Taifas literar, nr. 12, octombrie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici – amintiri

Vasile Voiculescu

Toamna

Bat, cârduri, aripi mici de ploaie, Dar dorul prin colibe stând Larg peste lume îşi dezdoaie

Jos, pe tărâmul unde cad vorbele ucise

Adâncul unui cer de gând.

Şi unde-abia străbate doar gândul dus că vântul Azi, cotropit de umbră, ce-i svârle 'ntreg pământul, Stă raiul amintirii cu porţile deschise.

Tristă minune

Grădinile-amintirii se scutură de roade

Încă puţin, şi triste minuni s-or împlini,

Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame; Uitarea îşi trimite arar, când li-este foame. Furnicile ei negre şi viespile-i iscoade. Miroase pretutindeni a mucigai şi-a miere. O fructă ciugulită de pasărea durerii Mai spânzură scheletic de vreascul roş al Verii:

Curând suava carne va fi iar albă piatră, Din cerul frunţii, ochii polar vor asfinţi, Dar pân-atunci ţin calde tiparele pe vatră. Am tescuit din scorburi cuibăre otrăvite, Ascunse cu viespare sihastre la un loc, Şi-au scurs din trunchiul cărnii, prin patimi ascuţite

Din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.

Răşină unui suflet ce-i gata să ia foc.

Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate

E-acolo şi mireasma de floare închegată

Dar nu le vezi din iarbă ce le-a cuprins, dospite; Ici calci pe pulpă dulce a poamelor strivite

Şi seva albă-a multor cereşti singurătăţi, De-i rânduit să arză, n-o mistui deodată,

Şi dulci pe tălpi mireasma de amintiri uitate.

Ci toarnă-o pentru negre şi lungi pustietăţi.

Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare

Să pot prin obştea nopţii să luminez iubirii

Plâng crengile uscate ce le-a surpat furtuna Şi-n toamna ta săracă, plecând, nu iei nici una Din roadele-amintirii muşcate de uitare.

Şi risipit pe lături să nu mă vărs curgând. Împlinită, Doamne, -n ceara molatec-a simţirii Vertebre ţări de cuget, feştilă unui gând.

Toamna la baltă Păianjeni albi atârnă-n cer

Ultima rugăciune

Şi-n piepturi negura stă gravă,

Simt frânghiile cărnii grăbit cum se dezleagă,

Pier iar cocorii în mister

Cătuşele de oase slăbesc... şi mă desferic...

Şi toată slava e bolnavă. Ca pelicanu-n zbor atins Spre ghioluri soarele se-nclină,

Lumina nu-mi ajunge: vreau altă nouă, -ntreagă Sfârşesc de-acum popasul în larvă mea pribeagă, Aştept eliberarea din strâmt şi întuneric...

Pe zdreanţa toamnei mari s-au prins

La marea sărbătoare, când a morţii mele,

Medalii triste de lumină.

Pe lângă albul înger cu aripa de gheaţă

Curând amurgul de tutun Se strânge gata de zburat, Şi-n ochiuri iuţi de vânt nebun Lung stuful sufletul şi-a dat. 2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Te rog adânc, o Doamne, în clipele acele, Chezaş al meu la Ceruri pentru eternă viaţă Cu sfântul Trup şi Sânge să fii şi Tu de faţă!

editorial 3-4

Eugen Laurian

Salutul lui Ispas (premieră mondială, românească) Admiratorilor bătrânelor corăbii ce mai străbat, încă, nesf ârşitele întinderi albastre ale mărilor şi oceanelor, le este îndeobşte cunoscută superba imagine a unui velier manevrând pentru a căuta şi aborda gura de intrare în port. Şi cum mai toate aceste corăbii sunt, astăzi, doar nav e şcoală necesare instruirii tinerilor cadeţi aflaţi în marşul lor către dev enirea prof esională, este lesne de înţeles că la bordul unei asemenea nav e nu poate trona decât spiritul de aventură al celor ce, poate, nici nau împlinit, încă, douăzeci de ani. Ei, bine, pe o asemenea nav ă totul este posibil! Mai ales dacă la comanda ei se găsește omul potrivit. Omul care, prin pricepere şi modul de a înţelege suf letul imberb al cadetului, este capabil să determine echipajul în a f ace minuni. De v reo 30 – 35 de ani a dev enit un obicei „împământenit” (ar trebui să spun, poate, „împuntit”! ) la bordul majorităţii velierelor – nav e şcoală – ca atunci când, la intrarea în port, acordă salutul adresat naţiunii gazdă, comandantul să-şi urce echipajul pe v ergile catargelor pentru a saluta de acolo, de la înălţimi de 30 – 40 de metri, amfitrionul. Salut cu urale şi cu bereta săltată deasupra capului. Este expresia celui mai prof und respect arătat miilor de privitori ce aşteaptă, curioşi şi nerăbdători, intrarea în port şi acostarea nav ei. Obiceiul, dev enit în timp aproape o normă nescrisă, trebuia să aibă un început: un promotor şi o dată de start. Îndrăznesc a afirma că este oarecum dificil a identifica, acum, începutul acestei impresionante manif estări a curajului şi măiestriei marinăreşti, dar este aproape cert că el a avut loc în primii ani ai deceniului al şaptelea din secolul trecut pe v alurile Mării Negre, când, sub comanda unui inimos şi priceput navigator român, s-a exersat pentru prima dată salutul intrat, deja, în legendă ca fiind „salutul lui Ispas”. Dacă data de naştere a minunatei demonstraţii

de respect pentru ţara gazdă desf ăşurată în arborada unui v elier este incertă, promotorul ei este, cu siguranţă, cunoscut! Şi el nu este nimeni altul decât Eugen Ispas, acel ofiţer secund şi, apoi, comandant al bricului „Mircea” care a instruit la bordul v elierului zeci de generaţii de ofiţeri şi maiştri militari ai Marinei Române, fie ea militară ori comercială. La acea vreme, căpitanul de rangul 3 (conf orm denumirilor de astăzi ale gradelor, locotenent - comandorul) Eugen Ispas era „mama, tata şi soacra” nav ei. Era prezentul şi, mai ales, viitorul echipajelor de cadeţi. Echipaje ce, an de an, erau în stare să se aburce pe sarturi până la 44 de metri deasupra punţii principale pentru că „secundului nav ei” i se păruse că „cev a flutură nelalocul său ”în arboradă. Da, Eugen Ispas a f ost cel căruia i-a venit ideea să testeze salutul, de pe v ergi, al echipajului navei. Şi cum încercarea temerară i-a reușit, a probat-o pe viu în mai toate vizitele internaţionale ce au urmat. Aşa a procedat în 1975 la intrarea în portul Amsterdam şi tot aşa a salutat România, prin echipajul bricului „Mircea”, naţiunea americană la sărbătorirea bicentenarului independenţei Statelor Unite. Era salutul naţiunii române prin „salutul lui Ispas”! Nu se mai văzuse, până atunci, aşa cev a. Era impresionant, era inedit, era spectaculos! Era ceva ce se imprima pe retina timpului şi a privitorului. Urmarea era, de la sine, înţeleasă. După acel moment de glorie şi de apreciere a zecilor de mii de spectatori şi a tuturor canalelor de televiziune ce au transmis în direct marea paradă nav ală, şi alte veliere-şcoală au prins a practica „salutul lui Ispas”. Iar dacă, mâine, veţi vedea vreo nav ă practicând acest salut să ştiţi că el îşi are obârşia în sudoarea, curajul şi tenacitatea echipajelor bricului „Mircea”. Iar „nașul” salutului a f ost un român: Eugen Ispas. Cel care, astăzi, la cei peste 80 de ani ai săi şi ajuns la gradul de contraamiral de flotilă, rememorează, cu mândrie şi satisf acţie, intrarea în zecile de porturi mediteraneene şi atlantice în care România a salutat cu „salutul lui Ispas”. Iată o premieră mondială ce ar f i bine să nu o aruncăm în traista uitării şi a nerecunoştinţei şi căreia îi închinăm marşul „salutul lui Ispas”! 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugen Laurian

mănunchiuri și petale, fel și chip, cu-atâta bucurie de nisip

Salutul lui Ispas În fugă pe sarturi, urcat-am grijele spre cerul albastru, senin, s-ajungem la posturi pe vergile-acele

încât îi vine-n apă să se-mbete. Sărută marea sutien și sâni și-n valul ei cu valul te provoacă, te-nlănțuie, te-alintă, te dezbracă,

ce pânze şi vise susţin.

voind plecarea-n lume s-o amâni...

Călare pe vergă, noi suntem cadeţii

ci-o vară-ntreagă la sânu-ți să petreacă.

sosiţi de pe mări şi neant; trecuţi prin furtună, suntem îndrăzneţii visând şi la grad de-aspirant.

Înnebunită de iubirea ei,

Voind nu ore, zile, săptămâni,

pătrunsă-n adâncimi pe îndelete prin unduiri și frământări concrete,

Doar ei, pescăruşii, cu noi la-nălţime

dansând cu tine-n valuri de scântei,

se-ntrec, prin văzduh, în curaj;

săltând abrupt, mai des ca de-obicei,

suntem temerarii speranţei sublime,

cu tine marea pare să se-mbete!

suntem cel mai brav echipaj! De-aici, din înalturi, Ispas vă salută şi-aducem omagiul vibrant al dârzelor inimi în albă ţinută şi-n marş cadenţat, elegant. Salutul pe vergă l-am dus către Lume şi Lumea întreagă-a răspuns salutului nostru, ajuns un renume, ce-n gânduri şi-n fapte-a pătruns.

Mesajul mării Copiilor, pe buza nisipului fierbinte, le mângâie auzul și pielea însorită cu valul ce-i sărută spre-ai duce în ispită să-mbrace, iarăși, marea cu udele-i veșminte. Iubitelor, deprinse să îi asculte șoapta, le susură-n ureche un șopot de cuvinte să le sucească mintea cu certe jurăminte

Cu noi vă salută Siretul şi Prutul

de-a le iubi, în valuri, cu gândul și cu fapta.

şi inimi de oameni normali; bereta ne-o scoatem, transmitem salutul adus din Carpaţii natali!

Bărbaților, în taină, le dă asigurarea că, doar, în depărtare găsesc nemărginirea... Și îi invită, mistic, cu toată-mpotrivirea,

Dragoste marină

pe neștiute drumuri, spre-a-și căuta chemarea.

Sărută marea firul de nisip,

Bătrânilor, cărora le-a picurat prin oase

venind spre țărm (pentru a câta oară?) să-i fure sărutarea ce aseară i-ai dat-o mersul tău, stereotip; un fel de stratagemă, un tertip,

și prin articulații nevoi și supărare, le dă speranța vie că-ntinși, fiind, la soare s-o domoli tortura durerii nemiloase.

călcând nisipul viu, așa-ntr-o doară.

***

Sărută marea corpu-ți de sub slip

prin taine diferite, cum ni-i deprins limbajul...

ascuns privirilor prea indiscrete, lipind pe coapse-ți buzele-n buchete, 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Și marea ne șoptește aceleași înțelesuri Suntem în stare, oare, să-i intuim mesajul când bântuie gândirea doar fleacuri și eresuri?...

poezie 5-18

Gabriela Mimi Boroianu

Eros 1 Am bătut din ușă-n ușă Pe la doctori prin spitale Inimii i-am pus cătușe Moliciunea vorbei tale... Pe la babe-am fost, la vraci Pe la popi, în catedrale… Între îngeri şi-ntre draci Sunt vândut iubirii tale! Şi n-am liniște, nici somn Când mi-e rău, zic că mi-e bine Floare dintr-un vis de Domn, Legănat în dor de tine!

Eros 2

Când s-a crăpat lumina de cuvânt Speranțele s-au risipit deșarte, Arzând dorințe-n ochii goi de sfânt, Nefericirea între noi se-mparte. Și-un gol imens în suflet se-nfiripă. Privesc în jur dar n-am ce pune-n loc. Un zbor nu-l faci c-o singură aripă Iar pentr-un doi îți trebuie noroc Știu că iubirea stele aprinde-n noapte Și-n vals, pe cer, perechi le împreună, Și-am întrebat de ea sperând că poate Îmi va răspunde soarta cea nebună. Minciuna-i gust, cu-aromă de iubire, Visele-dulci ce-n zori de zi dispar, Mă-mbăt cu-amar zicând că-i fericire Și singură-mi pun inima pe jar.

Imposibilă stare Te lași ca o umbră

E- atâta dor în pomii înfloriți Când se revarsă ploaia din petale, Că se trezesc toţi demonii-adormiți Să se răsfeţe-n mierea vorbei tale! Eşti o minune cu ochii mari și verzi, Cu trupul crud de brazdă răscolită, Azur m-aş face, doar ca tu să crezi Că ţi-am fost scris şi că mi-ai fost ursită! Că te iubesc cu murmur de izvoare Când ora trage zorii peste timp, Şi visul umple lumea de culoare Din margini de Infern până-n Olimp…. Când mi se zbate-n sânge glasul tău Doar în iubire vreau să mă prefac, Și jur solemn, pe-o lacrimă de zeu Că te cuprind cu sufletul… şi tac!

Beție

pe genele mele firavă atingere a celui ce-ai fost când din crinul iubirii un parfum se ridică suav și târziu... risipit fără rost. Și gânduri desprinse ca frunze din mine își scriu pe pământ efemerul și mor... lacrimi cad peste urme și-nchid între gene al visului frânt, nebunaticul zbor... Și te dor și mă dori imposibilă stare între-atâtea culori înc-o toamnă mai moare

Spre-o altă lume cerul s-a deschis Şi-atât de inutil îmi pare azi, C-aveam un rai... dar unul interzis Când zborul însemna de fapt... să cazi.

