! Să senchine la el şi să-l pupe, glazurându-l după gust, cu preacuvioase manele. Fiind o afacere catolică, pe mine nu mă interesează. Pe când Dragobetele…! Aici se schimbă povestea, cu toată calimera ei. Pentru cohortele de neştiutori, am să-i fac dimonului traco–geto–dacic o prezentare după cuviinţă. Pentru că i se cuvine. Mai întâi, un preambul. Oricine-şi beleşte ochii la un calendar, fie el chiar ortodox, în căutarea crucii roşii care să-l izbăvească de muncă în ziua respectivă şi să-l dedulcească la slăvita lene, poate constata că, sub rasele şi odăjdiile sfinţilor creştini, unii mai martiri decât alţii, mişună sărbătorile păgâne, ale pământului cu toate ale sale, care nu s-au putut şterge din memoria colectivă ancestrală, cunoscut fiind faptul că, la toate popoarele lumii, orice Tradiţie e mai puternică decât orice Sfântă Scriptură, fiind mai veche, mai verificată, mai

sănătoasă şi mai... agreabilă. * Dragobetele bântuie peren, fără cumpăt şi fără clintire, mentalitatea folclorică românească (de areal cultural sud-est-european) din illo tempore (deşi Dicţionarul Academic MDA îi dă o atestare pe la 1774, vechimea mitologică a Dragobetelui nu este afectată de asemenea determinare cronologică) până azi. Sărbătoarea lui (zi calendaristică în care se oficiază, pe altare de duh, cel mai frumos cult senzorial, de o olimpiană seninătate, şi cu înfiorări/transfigurări ce ţin de sufletul unui popor unic în Univers, legitimat de Doină şi de Dor – indicibile şi graţioase dimensiuni ale sufletului mitic) pică în 24 ale lui Făurar. R.Vulcănescu îl popreşte la respectuoasă păstrare întru cele-fără-de-uitare, în a sa Mitologie Română, scoţându-l definitiv de sub persecuţia Amneziei, la care se uzmesc din greu contemporanii neinformaţi, comutatori de accent valoric de pe messă (masă, slujbă) pe tomberon. S.Fl. Marian îl menţionează (în Sărbătorile la români) ca mit viu, cu riteme ludic-simbolice în Oltenia şi în vestul Munteniei, cu o sumară descriere a ceremonialului, iar R. Zafin îl priveşte pieziş (într-un nr. al revistei România literară de prin 2004), cu escamotate simpatii valentiniene, înnodând câlţi de cercetare… folclorică şi de prestidigitaţie etimologică, deşi nu fără oarecare temei… Îl probozesc dicţionarele mitologice şi demonologice de tot felul, şi-l resuscitează, la vremea potrivită (data de mai sus!), memoria lumii dacoromane. Cu vreo patru zile înainte ca ghiocelul să-şi zbenguiască timidul clopoţel de puritate cromatică vestind trezirea Primăverii, şi înţepând cu mireasmă diafană nările Babelor rămase încă în somnia Iernii, Dragobetele îşi comite zborul său impetuos peste Natura zioreilor de anotimp, peste case (palate sau cocioabe) şi chipuri tinere, şi mai ales prin sufletele pubere (şi nu numai), declanşând sangvinare oximoroane, după superbia sentimentului eminescian (dureros de dulce), Poetul-Nepereche fiind tălmaci absolut al consecinţelor dragobeţiene trăite. De calificare egală cu Eros şi Cupidon (tizii săi, elin şi roman; unii zâmbesc cu preţioasă maliţiozitate la această omologare, desconsiderând deopotrivă analogia, paralelismul şi influenţa, vectori de producţie şi de contact/confluenţă ai oricărei culturi), tizi decăzuţi 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial în antropomorfism şi cătălinizaţi prin budoare şi alcovuri de muieret mofturos, Dragobetele îşi păstrează statutul lui astral de primogenitură a Genezei. Abordând cu atributele sale pe toată lumea, fără discriminare, el se lasă foarte greu abordat. Nu se prezintă în nume propriu şi nu se perverteşte în… galanterii. Nu dă spaţiile nemărginite pe strâmtorarea salonului. Fiind tainic, misterios, nu face vâlvă şi nu-i place zgomotul. Deci nu-l veţi găsi nici în club, nici în discotecă. Poate, cel mult, prin vreo cârciumioară cochetă şi discretă, dând imbold imberbilor timizi cu elixirul bestialului său confrate (Dyonisos-Bacchus), îndemnându-i să-şi ia inima-n dinţi şi să purceadă fără zăbavă la îmblânzirea dracilor de amiază ţintele osebite ale Dragobetelui.

generatoare de lume, care este beneficiara energiilor sale virile. Sub spaima omeneşte caricată a efectelor sale malefice, Dragobetele regentează centrul senzorial, inima, fiind generatorul celui mai înălţător sentiment uman (drago-stea, dragoste), pe care el îl pune în mişcare. Luceafărul eminescian e o stea-cu-noroc pentru preafrumoasa fată de împărat. Este, în pofita dublei sale epifanii, ori poate tocmai de aceea, drago-stea, cum spuneam, Steaua Dragonului, sau măcar ochiul său lucind tainic şi melancolic pe boltă, determinând suspinuri înăbuşite şi zbateri aritmice fără leac în pieptul tânăr, trezind nurii, pe care-i obligă să farmece lumea de jos, şi semănând peste tot fericirea dragostei.

Domiciliind cu acte-n regulă în Mythos, el vine, cum am spus, din bestiarul sacru. E o jivină terifiantă; o bestie (lat. bestis, fr. bête, rom.bestie); un balaur, cu atribute daimonice intacte.

Oficianţii Dragonului-Draco, învestiţi cu autoritate administrativă pe pământul pe care el îl tutelează, sunt Drăculeştii, Drăguşinii, Drăguţii (nume proprii!), întemeietori, descălecători, ctitori, făptuitori. Din burta Dragonului, din centrul său vital (proiecţia constelaţiei Dragonului pe Pământ este lanţul muntos Alpino-Carpatic, cu numitul centru vital în Munţii Apuseni), adică din Ardeal porneşte Dragonul–Dragoş, mândru ca un soare, să întemeieze Principatul Moldav. Baştina Dragobetelui, carevasăzică, ar fi tot cam pe acolo. Ordinul militar nobiliar al Dragonului (omologat cu Ordinul Cavalerilor de Malta şi cu Ordinul Cavalerilor Teutoni), cu care Sigismund de Luxemburg îl învesteşte (la 1431, la Nurenberg, centru al mişcării luterane, fief al maeştrilor cântăreţi din basmele fraţilor Grimm şi locaţie a celebrului proces postbelic) pe princepele Vlad (Dracul-Drago), tatăl lui Vlad Ţepeş, e un transfer de substanţă şi de manifestare principală, de identificare şi de recunoaştere, de impunere şi de stăpânire, având semnificaţia extensiei energiilor acestei Constelaţii, a latenţelor şi potenţelor dragonice în toată lumea carpatină, prin zborul înalt de aerisire cosmică al Dragobetelui. Gest şi ceremonial de faimoasă învestitură! Putem bănui că o licărire astrală, dragobeţiană, l-ar fi pus pe gânduri şi pe divinul Dante Alighieri, obligându-l la tripla constatare că dragostea mişcă stelele pe cer, pulsaţie evidentă a Dragobetelui. Existenţa şi manifestările sale miezonoptice, la ceas dedus, caută complementaritate şi echivalenţă în mezzogiorno (echivalent cronologic dragobeţian al determinării temporale danteşti cu care începe Divina Commedia), în miezul-zilei, într-un straniu incest virtual, la surioarele lui pământene, la dracii de amiază, care sunt, conform aceleiaşi mentalităţi

Suratele din balada lui Heliade îşi făceau cruce şi-şi scuipau în sân cu înfricoşată şi codoaşă curiozitate, jinduindu-i, în fond, frecvenţa (de altădată) şi schimbarea de direcţie (de acum), ori afurisindu-l, fiindcă nu-i plac… ridurile. Ponegrit de babe, nu se mânie de vrăjmaşele şi ofuscatele lor insinuări diabolizante (draconice – ştiu ele ce ştiu, dar fac pe... năsfiroasele!) şi-şi poartă cu fală împieliţarea, ca pe o tâlcuitoare distincţie. Recunoaşte el însuşi că e drac, dar nu se recunoaşte ca atare în zugrăvelile din iconoplastia creştină: e luciferic, dar nu infernal. N-are nicio frăţie cu încornoraţii şi copitaţii din pronaosul bisericii ortodoxe, şi nici fochist la cazanele nesfârşitelor cazne nu poate fi închipuit. Naşterea sa e însemnată într-un catastif păgân de lexicograful G. Guţu (Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.371), cu o parte din… congenerii săi lexicosemantici. Dragobetele este aşadar în documentaţia hermeneutică un drago-bete; este bestia Dragon, cu reprezentare constelată pe Uranisc. Sufixul bestial (-bete, -bestis) nu are nimic peiorativ. E doar un determinant cu aceeaşi legitimitate ca şi celelalte jivine zodiacale (Leul, Racul, Scorpionul, Capricornul, Berbecul, Taurul, Peştii). Manifestarea sa miezonoptică este funciară şi principială, autentificată de Mister, de Taină. După statul funcţiei sale, este şi el o zeitate a Facerii, perpetuându-şi fenomenologia în infinitul proces mundan…procreativ. Fertilitatea sa este altruistă, 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial arhaice, fetele de măritat, a căror criză puberală, panicată şi febrilitată, tot el o stârneşte, rostuinduşi nemurirea. Găsiţi ceva din toate acestea la nefericitul Valentin? Nemaiputând să-l cheme la ele, anumite babe îl cheamă la… altele, prin vrăji de dragoste, prin incantaţii de descântec. Numai aşa poate primi blagoslovire, satisfacţii şi împlinire şuia domnişoară Hus (I. Barbu). Risc să cred că şi Domnişoarei Pogany îi crescuseră ochii mari, de mirată/uimită beladonă, la povestea Dragobetelui, povestită din daltă de Brâncuşi, în tihna referenţială a Hobiţei sale, de unde s-a bejenit, de–hobindu–se prin Parisul cotcodăcelilor (uro-) galice. Ce mai poveste…! În treacăt fie spus, acea cotcodăceală din elegantele poiate de pe Loara a tăcut o clipă, ca să asculte viersul altei păsări măiastre, Maria Tănase, care şi-a intersectat destinul cu acela al fidiasului gorjean. Locomoţia Dragobetelui este zborul. Ca atare, echivalenţa Dragobete - Zburător nu este nici forţată, nici ridicolă. De aici putem deduce, nepărăsind logica bunului-simţ, că Dragobetele este un morfism zonal al Zburătorului, cu atât mai mult cu cât, în arealul atestării sale, în ziua sărbătorii respective, este şi un obicei al zburătoritului. Băieţii şi fetele în criză puberală merg în pădure să culeagă flori, apoi, după simpatii, după româneşti afinităţi elective consimţite tacit, se aleargă până în sat. Dacă băiatul reuşeşte să prindă fata pe care a pus ochii şi o sărută public, asta dă prilej comunităţii să bănuiască ce nunţi e posibil să se petreacă în anul acela, şi care fete îşi vor lua zborul de la casa părintească. Pentru că Dragobetele a sărutat fetele, certificând un sentiment de netăgăduit şi provocând febrilitatele pregătiri prenupţiale. Zburătorirea este încă vie în practica mitologică din Mehedinţi şi, după cum am menţionat, are semnificaţia unei protologodne, cu fuga rituală, îmbrăţişarea şi sărutarea în văzul lumii, marcând momentul tulburător al trecerii de la simpatia puerilă la dragostea juvenilă. Se înţelege că Dragobetele şi-a vârât coada… Antropomorfismul Dragobetelui îl înfăţişează ca pe un tânăr frumos, la modul canonic, la suprafaţă, epifanie conjuncturală proprie şi Zburătorului, care deţine o garderobă metamorfică mai complexă, şi are şi alte opţiuni de travesti. Descoperiri romantice (chiar preromantice), Dragobetele şi Zburătorul împărtăşesc aceeaşi legitimitate fantastică, cu unele asemănări şi

deosebiri de… viziune. La nivelul afectelor, simbolizează dorul de ducă după fiinţa iubită, ca urmare a trezirii sentimentului iubirii pasionale. Ca orice plăsmuire din sectorul daimonologic, întruchipează spiritul rău ce se furişează, nocturn, în sufletul fetelor sau al femeilor de curând măritate, provocând cunoscutele nelinişti. Nu sunt, însă, malefici, nefiind nici vampiri, nici demoni ucigaşi (cine mai moare din iubire?!), nici strigoi, deşi într-o accepţiune marginală, „Zburătorul ar fi fost un bărbat respins în viaţă de o femeie, pe care o bântuie după moarte, dacă femeia mai trăieşte, ca răzbunare pentru iubirea neîmpărtăşită antum” (Ivan Evseev, Dicţionar de demonologie). Daimonismul lor arhaic malefic este şi suportabil, şi discutabil. Ceea ce nu te ucide, te face mai puternic! Ambii sunt divinităţi erotice de tip incub: Dragobetele simbolizează sinteza formelor de sexualitate puberă, Zburătorul – şi formele sexualităţii isterice, acţionând asupra fiinţelor hipersexuale şi dornice de aventuri erotice (id.). Dragobetele nu are corespondent feminin, dublet. Zburătorul are corespondent Zburătoroaica, daimon feminin foarte urât şi hipermalefic. Oficiul amândurora durează de la miezul nopţii până la cântători. Dragobetele este maestrul iniţierilor sexuale, activitatea erotogenică a Zburătorului implică pe deasupra provocarea şi întreţinerea apetitului sexual. Niveluri diferite ale aceloraşi manifestări senzoriale. Cu nuanţarea că, am putea spune, Dragobetele a rămas bucolic, de tradiţie rurală, rareori încumetându-se să treacă bariera târgului tumultuos, pe când Zburătorul a devenit, prin uzanţă şi străluminare cultă, aproape… universitar. Impactul lor cu lumea umană, întâlnirea se petrece în somn, în visul erotic, ideaţia lor ţinând de oniric. Nu-şi posedă victimele, ca alţi demoni, ci doar le produc tulburări psihofizice, care sunt şi momente ale crizei de creştere, marchează hipersexualitatea obsesivă, conducând spre orgasmul iluzoriu, spre frământarea onirică. Dacă La vida es sueño (pre palabra sentenţioasă a Cavalerului Tristei Figuri), de ce reciproca tezei, antiteza, să fie văduvită de valabilitate? Şi mai există un impact… metafizic: credinţa oamenilor din popor că participarea la Sărbătoarea Dragobetelui are efecte apotropaice, ferindu-i pe participanţi de boli, mai ales de febră. De reţinut că, de Dragobete, nu se sacrifică animale, nici păsări, spre a nu le strica, tragic, logodna. Când zburătoriştii au luat-o la goană către sat, fiecare urmând fata pe care a pus ochii, şi în 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editorial pădure se aşterne liniştea, cu un mormăit încă somnoros iese ursul din bârlog spre a culege ultimele prognoze meteo, ca să ştie ce are de făcut: se întoarce la culcuş, unde nu pătrunde nici coada Dragobetelui – Zburător, ci doar mireasma lui de rut, sau se pregăteşte de viaţa din afară?! Fetele adună ultimele petice de zăpada zânelor păstrând-o la loc ferit, pentru sulimanuri de frumuseţe, sau pentru descântece şi vrăji, iar femeile ating bărbat străin, din alt sat, spre a fi drăgăstoase tot anul. Atingi, şi câştigi! Legenda spune că Dragobetele ar fi sărit odată calul exuberanţei juvenile, pentru care Sf. Fecioară l-ar fi transformat în buruiana numită popular Năvalnic (polypodiaceul Phylitis scolopendrium!), după firea acelei vârste şi după viteza sângelui ei. Sigur că, la vremea aceea, actele de naştere şi de identitate ale Năvalnicului Dragobete s-au fost scris de vlădici buni cunoscători de slavonie, şi aşa i-a rămas dragul său nume în draga de lume. Şi de la numele lui s-a aprins şi dragostea, ca să se nască, din văpăile ei, îndrăgostiţii, nebuni de ambe sexe, în jocul, în elanul şi în zborul Dragonului. Anumite împleticiri de limbă, ca să lipească altoiul tânăr al Scripturii, justificând cu motive ortodoxe odăjdia întinsă peste păgânismul precreştin, au tradus (trădat!) tot în slavoneşte o întâmplare din mitul iudeo-creştin: taman în ziua Dragobetelui aflară şi creştinii capul Sf. Ioan Botezătorul, glavobreatenia, bâlbâind sub această influenţă fonetică şi numele Dragobetelui. Căci ce mai e de la Dragobete pân-la glavobrete? Cât de la Zlathaust la Gură-de-Aur...! Şi uite-aşa, căutătorii de noduri în sufixe mototoliră ştiinţific componenta -bete şi făcură să se uite, prin iuţeală de gură şi nebăgare de minte, tălmăcirea noastră hermeneutică. Sufixata bestie astrală (bete) se mai strânse o dată în sine, după porunci lingvistice de ştiinţă a vorbirii, în... -ete, sufix peiorativ cu care înţeleg savanţii să poreclească pe limba lor făpturile sacre, coborându-le din azur în mocirle: nătăflete, boblete, carcalete, ciumete, tăete, dovlete, ciuciulete, juvete, scaiete, oblete, puiete, săculete, Rogobete, Moromete, şi Dracu mai ştie câte… Dacă...! Dar Dragobetele tot Dragobete rămâne, şi nu poate deveni nici Valentinete, nici Dayete… Şi ferească Dumnezeu de zburătoritul lui mânios (isteria erotică!), de psihoerotogonia supărării sale! Că trebuie să cauţi mult şi multe ca să-ţi afli leacul. Mai întâi cele 9 buruieni magice, de vindecare: avrămeasa, iarba-ciută, iarba zburătorului, leurda, leuşteanul şi mătrăguna, 6

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

muma-pădurii, odoleanul şi sângerul. Pe care să le fierbi, descântându-le, şi să te botezi cu apa lor, precum glavobretenul Ioan. Altminteri, rişti să aluneci în delir lingvistic şi să bălmăjeşti ca duşiide-pe-lume: …fapt de femeie, soarele în piept, luna în spate, doi luceferi în cei umeri, între sprâncene - chită de micşunele, pe buze doi faguri de miere, pe poale–mprejur stele mărunţele, ca soarele să răsară pe trupul ei, pe hainele ei, pe braţele ei, iar până ce o veni, iubitul... să se bată a crăpa, ca capul de om „tăiat” ca peştele pe uscat, ca untul în putinei, ca unda de mare, ca ochiul de sare, de cuvântul meu, de chipul meu, de sprâncenele mele, de vorbele mele, să nu poată răbda, să vie călare pe nuia de alun, să fugă ca un nebun, să vie călare pe nuia de sânger, să fugă ca un înger, să vie pe nuia de nuc, să fugă ca un haiduc, pe nuia de arţar, să fugă ca un armăsar, să nu-i fie a bea, să nu-i fie a mânca, să nu-i fie a sta, pân' la mine n-o veni, şi cu mine n-o vorbi, şi până nu m-o iubi, să se zbată a plesni”(Fl. Marian, op.cit). Descendenţa sa e confirmată autohton, ca fiu al Babei Dochia, mater dolorosa noastră etnogenetică, dominantă a începutului de Primăvară, din prima jumătate a idelor lui Martie. Fiinţa sa mitologică trebuie să-şi găsească jumătatea în proiecţie terestră, în mitul românesc, ca echivalenţa simbolică cu Zburătorul să fie perfectată în actele simbolice şi în... registrul hermeneutic. Dragobeţica lui nu se află uşor, dar, dacă tot el l-a învăţat pe Harap-Alb să deosebească realitatea de aparenţă, suntem convinşi că, supervizat de Hermes, o va alege pe fata moşneagului, din mitul românesc al lui Creangă, şi nu pe fata babei, al cărei... demonism caracterologic o demască drept soră a sa. Este şi o învăţătură însuşită de la cei vechi, spre a evita incestul sacru, fie el chiar virtual, pe care etica folclorică îl sancţionează fără îndurare. Transcendenţa Dragobetelui pune în rânduială exemplară căminul conjugal. Alegerea fetei moşneagului reface perfecţiunea tulburată a celulei anthtopice (de bază! - marxistă) reunind ce este sus cu ce este jos, după imperativul divin: precum în cer, aşa şi pe pământ. Aceste gânduri nostalgice despre Dragobete sau însăilat în noaptea de 23 spre 24 februarie, călărind năvalnic (!) între aripile Dragonului, şi având deasupra noastră cerul înstelat al acelei magice nopţi.

poezie poezie 5-18

Camelia Ardelean

Străini Azi suntem bieți străini, ciocnind același zid

Pe creste de-ntuneric purces-am osteniți,

Cu margini de granit, nou zugrăvit în humă,

Dar licărul speranței ne crește-adrenalina,

Avem același vis cu gust alcaloid

Cu soarele pe tâmple – urmașii de samniți,

Și-același orizont, redus la o cutumă.

Săpând în răsărituri, percepem cornalina.

Nu mai putem spera, deși avem un țel,

Prin stele cu gondola, apaticii fugari,

În lanțuri lungi de fier se zbate-a noastră vină

De umbre și de scâncet ni-e plină odiseea,

De-a fi doar muritori, cazați într-un hotel,

Cu soarta în atele, vremelnicii hoinari,

În care cel plecat, nicicând n-o să revină.

Accedem nemurirea, râvnind Casiopeea...

