proză

proză 19-32

Daniela Vîlceanu

Din Crăciunul de altădată

Tare dragă le era fetița cea veselă și dulce vecinilor ei din acel sat uitat de lume. Atât de dragă și iubită că o invitau toți să fie ea cea dintâi care le deschide ușile caselor în dimineața de Ajunul Crăciunului. Trebuia să meargă să jerască în vatra focului, în cenușă și să îngâne un descântec pe care nu l-a știut niciodată întreg. –Dani, vezi că în ajun trebuie să mergi la mamă-ta Mărioara să jerăști, că numa' ce-mi zâsă să te duci și la ea. De la ea, treci la mamă-ta Măria, te duci pe urmă la ai de la vale și când te-ntorci dai la mamă-ta Florica, că ea e aci lângănoi. –Daaa, maaaamăăă,... da', pleacă copiii în colindat până îi termin eu pe toți cu jerâtu'; zicea fetița un pic răsfățată de onoarea care i se făcea de a le ura de bine și belșug oamenilor dragi. Pe undeva parcă o încerca și un pic de supărare pentru că trebuia să bântuie mult în dimineața aceea minunată când toți cei de leatul ei se strângeau la focuri înălțate până la cer și aprindeau artificii. –Da' ce vrei să le spun, mă fată, la muieri? Că-mi zâc: auz’ Ioană, să-i spui lu' Dani să vină să-mi jerască și mie că ea este fire blândă și așezată la locul ei. Vez', Ioană că nu las pe nima să iasă din casă până nu trece fata pragu'.

Și se trezea dimineața copila noastră cu inima cât un purice de emoție. Își punea paltonașul cel mare care atârna aiurea pe corpul ei mic și firav, ieșea din casă, lua două bețe care abia de se mai zăreau pe sub zăpadă și se întorcea să jerască prima oară în soba lor. Ai ei aveau întâietate. O ruga tata de cu seara

să jerască intâi la ei, altfel el nu avea voie să iasă din casăcă îl bodogănea femeia la cap că nu respectă datina.

Îngenunchea fata la gura sobei și învârtea cu bețele în cenușă, sporovăind ceva ce-i zisese mama și reținuse doar parțial: –Bună dimineața la Moș Ajun, da-i mai bună a lu' Craciun, porcii grași și unsuroși să-i mănânce oameni sănătoși, găinile mele ouătoare, la vecini cotcodăcitoare... ș.m.d...

Pleca mai departe din poartă în poartă, abia făcându-și cărare prin zăpada proaspăt așternută, ținându-se bine de cele două bețe. Câinii erau legați, ușile descuiate și sobele abia dacă mai aveau un rest de jar din seara precedentă. Asculta zgomotul drumului stând cuminte în genunchi, deschidea ușița de la sobă, îngâna câteva versuri din poezie și fuga, fuguța la vecinul următor. Urechea îi stătea ciulită la chiotele celor care se pregăteau de colindat. Femeia de acum privește peste ani, undeva, în urmă. Zâmbește când se gândește la fetița din colindat care avea paltonul până în pământ și pe umăr purta o traistă pe care i-o improviza mama cusând la gură un căpătâi de pe pat.

Vecinii ei de atunci și-au încheiat socotelile cu viața și cu toate ajunurile. Au rămas casele de ei. Aceleași case, acum au alți vecini care nu mai au nimic în comun cu acel obicei străbun. Totuși, în sufletul femeii de astăzi mai există, o să fie și o să dăinuie odată cu ființa trăirile copilei de altădată.

Textul face parte din volumul personal de proză scurtă și poezie „Stignița/Povești cu și despre părinți”

20

Maria Giurgiu

–Ok, sunt încântată să te cunosc Maria Carla! Petrecere nefastă - 5 Desire începufoarte afectată, să o pună în temă pe Anca cu nouțățile. Deși o cunoscuse

Era trecut de cinci dimineața, când cele doar cu câteva ore în urmă, fata îi inspira douătinere s-au dus la culcare. Anca în câteva multă încredere și o impresionase profund minute a adormit, dusă. Puțin înainte de ora 10 prin curajul și noblețea sufletească de care a trezit-o tonul ridicat al vocilor care se auzeau dăduse dovadă, riscând foarte mult pentru a o în altă cameră. În primul moment al trezirii salva pe ea. privea mirată în jur și nu înțelegea unde se Îi povestise deja prietenei sale cele află, însă și-a amintitrepede, mai cu seamă că întâmplate omițând câteva detalii, prea după toate probabilitățile vocile veneau din dureroase și umilitoare ca să le poată salon. Atunci și-a amintit că erau singure la destăinui, chiar și celor mai apropiați prieteni. sosire și precaută a ieșit din cameră fără a face Nu-i destăinuise Mariei Carla că suferise un zgomot și s-a apropiat de camera de unde se viol din partea acelor ticăloși. Justificase auzeau vocile, cu pași vânătăile de pe față, pe de pisică, temându-se seama căderii în urma ca nu cumva, casa să consumării drogului fie invadată de ce-i fusese vărsat în răufăcători. S-a liniștit, pahar fără știrea sa și îi după ce a înțeles că în zisese, că deși acei salon era Desire cu ticăloși doriseră să-i una din cele două facă rău nu reușiseră prietene de la să-și ducă planul la petrecere, cea care capăt, fiind salvată la leșinase în piscină. A timp de Anca și de bătut la ușă ușor și Desire i-a răspuns: tatăl ei. Cu acest lucru, singurii care credea ea –Intră Anca! că sunt la curent, erau Anca și tatăl ei. Nu –Bună dimineața! bănuia că Maria Carla fiind singura dintre –Maria Carla, îți prezint pe Anca, pe care din vedere cred că o cunoști! femeile de la petrecere care fusese doar parțial sedată intuia că se întâmplase ceva mult mai grav decât lăsa să se întrevadă, sărmana –Ciao Anca! Încântată cu adevărat de Desire. cunoștință și am multă admirație pentru curajul tău. Atunci când băuse din paharul cu drogul, aflându-se în piscină unde luase paharul cu