și nici seara nu știe câte umbre-a avut când din ele doar mie Tu prin vis mi-ai trecut...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mihai Ștefan Arsene

la țigănci sămânța de cafea s-a desfăcut direct în floare nu-i trebuie rădăcini ci doar petale să absoarbă cuvintele cu amănuntul să mute stelele de pe pavaj în înaltul și neprihănitul încă cer boabele de porumb s-au împrăștiat discret pe masa rotundă din lemn de fecioară mii de constelații s-au năruit direct în cămară ghiocul ne ajută să calculăm câte neveste au obosit și cer pauză de o țigară câte păduri s-au prăvălit peste cursul domol al râului în nenumita vară câte averi s-au risipit în ocean câți zei și-au tras un glonț în cap pentru câte iubite i-au părăsit și divanul câte singurătăți a suportat în bolul cristalin el te-a zărit înnodai melcii în spirală și din firele de nisip roșu curgeau cărți vechi soioase cu o unică poveste dramatică sentimentală

de toamnă vei auzi frunzele roși cum cad și nici măcar nu vei spune adio iubito noaptea trece și un fad gust rămâne când vrei să trăiești doar cu bio poteca e atât de îngustă aproape că nu se mai vede iubito dacă vrei să te întorci o lăcustă își va turna ulei pe aripi pentru a crede zborul din inimă e mai ușor când lași deschisă ușa vântului de toamnă atunci vei auzii și în dormitor frunzele roși cum se răstoarnă

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mi-am înfipt adânc în pământ toiagul mi-am înfipt adânc în pământ toiagul să-mi fie sprijin unic după ce am dat roată pe cer și stelele toate deodată m-au luminat și-am așteptat o bufniță în zbor tăcut purta în gheare un șoarece pierdut degeaba am dorit să-mi cânte-n glas ascuns și să destrame vrăjite falduri… ea a tăcut și-am așteptat un carnaval s-a încins în jur cu măști și clovni și zâmbete pierdute un corb stătea în vârful cortului năuc el a tăcut și-am așteptat o geană de lumină s-a ivit era un soare blând pe un cer spuzit și era bine mi-am zis dar a tăcut și-am așteptat și picături de rouă s-au evaporat un abur dens m-a înconjurat o adiere a trecut lumina amiezii n-a tăcut zgomote multe sau încins de lănci și scuturi săbii mici multe dureri sau înălțat și pacea lină s-a lăsat și-am așteptat un vultur gând în joaca lui să prindă un porumbel speriat a vrut l-a doborât și l-a iertat nu știe nimeni ce s-a mai întâmplat un zeu cât timpul de bătrân întoarce file neîncetat file de bronz adevărat și-am așteptat firele albe n-au picat și fața nu s-a îndoliat o pană ascuțită m-a atins și viitorul m-a ajuns și dintr-o dată iată n-am mai așteptat ….

Lenuş Lungu

Cântec înalț spre tine

Iluzii scrise

Ca o eșarfă de mătase

Speranțe și iluzii scrise

îți dau o noapte de tăcere

pe o coală de hârtie

din șoaptele vântului

dintr-un ciob de suflet

dezbracă-mă de vise

dintr-o lume goală

atinge-mi umbra rătăcită

amintiri și vise

îmbracă-mă în veșminte

mă izgonesc

de iubire

spre uși închise

cuprinde-mi inima

am iubit în versuri

în palmele tale

iar tu ai fost muza

cântec verde

în nopți pierdute

înalț spre tine

și zile uscate

un trup cald

înumăr petalele udate

presărat de flori

de stropii ce le învie

înmuiate în pasteluri

cu apa din stele

un parfum de gânduri

râu ce în inimă curge

scăldată-n oglinzi

simt biciul furtunii

de cleștar

din raiul gândurilor

din cununa viselor

s-adorm durerea

a nopților albastre.

în miejii de lumină

Contur Murmurul din buze mi l-ai băut

port vara pe umăr și ard ca un gând trecător.

Clipe de vise

vibrând culorile din flori ar fi sunat

Pe clipe de vise

în orga uriașă din porțile amiezii

ascund tăcerea-n jar

de vrei să mai rămâi

în liniștea serii

cu brațele tăiate

iubirea sărută fiorii

aș vrea să te cuprind

ce leagănă ramurile

și cu genunchii

în noaptea înmiresmată

voi lăsa în zorii luminoși

de flori

albastre floricele

ploaia dansează și cântă

însemnul neuitării

a sete de dor vântul adie în mii de dorințe

și-al focului dorințelor mi-ai lăsat contur de inimă pe trup

scutur cuvântul în clipa tăcerii m-ascund. 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ovidiu Bajan

* suava mângâiere a luminii în gândul meu duios te recompune inima-i roza versurile spinii pe care un poet îi interpune între-al său suflet şi întreaga lume îmi amintesc cuvintele din urmă pe care-ambiguu le-ai rostit anume o îndoială încă-n mine scurmă

aşteaptă o idee un suspin o umbră suplă umbra mi-o devoră rănite pietre îmi tresar sub paşi cât poate omul retrăi-ntr-o oră plin de cerneală râde-un copilaş o ploaie caldă a-nceput deodată deşi-n văzduh nu zboară niciun nor a fost odată parcă niciodată copacii-n vânt se zbuciumă sonor

mi se mai strigă-n față: ucigaşul eu înțeleg de ce-ai ales vecia vorbeşte fără noimă tot oraşul că eu te-aş fi ucis cu poezia

poemul scris şi-a cam pierdut curajul Octombrie îl ia să-i fie pajul! Frunze-n pribegie şi ciorchini de rime Care-o să îmbie-ndepărtate gânduri

Octombrie bolnava ta lumină mă face pentru tot să fiu de vină! 7.10.2016 Nice

Pline de splendoare ale Toamnei crime Adormit e Iahve-ntr-unul dintre rânduri ! Pe morminte ierburi se vor sinucide Inimii tristețea-i-a trecut azi pragul

Plânsul când țâşni-va eu îl voi decide Moise poate spune : 'i-acest vers toiagul ! Oamenii vor trece rând pe rând în umbre Îi este poemul Morții osatură

sunt orbul care vrea să vadă esențele nu suprafața demersul meu nu-i o bravadă nu vreau să iau proştilor fața eu vreau să trec de orice semne şi orişice reprezentare de-ale naturii vii însemne de propria-mi participare un singur scop am: adevărul vreau să-l ating cu versul eu despic cu mintea zarea norul... am să ajung la Dumnezeu!

* un fluture pe-o floare ce minune o frunză care zboară ce destin cuvintele încep să se adune 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Vin pentru Iisus ceasurile sumbre 'I-unul dintre versuri stâlpul de tortură !

* Străzile sunt toate cimitire Şi vântul se izbeşte ca un orb De crengile cu flori din amintire Cuvintele tristețea o absorb Cu-nduioşare ne-amintim de noi Şi de iubiri ce n-au primit răspuns În piepturi sunt întinderi de noroi De acest vers în inimă străpuns Cade Iehova într-un strop de apă Reverberâd pe-obrazul unui fiu – Uitarea-n strofe galerii îşi sapă – Mama şi Toamna stau lângă sicriu !

Lorena Craia

Nu veţi putea să-mi aşezaţi nici paşii Pe ochii şi pe pieptul vostru gol,

În parc

Căci eu urmez umilă-naintaşii, Plătindu-le prin scriptul meu obol.

Pe o bancă-n armonie Leneveşte-un soare blând,

Nu am un dumnezeu să-mi ţină partea

Undeva, pe la chindie,

Nici în elogii şi nici în icoane,

Vântu-adie când şi când...

Căci dumnezeul meu îmi este cartea, Iar pentru voi, – cuvintele-mi, – piroane.

Ochii-mi ţin întredeschişi Şi din părul despletit,

Şi-n infinitul care se sfârşeşte

Meditând la frunzăriş,

Şi pentru mine, dar şi pentru voi,

Simt cum viaţa a murit.

Luaţi aminte – sufletul vorbeşte În viaţa tuturor şi-n cea de-apoi!

Peste fix o săptămână, Grâul copt, muguri de brazi, Toamna toată îşi adună; Tu din stele, veşted, cazi Peste lacul fumuriu, Oglindind şi nori, şi lună, Care limpede-n târziu Parcă spune „noapte bună”... 26 august 2016, Constanţa (scrisă în parc, pe o bancă, mai pe la amiază)

Gloanţe de argint Nu veţi putea să-mi răstigniţi cuvântul Nici la altar păgân, nici în scripturi Şi nu-mi veţi mai răstălmăci nici gândul Aproape mort din mine, în torturi!

13 august-03 septembrie 2016, Constanţa

Flori de liliac Ochii mei nu privesc urmele nimănui Şi din ei mi se scurge căprui din căprui, Ochii mei sunt alamă, de cântece trişti, Mâna rece în pernă întreabă: Exişti? Glob de sticlă e lumea în care sunt eu, Glob de plumb este lumea cu-al meu Prometeu, Care-aduce în dar focul viu, din păduri, Care lasă în dar, pe cenuşă, frânturi Din privire, când ochii mei trişti, uneori, Mai sărută pământul cu tine, cu flori, Din lumina ce stinge-ntunericul gol, Agăţându-se-ntruna de-al meu peţiol. Ochii mei nu privesc urmele nimănui;

Sunt ca un sloi de gheaţă ce descreşte Spre limita pastişelor de azi Şi-acesta doar în mine se topeşte

Poate doar pe drumeagul pe care, hai-hui, Preumblam ce eram, doi loviţi de iubiri, Îngropând, pas cu pas, renumite-amintiri.

Până la rădăcinile de brazi. Cine poate veni din trecut în prezent, Pereţii mi-i zidesc în detestare, Fereastra fumurie de pământ Îmi va păstra lumina asta mare,

Să ne ţină de mâini cu brăţări de ciment? Cine poate pleca pe acelaşi drumeag, Dezgropând, pas cu pas, amintirea şirag...

Pe care numai eu pot s-o cuvânt! 5 august 2016, Constanţa

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Daniel Visan-Dimitriu

Chipul

Aripi de vis

Privesc prin ploaia toamnei şi nu văd nici stropi, nici ramuri ude sau ceva ce să m-atragă, să nu pot vedea, gravat pe-un gând, un chip ce-l tot revăd;

Și-acum visezi, dar visul ți-e schimbat: te-avânți prin nori c-un strigăt de plăcere, de parcă nu-s aceia ce-ai scăldat în lacrimi izvorâte din durere.

E-o noapte înstelată şi privesc, ascuns în umbra clipelor pustii, spre bolta-n care, printre stele mii, e luna cu profilul ce-l iubesc.

Visezi frumos! În visul tău e-un zbor prin fericirea inimilor pure pornite pe un drum înălțător, ferit de gânduri sau poteci obscure.

E peste tot în jurul meu. Decid că ochii sunt de vină. Îi închid, iar gândul ce m-apasă îl alung.

Plutești ca altădată spre abis, dar este altfel, încărcat cu stele, și pare-un univers ce s-a deschis ca să-ți permită zborul printre ele.

Sub pleoapele închise îmi ajung imagini ce, pe-o boltă, se divid în stele ce formează-un chip candid.

Iar tu i te arăți, ca într-un dans în care muzica nu mai contează, căci sufletul ți-e undeva-n devans, acolo unde totul se creează.

Puterea deznădejdii Ultimul zbor. Cu ochii-nchişi, cu faţa-n vântul rece, pe ţărmul unei lumi atât de rea, te rogi ca, dintre-ai tăi, să nu mai plece, chiar dacă sunt sătui de viaţă grea.

Când simți că se scufundă cerul și cazi spre un ceva ce nici nu știi de a mai fost sau dacă poate fi,

Au tot plecat: la cer, în ţări străine, s-au înrobit, cumva, pe la oraş, au vrut mai mult, au vrut să fie bine, şi v-au lăsat icoana lor chezaş. Iar tu şi fraţii tăi rămaşi acasă în grija celor aplecaţi de ani, aveţi o pâine-n plus, acum, pe masă, şi un pustiu în jur, ca cei orfani.

pe inimă stăpân e gerul. Iar dacă sufletul se zbate în frigul care te încearcă-atunci, ajută-l să dea inimii porunci, căci, să o încălzească, poate. De reușești, transformi căderea în dezolarea tristului décor,

Te rogi, nu să se-ntoarcă, să rămână măcar aceştia care, încă, sunt, iar vocea ta abia de mai îngână: “… şi dă-mi putere, Doamne, să te-nfrunt!”

în care simți numai durerea căderii-ntr-un sfârșit necruțător, în altceva, chiar în plăcerea ce s-ar ivi în ultimul tău zbor.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ana Podaru

Păpuşi din pănuşi Pe-o piatră încinsă de soare Cu capul în mâini sprijinit Curgeau două lacrimi amare Din ochi de copil chinuit. În zbor trece-un fluture mare Cu aripi de înger... plutea Se-așează zâmbind pe o floare Și-n palmă-i pictează o stea. Și dintr-o suflare divină Dă viață steluței celeste Copila se scaldă-n lumină Rochița în iriși lucește. Fetița se-ndreaptă spre lan Porumbu-i întinde pănuși În minte-i înmugure'-un plan De-a face din ele păpuși. Maestrul cu aripi de înger Din fir de mătase croiește Un strai... ce îmbracă-n mister Păpuși ce se nasc din poveste. Și multe păpuși împletește Copila cu mâini tremurând Cu apa cea vie-i stropește Un nor ce plutește vibrând.

În lupta cu tine te crezi un învins În lupta cu tine te crezi un învins și cauți scăpare cerșind adevăr, sau scaperi chibritul când ceara s-a stins și-ți rumegi păcatul mușcat dintr-un măr, întrebi lumânarea de longevitate și-ți clatini privirea în flacăra vie și-ți tremură buza scăldată-n dreptate călcâiul te arde și jarul te știe,

greșeală, păcat, ce-i rău și ce-i bine? destinele lumii stau scrise-ntr-o carte și cad peste tine noroace puține, doi îngeri sub stele pe file socoate și cazi ostenit, genunchii te dor , iar drumul cu spini se-ascunde sub iederi răpus la pământ te țin de picior... o rugă să spui?... iertare să ceri? cu mâna pe suflet pătrunzi scutu-ți veșted și-n palmă se scurg picături mari de sânge, te-atinge durerea din tălpi până-n creștet, uimit te privești și nu poți a plânge, un clopot te urlă-n ureche ca lupul, te-adulmecă păsări cu aripi umbrite și-arată mirarea cerească sub chipul eternei lumini prin... cețuri vrăjite, nu știi de e noapte, sau de-i dimineață, un țipat te taie în gându-ți captiv, uscată ți-e roua din iriși pe față, gâtlejul uscat răspunde naiv... de mult curcubeul sub cerul tău poartă nuanțe de gri și voal de lințoliu și lupți iar cu tine și bâjbâi prin soartă aceeași mireasmă de cale sub doliu.