Privim la cerul Tău c-un zâmbet istovit, Ne-mpreunăm, umili, iar palmele a rugă.

orașul tăcerii

Deși ne dezrobești, noi tot am zăbovit În patima stupidei mentalități de slugă.

locuitorii își odihnesc insomniile sub lespezi strivite/mușcate de timp

Azi suntem bieți străini, debusolați total,

în garsoniere fără geamuri

Ni-e răsăritul orb și-apusu-i o scânteie.

claustrofobia nu (mai) e o problemă

C-un puls țipând grăbit, visăm cvasitotal,

la căpătâi plopi muți de așteptare

Trăind păcatul Evei, edenica femeie...

sosiri fără număr crucile rânjesc ostentativ

Prin stele cu gondola...

istovite de veghe străjeri ai lumii de apoi cu armuri invizibile

(Premiul Juriului la Concursul internațional de poezie „Călător prin stele”, Ediția I, Onești, 2016)

purtând pe umeri prăpastia dintre lumi aici și dincolo despărțite de o pojghiță

Prin stele cu gondola tomnatici călători, Așternem la răscruce visări mirobolante, Trudindu-ne la vâslă, culegem dintre sori, Adesea, printre pietre, candide diamante. Le cernem de nisipuri, cărând aluviuni, Extensia luminii zidește curcubeie, Iluzii prohibite, spălate de furtuni, Se-avântă către ceruri, plutind ca niște zmeie.

mustind a veșnicie sau a nimic cu bolovani pe suflet pătrund în orașul tăcerii liniștea îmi zgârie timpanele fiecare pas (par)e un sacrilegiu cu dorul crestat în carne pășesc persuasiv pe poteca amintirii a crescut iarba

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Florin T. Roman

Ninsoare în luna lui Gerar Ciuleşte-ţi urechile, suflete al meu şi-ascultă cum plânge cerul de ianuarie cu lacrimi de zăpadă; în palmele tristeţii azi s-a născut o stea. Ninge, ninge fluent şi insistent linişte, linişte, iată vin pe a vieţii cărare Anul cel Nou şi Vasile cel Mare. Argintul se cerne peste câmpuri, pe ape, pe case, pe codrii, pe zboruri de corbi şi pe nedumerirea mea, peste garduri se-aştern capiteluri de nea. Ninge, ninge subtil şi versatil cu fulgi şi cu şoapte de noapte, păşeşte genetic Botezătorul pe stele, pe nori cenuşii şi pe visele mele. Câtă linişte… Pare că lacrima gheţii a-nghiţit soarele cu tot cu cerul. Şi ninge, ninge curat şi aristocrat fulgii blânzi şi pufoşi dansează pe aripi de vânt rece în ritmuri de Vivaldi gerul Bobotezei îmi îngheaţă cuvintele în aer când invoc primăvara din prag la capătul dinspre februarie Trei Ierarhi se-ntâlnesc în poetul din mine cu versuri încă nescrise. Fluturi de gheaţă fredonează armonii ancestrale în zbor, lupii le răspund pe mai multe voci, în cor. Şi ninge, ninge fragil şi sublim ca-ntr-o poveste de Fraţii Grimm şi pe străzile tainice ale stărilor mele de spirit. Te-aş îmbrăţişa dragă iarnă, până la dezintegrare, până la umilă mirare, dar mi-e milă de castitatea ta efemeră, de fragilitatea ta austeră. Toarce viforul nori cenuşii peste dealuri ca pe-un caier miliarde de aripi infinitezimale se împletesc mistic în aer. 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ninge, ninge cast şi vetust, ca-ntr-un roman al lui Proust, ninge cu fulgi şi cuvinte, se-aşază ultima ediţie a iernii peste lume, cuminte. Iată, urme de paşi prin omăt şi prin frământările-mi târzii. Ninge, ninge genial de banal. O sanie trasă de-un cal, plină de amintirile verii, trece discret peste discul palid al lunii, natura întreagă pluteşte în alb maiestuos, iar eu visez la gura sobei că beau o cană de vin fiert cu Eminescu, de ziua lui. Şi ninge, ninge profund şi fecund, ninge armonios şi duios peste nepăsarea omului de zăpadă şi peste rănile omului din carne şi os. Ninge, ninge dureros de frumos…

Anotimp muribund Iarna asta-i grav bolnavă de-astenie de zăpadă, plânge-n ploaie cu suspine: Aştept ninsoarea, nu mai vine. Iarna asta postmodernă Şi-a lăsat magia-n bernă, cerul norii şi-i respinge: Aş vrea să ningă, nu mai ninge. Iarna asta-i grav rănită de-o ură nestăvilită, de ger crunt între destine: Aştept iubirea, nu mai vine. Iarna asta e pe moarte, stă în fulguieli deşarte. Oare patimi vor învinge? Aş vrea să ningă, nu mai ninge. Copil cu sanie – lacrimi line: Aştept un zâmbet, nu mai vine, Omul de nea rănile-şi linge: Aş vrea să alb, dar nu mai ninge.

poezie Maria-Ileana Tănase

Tribunalul Timpului Am fost îndrăgostiţi, unul de celălalt, în vremuri ce par atât de vechi, prăfuite şi credeam că toate au rămas amintire într-o ramă, ascunsă, în acea zi de septembrie. Ne despărţisem printr-un lung sărut, dar păstrasem îmbrăţişarea şi ca într-o gară, fiecare căuta grăbit peronul, trenul în direcţie opusă. Cu speranţa, că timpul va descânta durerea, ne obişnuisem să trăim separaţi, neştiind că liniştea, poate să suporte atâta suferinţă... Era liniştea dinaintea furtunii, ne-a răscolit adâncul inimii, s-au reaprins scântei şi ne-am trezit cu sufletele vălvătaie, adevărate văpăi. Tăcerea dintre noi devenise agasantă, în aer pluteau întrebări, mai ales una aştepta răspuns: „ne mai iubim sau întrebând greşim?” n-am fi ştiut niciodată, dar la Tribunalul Timpului, am câştigat sentinţa.

Doar, prin ochii mei ca smaraldul ai întâlnit primăvara, iar hazardul este prea puţin din ce ţi-a regalat, dar mult prea mult din ce ţi-a luat.

Dezleagă gândul Astăzi, regretăm dar ne bucurăm cu aduceri aminte, gânditor priveşti dincolo de prag... şi rămâi cuminte, cu tot ce ne doare şi se-ascunde sub masca tăcerii, iubirea trăieşte, a-nfruntat crivăţul şi toanele vremii. La tâmple ai troiene şi pe pleoape sloiuri de gheaţă dar eşti îmbibat cu iubire iar prin vene sete de viaţă, ţi-ai legat clipa de mine chiar dacă uitării m-ai cerut, dor neiertător, vei tânji mereu ca după ultimul sărut. Ştiu că te doare, dezleagă gândul, trimite-l aproape de fotoliul cu umbre care dispar prin ochiuri de ape, nu-s niciodată singură, tu-mi trăieşti printre cuvinte şi chiar dacă-ncerci, iubitule, să uiţi că mă ţii minte. În suflet mi-ai rămas aşa, cum demult ţi-am promis şi-ntotdeauna voi fi îndatorată pentru iubirea de vis, nelinişti, tristeţi chiar şi-amăgiri ţi se vor ivi la greu, dar dragostea mea necondiţionată îţi va lipsi mereu.

Rămâne speranţa

Hazardul

Mi-ai dat din anii tăi, dorind să-mi fie bine dar, o altă iarnă ce te ţine departe de mine şi chiar dacă ninge cu fulgi mereu câte doi, strângem la piept singurătatea tot amândoi.

Undeva, pe un tărâm necunoscut se deschidea pentru noi un trecut, astăzi, ne căutăm din întâmplare pentrucă-n suflet a rămas cărare.

Demult, ţi-au picurat privirile pe umerii mei lacrimile perle sidefii s-au prelins peste ei şi dincolo de părerile de rău ce ne însoţesc ochii mei de rouă pe ţărm de vis te găsesc.

Nu-ţi cer nimic nu este provocare, iar timpul s-a-mbrăcat cu răbdare căci printre tăceri şi păreri de rău doar paşii rătăciţi se-ntorc din hău.

Paşii s-au rătăcit, tăcerea-i piatră de moară şi n-am ştiut cât depărtarea o să ne doară, mugurii tristeţii au plesnit, îs acum rămurele iar fuioarele de vânt se-ncurcă des prin ele.

Gândurile-mi adorm cu-ntârziere, iar amintirea-i o dulce-nvăpăiere şi răscoleşte miresme amăgitoare, chiar dacă-ntre noi este ninsoare.

Sufletu' pustiu îşi oblojeşte durerea cu vers, o terapie, dar nu-i defel puţin, acest univers, singurătatea şi-a pus demult papuci de casă dar, rămâne speranţa căci viaţa nu-i o farsă. 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie George Terziu

Sfârşitul unui poet dubios

Catedrala

De când am murit e pace în România

Pe câmpul timpanului se va construi o

Cred că eram un tip dubios

catedrală

Serviciile secrete se interesau de mine în fiecare seară

Picturile vor curge maestuos pe pereţi Judecata de apoi va trece prin sala

Dădeau rapoarte, se primeau rapoarte

unde

Numai eu ştiam conjugarea verbului a simţi

Credincioșii se vor așeza cuminţi să

Numai eu înţelegeam răsăritul şi apusul

primească

Dar mi-a intrat un cui în talpă

smoală

Cuiul fundamental prezis de Einstein

Dacă e din mâna Domnului cu plăcere

Am dat apoi în starea de triunghi şi am murit,

Totul va fi dominat de legea cadrului

Lăsând pe toţi cu gura căscată

Şi a perspectivei hieratice

S-a vorbit la moartea mea, ca şi la alţii

În centru Hristos va domina axial

Uite domnule a murit, vai, era o valoare

Peste

Şi m-au dus la cimitir

firești

Printre mii de oameni de neînlocuit

Culegând nebunia spirituală

Ieri

gândurile

noastre

nespuse,

Nebunia veșnică, nu cea trecătoare Subtila cunoaștere a dogmelor va fi centrul

Azi dimineață am desenat pe cer Triunghiuri, pătrate şi cercuri Soarele străluceşte complice Eu ştiu că ştiu ce nu ştiu Nimeni nu întreabă nimic Sunt pierdut în consoane diverse Iar în calendar este miercuri Am un gând colorat, ca o tavă

De unde izvorăște prostia ca un fluviu de foc Din când în când va veni un înger cu apă, Cu bere și mici cu muștar Vom mânca graţios micii și pâinea Orice vine din mâna domnului e spirit și taină Chiar

și

plictiseala,

chiar

Luminând diferit în reflexe ciudate Triunghiuri, pătrate şi cercuri

Şi moartea priveşte din spate

neprotejat subţire Clopotele sunt doar pentru iniţiaţi. Hei, tu, cel care nu știi cu ce se mănâncă

Fugiţi de mine, prieteni Fugiţi acum, când se poate Eu ştiu că ştiu ce nu ştiu Dar nimeni nu-ntreabă pe nimeni Şi nimeni nu caută să vadă Cum moartea priveşte din spate 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sexul

Pe câmpul timpanului catedrala râde

Fac tumbe raţionând ecuaţii Ca fluturii-n flăcări de becuri

și

astea Fii fericit, gândul tău colorat A ajuns până la Domnul Şi încă mult mai departe...

poezie Lili Șipoteanu

Iernile vieții Mereu tot așteptăm cu mare drag O iarnă, și-nc-o iarnă în privire… Cu ele-n suflet și-n mână c-un toiag, În viață rătăcim spre fericire! Luăm o rază din soare, la apus, Și ne rugăm nicicând să nu se stingă… Atâtea răsărituri ce s-au dus Astăzi mai vin… dar numai să ne ningă Cu amintiri din clipele ce-au fost În drumul nostru când nu luam în seamă… Azi parcă le-am vrea iar, dar ce folos, Timpul ne-a pregătit o altă haină! Ne-o dă în dar fără a ne-ntreba De vrem să o purtăm pe drum cu tei, Iar noi mirându-ne, privind la ea, Ne tot gândim: „Unde sunt anii mei?” „I-au luat iernile când au venit, De dragul vostru, să curme așteptarea…” Ne-a spus discret, cu glasul ei șoptit Boarea de vânt de mână cu visarea! Un zâmbet rătăcit printre-ntristări Face-un popas în colțul gurii noastre… Și c-o mireasmă din cele primăveri Ne îndreptăm spre drumul către astre!

Dau să găsesc în suflet o umbră Din soarele vremii cu fluturi și flori… Șuvoaie de gânduri atunci mă inundă Și-ncet, mă așez doar pe ceața din nori… Căci ea mai plutește, sfidând înălțimea, Și-ajunge semeață în locuri de dor Cu pași obosiți, izvorâți din genunea Ce-adună mereu iubiri care mor! ... Ajung pân’ departe, pe un vis de demult, Cu-asfințit de-ntrebări și răspunsuri… Mai privesc încă odat’ infinitu-absolut Și mă-ndrept spre-ale viețíi desișuri!

N-am vrut... Să iau și rărsăritul la plecare Dar s-a luat după al meu apus, De-atunci... stau și mă-ntreb: „E bine, oare?” „E bine!” s-aude printre șoapte-un răspuns N-am vrut să iau vreo stea din galaxie, Dar steaua noastră m-a urmat discret... Și-atunci... am pus-o într-o poezie, Lumina ei și azi mă arde-n piept! N-am vrut să iau un nor întunecat Și nici un altul din seninul zării, Dar norii după mine au plecat Să mă-nsoțească prin mrejele uitării.

Când mi-e greu…

N-am vrut să iau un strop din roua ploii, Dar am simțit cum mă iubea tacit... Când m-au furat clipele înserării Cu-a ei iubire m-au dus în infinit!

Privesc infinitul de pe-o treaptă de suflet… Albastrul mă prinde c-o răceală din ierni, Aștept să zăresc undeva doar un zâmbet Și-apoi să m-ascund prin umbrar de poieni!

N-am vrut să iau o frunză dintr-un vis, Pe toate le iubeam, cum să aleg? Dar cu smaraldul lor în soare-au scris: „Ia-ne cu tine peste pământu-ntreg!”

O privire mi-arunc de pe culmi de speranță Prin liniștea nopții ce-i clipă de vis, Și caut, timidă, frumosul din viață… Un zâmbet crescut în crângul de plâns!

N-am vrut să iau nimic din ce-i cu noi, Ca toate să-ți rămână numai ție, Dar cum nu ne-au avut pe amândoi, Au preferat să mi se dea-n dar mie!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Mugurel Puşcaş

Zăpezile de altădată Zăpezile de altădată, Mă-nlănţuie dinspre trecut, Amoruri vechi sau ne-ncepute Par vii, remodelate-n lut. Zăpezile de altădată... Din vremuri dulci, colinde vechi, Ne mângâie în ierni, spre mâine, Împărăţind stele-perechi. Zăpezile de altădată, (Ori nu mai sunt, ori nu mai vin) Placid, mă însoţesc în noapte Prin vis, dulceaţă şi divin. Zăpezile de altădată... Mă ard, dar totuşi le iubesc, Au fost cândva a vieţii parte, Un dar celest, nepământesc. Zăpezile de altădată, Prin ger, îmbrătişaţi, spre zori Le retopim cu nonşalanţă, În vremuri noi, uitând de noi... ***** Zăpezile de altădată... Căldura lor? N-o voi uita!.. Mă însoţesc în ierni, departe, Ningând, visând cu pana mea...

Gândiţi-vă, români, la Eminescu

Ninge-i, Părinte, linişte şi pace Celui ce-a fost mereu neliniştit, Ce Ţara şi-a iubit cu prisosinţă Şi prin iubire s-a făcut iubit. Ninge, Părinte, peste el cu inimi, Ninge cu codri şi alei de tei, Sărută ochii lacului albastru... E Eminescu zeul între zei! Spiritul său în veci de veci nu piere, E Eminescu sprijinul ceresc, Căci universul său de poezie Trăieşte-n orice suflet românesc. Oriunde-am fi, oriunde ne vom duce, Pe plaiuri mioritice, târzii, El, Dumnezeul poeziei noastre, Ne însoţeşte-n fiecare zi. Să îl iubiţi! Să-l recitiţi, prieteni! Noi, fără el, am deveni un mit... El e izvorul lacrimilor noastre, Al începutului, fără sfârşit.

Ca o lumină Ştii, uneori răsari ca o lumină, Eu, desuet, mă-ntorc visând spre ieri, Coboară, diafane, calde veri... Fad, iarna ne-nconjoară, cabotină.

Gândiţi-vă, români, la Eminescu Lin, fruntea la icoana lui plecaţi, Bătrâni şi tineri să-nchinăm omagiu Celui mai drag Luceafăr dintre fraţi.

Ştii, uneori, doi disidenţi suntem, Împărtăşind doar vina sau minciuna, Absconse ramuri rupte din sistem... Doi demagogi îmbălsămând furtuna.

Gândiţi-vă, români, la Eminescu, El e mereu cu noi, etern va fi, E diamantul poeziei noastre Din alte vremi, din alte sihăstrii.

Ştii, nu există farmec detractat, Nici moarte fără viaţă, nici iubire, Ne înconjoară trist anonimat, Cupiditate, ger şi risipire.

Ştiu, este greu... Ne-ncearcă vremuri grele, I-aşa departe timpul său de noi, Dar poezia-i e mereu aproape, Citindu-l cele vechi s-or face noi.

Ştii, deseori apari ca o lumină, Crochiu de crisalidă, amintire, Peste greşeli de ieri şi risipire Fad, iarna ne-nconjoară... Cabotină!...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Mariana Nelly Păscălin

Remember De treci codrii de aramă, calci pe-a versului șoptire, Blând te-nvăluie povestea și-auzi mândra glăsuire A poetului ce astăzi printre stele mult străluce, Celor mulți ce-l țin în inimi trăiri sfinte le aduce. Pe poteci întortocheate, pașii-n frunze ți-i afunzi, Să simți cu simțirea lui și misterul să-i pătrunzi. Și vezi „lacul cel albastru încărcat cu galbeni nuferi”, Și iubești cu el în taină, și aștepți și plângi și suferi! De pui mâna căpătâi și adormi lângă izvor, Îți zâmbește tandră luna răsărită dintr-un nor. Pentr-o clipă ești luceafăr, sau ești fată de-mpărat, Poate muritor de rând și nu vrei mormânt bogat. Te visezi copil sau june, descifrând Ce e amorul, Pe Diana, sau Dalida și înalți și blestemi dorul, Și ți-e dor de cântul mării și de-a ei nemărginire, Ești sub vraja de Luceafăr și a versului rostire!

Dă-mi pacea miezului de vară cu câmpul plin de flori Și tihna serilor de iarnă când la povești, în jurul sobei, Stăteau bunicii cu nepoții. Pe amintiri nu-mi pune nori, Blândețea sfinților în glas și har dă-mi, Doamne, vorbei! Dă-mi bucuria de-a-nvia în toată dimineața, Când la ferestre îmi atârni perdea din zori și rouă, Cu rugul asfințitului aprinde-mi cu credință viața Și fericită fi-voi, Doamne, ca holda-atunci când plouă!

Îți dau chip de om senin

Astăzi, suflete stingher, Te îmbrac în flori și-n pace, În seninul de pe cer Și din nori aripi ți-oi face! Să zbori peste zări, și când

De treci codrii de aramă în pădurea de argint, Flori albastre-ți stau în cale și te legi cu jurământ, Pe lângă plopii fără soț să treci barem o dată, Pe Eminescu să nu-l uiți nicicând și niciodată!

Obosit te vei întoarce, Spinii răi să-ți smulg din gând, Să te-mbrac în flori și-n pace. Și din fire de lumină În zori ți-oi coase cămașă,

Rugă Când în liniștea târzie pe a nopții neagră rază Se-așează. și-o mângâie fulgi cu umede săruturi, Înalț rugă către Tine, și nu-i ochi în jur să vadă, Doară timpul ce-și întinde reci și albe așternuturi. Pune-mi haină de lumină, cum îmbrăcata-I ziua-n alb, Și-un far aprins și mii de torțe vii ai pus pe cerul nopții, Sădește-mi florile iubirii, fă-mi sufletul mai cald, Mai pune-mi îngerul pândar, să nu le fure hoții!

Peste ea albă hermină, Iar din raze-ți fac cravașă. În genunchi temeri s-așezi Și să biciui nenorocul, Și-ai să uiți să lăcrimezi Până când... va fi sorocul. Astăzi, suflete străin, Te îmbrac în flori și-n pace Și-ți dau chip de om senin, Nu te-ntreb de îți va place!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Traian Calistru

Poem... n-ai vrea să te ating... între palmele mele păstrez roua după care aspiră însetatele buze ale ierbii și ale florilor... și norii i-am cules strivindu-i dureros din pricina neputinței de a da sens aripilor sufletului să zboare dincolo de orizontul neclar, lipsit de culori limpezi și calme... așa s-au născut lacrimile ca tămăduire a nevederii mele din ploile nerisipite în ceasuri și vremuri de îndelungată secetă, de aspră neiubire... nu-i așa? n-ai vrea să mă atingi lăsând ierbii și florilor ucise de soare mângâierea de a gusta din palmele mele răsăritul, absolutul, tumultul unor lacrime ce vor dărui însuflețire și prospețime naturii din iubirea lor, din puținul lor, din preaplinul lor... și bucuria ca tu să nădăjduiești că vei fi aceeași în fiecare dimineață și în fiecare seară când ploi necontenite de lacrimi cad peste trupul tău zămislit din iarbă așteptându-mă, visându-mă, simțindu-mă... același trecător discret printre gândurile tale, păstrând în palme roua cuvintelor după care aspiră însetatele buze ale tăcerii...

Cugetare poți explora adâncul din suflet? îl poți descrie sau înțelege? te retragi în propria tăcere și închizi ușa după tine pentru a-ți asculta viscolul, viforul, războiul îmblânzindu-le, domolindu-le, descoperindu-le, descriindu-le în lumini și culori pe care nu le știai prezente în tine niciodată niciodată ușa tăcerii nu va fi uitată întredeschisă pentru ca adâncurile să nu fie tulburate de sărutări rebele și fierbinți aspre răni dăruite singurătății, tăcerii, liniștii... și ce este mai prețios decât liniștea din interiorul iubirii născute-n asemenea oceane de emoții și stări din adâncul inimii tale...?

