Sfânta şi Marea zi de Joi

Sfânta și Marea zi de

Joi

Reeditare electronică necomercială după cele 12 volume „Vieţile Sfinţilor" apărute între anii 1991 şi 1998 la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) şi apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), sau după articole specifice de pe web realizată de Ioan Muntean.

Lucrarea conţine fotografii cu icoane, biserici şi/sau opere de artă referitoare la sfântul evocat, coleţionate şi prelucrate de pe internet.

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Sfânta și Marea zi de Joi În Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Marele Atanasie

spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paştelui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece ucenici».

Vedeţi deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? Înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de deasupra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să le aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spălat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalţi Apostoli. În urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufletească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan:

«Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da».

Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Domnul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumnezeiasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». În adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dumnezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întruparea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întreita lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?». În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». Sa depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul săL socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina.

Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?».

Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era

o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui. Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mulţime, a venit la Iisus. Ca semn de recunoaştere le-a dat sărutarea.

Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda La sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Potrivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul - şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină - a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să

folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh.

Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa.

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile».

Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci trebuia să mănânce Pastile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi

facem pomenire de acele fapte înfricoşătoare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Predică la Sfânta și Marea Joi La sfârșitul Sfintei Liturghii se face rânduiala spălării picioarelor. Altădată ea se săvârșea pretutindeni în Biserica Ortodoxă; acum ea a rămas doar la Ierusalim, la Roma... prin unele mănăstiri smerite și în sufletele simțitoare ale creștinilor, care privesc uimite și copleșite de nespusa smerenie a Domnului. Nu pot uita uimirea cu care am descoperit-o într-o zi, când o bătrână de la țară, într-o Joi Mari, mersese la o bolnavă ce zăcea la pat, îi dusese un dar și-i spălase picioarele. „Domnul Hristos, zicea ea, să spele azi picioarele ucenicilor și eu să nu fac nimica? Măcar atâta am făcut și eu; am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril și i-am tras colțuni noi în picioare!”.

Mirele Hristos ne-a chemat la ospățul cel de taină al nunții Sale. De aceea în această zi, El ne dăruiește fără economie darurile Sale; și nu numai darurile, ci Însuși pe Sine, izvorul tuturor darurilor.

Patru lucruri mari prăznuim în această zi: - sfânta spălare; - Cina cea de Taină; - Rugăciunea din Ghetsimani și

prinderea Domnului, întâmplări dumnezeiești pline de taină și necuprinse de minte. „Să ne apropiem dar toți, cu frică, de masa cea de taină, să luăm pâinea cu suflete curate, petrecând împreună cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor și să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia, căci așa a poruncit Hristos ucenicilor Săi...” (Icosul peasna a 6-a).

Sfânta spălare ne arată taina cea necuprinsă de minte a smereniei Domnului, „care, din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea mai bună de urmat smerenia - când a spălat picioarele ucenicilor Săi” (Otpustul zilei).

Să ne uităm dar, cum spală Stăpânul picioarele ucenicilor.

Mântuitorul își scoate haina, se încinge cu ștergarul, toarnă apă în spălător și, rând pe rând, spală picioarele colbăite și ostenite ale ucenicilor.

Dar de ce nu zic nimic ucenicii? De ce nu se împotrivesc când le spală picioarele? Cum, acesta era un lucru obișnuit, firesc pentru Învățătorul lor?

Numai Petru, cel mai vârstnic, își dă seama de nepotrivire: „Nu, Doamne, în veac nu vei spăla picioarele mele!”.

Fie, ucenicii primesc să li se spele picioarele, dar apoi de ce nici unul nu se grăbește să spele picioarele Mântuitorului? De ce nici Petru? Ucenicii se simt bine cu picioarele răcorite, dar pe ale

Domnului nu I le răcorește nimeni? Bieți oameni, ce suntem noi! Nu dăruiește Domnul atâtea mângâieri, atâtea bucurii necontenit, în tot ceasul și pe El nu-L bucurăm cu nimic! Nimeni nu se grăbește să-I spele picioarele ostenite pentru noi, păcătoșii. Numai uitare și nerecunoștință.

De fapt, Învățătorul era sluga ucenicilor Săi: „Iată, Eu sunt cel ce slujește” zice El și „N-am venit ca să Mi se slujească ci ca Eu să slujesc”.

Necontenit El le purta de grijă ca unor copii ai Săi; de aceea și spălarea nu li se va fi părut așa de neobișnuită.

Totuși aici este și o adâncă taină, pe care ucenicii au slujit-o, fără să-și dea seama.

Domnul venise pentru a spăla pe toți oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia cea mai desăvârșită, nu avea nevoie de spălare. Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea parte de Dânsul: „Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!”

La sfârșitul Sfintei Liturghii se face rânduiala spălării picioarelor. Altădată ea se săvârșea pretutindeni în Biserica Ortodoxă; acum ea a rămas doar la Ierusalim, la Roma... prin unele mănăstiri smerite și în sufletele simțitoare ale creștinilor, care privesc uimite și copleșite de nespusa smerenie a Domnului. Nu pot uita uimirea cu care am descoperit-o într-o zi, când o bătrână de la țară, într-o Joi Mari, mersese la o bolnavă ce zăcea la pat, îi dusese un dar și-i spălase

picioarele. „Domnul Hristos, zicea ea, să spele azi picioarele ucenicilor și eu să nu fac nimica? Măcar atâta am făcut și eu; am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril și i-am tras colțuni noi în picioare!”.

Lecția cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor, lecția slujirii aproapelui, „taina fratelui”, „am venit ca să slujesc”, abia acum, după două mii de ani, începe creștinătatea să o învețe! „Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, întru plecarea Ta cea preaînaltă și ne-ai învățat pe noi să slujim unul altuia, înalță-ne și pe noi cu smerenia cea dumnezeiască...”

(Rugăciune la spălare).

La Cină, deja încep Sfintele Patimi: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi...; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi și pentru mulți...”. Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse și nu va conteni până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!”.

Nesfârșita dragoste și copleșitoarea smerenie a Domnului la Cina cea de Taină! La naștere, la tăierea împrejur, pe Golgota, Dumnezeu, deși îmbrăcat cu trup asemenea nouă, totuși este văzut prunc în iesle, ținut în brațe, „om al durerilor”. În Sfânta Împărtășanie însă, este cu totul ascuns; ia chipul pâinii și al vinului, ca să ni se poată dărui

întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru iertarea păcatelor și pentru viața de veci”.

Jertfa de pe Cruce este deplină, răscumpără pentru totdeauna pe om; totuși acesta poartă semnele stricăciunii aduse de păcat, este supus morții și de aceea Sfânta Împărtășanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânța învierii, arvuna vieții veșnice, „leacul nemuririi”, după cuvântul Părinților, căci ne încredințează Domnul: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Liturghia euharistică este Liturghia smereniei Domnului, Liturghia dragostei Sale, testamentul iubirii Sale de oameni: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!” Și, în adevăr, la fiecare Sfântă Liturghie se reînnoiește jertfa întru amintirea Domnului, Care mereu se jertfește, ca mereu să ne sfințească și să ne tragă la Sine. Cu adevărat, nu este mai mare lucru pe lume decât acesta.

Lucrare dumnezeiască, minune necontenită, piatră de poticnire: - vezi pâine și vin și guști carne și sânge; - iei o fărâmă și ai întregul neîmpuținat; - este aici pe acest altar și în același timp pe toate altarele creștine din lume!

Minunea dumnezeiască, ce se săvârșește imediat la cererea preotului liturghisitor, Dumnezeu Cel atotputernic este la dispoziția omului!

Minune permanentă, dragoste nemăsurată, smerenie neajunsă a lui Dumnezeu, pe toate le vedem în fiecare zi pe Sfântul Prestol. Și totuși... slujitorii Săi Îl trec cu vederea, Îl lasă uitat, Îl nesocotesc, umblând împrejur fără evlavie și fără cutremur, discutând lucrurile cele mai străine de locul și momentul dumnezeiesc care se săvârșește. Ce se întâmplă atunci în altar?

Răstignim iar și iar pe Iisus Hristos, dar nu spre mântuire, ci spre osânda, spre pierzarea și aruncarea noastră în întunericul cel mai dinafară. „Biserica Ortodoxă, înalt euharistică, cu totul euharistică, nu poate fi adusă iarăși la frumusețea și puterea ei primară, decât atunci când preoții ei vor înflori ca merii de iubire către Hristosul cel Euharistic; când inimile noastre vor fi candele aprinse și cădelnițe înmiresmate de tămâie la picioarele Împăratului din Altar”. (Gala Galaction) „Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiule al lui Dumnezeu, părtaș mă primește...”.

Cu rugăciunea din Ghetsimani și cu prinderea Domnului deja am intrat în Vinerea cea Mare a Sfintelor și înfricoșătoarelor Patimi.

(Părintele Petroniu Tănase)

Predică la Sfânta Liturghie din Sfânta și Marea Joi - Despre Cina cea de Taină Arhimandrit Ioanichie Bălan „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu...

Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...” (Matei 26, 26-28).

Iubiţii mei fraţi, Mare este sfânta zi de astăzi. Că mai înainte de patima Sa cea de bună voie, prea Bunul nostru Mântuitor a voit să cineze pentru ultima dată împreună cu ucenicii Săi. Dar Cina aceasta nu este o simplă masă cu mâncare, cu pâine şi vin. Cina cea de Taină este o mare taină, este o jertfă de dragoste, este prima Liturghie creştină săvârşită de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos.

Cina cea de Taină este ultimul popas duhovnicesc al lui Iisus, este un prilej de reculegere pentru ucenici; este un loc tainic de întâlnire, de vorbire şi de despărţire a lui Hristos de ucenicii Săi, cărora le dă ultimele sfaturi şi porunci.

Aici nu mai sunt mulţimi de oameni, nu mai sunt farisei, nici cărturari iscoditori, nici bolnavi, nici minuni de vindecare. Ci singur Hristos, Mântuitorul lumii, înconjurat de cei doisprezece ucenici, stă în cămară de taină, unde spală picioarele cele obosite de drum ale apostolilor, apoi se roagă, mulţumeşte Tatălui, binecuvintează pâinea şi vinul şi le împarte, ca pe o împărtăşanie, celor ce sunt de faţă. Lipseşte de aici însăşi Maica Domnului,

căci Cina are un caracter strict euharistic, iar foişorul închipuieşte altarul Bisericii, unde se jertfeşte tainic Iisus Hristos de către preoţi şi episcopi.

Numai Iuda trădătorul şi vânzătorul este primit la Cina Domnului, din următoarele pricini: mai întâi ca nu cumva să se deznădăjduiască de a sa mântuire, dacă nu ar fi fost primit la Cină. Apoi, ca să nu-i silească libertatea, care este cel mai mare dar firesc al omului, căci fiecare este liber să creadă şi să vină la Hristos sau să se lepede şi să fugă de Hristos. Iuda a fost primit la Cină, deşi a făcut cel mai mare păcat posibil, ca prin aceasta să ne arate Dumnezeu că primeşte la pocăinţă pe cel mai mare păcătos, de se va căi de păcatele sale. Iuda a fost primit la Cină, deşi purta la sine argintii vânzării, ca să primească şi el spălarea picioarelor, ca să guste din Trupul şi Sângele Domnului, şi prin aceasta să scape de satana, care îl chinuia.

Dacă Iuda s-ar fi căit de greşeala sa şi ar fi aruncat banii diavolului, atunci spălarea picioarelor, ca o spovedanie, l-ar fi curăţit, iar Pâinea şi Vinul ce i s-au dat, ca o împărtăşanie, lar fi sfinţit. Dar pentru că nici de trădare nu s-a lăsat, nici pe arginţi nu i-a lepădat, spălarea şi Cina nu i-au folosit nimic. Căci în clipa când a întins mâna în blid cu Hristos şi a gustat cu nevrednicie

din Pâinea Domnului, a şi intrat satana în el şi a fugit afară.