Când clopotul tace Când clopotul tace, se clatină cerul, e mort universul ca piatra ce zace, ecoul e mut, se moaie și fierul... pământul e nins de priveliști opace, mormântu-și așterne răceala obtuză pe fiece cruce durerea apasă... din pântec de țărnă sicriul acuză lumina, sfârșitul... tăișul din coasă... când clopotul tace, nimic nu mai mișcă, nici umbra, nici buza sărutul nu-l cere, se-aude scrâșnitul din mână pe-o drișcă pe placa de piatră zidită-n durere, doar lacrima urlă, căzută pe socluri, se-aude doar geamăt de viață pustie, o mare ce fierbe-n adâncuri otrăvuri, coboară-n abis orice gând... rană vie.. 11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Romeo Ioan Roşiianu

Abdicare-ntre cuvinte inutile Nu vă mai bazaţi pe mine, oameni buni, Mă îndrept spre-o moarte tainică şi lungă, M-am înscris cursant la casa de nebuni Unde trup şi suflet nu există. Începând de-acum miroase trist a moarte Printre clipe reci, uitate-n adormire. Trup şi suflet viaţa le desparte Când se scurge-n neguri ultima simţire. Se preschimbă-n lacrimi ultima privire, E tavanul greu, ca o apăsare surdă, Nu mai cred în viaţă, ultimă trăire, Cum să crezi în viaţă, dacă ea te-mburdă?! Vine dinspre zare ceasul de uitare, Printre cimitire nu-i loc de trăit! Stai în crucea vieţii şi priveşti în zare, Vezi mereu amiaza, dar nu eşti privit… Şi aşa, în şoaptă, nici nu ştii cum lumea Se preschimbă-n şoaptă lângă vorba grea. M-am născut degeaba, tot degeaba lumea A plesnit clepsidra care nu scurgea. Azi mă uit la vorbe, vorbele şoptesc, Peste tot în lume liniştea-i mai grea, Nu ştiu de ce-s lume, de ce vieţuiesc Într-o lume aspră, fără lume-n ea… Nu ştiu unde-ncepe şi de ce se-nchină Ultima amiază arsă-n căpătâi, Lâng-o noapte sumbră, lacrima străină Vrea să fie-acuma, lacrima dintâi… Dar, aşa, într-una, viaţa se-ntretaie, Amăgirea creşte cât o-mbălsămare. Doar la ceas de taină moartea se înmoaie, Seamănă a lună, seamănă a soare…

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Inscripţie pe-o cruce rece M-am dus să mă-ntâlnesc cu mama, mâna aspră-a tatei s-o sărut, ochii bunei să-i şterg cu năframa unei pulberi negre de pământ. Am plecat să-i văd pe nevăzuţii zilei, lumea petrecută s-o salut din mers, dintr-un loc cu linişti şi-n lumina zilei să vedeţi în asta ultimul demers. Întunericul va sta de pază între nori, chipul se va şterge din fotografii, voi petrece mărginirea în noroi şi voi sta departe de cei vii. Paşii grei prin tină am să vi-i ascult, nu veţi şti când trupul îmi va fi strivit, am trecut prin viaţă, dar a fost demult, vouă vă rămâne ultimul privit. Eu am stat la rându-mi lângă crucea veche, dintr-o poză spartă mă privea un chip, nu ştiam atuncea că cerul pereche are-n lutul morţii vreascuri de nisip. Astăzi nu-nţelegeţi efemera clipa, nu-i daţi importanţa hărăzită ei, faceţi din lumină şi trăiri risipă, sunteţi vânătorii, nu mai sunteţi miei. Vorbiţi de-nviere, dar nu ştiţi că moartea e mai grea ca ora care s-a-ncheiat, într-o lume rece nu se-ncheie noaptea, liniştea ascunde ultimul strigat. Aici n-ai prieteni, nici duşmani nu ai, e doar întuneric, cât o apăsare, nu-ţi mai trebuie haine, nici averi, nici bani, ai mai vrea doar raza unui răsărit de soare. Toate-s inutile în pustia lume de sub viermuiala unei lumi grăbite vă ofer speranţa care nu apune, ultima sclipire-a lumii prăpădite. Aici nu am soare, ca să stau la umbră, aici însăşi umbra-i singura lumină, aici toată ziua este grea şi sumbră, nu e dimineaţă şi nici zi senină. Este doar o vreme ce nu se încheie, se măsoară-n carnea care se fărâmă, nu avem căldură de la şeminee, n-avem nici amiază, nu avem nici lună.

Lili Negulescu

Elegie Ascuns în frunze cânt de păsărele, Și vântul cu miresme blânde, Scăldându-se în repetate unde Culege pentru suflet veselii din ele. Aș pune de la capăt, undă lângă undă Și pace în frunzare și hohot în senin, Dar râsul între lacrimi cu dulcele-i venin, Mă îneacă- n fiece secundă… Păsări ciripitoare, în dulce armonie, Curg spre cuiburi, perechi se-adună, Iubindu-se, cu patimă nebună,

Trupu-i pai involt de grâu; Și, pe lângă astea toate, Poartă strugurii la brâu. Din Cotnari la Dealu- Mare, Stă cu mâna sub năframă. Făcând semn de vrăjitoare A-ncuiat flăcăii-n cramă, Dor să-i lase-n zdrobitoare. Grațioasă în tot locul, Se-nvârte-n dans, vioaie, Ruginie precum focul, Chiuie de zor în ploaie: „Am găsit si eu norocul”…

Vor să scape noaptea de monotonie. Am ochiul minții către voi deschis, Şi înţeleg, c-această ceremonie pură E o lege simplă desprinsă din natură,

Cobzarul toamnei Cobzarul toamnei, cu ochi iscoditori,

Ce mi-aduce visul alb în paradis.

În freamătul pădurii, liniştea o curmă,

O păsări fără griji! De ce pe voi ocolul

Să cuprindă natura pan’ la subțiori.

Vă duce spre odihnă-n veselie? Când, durerea mea de-acum, învie,

Reușind curajos, în cele din urmă,

Se-odihneşte-o clipă, doar, şi-ar vrea,

Și n-o ascultă nimenea… doar golul!

Din raze-aurii, sub domuri de stejar,

Doamna toamnă

Dar soarele-n ceţuri se-nchidea.

Iat-o pe sub ochii mei! Cu trupu-i plin de răcoare, Cu arnici la iminei , Care-aprinde în frunzare Jarul patimilor ei . Și, cum trece legănată Pe poteca de la vie, Sânu’ plin de roadă coaptă Țipă-nlănțuit sub ie… Coapsa-i flacară curată. Ochii - șoimi struniți în frâu, Gura - iezer de păcate,

În dimineaţa lină, să-şi facă sanctuar,

Cu zâmbet perfid, ruginit în paftale Stă pe gânduri, în gradina cu urzici, Cercetând cu ochiu’ critic, şi aici, Îsi cântă imnul de-ntomnare… Cuprins, acum, de-a toamnei frenezie El rătăceşte, prin pale crizanteme, Si-nfășurându-se în ruginii embleme, Pornii grăbit, de-a dreptul, pe câmpie… Când iarna îl citează iar la judecată, O adiere de-arome vag crizantemale, Înmărmuresc în cercuri de petale, Iar toamna, doar un an, e suspendată… 13

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Maria Călinescu

O noapte de toamnă, un pumn de vise

Valsează toamna Valsează toamna prin cenușa

în balansuri fără ritm

De vremuri grele spulberată,

câteva frunze picturale își șoptesc povestea

În mlădieri, când nuielușa

în jocul timid al luminilor unui amurg adormit

De verde, azi e dezbrăcată.

mâna nopții se întinde ușor peste umerii pământului

Ea se comportă-nvingătoare

când luna indecisă își înfige razele

Sub cerul ce jelește-ntr-una,

prin dantela cerului ce pare încărcat de

Cu franjuri vii rupte din soare,

nori albi de mucegai

Desculță-n nopți, așteaptă luna.

noaptea de basm a toamnei

Reface visul cald din vară,

tatuează undeva înauntrul meu răcori de umbre

Când brațul vântului o-ndoaie,

ce amestecă nesomnul cu visul (dătător de viață)

Amaru-și plânge-ntr-o vioară, Ce-arcușu-n tină și-l înmoaie.

fusul toamnei toarce clipe mute țese un balansoar sângeriu care aruncă visele

Cu grație acuma toamna

(nerostitele cuvinte)

Reea din rânduieli mai vechi,

înainte și înapoi

Culege fructul, apoi poama, Privind pe cer perechi, perechi,

printre valuri de întuneric orele ning îngeri cu aripi colorate

Cocori ce înnegresc iar cerul,

în cor creionează menirea

Privind în urmă lumea lor,

unei bucăți dintr-o existență ce moare

Dar timpul le e temnicerul Ce va vorbi de al lui odor.

norii trag cortina peste ochii de lumină mirosuri de putregai mistuite de timp

Valsează toamna pe oglinda

îmbălsămează aerul obosit

Din apele ce-ncremeniră, Și mai tresar atunci când unda

un pumn de vise (eu o fărâmă de nimic)

Îi strâmbă chipul, îl deșiră.

mă poartă prin timpul și spațiul ce dintr-o dată devin străine

În valsul ei, ea risipește

ireale

Mii curcubeie de culoare, Încântă ochiul ce iubește

... oare voi ști vreodată totul despre lumină?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Și, știe-a dărui o floare.

Vasile Neagu

Arpegii de altădată

Vânam şi zmei şi vârcolaci, Sau te-mbrăcam ca o reginăÎn albăstrele şi în maci!

La umbra nucului bătrân Nu creşte fir de iarbă, Doar amintirile rămânCa mustul să mai fiarbă!

Dansai frumos, ca o cadână, Ori o naiadă din poveşti, Când agitai câte o mânăŞi-n zbor visai să o porneşti!

Ele imagini recompun Pe plaja vremii largă, Pe care-n minte le adunUşor, să nu se spargă! Îmi par un vis născut acum, La margine de zare, O adiere de parfumŞi inima-mi tresare! Bătaia ei, ca un lăstun Zburând razant cu clipa, Efemeridele adunSă urce-n cer aripa!

Mă amăgeai c-o sărutare, Să-ţi fiu un crai îndrăgostit, Să-ţi cad extatic la picioareCu zâmbet larg şi liniştit! Am mers un timp pe-aceeaşi cale, Copii de ierburi şi de mirt, Azi ne-aplecăm uşor de şaleIar pasu-i greu şi obosit! Dar visul încă mai rezistă, Şi-n el mai suntem amândoi, Ne flutură dintr-o batistă-

Precum o coardă sub arcuş, Sună armonic versul, De la nostalgic la ghiduşMişcându-mi universul! 06-10-2016

Când toamna cade peste noi!

Copilării din alte vremuri

Iar te-apucă picturile, Domniţă,

Am mers un timp pe-aceeaşi cale, Cu pasul sprinten şi uşor, Când licurici prindeam pe valeŞi-i înălţam apoi în zbor! Păreau că-s stele căzătoare În zborul lor ameţitor, Prilej de râset şi-ncântareCând urmăream planarea lor! N-aveam noi codri, nici izvoare, Dar câmpul îl aveam deschis, Regat de ierburi foşnitoareCe ne părea un Paradis! În nopţile cu lună plină

07-10-2016

Rondelul Toamnei pictoriţe

Şi zugrăveşti de zor natura toată, Că-i plină de culori înveşmântatăŞi o pictezi zâmbind după dorinţă! Sau poate pe vreun fir de romaniţă Încerci să afli de mai eşti curtată? Iar te-apucă picturile, DomniţăŞi zugrăveşti de zor natura toată! O să pictezi curând „natură moartă” Când ploi şi vânt porni-vor deodată, Să-ţi troienească frunzişul pe la poartă Şi brume ţi-or cădea în grădiniţăIar te-apucă picturile, Domniţă! 02-10-2016 15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicu Doftoreanu

Tangou prohibit

Tangou glumeţit Motto: Cel din urmă Tangou Ţi-am cântat la fereastră Pentru dragostea noastră Care-acum s-a sfârşit... Gică Petrescu – Cel din urmă tangou (1915-2006)

Motto: „Timpurile se schimbă, iar noi ne schimbăm împreună cu ele.” („Tempora mutantur, et nos mutamur in illis”) Împăratul Lothar I (795 - 885)

Ar fi cazul să glumim

Recunosc!

Fără să ne mai ferim!

Sunt încolţit!

Cred că ar fi de tot hazul

Timpul gata!

Să le luăm la OLTENI... prazul,

M-a boţit!

Şi-ar da toţi pe noi iar vina,

De cum am crescut puţin,

De-am lua din ARDEAL... slănina

I-am simţit forţa din plin

Sau să-i pui pe MOLDOVENI...

Nimeni astăzi nu mai ştie

Să nu mai facă pomeni. Unii poate cârcotesc,

Ce-i aia ... COPILĂRIE

Acuzând că mă grăbesc,

Când ne jucam în real

Luând pe fiecare-n parte

Neștiind de... virtual!

Şi… las DOBROGEA deoparte, Dar să ştiţi că… dobrogeni,

De-aia-ntreb nedumerit:

Momârlani, bucovineni, Moţii aprigi, sau munteni,

De ce tind la nesfârşit

Au şi ei păcatul lor,

Unde zboru-i prohibit,

Că doar sunt… dintr-un popor!

Când nu ştim la ce-am venit?!

Spre albastrul infinit

Luând pe fiecare-n parte, Aş scrie prea multă “carte”:

Azi iubesc doar în cuvinte,…

Mănâncă ciorbă de burtă,

Când le regăsesc în minte!

Tuzlama făr’ de-apă multă

Emoţia încă mă prinde

Iar cu… ”sarea în bucate”

Şi o simt cum se întinde,

... Peştii pun capac la toate!

Când visez primul sărut,

Presimt c-o să fiu certat

Greu azi de recunoscut,

Fiindcă n-am epuizat

Fiindcă timpul i-a trecut

Toate zonele străbune

Printre degete... de-adult,

Ce-au rămas cu vechiul nume,

Dispărut uşor... uşor

Dar o fac!

Lăsat fără ajutor!

Nu vreau arţag!

Asta-nseamnă c-am pierdut?

O spun… că mi-e tare drag

Clipa,

Vorba blândă „de BANAT”:

… Sau mi s-a părut

BASARABIA nu-i... alt stat,

Că-ncalci legea prohibiţiei

Deci...

Numai de dragul ambiţiei

”nu-mi fie cu bănat”, Voi de ce n-aţi completat Şi să termin m-aţi lăsat?

Ş-ai acoperit lumina, Aşteaptând să tragi cortina, Unica modalitate De a da vina la spate!?