Poem solitar printre gândurile tale mă preumblu culegând fărâme de iubire… albă, parfumată… asemenea viselor sculptate din nori și din soare… sunt o străfulgerare a inimii tale… tresari. mă descoperi în zori ca o adiere, tăcere calmă prin care-ți asculți tainele inimii și explorezi adâncurile unui sentiment care-ți definește suspinul… cât de frumos suspini așternând pe coardele sufletului meu melodia iubirii asemenea unui psalm al dimineții… 14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Lungu Lenuş

Cuvinte strânse Tăcerea m-a învățat să culeg spice de aur din gunoiul gândurilor. Timpul se rostogolește gânduri izbucnesc din mine idei se înghesuie la ușa minții adun cuvinte strânse prin pădurea îngălbenită unde aspir o felie de cer la marginea infinitului întind brațele îmbrățișez culori și țes stele. ¤ Pe cărarea de cuvinte amestec înmiresmate culori adun contur de nor cerul se adâncește-n suflet ca-n apa de izvor. ¤ Aerul îmi vibrează-n trup clipele tremură cu fiecare clipire a ochilor inundați de liniște gânduri îmi surâd din străfundurile minții noapte tăcută sub lună nouă cântă ascunsă printre stele ca o pătură de pace țese iubire peste noi. ¤ O să vină zăpezi urmele să ni le acopere cerul va plânge în liniște cu lacrimi mici de gheață ne vom regăsi troieniți în sentimente viscoliți de gânduri ne vom privi tăcuți visându-ne viața în apusul soarelui visele împreună. ¤ Viața curge zile și nopți clipele spre nevăzut colind prin amintiri rouă pe pleoapele umede

între clipe mă strecor și mă oglindesc în limpezimea sufletului miresme închise într-un vis pe vecie. ¤ Îmbrățișează-mă cu șoaptele buzelor tale mângâie-mă cu visele altoiește-mi gândurile cu amintiri dulci să înmuguresc la umbra ta. ¤ Plouă peste trup Se ghemuiește ploaia peste trupul meu lacrimile cerului sunt grele și-mi curăță sufletul de culori sumbre se topesc cuvintele în tăcere mă acopăr cu zgomotul ploii și-n aer e parfum de gânduri respir vise în piept cu palmele tale. ¤ Înghesuiți în constelații ne învăluim trupurile în șoapte muguri de rouă ne sărutăm în zori osteniți de alergarea printre stele pocnet de comete. ¤ Gândurile mi s-au oprit unde viețile se poticnesc la răscrucea sorții cu glezne sfărâmate arse de lacrimi încărunțite de timp. ¤ Mă plimb prin pădurea de cuvinte ruginite ascund toamna la mine în suflet, caut visele pierdute-n iarbă. ¤ Plouă cu lacrimi mari și tăcute pânze albe de nori, plutind în pași ușor de vals peste pământul însetat ascult balada ploii adunate în sufletul meu crengi înflorite pe buzele tăcerii. 15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Stejărel Ionescu

primul cocoş a şi cântat parcă trezit din somn de urletul acestuia,

Marea adunare a strămoşilor noştri Decebal însoţit de Marele Lup Alb s-a întors în Cetatea de Scaun de la Sarmizegetusa Regia, şi a dat ordin să se aducă buşteni din pădure pentru Marele Foc de Taină şi pentru Marele Sfat, a chemat oştenii, şi a trimis solii la cetăţile din preajmă Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, şi să le spună aşa: mâine de dimineaţă odată cu cântatul cocoşilor să se formeze cete de daci, câte douăzeci de la fiecare cetate şi să se prezinte de urgenţă la Cetatea de Scaun, fiindcă va fi mare adunare unde se va auzi cuvântul lui Zamolxe şi se vor aduce întru aminte Legile Marelui Profet, pe Marele Lup Alb la trimis pe cea mai înaltă creastă a munţilor pentru a da de ştire celorlalţi lupi să înconjoare cetatea pentru a o păzi de hoartele străine de cotropitori, apoi a cerut să se scoată din puţurile adâncurilor burdufurile de vin învechit de sute şi mii de ani, să se aducă din celelalte cetăţi cei mai graşi berbeci pentru a fi sacrificaţi pe Altarul Luminii la miezul nopţii odată cu ploile de stele care vor anunţa întoarcerea celor plecaţi spre eternitate, a scos din adâncurile pământului unde nu mai intrase de mii de ani tronul pe care a fost încoronat Zamolxe şi la aşezat în apropierea focului aşteptând primul cântat al cocoşilor, luna încă nu trecuse de vârful brazilor când Marele Lup Alb a şi dat semnalul de adunare, 16

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pădurile vuiau şi trosneau se auzea clipocit de ape iar izvoarele şiroiau spre vale, oştenii intrau în cetate, focul se înălţa până în vârful brazilor, focul trosnea, berbecii plângeau sub lama cuţitelor, de pe altarele morţii sângele se prelingea spre rădăcinile pământului. v-am chemat aici să vă aduc la cunoştiinţă ceea ce trebuie să faceţi la întoarcere în cetăţile voastre, de acum acestea vor fi legile după care vă veţi ghida Legile Marelui Spirit Zamolxe, fiindcă el şi numai el este spiritul şi scânteia trimisă de Dumnezeu, luaţi de mâncaţi, luaţi de beţi fiindcă aici vor sta trei zile şi trei nopţi şi ne vom sfătui despre ceea ce trebuie să facem, ştiţi cu toţii că ţara este în mare primejdie şi de aceea ne-am întors ca să o ducem înapoi acolo unde îi este locul, cea mai mare primejdie sunt perceptele religioase anoste, destrămarea culpabilităţii, cercetările zeilor noştri confirmă întoarcerea spiritelor, nu mai există o recunoaştere şi o cunoaştere de sine, chiar că îmi este şi teamă fiindcă mulţi au uitat să mai propovăduiască iubirea, nu mai există înţelepciune, suferinţa poporului e prea mare, vinovăţia şi furtul este un mare păcat, au ajuns să ne fure chiar şi energia, şi asta ne doare, să ne căutăm fericire, fiindcă omul e creator precum Dumnezeu va trebui să şi-o găsească pe parcursul acestei vieţi, dacă ne vom ruina înţelepciunea ne vom paraliza puterea şi ne vom întoarce înapoi în moartea din care am venit.

poezie Chiorean Aurel

Scrisoarea a CCXVII-a Am ales scrisul ca mântuire, cu miezul lui tăcere, cu trunchiul ei lumină. Vezi cerul tău a trezit în mine un vis, în dangătul de zori, vestind o dimineaţă, cu fiorul visare, cu peceţi în cuvinte, ca să pot lumea aceasta pierdută să o adun, din descântul trudit, ca silabă. Mi-e cerul tău cântare, când îngeri vor să spună dorul meu din frunzele care mă năpădesc din greu şi-mi lasă peste suflet o rugăciune albă. N-am vrut să povestesc lumii năvalnicul fior ce mă îndeamnă şi chinuit de întrebări ar vrea să le ştie pe toate. Vreau doar să scriu de răsărirea ta, de liniştea ce parcă împinge cerul, de vadul aşteptării, de taina mea, de rostul de a petrece. Te scriu, te scriu mântuirea mea, povestea mea, ca să te pot soarbe osânda, în setea mea dincolo de margini. Nemărginire. Te scriu curgere de apă albastră, loc de întâlnire cu mine, aşteptare ce o să vină, sau depărtate cărări, ca să mă renasc din ocrotiri divine, suav şi tainic, într-o sfântă vină. Scriu cu mâinile mele, care ţi s-au dăruit pentru rugăciunea în care ţi-au luat forma trupului, atunci când am putut prima dată să îţi rostesc liniştea, în răspunsul care îmi zăboveşte trăirea ce o simt. Şi de atunci scriu, te scriu, ca un stăpân rătăcit în sclavia pe care o hrăneşti, din străfundul timpului cu frumuseţea ta. Să rămâi, să te scriu!

Scrisoarea a CCXVIII-a Dincolo de mine eşti tu, nemărginirea mea, răspunsul zăboveşte-n trăirea ce o simţi. Îţi scriu mereu iubito şi bine şi stângaci şi rătăcesc apoi prin nopţi cu felinare, răsar în ochii tăi şi-apoi te scriu, tu taci şi mă

încâlcesc în taina, din vis cu înverşunare. Mă plimb desculţ pe drum, spre vaste constelaţii, să mă întâlnesc cu mine îndepărtat de alţii, o apă mergătoare mă simt, cu aspiraţii, mai blând ca o tăcere-n iubirea pentru tine. Aş vrea să-ţi spun ce dor încearcă să-mi reteze, iubirea, suferinţa, trăirile din versuri, trăirea altor vise, din mine veşnic treze, nimic din ce-ai luat sau ce ai dat din tine. Dar vreau să-ţi spun, iubito, să ştii pe unde treci, voi fi şi eu acolo culori de sărbătoare, că eşti în mine dor, rămas un vis din veci, tăcere din pruncie şi ştii... ce rău mă doare? Te rog, cuvântul meu să nu-l dai cu împrumut, e sărutat de-un chip, în semn de rugăciune, el poartă o iubire în zile fără număr, cu paşi şi mâini legate... o lume, ştii cum sufăr?

Scrisoarea a CCXVI-a Mai caut cărbune să scriu un poem, în faceri de timp, cuvinte misive, spre taină cea sfântă din stratul de lut, iubirea nestrânsă, nestăvilita ei jertfă, fâşia de noi şi straniul ţinut. Voi găsi iar cărarea prin răscrucea de gânduri şi în frigul ce îndoaie scândura uşii, cât frig poate fi, blestemând alte friguri, când noi ne închinăm, iubito, cenuşii! Nu caut nici vorbe, fantezii ce-s străine, în miez de tăcere, sau vis ce dospeşte, răzvrătită mi-e vorba, despre vise virgine, eu mă zbat, ea mă strânge... lumina trudeşte. Mă simt în tranşee, am cu mine vocale, ca o ultima oră, am noaptea grăbită, cuvântul îl aud în şoapte agale, neiertată mi-e vorba, arsura-n oglindă. Alerg peste tot, am mir, tămâioară, credinţa ce o port este toată în mine, mă las, sunt iubit, am soarta prezisă, doar poartă-i închisă, mai simplu, ce vreau... nu vreau să mă doară! Iubito, să ştii, mă doare arsura, mă doare şi cerul, mă arde şi vatra, aş vrea ca în toate, să-mi fii tu masura, femeia şi visul, ce-l tace şi piatra. 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Nicu Doftoreanu

Tangoul veşniciei Palidă speranţă…

Tangoul copilăriei Daţi-mi!!

De a opri gândul

Daţi-mi tropotul cailor

Din cochetăria lui cu sora efemerului

Pe creasta zorilor

VEŞNICIA!

ş i vă voi mulţumi!

SOARELE,

Daţi-mi clătinarea florilor

Cât e el de soare,

În urma paşilor vântului...

Rareori are curajul de a i se asocia.

şi vă voi mulţumi!

Tentaculele-ntinse, Măreţe osanale ridicate de el, Implacabil sunt goale de vlagă

Daţi-mi spuma valurilor, Strecurată stâncilor,

printre

cioburile

Înainte ca ea să-l înţeleagă!

Să-mi albesc visele,…

Căci el de ea se leagă…

şi vă voi mulţumi!

fiind o particulă a ei.

curate

ale

Daţi-mi!! Daţi-mi TIMP!

Doar GÂNDUL,

Daţi-mi timp să văd în ce se va transforma

Scos de sub tăria lui,

Nelinilştea formelor călătoare.

A aliatului în nemişcare:

Să văd clipa în care renaşte întregul orizont,

TIMPUL, Îşi poate-adeseori permite

Acum..., atâta cât îl văd, doar peticit cu sentimente.

Să cocheteze-atât de-aproape Încât suflarea-i INSTABILĂ se-ntrerupe Când e palpabilă-ncercarea,

Daţi-mi!! Daţi-mi TIMP! Daţi-mi timp să mă bucur, Să merg acolo unde… Nimic nu e perfect,

Pentru că... Palidă speranţă De a opri visarea, Şi... poate rândul următor, De-ar şti cât de aproape pare S-ar depărta, Căci, VEŞNICIA… E o cochetă din născare.

Pentru că totu-abia se naşte trecând de la o lume la celaltă Daţi-mi!! Daţi-mi TIMP! Daţi-mi timp să vă mulţumesc… Sau NU! Nu! Mai bine nu îmi daţi nimic Din tot ce aţi putea să-mi daţi! Lăsaţi-mi doar... COPILĂRIA!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Constantin Mîndruţă

Epigrame Geneză Eu am fost făcut în glumă Şi cu mama de acord, Într-un bulgăre de humă S-a mai introdus un cord.

În Parlament În Parlamentul ce trudeşte Să ţină ţara pe picioare Simt că nea Nicu mai trăieşte, Câte puţin, în fiecare.

Campanie electorală Primarul nu mai bea suc, E reclama berii “ciuc” “Un scrutin să mai apuc, Încă unul şi mă duc!”

Oratorie Văzând că din oratorie Să se oprească nu e chip, Mă bucur de telefonie! – Să tacă, am să-i dau un bip.

Scumpă țară De o frumuseţe rară E al nostru colţ de rai, România – scumpă ţară… Ca şi nivelul de trai!

Nimic sfânt Să adune au ştiut, De averi li s-a dus buhul, Sunt bogaţi de necrezut, Însă sunt săraci cu duhul.

Epitaf pentru o reformă Cu corupţia-mpăcată, Aici zace o reformă, De „aleşi” abandonată Printr-o fraudă enormă.

Poetul De prozodie nu-i pasă, Scrie mult şi pe-ndelete, Cartea care o să-i iasă Va fi bună de cornete.

Lebăda De lupi, baciul ţine seamă, Stând la stână an de an; Ea-i la fel pe lac, cu teamă Să n-apară vreun ţigan.

La mare Degeaba e soare, Dacă avem criza, Ajunsă la mare Ne-a luat şi briza!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezie Ioan Muntean

sărut de februarie troiene reci de albă nea paşii mi-înfundă cănd spre gura sobei pornesc a noastre buze sărutul să şi-l dea

sărut de martie dintr-o ţară a soarelui răsare al Primăverii sărut de ghiocel

sărut de septembrie pulberea pământului treieră văzduhul într-o încremenire ancestrală a buzelor aprinse-n taină ce ură cheamă-n sărutul lor întâi de voluptate nesfărşit

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sărut de octombrie taina stelelor din privirea ta mă cheamă cu sărutul lor diamantin în cupa ce-n inimi am ciocnit de-un fior să-mi destăinuie bucuria mărului ce-n octombrie l-am muşcat alături

sărut de decembrie sărutul meu e al tău pentru totdeauna căci el privirea inimi-mi îngroapă-n lacul vălurit calm de iubire ce-n ajunul marii schimbări a iernii cheamă gurile aproape şi le-mpreună-n desfătarea lor setoasă pentru a naşte-n amor prunci în tărmu-ţi senzual

proză proză 1 9- 32

Elena Agiu-Neacşu

Găina (Scheci a la nea Mărin) Mă, fraţâlor, ascultaţi la mine păţanie! Mă pomenesc anu’ trecut, aşa pe primăvară cu Ion a lu’ Fleaşcă la poartă. Nea Mărine, zâce, vino pân’ la mine că am o treabă cu ’mneata! Ce treabă, mă? îl întrebai. Ce treabă ai tu cu mine? Vino, zâce, şi o să vezi! Bine, zâc eu, da’ nu stau mult, că vezi că nu e de stat. Nu, zâce el. Te aştept. Şi dacă tot promisăi omului, cum terminai trebile, ştii cum e dimineaţa, vacă, porci, una, alta, mă repezâi la el. Aşa, printre stropi, mă strecurai! Că eu când promit, ştiţi cum e... Ia zâ-i, mă, care e treaba? O, nea Mărine, zâce, ce bine că venişi! Bă, îi zâsăi eu, doar am stabilit... Vorba e vorbă... Veni cu treabă, nu!? Da, zâce el cam fâstâcit, cu treabă... Ia ascultă, mă, nu mă chemaşi tu pentru nu ştiu ce? Acuma ce dai îndărăt! Ei... Să făcusă mic de tot de să nu-i mai scoţi vorba nici cu cleştele din gură, auz’. Ia ascultă, bă, eu bătui drumu’ pin ploaie de pomană!? – mi ţi-l luai tare. Ia vezi! Ce zâce!? Şi mă apucară mii de draci când auzâi comedie. Auz’ să îl învăţ io cum să pună cloţa pe oauă. Da’ sângură nu s-aşază, zâc? Ce-are dacă s-aşază singură? Tuşeşte!? Ei... Şi plecai de-l lăsai cu gura căscată, cu gura căscată, ce mai... Abia cam la vreo săptămână, aşa, o văzui pe Veta că alege oauăle la lambă, că ne căzusă şi nouă găina a porumbacă. Treburi muiereşti... Cum-necum, Ion a lu’ Fleaşcă până în toamnă îşi pusă pirostriile, şi le pusă, ce mai... Să mai zâcă cineva că găina nu are minte. Ba uite că are, zâc, da’ nu şi-o pune la contribuţie... Face iconomie... Şi-o pune la bătaie, bag’samă, atunci când trebuie. Şi cred că n-ar fi rău dacă ne-ar servi de izemplu. Aia e! Să fiţi iubiţi şi la bună vedere!

Ianuarie fe-martie Mă fraţâlor, ia ascultaţ’ aci una! Cine a face ca mine, ca mine să păţască! Mă pune dreacu’ şi pe toamnă, aşa, pân-a da bruma îi zâc lu Fane-a lu’ Rentea, ăla de are căruţă, da’ una ţapănă, să îmi ajute să aduc lemne de foc di la târg până nu să scumpesc, ştii. Drept că era cam machit, că era la Căţaua leşinată, de, da’ dupe mintea mea, zâceam că poate scot un preţ bun. Da’ crez’ c-avusăi cu cine!? O ţânea una şi bună: zâi ianuarie fe-martie, ca ţâganu’... De zâs, zâc eu, că nu mă doare gura, nu mă doare, da’ ce te faci când muşcă geru’ lu’ ianuarie fe-martie ăsta!? Încercai în fel şi chip, da’ nu-l scosăi dintr-ale lui. O ţânea una şi bună: ianuarie fe-martie! Ce face şi beutura, dom’le! Te face din om neom! Da’ tot fu bine, bag’ samă Domnul are socotelile lui. Că nu le pricepem noi, asta-i altă socoteală... Da! Că la nici o săptămână trecu ditai hardughia cu lemne drept pi la poarta noastră... De-aia îi zâsăi Vetii: Fă-ţi cruce, fimeie, că ne pusă Dumnezău mâna în cap! Că omu’ cu lemnele fu de omenie şi descărcă marfa şi după o stacană de vin fiert ne şi ajută să le cărăm în magazâie. Ăsta da noroc... Da’ Fane a lu’ Rentea nu mai e Fane. Gata. Ia rămas numele Ianuarie fe-martie. Să întreabă ăştia mai tineri de unde i s-ar trage policra, da’ eu tac, ca peştele-n baltă tac. Iar Fane nici că visează de unde i să trage. N-oi fi prost ca să-l deştept!? Atâta mi-ar trebui. Să fiţi iubiţi! Şi la bună vedere!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză Mihail Toma

câini prin ghețurile veșnice, la fel îmi pilotez eu nava prin negurile spațiale... Ăăăă! Hoooo! Nava se cambrează pe o parte. Gravitația se duce dracului și cafeaua fierbinte îmi curge pe piept.

RRR Motto: chinuri și necazuri ce le înduri stupid. Pe loc vor înceta De hard-ul tău,rapid, tu îl vei formata. Din învățămintele Unității Tactice Fortuna 0017 către fiul său Teudosie XXL 140

Casc de-mi pârâie fălcile: – Am ajuns? Jaris, secundul și unicul membru de echipaj, mă privește de peste postul de pilotaj: – Aproape, Șefu’. – Gunoaie? – Mizerie multă... Doar a fost sectorul rușilor! – Mda! Las’ că am văzut și pe la alte case... Mă duc să-mi beau cafeaua. Belește ochii. Nu vreau s-o vărs în poală! – Da Șefu’. Lin ca paserile cerului... Ajut imprimanta 3D cu un șut și, cu cafeaua în mână, mă instalez comod în scaunul de comandant: – Jurnal de bord... – Nou sau continuare? – Nou. Data stelară... bagă din burtă. Computatorul bipăie și mă holbez la cifre: „Am dormit ceva, dom’le!” Suntem deasupra Siberiei și văd focurile unei așezări de nomazi Dukha... – Nu văd nici un foc și am dat focalul la maxim... – Tu scrie ce zic eu! E jurnalul meu scriu ce vreau în el, eeee! Deci! Ai băgat cu nomazii? – Băgat. – Daaaaa! Și ei și noi înfruntăm aceleași friguri cosmice... – În Siberia e vară... – Ei nu, că-nebunesc! Pune-te pe ‘mute’, bagă o piesă de Siberius... Așa-i mai bine. Mă ridic din fotoliu și, cu cana în mână, mă apropiu de hubloul lateral. Privesc emisfera Pământului ieșind din noapte: „Sigur că le văd, cu ochii minții, cutie cu șuruburi ce ești!” – Scrie.... și la fel cum ei își dirijează săniile cu 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Mii de bombe cu neutroni!!! Jaris!? Am să-ți bag o cometă-n cur și-am să te trimit la strămoși. – Scuze, Sefu’! Pe radar nu era nimic... – Belește ochii, că de-aia ți i-a făcut mă-ta! Am ajuns? – Da Șefu’. – Crăcănează hangarul și amorsează condensatorii că vin și eu. Mă foiesc după un șervețel: – Revenim... prin negurile spațiale în misiunea noastră specială către quadrantul... Bagă quadrantul. Bagă mă quadrantul! – Sunt pe ‘mute’, se aude o șoaptă... – Ei nuuuu, c-au înebunit toți. Asta-i casă de nebuni. Ieși de pe ‘mute’, bagă coordonatele, salvează jurnalul și pregătește-te că avem treabă. Hai! – Da Șefu’! * – Ce-avem noi aiciii?!! Condensatorii sunt încărcați? Buun! Oprește gravistartorul. Așa… Jurnal de bord. – Nou? – Nu! Continuare… Mă jur că la prima revizie cer să te schimbe! – Da’ ce-am făcut, Șefu’? – Las’ că știi tu… Numa’-n contra mea. Mă comentezi la fiecare pas. Nu mai am tihnă… Scrie: „Cu fălcile hangarului larg deschise nava părea un rechin uriaș capabil să înghită o întreagă navă plină cu pirați…” Aștept un pic. Nici un comentariu. – Nik?! – Nu vreau să-mi șteargă comentariul Computatorului.

hardurile,

aud

– Bun! Jaris! Ușor înainte! – Da, Șefu’! – Vectorii, Comp. – Compensez stânga., aliniament 0012, suntem calați pe quarantul 00012014 pot să inițializez la comandă. Ați pus „navă” de două ori în aceiași frază. – Ahaaa! Nu te lași?! Bine. Corectează tu. Acum

proză avem treabă. Jaris?! Ai scanat toate jucăriile? Nu uitați că suntem la ruși. Nu vreau ca vreo ghidușie să-mi explodeze în hangar… – Scanat Șefu’. Numa’ table și șurubării. – Bine. Intrăm. Activează bobinele de transconductanță. Să facem curat pe poteca asta. Engage! „Avansăm lent. Tot ce e metalic sau cu proprietăți bielectrice se deplasează lent intrând în hangar, chemat la întâlnire de puternicele bobine. Trei mii de kilometri cubi curățați de gunoaiele spațiale. Încet, încet facem curățenie pe aici. „Ai băgat în jurnal? – Da Șefu’. – Bun. Jari? – La ordinul tău. – Impuls! Puternicii condensatori își descărcară energia acumulată în bobinele de convecție. Tot ce era în hangar se transformă într-o sferă, compactă, de resturi metalice. – Chesonează stânga. Două porți metalice începură să se închidă capturând bulgărele de fiare, strivindu-l, compactându-l. – Perfect! Starea? – Acum ieșim. Încărcare 47%. – 47%? Ne râde lumea. Comp, estimează-mi randamentul de recuperare. – 82% – Păi ce facem? Lăsăm și pentru alții? Mai facem o trecere. Hai! Voltă-n vânt! „Să lăsăm generațiilor viitoare un cer curat, un cer fără șuruburi și table răsucite, fără containere pline de rahat chinezesc care să-ți mânjescă hublourile… Precum un cașalot imens, nava se rotește sub cârma mea fermă. Vom face încă o trecere pentru a ne asigura că nimic nu ne-a scăpat…” Ăăăăă! Măăăăă! Jaris!!! Ce dracu’ faci? Nava se lăsă pe-o rână. Giroscoapele vâjâiau încercând să compenseze… Atârnat de un mâner antigrav sunt smucit și părțile mele, cele mai moi, se izbesc de cele mai contondente excrescențe ale Cabinei de Operațiuni. Jaris mai ghinionist, a intrat cu vintrele în maneta de evacuare și acum holbează la mine niște ochi exoftalmici. – Comp! Ce dracu’-i asta? – Nu știu Șefu’.