Maria Carla i-a strâns mâna cu căldură iar sine, abia gustase, puțin din el și îl pusese Anca i-a răspuns: aproape plin pe marginea piscinei, avântându–Cât sunt de bucuroasă, să văd că sunteți se să facăun tur de bazin înot. În timp ce înota bine! Sper că șicealaltă domnișoară, prietena în apa răcoroasă, a simțit acea senzație de leșin dv. se simte bine! inerentă drogului înghițit odată cu picătura de –Nu se simte încă prea bine, dar e în șampanie ce abia de o gustase și cineva care siguranță. Te rog, spune-mi pe nume și fără credea că ea băuse drogul administrat, sărise dumneavoastră, ca între prietene. repede să o scoată din apă iar paharul ei TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

aproape plin, căzuse în piscină în timpul acelei vânzoleli neobservînd nimeni că nu fusese golit până la fund. Se simțise la început destul de rău, suferința venea în parte și de la faptul că era foarte alergică la sedative și mai cu seamă dacă mai erau și amestecate cu alcool.

Efectul drogului trecuse mult mai repede decât la celelalte fete, însă senzația de sfârșeală persistase. Era destul de conștientă în timpul cât zăcuse pe banca aceea lângă Diana, care își dăduse seama că era mult mai rău și ea în mod voit nu dorise să arate că se simte mai bine, căci bănuise că ceva nu era în regulă. Credea că fuseseră drogate în mod premeditat toate, cu un scop ascuns. Ea deși se simțea foarte slăbită, rămăsese lucidă îndeajuns, cât să priceapă că Desire dispăruse din aria petreceri de o bună bucată de vreme și fusese foarte tentată să facă ceva, să afle unde dispăruse, dacă nu sar fi simțit atât de rău și nu s-ar fi temut pentru ea însăși și pentru amica sa, care era practic în stare de inconștiență.

Auzise destul și din discuțiile bandiților acelora, care nu se fereau deloc, crezându-le pe toate duse în lumea lui Morfeu, deși nu îi era prea clar totul, din două motive: primul, că simțea destul de puternic senzații de greață ce-i răscoleau stomacul, provocate de alergia sa la orice fel de sedativ sau drog, de care în mod obișnuit nu făcea niciodată uz și al doilea, că fiind mai departe de locul unde se aflau ei nu auzea foarte clar, tot ce vorbeau. Prinsese doar frânturi de discuții, restul intuise.

Când capul bandei, acel Nicola se precipitase pe plajă împreună cu Marco, alarmați de dispariția lui Desire, ea înțelesese că aceasta era prada principală, vizată în acea

acțiune de drogare a lor deși nu înțelesese cu ce scop. Dorise atunci, să se furișeze de pe banca aceea și să dispară, în căutare de ajutor, profitând de agitația și neatenția lor, însă era prea târziu, căci a auzit când li s-a cerut celor doi, Carlo și Fernando, să le ia pe ele și să le ducă de acolo ca să nu aibă ei probleme în plus, în caz că ar apărea poliția prin zonă, anunțată de careva.

Atunci ea a dedus că făcuseră ei ceva grav, de se temeau că ar putea veni poliția. Era prea neliniștită ea însăși și încă nu se simțea îndeajuns de restabilită pentru a se trăda. Ei erau prea mulți și puteau să-i facă mult rău, dacă realizau că e lucidă, căci atâta lucru înțelesese. Pentru ei era important să nu existe martori la învârtelile lor murdare, de aceea le drogaseră. Când cei doi le luaseră pe sus pe ea și pe Diana și se îndreptaseră spre parcare, cu ele în spate, Fernando sub influența paharelor golite și a drogurilor de care frecvent făcea uz, tentasesă profite de ele. S-a oprit cu Diana pe una din băncile ascunse de umbra palmierilor ce străjuiau bulevardul Lungomare și i-a cerut înjurând spurcat printre dinți lui Carlo, să facă un popască vrea să-și descarce nervii „con queste putane” și apoi să le lase acolo pe bancă, neștiind unde să le ducă.

Acel șobolan laș și beat care o târa pe ea, a așezat-o pe următoarea bancă și și-a întins labele scârboase să o pipăie, însă nu a avut timp deloc să-și facă meandrele. Ea fiind perfect trează și-a adunat forțele și i-a ars în plin o lovitură într-un punct foarte vulnerabil pentru el și în același timp un pumn în plină figură luându-l complet pe nepregătite,

22

trântindu-l la pământ, mut de uimire și de șoc. Fernando era prea absorbit de ai smulge sărmanei Diana veșmintele, ca să mai observe și altceva în jurul lui și când așa cum era aplecat, ea s-a apropiat surprinzându-l și pe el cu o lovitură teribilă în același punct vulnerabil, scoțându-l din circulație, ca să nu mai poată tenta multă vreme astfel de mârșăviicontra niciunei femei, el a scos doar un țipăt sugrumat, pe care ea i l-a curmat repede lovindu-l cu sete în plină figurăși apoi cărându-i pumni și șuturi pe unde se putea. După ce le-a plătit cu vârf și îndesat celor doi idioți tentativele lor murdare, a luat-o pe Diana și a dus-o în parcare, unde avea parcată mașina și de acolo acasă la ea.

Când i-a telefonat Desire de dimineață, i s-a ridicat o piatră grea de pe suflet, căci era extrem de îngrijorată, neștiind exact ce i se întâmplase în acea noapte. Diana își revenise în simțiri grație eforturilor sale de a o trezi, însă nu se simțea deloc bine. Avea grețuri puternice și dureri de cap teribile. Înainte să plece, o ajutase cum putuse și o lăsase în pat. Toate acestea i le relatase deja cu lux de amănunte lui Desire, când dimineață devreme a sunat tulburată de îngrijorare pentru ea și Diana.