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 19-32

Adrian Scriminț

Ceartă şi împăcare Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu mau crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete — îmi spuneau dumnealor — tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!...” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi miam pus apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea...”— le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă. După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când leam câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior... Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş... Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!”-mă lămurea persuasiv. O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!...” Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte

mult. Nu mai avuseseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă... Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam visuri cu festinuri măreţe... Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mia schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”- fu mesajul rușilor pentru ai mei. Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război — ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri!” Am mai rămas doar eu — om de onoare şi în toiul sezonului, în luna Martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici. Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. La al doilea tomahauk, explodat pe la orele patru dimineaţa într-un pod metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial de prizonierii germani, cei doi ruşi alcoolici şi-au văzut de treburile lor şi s-au retras acasă. Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci... un apartenent la NATO. În timpul războiului am asistat la cele mai reuşite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe. „Dacă murim, măcar să murim sârbeşte”—îmi explicau prietenii care mă invitaseră. De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îţi asurzeau urechile. Am fost martor în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două tomahaukuri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit şi oameni, au căzut cu maşinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am considerat toate acestea ca pe o mare 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aventură a vieţii... Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eşarfe şi pe corp tot felul de acesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăşi de firmă şi curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat uşor poliţia militară. M-au întovărăşit până acasă şi mi-au pus sute de întrebări: ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o audiţie), ce făceam cu atâtea dicţionare (eram poliglot, vorbeam cinci limbi străine), de unde aveam atâtea adrese din străinătate pe notes (doar eram balerin, și nu voiam ca să mă îngroape Maica Domnului toată viața pe la ei pe acolo, că de vreo patru ani tot o țineam într-un tranzit, acelea fiind adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croaţia, Germania etc. şi, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localităţi sârbeşti şi de ce foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le ştiam geografia şi mă interesau obiectivele care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă). Mi-au confiscat paşaportul, foaia cartografiată, şi mi-au luat numărul de telefon. M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut, să fiu cuminte atunci când îi așteptam pe culoarele tribunalului, și că nu aveam nevoie de traducător. Ambasada m-a ajutat mult: mia recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat toate sursele mass-media. Cei de la poliţie erau contactaţi zilnic: „Avem în faţa redacţiei un cetăţean străin care se plânge că l-aţi incriminat de fapte care nu pot fi spuse...” Când mi-au înmânat paşaportul mi-au reproşat aceleaşi lucruri: „Ce v-a trebuit vouă Nato, nu am fi putut fi prieteni?” „Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist!” „Au legătură, pentru că toţi sunteţi la fel...” M-am trezit la graniţă, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor alb negru pentru că nu aveam acte pentru proveniența lui. „Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră aţi fi deţinut acte la el?” Se uita la mine cu nişte ochi cât gogonelele. I-a zis subadjunctului: „Hai, trânteşte-i o viză de ieşire!” şi apoi mie: „Lasă că ne-om mai întâlni noi!” „Sper să nu!...”— i-am răspuns în gând. Dezorientat, întors pe pământul făgăduinţei, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte codaş la sat, cu iubita rămasă dincolo... Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniţi, care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranţele, gata cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înşală! Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere... Până m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredinţat că imi este prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viaţă mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. Iam urmat sfatul. Am început să nu mai ascult ştirile, să gândesc pozitiv, să fraternizez cu locul în care trăiesc şi, răsplata a fost pe măsură. Mi s-a mărit şi salariul, mi-am găsit prietenă. Satul s-a metamorfozat brusc într-o metropolă. Râd ca prostul pe stradă de unul singur și stârnesc indignarea celor care se perpelesc la foc contiuu. Simt că trăiesc... 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Silvia Giurgiu

Capcana destinului Peste satul încă adormit, zorile își revărsară lumina difuză și șovăielnică cu discreție și grijă. Printre stejarii falnici și neclintiți, soarele își despleti pletele de aur, dezmierdând cu voluptate natura înlăcrimată. Cocoșii își însoțiră strigătele matinale cu bătăi de aripi prelungi, pentru a risipi umbrele tainice ale nopții, cuibărite încă în ochii somnoroși ai viețuitoarelor de tot felul. Satul se trezea în fiecare zi conștiincios la semnalul lor ancestral, statornic și exact, gata să-și reia activitățile lăsate baltă pentru a da onorurile cuvenite nopții. Viața pulsa din nou mai intensă cu fiecare clipă ce trecea sub îndemnul soarelui. Din gospodăriile tuturor, se auziră în curând orătăniile și vitele ce-și pretindeau dreptul la hrana zilnică. În curând porțile se deschiseră pentru a elibera în poiana întinsă, turme gălăgioase și entuziaste de rațe și gâște, ce-și își înfoiau penele de bucurie și mulțumire, povestindu-și care mai de care, aventura nopții abia trecute. În grajduri, laptele începu să curgă șuvoaie calde și dulci în gălețile imaculate, sub mâinile experte ale gospodinelor. Alexandra își trase și mai mult pătura peste cap, mormăind ceva neînțeles la adresa vacarmului cu care se confrunta în fiecare dimineață, încă de la ivirea zorilor. Adormise mult după miezul nopții, când terminase de citit ultima carte. Ziua nu îi era cu putință să se dedice pasiunii ei și era nevoită să-și îndestuleze sufletul avid de lectură, numai la ceas târziu de noapte, când toată familia se abandona în brațele lui Morfeu și când încetau solicitările neîncetate ale mamei, care nu mai prididea cu treburile casei. O fată de 17 ani ar fi avut nevoie de ceva mai multă libertate pentru a-și trăi tinerețea așa cum s-ar fi cuvenit, să se poată dedica studiului, vieții intense și pline de liceană, preocupărilor specifice vârstei sale. Responsabilitățile absurde cu care o încărca necontenit mama ei și pe care le îndura tot mai greu din cauza îngrădirilor de tot felul, reguli de fier, sarcini ce depășeau chiar și capacitățile ei fizice și pentru care își cheltuia cea mai mare parte a energiei de care dispunea, problemele ciudate de sănătate care o hărțuiau ca urmare a stresului și a lipsei de odihnă, îi otrăveau viața și se cufunda tot mai mult în mocirla depresiei. Neștiind cum să scape de balastul emoțional care o sufoca uneori, se gândi să țină un jurnal. Era un suflet sensibil și când emoțiile nu mai încăpeau în

inima ei, le transforma în versuri timide dar deosebit de frumoase, pe care le recitea în taină, iar și iar, până când lumina dulce și diafană a speranței o învăluia tămăduitor. Ascunsese caietul de versuri cu mare grijă, împreună cu noul ei confident, ale cărui pagini imaculate suporta cu stoicism și înțelegere mută, toate refulările și supărările ei de adolescentă. Se temea cel mai mult de ironia ascuțită a fratelui ei mai mare, care nu scăpa niciodată ocazia de a o teroriza cu glumele lui idioate și cu sarcasmul său insuportabil. Deși erau într-un permanent conflict, legătura dintre ei era specială, însă Alexandra nu șiar fi deschis sufletul în fața lui, pentru nimic în lume. Se distrau pe cinste împreună, erau cei mai buni complici atunci când trebuiau sa fenteze vigilența părinților ca să obțină ce-și doreau amândoi, dar în chestiuni sensibile și subtile, fratele ei era incapabil să îi ofere suport. Era mult prea superficial și năzdrăvan, pentru a lua lucrurile în serios. În ziua cu pricina, fiind sâmbătă, trebuiau să meargă la oraș împreună la cumpărături, pentru că se apropia praznicul bunicii și părinții erau prea ocupați cu alte treburi, astfel că, după ce-i dăscăliră bine, le puseră în brațe geanta cea mare de voiaj, lista cu cele trebuincioase și banii necesari. Cum fanfaronul de Daniel nu reușise încă să câștige încrederea părinților pentru funcția de casier, onoarea îi revenea de obicei surorii, care trebuia să poarte lupte grele cu acesta pentru a reuși să facă față asediului la buzunarele ei. Voia să țină el banii, dar nu exista nici cea mai mică șansă ca aceștia să fie folosiți pentru ce erau destinați. Tot ciondăninduse pentru supremație, Alexandra ajunse la capătul răbdării și odată sosiți în oraș, se descotorosi de el, sugerându-i să se ducă la întâlnire cu prietenii lui și să facă singură cumpărăturile, chiar dacă nu știa cum va putea căra ea, toată greutatea aceea. Ba chiar consimți să-i dea și ceva bani din economiile ei, numai să scape de tortura insistențelor lui. Nici că-și dorise altceva, pezevenghiul! O zbughi cu promisiunea că va fi la autogară la ora potrivită pentru a prinde autobuzul de seară. Alexandra ajunse la întâlnire extenuată și cu nervii făcuți praf de cât trăsese de bagaje de una singură, dar de frățiorul ei, nici urmă. Dacă pleca fără el, ar fi aflat părinții de evadarea lui de la obligațiile care-i fuseseră impuse și cu siguranță ar fi ieșit urât. Decise să-l aștepte, sperând ca va ajunge pentru cursa următoare, care era peste două ore. Dealtfel, nici nu ar fi putut purta singură atâta bagaj! Erau doi km de la stație până acasă. Intuiția ei se dovedi justă și respiră ușurată când îl văzu sosind

fluierând vesel, însoțit de doi prieteni. Renunță să-l mai dojenească pentru întârziere și urcară în autobuz cu toții. Dar ghinionul făcu în așa fel, ca autobuzul să aibă o defecțiune serioasă pe drum și nu a fost chip să mai pornească. Se aflau în centrul unei localități urbane, cam la jumătatea distanței de casă și următorul autobuz trecea la miezul nopții, adică peste alte două ore. Daniel și prietenii săi, nu concepură să aștepte atât de mult și hotărâră să plece cu vreo ocazie, dar erau patru și nu încăpeau toți în aceeași mașină. Oricât încercă Alexandra săși convingă fratele să nu se despartă de ea, el plecă cu cei doi prieteni cu o mașină, luându-i bagajul drept consolare, încercând s-o liniștească, asigurând-o nu i se va întâmpla nimic până la sosirea autobuzului următor, mai ales că era atâta lume în stație. Mușcându-și buzele să nu plângă, fata se retrase pe o bancă ceva mai deoparte și se puse pe așteptat. Dar peste ceva timp, trecu un autobuz ce mergea într-o altă localitate și toți călătorii din stație se urcară în el. Când se trezi complet singură în locul acela străin noaptea, simți cum o năpădește o teamă cumplită. Era în plin centru, dar nu departe de locul în care se refugiase tânăra, era un restaurant de țară, prost luminat, ponosit de unde se auzeau strigăte răgușite și vulgare, zgomot de pahare sparte și înjurături. La un moment dat, ușa localului fu izbită violent de perete și afară năvăliră împărțindu-și lovituri cu nemiluita, o șleahtă de haidamaci beți. Alexandra îngheță! Privi deznădăjduită în jur dar nu văzu decât un bătrân ce se clătina amețit de băutură ceva mai departe. Ea se retrase în spatele unui stâlp de curent electric la adăpostul unui pin cam de înălțimea ei, care nu reușea să-i ofere nici o protecție. Spera cu tot sufletul să nu fie observată. Grupul de bețivi dădură cu ochii de bătrânul prăbușit pe marginea șoselei și se năpustiră ca niște hiene înfometate asupra lui. Îl bătură până la sânge și poate că l-ar fi ucis, dacă unul din ei nu ar fi observat silueta grațioasă ce se adăpostea în spatele colosului de beton. – Băieți, stați așa! Mi se pare că avem companie! rânji el apropiindu-se șovăielnic. Ca la un semnal, bestiile abandonară prada ce devenise dintr-o dată neinteresantă. Ia uite ce avem noi aici!... exclamă un altul, în timp ce pe față i se lățea un rânjet oribil. – Ohooo, ce boboc de fată! De unde ai apărut, prințeso? Alexandra cotrobăi orbește prin labirinturile minții sperând să găsească o fărâmă de curaj și diplomație, pentru a stăvili cumva torentul destinului, 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

care amenința să o târe cu sine în cele mai negre tenebre. Cu o privire scurtă, evaluă situația. Era disperată! Pericolul iminent, după ce îi furase mințile câteva clipe, o determină să scoată de voie de nevoie, toate resursele pe care le avea. Nu erau multe: luciditate, inteligență, șiretenie și... putere de seducție... Trebuia să se mulțumească cu atât! Spera să funcționeze cel puțin, până sosea autobuzul acela blestemat! – Aștept autobuzul! răspunse ea zâmbind, încercând să pară cât mai liniștită. – Nu ești de pe aici! se băgă în seamă cel care o descoperise. – Nu, nu sunt! Am fost în vizită la un frate al tatălui meu și acum mă întorc acasă! minți ea fixându-l cu privirea ceva mai lung. Planul ei era deja făcut. Trebuia să-i dea impresia acelui idiot care i se părea mai lucid decât ceilalți, că-l place. Astfel, masculul din el, odată stimulat, avea să-i țină la distanță pe ceilalți prădători. Ca și cum i-ar fi intuit intențiile, aceștia strânseră cercul în jurul ei, mârâind amenințători. Ea căută intenționat protecția foarte improbabilă a ind ividului turmentat, fără a-și face însă, prea multe speranțe. – Nu mă înțelegeți greșit! Dacă e petrecere, să o facem de pomină! promise el nerușinat, trăgând-o pe fată către sine, ca pe un trofeu binemeritat. Dau eu de băut! Cine se duce să mai ia niște bere și un pachet de țigări? Între timp eu îi povestesc domnișoarei continuarea. Mârâind furioși ca niște lupi neîncrezători, cei patru prădători se consultară din priviri și se așezară pe iarba umedă, ascunși de umbrele nopții, dar fata le simțea ochii ce pe niște cuțite otrăvite ce-i sfâșiau carnea. – Mă cheamă Florin! Tu cum te numești? – Sanda, improviză ea uitându-se cu fereală la ceasul de mână. Mai lipseau douăzeci de minute până la sosirea autobuzului, dar i se păreau o eternitate. Nu era sigură că va mai urca vreodată în vreun autobuz, după cum stăteau lucrurile în acel moment. Evită scârbită respirația respingătoare ce-i atinse obrazul, dar reacția contrariată a individului o determină să-și confecționeze imediat un zâmbet ștrengăresc, întinzându-i temerară obrazul. El o privi o clipă bănuitor dar brațul ei aruncat după gât atingându-i părul, îl convinse și o trase către sine cu un gest agresiv și posesiv. – Îmi placi, îi șopti ea insinuant la ureche. Într-o altă circumstanță am fi putut deveni prieteni! Dar prietenii tăi nu vor permite să le sufli prada de sub nas. Păcat! Ești atât de diferit! Cum de ai nimerit 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