– De ce ne-am lovit? – Nu știu, Șefu’. – Te casez… – Poți să faci ce vrei. Nu am nici o dată. – Jaris! – Da Șefu’! aud gâjâind vocea secundului. – Lasă-ți boașele să se împrăștie și vezi peste ce dracu’ am dat. * – Să aud! – Nik, Șefu’! – Te-ai molipsit de la Comp! Asta-i boală care se ia, bag seamă. Cum, mă, să nu fie nimic?! Ei lasă… Mă duc la pilotaj. Să vedeți voi cum o să ajungeți îmbrățișați și fără parașute pe Pământ, acuș! Mă instalez în fotoliu. Trec pe manual. Pe radar nimic. Măi să fie… Trec pe scanare. Nasol cu scanarea e că a fost gândită doar pentru înainte, iar înainte… nimic decât câteva resturi ratate la prima trecere. Măi să fie! Comp! Vreau o manevră mai delicată, pe care doar tu o poți face. – În sfârșit, o apreciere. Am să notez, cu majuscule, în jurnalul meu! – Lasă vrăjeala… ce jurnal? Care jurnal? N-am timp acum. Discutăm noi… Fii atent la mine. Blochează giroscoapele de pe axa ‘X’ și ‘Y’ și turează-mi Z-ul. Vreau să facem un travers la 85 de grade, ocazie cu care să scanez aria 0013, quadranții 00013014, 00014014, 00015014 și 00016014. Comprande? – Absolut interzis. Nu numai că o să rămânem fără gravitație dar avem 17 tone de metal excentric în babord, mi-e frică! – Tu asculți comanda la mine, cutie de șuruburi, că altfel am să o fac manual și n-o să fie bine. – Repet instrucțiunile de securitate, manevră doar în caz de iminent pericol… – Și-acu’ ce e, Comp? Ceva ne-a lovit de două ori. A treia e cu ghinion. Prucede. – Am înțeles, Șefu’! – Jaris? Ți-ai adunat coaiele? – Adunat, Șefu’! – Treci la retrofuzee. Ochii pe radar. Dacă ceva merge rău ne arunci cât mai departe de orbită. Clar? – Nu ar trebui să cerem aprobare la centru? Asta nu-i joacă. 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză – Executarea. Parcă nu știi ce-o să zică ăia: „Menține-ți cursul, vom trimite o navetă.” Au trimis vreodată una? Vladimir, Yohanis, Greeg… Toți mi-au fost prieteni și mototoli ca tine, că de-aia ai rămas second și ești cu 10 ani mai bătrârn ca mine. Executarea! Scanez pe toate frecvențele. Nava se rotește travers cu ușile hangarului crăcănate. Nimic. – Atenție Comp! Oprește Z-ul și pornește ‘Y’ la turație maximă. Să n-aud vorbă! Bagă… „Cașalotul” se dă lent peste cap într-un looping greoi. Văd ceva pe scanerul de 11microni: „Te-am prins!”. – Stabilizeazăăă! Păstrează ortodroma. Comp, lai văzut? Jaris? – Îl încadrez acum. Trimit vectorii.

Ies! – Ești, iremediabil, nebun! * Mă trag în costum. Încuietorile magnetice clănțănesc distonant. Mă aplec cu greutate. Pe o navă pline cu bobine, condensatori și magneți permanenți, încuietorile automate nu fac doi bani. Trag cu greutate fermoarele Zipr, gelatinoase dar sigure. Fac o probă de presiune și ies prin sas-ul doi în hangar. Îmi încarc în cârcă EVA și avansez, lent, către porți. Aici ar trebui să fie patru corzi autoretractile. Nu sunt decât două. Mărunțesc din buze. – Am atras atenția la revizia de acum două luni… – Te rog! Nu acum! – Mai sunt două corzi de alpinism în chesonetul 0129, lateral stânga cu poziția ta.

– Comp? - Scuze Șefu’! Nu văd nimic. Poate senzorii mei nu sunt buni. Regret!

Îți monitorizez statusul de la infirmerie. Succes!

– Calm, Comp. Stabilizează nava pe vectorii lui Jaris. Te-am prins, Infractorule!

– Îi ai pe monitor. Baftă!

– Distanță 11, 237, …,117, …, 012, 10, 863… Șefu’! Drăcia vine peste noi! – Retrofuzee! maximă!

Azimut

0014,

Acum!

Putere

– Ne-a ratat la nici juma’ de metru! Ce-i asta Șefu’? – Nu știu, Jaris. Vreun missle „urmărește și distruge”… Și-așa erau cam multe gunoaie pe aici… – Și… De ce n-a făcut bum la primul sau al doilea impact?

– Mersi, Comp! Mă angajez. Jari, vectorii… Am un avantaj minim. Nava acoperă soarele și partial panorama planetei. În față beznă de planetarium. Senzorii de pe EVA nu-mi spun nimic. Avansez orbește pe vectorul dat de Jaris. – 100 de metri, Șefu’! Ar trebui să o vezi. – Nu văd nik! – Cum spunea-i… Belește ochii că de-aia ți ia făcut mama ta!!! – Măgar! Aha! O văd! Îi neagră ca smoala Jaris! Pregătesc lassoul.

– O fi având focosul defect… sau dezamorsat…

În sfârșit EVA identifică obiectul. Îi ordon o sincronizare longitudinală.

– Să-ți fie gura aurită. Ce facem? Drăcovenia s-a oprit la nici 2000 de kilometri. O urmăresc cu greu, e camuflată aproape perfect. Se rotește… Cred că vine iar peste noi…

Alunec la nici juma’ de metru de rachetă. Are cam 3 metri lungime. Focosul prezintă o adâncitură pronunțată „Aha!”

Zice-ai că are focosul defect? – Nu stăm noi în nădejdea asta. Ies! – Ce faci? – Ies! Ai prins vreodată o vacă turbată? – Nu! Ce bâigui? Ce vacă?! – Eu sunt din Hartford, Kentucky, mă! Primul meu examen a fost cum să imobilizez un juncănaș. Bolas, copil, ai auzit de asta? Îți prind eu tăurașul ăsta, Jaris! Pe cinstea mea de nu-l livrez în cală legat fedeleș. 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Întind lațul și-l petrec peste corpul fusiform. Instantaneu lansez un fascicul de azot și mă îndepărtez axial de ea. Chiar dacă nu se vede, jetul din duzele posterioare are peste 3000 de grade. Nu vreau să-mi prăjesc costumul. Rulez coarda ținându-mă cât mai departe… – Contact! Am încălecat-o! În intercomunicație aud ceva ca un ignet, nu realizez dacă e Jaris sau Comp. – O agăț în corzi. 4, 3, 2,1: Acum Jaris. Rulează. Verifică tensiunile pe corzi să nu depășim valoarea maximă. Așa tăurașule! Te-am prins! Nu smuci că n-ai nici

proză o șansă… măăă! La nici doi pași de mine o retrofuzee cu combustibil solid trimite un fascicul scurt în vid. Dacă eram acolo, eram acum o gaură: – Hă! Hă! Izbucnesc într-un râs nervos: O gaură!!! – Ce-i de râs? Jaris se burzuluiește: Am verificat. N-ai destul impuls în Eva ca să o frânezi… Ce facem? Mi-o bagi direct în hangar cu peste 3 metri pe secundă. O să ne intre pe cur și-o să iasă pe… – Fii calm. Lucrăm combinat. Lăsăm tăurașul să obosească. N-ai fost la pescuit niciodată? – Nu. Dar am văzut „Moby Dick”. – Ha! Tăurașul nostru, Moby Dick? Fii serios. Comp, accelerează ușor, și eu frânez din Eva. Tu, Jaris rulează corzile sincron. Aducem noi tăurașul în staul, acuș! Brusc, motorul rachetă din spate tuși de două ori și tăcu. – Suntem pe inerție Jaris! Ce-ți ziceam eu! Tăurașul s-a cumințit. Aliniere Comp. Vin! La fel de brusc, retro rachetele începură să se descarce. – Huăăă! Nervosule! Stai cu tata! Măăăă! Sunt aruncat de o contră și abia ce apuc să filez coarda. Racheta se smucește în toate direcțiile pornind haotic fuzeele de direcție. Corzile vibrează în draci iar una plesnește. Un fir de oțel carbon îmi rașchetează casca și lasă o urmă netă. Gorilla 10, îîî? Vedeți voi când ajung acasă. Nu mai văd mare lucru. Racheta se dă peste cap la nici 10 metri de mine și ne apropiem vijelios de navă. – Manevră evazivă, răcnesc. – Nu sunt distrugător. Vocea lui Comp e calmă. Rotesc în sincronizare Am nevoie de ajutorul tău, trebuie să o scoatem din vrie. Accelerează pe 014 cu 11. Jaris! Adună tot ce ai gonfrabil în cală. Cutii goale, saci, bidoane, tot! Vocea lui Comp pare decisă: Acum! Atenție, Șef! Moment maxim! Dacă cedează și coarda asta te decuplezi imediat și revii în EVA. Dăo’n mă-sa de rachetă, s-o prindă alții. Nu se face să murim pentru ea. Clar?! – Clar Comp! Mă abțin de la comentarii căci momentul de maxim vine, coarda se întinde zbârnâind, racheta dă din coadă ca un pește la ultima bătaie. Nodurile și vendrele transmise prin cablul meu mă răsucesc neputincios pe toate părțile și mi se face greață:

– Nu vomita, boule că asta-i moartea ta. Încerc să văd ceva. Coarda nu s-a rupt dar racheta cu mine atârnat în lasso se năpustește în cală. Pornesc EVA în marșarier. Centurile de siguranță vor să treacă prin mine. Gâfâi cu pieptul strivit. Brusc „Cașalotul” accelerează cu tot ce are: Motoare principale, de manevră, retrojeturi… Vitezele se sincronizează și racheta pică cu un bufnet înfundat pe dușumeaua de carbon cauciucat. Instant patru gheare o înșfacă decisiv. Eu sunt mai ghinionist. Desprind coarda lassoului și văd apropiindu-se de mine peretele din fund al hangarului. Mai apuc să mă rotesc pe spate și mă afund printre cutii și butoaie de plastic goale cu tot cu EVA. – Obiect neidentificat stabil în poziție 00,00. Misiune îndeplinită! În vocea lui Comp se simte parcă o urmă de mândrie. * Mă extrag dintre cutii, cu compot de piersici curgându-mi pe cască: – Facem un pic de atmosferă aici? Porțile hangarului se închid silențios îmbucânduse una în cealaltă după un model complicat trădând mintea zgribilitică a celui care le-a proiectat. Simt cu costumul un val de aer… masca se saltă singură iar Jaris se repede să mă ajute. – Nu ți-ai securizat costumul! – Nu mai era timp Șefu’! – Dau să comentez când luminile roșii de avarie încep să clipească iar tânguirea sirenelor de pericol îmi acoperă vocea. – Pericol! Pericol! Imediat înapoi în costume. Am identificat obiectul. Pericol! Pericol! – Ce bâigui acolo, Comp? Ți s-a urcat la cap? I-a vezi… Acuși te închid! – Atenție! Pericol imminent! În conformitate cu articolul 34, aliniatul b, din Legea 14, cu caracter ultimativ, încă în vigoare, preiau comanda navei. Căpitan în retragere Argyle! – La ordin! Îmi iese porumbelul… – Sunt Unitatea Tactică Fortuna, cod 00alfa0017 Perseu. – Ordin! Jaris mă privește stupefiat. Și tu, Jaris! 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză – Am identificat obiectul Căpitane. Este o rachetă distrugătoare „Ștefan cel Mare și Sfânt”, românească, din cel de-al Doilea Război de Independență. Foarte periculoasă. Când i se termină combustibilul intră în autodistrugere. – Am înțeles! Adică bântuie de 60 de ani prin resturile astea? – Nu avem timp Căpitane. Autodistrugerea s-a amorsat. Avem trei minute de grație pentru a introduce codul și apoi o numărătoare inversă de 10 secunde. – Să o aruncăm dracului afară. – E o bombă cu neutroni, Căpitane… Înjurătura ta favorită… Nu! Singura șansă e să o transportăm în infirmerie.

Jaris suge și-mi dă securea: – Și asta? – Îi tai boașele drăcoveniei înainte de 00.00, și sug din nou! Capul, eviscerat al rachetei este invadat de șerpii chirurgului automat. Brusc o flamă mai că mă orbește. Jaris dă ochii peste cap și se lasă moale pe podea. – Scuze! Am intrat în numărătoarea inversă! Un alt tentacul îl înlocuiește pe primul. – 06, 05,04 Îmi încleștez mâna pe secure. Am ochit ceva ca o sferă. Nu o fi creierul drăcoveniei? – 03, 02…

– În infirmerie? Cred că am să suprascriu ordinul de comandă, Comp! E clar că nu ești în toate facultățile…

– Brațul meu pornește.

– Am acces total la robotul chirurg. Am găsit programul de dezactivare în memoria mea Bios. Nu mai avem timp. Mai sunt 2 minute și 17 secunde până la numărătoarea finală.

– Misiune îndeplinită. Dispozitivul dezamorsat.

Acum! Am deblocat chesoanele 14, 16 și 18. Opresc gravitația. Hai!

– Stop! Încremenesc cu securea în aer. – Așa? Fără un bip, ceva? Așa, pur și simplu? – Dramatici mai sunteți voi oamenii. Apropo! Loveai cu securea exact în containerul cu plutoniu!!! – Îu! Securea cade cu zgomot sec pe dușumea.

– Jaris! Hai!

O târâm după noi prin chesoane.

Jaris face ochi pe celălalt pat din infirmerie:

– Cred că are două tone, mă plâng

– Am murit?

– Doar puțin mai mult de 400 de kilograme forță… Un minut jumătate!

– N-ai nici pe dracu’!

– Mersi! A dracului inerție. Jaris, sucește-o! Undeo punem, Șef!

– Mi-e bine. Dar mă simt puțin stânjenit.

– Hm! Pe masa de operații cu capu’ la cap! Nu sunt Șef. Adresează-te cu Unita… – Da, Șef! Am pus-o! E a ta! – 38 de secunde! Ați avea o șansă minimă în cala secundară. E gândită pentru compuși radioactivi. – Lasă! Dăi drumul! Poate e nevoie de ajutor. Jaris! Vezi containerul cu cap de mort. – Da.

– Te-am tratat, ar trebui să-ți fie bine. – De ce bărbate? – Păi: Un Șef care-i un reciclat Căpitan de distrugător, o Unitate Tactică de crușișător, refolosită… Eu… Un amărât de navigator pe o gunoieră spațială… – Nu te plânge. Tocmai te-am recuperat din comă alcoolică. Vocea lui Comp pare malițioasă. – Păi nu suntem noi cei trei R? Recuperare, reciclare, refolosire.

– Sunt acolo două pungi și o secure. Adu-le încoa.

RRR! Unul pentru sine și fiecare pentru el?

Așa! Dă una încoa’! O mufez expert la linia de supraviețuire. Hai că nu mușcă!

Cap compas: Pământul!

Sug din furtunaș: – Hennessy Beaute! Nici n-ai visat! Suge, nu fi bou! – 17 secunde! E un coniac exceptional Jaris! 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Atenție la mine! Ține-te de pat! Comp?! – Da, Șefu’! – Engage!

proză Gabriela Mimi Boroianu

Mica evadare Urăsc diminețile de luni când țârâitul enervant al alarmei mă anunță că începe o nouă săptămână. Fără nici o tragere de inimă alunec de sub plapumă în răcoarea camerei. Cu ochii somnoroși privesc pe geam. E ceață... O mașină strivește zăpada sub roți deranjând liniștea zorilor cu scârțâitul ei. Hmm... deci afară e frig. Mă zgribulesc preventiv spre baie. Va fi o zi lungă și obositoare dar un fior de bucurie îmi străbate inima, după amiază vom merge să luăm apă de la izvor! Dimineața de luni e întotdeauna agitată. Lume nervoasă în trafic, claxoane stridente... toți se grăbesc... iar azi, parcă în ciuda lor, ceața zgârie cu unghia pe nervii și așa întinși la maxim ai șoferilor! …. După două guri de cafea începi să vezi lumea altfel și să-ți intri în ritm. Cu ceașca lângă mine mă apuc de treabă. Telefoane, hârtii, nervi mari și bucurii mici… dar timpul fuge și nici n-am realizat când a venit ora mesei. Ridic privirea și zâmbesc la soarele care, timid, a alungat ceața. În sfârșit ora patru! Răsuflu ușurată, emoția îmi face sângele să alerge mai repede prin vene, iar bucuria îmi umple inima la gândul drumului ce va urma. Bidoanele fiind deja în mașină, pornim către izvor! De câțiva ani ne-am făcut acest obicei. Ar fi mai simplu să folosim apa îmbuteliată și poate mai sigur dar m-aş lipsi de plăcerea de a ieși din oraș și de ami încărca bateriile cu energia naturii. Nu e un loc anume de unde luăm apă și, cum izvoare și fântâni găsești în orice sat din județ, de fiecare dată locul e altul. Fiind zăpadă de data aceasta am luat-o spre munte... Muzica ne poartă pe notele ei, căldura din mașină ne învăluie pregătindu-ne de acea stare de detașare pe care ți-o dau drumurile lungi. Peisajul se derulează, halucinant sub ochii noștri ca într-un film. Ador aceste drumuri... Un soare lăptos mărginește zarea către apus scăpând câte o rază în copacii înfofoliți în cojocul de nea. O liniște grea domnește peste pădurea și valea

ce se coboară din poala ei... Doar o pasăre „deranjează” tabloul când lovește crenguța cu aripa scuturând zăpada într-o ploaie fină de steluțe. Natura dă un adevărat spectacol revărsând atâta frumusețe încât simți, privind-o, că îți stă inima în loc vrând parcă prin oprirea ei să încremenească însuși timpul. Urcăm dealul către izvor. Drumul şerpuit acoperit de zăpada așternută, bătătorită de roțile mașinilor lucește alb ca o oglindă aburită. Înaintăm încet să nu pierdem vreo secvență din acest film ce se derulează, copleșindu-ne cu miracolul ce-şi deschide porțile invitându-ne într-o lume magică... pe margine copacii își împreună crengile grele de zăpadă deasupra noastră. Urâțenia orașului plin de ciorofleaşcă înghețată, de țipătul strident al claxoanelor, de cenușiul ce se înstăpânise peste tot inclusiv în aerul cu miros de fum, rămăsese undeva în urmă ca o amintire urâtă. Aici totul este alb... Un alb coborât din poveștile copilăriei, încărcat de bucurie. Mă ard palmele din dorința de a face bulgări... Oprim undeva mașina și cobor să fac câteva fotografii. Mă simt vie, într-un un mod straniu, eliberată de stres, de griji, de viața de zi cu zi cu toate problemele și agitațiile ei, de parcă timpul are altă curgere aici. O bucurie imensă îmi umple inima, îmi vine să râd, să dansez... mă simt ca un copil... Mi se umplu ochii de lacrimi. De ce ne dorim atât de mult să creștem, să ajungem oameni mari când e atât de frumoasă copilăria? De ce ne grăbim să renunțăm la lumea magică în care sufletul poate fi cu adevărat liber? Cât mi-aş dori să mai fiu copil, să nu-mi pese de frigul de afară, de nasul roșu și mereu umed, de ghetele ude din picioare și să-mi dau drumul cu sania nu pe derdeluș ci pe aripile visului strigând simplu "pârtieeee!!!!"... Doamne, cum de au trecut anii atât de repede? Unde au fugit? Am uitat să trăim, să simțim, ne zbatem doar pentru încă o zi într-o luptă strânsă cu viața. Ne pierdem în detalii uitând esențialul - viața ne-a fost dată s-o trăim - am ajuns într-un punct în care acest lucru nu mai este o prioritate. Muncim până la epuizare adunând în jurul nostru atâtea nimicuri cu 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză trebuinți incerte, cică pentru a ne „ușura” viața... o Popa Dorina iluzie cu care ne plătim clipa efemeră de existență... Îmi amintesc de bunici, de zilele de iarnă ale copilariei mele de pâinea scoasă din cuptor, de pacea ce stăpânea totul, de rostogilirea lentă a orelor... Ochii mei dau roată peste valea ce dormitează sub cuvertura albă, o urmă de pași mărunți îmi arată că în spatele încremenirii acestui tablou viața își urmează cursul. Florin își sprijină brațul de umerii mei simțindu-mi starea. Ne întorcem la mașină și ne continuăm drumul. La izvor gerul zidise din stropii de apă o adevărată fortăreață în jurul firicelului de apă ce se încrâncena să-i reziste... Umplând bidoanele parcă mă văd în satul copilariei... Coborâm cu ulcioarele pe sanie, într-un zbor șerpuit până la izvoarele din mijlocul satului. O adevărată peripeție mai ales dacă trebuia să faci față unei bătălii cu „bulgări”. De câte ori nu spărsesem urcioarele bunicii... În vale ne afundam în zăpadă luptându-ne să fim primii la izvor, înghesuială, hărmălaie, ce se transforma repede întro altă bătaie cu trântituri şi tăvăleli prin troienele pufoase și-apoi îmbujorați și fericiți ne prezentam cu urcioarele la bunica, de cele mai multe ori goale de jumate, ca să avem scuză să ne ducem iar... Zâmbesc nostalgică și mai privesc odată în jurul meu și cum Florin terminase între timp de umplut bidoanele, o idee ghiduşe mă împinge de la spate și mă aplec repede adunând în pumni un bulgăr... Surprinzându-mi privirea năstrușnică a ghicit și fiind mai rapid ca mine a dat primul! A urmat o bătaie cu bulgări pe cinste așa ca în copilarie... Rostogoliți în zăpadă râdem cuprinși de euforia momentului. .... Soarele își adună razele iar frigul își face simțită prezența. Încărcăm bidoanele în mașină și, umăr lângă umăr, mai privim odată spectacolul oferit de această iarnă întârziată, ascunzând la loc amintirile copilăriei. Mâinile mi-au înghețat dar sufletul vibrează șoptind: – Voi reveni!