Maria Carla a insistatcă vroia să vină acasă la Desire, să stea de vorbă în ciuda faptului că ea se arăta destul de rezervată și evazivă despre motivul pentru care dispăruse de la petrecere și mai cu seamă că sesizase în vocea ei o suferință evidentă, pe care încerca să o minimalizeze. Desire a acceptat să se întâlnească și după ce a ascultat cele ce-i povestea Maria Carla, i-a prezentat cele ce i se întâmplaseră ei și despre ajutorul providențial

care i l-a acordat acea tânără româncă ce îi servise în seara cu pricina și tatăl său, care lucraseră la restaurant în seara respectivă. Susținea că datorită intervenției lor, fusese salvată de la a fi violată, deși în sinea sa Maria Carla avea motive serioase, să creadă, că din păcate Desire se simțea prea umilită și traumatizată ca să mărturisească adevărul gol goluț.

A insistat mult pe lângă Maria Carla să păstreze discreție totală, asupra acelei nefericite întâmplări explicându-i, că nu dorea cu nici un preț să afle părinții săi de această nenorocită petrecere pe care ea o dăduse fără știrea lor și să-i mâhnească. Se condamna și regreta mult greșeala de a se fi încrezut în Marco și era decisă să îndrepte ce se mai putea, fără să le provoce suferințe și lor. Maria Carla a acceptat în cele din urmă să se lase convinsă, deși la venire era decisă să meargă la poliție să-i denunțe pe răufăcători. A precizat însă, că dacă vreunul din acei ticăloși vorîncerca să se apropie de casa ei sau să le facă vreun rău ei sau Dianei pe viitor, îi va denunța negreșit.

Ce nu știa Desire, era faptul că prietena sa avea un prieten bun, carelucra în Qestură și ea îl pusese deja la curent cu cele întâmplate, destăinuindu-i acestuia bănuielile sale asupra violului suferit de Desire. Nu erau prea mulți din anturajul fetei, la curent de prietenia sa cu mareșalul de carabinieri, Armand Terenzio, prietenie ce dura de mai mulți ani. Ei doi erau iubiți. Diana era printre puținii care cunoștea acest secret al Mariei Carla.

Maria Carla în noaptea trecută se felicitase în sinea sa, pentru că în urmă cu vreo patru ani

începuse să ia lecții de autoapărare în mod regulat, de când împreună cu Diana deveniseră asociate în afacerea cu palestra (sală de gimnastică ). În urmă cu vreo câțiva ani, fusese ea însăși victima unui atac pe stradă, într-o seară când făcea jogging. Atunci, scăpase ca prin minune din mâinile agresorului, care o abandonase pentru că se apropia din întâmplare un grup de persoane. Tocmai ieșeau de la un cinema din apropiere. Aceea fusese salvarea ei, de la un viol iminent și se alesese doar cu lovituri și traume fizice și o spaimă care a traumatizat-o mult timp. Se apărase atunci cu îndârjire dar era cât pe aci să fie învinsă. La ieșirea de la cinema a acelui grup, agresorul a abandonat degrabă, tentativele sale și a plecat cu geanta ei. Atunci a strigat după ajutor, cineva din grup a chemat poliția, a fost transportată la urgență la spital, unde i-au dat primul ajutor.

O infirmieră care îi îngrijise rănile, i-a sugerat să ia lecții de autoapărare văzând-o atât de înfricoșată de acea brutală experiență, dându-i și adresa de la o sală de antrenamente pe care ea însăși o frecventa. Mult timp a trăit cu teroarea că acel violator va încerca să o caute iar, pentru că îi furase geanta cu actele și cheile sale. A schimbat imediat broasca de la intrarea casei și a denunțat furtul. Nu a mai avut loc o altă tentativă însă a trecut multă vreme până a reușit să-și recapete autocontrolul șisă se mai estompeze traumele psihice. A început să se simtă în siguranță pe măsură ce a învățat tehnicile de autoapărare la sala aceea de antrenamente unde l-a cunoscut pe Armand și neștiind la început că e un ofițer de carabinieri îi destăinuise despre tentativa de viol ce o

suferise. El îi câștigase încrederea și o cucerise cu delicateța sa sufletească, manierele desăvârșite, felul ocrotitor și siguranța ce i-o inspira. Se simțea bine în prezența lui. Când întâmplător a aflat cu ce se ocupa el, a avut o ezitare care însă s-a destrămat repede și au devenit prieteni foarte buni.

În incinta sălii de de gimnastică de care se ocupa împreună cu Diana, au înființat și o astfel de sală de autoapărare pentru femei în mod special. Multe din aceste lucruri Desire nu le știuse despre prietenele sale, aflându-le abia acum. Anca ascultase tăcută despre întâmplarea celor două fete, lucruri pe care Maria Carla le destăinuia lor și a înțeles din contextul discuției dintre Desire și ea, că prima dorea cu orice preț să ascundă adevărul despre violul ce-l suferise. Cu mâhnire în suflet pentru drama ce o trăia aceasta, a consimțit să tacă și să nu divulge acel secret fără voia victimei. Înțelegea, că umilința și rușinea măcinau sufletul său, după ce aflase ce i se întâmplase, împreună cu sentimentul de vinovăție, pentru că într-un anume sens favorizase împrejurările. Era dreptul său să decidă ce va face în cele din urmă.

Ca să rupă lâncezeala ce coborâse asupra discuției și încordarea creată de nervii săi întinși la maxim, Desire le propuse cu glas tremurat: –Ce-ați zice voi de o cafea bună fetelor?Eu dețin un secret în materie de făcut cafea și vă las pe voi să apreciați singure, dacă am dreptate să mă laud.

