poezie

poezie 5-18

Vladimir Nichita

(Australia)

Mă-ntreb de ce-ai plecat, Doina!

Mă-ntrebde ce-ai plecat Și nu găsesc răspuns –Mi-i sufletul îndurerat De suferință și de plâns

Mi-edor de tine Doina De zâmbetu-ți curat –Și de a ta îmbrățișare Ce zilnic tu mi-ai dat.

Te chem cu voce stinsă Și dor nemărginit –Căci viață fără tine Nicicând nu mi-am dorit.

Te voi păstra în gând Ș-n suflet pe vecie –Căci tu Doina dragă Ești pentru mine poezie. Îți mulțumesc iubito C-ai existat în viața mea –Și-ți fac o promisiune: Că nu te voi uita!

soțul tău iubit... Ioan!

6 Cunosc ce e durerea și curg lacrimi...

Mă-nclin în fața Măreției tale Ioan Muntean...prieten minunat –Cu inima îndurerată și cu jale, Căci plâng la fel ca tine... neîncetat.

Cunosc ce e durerea și curg lacrimi, Căci o revăd pe mama mea –Ce a trecut în neființă, Când al meu suflet nu credea.

Vorbesc cu ea în fiecare noapte Și pot să jur că e cu mine –Zâmbind în vis, desigur foarte... Cu mângâieri ce sunt Divine.

Cunosc ce e durerea și curg lacrimi, Căci groaznică e despărțirea... Ioan... prieten de

departe –Rămânem doar cu amintirea.

Azi sunt alăturea de tine Cu versul meu de sinceră iubire, Este-un mesaj plin de tristețe Dar face parte din a measimțire.

Cunosc ce e durerea și curg lacrimi, Împărtășesc azi suferința ta –Ioan... prieten de departe: Un gând Pios din partea mea...

Pentru Doina, iubita ta soție! Doina, Dumnezeu să te aibă în paza Lui nesfârșită!...

Lenuș Lungu

Sugestii de culori de linii și suprafețe pete abstracte pure cromatice ireale ca o realitate cu gradări infinite esențe simbolice cufundate-n spații pe ritmuri geometrice și forme de imaginat semne zvelte pentru o clipă o liniște vizuală ce îmi dă golul unei pânze goale.

Iluzii

Îmi înțeapă gura atingând tastele pentru a-ți scrie gândurile mele și tu gând suspendat alunecă în umbra dintre gene mâinile sprijinite pe părțile trupului atrag ușor buzele între impulsuri stângace mișcări artistice printre broderii de mătase parfumuri ale infinitului învelite în arome seducătoare un singur corp, foame de viață iluzia unei iubiri în marginea nopții. Culori Provocare

Îți caut corpul energetic care e provocator între texturi de mătase și lumini moi ale cerului albastru în oaza de pace în grădina erosului ard flori roșii de pasiune aprinse foc armonios pe aripile fanteziei răsună vântul tăcut valul gâfâit în mângâieri parfumate tărându-se pe cele mai adânci căi pajiști înflorite și tufe viguroase în timp ce planta mea cărnoasă sărutând săruturi fermecate ca fulgerul dintr-un cer senin împreună scufundându-se într-omare de plăcere îndrăgostiți într-o încurcătură de țesuturi sub un cer curios ce face să strălucească un soarearmonios. Senzaţii

În împletirea senzațiilor ce curg fierbinte pe piele te pierzi în tăcere de gemete și suspine bătăi asurzitoare de sânge-n vene răsună-n piept în timp ce îți absorb ființa îți beau iubirea umplându-te de păcat.

Ioan Muntean

mersul aşa trece prin minte atunci şi l-au furat precum un cal încordat totu-i aici înfricoşător şi nu l-am cunoscut prea ţipător de lumină şi scriu cu apa botezului care iubise mult deşi n-am găsit cuvinte dar cu privighetorile ce scriu lucrurile merseseră bine şi şterg curat cu biserici suprapuse ca-n fresce cojile de bătrâni încât să nu fie lacrimi căci ea este şi voi sunteți capătul de la răsărit

vultur am văzut scris undevă departe fără să îl ştie pe el crângul nave în noapte Ți-am spus vreodată 8 opt

9 nouă

Ți-am spus vreodată că atunci când mă surprind că vorbești cu mine prin linii și corzi, și biţi și puncte, îmi imaginez vocea ta, șoptind în urechea mea?

Ți-am spus vreodată că te-aștept în fiece zi şi anticipând, doresc doar o oră sau două,

doar o secundă în spațiu și timp, să te simt aproape de mine?