într-o asemenea tovărășie? – Vorbești serios? Chiar îți place de mine? – Mult de tot! susură Alexandra plimbându-și sinuos degetele prin părul slinos, reprimându-și cu greu un fior de dezgust. Dar reacția lui o lămuri asupra efectului pe care șoaptele ei lascive îl produseră asupra creierului îmbibat de alcool și prostie. – Vrei să fii prietena mea? întrebă el la un moment dat, cu emfază și Alexandra își ascunse un surâs de triumf. – Abia așteptam să mă întrebi! Dacă vreau? Păi nu ai înteles că m-am îndrăgostit de tine? Sigur că vreau! Din depărtare se vedeau niște lumini de faruri ce creșteau vertiginos. Alexandra se agăță strâns de gâtul băiatului trăgându-l subtil spre marginea șoselei, pentru a fi pregătită când autobuzul se va opri. Inima îi bătea nebunește și se desprinse ușor din îmbrățișare, continuând să-i strângă mâna. Hienele alarmate de luminile ce măturau asfaltul, se ridicară de pe iarbă pregătite să-și apere prada, dar mașina își continuă goana fără să oprească. Alexandra își pierdu suflarea și fu cât pe ce să-și piardă cunoștința, când realiză nenorocirea. Stelele nopții se stinseră una câte una în mintea ei paralizată și disperarea se năpusti dezlănțuită în prăpastia fără fund a sufletului. Se agăță de brațul destinului și căută ieșirea din tenebrele groazei ce o cuprindea. – Florine, ce dracu tot moșmondești acolo, că ne apucă dimineața! strigă furios unul din prădători. Sper că nu ai de gând să ne tragi pe sfoară, că ar fi vai și amar de pielea ta tuciurie și împuțită! Dacă nu ești în stare, treci în rezervă că plânge masa! Ceilalți rânjiră aprobator, fluierând și înjurând, ațâțați de cuvintele tovarășului înfierbântat. Alexandra nu mai avea putere să-și joace rolul de femeie fatală. Mintea începu să lucreze febril, căutând soluții disperate. Nu avea de gând să se lase sfâșiată de fiarele abjecte ce îi pregăteau sfârșitul. Decizia ei fu luată imediat, apoi smulse din mâna tânărului sticla de bere pe jumătate goală și bău cu sete, neluând în seamă uimirea lui și aclamațiile entuziaste ale celorlalți. Florin, contrariat, încercă să-și recupereze sticla, dar fata îl opri cu un gest îndrăzneț. Își juca ultima carte! Din depărtare se apropiau alte lumini de mașină, iar ea le văzuse și hotărâse. Asteptă surâzând sinistru sosirea bolidului și când socoti că e suficient de aproape, lovi cu sete în capul tânărului

ce se prăbuși fulgerat în șanțul adânc de ciment ce încadra șoseaua, de o parte și de alta, apoi se năpusti cu un gest sinucigaș în fața mașinii, așteptând moartea izbăvitoare cu ochii închiși, întorcându-i spatele. Strigăte îngrozite, furioase, frustrate, scrâșnet cumplit de roți incendiate aproape de frânele ce brăzdară adânc cauciucurile, șoseaua masacrată de piruetele mașinii controlate de o mână divină... urletele terorizate ale șoferului ce trânti portiera cu moartea în suflet, apropiindu-se în transă de trupul îngenunchiat pe șosea, cu mâinile și fața îngropate în cascada de păr ce se revărsa peste asfaltul devastat, ca într-o dezmierdare finală. Se aplecă incredul peste forma aceea de viață, o atinse și suspină ușurat, binecuvântând reflexele ce îl ajutaseră să evite o moarte iminentă. Ridică cu pioșenie șuvițele lungi de mătase ce ascundeau chipul angelic, șterse tăcut lacrimile ce șiroiau pe obrajii mai albi ca lumina palidă a lunii consternate și mânia lui se topi într-o cascadă de duioșie infinită. – Vino copilă! Dumnezeu a socotit că nu era timpul să pleci! Ce ți s-a întâmplat? Abia atunci observă cercul de bestii fioroase ce se strângea ca un cordon implacabil în jurul lor. Se opri o clipă cât să înțeleagă despre ce era vorba, apoi se repezi târând după sine fata ce era încă sub efectul șocului, o împinse în mașină cu forța, apoi apucă levierul de sub scaunul posterior și se întoarse cu rapiditate de felină către prădătorii ce dădură înapoi surprinși de arma periculoasă, ce li se rotea deasupra capetelor. Bărbatul profită de acel scurt moment de confuzie, se aruncă la volan, încuie mașina din interior și demară în trombă lăsând în urmă un nor de fum și scântei. Lupii înebuniți de foame și furie, urmăriră mașina o vreme, deși nu exista nici cea mai mică șansă de a captura delicioasa pradă, ce le scăpase printre degete. Era trei dimineața când Alexandra ajunse acasă, însoțită de salvatorul pe care providența i-l trimisese când ea făcuse alegerea decisivă. Toată familia era în fierbere când la poartă se auzi claxonul mașinii. Daniel ajunse la momentul potrivit pentru a-și primi sora abandonată în voia sorții, întoarsă ca prin minune din tenebrele morții. O prinse în brațe hohotind dezolat, implorându-i iertarea. În noaptea aceea, trecuse granițele copilăriei. Devenise bărbat, plătind un tribut foarte scump, iresponsabilității.

Mihail Toma

Paradisul pierdut – Eu sunt Tramihalus, proprietarul navei. Ei sunt: Stefanidis Căpitanul navei, Vasidus pilotul, Sofranas navigatorul iar ele sunt gărzile mele de corp, Rhitia și Trahia. Pot să știu de ce mi-ați sechestrat nava? – Contrabandă indezirabile.

și

azil

pentru

persoane

– Convenabil. Dovezi aveți? Iar dacă pasagerii noștri au devenit peste noapte persoane indezirabile vă atrag atenția că suntem în zona liberă a portului. Trebuia să-i rețineți până a se urca la bordul navei mele. Vă trebuiesc acte de extrădare. – Le vom primi în cursul zilei de azi. – Până atunci eu protestez în numele Codului Liberei Circulații. Dacă nu îmi veți prezenta dovezi de acum în, ridic privirea către Sofranas, zece minute standard, vă voi părăsi fără regrete. – Lucrurile nu stau chiar așa. Înaltul oficial vamal făcu un pas în față și se propti cu nasul în pieptul meu. Sunteți în jurizdicția Planetelor Asociate. Veți râmâne în custodia noastră până la definitivarea anchetei... – Hopa? Anchetă? Cine a pronunțat cuvântul anchetă? Am înțeles că am fost opriți pentru o încălcare a carantinei iar la ultima inspecție s-a demonstrat clar că nava noastră este curată. Acum ați schimbat legenda: contrabandă și azil... prea-s toate cusute cu ață albă. Domnule..., cum scrie aici... Mă aplec: Înalt Inspector Regional al Vămilor și Porturilor, ce să mai cred? Cum se face că o navă mică, precum a noastră este încă reținută iar două cargoboturi pline au părăsit deja astroportul? – Este absolut hilar. V-am întrebat de destinația voastră... – Este confidențială. Eu sunt proprietarul navei și pot să mă duc unde vreau în limitele alianțelor bilaterale și respectând culoarele de trafic. Nu trebuie să dau socoteală nimănui. Stimabile... eu mă retrag în cabina mea. Discuția asta m-a obosit peste măsură. Dacă în 10 minute nu părăsiți nava, voi pune escorta mea, Rhitia și Trahia se înfoaiară brusc, să vă arunce pe sas afară... – Este intolerabil, navele noastre sunt pe orbită, nu veți avea tupeul... I-am întors spatele și am intrat în apartamentul meu. Îmi scot pieptarul cu blazon și-l arunc pe pat. 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Greoi mă las în fotoliu. Mormăi în barbă, nemulțumit: „De unde au aflat, de unde, dracu’ au aflat?” Dulapul florentin din colț de dematerializează încet. Se scurge precum o avalanșă de zăpadă pe podea pentru ca apoi să se materializeze sub o formă translucidă: – Da fată, o iau în brațe, ea unduiește puțin iar apoi se stabilizează, de unde draku’ au aflat. Coada i se înfoaie în evantai, se lasă mângâiată pe spinare, scărpinată la ceafă apoi susură galeș la urechea mea. – Și acum îmi spui? Am plecat de pe Debulus acu’ trei luni cu o încărcătură de trufandale pentru Rochis. La jumătatea drumului am primit un SOS. Căpitanul nu a fost de acord dar eu am insistat să răspundem chemării. – O să ne aducă numa’ belele, protestă Ștefanidis. De ce nu ne vedem de drum. Și doar am zis că o să închid senzorii de distanță pe timpul călătoriei. – Și dacă-i Federația care ne verifică? Rămânem fără licență. Și dacă sunt oameni în primejdie? Cum te-ai împăca cu stropul de compasiune pe care-l mai ai? – ... și dacă-s pirați și ne pun pielea pe băț... - Nu... Mergem să vedem ce-i acolo. Acolo am găsit o navă făcută praf cu doi oameni în agonie refugiați în sas-ul navetelor. Unul a murit la transbordare iar al doilea a ajuns cu răni grave în chesonul medicului automat. A doua zi, pe la prânz, medicul m-a anunțat că nu poate face nimic pentru pacient dar că e conștient și vrea să vorbească cu mine. S-a dovedit că acest muribund este Arden, căpitanul navei. Cu limbă de moarte m-a rugat să-i îndeplinesc ultimile dorințe. Am promis solemn și împăcat s-a stins. A doua zi am făcut onorurile de înhumare ale celor doi după care am ordonat căpitanului să aducă nava travers pe rămășițele calei vasului rigelian.

puteri, lucru prea bine cunoscut și care produce imense cantități de gargară naționalistă de ambele părți. Nava noastră a fost puricată la sânge și nu i s-a permis să intre în port lucru care, iată, acum se dovedește benefic. Căpitanul însoțit de Sofranas care era și contabilul meu, au coborât cu naveta doi la o întâlnire cu misiții și în câteva ore cala navei s-a golit iar buzunarele mele s-au rotunjit mulțumitor. Am consemnat la post un Vasidus nefericit, cu promisiunea de a mă întoarce repede și însoțit de gărzile mele am coborât cu naveta unu în capitala Rochis. – Au trecut cele 10 minute domnule Înalt... În acest timp mi-am permis să fac un mic protest la consulatul nostru. Terranii nu sunt și nu vor fi niciodată sub nici o îngrădire. Afară din nava mea. – Nu vei îndrăzni... – Ba și încă cum ! Umflați-l! Fetele se conformează instant. Primul drum l-am făcut la Căpitănia Portuară unde am plătit taxele de tranzit și mi-am reînoit asigurarea, apoi am căutat domiciliul Căpitanului Arden. Un anticariat. Îmi deschide o tânără minionă cu ochi verzi și părul ca o torță. Zâmbetul amabil i se topește văzând fața mea gravă și înăbușindu-și un suspin mă invită înăuntru. Fetele încep Litania Celui Pierdut iar eu predau Pieptarul cu Balzon. Tânăra se ține mândră. Face cinste tatălui ei întonând Acceptarea aproape fără tremur apoi ne invită la Ceaiul Ritual. Mă scuz acuzând treburi care nu suportă amânarea și o rog să-mi dezlușească o adresă. Aruncă o privire și mâna începe ai tremura: – Nu puteți merge singur, îmi zice, ignorând gărzile care se înfoaie jignite.

Am plecat cu escortele mele într-un mic scuter și ne-am întors în jumătate de oră.

Vom merge doar noi doi și asta după ce se întunecă bine. Acum poftiți la ceai până nu mă pierd de tot și mă pun pe bocit.

La ordinul meu s-au aruncat trei litri de trilitiu peste resturile navei pe care i-am aprins cu o salvă de fazer.

– Ce facem? Ștefanidis are o față îngrijorată. Crușișătoarele alea ne închid calea.

Nu a rămas nimic în urma noatră. Rochis e capitala Planetelor Asociate o uniune politico-economică tolerată de Imperiul Allderbran și la cuțite cu Regatul celor cinci insule ale lui Debulus recunoscut de Federația Planetelor Libere cu capitala pe Terra. Pacea este fragilă și cele două mici entități statale sunt folosite drept tampon de către marile 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mă uit la pilot... râde: – Ca la Plopeus? – Îhî!!! – Suntem prea aproape, le rupem navele în două... Ca să nu mai zic de implicațiile diplomatice. – Te-ai moleșit, Stefanidis. Oricum, ceva îmi spune că nu vom mai călca pe aici... multă vreme. Îmi reiau calitatea de căpitan ca și proprietar al

navei. Scuterul te așteaptă... Ai acolo ultima plată și efectele personale. Fetele... Astea rânjesc. N-au mai avut de mult atâta treabă... La insistențele tinerei mă schimb în niște haine ale căpitanului. A trebuit să dau dovadă de toată puterea de convingere pentru a le face pe Rhitia și Trahia să rămână în casă. Ne strecurăm pe străzi întunecate și pustii. La un moment dat fata se apropie de ușa unei case mohorâte și după ce lipește mâna de un lambriu, ne strecurăm înăuntru. La fascicolul unei lanterne de camuflaj mă conduce prin mai multe încăperi pustii și se oprește în ceea ce, cândva, fusese bucătăria. Apasă, trage, și o porțiune din soba de teracotă se desface descoperind un culoar strâmt. Mergem cale de peste cinzeci de metri prin bifurcări și coturi, urcușuri și coborâșuri. – Tuneluri săpate pe vremea ocupației debulane. Ridic din umeri: peste tot la fel. Încerc să memorez dar mă las păgubaș. Sunt la cheremul copilei care impasibilă deschide încă o ușă mascată și întră întrun beci. Urcăm la parter. Dintr-una din camere se aude un sforăit răsunător. Mă bufnește râsul. – Cine-i? Cine e aici? În cămașă de noapte, cu tichiuță în cap și-n picioarele goale, un moșneguț apare în ușă. Râsul îmi înțepenește în gât căci în mâna dreaptă, bunicul are un disruptor care te poate împrăștia pe pereți doar cu un sughiț. Stefanidis îl lăsă de navigator într-o speluncă și se îndreptă spre centrul orașului. Pe o terasă se întâlnește cu un individ. Acesta din urmă ascultă atent cele spuse de căpitan, aprobă din cap și-i înmânează un plic. Rhitia și Trahia stau complet nemișcate. Dacă nar răsufla ușor ai zice că-s statui. Coama li se zbârlește brusc . Cineva umblă la ușa de la intrare. Se despart tăcute. Matahala nici n-a știut ce s-a întâmplat. Înainte să se dezmeticească era legat și cu un căluș în gură. Trahia iese ca o umbră. Afară se aude un icnet. Se intoarce cărând o formă care cândva fusese umană iar acum arăta precum un sac cu cartofi. – Unchiule, a murit tata... ! Cu o iuțeală incredibilă dispare în cameră și reapare îmbrăcat: – Să coborâm în beci. Aprinde lumina și ne privim în tăcere: – Tramihalus... rup tăcerea. – El este căpitanul care a găsit nava, continuă fata. – Deci, până la urmă, l-au omorât... Ceva indicii despre cine a făcut asta?