În acest timp se îndepărtează către bucătărie și Anca se ruga în sinea ei, ca ea să

24

nu izbucnească iar în acele hohote sfâșietoare ca cele de dimineață, în baie. Auzind-o, parcă avusese senzația că se înghesuiau să izbucnească din pieptul său, dintr-un moment în altul. –Se întoarse spre Mariei Carla: –M-ai impresionat mult cu felul cum i-ai scos din circulație pe acei doi ticăloși! Mărturisesc că am o mare admirație pentru curajul tău Maria Carla. Ești grozavă! –Ooh! Eu sunt mulțumită că am reușit sămi apăr pielea mea și a prietenei mele. Am fost norocoasă Anca, atâta tot. Tu în schimb ești fantastică! Te admir și-ți sunt foarte recunoscătoare în numele lui Desire care îmi pare că suferă mult, foarte mult! Cred că nu-i bine să stea prea mult singură până se întorc ai săi. Și situația asta ea vrea să o încuie în sufletul său iar acest lucru nu-i deloc bine. Eu cred că ea a suferit un viol Anca, deși nu vrea să se destăinuie! Recunosc semnele Anca! Eu însă-mi, cu ani în urmă am suferit o agresiune. Și azi tremur când îmi amintesc, deci îmi dau seama, deși e doar o presupunere. Parefoarte atașată de tine, de aceea dragă te rog, insistă pe lângă ea să meargă la un psiholog și la un ginecolog, altfel mă tem că nu va reuși să depășească trauma.

Anca o privea contrariată și deschisegura să spună ceva: –Nu cred... –Nu spune nimic Anca! Ce cred eu, contează mai puțin! Nu trebuie să o tulburăm pe Desire, mai mult decât este deja. Eu eram conștientă, chiar dacă mă simțeam rău și am observat mare parte din cele ce s-au petrecut aseară. Țin mult la ea și nu va afla de la mine că-i cunosc drama. Îi voi respecta dorința și nu-i voi destăinui nici măcar Dianei care îmi e foarte bună prietenă acest detaliu. Spun doar că are nevoie de ajutor și i-l voi oferi atât cât îmi va sta în putință. E norocoasă că te-a cunoscut. –Înțeleg!

Spuse Anca cu voce scăzută.

După un timp Desire se întoarse cu cafeaua fierbinte și cu brioșe pe o farfurie, pe care le încălzise la microunde, oferindu-le prietenelor. Părea liniștită și își controla bine emoțiile. Părea stăpână pe sine, ceea ce le-a mai liniștit pe fete.

În inima sa însă se dădea o luptă crâncenă cu frica de consecințele viitoare ale acelui viol. Știa foarte bine că a face sex neprotejat și în condiții obișnuite poate fi un risc, pe când ea...Dumnezeule! Suferise un viol în grup, în stare de inconștiență, neprotejată și nici nu cunoștea exact agresorii. Se frământa înspăimântată la culme: ,,Ce se va întâmpla cu mine?Trebuie urgent să merg să cer ajutorul unui medic ginecolog în primul rând și asta într-un spital unde toți îl cunosc pe tata, numele lui fiind renumit, în spital. Voi găsi neapărat o alternativă: Tata nu trebuie să afle niciodată ce mi s-a întâmplat! Aș muri de rușine!”repeta în sinea ei.

Nu bănuia că nu departe de casa ei, unul dintre răufăcători pândea orice mișcare la vilă, ca să descopere dacă venise acasă și deja o văzuse pe Maria Carla intrând, deducând astfel că Desire se salvase și era în casă, fapt pentru care el alertase imediat, haita. ~ Va urma~

Puiu Răducan

Amanta mea credincioasă

Am ajuns cu viața-ntr-un sens giratoriu cu gust pătrat și-l caut pe tata. Deseori mai dau de el printr-o fotografie, veche și ea. Veche ca și mine. L-am scris însă de multe ori pe tata! De foarte multe ori. Și de mama am scris și de dealurile copilăriei și de satul meu Țepești, și de dragoste, și de moarte și de odioșii politicieni care ne-au distrus și continuă s-o facă. Despre toate am scris, numai de tine, amanta mea credincioasă nu am scris!

Mi-ai fost și-mi ești de mare ajutor. Am colindat lumea cu tine și nu m-ai lăsat... la greu!

Am fost cu tine la Dorna-n Vatră, la Jiu în Târg, la Secui în Târg, în Turnul lui Sever, în Marele Sat, pe Dealul Negru, pe Dealul Mare, pe dealul Racului, pe Dealul Clujului...

Îți aduci aminte... draga mea dragă... că la Dorna-n Vatră a fost un om, Traian... profesor universitar la Iași,care... dacă aș fi apucat pe mâinile lui, în băncile sauamfiteatrele lui, ar fi ieșit din mine un super meseriaș?...

De câte ori nu m-ai ferit, iubita mea, de nesimțitele capete de poduri care se zgâiau la noi și ne doreau!... Niciodată n-am știut de cine le place mai mult, de mine, ori de tine...

Stau nesimțitele pe buza sforii de asfalt, se zgâiesc la toți și la toate, se roagă-ntr-una la toți (și la toate), de-un „dulce sărut”.

Ammai luat noi țeapă, draga mea... atunci când te-ai înfășurat de pomul acela nemernic unde, când m-am descarcerat mă uitam, mă minunam și mă închiam, dar mai ales mă întrebam cum o fac și acum: Cum este posibil ca printre atâtea mari spații dintre pomi sau

copaci mașina alege obiectul mic și nu spațiul liber mare?

Da când am intrat sub roțile acelei mașini uriașe de ne-am făcut lați ca asfaltul, îți mai aduci aminte, iubito!

Am învățat amândoi, amanta mea dragă, geografia patriei și nu numai.

Îți aduci aminte... atunci în Abu Dhabi când erai nouă, nouă... (cca 4000 Km), te chema Ferarri și alergam nebunește pe acea autostradă de era să distrugem acel sex (ei, las-o și tu acum cu sexul...), acel sens giratoriu, când miliardele de broboane nu mai aveau loc pe trupul meu și sub formă de șiroaie se-nghesuiau, se călcau pe picioarele din spate, să pătrundă în chiloți, care și ei de frică s-au micit, au luat forma de tanga proaspătă?... Ei, vremuri, draga mea! Și matematică, fizică, ori chimie am făcut împreună.Număram banii în funcție de combustibilul fizico-chimic pe km de rulaj... Îți mai aduci aminte, scumpy, atunci.... pe cărăruia muntelui când te-ai repezit bezmetică-n stâncă, când ți-ai prins mințile cu acel loc colțos care ne-a aruncat pe două roți în mijlocul șușelei de urca lacul până la cer apoi se prăvălea jos în fundul pământului de era să mergem și noi acolo? De nu mă lua Domnul de mână să virez stânga, duși eramamândoi și nu mai avea, draga mea, cine să scrie acum...Of, ce vremuri, draga mea, dragă! Ce m-aș fi făcut fără tine! Ce n-am înțeles eu de la matale, dragostea mea, era acel aspect cu... fuga...