Ți-am spus vreodată că au existat vremuri, când am fost nepotrivit pentru tine, că emoțiile mă

copleșeau... și așa am stat și am plâns?

Ți-am spus vreodată că uneori, voi ajunge, să-ţi atingând numele pe acest ecran rece din fața mea, şi dacă doresc aș putea să intru acolo, departe,

8

și să te trag lângă mine? că dacă stau într-adevăr mereu tăcut, Ți-am spus vreodată şi uneori îmi place să mă gândesc că după ce-am auzit prima dată că pot auzi inima-ţi bătând sunetul vocii tale, în timp cu a mea? la mii de stele depărtare, TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

m-am așezat în noapte, transformând conversația din nou și din nou în mintea mea, examinând cum ar fi unele specii noi de fractali descoperiţi?

Ți-am spus vreodată că aș da totul, doar pentru o noapte pentru a putea să stau lângă tine, pentru a-ţi simți pieptul cum urcă şi coboară cu fiecare respirație pe care o aduni, doar pentru a ști că ești reală?

Ți-am spus vreodată că eu visez de multe ori, visez să te întorci și atingând mâna mea, pur și simplu să mă lași să știu că eşti acolo, și totul este aevea?

Ți-am spus vreodată, şi încă aş vrea să-ţi spun... că te-am iubit?

am fost nave

ieşind rânduri-rânduri în noapte flancurile noastre se-ating aducându-ne desfătări şoptite dragostea a fost căpitanul nostru dorința celui de-al doilea Matei dar durerea a fost în afara portului nostru şi revolta a fost în destinul nostru ne-am întâlnit ne-am atins ne-am iubit am spus ultimul nostru la revedere acum oceanul meu e gol şi voi naufragia cu siguranță iubire pe distanţe lungi

cum aştepţi ani şi ani un posibil suflet mat dar nu ai temeri

pentru tine deschid poarta mea şi tu doreşti să fii aici dar tu trăiești într-un alt statut

este un fel de dragoste care este rară şi împărtășită de foarte puține ori dragostea mea în orice teorie cenuşie este neîncetată tu ești un dar mai mare decât durerea şi pentru tine voi face vrăji adulmecate

te voi aștepta

ani şi ani și împreună vom depăși uriaşe pitice ale temerilor noastre

Iliana Cătănescu

Tu, cu mine...

Două lumânări ce ardem, tu, la nord, și eu, la sud, două candele albastre, flăcări albe ce se-aud în văpăile de astre, la distanțe nesfârșite, ne-ntâlnim și ne-nălțăm unul prin altul, iubite.

Două gânduri ce se cheamă, eu, la sud și tu, la nord, căutări, cu dor și teamă, prinse în bătăi de cord, două păsări de lumină într-un zbor spre nesfârşire, în rotiri de-argint și vină de-a trăi doar prin iubire.

Două inimi ce-au uitat să mai bată fiecare într-un ritm adevărat, când absența urlă, doare, cândla jumătăți de gând mă aştepți și te aștept, cândsăgeata ta, flămând mi se-nfige, albă, 'n piept...

Două doruri necuprinse, răsucite într-un trup, într-o inimă născută din iubire, ce se rup în fâșii plutind pe zare, să se-ajungă, în unire, să aprindă foc pe culmi, să ne scrie cu iubire,

Două mări învolburate căutându-se cu valuri, două perle aruncate de maree peste maluri, cântecul din scoici marine, arcuri despicând destine, mercenari luptând cu viața și cu întocmiri divine, tu, cu mine... Chemările

Mă strigă florile de fân, miresmele trimit verbine să se-nfășoare-n dor de tine, să te ascund, furiș, în sân.

Mă strigă primăvara: „hai, nu vezi că ți-a-nflorit iubirea, desculță, calcă nesfârșirea, urcă în sevele de mai!”

Mă strigă fulgi din cuiburi goale, latente zboruri desenând, eu trec prin aripa-ți de gând, înalt, în limpeziri astrale.

Mă strigă dorul tău de noi, las zarea să ne cotropească în taina cea neomenească, ce ne-a-nvățat zborul în doi.

Mă strig cu glasul tău, în iarnă, când răsărituri mă-nvelesc, în tine să mă amurgesc, din noi lumina să se cearnă.