– Nava era atât de boțită încât e de mirare că-i mai funcționa SOS-ul. Disruptoare... Metalul se fărămița de parcă era lut. Cu limbă de moarte mi-a lăsat asta. Mi-a zis să țio înmân personal. Fața i se luminează: – Deci a reușit. A reușit până la urmă. Cu mișcări îndemânatice introduce cristalul întrun lector cuantic. Spațiul se animă umplându-se de șiruri nesfârșite de cifre care ondulează în aer. Aduce de sus un alt lector și-l pornește și pe acesta. Cele două holograme par a fuziona. – Știi ce-s asta? Mă privește cu ochi sclipitori. – Nu știu... ezit. Mă uit mai atent: cele de sus par a fi coordonate spațiale, cele de jos nu știu ce sunt... – Dar știu eu. Da. Ai dreptate. Sunt coordonate spațiale. Mă privește din cap până-n picioare: Ai o navă acolo sus, nu-i așa? – Da. – Atunci tocmai ți-ai găsit clienți. Avem o plimbare pentru tine. Ai să te îmbogățești... ascultă aici... Studiez documentele, par în regulă. Le recuperăm pe fete și ne îndreptăm spre astroport. La poarta trei, un oficial adormit. Prezint actele. Le scanează plictisit și apasă pe un buton: – Drum bun... În capitală se face dimineață. Trecătorii se adună în jurul celor două ființe legate fedeleș spate în spate și cu călușuri în gură. Două mașini oficiale frânează în trombă. Mulțimea este dispersată, cei doi sunt dezlegați dar când să se urce în mașini pământul se cutremură și magazinul cochet pe care scrie Anticariat face brusc implozie. La ceva distanță o bubuitură similară transformă în scrum pe sora ei pe care scria Consignație. – Pe la două-trei ancabluri o să deschidă o linie ca să ciripească, porcul... Atunci tu o faci ca la Plopeus!!! – Căpitanul? Un trădător? – Pe sub nasul vostru... Cască, măcar acum, bine ochii și bagă vectorii!!! Sofranas țipă din sfera de navigație: – Sincronizare la 3, 2, 1... Acum! Trag manetele. Brusc nava se zguduie și o ia cu toată viteza de care e capabilă în marșarier. Dezorientate crușișătoarele încearcă să ne ajungă dar sunt lungi și subțiri, un vector inerțial imens. Se rotesc lent doar din giroscoape cătândune cu boturile ascuțite. Până ele să pornească motoarele principale răcnesc: 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Inversez! Ai găsit fereasta? – Găsit! țipă Sofranas, – Vectorii la limită, șoptește Vasidus – Salt! Nava pare a se rupe în bucăți. Cărând cu ea mediul fizic ce o înconjoară trece brusc în a cincea dimensiune. Suntem bombardați de unde gravitaționale. Pereții ondulează de parcă ar fi din carton iar noi simțim cum ni se dizlocă oasele. Am fost mult prea aproape... saltul se face după ce ai ieșit din sistemul solar tocmai pentru a nu interacționa major cu gravitația planetară . Mă gândesc la crușișătoare. În vidul absolut creeat de dispariția noastră gravitația le-a strivit unul de altul. Or să aibă ce repara... Dar noi? – Raportați! – Sistemele vitale în ordine, – Gradientul la minim, nu știu unde suntem... – Procesorul s-a tâmpit... – Masă împortantă la peste 100 ancabluri, ora cinci . – Închide tot. Vom fi în silent approach... – Adică ai știut? – Normal! – Sunteți niște imbecili! * Cei doi agenți rânjesc tâmpește. Sunt încă sub efectul narcoticului în ciuda celor două injecții de dezmeticire. – Am respectat ordinele, graseiază unul, iar celălat îl aprobă clătinându-se. Am efectuat pândă la domiciliul respectivei și când a părăsit clădirea am descins pentru percheziție. În interior se pare că se mai afla cineva care ne-a imobilizat pe amândoi. …Deși ați spus că e singură… – Absolut profesionist, bâiguie rânjind și al doilea. – Luați-i de aici, se burzuluiește șeful – Fătuca nu era singură, era cu un mascul bine, așa la cinzeci de ani, nu se lasă dus un agent. – Și? – Orinis i-a filat și apoi s-a întors la consemn… – Și? – Au intrat în brutăria aia dezafectată de pe Lionel, cred că cătau locșor… – Și acum spuneți? – Păi eram la consemn… nu ne-ați întrebat! – Un asteroid… Navigatorul e siderat. Un asteroid la parseci buni de orice alt sistem solar. Așa ceva n-am văzut și mă frăsui de ceva timp p-aci. 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Lasă speculațiile filozofice și trimite trei sonde. Vezi de avem musafiri nepoftiți. Pe proaspeții noștri armatori îi consemnasem în naveta doi, presetată să-i ducă în sistemul Aldis , unde niște prieteni ar fi urmat să aibă grijă de ei. Cum treaba era destul de încurcată dar nu mai încurcată ca-n alte dăți, mi-erau datori cu garanții suplimentare, dată fiind evoluția ulterioară a situației. Faptul că la nivel planetar, un anticar cu o nepoată minionă, stârniseră atât de tare cuibul de viespi guvernamental îmi provoca îngrijorări suplimentare. Trădarea lui Stefanidis, care-mi era căpitan de cinci ani, ridica din nou, mari semne de întrebare. Miza trebuia să fie foarte mare. Deja simțeam fibrilația cunoscută care mă încerca de fiecare dată în fața necunoscutului și a aventurii. Ritha și Trahia intrară primele și la vederea dulapului florentin își zbârliră coamele. Pășesc prin sas în camera de protocol a navetei. Cei doi stau aproape îmbrășișați iar fata dă semne că a plâns. Are ochii roșii și buza de jos răsfrântă și roșie de parcă ar fi mușcat din ea. Îmi desprind cu greu ochii de pe gurița ei ca o cireașă și-i fixez pe „unchi”: – Anadoxie Papadopol Artenidis, citesc datele înscrise în actul de identitate, născut… bâra, bâra, rezident… Cum preferați: Anadoxie sau Papadopol? – Domnule Căpitan, prefer titulatura de Profesor, e mai lejer iar Artenidis ar fi cel mai indicat în public. După această finuță punere la punct nu văd altceva de făcut decât ca, dregându-mi adânc glasul, să-mi îndrept atenția către domnișoară: – Anadina Elianias Artenidis… – Ana, doar Ana, se precipită fătuca. Domnule Căpitan, deja suntem atât de îndatorați… ați avut grijă de tata în ultimile lui clipe, ne-ați salvat de pe planetă, acum ați acceptat această aventură care deja v-a pus într-o postură foarte delicată. Nu avem cuvinte suficiente de mulțumire. Vă suntem datori cu explicații și vi le vom oferi! – Până una alta vă invit în apartamentul dvoastră. O să aveți acolo toate comoditățile. De mâncat se mănâncă în cambuză la orele de masă și să știți că nu am cedat în fața nimănui. Eu mai am câteva chestiuni de rezolvat… Ritha și Trahia îi încadrară și părăsiră naveta. – Nu acum, Philia. La mine-n apartament. Dulapul florentin tremură un pic apoi, ca o boare, se strecură afară. Generalul se foiește în fotoliu și-l țintuiește pe aghiotant cu ochii săi cenușii: – Doar nu s-au volatilizat. Abia

sosise

Comisia

Parlamentară

Intredisciplinară unde luase o papară cu vârf și îndesat. Cele două crușișătoare, mândria flotei rochane erau atât de mototolite încât dacă ar fi fost după el le-ar fi aruncat la gunoi. Mai rău era cu cei peste o sută de răniți dar mai ales cu mândria știrbită a flotei. Ziarele deja țipau cu glas tare, unele puseseră banderolă neagră pe colțul edițiilor speciale și mirosea a căderi de capete. Nu i se putea reproșa nimic. Acționase ca la carte dar știa că dacă nu va găsi nava care badjocorise o întreagă flotă, mai bine își scrie demisia chiar acum. * – E curat. Deși n-am cercetat chiar toate găurile de șobolan pe care le are din belșug asteroidul ăsta, pot spune că n-a călcat pe aici picior de om. – Da? Ia dă-te de la comenzi. Privește și învață de la ‘tata tău’… Setez câteva comenzi. Cargobotul se apropie de asteroid pe o curbă alungită. Brusc pe navigator se ițește un culoar de zbor. – Eeee? N-a călcat picior... ia urma. – Da’ ne izbim de bolovan... adică... Îu!!! Vasidus sughite la vederea celor două porți care, silențios, deschid calea printr-un tunel marcat cu lumini de navigație. – Ce-i asta șefu’ ? – Fiecare bărbat care se respectă trebuie să aibă bârlogul lui. Locușorul lui de tihnă unde să nu-l găsească nimeni. Meritele nu-mi aparțin. Asta e o lucrare veche de mii de ani. Probabil un sălaș de pirați. Străbunicul l-a descoperit din întâmplare . Tunelul se sfârșește într-o grotă imensă: – Aterizează acolo, în partea dreaptă. Puneți pilotul automat să facă o defragmentare totală a navei. Tot ce nu apare la inventarul de acum cinci ani să fie notificat. Vasidus, tancurile de alimentare sunt cele de colo, le vezi? Bun. Deparolezi cu asta. Îi dau un stick. Sofranus, o să am nevoie în sala de mese de o proiecție tridimensională a galaxiei. Cam la 1000DPI nu mai mult. Mă duc să verific bârlogul. Ne găsim în două ore. Scuterul toarce în timp ce ce traversez grota. O senzație de plinătate mă cuprinde când cuprind totul cu privirea. Nu am mai fost aici de doi ani și totul e cum l-am lăsat. Mici roboți foiesc de colo colo cu sarcini prea misterioase pentru a încerca să le ghicesc. Totul e lustruit și cu aspect de nou. Mă atașez de sasul către zona rezidențială. Liftul mă duce în sala de comandă. Fac o verificare a sistemelor principale, calculatorul îmi afișează starea... totul e aproape perfect. Rectific pe ici, pe colo, mai mult pentru a-mi pune o amprentă

personală, mai rotesc odată privirea și trec în laboratorul medical. Introduc cele două fire de păr în scanerul molecular și aștept. Tresar când văd afișajele, cer și o reprezentare grafică care mă edifică. Pe drumul de întoarcere, ca de fiecare dată, un sentiment de vinovăție mă încearcă. Peste un milion de oameni ar putea trăi în nenumăratele caverne săpate în trupul asteroidului în siguranță și bunăstare iar eu îl păstrez doar pentru mine... și tot ca de obicei, mă consolez la gândul că nimeni n-ar vrea o viață de șobolan, ascuns în negurile spațiului. Sofranus și Vasidus dau ture cu scuterele navei cu aspect de cașalot cu gura căscată care adăstează în partea din stânga a peșterii. Văzândumă se agită sincron: – Ce-i asta? – Cine a gândit monstruozitatea asta? – Monstruozitatea atinge jumătate din viteza luminii... – Imposibil... Vasidus întoarce scuterul spre mine. Și la ce bun? – E construită înainte de descoperirea saltului. Pe atunci viteza însemna totul. – Fantastic. Și cu decalările temporale cum rămânea? – Era asumată. N-ați învățat la istorie de războaiele paradoxale? Luptele navale aduceau pe Terra nave din intervale temporale atât de diferite încât la un moment dat nu se mai știa cine contra cui luptă... Au fost cinci sute de ani de haos pe care i-a curmat descoperirea saltului interdimensional. Dar, ca fapt divers... Nu am fi făcut nimic cu saltul dacă nu ar fi fost cei peste o mie șapte sute de ani de explorare clasică a galaxiei. Nu am fi avut suficient de mulți vectori pentru a declina un punct de convergență... istorie și geografie, copii. Gata? Hai la masă. Inspectorul Hanudanis își frecă aprig tâmplele apoi coborâ spre ochi pe care-i masă până începu să vadă stele colorate. După mai bine de douăzeci de interogatorii maraton nu a aflat nimic nou.