De ce-ți place să fugi? Când te ciup cu piciorul pe țâța de jos, a din mijloc, nu-ți place și scoți fum pe nările din spate... De ce pe șușele îți place să fugi ca nebuna și la mânăstirile la care te-am dus să ne rugăm Domnului să ierte păcatele păcătoșilor, ești

26

așa de cuminte? Cum intrii-n curte de Dorina Pop mânăstire printre câini și cerșetori, ești cea mai lentă, cea mai sfioasă... te oprești și... te culci... Dormi buștean, dormi pe tine cum se Misterul din Fundătura Crucii mai spune...„științific”...

Nu ne-am înțeles noi bine acasă, înainte de Seceta a pus stăpânire pe sudul țării de a pleca-n hoinăreală să fi atentă la indicatoare, aproape jumătate de an. Fântânile au ajuns să nu depășim cu mai mult de 50 Km/h viteza pur și simplu niște găuri fără fund unde nici legală că-mi iau ăștia carnetul?... Linia măcar șobolanii nu-s curioși să coboare. Satele continuă, sau liniile, de ce vrei să le tercești? Ce sunt păzite de doi, trei bătrâni care refuză să ai cu ele? Nu te gândești și la mine că fără părăsească agoniseala strânsă de-o viață. Se „docoment” sunt terminat? Pentru asta ți-am mulțumesc cu porția de apă adusă săptămânal vorbit și cu fă, te-am dat și drecu... bine că ești de elicopterele Crucii Roșii. gingașă și nu te superi!... Și biologie m-ai învățat când ai băgatîn descompunere stupidă În satul Fundătura Crucii, doar Martha, o pisici, câini, porumbei, brabeți, ba și curcani... bătrână de peste 85 de ani, păzește mai mult... nu te face că ai uitat!... La drumuri lungi, mereu cimitirul. Zilnic vizitează locul de veci al îmi aduci aminte; soțului ei în speranța Gheorghe, parcă-ai că îl va readuce la viață mai fost pe-aici, bă! pentru a-i umple Tot cu tine am văzut și singurătatea. Ca un am revăzut marile realizări ale perioadei postdecembriste: Ruinele de la dar divin, zilele femeii parcă nu sunt numărate. Văzându-i Herculane, Mărăcinii pofta de viață și de pe dealuri și câmpii, dorința de a depăși drogații de pe imposibilul, boala stă drumuri, fetele de pe centuri, minunea din departe de ea. vârful Mestecănișului unde oameni politici pe Nu același lucru poate face Eliza, nepoata (-), pe minus adică, bă, fac groapă de gunoi în vârf de munte, adică, iau gunoiul din vale să-l urce-n vârf, ca acesta s-o ia din nou la vale așa... într-un circuit al imbecilități... bătrânei, fiindcă a fost informată că de o săptămână nu mai este curent electric pe o întindere de treizeci de kilometri chiar în zona Ei, tocmai asta notam apăsat, din mersul nostru elegant de rapid pe capacul claxonului unde bunica ei își duce solitară existența. Toate canalele de știri transmit haosul din tău, fără să-mi dau seama de țipetele tale când, zonă. De fapt cuvântul de ordine ar fi mister, auzindu-le miliția ce sta la pândă după tir, nu haos. Degringolada este măcinată de mass pardon, poliția (nu știu ce am cu miliția asta media, însă cei de la Electrica lucrează noncare nu mai pleacă...) s-a luat după noi și abia stop pentru eliminarea avariei fără șansa de a am scos-o la capăt cu... necăpătuiții statului o înlătura. Înlocuiesc un cablu de înaltă modern și hărpăreț... tensiune parcă ros și defecțiunea reapare într

Bună și frumoasă ești, iubita mea amantă! un alt loc.

Închin în cinstea ta, amanta mea Zgomotul elicei elicopterului o scoate pe credincioasă, un pahar cu vin rozaliu, puterea femeie din casă. Privește spre scărița acestuia, ursului... bucuria ursoaicei! TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE

pe care un soldat destoinic coboară cu un rucsac în spate. Nici n-apucă bietul om să pună piciorul pe pământ că tanti Martha este lângă el: –Ai venit, Iliuță, ce mai faci? –Ce faci dumneata în pustietatea asta. –Casa mea nu e pustietate! Ai grijă cum vorbești...

Cu zâmbetul pe buze, Martha pendulează degetul arătător în semn de dojană. În imediata ei apropiere un mieunat scurt confirmă faptul că nu-i singură. Bărbatul se uită nedumerit la pisică, însă tace. Îi întinde bătrânei porția de alimente și bidonul cu apă și face semn pilotului că și-a finalizat misiunea. –Stai, unde pleci așa repede? –N-am timp de taclale, așteaptă și alții... –Bine, însă mi-ar trebui și puțin lapte pentru pisică. Nu știu ce are de câteva zile. Miaună întruna. –Laptele îl primesc cu porția și copiii din adăposturi, nu cred că voi putea să-ți aduc. –Ești răutăcios! –Nu sunt rău, ci realist. De ce nu vrei să vii în adăpostul armatei? Vei avea și lapte și în orice moment poți vorbi cu cineva. Nu te-ai săturat să stai aici singură cuc? –Băiete, întreci măsura. Pisicul meu nu este cuc și trag speranțe că va veni și moș Nichita din deal. Apoi vom pleca împreună unde ne duci tu. –Care moș Nichita? Nu am așa un nume pe lista mea de aprovizionare.