Valsul întunericului Frământ cu discernământ întunericul, căutând răspunsurile căderii în neputință. Echidistantă, lumina plânge într-un colț. Avansez în beznă, adunându-mi gândurile și amintirile. Aș vrea să-mi protejez ființa de experimentul meu, dar constat că plutesc prin viață agățându-mă mereu de speranța unui mâine mai bun. Și dacă acel mâine dispare? Sparg ceața prezentului și îmbrăcat cu haina vitejiei pătrund mai adânc spre miezul întrebărilor. În monologul disperării, negura mă ia de mână modelându-mi pașii pe acordurile valsului „morilor de vânt”. Cer infinitului o clipă de lumină. Primesc în schimb durere. Nesiguranța mi se agață de picioare. Clipa dorinței de a reuși mă îndeamnă să-mi număr pașii cu palmele agățate de pereți. Misterul mă ia în brațe, însă distanța se rupe. Mă confund cu întunericul sau trupu-mi debusolat s-a transformat într-o respirație umblătoare? Incertitudinile dispar, în timp ce nepăsarea fuge de mine. S-a ascuns de obscuritatea nemiloasă, care brusc mi-a invadat privirea. Conservată în rigiditatea nimicului, bariera timpului mă împinge în amintire. Refuz. Un pas înapoi ar însemna rostogolirea în neant. Ființa-mi pulsează emoții și încăpățânată, se afundă în întuneric. Respir, dorind măcar o secundă de lumină. Vama fantomelor mi-a blocat pașii în mocirlă, testându-mi curajul. Demnitate. Înțelepciune. Speranță. Doar prezentul stăruie să-mi filtrez gândurile pentru a cerne puterea de a merge mai departe. Înarmat cu biciul propriei existențe, chiar dacă viața mi-a dat o palmă, continui lupta. Necenzurat, valsul întunericului s-a ascuns în amintirea unei lacrimi cu spini. În timp ce pașii ating șoaptele luminii, schițez un sărut. Nu mă cunosc! Mă caut printre iluzii încercând să șterg cuvântul întuneric din calea destinului. Lumina doarme. Încerc s-o trezesc, atingând-o pe umăr. I-aș spune că am spart întunericul în bucățele, că jocul umbrelor s-a încheiat, însă singurătatea îmi șoptește să-mi aranjez puțin zâmbetul. Trupul meu istovit renunță să ceară clipei un gram de lumină. Sprijinit de un perete, lunec spre

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză pardoseală. Decantez secunda malefică care a rupt brusc filmul deplasării mele. Mă îndreptam hotărât spre biroul directorului, pentru a-i anunța iminenta mea demisie. Ca un obstacol invincibil, pana de curent a rupt elanul meu devastator. Poate că este momentul sistării faptelor. Să-mi agăț ideile de trecut sau de viitorul inadecvat? Întunericul nu poate să-mi acompanieze gândurile. Din contră, mi le îngheață. Înțepenesc și încerc să mă ridic. Un ghemotoc călduț se agață de mine. Pipăi curios cu ambele brațe blănița care îmbracă obiectul mișcător apărut din neant. O pisică? Răspunsul vine rapid printr-un simplu mieunat. Nu mai sunt singur: – Pisi, cum ai ajuns aici? Un alt mieunat puțin mai agitat decât primul încearcă să descâlcească misterul. Aiurea! Până să învăț eu limbajul pisicesc, îmi mut cuvintele într-un monolog audiat: – Știi pisicuțo, ieri am fost forțat să scriu un ordin de plată fără acoperire. Știam că nu e bine, dar șeful, impunător și nervos peste limită, m-a amenințat cu înlocuirea mea. M-am lăsat manipulat și am dus ordinul personal la societatea care ne furnizează echipamente electronice. Ce spui? Am greșit? Știu asta, pisi... Animalul se zbate în brațele mele. Îi dau drumul. – Bine, stai lângă mine. Putem discuta și așa. Liniștea mortală mă determină să măresc volumul vocii: – Pisi? Pisico, unde ești? Rup întunericul cu mâna dreaptă, căutând insistent micuțul animal. Răgușit și disperat accept rapid ca oboseala să mă ia în brațe. Tăcerea mă acompaniază cu răutate. Închid ochii încercând să fug de ostila realitate. Îmi teleportez gândurile în hamacul agățat de teiul din curtea bunicii. Ființa mea, docilă, le-a urmat. O briză de vânt călduță mă atenționează să privesc linia orizontului. Orizontul? Of, a prins înălțime. Însuși teiul și-a instalat existența pe terasa unei clădiri. Pe bordura exterioară a terasei, un cal face echilibristică. Undeva în spatele lui, un fluture uriaș îi urmărește traiectoria. Într-o clipă nefastă hamacul se desprinde și mă prăbușesc. Imaginile se ascund într-o ceață de nepătruns. Mă pișc pentru a-mi stabiliza existența. Nu simt nimic. Doar răcoarea întunericului pătrunde, din nou, fără sfială în trupul meu neputincios, dezvelindu-mi ființa

de autonomie. Evadez în haos... O mână puternică mă scutură agitată. Trupul meu inert refuză să se conecteze la realitate. Respirația de lângă mine răbufnește sacadat: – Ridică-te, Alecule. Aș vrea să deschid ochii. Pleoapele se opun. Ritualul dansului se apropie de sfârșit? Vocea de lângă mine, conturată în jigniri sporadice, insistă. Timbrul vocii mi-e cunoscut. Dezinteresat și imobilizat de carcera instalată în jurul meu tac. De ce aș riposta? Ancheta mă va arunca din nou în beznă, de data aceasta în spatele gratiilor. – Hai, bă, Alecule, odată! Acuși se surpă și partea asta... Deschid un sfert din ochiul drept și privesc umbra nervoasă de lângă mine. Încerc să schițez un gest. Trupul lunecă într-un somn neglijent, chiar dacă vocile persistă în jurul meu, instigatoare. * Mirosul de levănțică îmi cucerește treptat simțurile. Plictisită de lenevire, privirea mea prinde viață. Întunericul și pardoseala rece au dispărut. Cu prietenie, patul din camera mea îmbrățișează trupul ostenit. Pe un fotoliu, Mircea manevra tastatura telefonului. Tentativa de a-mi aduna oasele într-o mișcare este sortită eșecului. Totuși, degetele de la mâna stângă reușesc o desprindere observată de colegul meu. – Alecule?! Mă străduiesc să vorbesc. Cuvintele refuză să frământe aerul proaspăt. O privire insistentă ar vrea să întrebe cum am ajuns aici, însă Mircea începe să turuie stresant: – A fost cutremur, Alecule. Doar câțiva am scăpat... Clădirea noastră este o ruină! S-a declarat stare de calamitate. Peste trupul meu imobilizat, liniștea cade ca o petală de speranță. O avalanșă de întrebări își pregătește startul spre privirea lui Mircea. Valsul întunericului a fost benefic. Savurez în taină ultimele acorduri. Clipa mă îmbrățișează cu discernământ. Va fi un mâine în care jocul faptelor va decide calea viitorului. Astăzi și aici, mângâi prezentul care m-a acceptat așa cum sunt: o existență efemeră într-o lume agitată.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză Puiu Răducan

Iubirea Nu mă refer aici la acea plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpuri, nici la o legatură sexuală ori o relație amoroasă. M-aș referi mai mult la ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva, la plăcerea și bucuria de a prinde dragoste, de a te îndrăgosti de cineva, la acel sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva, la a iubi pe cineva cu patimă. Până aici toate ar părea bune și frumoase, dar până la urmă nu știm cu adevărat cum este iubirea, nu știm ce… „gust” are. Dacă-n cana cu ceai vindecător pui lingura de miere, ce bine este! Dar dacă în acea cană se strecoară…, așa pe nevăzute și nesimțite și o linguriță de vitriol? Dacă amestecul acesta stupid ți-l mai faci și cu mâna ta, cum este? Ce faci atunci, omule!? Iubirea, frumusețea lumii, umblă desculță pe pajiștile sufletelor, intră-n sacoșa încăpătoare a lui și a inimii, nu face rău, dar este vulnerabilă la… intervenții și nu prea rezistă-n timp. Deși este foarte ușor de întreținut, poate deveni refractară, dură, casantă. Datorită sensibilității exagerate se poate întoarce ușor împotriva ta, se poate ușor asocia cu minciuna, cu trădarea. Puțin curvă de felul ei, poate deveni povară grea și urâtă, poate deveni dușman și toate relele la un loc pentru purtătorul ei.

Uneori cu gust de tămâie, alteori de tămâioară, cu lacrimi de cristal, oricât ai aștepta-o…, sosește. Sosește, aburește gânduri negre și portocalii, dar… uneori se topește-n... propriul val… Vine și rămâne. Unge suflete triste, migăloase, dar, având unghii arămii, zgârie când umblă cu șerpii la picioare. De te părăsește fără voie, latră munții–n singurătatea stânelor de mioare albe… lipsă la drapelul din debaraua inimii. De rămâne, stelele-i-ți-aprind altarul sufletului, greierii gureși cântă-n vii, ochiul vânăt al speranței înroșește, iar cerul te piaptănă cu mâna dreaptă. Perfidă fiind, uneori scrie pe suflete cu peniță amară de moarte.

Îmbrățișarea Nevăduvite de ea, grădinile zâmbesc cu toate petalele dinților. Dăruiește lumină și căldură (ne)amorfă, vibrații (nu de second hand) și asta de joi până miercuri noaptea. Este fructul febril din taina nopților și salba zilelor cu fitilul semiaprins. Are aromă de scorțișoară și floare de salcâm nedezbrăcat de miere. Gustul este dulce, uneori mai dulce decât mierea ce urcă-n teiul din poarta bisericii orthodox-bizantine. Nu stă la semafoare concentrice și puturoase, nu este rigidă.

Dacă nu ești atent cu ea, dacă n-o-ngrijești, suferință te numești!

Mereu întoarce spatele răului și urâtului, nu se amestecă cu trânta, stă la masă cu prințesa balului și adoarme pe flori de „Nu mă uita”.

Iubirea

Normal vine nechemată, dar se înfățișează și inopinat.

Pe schele și schelete de cuvinte bine articulate, pe scări de fum proaspăt și insomniac, roșie ca apele Domnului la apus, într-o mână cu coada șarpelui și-n cealaltă borcanul de dezlegare la vise și emoții, prințesa neobosită, Iubirea, bate-n spinarea-ți durdulie și trufaşă. 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nici n-apucă să se ducă și te apucă dorul de ea. Vindecă răni cu gust de scoarță de salcie și miros leș în călduri. Nu face greșeli, niciodată n-a făcut vreun rău. Ține-o aproape, bucură-te de ea!

proză Cepeha I. Mihai

Însoţitorul (2,3) Ilie Pe un drum abrupt de munte coboară cu mare grijă un cortegiu de oameni smeriţi. De jur împrejur numai brazi. În loc de coşciug, în faţa cortegiului se află Ilie. Păşeşte demn ca un mare şef, nu-l deranjează că merge spre eşafod. Într-un loc anume, procesiunea se opreşte pentru execuţie. Panta fiind prea mare le îngreunează procedurile, aşa că se hotărăşte amânarea ei până jos, la ieşirea din pădure, pe o câmpie întinsă şi însorită. Rămas în urma cortegiului, doctorul Cristea găseşte o potecă de-a curmezişul pădurii şi alunecă pe ea, ajungând jos înaintea tuturor. În faţa lui, sprijinită de ultimul copac, stă cuminte o fată frumoasă îmbrăcată în alb. Cristea îi aruncă o privire şi dă să se apropie, dar fata nici nu clinteşte. Uitând de restul lumii şi nedumerit, porneşte mai departe spre câmpia din faţa lui. * Doctorul deschide uşa salonului şi îl priveşte pe Ilie din prag. Simţind mişcare în apropiere, Ilie deschide ochii pentru prima dată după operaţie. Pădurea a dispărut. Încă buimac, nu prea are habar despre ce şi cum i se întâmplă. Caută în jur. Îşi priveşte branula înfiptă în mână şi înţelege că se află intr-un spital. Zgomotele ce pătrund prin uşa deschisă îi atrag atenţia. Abia acum păşeşte şi Cristea spre el, spunându-i: – Omule, ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap! Ilie se pipăie pe creştet şi-i răspunde: – Cred că n-a găsit nimic în el şi s-a lăsat păgubaş. Doctore, nu ştiu cum, dar tocmai te-am visat. Ce zici că fac eu aici? se prosteşte Ilie. Nu îmi amintesc să fi venit de bunăvoie. Sarcasmul lui Ilie îl face pe Cristea să zâmbească şi să-i răspundă în acelaşi fel: – Nu ştiu! Apoi către asistenta însoţitoare: – Ai idee ce caută la terapie intensivă? Ironia celor doi o face şi pe asistentă părtaşă: – Cred că cei de la salvare sunt de vină. Domnule doctor, bolnavul are vizitatori. Le putem permite o scurtă vizită? – Cum să nu! În câteva zile îl vor putea lua cu totul. La revedere, omule! Doctorul iese urmat de asistentă şi în salon intră nevasta lu’ Ilie, Maricica şi fiul lor, Nelu, care-l şi

întreabă: – Eşti treaz de mult, tată? În loc de răspuns, Ilie le cere socoteală: – Voi m-aţi adus aici? – Hodorogule, eşti gata să dai colţul şi tot cu gura mare! îl amendează Maricica. – Nevastă dragă, am murit o dată şi ştiu cum e. – Cum e, tată? întreabă Nelu fiind sigur că nu va primi un răspuns mulţumitor. – E bine, zice Ilie, e bine că nu mai ştii nimic. Şi, mai ales, nu doare, lucru foarte important, ştiind că toată viaţa-i o durere. – Tată, cred că ai nevoie şi de un psiholog, după operaţia asta, deşi mă îndoiesc să te poată lecui. – Dar doctorul, ce zice doctorul, mă mai munceşte mult pe-aici? – Nu prea mult. Zice că celelalte măruntaie sunt bine, dar tot va trebui să renunţi la unele obiceiuri. – Îmi închipui, numai că nu cred să fiu în stare. Maricica îl încurajează: – Ba ai să fii! Mie nu-mi trebuie piatră de moară la casă, că nici eu nu sunt de fier. * Acolo, undeva, Silueta Albă: – Mda! Nesemnificativ. E prea devreme să îmi dau cu părerea. La treabă însoţitorule! ordonă ea. Să trecem mai departe!

Marta Câţiva paşi mai încolo, într-un alt salon, colegii o vizitează pe Marta. Cele două fete se aşează de o parte şi de alta pe pat, în timp ce băieţii rămân în picioare. – Eşti bine, Marta? întreabă una din fete. – Încă sunt bine, mulţumesc lui Dumnezeu! – În cazul tău, Dumnezeu este doctorul Cristea, spune unul dintre băieţi. – Nu-l judecaţi, se roagă Marta, face şi el ce poate. – Ba nu! Tu nu ştii, dar a avut ocazia să-ţi facă transplantul şi a făcut altă alegere. Va trebui să dea socoteală, nu merge chiar aşa! – Eu ştiu că pentru mine a făcut totul şi va face în continuare, iar dacă a renunţat la mine în favoarea altcuiva, înseamnă că are şi motive şi soluţii. Nu aveţi de ce să-i contestaţi autoritatea. Eu am convingerea că a făcut ce trebuie. – Ca toţi bolnavii, ierţi pe toaată lumea. – Ba nu! Voi nu-mi cunoaşteţi istoricul bolii. Dacă v-aş spune că alt medic nu mi-a dat speranţe mai mult de 35 de ani? Şi nu numai asta, când am vrut să 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză mă înscriu la liceu, directorul m-a respins după ce mia citit fişa medicală, i-a spus mamei că a mai murit în şcoală un elev bolnav de inimă şi nu vrea să mai aibă necazuri. Cu chiu cu vai m-am însris la un liceu de la ţară, la mătuşa mea. De atunci mi-a intrat în cap să mă fac doctor cardiolog, să pot ajuta mai ales copiii. – Copiii? Ce tot spui acolo? – Chiar vreţi să ştiţi? - Suntem colegi şi orice despre fiecare contează. În plus, ne perfecţionăm profesional. – Aveam doar 13 ani. Nu-mi place să-mi amintesc, dar ce spuneţi voi poate fi un argument să trec peste reţineri. – Noi ştim doar că afecţiunea ta nu este ereditară, ca urmare, trebuie că ceva s-a întâmplat, dar asta nu înseamnă că... – Aşa este. Oricum, eu am timp destul şi m-am săturat de singurătate, aşa că, prezenţa voastră nu poate să-mi facă decât bine. Dacă şi voi aveţi timp de pierdut... – Şi dacă n-avem, ne facem! declară băieţii aducând de pe hol trei scaune. Martha se ridică în capul oaselor, îşi coboară ochii spre mîinile ce se frământau cu un tremur uşor şi începe să-şi amintească. * – Mda! Chiar aşa! Şi eu vreau să ştiu! îşi exprimă curiozitatea Umbra Albă în timp ce face o nouă tastare: „Marta la 13 ani – Enter”. Ecranul se colorează. * Un gard mare de beton desparte portul de cartierul vechi. În apropiere, prin triajul de cale ferată intră şi ies din port trenuri care ţin drumul spre cartier şi spre lunca Dunării închis mai tot timpul cu o barieră, făcându-i pe trecători să se aplece sau să treacă de-a dreptul peste şine. Duminica e pe sfârşite. Câţiva copii de-ai locului, obişnuiţi cu manevrele ce nu se sfârşesc nici zi nici noapte, se joacă pe terasament. Din vale, dinspre plaja Dunării, se apropie o motocicletă cu o fată şi un băiat. Bariera începe să se închidă. Crezând că poate fi depăşită, tânărul forţează şi se apleacă. Fata... * – S-a lovit de ea. Nu mai spune că mă strânge-n spate! se plânge una din colegele Mrtei. – Acu, ce să mai... spune tot! o îndeamnă băieţii. – Păi, cam asta-i tot. Fata avea rude prin zonă şi tot uitându-se după ele, a pierdut din vedere bariera, care, aproape că i-a retezat capul. 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Fetele se ridică de pe patul bolnavei scuipându-şi în sân: – Marta, ne îmbolnăveşti! Băieţii, mai nesimţiţi, nu le iau în seamă şi insistă: – Şi tu unde eşti în povestea asta? – Eram acolo cu ceilalţi copii, număram traversele sau ne chinuiam să meargem în echilibru pe şine. Eu eram singura cu faţa spre barieră, am ţipat şi am leşinat. Mai târziu mi-au povestit ceilalţi că la ţipătul meu s-au întors şi au văzut cum motocicleta a continuat să meargă vreo câţiva metri cu fata având capul dat pe spate ca o glugă. – Îţi baţi joc de noi! se revoltă fetele. Tu ne povesteşti un film de groază! – Treaba voastră, eu v-am avertizat. M-am chinuit mult să-mi alung din minte întâmplarea. Acum, după ce v-am spus-o şi vouă, parcă nu mă mai sperie aşa de tare. În salon intră doctorul Cristea şi asistenta lui de suflet. – Ţi-am auzit povestea, Marta! Sunt şi eu copleşit. Pot să accept că de atunci ţi se trag afecţiunile cordului. Poate vor înţelege şi colegii tăi. Pentru tine am o variantă mai bună, dacă aveţi răbdare. Vedeţi voi, ca medic, umblând atât de des prin măruntaiele oamenilor, mi-am dat seama cât de fragili suntem şi m-a cuprins o nelinişte cumplită. Este unul din motivele pentru care nu am vrut să te operez, Marta. O intervenţie de reparare a valvelor inimii şi un stent pe aortă are mai multe şanse decât transplantul unei inimi deja obosite. Unul dintre studenţi obsevă: – Cu alte cuvinte, Ilie e condamnat în continuare? – Măi copii, încep să mă supăr! E clar că vor trece mulţi ani până să vă lămuriţi cum e cu medicina asta, ce poate şi ce nu poate ea să facă. Ilie e bine mersi şi ar putea să trăiască mai mult decât dacă inima lui ar fi fost sănătoasă. Studenţii tac. – Cred că v-am spus destule şi dacă v-am ofensat cumva, a fost fără intenţie. Acum vă las! încheie doctorul şi iase către celelalte saloane. Asistenta întârzie puţin pentru a verifica aparatura, iar la plecare le spune celor prezenţi: – Voi ştiţi că şi doctorul Cristea, Cristea Leon este bolnav de inimă şi noi nici măcar nu ştim cât de grav? Ştim doar că şi lui i se trage din copilărie. Studenţii cască ochii în urma ei fără să apuce a mai întreba ceva. * Umbra Albă: – Mda! I-a cam încurcat pe flăcăi!