ore

Afară se lumina iar un agent îi aduse presa de dimineață. Citi în fiecare ziar articolele cu misterioasele explozii din capitală se amuză de imaginația reporterilor apoi, încruntându-se, notă fiecare variantă pe câte o bucată de hârtie și puse să fie verificată. Tocmai împăturea ziarele când îi sări în ochi banderola neagră pusă pe colțul unuia dintre ele. Spre deosebire de știrea lui, ciocnirea în spațiu a două crușișătoare cu sute de victime și imense 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

pagube materiale, făcea prima pagină. Citi cu atenție. Unul din ziare făcea referire o navă de linie care s-ar fi aflat în zonă... Ceru legătura cu Inspectoratul Vămilor, apoi cu astroportul apoi cu un oficial abia sculat din somn care confirmă că cinci persoane trecuseră prin vamă cu o noapte înainte apoi se interesă dacă a sosit Comandantul. Luă dosarul sub braț și ciocăni respectuos la ușa șefului. – Eram tineri și plini de idealuri. Artenidis instalat comod într-un fotoliu cu un pahar în mână, ne privește părintește: – Ca voi acum... văd foială. Eu am avut o patimă cu arheologia, sunt profesor cu doctoratul luat în Allderban, Ardenis mezinul cu astronomia și pilotajul apoi am fost înrolați și am plecat în războiul cu debulanii. Eu am fost luat prizonier și repatriat după trei ani cu sănătatea șubrezită. Din banii ce mi se cuveneau ca fost combatant am deschis o mică consignație iar flerul meu pentru afaceri au făcut-o să prospere. Arden, lăsat la vatră cu gradul de căpitan, fire mai aventuroasă și-a luat mai întâi un velier cu care a făcut negoț între Rochis și Planetele afiliate apoi o caravelă și... acum opt ani un ditai cargobotul. Ne mergea bine la amândoi. Eu fiind o fire mai închisă după câteva încercări dezastruoase am decis că nu e de mine căsnicia, Arden și-a găsit o femeie cu care a făcut doi copii, familie pe care-o căra de-a lungul și de-a latul qadrantului. Un accident înfiorător i-a ucis soția și băiatul iar pe el aproape l-a desfigurat. Am insistat, l-am implorat și mi-a lăsat-o în grijă pe copila lui, pe Anadina, care a devenit bucuria bătrâneților mele. Se oprește din vorbit și o mângâie cu privirea pe fată care roșește toată. El s-a înrăit. A început să intre în cârdășie cu persoane dubioase, să facă contrabandă, să ducă o viață la limita legii. Acum cinci ani m-am trezit cu el, neanunțat, la ușă. Era beat și foarte excitat. Mi-a povestit că a făcut o descoperire epocală care v-a schimba fața lumii și mi-a lăsat un cristal și o amforă antică. Mi-a zis să le ascund cât mai bine pentru că este urmărit atât de terrani cât și de cei de pe Allderbran apoi a plecat și nu l-am mai văzut niciodată. Privește temător către Anadina dar fata se ține tare. Amfora am pus-o printre celelate în vitrină iar cristalul în lectorul cuantic. Cum ai văzut, mon Capitan, cifre, cifre și iar cifre... fără nici o logică. În timp, persoane din ce în ce mai dubioase au început să se perinde prin consignația mea 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

întrebând mai pe ocolite sau chiar de-a dreptul de fratele meu. Deși nu înțelegeam nimic am considerat totuși, de bun augur, să duc jos în beciul antiatomic construit pe vremea invaziei debulane cele două artefacte. Într-o bună zi consignația a fost percheziționată la sânge iar eu am fost interogat mai bine de 12 ore la poliția secretă. Artenis dă semne de oboseală. Hotărăsc că este suficient: – Și mâine este o zi. Toată lumea la culcare. În pat după o baie fierbinte și un masaj în care Ritha mai că m-a rupt în două o simt pe Philia cum se strecoară în așternuturi. O scarpin după ureche și se întinde vibrând ușor la urechea mea: – Da fată. Și analizele de laborator mi-au zis același lucru. Sirenele sună ascuțit. Sar din pat iar Philia mă echipeză expert. – Cei? Deși știam ce e. – Un crușișător terran și două nave de linie allderbane s-au apropiat de asteroid. Scanează cu unde tetha. – Bine. Să-i apelăm. Vasidus se uită la mine siderat: Șefu...? – Vrei să vin eu la consolă? Deschide un canal video. Să-i văd pe amândoi. Generalul de divizie face instinctiv un pas lateral când în alveolă se întâlni cu imaginea holografică a celor doi inspectori allderbanezi: – Ca cetățean al Federația Planetelor Libere și în comformitate cu îndatoririle pe care le ai, îți ordon, să predai imediat pe cei doi apatrizi și toate bunurile pe care le dețin. – Ai uitat de drepturile mele ca cetățean al Federației, generale… și voi? Jigniți adânc de interpelarea seacă, cei doi inspectori se studiară rapid din priviri: – Cerem a ne fi predați imediat cei doi concetățeni pe care i-ai răpit. – Împreună cu toate bunurile, se grăbi al doilea să adauge. – M-ați sculat din somn… O să beau o cafea și mă voi consulta cu cele două persoane… Respectele mele! Fac semn lui Vasidus. Ăsta cu o mână tremurândă închide legătura. – Voi ați băut cafeaua? Rhitttaaaa! – Șefu’… Nu-i de glumă.

– Șezi blând. Cu ce armament au, pot doar să-mi zgârâie asteroidul… S-au sculat impricinații? – Da.

– Eeee? Ce ziceți? Vă fac cadou „Paradisul”. Închid linia și mă răstorn în fotoliu privind spre Artenidis și Ana:

– Ia să vină și ei la o cafeluță… Acu’ cât îi caldă.

Acum voi!

– Deci?

Ana păru că tremură:

– Urma să vă spunem chiar când ne-ați trimis la culcare… – Desigur. Mi-era somn și încă o oră de minciuni nu mai puteam suporta. La subiect voi continua eu: Am studiat atent cele două sticuri de memorie și am ajuns la concluzia că în ele se află referire la 17573 de sisteme solare, coordonatele spațiale de sus coroborate cu tot atâtea secvenționări genetice în coordonatele de jos. Noi, deocamdată, am explorat această secțiune, aripă a galaxiei, pe care am numit-o quadrant datorită formei și din câte știu și am în baza de date suntem 235 de specii cu intelect dezvoltat din care treisprezece au ajuns la tehnologia spațială. Ceea ce antropologi de pe toate aceste planete, acum afiliate, unite, dezbinate, reunite, etc, etc, este cum, deși la distanțe de zeci de ani lumină și în ciuda unor diferențe genomice uriașe, câțiva secvențiatori sunt comuni făcând reproducerea compatibilă între aceste specii. S-au tot emis supoziții cu comete, asteroizi, spori, pe de o parte și cu zeci de dumnezei pe de cealaltă parte… și treaba a rămas la fel. Și-i logic să rămână la fel. Ia spune-ți voi continuarea… Ana își privi unchiul: – Te-am adus la „Paradis”. Artenidis făcu un gest. Privesc la uriașul ecran holografic și nu-mi vine să-mi cred ochilor. Tremurând în cețuri o imensă sferă gri se conturează pe fundalul galactic. Citesc datele pe care mi le afișează senzorii: e imensă cam de mărimea lui Pollux, cel puțin 8 UA dar nu are aproape de loc masă de parcă ar fi goală. Brusc am o sclipire. Desigur. Desigur că e goală. Doar cu un soare cam de mărimea lui Sol înăuntru. „Paradisul”.

Artenidis și cu Arden sunt morți de mult. Noi am luat doar formele lor. „Străbunii”, stăpânii nostri, au aruncat semințele vieții, au zidit „paradisul” și au plecat mai departe. A fost gîndit pentru un milion de ani, un milion de ani în care să ofere adăpost și bunăstare. Noi suntem paznicii. Ultimii paznici căci sămânța noastră a murit. Deși am lăsat toate semnele către el, toate au fost ignorate. Dacă o civilizație, cât de mică, și l-ar fi dorit cu adevărat, el s-ar fi înfățișat privirii ei dar nimeni nu a venit. Am considerat, tot noi, ultimii, să forțăm acum pe final și iată, după atâția ani de căutări am ajuns la tine și am realizat că tu îi vei aduce pe ceilalți. – Paradisul vostru ce este? O lume fără contradicții, o lume lineară? Normal că nimeni nu l-a dorit. O linie continuă înseamnă moarte, cel puțin aici printre progeniturile „străbunilor” voștri. – Fă legătura cu ăia. Apărură pe ecran. – Eee? – O flotă se deplasează chiar acum pentru a restabili ordinea, se împăună Generalul. – Douăzeci și șapte de crușișătoare sunt în drum spre voi, nu se lăsară mai prejos Inspertorii de pe Allderban, vin flote și de pe celelate sisteme, neafiliate... – Uite-i! Vedeți?! I-am adus pe toți, așa cum ați sperat, dar nu o să vă placă cum gândesc. Noi ne-am schimbat. Ne place să trăim liberi printre stele. – Nu înțeleg, șefu’. – Ai auzit de mașinile von Newman? – Ăăă, cred că da…

– Vă sfidez și prin voi sfidez ambele uniuni stelare. Sunt în zonă liberă și acum, în prezența voastră care aveți și calitate de ambasadori plenipotențiari, îmi declar independența.

– Construiești una care va face două ca ea, cele două vor face patru cele patru… o nebunie geometrică.

Acest asteroid este teritoriul pe care mi-l reclam și care nu aduce nici o atingere nici Terrei, nici Allderbranului, dar ca să nu ziceți că sunt băiat rău, vă fac un cadou.

– Și înconjori o stea la distanța optimă. Condiții ideale de viață pe o suprafață echivalentă cu a zece mii de planete…

– Nu poți face asta, te vom asedia, te vom… Brusc, atât Generalul cât și Inspectorii amuțiră privind imaginea incredibilă de pe ecranele lor.

– Și?

Vasidus își făcu o cruce mare: – O pușcărie de lux!!! – Dacă zici tu… Explicațiile au fost simple. Dacă cineva s-ar fi 27

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

străduit ar fi realizat că asteroidul nu e de capul lui în cotlonul ăsta stelar. Era o bornă de hotar. Cele două flote, mândria unor imperii de carton se aflau față în față. Puterile erau echilibrate și-atunci... se răspândiră în jurul imensei sfere artificiale. Nici una din părți nu-și putea permite să lase așa ceva în mâna celeilalte. Din toate direcțiile porniră puternice impulsuri energetice care rămaseră fără rezultat. Atunci porniră disruptoarele. Pe măsură ce energii în stare să distrugă un sistem solar avansau în vid cel care se intitula Artenidis șopti: „Sfârșitul! Acesta este sfârșitul!” și, înainte de a putea fi oprit de Ana, făcu un semn. Imensa structrura începu brusc să se resoarbă. – E timpul să o ștergem de-aici. Mă instalez la imensul panou de control. Asteroidul păru să se zguduie apoi trecu brusc în a cincea dimensiune. Pe uriașul ecran aveam încă imagini. Uriașa sferă coalpsa vizibil, strivind soarele central care sfârși într-o gaură neagră ce absorbi fără milă totul în jurul ei. – S-a sfârșit. Ana mă prinse de mână și privi disperată către unchiul ei care se dematerializa. Deveni translucidă, privirea ei mai dăinui un pic, apoi pieri. – Vasidus! Calculează un curs nou, ți-l trimit acum. – Da Șefu’. Philia se materializă încet : – Nu fi supărat. Ați făcut bine că ați distrus hidoșenia. Neamul meu exista deja pe vremea când au venit cei care s-au autointitulat „străbunii”, de aceea și suntem atât de deosebiți de voi. Ne-au înrobit, ne-au decimat. A fost mare sărbătoare când, după ce și-au vărsat semințele prin toate colțurile galaxiei, s-au hotărât să plece. Legendele neamului meu, atâți câți am mai rămas, vorbesc de multe, multe astfel de locuri. Majoritatea locuite... cuști, capcane care să-i adune pe toți la un loc. Iar când fructele se vor coace, ei se vor întoarce, vor veni să le culeagă. *** 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (9) Damblagiul privea atent spre Adriana şi bărbat. Observându-l, patronul întoarse capul şi strigă binedispus: – Hei, Alex! Lasă fata să lucreze! – Daaa, o las, numa' o pup şi eu puţin, că mi-era dor de ea! îi strigă bărbatul râzând, lasă că n-o fi bai! Sau, care-i treaba ta, patroane? Şi apoi se îndreptă spre ei. Patronul se ridică brusc de la masă şi dădu noroc cu el, apoi se îmbrăţişară. Amândoi se bucurau de întâlnire şi lui Ghiţă nu-i rămânea decât să asiste la exuberanţa lor, fiindcă Jean, părea că uitase de el. Dar nu-şi făcea probleme în legătură cu acest lucru, ştia prea bine că niciodată memoria cuiva care trebuie să primească bani, nu-i juca feste. Îl observa pe Alex, care părea să aibă între treizeci şi treizecişicinci de ani. Era îmbrăcat într-un costum negru de stofă, cămaşă albă şi cravată neagră de piele. Avea tenul măsliniu, o fizionomie plăcută, compusă din doi ochi verzi, cu sprâncene şi gene negre, un nas drept şi o dantură frumoasă care strălucea, datorită zâmbetului larg şi luminos. Părul negru şi cârlionţat, lung până la umeri şi privirea strălucitoare îi dădeau un aer boem, în ciuda îmbrăcăminţii sale. Era un om inteligent, dar rebel, îi plăcea să se răzvrătească împotriva tuturor, era omul care spunea în faţă tot ce gândea şi faptul că era îmbrăcat în costum, arăta clar că avusese o întâlnire importantă cu cineva, altfel nu s-ar fi îmbrăcat aşa, pentru nimic în lume. – Ce faci, man? – Ce să fac, man? Acum venii de la Craiova, măntâlnii cu oamenii de la Procuratură şi cu toată avocatura de-acolo. – Şi? Cum a fost întâlnirea cu ei? – Bine, totul a decurs cum a vrut sufletul meu. Dacă-mi ajută Dumnezeu, de luna viitoare mă transfer cu serviciul acolo, şi prietenul tău Alexandru Deac va fi unul din procurorii Craiovei. – Şi cu fata mea, Adriana, ce vei face? O laşi să lucreze mai departe la mine sau o iei cu tine? – Deocamdată, ea rămâne aici, până îmi iau ceva cu chirie, dar pe urmă o iau cu mine. Şi lasă tu, să nu plângi după ea, că-ţi găseşti tu altă fată să lucreze în locul ei, deşi sunt convins că nu vei mai găsi alta ca ea, sâc! Îşi strânse pumnii şi-i bătu unul peste celălalt copilăreşte, îi făcu în ciudă, neîncetând din râdă, aşa că vei rămâne fără una din fetele tale, cum îţi place ţie să le spui angajatelor tale. – Ei, asta e! Ce să fac? Îmi voi căuta eu altă fată, îi spuse patronul, cu o tristeţe teatrală pe faţă, deşi ştiu