În fiecare zi te scriu în mine cu litere-ntregite-n emisfere, mă leg la ochi cu lacrima din tine şi te iubesc prin lanuri de tăcere. Diarium

10

Pe file cu antetul prins în ploi scriu odiseea noastră ne-ntâmplată și fluturi ne-mpresoară, mii, în roi, pe verdele de clipă sărutată. În brațe când mă ții, scriu dimineața şi răsăritu-ntreg tresare-n noi, la prânz îți scriu cu sărutări prefața, romane-fluviu curg prin amândoi.

Te scriu cu miezul tainei, interzis, desferecând imposibilități, şi urc cu tine muntele promis, în pași purtând redute de cetăți.

Constantin Mândruţă

Maica Domnului și a noastră

Tu pe Pământ la toţi ne eşti icoană, Să ne simţim ca Fiul tău Iisus, Născută pentru noi ca sfântă mamă, Credinţa noastră nu e de ajuns. Îngenunchez şi îţi aştept botezul, Îngenunchez, Sfântă Mărie Mică, În Tatăl Dumnezeu eu am tot Crezul, Tu te-ai născut să nu mai am vreo frică.

Avem Sfânta Treime, ne e sfântă, Dar fără tine nu era Treime, Că fără mamă nimeni nu cuvântă Şi nu aveam Păstor pentru oime.

Însă de-abia tu te-ai născut spre veşnicie, Eu simt ca un creştin şi nu aştept, Credinţa-n dragoste rămâne vie, Chiar dacă pentru inimă nu mai am piept.

Ştiai chiar dinainte de-a te naşte, Cât vei mai pătimi ca mamă pentru Fiu, Eu am durerea mea de-a recunoaşte, Că asta mi se-ntâmplă cât sunt viu.

E-o naştere trimisă spre Pământ, Ar trebui să fie sfântă bucurie, Revigoraţi la fiecare câte-un sfânt, Nu mai avem o sfântă Românie. Şi eu am vrut, o sfânta mea Fecioară, Să am o fată, ce mi s-a-ntâmplat? Mi-a lăsat zodia aceasta într-o vară Şi către tine veşnic închinat.

Astăzi te naşti, dar nu îmbătrâneşti, Şi nu am dreptul să te ţin în braţe, Tu, înălţată nu mai pătimeşti, Dă-mi sufletului de ce să se-agaţe.

Armata și cultul eroilor

Fără Armată n-am avea eroi Şi ei trăiesc în fiecare, Să fie pace, nu război, Să fie Lumea întru bunăstare.

Eroii noştrii-au devenit icoane, Ne închinăm la ei pentru c-au fost, Îi ai în grija Ta Preabune Doamne, Că datorită lor avem un rost.

Sunteţi şi mulţi şi neştiuţi, Doar Ţara aţi avut ca mamă, Vă plângem noi, cei neavuţi, Căci Ţara noastră a ajuns o dramă.

Voi aţi luptat să mai rămânem vii Şi totuşi ni-s hotarele înfrânte, Nu mai avem ce spune la copii, Mihai, Ştefan sunt astăzi doar morminte. Îngenunchem târziu la fiecare, Măcar voi aţi murit pentru o Ţară, Dar amintirea voastră veşnic doare, Că ce aţi vrut nu prea se întâmplară.

Gabriela Mimi Boroianu

Jucând X și 0 cu viaţa

privesc albul colii de hârtie e atât de alb că mă dor ochii iau pixul și trag o linie dreaptă așa ca linia aceea a aparatului care măsoară pulsul vieții nici un gând nuo deranjează mă deranjează pe mine s-au adunat toate și bâzâie ca un roi de tânțari cred că legătura neuronală dintre creier și mână e întreruptă undeva altfel nu înțeleg refuzul literelor de a se lăsa desenate

doar linia aceea dreaptă continuă să taie coala albă ca un drum fără întoarcere

Jucând X și 0 cu viața (2)

12

din ochii aceia albaștri curge spre mine ca un râu de munte repede răcoros și mi se înlănțuie pe suflet cu trupul ei de liană ce urcă prin vine precum focul pus la baza unui rug femeia asta e o vrăjitoare mi s-a așezat la picioare ca o iluzie

degeaba eu știu că s-a înscăunat regină peste pământul acestui trup de bărbat ce se roagă să fie arat cu unghiile acelea lungi și spălat de păcatul dorinței sub ploaia sărutărilor dătătoare de viață și moarte

Jucând X și 0 cu viaţa (3)