–Nici n-ai cum. Morții nu pot fi trecuți la anul IV, nr. 25, 2020 porție de apă. –E mort? Te-ai scrântit de tot, tanti Martha. –Crezi tu asta. Ce spune Biblia, Iliuță? „Și morții vor ieși din morminte... ” –Așteaptă matale clipa aceea. Eu plec și sincer îți spun, morții stau liniștiți în pământ, nu te vor vizita. Hai mai bine în adăpost. –Nu vezi că trăim vremuri apocaliptice? Apă ioc, seceta-i în floare. Amu și curentul s-o dus la fund. –Chiar nu mai pot zăbovi. Nu vrei să vii, e problema matale. Ne vedem săptămâna viitoare. –Mergi în pace și să nu uiți de laptele pentru pisică! Cuvântul lapte a fost spulberatde balansul scăriței, căci soldatul pășea din două în două trepte pentru a recupera timpul pierdut cu bătrâna. Mai avea șapte oameni în vârstă pe lista lui, în locații diferite. Migrația spre nord crează zi de zi blocări de șosele și nervi în trafic. Prinsă într-un astfel de ambuteiaj, Eliza încearcă săși păstreze calmul. Analizează harta zonei pe smartphone pentru a stabili distanța care o mai desparte de satul unde trebuie să ajungă. Oftează. Dintr-un elicopter, o portavoce transmite șoferilor nervoși un mesaj: –Nu intrați în panică! Circulația se va relua într-un sfert de oră.

Înțepenise. Iese din mașină și se îndreaptă spre cea din fața ei. Urmărită în oglinda retrovizoare, șoferul deschide portiera și o întâmpină: –Ce faceți singură în această zonă bătută de soartă?

28

–Bună ziua, domnule. Eu sunt Eliza. –Încântat de cunoștință. –Mă duc în Fundătura Crucii la bunica. –Grea misiune, podul a cedat! –Cum așa? –Bunicii mei refuză să se mute la mine în oraș și îi vizitez și eu cum pot. Stau în Colbul Răsucit. Știți zona? E satul următor. –Nu, nu cunosc zona, dar de pod îmi aduc aminte. –Nu puteți intra în Fundătura Crucii doar cu elicopterul sau la pas pe albia fostului pârâu. –Cum „fostului”? –Așa bine, a secat! Să nu vă aventurați cu mașina că zona-i mlăștinoasă și vă împotmoliți.

Și din vorbă în vorbă, cei doi nici nu observă că a trecut jumătate de oră și drumul tot închis a rămas. Ceilalți șoferi, mai agitați, s-au deplasat în fața coloanei de mașini și cer lămuriri organelor de ordine care au blocat șoseaua. Panica îi cuprinde abia când mulțimea șoferilor se retrage nominal la volanul fiecărei mașini. –Ce se întâmplă? întreabă interlocutorul Elizei pe un om trecut bine de prima tinerețe. –S-a surpat șoseaua națională și nu vor mai deschide traficul pe aici. Trebuie să facem stânga-împrejur. –Cum? Nu avem variantă ocolitoare! –Cui îi pasă? Cert este că dacă nu eliberăm zona într-o oră, vor curge amenzile. –Drace, chiar vine sfârșitul!

Eliza îl privește ca un copil neajutorat. Ar vrea să-i mai pună câteva întrebări. Printre grimase, încearcă să stabilească ordinea acestora, dar tot interlocutorul ei o scutește de efort și timp pierdut. –Mergeți în coloană după mine în oraș. Când ajungem lângă sediul central al Crucii Roșii vă voi face semn să opriți. N-aveți altă alternativă decât... să abandonați vizita.

Nu apucă să-i mulțumească că totul se pune în mișcare. Fuge la mașina ei, pentru a nu încurca, și mecanic urmează sfatul noului ei camarad.

Cu buchetul de liliac în mâna dreaptă, Martha se îndreaptă agale spre cimitir. Își aduce aminte de vremurile bune când, împreună cu Nichita al ei, se trezeau dis de dimineață pentru a nui prinde dogoarea amiezii în lanul de grâu. El ducea ulciorul de apă, iar ea boceluța cu merinde. Erau fericiți, dar retrași. Își purtau singurătatea în demnitate și iubire. Duminica la biserică era mai greu. Familiile sătenilor mergeau îngrup: părinți, copii, nepoți. Doar ei, unul la brațul celuilalt se îndreptau resemnați spre lăcașul sfânt. Avuseseră și ei un fiu, însă școala l-a îndepărtat de ei. S-a însurat departe de casă dar vizitele, rare și neanunțate, transformau căsuța lor într-o sărbătoare. O lacrimă nechemată se încurcă pe obrazul ei brăzdat de ani. Neluțu își duce veșnicia printre străini, căci o boală necruțătoare l-a răpit.

De Nichita însă nu credea că o va despărți cineva, așa bine se completau reciproc. Când el adăpa vaca, ea dădea grăunțe la găini, apoi zăboveau ore în șir la umbra nucului din curte

amintindu-și de horele din sat de unde nu lipseau când erau tineri. Un lucru însă o macină. De ce a lăsat-o singură? Ce poate face el acolo în deal acoperit cu un mormam rece de pământ?

Întrebări, gânduri și răspunsuri rămân în urmă, căci din depărtare vede pe cineva așezat pe mormântului soțului ei. La câțiva metri de locul de veci se oprește nedumerită: –Nichita?!

Individul nu-i răspunde. Parcă a pierdut ceva prin pământul răvășit de pe mormânt. Martha se apropie de el și îl ia de mână, dorind să-l ajute să se ridice. Nu-i pasă cum a reușit să învie sau cuma evadat din sicriul dosit bine cu pământ. Sa întors la ea. Nu va mai fi singură!

Ciudat i se pare faptul că refuză să vorbească cu ea. Un mârâit animalic îi iese din gură și în loc s-o sărute îi arată dinții. –Hai, bărbate, ridică-te șiom merge spre casă.

El schițează un gest c-ar dori să se ridice, dar își înfige dinții în brațul drept al Marthei.