Un alt motiv pentru care Iuda a fost primit la Cină a fost acela ca să fie arătat înaintea tuturor că el este vânzătorul. Şi, în sfârşit, a fost primit ca un semn de taină, că întotdeauna între slujitorii lui Hristos vor fi şi trădători, vor fi şi vânzători, vor fi şi eretici, vor fi şi ucigaşi, vor fi şi apostaţi, vor fi şi iubitori de argint care vor sfâşia cămaşa lui Hristos şi vor încerca, fără de toiag, să păstorească oile Domnului numai pentru bani.

Iubiţii mei fraţi, Două lucruri importante deosebim la Cina cea de Taină: mai întâi spălarea picioarelor ucenicilor şi apoi întemeierea Tainei Sfintei împărtăşanii, numită şi Sfânta Euharistie.

Deci, săvârşind Iisus Hristos propovăduirea Sfintei Evanghelii, mai înainte cu o zi de patima Sa şi de Paştele evreiesc, a rânduit să mănânce Paştele după obiceiul Legii Vechi, într-o casă din Ierusalim.

Acolo, mergând din vreme ucenicii, au gătit Paştele şi venind Domnul, au mâncat împreună pascha Legii Vechi, după porunca dată de Moise.

Adică au mâncat pâinea nedospită numită azimă şi miel fript, stând cu toţii în picioare, încinşi cu brâu, încălţaţi şi cu toiegele în mână, gata de drum.

Acesta era Paştele evreiesc, pe care Iisus Hristos l-a respectat şi de data aceasta, ca să se

arate până la moarte ascultător şi necălcător de lege (După Sinaxarul din Joia Mare).

Iar când s-a făcut seară, Iisus a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici (Matei 26, 20) şi a mâncat Paştele Legii Noi. Aşadar, în această mare zi, două legi a îndeplinit Iisus şi de două ori a prăznuit. Mai întâi a mâncat Paştele lui Moise, care era chipul lui Hristos, ca să Se arate păzitor al Legii Vechi. Apoi a mâncat Paştele nostru creştinesc, ca să Se arate întemeietor al Legii Noi. Două Testamente astăzi a unit: cel Vechi, care acum s-a sfârşit, cu cel Nou, care abia a început.

Două Liturghii a săvârşit: liturghia Paştelui evreiesc, care nu avea caracter de taină, nici putere sfinţitoare, şi Liturghia Paştelui creştinesc, care prin Taina Sfintei împărtăşanii are putere să sfinţească şi să mântuiască pe toti cei care cred. Şi din două pâini a mâncat în această zi Hristos; din pâinea Legii Vechi, care era azimă uscată, lipsită de fermentul dătător de mântuire al Duhului Sfânt, şi apoi din pâinea cea dospită, proaspătă şi caldă a Legii celei Noi, care este Trupul tainic al lui Iisus Hristos, adică Sfânta împărtăşanie, prin care dobândim iertare de păcate şi viată nemuritoare.

Dar pentru ce masa aceasta din foişor se cheamă „Cină” şi pentru ce se cheamă „de taină”?

Se cheamă „Cină” pentru că s-a săvârşit seara, după asfinţit, adică spre asfinţitul veacurilor şi la sfârşitul vieţii pământeşti a lui Hristos. Şi se cheamă „de taină” pentru că Cina are un caracter

liturgic de Taină, de Jertfă, de prefacere euharistică a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Cina se mai cheamă masă de taină, căci aceasta este ultima masă la care a mâncat Domnul cu ucenicii Săi, mai înainte de moarte şi pentru că a avut loc noaptea târziu, când tot Ierusalimul şi inimile tuturor erau pline de multe taine.

Mai poartă acest nume şi pentru faptul că Cina a durat mult mai mult decât o masă obişnuită, în care timp Iisus Şi-a împărtăşit ucenicii cu Sfânta împărtăşanie, mai înainte de despărţire, ca să poată rezista marilor ispite ce le stăteau înainte.

De aceea, la sfârşitul mesei, Iisus Hristos S-a rugat pentru ei cu cea mai înaltă rugăciune şi a rostit cele mai frumoase şi mişcătoare cuvinte de învăţătură şi mângâiere pentru ucenici.

Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie de astăzi, înţelegem că îndată ce ucenicii s-au aşezat la masă, mai înainte de a gusta din pâine şi din vin, Iisus S-a sculat de la cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins (Ioan 13, 4-5).

Mare este taina acestei dumnezeieşti spălări şi necuprins este adâncul smereniei lui Hristos. în noaptea aceasta târzie, când arhiereii mândri se sfătuiau cum să-L prindă şi să-L omoare pe Iisus, când tot Ierusalimul tulburat era în aşteptare, acolo sus, în foişorul de taină, era linişte şi tăcere multă.

Acolo vedem pe Iisus cum Se dezbracă de haine, cum Se pleacă până la pământ, cum spală cu apă picioarele cele lovite cu pietre ale ucenicilor Săi, cum le sărută cu dragoste şi şterge cu ştergarul picioarele Apostolilor Săi, ale acelora care vor duce vestea Evangheliei până la marginile lumii.

Mare este adâncul smereniei lui Hristos. Că primul care şi-a întins picioarele şi a fost spălat de Domnul, a fost Iuda vânzătorul.

Spălându-i picioarele, Iisus îl cheamă înapoi, îi arată dragoste, îi dă nădejde, îi întinde mâna, îi spală păcatul, numai să-l mărturisească, numai să-l părăsească. Dar Iuda nu se căieşte, Iuda nu se pocăieşte, Iuda nu aruncă arginţii, Iuda nu-şi spune păcatul, Iuda nu se smereşte, Iuda nu se foloseşte.

Pentru care pricină Iuda nu se mântuieşte?

Deoarece picioarele îi sunt în mâna Domnului, iar inima în mâna diavolului. Hristos îi curăţă picioarele, iar satana îi spurcă inima. Pentru aceea Iuda nu se poate mântui, că picioarele sale îndată şi le arată, iar păcatele inimii şi le tăinuieşte. Cu picioarele stă în apă, iar cu mâinile ţine argintul vânzării.

Mare este dragostea Mântuitorului nostru Hristos. Că El şterge picioarele trădătorului, iar acela nu se căieşte, nici se smereşte. Iisus,

sărutându-i picioarele îl primeşte înapoi, iar Iuda, sărutându-l pe obraz, îl vinde la arhierei.

Singurul care s-a împotrivit spălării a fost Petru cel fierbinte râvnitor. Dar Domnul i-a zis: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine (Ioan 13, 8). Atunci plecându-se Petru, L-a lăsat, ca să aibă parte cu Hristos. Că taina aceea a spălării închipuia Taina Spovedaniei, fară de care nimeni nu se poate mântui, nici petrece cu Hristos. Fără spălarea păcatelor prin spovedanie, nimeni nu se poate nici împărtăşi; că iată, Iisus stând la masă, mai înainte de a frânge pâine, şi a le da să mănânce, să se împărtăşească, îi spală cu apă, îi pregăteşte prin smerenie şi prin spovedanie şi abia la urmă îi împărtăşeşte.

Iar pe când mâncau ei spune Sfânta Evanghelie Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26-28). În clipa aceasta s-a săvârşit cea mai mare minune euharistică, mistică. Că odată cu rugăciunea şi binecuvântarea Domnului, Iisus preface pâinea şi vinul în însuşi Trupul şi Sângele Său. în clipa aceasta, Iisus Hristos întemeiază Taina Sfintei împărtăşanii şi săvârşeşte prima

Liturghie creştină înaintea ucenicilor Săi. Aşadar, Mântuitorul este primul Arhiereu şi Preot care săvârşeşte cea dintâi Liturghie, întemeind Taina Sfintei împărtăşanii, iar Apostolii sunt primii credincioşi care iau parte la această mare taină şi care se împărtăşesc cei dintâi cu Trupul şi Sângele Domnului. Iar prin porunca Mântuitorului: Aceasta faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19), Apostolii capătă putere divină să binecuvinteze şi ei pâinea şi vinul şi să le prefacă în Preacuratele şi Mântuitoarele Taine.

Iată deci originea şi importanţa Sfintei Liturghii. Ea a început din acel mic foişor şi prin Sfinţii Apostoli a ajuns să se săvârşească astăzi până la marginile lumii.

Iar valoarea ei constă în sfinţirea dumnezeieştilor Taine, care se prefac cu puterea Duhului Sfânt şi binecuvântarea preotului, dar numai în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, foişorul acela din Ierusalim este înlocuit cu Biserica creştină, Cina cea de taină este repetată zilnic, ori de câte ori se face Sfânta Liturghie. Masa la care a mâncat Domnul cu ucenicii Săi este acum Sfântul Prestol, blidul şi paharul din care au gustat Hristos şi Sfinţii Apostoli, sunt astăzi Sfântul Potir şi Sfântul Disc din care cu toţii gustăm Sfânta împărtăşanie.

Spălarea picioarelor este înlocuită cu Taina Sfintei Spovedanii care poate spăla toate păcatele.

Apa este darul Sfântului Duh, prosopul este milostivirea lui Dumnezeu care şterge păcatele

noastre, iar Mântuitorul, care spală pe ucenici şi sfinţeşte pâinea şi vinul, este reprezentat de preotul Bisericii care trebuie să se plece cu dragoste la picioarele fiecărui credincios, să-l spele prin spovedanie, să-l şteargă prin canon şi să-l unească cu Hristos prin Sfânta împărtăşanie, după vrednicie. Iată deci mila Domnului, iată chemarea preotului, iată sfinţenia Bisericii, iată nădejdea mântuirii noastre.

Dar pentru ce a fost nevoie ca Iisus Hristos să sfinţească pâinea şi vinul şi apoi să-şi împărtăşească ucenicii mai înainte de patima Sa şi de moarte? Pentru că Trupul Domnului care Se frânge şi Sângele Lui care pentru mulţi se varsă se aduc, se sfinţesc şi se împart credincioşilor spre iertarea păcatelor (Matei 26, 28).

Toate cele şapte Sfinte Taine au putere să ierte păcatele, dar niciuna nu poate ierta în chip desăvârşit pe om, precum Spovedania şi Sfânta împărtăşanie. Fără de aceste Taine nimeni nu se poate mântui, nici vedea pe Hristos.

Deci Bunul nostru Mântuitor a voit să împărtăşească pe Sfinţii Apostoli mai înainte de patima şi moartea Sa, pe de o parte, ca să ierte păcatele ucenicilor Săi, câte ca nişte oameni au greşit şi ei până în ceasul Cinei; iar pe de altă parte, ca să-i întărească pentru marile ispite şi prigoane care îi aşteptau, ca să-i pregătească spre a duce în lume vestea Sfintei Evanghelii, ca să le

dea mai multă putere asupra satanei, ca să le întărească credinţa, unitatea şi răbdarea şi, în sfârşit, ca să-i pregătească pentru înfricoşatul ceas al morţii. Iată cât este de mare puterea mântuitoare a Sfintei împărtăşanii! Ea vindecă bolile, izgoneşte diavolii, iartă păcatele, uşurează ispitele vieţii, întăreşte pe om în necazuri, sfinţeşte pe credincioşi, păstrează pe Hristos permanent prezent între oameni şi ajută sufletul în ceasul morţii.

Pentru ce, dar, Iuda vânzătorul nu a fost iertat de păcatul trădării, căci la Sfânta Cină a fost şi el?

Pentru că Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie.

Pentru că Iuda nu mai iubea pe Hristos, pentru că el nu mai credea că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pentru că el nu voia să arunce de la sine cei treizeci de arginţi. Cu o mână ducea la gură paharul cu Sângele Domnului, iar cu cealaltă ţinea punga cu bani. Cu dreapta întingea în blid, alături de Hristos, iar cu cealaltă pipăia arginţii. în gură avea Trupul Domnului, iar în inimă avea pe diavolul. Iată pentru ce Iuda nu s-a folosit de Sfânta împărtăşanie.

Ba încă, mai mult, cu grea pedeapsă s-a şi pedepsit. Că după ce Domnul împarte la toţi Trupul şi Sângele Său, văzând necredinţa şi împietrirea lui Iuda vânzătorul, S-a tulburat cu duhul, a plâns cu lacrimi şi a zis: Adevărat, adevărat zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde (Ioan 13, 21). El voia

să se despartă cu dragoste de ucenici; El voia să moară în pace cu toţi. El nu voia să fie vândut pe bani, ca un rob; El voia să moară în dar, pentru toţi. El voia să moară liber, pe altarul dragostei, cu demnitate de Om care îşi face datoria. Iisus nu voia să fie vândut de un ucenic. Iată pentru ce S-a tulburat cu duhul Iisus şi a lăcrimat la Cină.

Plângea pentru răutatea vânzătorului, plângea pentru pierzarea sa.

Iar când Ioan, ucenicul cel iubit, îl întreabă pe Iisus: Doamne, cine este?, Domnul îi răspunde: Acela este, căruia Eu, întingând bucăţica de pâine, i-o voi da. Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui

Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a intrat satana în el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând (Ioan 13, 25-27). Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte (Ioan 13, 30).

Ce lucru înfricoşat s-a petrecut la Cină! Ce grozavă a fost căderea lui Iuda! A primit cu nevrednicie Trupul Domnului şi a intrat în el satana. A gustat cu necredinţă din Izvorul vieţii şi iată, a murit. A avut cu el Lumina, dar iată-l aruncat în întuneric. Iată-l rătăcind singur în miezul nopţii pe uliţele Ierusalimului, departe de Hristos, departe

de Lumină, departe de Viaţă, lipsit pentru totdeauna de bunul său învăţător, lipsit de nădejdea mântuirii.

Iubiţii mei fraţi, În seara aceasta Iisus stă la masă cu ucenicii Săi. Iată-L pe Domnul între prietenii Săi. în mijloc masă întinsă, pâine şi vin. Apostolii stau la cină.

Iisus Se dezbracă, le spală picioarele, începând cu Iuda şi terminând cu Petru. Apoi se aşează, binecuvintează pâinea şi vinul, le preface în Sfânta împărtăşanie şi le împarte ucenicilor spre iertarea păcatelor. Toţi primesc cu credinţă, toţi gustă, toţi se sfinţesc. Numai Iuda se osândeşte, se stăpâneşte de diavolul, se scoate afară.

Iubite frate! Te gândeşti tu în ceasul acesta la Iisus?

Vrei tu să stai cu El la Cină?

Iată, Domnul se pleacă să-ţi spele picioarele. Domnul iubeşte sufletul tău. Domnul vrea să te mântuiască.

Domnul vrea să Se împace cu tine înainte de patima şi moartea Sa. Vrei deci şi tu să te împaci cu Iisus?

Dacă vrei, primeşte pe Domnul să-ţi spele picioarele, primeşte preotul să-ţi spele păcatele.

Spovedeşte-te cu mare căinţă, dar nu aşa ca Iuda vânzătorul. Nu-ţi goli cu neruşinare picioarele tale, ci goleşte-ţi cu smerenie păcatele inimii tale. Nu sta cu picioarele în biserică sub epitrahil şi cu vrăjmaşul în suflet.

Mai înainte de a veni la Spovedanie, aruncă pe diavolul din inima ta, aruncă lucrul furat din casa ta, aruncă tutunul din gura ta, leapădă

înjurăturile de pe buzele tale, leapădă ura şi tot păcatul, iar după Spovedanie, nu mai intra în prăvălia satanei, adică în cârciumi, nici în casa desfrânării, nici în locul unde este hulit Dumnezeu.

Căci altfel, rămâi nespălat ca Iuda şi mori în păcatele tale.

Nu cumva refuzi pe Domnul să-ţi spele picioarele? Nu cumva zici că nu eşti vrednic să te spovedeşti, pentru că iarăşi cazi în aceleaşi păcate? Dacă faci aşa, vei fi mustrat ca Petru şi nu vei avea parte cu Hristos în veac.

Nu cumva din lene şi din oarecare judecată mincinoasă amâni spovedania cu anii? Sau te spovedeşti numai la Paşti?

Dacă mai continui acest lucru, eşti în primejdie să mori nespovedit.

La fel şi când trebuie să te împărtăşeşti, nu cumva urmezi lui Iuda vânzătorul? Nu cumva te apropii cu necredinţă, cu îndoială şi cu mândrie? Nu te cerţi cu preotul să-ţi dea Sfânta împărtăşanie fiind nevrednic şi oprit de sfintele canoane? Sau poate ai încercat să te duci la alt preot ca să te dezlege? Sau poate te-ai împărtăşit nespovedit curat şi fiind încă oprit? Dacă ai făcut cumva aceasta, eşti asemenea lui Iuda. Că acela, împărtăşindu-se cu nevrednicie, a intrat satana în el.

Teme-te, frate, de focul dumnezeirii. Nu te face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului. Că acest foc, ori te curăţă de păcate, ori te umple de osândă. Sau poate ceri să te împărtăşeşti fără a

rupe legătura cu păcatul? Poate vrei să iei Sfintele Taine şi apoi iarăşi să cazi în desfrânare, iarăşi să te îmbeţi, iarăşi să furi, iarăşi să te judeci, să te cerţi şi să ucizi?

Dacă încerci una ca aceasta nu eşti departe de Iuda.

Dar se întâmplă şi altfel. Poate ai voie să te împărtăşeşti şi tu neglijezi, poate nu te apropii de Sfintele Taine cu anii, din pricină că te socoteşti cu totul nevrednic. Sau poate zici că nu ai nevoie de Sfintele Taine decât la moarte. Şi aceasta este un mare păcat. Că dacă Apostolii au avut nevoie de Sfânta Spălare şi împărtăşanie, mai înainte de ispite, de prigoane şi de moarte, cu cât mai mult tu.

Deci ori de câte ori eşti bolnav, în primejdii, în posturi şi ai voie, apropiete de Hristos. însă pregăteşte-te, vino cu frică. Părăseşte păcatul. Iartă pe semenul tău din inimă. Iată, Iisus iartă pe Iuda, iar tu nu ierţi pe fratele tău? Deci împacă-te şi vino la Biserică.

De vei face aşa, casa ta va deveni un foişor sfânt, iar Domnul cu toţi sfinţii vor veni să cineze cu tine, să te bucure, să te hrănească şi să te mântuiască în vecii vecilor.

Amin.

Predică la Sfânta și Marea Joi Despre vânzarea lui Hristos Arhimandrit Ioanichie Bălan „Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da pe El vouă?

Iar ei i-au dat lui treizeci de arginţi.” (Matei 26, 15) Iubiţii mei fraţi, Slujbele acestea de noapte din săptămâna Sfintelor Patimi se cheamă „denii” şi sunt rugăciuni de doliu şi de tânguire. Prin aceste sfinte slujbe Biserica se tânguieşte după Iisus Hristos, Mirele ei, Care merge să Se jertfească ca un miel pentru mântuirea lumii; Fecioara se tânguieşte şi plânge ca o Maică pentru Fiul şi Dumnezeul ei; îngerii din cer se minunează pentru smerenia Făcătorului lor; oamenii se jelesc pentru patima cea înfricoşată a Mântuitorului; stihiile universului se umilesc pentru dragostea de oameni a Ziditorului. Şi la aceste slujbe de doliu ale Bisericii, vin să-şi alăture suspinele lor, cântările şi rugăciunile lor, oamenii, cei care au greşit mai mult lui Dumnezeu, cei pentru care S-a întrupat Hristos Dumnezeu. Astfel, acum fiii Bisericii plâng pe Cel ce a întemeiat Biserica în lume; văduvele şi sărmanii plâng pe Cel ce le-a făcut dreptate; suferinzii şi bolnavii se întristează după Doctorul cel minunat; oile cele rătăcite se tânguiesc după Păstorul cel bun şi adevărat.

Iubiţii mei fraţi, Primul act cu care încep patimile Domnului este actul trădării lui Iuda. Iată cum ni-l descrie

Sfânta Evanghelie: Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare, căci se temeau de popor (Luca 22, 1-2). Singurii care nu-L iubeau pe Hristos, singurii care-I doreau moartea erau arhiereii templului, cărturarii şi fariseii din Ierusalim.

Ei de mult ar fi căutat să-L omoare pe Iisus, dar se temeau de popor; se temeau de mulţimea săracilor care au fost hrăniţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor de jos care au fost înţeleşi şi mângâiaţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor bolnavi şi păcătoşi care au fost vindecaţi şi iertaţi de Hristos. Se temeau de adunarea poporului care umbla desculţ şi flămând, de ani de zile, după Iisus şi striga: Niciodată nu am văzut aşa întru Israel!

Niciodată nu a grăit vreun om ca Omul Acesta!

De mult L-ar fi ucis pe Hristos, dar se temeau de popor. Se temeau de furia sărmanilor, se temeau de blestemul văduvelor şi al bolnavilor, se temeau de mânia galileenilor, se ruşinau de gurile pruncilor care II lăudau.

Atunci, fruntaşii poporului, arhiereii fărădelegii şi cărturarii cei mândri care ştiau poruncile legii, dar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau, s-au adunat în curtea arhiereului ce se numea Caiafa şi au făcut sfat cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Şi ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 5).

Adică voiau să omoare pe Hristos, dar ei să scape de mâinile oamenilor. Nu însă şi de mâinile Domnului Savaot. Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31).

Arhiereii şi cărturarii se temeau de popor, nu pentru că-l iubeau, ci pentru că ei înşişi trăiau de pe spatele poporului. Pentru aceea ziceau unii dintre ei că poporul acesta care nu ştie Legea este blestemat.

Iar la acel ucigaş sfat se întrebau unii pe alţii, zicând: Ce vom face? Că Omul Acesta multe semne face. De îl vom lăsa pe El aşa, toţi vor crede într- însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi

neamul. Atunci Caiafa a vorbit ca un prooroc, zicând: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul (Ioan 11, 47-50).

Deci au hotărât să-L omoare pe Iisus. Iar pentru ca să înşele încă o dată poporul şi toată lumea, arhiereii şi cărturarii au folosit vicleşugul şi argintul cel blestemat; au folosit trădarea lui Iuda şi neştiinţa ostaşilor romani, ca astfel ei să apară nevinovaţi de sângele Dreptului Acestuia, iar în istoria omenirii să se scrie că romanii L-au răstignit

pe Hristos, iar nu evreii. Dar minciuna nu rezistă în faţa adevărului.

Au căutat deci să corupă, să înşele cu bani pe unul din ucenici ca să-L vândă pe El lor, fără de popor. Auzind de aceasta, Iuda se gândea, se frământa, se tulbura, cum ar face să nu piardă acest prilej de câştig. Iar satana, văzând că el nu-şi arată nimănui gândul său, a intrat în luda ce se chema Iscarioteanul (Luca 22, 3).

Vai omului care se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolului şi banului! Vai omului care este părăsit de Dumnezeu, că îl află satana! Vai omului care umblă după sfatul capului său! Când intră

satana în om, omul nu mai este stăpân pe sine. El nu mai judecă cu capul său, nu mai ştie ce face, nu mai merge pe picioarele sale. El se întunecă la minte şi la suflet, devine un templu al satanei; devine un diavol întrupat, un pericol pentru toată lumea. Vai omului fără Dumnezeu! Vai de oaia rătăcită de turmă şi păstor! Vai de omul singur, care a căzut şi nu are cine să-l ridice!

Fugi, frate, de păcatul lepădării de Dumnezeu. Fugi de închinarea la idoli, la bani, la plăceri şi la toate poftele lumii. Fugi la Hristos, ca să nu te ajungă din urmă satana! Iar de te luptă şi te robesc gânduri ucigaşe, de necredinţă, de

îndoială, de desfrânare, du-te şi te spovedeşte preotului şi negreşit vei scăpa de ele. Nu sta de vorbă cu diavolul. Nu-i face cuib în mintea şi inima ta. Dacă Iuda îşi mărturisea acel gând ucigaş lui Hristos sau măcar unuia dintre apostoli, satana nu mai intra în el, nu mai avea putere asupra lui. * Dar aşa a făcut? S-a dus să-şi mărturisească gândul său ucigaş ucigaşilor, trădătorilor, fariseilor, mincinoşilor, făţarnicilor. Şi ducându-se, el a grăit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor (Luca 22, 4). Vai creştinului care îşi mărturiseşte păcatele celui robit de aceleaşi patimi, că în loc să-l vindece de răni, mai mari i le face! în loc să-l oprească de la păcat, îi dă mai multă libertate!

Deci Iuda, mergând la arhierei, a zis lor: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi (Matei 26, 14-15). Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii (Luca 22, 6). Vai, ce negustorie blestemată! Auzi ce întreabă iubitorul de argint, trădătorul şi vânzătorul: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Şi auzi ce au făcut arhiereii cei vicleni şi iubitori de sânge? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi!

Au dat bani şi au primit sânge. Au dat arginţi blestemaţi şi adunaţi pe nedrept şi au cumpărat cu ei sânge curat şi nevinovat. Au dat materie şi au primit foc nestins. Au dat ceea ce iubeau ei mai mult, ca să-L câştige pe Cel ce-L urau ei mai mult.

Au dat bani care pătează mâinile şi au cumpărat sânge care pătează conştiinţa. Altfel ei au căutat ca să ucidă Adevărul cu minciuna şi cu cele trecătoare să piardă pe Cel veşnic.

Trei păcate mari a făcut în ceasul acela Iuda: lepădare de Dumnezeu, trădare şi vânzare pe bani. Într-adevăr, lepădarea de Dumnezeu, adică apostazia, este primul şi cel mai greu păcat al lui Iuda şi al tuturor urmaşilor lui. Că nimeni nu poate vinde şi trăda pe cineva, dacă nu îl urăşte de moarte mai întâi, dacă nu se leapădă de el. Ei bine, Iuda L-a urât pe Hristos. Iuda nu mai credea în Hristos. Iuda s-a lepădat de Hristos şi s-a pus în slujba diavolului.

Vai aceluia care se leapădă de Hristos, care huleşte Biserica, Crucea şi pe toţi sfinţii, ca să poată dobândi în viaţă cinste mai mare, salariu mai mare, pâine mai albă, laudă mai multă. Amar celui lepădat de credinţă, că în veac se va munci. Dar şi trădarea, ce păcat grozav este. Să te lepezi de Făcătorul tău? Să dai în mâna ucigaşilor pe tatăl tău? Să descoperi taina mai-marelui tău? Să spui secretul semenului tău? Cu adevărat mare este păcatul trădării!

Trădătorul niciodată nu are cuvânt. Trădătorul nu poate păstra niciodată adevărul. Trădătorul întotdeauna divulgă taina. Trădătorul este cel mai periculos om din societate. Trădarea a pierdut împărăţii, a răsturnat scaunele celor puternici, a vărsat sânge nevinovat, a dezbinat familii ce trăiau

în pace, a lăsat în urmă pâraie de lacrimi, a semănat peste tot minciună, neînţelegere şi moarte. Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu.

Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii?

Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos.

Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni.

Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă.

Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toti se închină, dar în scurt, de toti se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toti oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.

Fereşte-te, iubite frate, de păcatul trădării, ca să nu ai aceeaşi soartă ca şi Iuda. Fugi de omul trădător.

Nu-i descoperi taina inimii tale. Nu-i spune nimic despre prietenii tăi, nici despre vrăjmaşii tăi.

Fereşte-te, de asemeni, să imiţi vreodată pe Iuda!

Te întreb acum, în numele lui Hristos, oare nu

cumva şi tu ai trădat pe Hristos? Oare nu ai trădat Biserica şi, părăsind-o, te-ai dus în sărbători la cârciumi sau la adunările sectarilor? Oare nu cumva cinsteşti pe Dumnezeu şi Sfânta Cruce numai cu buzele, iar cu limba îl trădezi, înjurând de cele sfinte? Păstrezi tu taina semenului tău? N-ai pârât tu, în mânia ta, pe vrăjmaşul tău?

Nu te-ai făcut martor mincinos numai ca să arunci pe duşmanul tău în temniţă? Ai păstrat tu cinstea casei tale? Nu ai trădat demnitatea şi credinţa soţiei tale? Nu ai răpit prin trădare avutul, cinstea şi soţia aproapelui tău? Nu ai trădat pe Hristos, asemenea lui Iuda, ca să dobândeşti un salariu mai mare şi cinste mai multă între oameni? Dă răspuns lui Hristos, frate, pentru tot ce ai făcut.

Dacă nu ai făcut niciodată păcatul acesta, fericit vei fi în veci, iar de lai făcut vreodată, mărturiseşte-ţi păcatul la preot, ca să nu primeşti aceeaşi osândă ca şi Iuda.

Al treilea păcat al lui Iuda a fost păcatul iubirii de argint, care este închinare la idoli. Nu a fost destul că s-a lepădat de Hristos şi L-a trădat, dându-L în mâinile arhiereilor, dar L-a vândut ca un negustor pe bani. El nu mai vedea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii, ci îl socotea ca pe o marfă ieftină, vrednică doar de treizeci de arginţi. Ce voiţi să-mi daţi...? întreabă pe arhierei. întreabă, se tocmeşte, fixează preţul, primeşte arginţii, îi numără cu grijă, îi pune în pungă, apoi caută prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.