că altă fată mai frumoasă, mai harnică şi mai inteligentă decât Adriana, nu mai găsesc, ai dreptate. – Ha, ha, ha! râse mai departe Alex, după care continuă, tu ce mai faci? - Ce să fac, man? Uite, şi eu pe-aci cu afacerea mea. Îmi merge binişor, nu mă plâng, am clienţi, chiar şi de scandalagii ca domnul am parte, care sper eu că-mi va deveni în scurt timp un bun prieten, dar toate sunt la locul lor, cum trebuie, îi răspunse Jean prietenului său, întorcându-şi privirea spre Damblagiul, care afişase un zâmbet din primul moment în care îl auzise pe „noul procuror al Craiovei” că îl întreba ce face. – Cum aşa? răspunse Alex, privindu-l curios pe Damblagiul cu o urmă de zâmbet, ce s-a întâmplat? – Ce să se-ntâmple? Venii domnul în localul meu cu încă doi nebuni, şi cu unul dintre ei se încăieră ca lumea, de era să-mi întoarcă toată terasa pe dos, cu tot cu clienţi, dar înainte să vii tu, încercam să nenţelegem, pentru a nu avera probleme, nici eu, nici el. Auzindu-l cum vorbea, lui Ghiţă Damblagiul îi pieri pentru câteva secunde zâmbetul de pe faţă şi ochii începură să-i scapere, dar muşcându-şi buza de jos, se stăpâni, deşi în sinea lui, gândea cam aşa: „Băi tentativă de patron jegos! Puturos penal, ce eşti! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa de prietenii mei? Mai ales de Vasilică, ce mi-e ca un frate! Dar lasă, cai să vezi tu de ce fel de nou prieten vei avea parte! Jur c-ai să-ţi mănânci limba aia spurcată cu care vorbeşti acum, jur! Şi copilul ăsta, ce hram o purta? Că nu-mi dau seama, dar sigur lui Pepsi îi va fi rău când va vedea că Adriana lui se alintă în braţele lui.” În cele câteva secunde în care Damblagiul gândea aşa, Alex îl privi şi el la rândul său, măsurându-l atent. Deşi era tânăr, cunoştea oamenii în mare atunci când se uita la ei şi „scandalgiul” despre care patronul vorbise adineaori cu un aer infatuat, i se păru o persoană rezonabilă. Şi cunoscându-l pe patron foarte bine, fu convins într-o secundă că el exagerase în povestea sa, cu răsturnarea terasei cu tot cu clienţi. De aceea se întoarse spre patron şi îi spuse: – Hai, băi patroane, hai! Dă-o dracului de treabă, măi! Acum, că ţi-o fi răsturnat vreo masă - două şi câteva scaune cu fundu-n sus, parc'-aş mai crede, dar să-ţi răstoarne întreaga terasă cu tot cu clienţi, asta nu mai cred, că nu am cum! Măi omule, tu crezi că m-am născut ieri? Şi na, ia să văd, cum trebuia să te-nţelegi cu omul, înainte să vin eu? Că-s curios, zău aşa! Văzându-l pe Alex cum vorbea şi având impresia că ţine mai mult cu Damblagiul decât cu el, îi fu necaz. Se încruntă şi pe un ton uşor certăreţ îi răspunse: – Măi Alex, pe cuvântul meu de-onoare, că-ţi spun adevăru'! Şi dacă nu mă crezi, întreabă-l pe domnul... apoi privindu-l pe Ghiţă, cum te cheamă omule? Sau

întreabă pe cine vrei tu din local, că toţi au fost martori cum domnul şi cu căpitanul ăla de cavalerie se-ncăierară dintr-un foc, deşi veniseră împreună ca doi prieteni buni. – Ghiţă, mă cheamă! – Şi pe mine, Alex mă cheamă, zise acesta zâmbind amabil şi întinzând mâna să dea noroc. – Şi pe mine, Jean, se prezentă patronul puţin resemnat. Nu-i convenea reacţia pozitivă pe care o avea Alex faţă de Damblagiul, dar nu avea ce face. – Ceee? V-aţi bătut cu căpitanu'? Cu Vasile? – Mda, într-un fel se poate spune şi-aşa, deşi ce-a văzut toată lumea aici, nu a fost cu adevărat o bătaie. Ştiu că e greu de crezut, deşi totul pare contrariul. Ştiu că dacă ar trebui să-i conving pe toţi care au asistat la încăierarea noastră, că totul a fost simplă glumă, ar mai trebui să le şi povestesc cum am copilărit cu el, şi multe altele. – Cum, aşa? Explicaţi-ne şi nouă, să-nţelegem. – Mai întâi de toate, băiete, poti să-mi spui Ghiţă sau Damblagiul, că porecla asta o am de când eram copil, Vasile sau căpitanu', cum îi spuneţi voi, mi-a spus aşa, prima oară. Apoi, să ştii băiete, că eu am copilărit cu el, am crescut împreună la Dubova. Şi această aşa-zisă bătaie, a fost mai mult o glumă, fiindcă noi, dintr-o dată ne-am adus aminte cum ne băteam ca doi proşti când eram copii. Aşa că această bătaie a fost în realitate o amintire, a fost ceva sfânt pentru noi doi, şi întorcându-se apoi spre patron, continuă, şi chiar dacă te superi, tot îţi voi spune ceva. Dacă mie şi lu' Vasilică ne mai vine de vreo două ori chef în seara asta să ne-amintim cum ne băteam când eram copii, apoi ne vom aminti fără niciun bai şi atunci, îţi vom întoarce tot localul în sus, nu numai terasa, ai înţeles? – Atunci îmi dai cei o sută-cinzeci de euro şi pleci să-ţi aduci aminte în altă parte cum te băteai când erai mic cu amărâtu' ăla de Vasile, da? Damblagiul se încruntă din nou şi îşi muşcă de data asta, amândouă buzele, ca să nu-i arunce un pumn în faţă. Îşi strânse pumnii cât putu de tare, gest pe care Alex îl observă. Dar în secunda următoare, fizionomia lui Ghiţă se lumină şi glasul său prietenos îl surprinse la culme, când îl auzi spunându-i lui Jean: – Aaa, nuuu! Hai patroane, hai să facem altfel, vrei? – Cum altfel? întrebă curios, dar şi sceptic acesta, pentru că se aştepta cine ştie la ce propunere ciudată, cam despre ce-ar fi vorba? – Deci, uite cum facem. În loc de o sută-cinzeci de euro, îţi dau două sute, şi o bere la toată lumea din localul tău, ce zici? Că na, nu numai pe tine te-am deranjat, ci şi pe clienţii tăi. Că nu-i corect să fii doar tu câştigat, având în vedere faptul că numai tu iei banii pe deranjul făcut de mine şi de Vasilică. Eşti deacord? 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Auzindu-i propunerea, lui Alex îi venea să râdă de figura patronului, care rămăsese perplex, nu-i venea să creadă. Se aşteptase la orice gen de propunere, dar nu la aceasta. Şi totuşi, atât patronul, cât şi Alex erau băieţi deştepţi şi ei înţelegeau că propunerea era şugubeaţă în felul ei. Privindu-l pe Damblagiul, care zâmbea şi privea când spre unul, când spre celălalt, patronul lăsă capul în jos câteva secunde şi gândi în sinea sa: „Ăsta-i mare bandit, nu glumă! Văd că e şmecher. Oare, de ce ţine morţiş să-mi dea două sute de euro în loc de o sută-cincizeci? Şi ce drac să-i pese lui de clienţii mei, să le dea o bere pentru deranjul făcut, că majoritatea îmi sunt mie străini, dar mai lui! Dar, de stau să mă gândesc bine, nu-mi pare rău dacă-mi dă două sute de euro şi de berea dată clienţilor, nici atât, că-mi face o vânzare în plus, nu? Căştigu-i tot al meu, şi dacă el vrea să facă pe bunul samaritean, n-are decât!” „Doamne! Să vezi numa' că Jean acceptă propunerea, că abia aşteaptă să-i cadă un ban din cer, nu? Şi Ghiţă, de ce-o face gestul ăsta? Că-l văd bine că nu-i un prost, şi fraier, nici nu se pune în discuţie! Cred că-n seara asta îl dau dracului pe ăsta şi pe acoliţii lui care îi ling fundul în fiecare seară, peaci. Vreau să-l cunosc pe tipul ăsta, pare interesant, având în vedere că se vede de la o poştă că-i un om ca lumea, total diferit de căpitanu'. Na bine, şi căpitanu-i om de treabă, în ciuda necazului său. Of, asta e!” „Ce hoţoman eşti, patroane! Sunt ferm convins că vei accepta propunerea mea! Cum să nu? Că doar un ban în plus nu-ţi strică şi tot tu ieşi în câştig. Şi băiatu' ăsta, Alex, eu în locul lui te-aş da dracului, n-aş mai umbla cu tine, că tu eşti o jigodie, mă!” – Bine, măi Ghiţă, bine! Accept propunerea ta, de ce nu? – Da, dar dacă accepţi, nu mă dai afară, şi nici pe prietenii mei, da? Vreau să beau şi să mă distrez cu ei până când am eu chef, nu până când ai tu program, ţi-e clar? Şi nu-ţi face griji, că mă înţeleg eu cu fetele tale ca să nu se supere că le reţin. Deci, trebuie să-mi accepţi şi tu mofturile pe care le am în această seară, nu? – Bineee! Bine mă, cum vrei tu! Dacă te-nţelegi şi cu fetele, atunci localul meu este şi-al tău în seara asta, ce mai! – Aşa, patroane, aşa te vreau! Deci, să-nţeleg că seara asta va fi una de pomină, nu? întrebă Alex, vesel. – Păi ştiu eu, măi Alex? Nu ştiu, întreabă-l pe noul nostru prieten, nu? – Aşa-i, Ghiţă? – Aşa-i, Alex, aşa-i! Ce zici? Vii cu mine, cu Vasilică şi cu ceilalţi doi prieteni ai mei? – Daaa, cum să nu? Hai că vin cu cea mai mare plăcere. 30

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Îi dădu cele două sute de euro lui Jean, acesta-i mulţumi şi bătu palma cu el. După care o porniră spre terasă amândoi, fără să se mai uite la el, care rămăsese oarecum surprins. Şi gândi: „Hei, deci din ăştia-mi-eşti, Alex! Bine mă, fă cum vrei tu, că nu plâng eu după tine.” Când să ajungă în dreptul uşii de la terasă, se ciocniră de Pepsi, care mergea s-o ajute pe Adriana. Ghiţă îl întrebă imediat: – Unde mergi? – Mă duc s-o ajut pe zâna mea, la vitrine. Ce, uitaşi? – Nuuu, nu uitai, măi omule! Şi privindu-l cu coada ochiului pe Alex, cum să uit eu că tu ai vrut să vii aici, pentru că ai o belea mare? N-am cum să uit aşa ceva! – Aoleu, Pepsi! Hai, salut! Şi dând mâna cu el, Alex îl întrebă curios, ce belea ai mă? Şi despre care zână vorbeşti, măi? – Ei, despre care zână, stai, să-ţi spun. Îi cea mai frumoasă, cea mai scumpă fiinţă din lumea asta! Şiare un corpuleţ, mamăăă! Şî io cu ea mă-nsor, să ştii! – Hai, mă! Şi cine-i norocoasa, măi? – Ei, cine e? Pun pariu mă Alex, că tu o cunoşti, că tu, dacă ai bani, eşti toată ziua pe-aci! – Nu, zău! îi răspunse Alex, râzând, păi zi-mi mă, cine-i? Lucrează aici? – Da, mă! E fata aia frumoasă cu părul lung şi albaştri. – Cine, mă? Adriana? întrebă Alex şi veselia lui fu înlocuită imediat cu un zâmbet, tu vorbeşti serios, acum? – Daaa! Şi când va fi nevasta mea, atunci te chem la nuntă, şi pe tine, şi pe toţi pretenii mei! – Ceee? întrebă „procurorul Craiovei” uimit peste măsură. Dar nu mai apucă să îl întrebe nimic, deoarece, văzând-o pe Adriana, Pepsi îi împinse pe amândoi din calea lui şi strigă la fată: – Adriana! Adiii, acum vin să te-ajut! – Bine Pepsi, vino! îi răspunse fata zâmbindu-i, dar văzându-l pe Alex, îi trimise o bezea. Pepsi crezu că bezeaua e pentru el şi în culmea fericirii, începu să sară în sus ca un nebun. Ghiţă îi privea, când pe unul, când pe celălalt. Pe-o parte îi venea să râdă, pe de altă îi părea rău de „pretenu” căpitanului. Avea impresia în acel moment că şi el, şi Alex, şi Adriana erau nişte personaje dintr-o telenovelă, în timp ce băiatul rămăsese şi el, perplex. Nici el nu se aşteptase la aşa ceva. Ghiţă îi chemă la masă şi băiatul îl urmă cu gândurile aiurea. Gândea în sinea lui: „Hai c-am încurcat-o acum, zău aşa! Din câte ştiam eu, Adriana e a mea, nu? Şi-mi vine ăsta, care îmi spune că e zâna lui, că o ia de nevastă şi mă mai

cheamă şi la nunta lui cu ea, pe deasupra! Adică-mi strică planurile cu fata pe care-o iubesc, fără să ştiu nimic? Ha, ha, ha! Da Adi o şti ce-are ăsta în cap? Sigur, habar n-are. Ha, ha, ha! Chiar îmi vine să râd. Doamne, mie îmi vine să râd, dar el, când o vedea că ea-i cu mine, ce-o să mai fie? Nu pot fi jigodie şi să râd de situaţia asta fără să-mi pese. De unde ştiu eu, poate că aşa ceva ar fi putut să mi se-ntâmple şi mie, nu? Dacă mie mi-ar fi plăcut de-o gagică şi eu n-aş fi ştiut că ea este cu unul din prietenii sau cunoscuţii mei? Şi dacă aş fi gândit şi eu cum gândeşte ăsta, şi... Doamne! Ce să fac? Să râd sau ce să ce să fac? Să mă duc la el şi să-i spun sau să stau în banca mea? Dacă merg la el să-i spun care-i treaba, îi stric toată fericirea, o să-l doară. Dacă tac, iar nu-i bine, că oricum, tot va afla la un moment dat că eu sunt cu fata pe care el o iubeşte şi-şi face planuri. Cred că mai bine tac şi îmi văd de treabă, deocamdată. Şi ceo fi, o fi!” Cam aşa gândea Alex până ajunseră la masa unde căpitanul şi Tutoi ciocneau cu paharele şi râdeau. La rândul său, Ghiţă nu-l pierdu din ochi şi îi văzu preocuparea de pe faţă. Îşi dădu seama că e un băiat bun şi ar fi fost tare curios să afle exact cum gândeşte situaţia, deşi avea o bănuială în privinţa asta. Dar ajungând lângă cei doi prieteni ai lui, zâmbi şi le spuse: – Gata, frăţioare, gata! Rezolvai problema, ieşirăm şi din asta! – Cum, aşa? