proză 19-32
Daniela Vîlceanu
Din Crăciunul de altădată Tare dragă le era fetița cea veselă și dulce vecinilor ei din acel sat uitat de lume. Atât de dragă și iubită că o invitau toți să fie ea cea dintâi care le deschide ușile caselor în dimineața de Ajunul Crăciunului. Trebuia să meargă să jerască în vatra focului, în cenușă și să îngâne un descântec pe care nu l-a știut niciodată întreg. – Dani, vezi că în ajun trebuie să mergi la mamă-ta Mărioara să jerăști, că numa' ce-mi zâsă să te duci și la ea. De la ea, treci la mamă-ta Măria, te duci pe urmă la ai de la vale și când te-ntorci dai la mamă-ta Florica, că ea e aci lângă noi. – Daaa, maaaamăăă,... da', pleacă copiii în colindat până îi termin eu pe toți cu jerâtu'; zicea fetița un pic răsfățată de onoarea care i se făcea de a le ura de bine și belșug oamenilor dragi. Pe undeva parcă o încerca și un pic de supărare pentru că trebuia să bântuie mult în dimineața aceea minunată când toți cei de leatul ei se strângeau la focuri înălțate până la cer și aprindeau artificii. – Da' ce vrei să le spun, mă fată, la muieri? Că-mi zâc: auz’ Ioană, să-i spui lu' Dani să vină să-mi jerască și mie că ea este fire blândă și așezată la locul ei. Vez', Ioană că nu las pe nima să iasă din casă până nu trece fata pragu'. Și se trezea dimineața copila noastră cu inima cât un purice de emoție. Își punea paltonașul cel mare care atârna aiurea pe corpul ei mic și firav, ieșea din casă, lua două bețe care abia de se mai zăreau pe sub zăpadă și se întorcea să jerască prima oară în soba lor. Ai ei aveau întâietate. O ruga tata de cu seara
nr. 25/2020
să jerască intâi la ei, altfel el nu avea voie să iasă din casă că îl bodogănea femeia la cap că nu respectă datina. Îngenunchea fata la gura sobei și învârtea cu bețele în cenușă, sporovăind ceva ce-i zisese mama și reținuse doar parțial: – Bună dimineața la Moș Ajun, da-i mai bună a lu' Craciun, porcii grași și unsuroși să-i mănânce oameni sănătoși, găinile mele ouătoare, la vecini cotcodăcitoare... ș.m.d... Pleca mai departe din poartă în poartă, abia făcându-și cărare prin zăpada proaspăt așternută, ținându-se bine de cele două bețe. Câinii erau legați, ușile descuiate și sobele abia dacă mai aveau un rest de jar din seara precedentă. Asculta zgomotul drumului stând cuminte în genunchi, deschidea ușița de la sobă, îngâna câteva versuri din poezie și fuga, fuguța la vecinul următor. Urechea îi stătea ciulită la chiotele celor care se pregăteau de colindat. Femeia de acum privește peste ani, undeva, în urmă. Zâmbește când se gândește la fetița din colindat care avea paltonul până în pământ și pe umăr purta o traistă pe care i-o improviza mama cusând la gură un căpătâi de pe pat. Vecinii ei de atunci și-au încheiat socotelile cu viața și cu toate ajunurile. Au rămas casele de ei. Aceleași case, acum au alți vecini care nu mai au nimic în comun cu acel obicei străbun. Totuși, în sufletul femeii de astăzi mai există, o să fie și o să dăinuie odată cu ființa trăirile copilei de altădată. Textul face parte din volumul personal de proză scurtă și poezie „Stignița/Povești cu și despre părinți”
anul IV, nr. 25, 2020 ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
19
Taifas literar