proză Mihaela Moşneanu

Căptanul Vasile (1) Vasile mergea agale şi legănat pe marginea trotuarului, sughiţând întruna. Era insuportabil de cald. Afară erau în jur de treizeci şi cinci de grade. Cum era şi normal, toată lumea era îmbrăcată sumar, dar pe el când îl vedeai, rămâneai involuntar cu ochii mari şi cu gura căscată de uimire. Îţi dădeai seama din primul moment că nu era zdravăn la minte. Era îmbrăcat într-o uniformă militară kaki şi parcă n-ar fi fost de ajuns, avea şi-o manta groasă şi uzată cu „epoleţi” dintr-un material de pânză roşie, cârpiţi de el însuşi. Dacă cineva intra în vorbă cu el, lua repede poziţia de drepţi şi ducând mâna dreaptă la chipiu, saluta: „Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!” Era greu să nu râzi când îl vedeai şi îl auzeai, şi mai ales copiii râdeau de mama focului. Copiii strigau la el „Căpitaneee!" sau „Căpitan Vasile de la cavalerie”. Deşi nu era atât de bătrân, să fi avut în jur de şaizeci de ani, toţi îl considerau un bătrânel care îşi pierduse minţile de când murise Maria fata lui, într-un accident de maşină. Soţia lui Tanţa, după o vreme sa aruncat în Dunăre. Nu mai suportase biata femeie, când a văzut că după moartea fetei, Vasile o luase razna. A preferat în sufletul său mai bine să moară, să fie lângă fata ei. Fata nu mai era cu ea şi pe deasupra, nici cu Vasile nu se mai înţelegea deloc. Locuia într-o garsonieră la etajul doi într-un bloc de pe faleza din Orşova, în faţa magazinului Billa cu vederea spre Dunăre. Garsoniera era sărăcăcioasă, cu geamul spart într-un colţ. În ea nu avea decât o masuţă rotundă, un scăunel de lemn cu spătar şi în loc de pat avea o saltea relaxa veche. Fiind vară şi cald, nu-i trebuia nici măcar o pătură, mai ales că nu prea dormea el acasă. Îşi petrecea nopţile prin parcul General Dragalina din faţa vechiului hotel Dierna sau pe insula parcului, în preajma restaurantului Pescăruş. Era mai tot timpul pe străzi, umbla de colo - colo, se plimba tot timpul şi cine îi dădea mai multă atenţie,

repede se prezenta cu obişnuitul său salut: „Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!”, după care cerea o ţigară, ceva de băut - berea era preferata lui, dar nu refuza dacă era rost şi de ceva tărie - sau ceva de mâncare. Domnişoarelor şi doamnelor, după ce saluta în felul lui, li se adresa cu „Săru'mâna tanti!”. Avea în buzunarul drept de la manta vreo două trei plase mototolite, pentru cazul când i se făcea cuiva milă de el să-i dea ceva de mâncare. Cerea şi bani, dar foarte rar, când îi venea lui goanga. Spunea că are o datorie şi că trebuie să o plătească urgent. Cine îl cunoştea râdea, dar dacă se nimerea cineva care să nu îl cunoască, atunci îi dădea din milă, chiar dacă îl credea sau nu. Spunea că îi trebuie un milion şi oamenii îi dădeau ceva mărunţiş. El mulţumea, spunând că vede el cum se descurcă să mai facă rost până la un milion. Mergând el pe marginea trotuarului şi sughiţănd, deodată i se păru că o vede pe fata lui Maria, înaintând spre el. Era o fată înaltă, îmbrăcată într-o rochiţă albă cu bretele. Părul negru îl avea puţin mai lung peste umeri, prins într-o clamă şi-o gentuţă neagră cu bretea pe umărul drept. Se opri în loc ca o stană de piatră şi se luă repede de fata care se îndrepta spre el cu paşi grăbiţi: – Marie, Marioara mea dragă, stai! Aşa de dor mia fost de tine. Doamneee! S-a-ndurat Şefu' din cer de mine şi mi te-a trimis înapoi, aici pe Pământ. Dar fata înaltă şi brunetă, care lui i se păru că este Marioara lui dragă, ţipă la el: – Căpitane Vasile, nu sunt Marioara ta, lasă-mă în pace! Dacă nu te dai din calea mea, să ştii c-am să chem poliţia, ai înţeles? – Marioară, nu eşti tu? Îngână Vasile şi căzu în genunchi. – Nu mă Căpitane, eu sunt Monica, vecina ta de bloc. Uită-te atent la mine, ce dracu mă? Că doar mă cunoşti. Vasile îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre ea şi-o privi atent, preţ de câteva clipe. Monica îl privi curioasă şi putu să-i vadă faţa mai bine ca niciodată. Din aproape, puteai să observi că are o fizionomie plăcută. Avea o faţă lungă cu frunte înaltă, iar de sub frunte se vedeau doi ochi mari şi cafenii, umbriţi de gene negre şi lungi. Deasupra ochilor trona o pereche de sprâncene stufoase şi arcuite. Nasul îl 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză avea drept şi o gură cu două buze roşiatice şi frumoase. Obrajii bucălaţi şi-o bărbie cu gropiţă ce nu le observai prea bine de la distanţă, datorită mizeriei ce-o avea pe faţă şi părul grizonat, puţin cârlionţat împreună cu ochii, nasul şi gura, parcă ieşeau brusc de sub chipiul cu care era atât de mândru când saluta. „Dacă n-ar fi aşa nebun, dacă nu ar umbla îmbrăcat aşa şi s-ar spăla, n-ar fi un om urât Căpitanul. Doamne, ai milă de el”, gândi Monica. – Ce mult semeni cu Marioara mea, fată dragă. Iartă-mă, n-am vrut să te sperii, fata mea. Apoi îşi şterse faţa cu amândouă palmele şi sări repede în picioare. Îşi trecu mâinile peste „ţinută" şi luăndu-şi repede poziţia de drepţi, salută ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: – Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Săru'mâna tanti! – Căpitan Vasile, ai grijă să nu mai mergi pe marginea trotuarului, să cazi din neatenţie şi să ai grijă pe unde mergi, ai înţeles? Îi spuse Monica, râzând. – Da să trăiţi, am înţeles! Dar se întoarse brusc spre ea şi-o întrebă: Tanti, ai o ţigară? – Am Căpitane, stai să-ţi dau. Scoase din gentuţa sa un pachet de Winston Lights şi îi dădu o ţigară, după care îşi luă la revedere de la el şi îşi văzu de drum. Vasile rămase puţin pe loc, uităndu-se după ea. După aceea îşi reluă drumul său agale şi clătinat, mergând pe mijlocul trotuarului de data asta. Merse înainte fără niciun scop, până ajunse în faţa parcului. Doi copii care aveau în jur de cincisprezece ani şi veneau dinspre Billa, începură să strige la el în batjocură: – Căpitane Vasile, ce ne mai raportezi? – Mă nesimţâţilor ce sunteţi voi, aşa vorbiţi voi cu căpitanul vostru de la cavalerie? Pă' voi ştiţi cine-s io? Io îs mare căpitan de cavalerie, mă boaţe de oameni ce sunteţi voi. Paştele mami voastre de golani! – Daaa, căpitane Vasile! Bine că ne-ai adus aminte, că noi uitasem cine eşti tu, răspunse unul dintre ei în zeflemea şi râzând, continuuă: Ia să te văd ce căpitan eşti tu. Apoi îi trase una după cap, făcând să-i cadă 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

chipiul pe astfalt. Dar ca prin minune apăru un tânăr ce avea în jur de douăzeci de ani şi se luă de cei doi: – Bă, vă ia mama dracu dacă vă mai luaţi de el. Ce dracu bă? Sunteţi mai nebuni ca el, dacă vă prindeţi mintea cu el. – Păi ne-a înjurat şi ne-a făcut golani, răspunse băiatul care-i dăduse una după cap. – Pă' şi ei s-au luat de mine, îşi bat ei joc de mine, io, care sunt căpitan Vasile Marinescu, un mare căpitan de cavalerie. Ce? Nu le este lor ruşânie, aşa puţân? Marius, băiatul care apăruse şi îi luase apărarea căpitanului, îi veni să râdă când îl auzi vorbind aşa, dar se abţinu şi îi luă la goană pe ce doi puşti. După aceea îi ridică de jos chipiul şi punându-l înapoi pe cap lui Vasile, îi spuse: – Mă' Căpitane, lasă-i şi tu în pace că sunt nişte proşti. Nu-i mai băga în seamă. Luând poziţia de drepţi, căpitanul îi răspunse: – Da să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Acum Marius zâmbi şi îi spuse: – Ai grijă de tine, mă Căpitane, îi spuse Marius, zâmbind. Şi fiindcă ştia că urma să-i ceară o ţigară, scoase o ţigară dintr-un pachet de Marlboro roşu şi i-o dădu. După aceea îşi luă şi el la revedere ca şi Monica şi îşi văzu de drumul său. Vasile rămase din nou pe loc, uitându-se după Marius. Apoi ridică ochii spre cer, dar nu putu să-l privească din cauza soarelui fierbinte de vară şi uitându-se în jurul său, nu mai văzu pe nimeni. Intră pe una din aleile arcuite ale parcului şi o luă spre insulă, către restaurantul Pescăruş. Căută puţină umbră, dar era dificil de găsit aşa ceva pe la ora trei după-amiază. Avea veşnicul obicei să se ducă acolo, pentru că îi plăcea foarte mult lângă Dunăre. Stătea acolo pe-o bancă sau pe zid ore întregi şi privea Dunărea, iar alteori îşi aducea aminte de fata lui Marioara, de nevastă-sa Tanţa şi povestea plângând despre ele. Câteodată îl mai gonea vreun pescar şi pleca, dar nu pentru mult timp. [va urma]

E s eu eseu 3 3- 42

Mariana Didu

Cultura (în special literatura) nu este o podoabă de prisos! Timpul acesta modern nu trece pentru a crea, ci pentru a înmulţi şi adânci automatismele, nu pentru a elibera spiritul şi puterea lui de creaţie. Creaţia, arta în general, este singura legătură cu idealul. Prin scris, avem privirea pregătită pentru a sesiza contradicţiile prin care poate trece un suflet omenesc, intermitenţele inimii sale, eclipsele şi reînvierile, reflexele subconştientului său. Numai artistul recrează realitatea din perspectivă ideal-artistică, fără preocupare practică. El încearcă să surprindă trăsăturile etern-valabile ale omului, nepunându-se în slujba unei tendinţe practice (politica, de exemplu). Oare aşa este? Fiecare poet are timbrul lui, temperatura lui, trebuie să spună în poezie ceea ce nu au spus alţii, cu emoţie extrem de particulară. Poeţii moderni nu mai sunt sinceri, sunt nişte histrioni, ei se prefac foarte bine că au idee de teoria sincerităţii în poezie. Fiecare cuvânt prozaic vrea să pară o trimitere la o stare de libertate semantică absolută, dar este un fel de „talcioc lingvistic”. Ca să-şi atingă ţinta, cuvântul trebuie să aibă multiple sensuri: terapeutic, organicitate, muzicalitate, materialitate. Ca să nu sune „ca din coadă”, poezia trebuie să se nască pe sine, să se scrie de la sine, iar poetul trebuie să aibă fericirea naşterii cuvintelor şi să aibă vocaţie de administrator al cuvintelor, al sensurilor, dar trebuie să fie şi un radiolog al cuvintelor. Câmpurile semantice trebuie să se întrepătrundă cu o naturaleţe sublimă şi să surprindă universuri multiple, sclipiri, umbre care vor să se fixeze, să construiască o arhitectură semantică divină, un caleidoscop de reliefuri năucitoare, să penduleze cvasireal, şi cvasisacral. Nu ştim ce, şi mai ales, cât rămâne din noi, după ce trecem în anonimatul unui act biologic!?Nu ştim cât suntem ancorați în realităţi şi cât preocupați să ieșim din ele!? Mi-e ruşine în faţa maldărului de banalităţi adunate cu vremea! Pentru oameni, cultura și, în special literatura, nu este o podoabă de prisos, este însăşi mediul lor de existenţă, unde pleacă să

se întâlnească cu „ceilalţi”, dispăruţi doar animalic. Pledez pentru cauza spiritului şi a culturii. Cultura trebuie să fie o adevărată instituţie naţională şi universală, nu un compromis național! Dacă am sperat că, într-un definitiv, cultura se va elibera de sub haina torţionară a comuniştilor şi se va slobozi din chinga diletanţilor spiritului, mentalităţile însă, se schimbă mult mai greu, dacă mă refer la grupările literare şi la micile sau marile mafii literare şi culturale, care lansează şi crează imagini favorabile, în funcţie de ideologia asumată sau de interesele de grup, unor neaveniţi într-ale creaţiei spiritului, ori estompează meritele celor care promit şi stârnesc admiraţie şi invidie. Pasiunile politice odată dezlănţuite, „adevăratele intenţii” capătă un pronunţat caracter conjunctural iar „misia” cu adevărat literară se estompează.

Profilul omului contemporan Omul contemporan este într-o perpetuă căutare a ceea ce pare mai plăcut şi mai atractiv în această viaţă efemeră; este omul aflat într-o permanentă criză de timp, veşnic nervos, omul care produce în modul său o vibraţie mereu activă, care va corupe pe cei din jur. Cei care stau în preajma acestui om devin şi ei agitaţi, pentru că, natura umană, încearcă, instinctiv, să adopte o atitudine de autoapărare în faţa veşnicei agresivităţi, atitudine ce solicită un nou consum de energie nervoasă, care va prejudicia sfera nervoasă. Tot ce se întâmplă între oameni nu este decât efectul unor cauze, iar cei implicaţi nu sunt decât cauzatorii. O vorbă dură, vulgară cu sensuri multiple şi de ironie, un gest sau o privire ostilă, ori chiar lipsa unei priviri, „toate” sunt atacuri adresate sufletului. Frumuseţea şi adâncimea unui sentiment constă în modul în care contemplă şi comunică în tăcere, cel ce iubeşte, dar şi în modul în care primeşte ofranda sufletului iubitorului, cel care e iubit. Ce ştiu despre iubire? Aproape totul sau nimic. Spun totul, pentru că, totdeauna, m-am situat pe terenul ei virgin sau în magma vulcanului ei. Spun nimic, pentru că, totdeauna, m-am apropiat cu acea teamă organică asumată şi cu delicateţea celei care intuieşte esenţa şi rostul devenirii ei.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

E s eu Ion Vanghele

Hermeneutica miturilor (continuare) Mioriţa creştină Un aport deosebit în interpretarea creştină a baladei Mioriţa, l-au adus doamnele Sabina Ispas şi Silvia Chiţimia. Deoarece nu dispunem de materialele de referinţă corespunzătoare, suntem obligaţi de împrejurări să încercăm propria noastră interpretare, cu convingerea că ceea ce facem acum reprezintă un act de complementaritate, o încercare modestă de a completa acele goluri care au rămas ici şi colo în masa mitului şi despre care autoarele respective au omis să vorbească. Povestea noastră, începe cu colindele de stea. „Steaua sus răsare, Ca o taină mare, Steaua străluceşte, Şi lumii vesteşte, Fecioara Maria, Naşte pe Mesia.” Făcând o serie de calcule matematice, matematicianul şi astronomul curţii imperiale, Johanes Kepler, a descoperit că planetele Jupiter şi Saturn s-au întâlnit în anul 7 î.d.H., în constelaţia Peştelui, de trei ori. Pe data de 29 mai, vizibilă pentru două ore pe cerul dimineţii, prima întâlnire a avut loc la al 21-lea grad al constelaţiei Peştelui, cu zero grade longitudine, şi 0,98 grade latitudine. A doua conjuncţie, a avut loc în ziua de 3 octombrie, la al 18lea grad al constelaţiei Peştelui. Pe data de 4 Decembrie, anul 7 î.d.H. Jupiter şi Saturn, s-au întâlnit pentru a treia şi ultima oară, de data aceasta în al 16-lea grad al constelaţiei Peştelui. În anul 6 î.d.H., la sfârşitul lunii ianuarie, Jupiter, a ieşit din constelaţia Peştelui intrând în constelaţia Berbecul. Aceasta tripla conjuncţie, a fost observată de magii din răsărit, care au venit la Ierusalim în zilele împăratului Irod şi au întrebat: „Unde este împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă i-am văzut steaua la răsărit (la răsăritul zilei) şi am venit să ne închinăm lui.” Să considerăm, metaforic vorbind, steaua magilor ca fiind „degetul lui Dumnezeu”. Cu acest „deget”, Dumnezeu a arătat de trei ori spre constelaţia Peştelui, dorind nu numai să atragă prin repetare atenţia asupra acestei constelaţii, dar numărul trei, este prin excelenţă numărul trinităţii, şi prin aceasta şi a lui Dumnezeu, care este: Dumnezeu tatăl, fiul şi 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sfântul duh. Făcând o paranteză, să amintim că numărul de ciobani care coboară de la munte şi a turmelor lor, este tot trei. Mai trebuie să amintim că una dintre planetele care vor participa la conjuncţie era Jupiter, care este numele roman al lui Zeus, şi respectiv al lui Dumnezeu în religia greacă. După ce a arătat de trei ori spre constelaţia Peşti, acelaşi deget divin s-a mutat spre constelaţia Berbecul. În felul acesta, Dumnezeu, a transmis un mesaj divin. Sfântul Augustin, spunea că iniţialele cuvântului grecesc „ichtios” (peşte) înseamnă: „Jesous Khristos Theou Yios Soter”- adică: Isus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu Mântuitorul. Când degetul divin al lui Dumnezeu a arătat spre constelaţia Peştelui, magii au interpretat astfel: „Se va naşte Isus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu Măntuitorul” Când degetul lui Dumnezeu s-a mutat pe constelaţia Berbecul, continuarea mesajului, a fost următoarea: „Care va fi păstor peste oameni” Deşi Biblia nu pomeneşte nimic despre cele două constelaţii zodiacale, memoria colindelor noastre româneşti aminteşte de un berbec cosmic reprezentand fie imaginea cosmica a constelaţiei cu acelaşi nume, fie o referire la conducătorul turmei, care în cazul de faţă este Hristos sau Păstorul cel Bun. Pentru a sublinia acest lucru, o să cităm o colindă în acest sens, care spune: „Bună vremea la fereastră, La boieri la Dumneavoastră, Ia sculaţi, Boieri sculati, De vă sculaţi slugile, S-aprindă făcliile, Să măture curţile, Că vă vin colindători, Şi nu v-aduc nici un rău, Şi v-aduc pe Dumnezeu, Dumnezeu cel mititel, Cu scutec de bumbăcel Faşa dalbă de mătasă, De trei copiliţe-aleasă, Cu chitia de bumbac, Să-i ţie moale la cap, Şi-aducem turme de oi, În mijlocul turmelor, Este-un berbec mai mic, Cu lâna până-n pământ, Cu coarnele de argint, In vârful corniţelor, Este-o piatră năstrăpată(nestemată) Ce cuprinde lumea toată, Ţarigradul jumătate.

Es eu Busuioc verde stâlpos, Mergi voinice sănătos.”

Deschidem o paranteză. Pe noi ne-a interesat să vă arătăm Dvs., imaginea cosmică a constelaţiei Berbecul, arătată de degetul lui Dumnezeu, dar am să atrag atenţia că acest colind, pe care-l aduc colindatorii, nu vorbeşte despre Hristos copil, aşa cum am fi cu toţii tentaţi să credem, ceea ce poartă colindătorii cu ei este de fapt giulgiul lui Isus Hristos, care a fost dus la Ţarigrad (Constantinopole). Sugestia ca Hristos este micuţ, se datorează faptului că giulgiul, - care mai târziu va ajunge în Italia la Torino, de unde va căpăta numele de Giulgiul din Torino,- era înfăşat, adică împăturit. Piatra nestemată din fundul tichiei aşa cum stă scris în unele colinde, reprezintă de fapt imaginea lui Hristos răstignit, imagine care apare pe Giulgiul din Torino. Menţiunea oraşului Ţarigrad, Telegrad, respectiv Constantinopole, reprezintă de fapt locul unde va fi dus Giulgiul prima dată. Dar berbecul cosmic, nu apare numai în colindele noastre creştine. Îl vom regăsi sub formă de berbec, dar şi de Mioară, în unele variante baladeşti ale Mioriţei. „Da Ion mi-avea, Mi-avea o mieluşică, Mândră frumuşică, Cu lână Cu patru corniţe, Cu câte-o piatră nestemată, De-mi lumina lumea toată.”

Deşi unii exegeţi consideră ca balada Mioriţa porneşte de la o emoţie puternică, pe care omul o trăieşte în faţa morţii, de aici şi întrebările lui filozofice existenţiale, tot mitul fiind centrat pe această stare. noi zicem altceva. Fără a exclude desigur şi această posibilitate, mitul include în masa produsului folcloric, o istorie întregă, transpusă în limbajul secret al codurilor. Personajele, întâmplările sunt codificate, transformate în simboluri, care au devenit de neînţeles. Aceeaşi mentalitate, se manifestă la fel, atunci când elaborăm miturile şi folclorul, dar şi atunci când visăm. În felul acesta, cercetatorul este pus în situaţia doctorilor Freud, Jung şi alţii, de a folosi un adevărat talent psihanalitic de a percepe aceste simboluri, de a le interpreta (dar nu prin prisma simbolurilor sexuale, deşi uneori basmul poate fi înteles şi din direcţia aceasta) şi a observa formele de manifestare şi de criza ale subconştientului

individual şi colectiv. De ce vor baciul ungurean şi cu cel vrâncean să-l omoare pe cel moldovan? Răspunsul îl dă tot balada: „Că-i mai ortoman Ş-are oi mai multe, Mândre şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi câini mai bărbaţi.” Dacă exegezei i se pare că balada operează cu obiecte şi fiinţe care sunt exact ceea ce se spune despre ele, noi venim şi falimentăm cu bună ştiinţă aceste credinţe, afirmând că sub lucrurile şi fiinţele respective, se ascunde cu totul altceva. Astfel, oile nu mai sunt oi, ci sunt oameni. Comparaţia lor cu oamenii, este văzută dintr-o perspectivă religioasă. Astfel, iconografia creştină, textele religioase mai ales, au avut grijă să diferenţieze mieii de oi, primii reprezentându-i pe credincioşii bisericii, iar celelalte pe apostoli. La Ioan, oile îi reprezintă pe toţi credincioşii, pentru că Isus a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor.Toti cei care au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari, iar oile nu au ascultat de ei. Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi, şi va găsi păşunea.” Faptul că ciobănaşul are oi mai multe, mândre şi cornute, se referă nu numai la numărul de credincioşi care au împărtăşit religia şi misterele creştine, ci şi la faptul ca aceasta religie s-a răspândit în straturile diferite ale societăţii, cuprinzând laolaltă nu numai pe cei săraci, dar şi oamenii de rând, ca şi pe bogătaşi, mergând la un moment dat către vârfurile societăţii, vârfuri reprezentate aici de „oile cornute”, care sunt asemănătoare berbecului conducător de turmă, cât şi păstorului, care păstoreşte turma de credincioşi. Întro versiune atipică a baladei Mioriţa, intitulată „Ciobanul”, culeasă de George Muntean, ciobanul spune explicit: „Câte fete-n sat la noi, Fă-le Doamne, toate, oi, Şi pe mine-un ciobanaş, Să le cânt din fluieraş. Şi pe mândruliţa mea, Fă-o Doamne-o mieluşea, Să-mi alin dorul cu ea.” Putem să dăm exemple nenumărate, dar credem că cele scrise sunt suficiente, pentru a înţelege corespondenta dintre oile care apar în baladă şi natura lor umană. va continua.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