își face apariția ca un ghimpe în ochi imediat soarele intră în eclipsă toate apele lumii trec și mă trec provocând un tsunami în stomacul meu

de cât venin scuipă în jur ar muri otrăvită de s-ar mușca de limbă e păcat să irosești antidotul pe limbricii umani

respir inspir respir inspir

după furtună răsare întotdeauna soarele

Nicoleta Mija

Trubadurul iernii

Scriu dragul meu povestea noastră, Când fulgii aleargă la fereastră. Vântul înghețat se tot învârte, Zilele reci sunt tot mai scurte. Prin vălmășagul fulgilor de zăpadă, Ne-am îmbrățișat fericiți prima dată. Chiar dacă drumul esteacum pustiu, Scriu dragul meu povestea până târziu. Frigul a gonit pe cer stelele toate,

Cuminte vântul la geam iar bate. Afară cântă... nimeni parcă nul aude,

Trec pe lângă el multe suflete surde.

Ninge, noi îl ascultăm mână-n mână,

Iarna în sacul mare fulgii îi adună. Când cerul înstelează iar timpul, Scriu dragul meu, nu simt nici frigul. Mâinile erau poate mai înghețate, Pe umerii iernii flori multe înghețate. Povestea noastră a fost poate o clipă, Iarna a răgușit tare, nu mai țipă. Îmi plăcea a cântecului drag alint, L-am ascuns în a-lsufletului labirint. Deschid geamul vântul aleargă în odaie, Scriu dragul meu, gerul se mai înmoaie. Pe stradă același cântec fără cuvinte, Trist este trubadurul, știu ce simte. La geamul casei îl ascult în tăcere, Privește cerul, cântă, nimic nu cere. Când o altă zăpadă iar o să cadă, El neva dărui poate o altă baladă. Bat clopotele peste drumul iernii pustiu, Ascult trubadurul, câteva rânduri rescriu.

Ultimele zile din an

Se scurge repede ziua în amurg, lumina se leagănă pe pleoape. În calendar zilele, nopțile curg, simt atingerea gerului aproape.

Colorează amurgul fulgii de zăpadă, dincolo de geam aerul atât de rece, Nu mai trece nimeni pe stradă, ziua se grăbește, vrea să plece.

Golite sunt clipele de întuneric, pasul grăbit dă să se cufunde. Îmi place dansul iernii feeric, când în sobă focul se aprinde.

Pe masa mică, veche de mahon, se odihnește câteva clipe un volum. Mici însemnări lăsate de un creion, risipesc în jur un tainic parfum.

La casă sfeșnice mici înghețate, cenușa nopții peste masă se lasă. Stau liniștite la geam agățate, fulgii luminează frumos în casă.

Noaptea suflă mai tare la geam, o lampă veche luminează strada, Flori înghețate pe geam strângeam, pe aleea nevăzută scârțâie zăpada.

Vasile Dan Marchiş

Singura copie

Pe perioada stagiului de înger n-am învățat nici măcar procedeul de simulare a modestiei (singura copie nelegalizată a sentimentelor acceptată de Dumnezeu) Luându-mi aripile Domnul m-a retrogradat la statutul de om.

Încercarea cea mai grea

14

Arde în mine arhiva de rugăciuni nerostite Scriu parcă mă debarasez de materiale inflamabile Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc. Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte inima este mai mult decât un pompier. N-au stins nici nu sting pompierii cu apă câte cuvinte a stins şi stinge inimacu sânge... Toate cuvintele ard! Cum să mai scriu astfel...? Văd gramatica destinului ca pe un foc cu ardere completă Prin arderea completă a cuvintelor nu mi-a rămascenuşă, nu mi-a rămas fum. Cum să maiscriu la modul elementar. Arde în mine arhivade rugăciuni nerostite. Sunt ca un preot lipsit de cuvinte care săvârşeşte slujba prin semne

Normă

Urcând Golgota am căzut a treia oară ducând crucea ţării, în timp ce la dreapta mea Mântuitorul nostru Iisus Hristos urcând şi el dar de această dată ca turist şi scriind versuri despre istoria acestui deal a căzut lângă mine, nu silit de povara drumului ci a metaforelor... Atunci Domnul Iisus Hristos a făcut cu mine schimb de experienţă... A luat el crucea... Iar eu îi continuu poezia...

Năzuinţă

Dacăinima ar putea prelua la nevoie și funcțiile creierului ai putea gândi cu două organe odată ca astfel să-ți poți însuși iubirea ca pe un premiu sau recompensă nu ca pe un element obișnuit în funcție de cine și ce ești spre a nu o încadra fără temei și fără rând în Geografie sau în Istorie

Anişoara Iordache

despre cuvinte

în câmpul energetic generat de creier, adică în minte, cuvântul germinează. aidoma albinei: polenizează alt cuvânt, în formă de floare. * Nichita poetul avertizează: „cuvintele pornesc la vânătoare hăituiesc sau sunt hăituite” se metamorfozează în dorințe ale inimii. privit în oglinda conștiintei, cuvântul poate fi: luminos, întunecat, de piatră. plămădit e din mulțimi infinite de simțăminte. * organizate în gânduri cuvintele modifică frecvențele cerebrale, dau visului alta culoare.

contemplarea propriilor gânduri produce tulburare. * cuvintele au rădăcini și coroane; alteori, sunt păsări cântătoare. cuvântul scris ascunde un cod secret de semnalizare.

deschide pe suprafața infinită a paginii, o poartă spre eternitate. * în ochii deschiși ai poetului, gândul modelează realitatea. sinele acționează ca o forță de gravitație. * cuvântul-vector translatat în inimă, integrează omul în conștiința primordiala. rugăciuni fierbinți pun în mișcare

roata iubirii.

*

poezia e un șir nesfârșit de miracole: omul umbrit de înțelepciunea lui Dumnezeu, simte atingerea harului.

poezia e o apă curgătoare; adâncimea și marginile-s nemăsurabile.

Camelia Ardelean

Cum aş putea să-ţi spun...

Cum aş putea să-ţi spun ce mult mă doare Că drumul tău coteşte spre apus, Cu altă paralelă suprapus, Vegheat de o haină ursitoare? Un vid ineluctabil s-a produs, Stingând literalmente din fervoare. Pecalea dintre inimi e rumoare Şi-un ultim gând s-a spart, căzând răpus.

E-apocalipsă-n peştera din tine, Printre troiene nu-mi pot face loc; Un cronometru parcă se abţine Să mai măsoare timpul echivoc, Când un străin se clatină în vine, Sortându-şi deziluzii sub obroc.

Se face noapte în cuvânt

Se face noapte în cuvânt, Cochilia sa e-aşa neclară Se face (Azurul nu-şi mai ia avânt noapte în cuvânt Neliniştea îi dă pe-afară)!

A ruginit elicea lui, Iar zborul nu mai are clocot; Sub diacritice-un cucui –Vocalele scrâşnesc în tocot. Doar triluri fade se aud Din amalgamul de sonete; În seva lor de-un verde crud Arar se-nalţă un erete. O briză palidă se-arată –Se-ascund bujorii-i la erată... Aceleaşi ploi...

Aceleaşi ploi se smulg din nevăzut Şi-aceiaşi nori îşi strigă biruinţa; Înoată-n sânge pseudocredinţa –Un suvenir din mărul revolut.

Aceiaşi câini se-nhamă la trăsuri Şi-aceiaşi „morţi” îşi urlă nefiinţa; Ne costumăm războaiele-n Levinţa*, Când foamea naşte panică şi uri. Aceiaşi spini pe ramuri de măslin S-au căţărat, voind să emigreze (Un rai abscons în miriştile treze Ar fi de răni şi vaiet arhiplin). Un geamăt stins mai smulgem din adânc –A obosit „pământul” să vibreze; Un mic elan, păşindpe pioneze, Îşi poticneşte brusc piciorul stâng. Aceleaşi ploi ne murmură în vine; Un bulgăre de-albastru ne susţine... La colţul străzii... La colţul La colţul străzii stă o bătrânică străzii... (Propteşte-o legătură de mărar, Zidind cu greu la plânset stăvilar), Cu ani crestaţi pe fruntea ei cea mică. I-e gustul pâinii negru de amar, Că însuşi frigul din rărunchi abdică; A fost întreaga-i viaţă o furnică,

16

Târând încet fărâme de calvar. Nu-i este dat oricui un drum spre moarte Pe o alee îmbrăcată-n flori; Adesea de lumină te desparte

O cruce-mpovărată de ninsori Şi chiar cu-ngenuncheatul tău aparte, Va trebui-n ţărână să cobori...

Nicu Doftoreanu

Tangoul monstruasei coaliţii

Motto:

Unirea și unimea națională sunt bunuri mari, importante și însuflețitoare, care nu cer mai mult decât voința tare de a fi și a rămâne un singur popor.

Gheorghe Barițiu (1812- 1893)

Cuza, Vuia, Eminescu,

Coandă, Vlaicu, sau... Popescu, Anonimul „CUTĂRESCU”, Sunt de-ai noștrii! Din popor! Neștiuții precursori Pe care,...de multe ori, Astăzi unii profesori Îi scufundă în uitare Fără nici o remușcare, Dar rușinea nu-i a lor! Și nici a elevilor Că nu știu cam ce-au făcut, ...Cei ce-au fost mai de demult! E de vină ANARHISMUL... Ce-a-ngropat PATRIOTISMUL.

Cu totce s-a petrecut...

Nu mai cred toți în trecut,

Așa că nu-i de mirare

Cât de des, luați la-ntâmplare,

Mulți nu știu câte valori

A dat lumii,... uneori,

Neamul ăsta Românesc

Pe care uni-l hulesc!

Și de care râde „prostu” anul IV, nr. 25, 2020 Când nu-și mai găsește rostu’, Dar...și cu-ajutorul nostru, Re-nviind ....ca o tradiție

Monstruasa coaliție

Sub numele de ... tranziție

Tangoul stării Eminescu

Motto:

Materialul biologic poate că este efemer, dar spiritul lui poate fi etern

Filosoficus Anonymus

EMINESCUnu-i doar nume! El este o stare-anume Ce se-ntâmplă să apară Când iubirea dă pe-afară, ... sau e gata să dispară. Însă asta-i aparența,... EMINESCU fiind esența Ce ascunde permanența Unei dezvoltări în șir Ce-a plătit istoriei bir. Fiindcă el a fost și este. Luceafărul... din POVESTE! El a biruit prin nume părăsind această lume Numai spre-a fi ce-a mai fost:

Un Român aflat la post!

Paul Rotaru

Celei ce se stinge

În trista ei aducere aminte, Pălește ca un nimb încețoșat. Crezând că spune adevăruri, minte Și-n volburi pare că s-a camuflat.

O văd și-acum: o palidă idee A tot ce-nseamnă spiritul uman. Nici glasul nu-i mai este de femeie, Nici pulberea nu îi mai dă un an. Ca o tenebră trece în derivă Prin zile care pier într-un minut Și gustă voluptatea fugitivă Din orizonturi fără început. Să-i spui ceva... Dar ce să înțeleagă? Privești cu neputință și-o ignori. Ea pare că de ochii tăi se leagă Cu mii de noduri, să nu uiți că mori. Un ceas îi secondează răsuflarea, El, unic martor răsărit din zid, Canon de taine mai adânc ca marea, Atras parcă de zâmbetu-i livid.

Minutele au devenit secunde. Tenebracheamă de la orizont Uitarea și tăcerea s-o inunde. Dar ceasul mai așteaptă un decont.

Odă fugii

18

Erai mai frumoasă decât o părere, Tu,Esența negațiilor A tot ce amiubit și am respins Și chiar mai dulce de atât. Erai un anotimp în patru nuanțe, Cea căreia îi strigam Toamnă, venerată Doamnă! O primăvară lăsată în secret Sub talpa unui pas de iarnă târzie, O Ea visată de verile noastre negate Și, da! Erai mai frumoasă decât aici, în linii care te traduc doctrinei mele, principiului de a nu fi ori te sacrifică idolatriei. Fii blândă și nu dispărea, încă, din eșecurile unui Prometeu abia născut! Erai mai frumoasă, știu, înainte ca un infinit neatent să mă scape aici doar pentru a mă lăsa pradă unui infinit de apoi. Erai mai frumoasă înainte să visez veșnicia Și mai frumoasă după ce, crezând că îi pierd iluzia, am știut că nu mi-ar fi folosit. Erai frumoasă înainte să fiu eu frumos, când săgețile rugului aspirau cu sete mulțimea de umbre Și mai frumoasă puteai să fi fost când am știut că veșnicia Nu ni s-a împărțit egal. Dar cea mai frumoasă ai fost Când am aflat că nu pot înnoda orizontul Pentru a mă regăsi pe obositoarea cale a infinitului. Cea mai frumoasă lacrimă Și cea mai târzie îmbrățișare, Cei mai ultimi noi într-un amurg necunoscut... Cea mai frumoasă din ce ai fost ori ai putea să fii, Cea mai frumoasă din nodul orizontului Și din lipsa infinitului! Frumoasa mea neveșnicie, Perfecta neîmplinire Și armonia în eternul Tu! Apoi, cu sau fără voia antieternității, Ești frumoasă că ești, Că iadul și raiul te combat spre a-șidisputa simpatia-ți ... și, mai ales, cea mai Frumoasă