–De ce mă muști, mă doare... Încleștat în brațul ei, mârâie ca un câine în călduri. Martha nu mai înțelege nimic. Încearcă să-i împingă capul bădăranului de pe brațul său umezit bine cu sânge. Greu, greu reușește acest lucru, căci se pare că el era hotărât să-i mănânce brațul. Șocul declanșat la vederea lichidului roșu o determină pe biata femeie să se trezească la realitate. Soțul ei este un mortviu și imprevizibil. Cuvintele i-au înghețat în gură. Se îndepărtează tremurând. Mârâitul lui anul IV, nr. 25, 2020 Nichita se aude din depărtare. Sfâșiată de durere se oprește în spatele unei cruci. Își dă ciorapii jos, îi înnoadă și-și leagă brațul încercând astfel să oprească sângerarea. Pentru o clipă, privește în urmă. Necuratul, mutat în trupul tovarășului ei de-o viață, se ridicase, bălăngănindu-se derutat pe lângă cruce. Nu-l mai poate privi. Durerea îi furnică mâna mutându-se rapid în întreg corpul. Grăbește pasul spre casă. Din când în când întoarce capul să fie convinsă că necuratul n-o urmărește. Respiră ușurată când ajunge pe prispă, însă se prăbușește. Soldatul coboară de pe scara elicopterului și caută din priviri bătrâna, altădată prezentă să-l întâmpine. O zărește prăbușită lângă ușă. Lasă bidonul cu apă în iarbă, și rucsacul cu alimente lângă el, și aleargă spre trupul femeii. Îi ia pulsul și constatând că viața încă nu a pus punct, îi pune mâna pe spate scuturând-o. –Trezește-te, tanti Martha. Am adus laptele! Și bătrâna a reacționat ciudat sincronizându-și gura deschisă cu un mârâit prelung. Speriat, soldatul ia legătura prin stație cu pilotul solicitându-i ajutor medical pentru bătrână. Prins în dialog, nu observă faptul că Martha sa ridicat. Văzându-i chipul transformat, gura care devora aerul și gesturile inumane, soldatul face doi pași înapoi împiedicându-se. Se prăbușește pe iarbă. Cu mișcări rapide, Martha se năpustește spre el mușcându-l de burtă. Îi frământă mațele din care gustă cu nesaț. Spectacolul grotesc este urmărit de pilot căruia, printre grimase, i se scurge o propoziție seacă:

30

–Nu se poate așa ceva!

Ridică scara și caută telefonul, tremurând. O înregistrare de câteva minute va convinge superiorii lui de pericolul care s-a abătut asupra lor. Părăsește în lacrimi locul, îndreptându-se spre oraș. Periodic aruncă privirea spre pământ să cerceteze zona. Liniște.

Când Eliza ajunge la sediul Crucii Roșii seara și-a intrat deja în drepturi. Mulțumește tovarășului ei de drum, apoi intră să-și caute bunica. O asistentă se uită pe toate listele, însă numele Marthei nu-i de găsit. Fără soluții și derutată, Eliza iese necăjită.

Într-un plan apropiat, așezat pe o bancă, tovarășul ei o așteaptă. Privirea Elizei spune totul. Bunica ei nu este în interiorul adăpostului. Se așează lângă cel care a ajutato să ajungă până aici. –Ce-o să faci acum? –Nu știu. Mi-auzis că-i carantină în zonă. Bunica mea s-ar putea să fie acolo singură.

Bărbatul rotește privirea și se ridică. Tristă, Eliza îi urmărește mișcările. Pe trotuarul opus o motocicletă își așteaptă stăpânul. Proprietarul mai poate să aștepte, în schimb bunica Elizei nu. –Hai, timpul costă bani! –Cum, mergem așa... –Urcă, până nu mă răzgândesc!

Și Eliza, vrăjită de curajul bărbatului, se urcă pe motocicletă în spatele lui fără comentarii. Distanța până la destinație e destul de lungă și pe șosea, însă fiindînchisă circulației trebuie să ocolească prin pădure. Noaptea și-a semnat prezența de câteva ore bune. Frigul o pișcă puțin de față pe Eliza. Decide să-ți ascundă obrazul în spatele prietenului său ocazional, însă încăpățânată, răcoarea se extinde în tot corpul. –Putem opri puțin? –E periculos să faci noaptea pipi în tufele din pădure, dar asta este. Nu te pot obliga să te eliberezi aici, pe cărare. Tu mergi în stânga, eu în dreapta, dar nu te depărta prea mult.

Eliza s-a conformat repede și lăsând fricape cărare avansează printre tufăriș căutându-și un loc potrivit. Rezolvă problema și revine lângă motocicletă. Însoțitorul său întârzie, dar neavând altă alternativă îl așteaptă în tăcere. După vreo două minute acesta apare agitat. –Trebuie să plecăm urgent. Ceva se întâmplă aici. O vulpe desfigurată zace într-o baltă de sânge lângă copacul de colo. Sar pe motor și întrun tot unitar șterg putina. Nu merg însă mult timp și bărbatul oprește: –Coboară. E periculos să demarăm prin întunecimea asta. Uite, acolo, un lup sfâșiat...

Mergând pe lângă motocicleta pe care o împinge cu ambele mâini, temerarul continuă aventura nocturnă. Eliza îl urmează în tăcere, fără să digere misterul.

La marginea pădurii, o labă de urs plină de sânge îi salută din iarbă. Respiră totuși ușurați, căci răsăritul le zâmbește. –Nu ne oprim aici, ci pe versantul albiei secate. –Bine, domnișoară. Dorințele dumneavoastră sunt ordine pentru mine. –Acum îți dă mâna să glumești, domnule...

–Poți să-mi spui Arthur. Desigur zorii de zi și câmpia ne pot feri de misterele pădurii. –Cine a vrut prin pădure? –Dacă zona-i în carantină, sigur soldații fac patrule. Era singura traiectorie viabilă. –Hai că mai avem puțin, ce-a fost greu a trecut...

Dintr-un colț al cerului, soarele aplaudă ca un spectator fidel slalomul lor printre hârtoape. Câteva interjecții ale Elizei rup liniștea, însă Arthur obișnuit cu sportul extrem își vede în continuare de drum. Motorul e o pasiune de-a lui mai veche din păcate abandonată în favoarea comodității vehiculului pe patru roți. –Ai obosit? –Eu? Ha, ha. De aici vom merge pe jos până-n sat. Nu avem altă alternativă.