E s eu Florin T. Roman

PROGRES? REGRES? STAGNARE? – o scurtă incursiune în istoria culturală a ultimelor secole În secolul al XV-lea, în plin Ev mediu, omenirea a început să-şi îndrepte privirea spre trecut, redescoperind uimită valorile culturale ale Antichităţii. Aristotel a fost şters de praf şi aşezat la lumină, Afrodita a fost înviată, gândirea precreştină a fost reactivată. După schisma din 1054, în Biserica Catolică îşi făcuse apariţia moda stilului arhitectural gotic, care combina inovaţia culturală cu gustul pentru fast, exprimând o interpretare marcat seculară a arhitecturii monahale. În Italia, filosofia, literatura, ştiinţele şi artele cunosc o schimbare considerabilă: umanismul, caracterizat printr-o nouă viziune asupra lumii, căreia îi corespunde şi o nouă viziune asupra omului. Dante, Petrarca, Boccacio făcuseră deja introducerea. (Termenul „umanism” provine din latina medievală, în care „humanista” însemna instruit, cultivat.) Această vastă mişcare s-a întins cu repeziciune în întreaga Europă. A apărut studia humanitatis. Este secolul lui Erasmus de Rotterdam, Jan van Eyck, Hieronimus Bosch, al familiilor Sforza şi de Medici, al lui Ghiberti, Brunelleschi, Masaccio, Donatello, Fra Angelico, L.B.Alberti, Verrocchio, Botticelli, Carpaccio. Leonardo da Vinci pictează Cina cea de taină, Michelangelo sculptează Pieta. Guttemberg inventează tiparul, care va permite o mai bună transmitere a ideilor. La modă ajunsese omul. El era acum „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) şi „modelul Universului” (Leonardo da Vinci). Spre sfârşitul veacului Columb descoperă Indiile americane (1492). A urmat apoi secolul de vârf al Renaşterii, secolul lui da Vinci, Michelangelo, Rafael, Bramante, Bronzino, Palladio, Vasari, Tizian, Tintoretto, Veronese, El Greco, Cosimo I de Medici-duce de Florenţa. În acelaşi timp însă Europa cunoaşte profunde transformări pe plan religios. La 31 octombrie 1517 Luther îşi afişează cele 95 de teze pe poarta bisericii din Wittenberg, denunţând scandalul din sânul Bisericii Catolice, moment ce constituie punctul de 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pornire a Reformei şi actul de naştere al protestantismului. Câţiva ani mai târziu, la Geneva, Calvin preia principalele puncte ale doctinei luterane şi elaborează doctrina predestinării, iar în Scoţia John Knox, discipol al lui Calvin, fondează Biserica presbiteriană. În aceeaşi perioadă, în Anglia, Henric al VIII-lea iniţiază reforma anglicană. Contrareforma nu întârzie să apară: în 1540 Ignaţiu de Loyola fondează Ordinul iezuit; în 1543 papa Paul al III-lea reorganizează Inchiziţia, organism destinat să reprime ereziile (în special luteranismul, calvinismul şi anglicanismul) şi vrăjitoria; la iniţiativa aceluiaşi papă, între 1545 – 1563 are loc Conciliul de la Trente, care reafirmă dogmele catolice şi stabileşte reguli pentru reorganizarea învăţământului teologic şi pentru întărirea disciplinei; în 1571 papa Paul al IVlea crează congregaţia Indexului, însărcinată cu identificarea cărţilor periculoase pentru doctrina catolică şi arderea lor. Totodată, răspândirea Reformei şi riposta Contrareformei antrenează războaie religioase în Europa. Episodul cel mai cunoscut este masacrarea protestanţilor din Paris, în ziua Sfântului Bartolomeu (24 august 1572), la ordinul regentei Caterina de Medicis. Cu toate acestea, prin Pacea de la Augsburg (1555), Carol Quintul acceptă existenţa în imperiul său a celor două religii: catolică şi protestantă, iar prin Edictul de la Nantes (1598) Henric al IV-lea acordă toleranţă protestanţilor francezi. Continuă să fie la modă artele plastice. Pictorii şi sculptorii, desprinzându-se treptat de temele creştine, situează omul în rolul principal şi abordează tot mai des subiecte extrase din mitologia greco-romană. Apare şi se dezvoltă manierismul – exagerarea trăsăturilor umane, a intensităţii culorilor, pentru a crea tensiune şi dramă. În acest secol putem face jaloane printre picturi celebre (Capela Sixtină, Gioconda, Şcoala de la Atena, Portretul lui Paul al IIIlea), sculpturi (David, Moise- de Michelangelo, Perseu- de Cellini, Fântâna lui Neptun- de Ammannati, Plazza Campidoglio din Roma) sau decoruri arhitecturale (San Pietro din Roma, Palazzo degli Uffizi din Florenţa, Villa Rotonda din Vicenza, San Giorgio Maggiore din Veneţia, Curtea pătrată şi Cariatidele Luvrului, Fontainebleau, Escorialul din Madrid). Se manifestă o strânsă simbioză între artă şi Biserica de Apus, reprezentată mai ales prin papa Iulius al II-lea, dar şi prin papa Paul al III-lea. Moda Renaşterii italiene a fost ulterior „importată” atât în Franţa, de către Francisc I şi în Sfântul Imperiu

Es eu Roman, de către Carol al V-lea, cât şi în Spania, de către Filip al II-lea, acesta din urmă fiind considerat cel mai mare mecena al secolului al XVI-lea. Bunăoară, în această perioadă se construiesc în Franţa renumitele castele de pe Valea Loarei: Château de Blois, Château de Chenonceaux, Chateau de Chambord, Château de Fontainebleau, precum şi faţada de vest a Curţii pătrate a Luvrului parizian. În cultura franceză se remarcă arhitectul Pierre Lescot şi sculptorii Jean Goujon şi Germain Pilon. Alături de papi şi împăraţi, rolul de mecena îl joacă şi cardinalii, mănăstirile, negustorii, bancherii. Din banii lor se ridică biserici, palate şi vile magnific decorate cu fresce, sculpturi şi mobilă, se amenajează grădini admirabile. Pasionaţi de Antichitate, mulţi dintre ei devin colecţionari de obiecte de artă greco-romane (în special statui). Acesta este şi secolul lui Shakespeare şi Cervantes. Thomas Morus publică în 1516 „Utopia”, termen pe care îl inventează şi care literar semnifică „ţara de niciunde”. Spania, Franţa şi Olanda cunosc o dezvoltare economică însemnată, datorită bogăţiilor naturale transportate pe mare din Indiile americane (descoperite de Columb la sfârşitul secolului trecut), din India şi din celelalte teritorii recent descoperite. Odată cu Renaşterea şi Reforma, filosofia apuseană se debarasează treptat de supremaţia scolasticii şi a filosofiei tomiste şi inaugurează o nouă epocă de înflorire: epoca modernă, cea mai bogată în figuri şi sisteme filosofice, unele prietene, altele ostile religiei; unele care apar pentru prima oară, altele care le continuă pe cele greceşti. Secolul lui Giordano Bruno, Machiavelli, scepticul Montaigne şi bunul său prieten La Boetie. Umanismul şi Renaşterea marcheză aşadar punctul istoric din care gândirea şi spiritul umanităţii au început treptat să se desprindă de ideile religioscreştine, care formaseră de la naşterea Bisericii (Rusaliile) şi până atunci esenţa spirituală a Europei. Secolul al XVII-lea debutează cu războiul de 30 de ani, dintre catolici şi protestanţi. În artă îşi face apariţia un nou stil: barocul (care se va răspândi şi în coloniile americane ale spaniolilor). Conform criticilor de artă, arta şi arhitectura barocă, în teatralitatea lor văzută ca o reacţie la clasicism, datorează mult, în realitate, modelelor de opulenţă ale anticei Rome imperiale,

unde bogăţia şi puterea se exprimau prin fast şi lux. Se remarcă acum Caravaggio, Bernini, Rembrandt, Rubens, Velazquez, Murillo, Poussin. Pe rând, Richelieu (care a fondat în 1635 Academia Franceză), Mazarin şi Ludovic al XIV-lea joacă rolul de mari mecena. Creşte şi mecenatul burghez. Se construiesc Palatul Versailles, Palatul Hampton Court, Royal Naval Hospital în Greenwich, Sorbona, Domul Invalizilor, Piazza San Pietro, Palazzo Barberini, Oratoriul de la San Filippo Neri, Primăria din Amsterdam, se finalizează lucrările la Bazilica San Pietro (incluzând şi Baldachinul lui Bernini), se reconstruieşte catedrala de la Londra. Este epoca de aur a picturii olandeze. În filosofie apar noi curente: utilitarismul, sistemul valorificării practice a ştiinţei, cu Fr. Bacon; raţionalismul, cu R. Descartes, „profetul filosofiei moderne”; panteismul modern, cu Malebranche şi mai ales cu evreul Spinoza, care afirmă că totul este Dumnezeu (Deus sive natura). Se remarcă, totodată, Hobbes şi Pascal. Galileo Galilei, primul reprezentant al ştiinţei fizice moderne, formulează legea căderii corpurilor, perfecţionează principiul de funcţionare a lunetei astronomice, devine partizanul notoriu al teoriei heliocentriste a lui Copernic, intrând în polemică cu Biserica Catolică. În acelaşi timp, Isaac Newton formulează legea gravitaţiei universale, introduce în fizică conceptul de masă şi demonstrează cu claritate imposibilitatea geocentrismului. Secolul al XVIII-lea este denumit secolul raţionalismului sau al iluminismului, datorită marilor cuceriri din domeniul gândirii şi al politicii. În artă, stilul baroc din secolul precedent este înlocuit de frivolitatea şi ostentaţia noului stil la modă: rococo-ul (răspândit mai ales în elita aristocratică din Franţa şi Spania). Apare şi moda porţelanurilor, lacurilor şi mătăsurilor de provenienţă orientală (cu precădere chinezească). Creşte în mod excepţional interesul pentru Antichitatea clasică, se înfiinţează noi muzee, se restructurează sistematic cele existente. Se publică mari opere enciclopedice şi tratate despre Antichitate. În această perioadă îşi face apariţia, totodată, neoclasicismul. Se dezvoltă, la început în Italia şi în Anglia, un nou gen artistic: caricatura şi satira politică. În pictură se remarcă acum portretistica engleză. Pictori ai vremii: Watteau, Boucher, Goya, David, Tiepolo, Reynolds, Hogarth. Se construiesc Vila Chiwick la Londra, Queen’s Square la Bath, Palatul de la Wurzburg, Poarta 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

E s eu Brandenburg la Berlin, Ermitajul şi Galeria Palatului de Iarnă la Sankt Petersburg. Oraşul Bath (Anglia) se remarcă prin restructurări urbanistice revoluţionare. Muzeele primesc o funcţie fundamentală: sunt fondate British Museum la Londra, Galeria Kassel şi Kaiser Frederick Museum din Berlin (Germania), Luvru la Paris, este radical reamenajată Galeria Ufizzi din Florenţa. Publicaţia cotidiană, apărută la sfârşitul secolului al XVII-lea, devine un mijloc de informare răspândit nu numai în Europa, ci şi în coloniile americane. În 1759 naturalistul suedez Linne publică clasificarea sistematică a lumii vegetale. Apar „Enciclopedia” lui Diderot şi D’Alembert (1751-1772), „Encyclopedia Britannica” (1771), „Istoria artei în Antichitate” a lui Winckelmann (1764) şi „Istoria decadenţei şi căderii Imperiului Roman” a lui Gibbon (1776 – 1788). La sfârşitul secolului are loc sângeroasa Revoluţie Franceză (1789 -1793), cu decapitatea Regelui şi a multor aristocraţi şi burghezi bogaţi. Noua republică a naţionalizat averile ecleziastice şi a abolit privilegiile Bisericii Catolice. A fost înlăturat şi calendarul gregorian, lunile tradiţionale fiind înlocuite cu douăsprezece luni a câte treizeci de zile, fără duminici! Credinţa în Dumnezeu şi în valorile spirituale a fost substituită de către revoluţionari cu apoteoza raţiunii, iar Catedrala Notre Dame din Paris a fost rebotezată „Templul Raţiunii”. Biserica SainteGenevieve a fost transformată în Panteon, după ce sau eliminat clopotniţa şi sacristiile. În locul Academiei a fost fondată Comuna Artelor. Noi sisteme filosofice: idealismul transcendental al lui Kant, cu centrul de greutate aflat în „Critica raţiunii pure” (1781); empirismul lui John Locke (încă din secolul trecut), G. Berkeley şi D.Hume; spiritualismul, cu Leibnitz; sensualismul, cu Condillac; egoismul, cu Helvetius; materialismul atomistic, cu Diderot, D’ Holbach. Montesquieu scrie „Spiritul legilor”(1748). Voltaire, Rousseau şi alţi filosofi iluminişti au pus în discuţie instituţiile deţinătoare, prin tradiţie, ale puterii, adică Biserica şi statul, contribuind în mod determinant la evenimentele Revoluţiei Franceze. Secolul al XIX-lea, denumit secolul pozitivismului, debutează cu ascensiunea rapidă a lui Napoleon. În filozofie şi în artă romantismul produce o ruptură cu lumea culturală legată de studiul clasicităţii. Se dezvoltă peisagismul englez. În 1874 are loc prima expoziţie impresionistă. În paralel se 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

prefigurează realismul. Arta japoneză, în mare vogă, influenţează pictura europeană. În 1889 – Expoziţia Universală de la Paris. Spre sfârşitul secolului apar postimpresionismul, neoimpresionismul, simbolismul. Pictori ai vremii sunt Goya, Constable, Turner, Delacroix, Courbet, Daumier, Gericault, Ingres, Manet, Monet, Renoir, Pissaro, Degas, Cezanne, Toulouse-Lautrec, Boudin, Van Gogh, Gogain. În sculptură se remarcă Rodin. În arhitectură: Centrul Londrei este restructurat (inclusiv Palatul Parlamentului). Are loc resistematizarea urbană a Parisului. Se construiesc Arcul de Triumf şi Turnul Eiffel la Paris, Monumentul lui Victor Emanuel al IIlea la Roma, se amplasează Statuia Libertăţii la NewYork. În 1892 se descoperă betonul armat. Revoluţia industrială s-a exprimat la nivel vizual prin apariţia unor tehnologii arhitectonice noi: fabricile, depozitele, birourile comerciale şi gările au devenit simbolurile cele mai marcante ale epocii industriale. Peste Ocean, datorită mai ales arhitectului Luis Henry Sullivan, zgârie-norii devin simbolul vizual prin excelenţă al supremaţiei economice americane. În Anglia ia naştere mişcarea Arts and Crafts, caracterizată prin promovarea artizanatului de calitate, care refuza grandoarea eclectismului istorist dominant la acea vreme şi care a avut o influenţă însemnată asupra arhitecturii germane de la începutul secolului XX şi asupra apariţiei mişcării moderne. În paralel, la Paris se naşte curentul Art Nouveau, caracterizat printr-o îndepărtare abruptă de tradiţie. Bizar şi foarte decorativ, noul curent a atins apogeul în arhitectură şi în artele aplicate, răspândindu-se cu o extraordinară rapiditate în Europa şi America (1890 – 1910), unde a fost adoptat de marile magazine, devenind astfel un simbol al succesului şi al puterii comerciale. În 1851 se desfăşoară Expoziţia Universală de la Londra. În literatură: Zola, Baudelaire, Dickens. „Olimpya” lui Manet, litografiile cu prostituate ale lui Toulouse-Lautrec, „Doamna Bovary” a lui Flaubert şi cele şase „poezii osândite” ale lui Baudelaire şochează puternic critica oficială şi atrag chiar pedepse penale, cum este cazul lui Flaubert şi Baudelaire. La început de secol, gândirea filosofică este revoluţionată de idealismul absolut al lui Hegel şi de ideile idealist-subiective ale lui Fichte. În 1848 Marx şi Engels lansează „Manifestul Partidului Comunist”. Odată cu ideile lui Marx şi Engels apare ideologia socialistă. În 1859 Darwin publică „Originea

Es eu speciilor”. (Acesta constituie momentul consacrării teoriei evoluţioniste). În a doua jumătate a secolului individualistul voluntarist Fr. Nietzsche, filosoful supraomului, revoluţionează şi el gândirea speculativă, răsturnând scara valorilor consacrate, călcând în picioare mila şi iubirea (pe care le numeşte morala robilor) şi tinde să realizeze astfel o cultură nouă, a forţei, a violenţei, anticreştină şi antidemocratică. Exprimând chintesenţa filosofiei sale, Nietzsche strigă, spre sfârşitul secolului, prin glasul unui personaj al său: „Dumnezeu a murit!” A.Schopenhauer reactivează acum în istoria ideilor gândirea de tip pesimist, contrară şi ea în esenţă teologiei creştine. Cu Kierkegaard, existenţialismul prinde contur din ce în ce mai mult. Prin sistemul său pozitivist, A.Comte pune bazele aşa numitei religii a umanităţii şi filosofiei, care va ţine cont numai de datele pozitive ale ştiinţei. La sfârşitul secolului istorismul a avut o importanţă capitală, declanşând reacţia împotriva academismului şi impulsionând mişcarea modernă. În secolul al XX-lea gândirea filosofică se întrepătrunde tot mai mult cu datele ştiinţifice, veacul debutând sub semnul existenţialiştilor Heidegger şi Jaspers. Jean-Paul Sartre realizează o simbioză forţată şi nefericită între existenţialism şi ideile unui „marxism deschis”, aflate la modă în aproape întreg secolulul. În 1920 Max Weber scrie „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, în 1921 L. Wittgenstein scrie „Tractatus logico-philosophicus”, iar Camus publică în 1951 „Omul revoltat”, în care analizează evoluţia umanităţii prin prisma revoltelor şi a revoluţiilor. Noi sisteme în filosofie: fenomenologismul, cu Ed. Husserl; intuiţionismul, cu H. Bergson; sociologismul, cu E. Durkheim. În 1923 se întemeiază Şcoala de la Fankfurt, iar în anul următor ia fiinţă Cercul de la Viena. Totodată, împreună cu Marx, Darwin şi Nietzsche, însă de pe poziţiile medicinei, Sigmund Freud contribuie decisiv la răsturnarea perspectivelor tradiţionale asupra valorilor consacrate ale umanităţii. El consideră arta ca fiind, printre altele, un mijloc de satisfacere în imaginar a ceea ce ne refuză realul, iar religia o înţelege ca pe o iluzie care vizează reproducerea la scară socială a relaţiilor dintre copil şi autoritatea parentală. Fluviul sistemelor filosofice din ultimele cinci secole a curs în paralel cu şuvoiul de secte creştine, ambele izvorând dintr-o Reformă (1517) care nu se mai mulţumea cu gândirea scolastică medievală (în cadrul căreia credinţa şi filosofia se împleteau

armonios, rolul predominant constituindu-l credinţa). Ieşită de sub autoritatea inimii, raţiunea s-a văzut, treptat, tot mai autonomă şi – nefiind satisfăcută de ea însăşi – a început să caute, cu succes dar şi cu orice preţ, originalitatea. Privind retrospectiv, rătăcirea raţiunii se poate vedea cu ochiul liber (şi) în multitudinea de sisteme filosofice distincte, aşa cum ieşirea credinţei de sub autoritatea Bisericii a dus la apariţia nenumăratelor secte creştine de azi. „Există atâtea filosofii, câţi filosofi”, constata Husserl în Meditations cartesiennes. În căutarea unor idei noi, destinate să „spargă” piaţa culturii tradiţionale, dintrun orgoliu exacerbat, filosofi precum Marx, Nietzsche, Freud au iniţiat şi propagat ideologii periculoase care au răvăşit omenirea secolului al XXlea: naţional-socialismul, fascismul, rasismul, feminismul, sexualismul, comunismul. Christian Ruby: „Marile sisteme filosofice sunt făcute astăzi răspunzătoare de sinistrele succesive ale timpului: Auschwitz, gulaguri, imperialismul – model cinic de relaţii internaţionale… O perioadă de deziluzie masivă se deschide în faţa filosofiei… de disperare câteodată. Cum să organizezi viaţa comună a cetăţenilor, cum să guvernezi în absenţa unor repere, în obsesia absenţei unei Ordini transcendente şi absolute ca sursă de inspiraţie?” În domeniul artei, noul secol debutează, pe urmele precedentelor experimente din pictura de avangardă, sub semnul unei aventuri pasionante: ruptura cu valorile tradiţionale ale frumuseţii, ale culorii, ale formei şi ale spaţiului. Odată cu această ruptură categorică, începe aventura căutării unor soluţii cu totul noi care să poată exprima vizual spiritul modernităţii. „În istoria artei, cei nouă ani dintre 1905 şi 1914 sunt o perioadă de fertilitate excepţională, astfel încât este aproape imposibil să încadrăm într-o categorie definitivă varietatea extraordinară a tendinţelor şi stilurilor. Foarte conştienţi de faptul că au intrat într-un nou secol, artiştii din această perioadă încearcă, mai presus de orice, să fie moderni şi originali. Schimbarea devine adevărata forţă motrice; inovaţia, scopul fundamental. Câţiva artişti ajung până la a-şi antedata lucrările pentru a le face să pară mai originale”, susţine criticul Mary Hollingsworth. Parisul devine punctul principal de referinţă, unde se întâlnesc artişti de diferite naţionalităţi. Se nasc primele experienţe cubiste, deja anunţate zgomotos de o pictură a lui Picasso considerată scandaloasă: „Domnişoarele din Avignon”. Culorile sunt agresive, 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

E s eu violente. Câţiva artişti (ca Matisse şi Derain) sunt numiţi semnificativ fovi, adică sălbatici. Arta primitivă (în special cea a indigenilor din Africa şi Oceania) atrage atenţia prin trăsăturile sale de sinteză şi exotism şi sunt fascinaţi de ea, printre alţii, Picasso şi Matisse, ca şi Modigliani. Din principiile cubismului se dezvoltă treptat aşa-numita „artă abstractă”, ai cărei exponenţi principali devin Wassily Kandinsky şi Kazimir Malevici. În primul „Manifest al futurismului” (1909), Filippo Tommaso Marinetti proclamă faptul că emoţia pe care i-o trezeşte un automobil în viteză o depăşeşte cu mult pe cea pe care o poate trăi în faţa unei sculpturi clasice. Sfidarea noii ere se manifestă şi în arhitectură care, încă de la sfârşitul secolului precedent, realizase primii zgârie-nori îndrăzneţi, cele dintîi construcţii cu materiale industriale ca fierul şi sticla şi mai apoi şi betonul armat. Revoluţiile şi războaiele care implică acum eşichierul mondial nu întrerup succesiunea de excepţie a experienţelor şi căutărilor numeroaselor mişcări artistice şi culturale. În Olanda ia fiinţă Grupul De Stijl, iar în Elveţia apare Mişcarea Dada. Aceasta din urmă condamna totul, manifestându-se chiar şi împotriva sa. Normele Dada nu aveau nici un sens. Scriitorul Tristan Tzara puncta cu urlete şi sughiţuri cântecele sale de neînţeles. Duchamp a pus sub semnul întrebării semnificaţia însăşi a operei de artă, atribuind ironic demnitatea de sculpturi unor simple obiecte de uz casnic, cum ar fi, de pildă, un urinar. De asemenea, poetul Dada scria poezii decupând cuvintele dintr-un articol de ziar, amestecându-le şi extrăgându-le din grămadă unul cîte unul. Şi Hans Arp se lăsa în voia întâmplării în montarea sculpturilor sale, aşa-zisele „Tăieturi”. Ceva mai târziu, din Grupul Dada de la Paris (influenţat de ideile lui Andre Breton) s-a desprins curentul suprarealist. Mottoul suprarealiştilor era următoarea frază, scrisă în secolul XIX de contele de Lautremont: „Frumos ca întâlnirea întâmplătoare a unei maşini de cusut şi o umbrelă pe masa de anatomie”. Arta suprarealistă cultivă fantasticul, aspiră să contopească visul cu realitatea şi în acest scop recurge intenţionat la imagini tulburătoare, supărătoare sau chiar oripilante. La expoziţia suprarealistă din 1936, vizitatorii erau întâmpinaţi de înregistrări cu râsete isterice ale pacienţilor unui ospiciu. În tablourile lui Salvador Dali sunt foarte frecvente imagini de tip sexual, de la masturbare la orgasm, sau figuri aluzive precum călugăriţa, o specie de insecte a cărei femelă devorează masculul în timpul împerechierii. În sfârşit, după cel de-al 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

doilea război mondial, arta reflectă, prin multe aspecte, îndoielile şi contradicţiile civilizaţiei moderne. Artiştii fugiţi din Europa hitleristă în America, dau naştere expresionismului abstract, o nouă abordare revoluţionară al cărei vârf de lance devine Pollock. Către sfârşitul anilor 1950, în contextul opulentei societăţi de consum americane, apare mişcarea Pop Art, cu rădăcini în mişcarea Dada. Pop Art răstoarnă conceptele tradiţionale de bun şi prost-gust, traducând în imagini lumea urbană, nivelată şi impersonală, a publicităţii, a cinematografului şi mai ales a televiziunii. Cutiile de ciorbă Campbell şi sticlele de Coca-Cola (acestea din urmă fiind simbolul prin excelenţă al Americii contemporane) se disting în lucrări „artistice” Pop Art. Dacă arta putea fi folosită în scopuri publicitare, atunci şi publicitatea putea să devină artă. În anii 1960 apar arta minimală şi arta conceptuală. O „expoziţie” pariziană a artistului francez Yves Klein consta pur şi simplu dintr-o galerie goală, pictată în alb. Andre dispune pe podea cărămizi simple. Unica exigenţă: originalitatea. În pictură se remarcă Picasso, Matisse, Braque, Salvator Dali, Klee, Mondrian, Kandinsky, Pollock; în sculptură: Brâncuşi; în arhitectură: Gaudi, Frank Lloyd Wright, Walter Gropius şi Institutul Bauhaus, Ludwig Mies van der Rohe, Le Corbusier, Renzo Piano. Se construiesc Empire State Building, cele două zgârie-nori ale World Trade Center la New-York, Piramida de sticlă a lui Pei de la Luvru şi Centrul Pompidou la Paris. Teatrul se modernizează şi se „originalizează” şi el. Apare şi se dezvoltă cea de-a şaptea artă: cinematografia. Există critici de artă care susţin că artişti precum Pablo Picasso au constituit o modă culturală, care nu s-a remarcat atât prin valoare artistică, cât mai ales prin originalitate. Ca şi în filozofie, în artă se căuta, cu orice preţ, originalitatea. Datorită unui complex de împrejurări favorabil (noutate absolută, şocare, publicitate, teribilism, snobism) Picasso şi alţi reprezentanţi ai unor curente precum suprarealismul, dadaismul, expresionismul, cubismul ori Pop Art au devenit celebri. Operele lor „artistice” se vând şi astăzi la preţuri exorbitante. Picasso însuşi a recunoscut, la un moment dat, într-o exclamaţie care a cam fost uitată: „I-am păcălit pe toţi şi m-am ales cu o mulţime de bani!” Îl rugăm pe cititor să răspundă la întrebările din titlu.

taifasuri taif asuri... 43- 46

Ion Părăianu

– După fotografia din revista Apollon. Ați publicat la noi.

Cum l-am cunoscut pe domnul George Călin

– Aaa, sunteți domnul George Călin. M-am apropiat, am dat mâna și, cu gentilețe, mi-a prezentat soția, Viorica, și pe fiica dumnealor, Anca Elena Călin.

În sâmbăta lui iulie 2015, ziua 11, o zi de vară frumoasă, în Stațiunea Olănești, la Terasa Literară a poetului Gheorghe Puiu Răducan erau puse la cale două evenimente: aniversarea a 64 de ani de viață ai lui Puiu, lansând și cartea „64” și Botezul colaborării culturale permanente între Societatea Culturală „Apollon”, Primăria orașului Olănești și Mișcarea Culturală Olăneștiană – 2015”. Fiind primul ajuns, când mai era destul timp până la ora 18.00, ora de începere a programului prestabilit, am vizitat stațiunea și câteva puncte turistice, printre care și „Hanul Haiducilor„. La înapoiere, am parcat mașina dincolo de poarta de intrare, în dreptul grădinii cu pomi fructiferi plantați de Puiu. Am intrat atras și de fumul de la grătar. Am fost întâmpinați de Puiu și soția sa, Valentina, cu salutul: „Bine ați venit„! Eram cu soția. – Nelule, ia pe doamna Viorela și urcați pe Terasă! Tu cunoști; nu e prima dată când vii la mine. Te așezi unde vrei, dar să-ți prezint bucătarul. E cumnatul meu. A venit și el în concediu, iar eu îl pusei la muncă. Pe Terasă, în mijloc, era masa aranjată; flori agățătoare pe stâlpișori, pe pereți un afiș mare cu Apollon, iar în partea dreaptă, lângă perete, o altă masă cu o vază de flori pe ea înconjurată de șapte fotolii. Nu-mi venea să stau locului. Am coborât și am ieșit la poartă. Priveam cum trec mașini după mașini spre stațiune. Era zi liberă. Urma duminica... O mașină, nu-i știu „marca”, dar cu număr de Ialomița, semnalizează stânga și oprește la 6-7 metri în spatele mașinii mele. Nu credeam să fie invitați deai lui Puiu de la așa distanță. Se mai înșeală omul... Din mașină, de la volan, coboară un domn tânăr, frumos, tuns scurt, într-un tricou alb, pantaloni scurți, tot albi, adidași albi, în timp ce pe dreapta coborâseră, după vârstă, o doamnă și o domnișoară. Îi privesc cu admirație. – Uite-l pe domnu’ Părăianu! – Aveți dreptate, el e; dar de unde mă cunoașeți? Cu părere de rău, eu nu vă cunosc.

A fost un moment de mândrie pentru mine. Au deschis portbagajul și au scos trei sacoșe pline și o ladă cu bere. Erau buni și vechi prieteni cu Puiu Răducan. Se cunoșteau de mult. I-am ajutat să ducă bagajele. Puiu cu Valentina i-au primit cu îmbrățișări și urări de „Bun venit”! Sărbătoritul a primit cadoul, apoi au scos dintr-o sacoșă 4-5 kg. de pește, numai știucă, iar lada cu bere am pus-o pe masa, pe care erau rânduite tacâmurile. Urmau să vină ceilalți invitați. Doamna Viorica și Anca au intrat în bucătărie, cum se spune ca acasă, au adus farfuriile și le-au pus pe masă lângă tacâmuri. Eu cu domnul George Călin am trecut pe la grătar, am ieșit în stradă și admiram vilele și pensiunile din această zonă turistică. La un moment dat o mașină semnalizează dreapta și oprește. Coboară o doamnă între două vârste și după „Bună ziua! Bine v-am găsit!”, se recomandă: Ioana HEIDEL. Numele îmi era cunoscut din diferite reviste de literatură, cultură și artă. După câtva timp am aflat că trăiește la Viena, Austria. Se apropia ora 18.00. Au sosit invitații – prietenii de suflet - ai poetului Gheorghe Puiu Răducan: primarul orașului Olănești, domnul Sorin Vasilache; parlamentarul Romeo Rădulescu, deputat de Vălcea; primarul orașului Horezu, Ilie Fârtat; scriitori, publiciști, poeți, artiști plastici din județul Vâlcea și nu numai, printre care: Ioana Heidel, Gheorghe Udubae, Nicu Cismaru, Ion Drăghici, Mădălina Bărbulescu, Ion Părăianu, Nicolae Petre, Violeta Scrociob, Emil Antonie, precum și renumitul George Călin (cu familia) – poet, prozator, ziarist, editor, diplomat (ambasador Unesco la Bruxelles). S-au făcut prezentările de rigoare, s-au purtat discuții în grup și în particular, s-au legat prietenii, sau făcut fotografii, ba a fost prezentă și TV. Vâlcea UNU. A început derularea programului. „S-a bătut palma” pentru o colaborare culturală între Societatea Culturală Apollon reprezentată de 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri scriitorul George Călin și președintele executiv Anca Elena Călin; Primăria orașului Olănești – reprezentant domnul Sorin Vasilache, primar - și Mișcarea Culturală Olăneștiană – 2015 cu al ei reprezentant, poetul Gheorghe Puiu Răducan. Documentul încheiat a fost semnat de cele trei părți și de martorii prezenți la eveniment: – George Călin, publicist, scriitor, poet și diplomat, București; – Anca Elena Călin, președintele executiv al Societății Culturale Apollon, București; – Sorin Vasilache, primarul orașului Olănești; – Gheorghe Puiu Răducan, poet, fondator Mișcarea Culturală Olăneștiană - 2015, Olănești; – Romeo Rădulescu, deputat de Vâlcea în Parlamentul României; – Ilie Fârtat, primarul orașului Horezu; – Ioana Heidel, scriitoare, Viena, Austria; – Ion Părăianu, publicist, poet, Roșiile, Vâlcea; – Nicu Cismaru, publicist, poet, Rm. Vâlcea; – Mădălina Bărbulescu, poetă, Oteșani, Vâlcea; – Ion Drăghici, scriitor, Băile Govora, Vâlcea; – Gheorghe Udubae, om de afaceri, Rm. Vâlcea; – Violeta Scrociob, artist plastic, Rm. Vâlcea; – Nicolae Petre, publicist, Țepești, Vălcea; – Emil Antonie, profesor, Țepești, Vâlcea. Sufletul acestei manifestări culturale a fost domnul Georga Călin. I-am urmărit gesturile, mișcările; i-am ascultat vorbele blânde și calde, care m-au impresionat. De ce? Un om tânăr de o așa cultură să fie atât de apropiat de noi toți, puțin cunoscuți, e lucru de mirare! Mi-au venit în minte cuvintele: „A fi om e lucru mare, a fi domn e o-ntâmplare”. Omul acesta m-a trimis a doua zi pe facebook, să-i cunosc biografia, opera și întreaga activitate în domeniul social și cultural. Am găsit că e născut la 24 februarie 1961 în orașul Fetești, județul Ialomița. Este absolvent al Facultății de Ziaristică din cadrul Academiei de Studii Social-Politice din București. A fondat publicațiile naționale „21 Decembrie”, „TalkShow” și Societatea Culturală „Apollon”. Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, al UZPR, Senatului Institutului Național de Rezistență prin Religie din România, Societății Canadiene a 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Scriitorilor Români, Societății Naționale a Cavalerilor de Clio, Președinte executiv al Comitetului Național Român pentru Drepturile Copilului (Convenția ONU), desfășoară o bogată activitate în domeniul social și cultural la acestor societăți, fundații și asociații naționale și internaționale. Din opera literară a domnului George Călin am reținut: Singurătatea umbrei, poezie, 2005; Setea de real, poezie, 2007; Clopotul, roman, 2008; 101 poeme, poezie, 2009; Caut lumina..., poezie, 2009; Umbra lui Iuda, poezie, 2011; Un om, o flacără..., monografie, 2011, iar din cuprinsul acestor cărți am desprins ideea că domnul George Călin e un scriitor puternic, stăpân pe condei, care prin idei filozofice în jurul cărora circumscrie metafore textuale, intertextuale, transparente, dă frâu liber versului întro fluidizare a fonomelor. Cu toată filozofia, poezia domnului Călin e o poezie accesibilă tuturor cititorilor, prin simplitatea construcției versului, compoziției oricărei strofe, în general a poeziei. Imaginația poetul George Călin răsare din harul divin cu care a fost înzestrat. Enunțuri simple, dar pline de imagini artistice, pot fi interpretate, analizate ca un poem de mari dimensiuni, pentru că așa cum a tras concluzia și domnul Florin Costinescu: „George Călin este un poet născut nu făcut”. Un adevăr de necontestat! Ziua de 11 iulie, 2015, ziua în care l-am cunoscut pe domnul George Călin, pe soția sa, doamna Viorica și pe fiica dumnealor, domnișoara Anca Elena Călin, mi-a rămas în memorie pentru toată viața. Seara, la Terasa Literară a poetului Gheorghe Puiu Răducan, s-a încheiat cu un recital de poezie. Fiecare din cei prezenți au citit poezii din propriile creații, pentru că în această seară a guvernat poezia, fiind stropită cu licoare de Drăgășani, după o masă destul de îmbelșugată, unde, poetului, cu ocazia împlinirii a 64 de ani, i s-a cântat „Mulți ani trăiască!”, ocazie cu care și-a lansat și volumul autobiografic „64”(versuri). Târziu, după miezul nopții, ne-am despărțit cu păreri de rău, dar cu speranța că ne vom reîntâlni la Olănești, în cadrul Mișcării Culturale Olăneștiene – 2015. Așa l-am cunoscut pe marele om de cultură şi diplomat George Călin. La aniversarea a 55 de ani de viață, din inimă îi urez La mulți ani sănătoși, fericiți şi frumoși!!!

taifasuri Julia Henriette Kakucs

Cenaclul Literar „ Marin Preda”: Un dialog neobișnuit M-am transformat într-o ceapă astăzi. Atâta doar că în jurul meu răspândesc un parfum ușor, exotic și nu eterele volatilizate ale sferei ce mă face mereu să lăcrimez în timp ce o decojesc. Mă întreb dacă peste atâtea straturi de cămăși și cămășuțe voi reuși să-mi îmbrac paltonul și dacă voi găsi modul ideal de a-mi adapta garderoba sălilor aglomerate ale muzeului. Temperaturile au scăzut deodată. Fulgii de zăpadă imită fluturii albi ai verzei din grădini iar vântul suflă neliniștit, căutându-și direcția. Mă grăbesc spre metrou. Pașii mi se lungesc pe nesimțite când zăresc ceasul de pe peron. În câteva minute va intra trenul respirând ușor în gara, în care ne ascundem de frig în casa scărilor ca într-un gâtlej de balaur. Da, iarna a sosit la mijlocul lui ianuarie, atunci când nimeni nu o mai aștepta. O iubită capricioasă care nu sosește la ora promisă, ci vine pe neașteptate surprinzându-și iubitul cu o îmbrățișare. Într-adevăr, vântul, aparent răcit și lipsit de patimă o caută cu furie, luând cu el fulare, șepci și pălării pestrițe, născând simultan iritație și voie bună. Cât de neputincioși suntem în fața puterii dezlănțuite a naturii… Dacă acum câteva zile mă uimea prognoza cocorilor care refuzaseră să ne părăsească ținuturile așteptând aici sau în țările învecinate sosirea primăverii, acum mă întreb îngrijorată cine îi va salva. Lacurile îngheață – asemeni pasiunilor apuse – anulând peste noapte orice tresărire a suprafeței lor de argint viu. Trecătoare sunt visele, trecătoare anotimpurile și viața ce trece cu ele… Gândul mă duce deja la tablourile pictorului Justus Juncker care ne așteaptă în cadrul expoziției „Dialog der Meisterwerke“/„Dialogul capodoperelor“ din muzeul Städel. Născut în iarna anului 1703 la Mainz, Juncker pictează în 1765 două tablouri mici (25,8 cm/21,5 cm) în ulei. Tematica, natura moartă, se încadrează în șirul reprezentărilor care în epoca barocă ating apogeul – Vanitas vanitatum et omnia vanitas – persiflând deșertăciunea umană, vanitatea și efemerul supus descompunerii. Pe un soclu – asemeni celor ce susțin busturile împăraților – se găsește un măr și respectiv, o pară. Fructele coapte sunt deja în vizorul insectelor. Ideea genială a expoziției din Frankfurt am Main este de a prezenta cele două originale din colecția muzeului Städel în vecinătatea imediată a picturii digitale adusă de la Londra, realizată în 2013 de artiștii britanici Rob și

Nick Carter. În cele două picturi copiate tridimensional și digitalizate în detaliu, muștele și fluturii se trezesc la viață zburând prin spatele ramelor dintr-un tablou în altul, de fiecare dată aterizând altundeva și altfel. În opera lor „Transforming Diptych“/„Transformare diptică “ alegerea aleatorie preia rolul soartei, oglindind un „Memento mori“ neprevăzut. Ne aflăm deja în fața lor si tăcem fascinați de dialogul artistic dintre ele. Moartea este prezentă în sălile muzeului în forme multiple. Dacă asistăm la orbirea lui Samson în grandiosul tablou al lui Rembrandt aflat în colecția muzeului Städel – știind că răzbunarea îi va fi cumplită – privim cu respirația tăiată decapitarea lui Holofern in tabloul Artemisiei Gentileschi realizat în anul 1612, la varsta de 19 ani. L-a pictat după ce a fost violată. Cu un curaj deosebit, Artemisia Gentileschi și-a inculpat violatorul în vremuri în care doar femeile erau găsite în asemenea situații vinovate. Având pe tot parcursul procesului sprijinul tatălui ei – în al cărui atelier a învățat secretele artei picturale – a dovedit în fața tribunalului aceeași hotărâre cu care Iudit ucide tiranul care îi amenință poporul. Tabloul ei, măiestria cu care a mânuit pensula, tematica abordată, l-a inspirat pe Rembrandt care in 1636 imortalizează momentul dramatic al relației dintre Samson și Dalila. Cobor cu tine treptele albe de marmură… Încăperea pare tăiată în ghiață. Din ea pornind, coridoare ascund într-un labirint nesfârșit tablouri și fotografii ai artiștilor contemporani. Surprinzător în acest cadru este tabloul „Pluta Meduzei“, o copie efectuată în 1859/1860 de Pierre-Désiré Guillemet și Étienne – Antoine – Eugène Ronjat după originalul pictat între 1817-1819 de Théodor Géricault care se află în colecția permanentă a muzeului Louvre. În imaculatul sălii se revarsă oceanul. Pluta este enormă, acoperind aproape întreaga suprafață de șapte metri ai pânzei. Dimensiunea ei, dramatismul faptelor petrecute, răvășește ecranul sufletului. Géricault a expus în 1859 – ținând secret pâna în ultimul moment tematica brizantă din punct de vedere politic – tragedia celor 150 de naufragiați ai Meduzei, vapor care s-a scufundat pe țărmul Mauritaniei. Mă întorc… În spatele meu suprafața neagră a lucrării realizate de Dierk Schmidt este întretăiată de benzi albe. Între ele sunt sugerate arme, refugiați, moarte… „SIEV“ – Suspected Illegal Entry Vessel – termen folosit în Australia – amintește scufundarea unui vapor cu refugiați în 2001… Ar putea fi și vara anului 2015… Stăm sub tavanul prin care cerul ne privește printr-o multitudine de cercuri transparente. 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri Deasupra noastră se găsește pajiștea verde pe care copiii se fugăresc primăvara. Asemeni unui joc de dimensiuni uriașe, ferestrele rotunde de sticlă întrerup verdele ierbii.

Dandu Briel

Gânduri simple!

Se apropie ora închiderii … Simt că trebuie să mai revăd ceva înainte de a ieși în vântul necruțător. Urc în fugă treptele spre primul etaj căutând frumoasa frumoaselor… Am găsit-o …

– Nimic din noi nu există în afara noastră! Noi suntem propriul nostru univers. Din păcate foarte mulţi oameni privesc numai în exterior şi puţini sunt cei care îşi întorc privirea şi spre ei.

Simonetta Vespucci, nimfa lui Sandro Botticelli, venise la Florența pentru a se căsători. Feminitatea ei a cucerit orașul. Giuliano Medici, fratele renumitului Lorenzo il Magnifico, a desemnat-o „Regina frumuseții“ sale (regina della bellezza) în turnirul din 29 ianuarie 1475. Moartea ei timpurie cauzată de o tuberculoză pulmonară – doar la un an după turnir la vârsta de 23 de ani – precum și pictura lui Botticelli, au transformat-o într-o legendă.

– Fiecare om s-a născut cu trusa de reparaţii în el dar majoritatea nu o deschid niciodată! Aşa sunt cei care spun că nu se pot lăsa de fumat! Nu-şi cunosc puterea!

Poate i s-ar fi potrivit versurile cu care poetul italian, Fazio degli Uberti își descrie propria iubită, Aurelia: „I look at the amorous beautiful mouth, The spacious forehead which her locks enclose, The small white teeth, the straight and shapely nose, And the clear brows of a sweet pencilling.“ Dante Gabriel Rossetti traduce versurile lui Fazio și pictează în 1863 tabloul femeii senzuale, melancolice, portretul femeii iubite… feminitatea eternă… Mă pregătesc de plecare. În holul de intrare privesc bustul lui Johann Friedrich Städel. O plăcuță comemorativă îmi reamintește că Städel, acum 200 de ani, obișnuia să-și salute personal oaspeții și să-i conducă prin colecția lui. Îi zâmbesc recunoscătoare. A dăruit orașului o fundație care adăpostește și un institut de arte plastice, pe lângă o colecție bogată care mereu crește. Ultima donație a fost făcută în 2014 de doamna Dagmar Westberg, nepoata lui Oscar Troplowitz, inventatorul leucoplastului, a benzii de lipici, Tesa și a cremei Nivea. Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 100 de ani a dăruit fundației Städel tabloul realizat în anul 1615 de Jusepe de Ribera. Pictura îl reprezintă pe Sfântul Iacob cel bătrân. Porțile muzeului se închid incet… Pașii noștri răsună în seara rece marcați de multitudinea de impresii, primind aripi… Dialogul nostru poate începe și el…

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Tâmpiţii nu fac depresie. Această stare este caracteristică numai persoanelor inteligente care au puterea de a şi-o imagina şi creea! – Nimeni nu poate descoperii ceva ce nu există deja! Nu mă refer aici la invenţii ci la descoperirile arheologice în special. – Nimeni nu poate trăi prezentul altei persoane ci numai prezentul său! – Nimeni nu poate să-şi trăiască viitorul ci numai propriul prezent! – Nimeni nu-şi poate întrerupe prezentul! – Nu fiţi nerăbdători şi nu vă rugaţi niciodată să treacă timpul mai repede, el nu păţeşte nimic - noi suntem consumabilele! – Dacă în univers nu s-ar mişca niciun string şi nicio particulă de materie timpul nu ar exista. Nu ar avea sens! Ar exista numai spaţiul şi materia. Numai mişcarea dă senzaţia de timp! – Dacă începutul universului s-a născut o dată cu explozia Big-Bangului şi mai înainte nu a fost nimic, atunci cine a pregătit spaţiul pentru a-i face loc să se producă? Unde s-a întâmplat acest fenomen şi ce a rămas la locul exploziei dacă totul a fost aruncat la miliarde de ani lumină? Dacă a explodat un singur punct de ce universul nu este sferic ? – Gândul are cea mai mare viteză din univers, el ajunge într-o clipă în orice punct din orice constelaţie în timp ce lumina deabia a ajuns la Ploieşti, dacă bate până acolo! – Omul se naşte din iubire, trăieşte în iubire şi moare înconjurat de iubire, altceva nici nu există!

copert a3 p4 7 caseta r edac ţio nal ă, p ubl icit ate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma, Dănuţ Deşliu, Mariana Didu Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Taifas Literar

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare. Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

liliachiu pur de februarie coperta4 p48 tema lunii

Lenuş Lungu

Tăcerea din mătasea nopții

Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire. Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit...și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să semplinească. Golul imens al durerii seacoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi mai avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău. (file din sufletul meu)

Vise colorate Îmi ascund tainele-n vis și răsucesc gândurile fugind între da și nu. Mă acopăr cu puncte de suspensie... Pașii mi se opresc o vreme la răscruce de drum, unde amintirile mă împiedică să trec ușor. Dimineți cu soare îmi alungă înghețul tăcerii. Mă înalț în zbor de visare cu aripi mari și întinse, măsor timpul în clipe dorite. Și-mi colorez literele cu semne de întrebare.