Mare este deci şi păcatul iubirii de argint. Te întreb acum, iubite frate, în numele săracului Iisus,

Cel preţuit cu treizeci de arginţi, nu cumva şi tu te închini banilor în locul lui Dumnezeu? Nu cumva ai vândut pe bani libertatea aproapelui tău? Sau cinstea semenului tău? Sau avutul fratelui tău? Nu ai dat bani ca să câştigi judecata cea nedreaptă?

Nu ai dat bani ca să-ţi omori rodul pântecelui tău?

Nu ai dat bani ca să-ţi ascunzi păcatele tale sau să divulgi cu vicleşug greşelile semenului tău? Nu cheltuieşti atâţia bani pe mâncăruri alese, pe băuturi şi haine luxoase? Nu te cerţi pentru bani cu toţi oamenii şi ţii mânie ani de zile?

Nu cumva vinzi pe Hristos şi credinţa şi timpul dat ţie pentru pocăinţă, şi umbli pe toate drumurile, prin toate târgurile, pe la toţi prietenii, doar ai aduna mai mult, doar te-ai îmbogăţi mai repede?

Nu cumva din pricina dorinţei tale de câştig nu mai ai vreme nici să te duci în sărbători la biserică, nici să posteşti, nici să te spovedeşti în cele patru posturi?

Mare este păcatul iubirii de argint. Cu adevărat, acesta este idolul lumii de azi înaintea căruia aproape toţi se închină. Dacă încă nu te-ai robit, frate, de bani, fericit vei fi de te vei păzi aşa până la sfârşit. Iar dacă ai căzut în vreun păcat din cele de mai sus, pocăieşte-te cât mai ai vreme, ca să nu te osândeşti în iad împreună cu Iuda şi cu toţi vânzătorii de Hristos.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi S-a vândut Hristos! Astăzi S-a preţuit pe treizeci de arginţi Cel nepreţuit! Astăzi Iuda trădătorul a vândut la arhierei pe Iisus Mântuitorul.

Astăzi cerul se întristează. Astăzi arhiereii şi cărturarii se bucură că au aflat un trădător. Astăzi satana saltă că a intrat în Iuda. Astăzi Fiul lui Dumnezeu, pentru smerenie, îngăduie să fie vândut pe treizeci de arginţi. Astăzi, miercuri, este ziua vânzării lui Hristos, ziua trădătorilor, ziua vânzătorilor. înfricoşat lucru s-a petrecut astăzi, fraţilor.

Iată, arhiereii templului fac sfat în curtea lui Caiafa. Peste tot tulburare, dezordine, ceartă, planuri. Se sfătuiesc cum să-L prindă şi să-L omoare pe Hristos. Dar se tem de popor. De aceea le trebuie un trădător, caută un vânzător. Satana, iată, vine să le ajute. Intră în sufletul lui Iuda. îi răneşte inima cu iubirea de argint. îl trimite pe ascuns la arhierei. Iată-l bătând la poarta lui Caiafa... Iuda, cel mai urât nume de om. Iuda, cel mai mare trădător al lumii... Iată-l la uşa duşmanilor lui Hristos! Bate încet, se teme, degetele îi tremură, inima i se zbate, ochii mari şi negri privesc fioroşi încoace şi încolo, faţa îi este întunecată ca de arap, părul încâlcit îi cade peste frunte, sudoarea îi brăzdează obrajii murdari. Bate tot mai tare, uşa i se deschise, arhiereii îl sărută.

Iată-l în mijlocul ucigaşilor pe iubitorul de argint. Inima îi arde după bani, răsuflă din adânc.

Nu mai poate răbda: Ce voiţi să-mi daţi şi eu II voi da în mâinile voastre? Am putere să vi-L prind, putere am să vi-L dau în mâini fără de popor. Eu ştiu unde vorbeşte ziua. Eu ştiu unde mănâncă seara. Eu ştiu unde se roagă noaptea. Eu ştiu grădina unde priveghează. Eu ştiu calea pe unde trece. Ce voiţi să-mi daţi? strigă Iuda. Iată-l privind la tot sinedriul. „Ce voiţi să-mi daţi astăzi, ca să viL dau pe El mâine?”

Iuda vorbeşte singur. Iuda se grăbeşte.

Arhiereii se sfătuiesc în taină. Apoi se tocmesc, se învoiesc cu preţul.

Iuda întinde mâna, iar ei încep să numere: unu, doi... treizeci de arginţi.

Apoi, deschizând uşa, Iuda iese din curtea lui Caiafa şi se pierde, ca o nălucă în noapte, pe străzile înguste şi pustii ale Ierusalimului.

Iubiţii mei fraţi, Astăzi Iisus Hristos Mântuitorul a fost vândut pentru noi. Mâine seară va fi prins şi dus să pătimească pentru noi. Să ne ferim de trădători. Să fugim de păcatele lui Iuda şi să venim să vedem înfricoşatele Patimi ale lui Hristos, pe care le-a răbdat pentru mântuirea noastră!

Amin.

 Sfânta şi Marea zi de Miercuri  Sfânta şi Marea zi de Marţi  Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil (26 martie)  Sfinta Nina cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei (14 ianuarie)  Pătimirea Sfântului Întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (27 decembrie)  Sfântul Ioan de Kronstadt (20 decembrie)  SfântuL Proroc Daniel (17 decembrie)  Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 decembrie)  Sfântul prooroc Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul (5 septembrie)  Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului (19 iunie)  Sfânta Treime (lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt)  Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)  Cuviosul Antonie cel Mare (17 ianuarie) Ne puteţi vizita şi aici: Biblioteca Cronopedia - colecţia Credo Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: cro no staifas@gmail. co m tel: 0771 6 4 775 0, 07704 06 86 5