Eliza înghite un nod în sec și face câțiva pași pe lângă marginea albiei lăsându-l pe Arthur în urmă. –Hei, hei, nu așa. Atacăm albia frontal, nu lateral. –Uau, parcă suntem la război! –Nu chiar, dar mai știi...

Bărbatul coboară primul și-i întinde mâna Elizei pentru a o ajuta. Precauți reușeșesc să ajungă pe celălalt mal, lăsând în urmă mâlul și pietroaiele alunecăcioase. Eliza se desprinde din strânsoarea mâinii lui puternice și, în timp ce-și aranjează puțin părul, îi trimite camaradului ei un zâmbet proaspăt.

Până în sat mai este puțin. Bucuroși de faptul că văd case, cei doi se fugăresc ca niște adolescenți ignorând oboseala care s-a instalat în trupurile lor. Ajunși la marginea satului se opresc. Ghemuit pe trotuar și cu

spatele proptit de gardul unei case, Arthur îi zâmbește provocator: –Te aștept aici.

Renunțând la cuvinte, Eliza îi întinde o mână partenerului ei. Acesta o trage spre el. Ea ripostează și reușește să-l desprindă de pe trotuarul îmbătrânit de ani. În zborul lui de ași restabili echilibrul pe verticală, Arthur se înclină spre ea îmbrățișând-o. Un sărut scurt, ca o hrană matinală, se interpune în fața imprevizibilei expediții. –Și... bunica? Cuvintele Elizei cad ca un bolovan risipind mugurii unei idile care mai poate aștepta. Mecanic, cei doi se șterg de praf pe haine și pornesc la drum. În față Eliza, secondată de tovarășul ei. –Uite, acolo, la marginea dealului e căsuța bunicii. Nu mai avem mult de mers. Casele înșirate cuminți pe marginea drumului de țară dorm în liniște. Nici un câine nu îi întâmpină. Oamenii lipsesc, iar satul, populat în amintirea copilăriei ei îndepărtate, a devenit acum un muzeu fără taxă la intrare.

Eliza aleargă și deschide o poartă, apoi se oprește pentru a-l aștepta pe Arthur. Îi întinde din nou mâna, dar el refuză intersecția palmelor încintate de dorință. O atinge protector pe spate și pătrund în interior. El, ca un intrus, așteaptă cuminte într-un colțișor umbrit.

Ea înaintează circumspectă. O adunătură de muște insistent de gălăgioase roiesc prin curte. Iarba umezită de mister și pe alocuri stropită cu sânge îi sugerează femeii posibilitatea unei tragedii. Nu greșește cu

32

nimic, căci la câțiva pași de ea un cadavru răvășit și cu pântecul deschis întregește enigma. Scoate un sunet scurt și duce mâna la gură, retrăgându-se doi pași. Vigilent însoțitorul ei intră în scena morții brusc, dar bărbătește. O cuprinde de mijloc și o conduce spre băncuța de lângă poartă. –Stai aici până cercetez eu casa. Se pare că bunica ta nu-i aici.

Într-adevăr bărbatul intuise bine. Casa e goală și fără urme de violență. Iese rapid să-i transmită știrea Elizei, însă nemaivăzând-o aleargă trântind ușa. –Arthur, sunt aici, cu bunica.

Multe a văzut el la viața lui, dar o bătrână strâmbându-se și mârâind ca un câine ciobănesc încă nu.

Imaginea brațului rănit legat cu ciorapi și fața plină de sânge uscat n-o mai pun la socoteală. Gândesc că sunt urmele lăsate de bătălia cu intrusul din curte. Totuși ceva nu se leagă. Bunica ieșise învingătoare în lupta cu presupusul hoț, dar cine și de ce i-a sfârtecat pântecul omului. Eliza încearcă să comunice cu ea. Nu reușește. După gesturi se pare că încă este în stare de șoc. Încearcă să o mângăie pe obraz, dar bătrâna ridică sonorizarea mârâitului și vrea s-o muște. Bărbatul se interpune între celedouă imobilizând-o pe bunică. Nervos, nici n-a simțit cum aceasta l-a mușcat de umăr. Folosind cureaua de la proprii pantaloni și ajutat de ortaca lui, Arthur o leagă pe bătrână de cel mai apropiat pom.

Încărcată de durere, Eliza își ia capul între mâini și se apleacă, întorcându-se cu spatele la cea care i-a fost bunică. Nu poate s-o vadă așa bezmetică. Printre lacrimile care tind să se ascundă, întrebările ar da întâietate soluțiilor, însă neputința se amestecă cu teama de necunoscut încurcând-o. Privește în gol.

Pe coama dealului un schelet zdrențuros se forțează să se deplaseze. Nu vede prea bine, căci ochii lipsiți de viață parcă ar vrea să iasă din orbită, dar se tem de gura veșnic deschisă încadrată de niște dinți asemănători cu ai unui lup. E urmat de o iluzie de femeie cu fața desfigurată și plină de sânge, cu bale la gura gălăgioasă. Lângă ei, un strâmbăcios face echilibristică, căci conformația lui rahitică nui permite să meargă normal. Nu se poate depista unde-i desfigurarea mai mare, pe obraz sau pe corp. Un altul se târăște ca un șarpe, căci îi lipsesc picioarele, dar asta nul împiedică să-și sincronizeze deformarea corpului scheletic cu urletul. Alții și alții li se alătură formând un cârd de ciudați cu fețele diforme și corpul doar piele și os. Parcă-și numără pașii, însă nu se opresc. Încearcă să coboare dealul. Sunt mulți și înaintează în turmă spre sat.

Eliza îi zărește și câteva secunde îi analizează. Are impresia că sunt morți, însă nu înțelege cum reușesc să se miște. Și chipurile lor mutilate nu inspiră milă ci teroare. În creierul Elizei persistă un tulburător zgomot și un mesaj ca o palmă dură și nemeritată. Bunica legată nu poate fi periculoasă, însă animalele ăștia umane urlând ca niște monștri da. –Arthur, am încurcat-o!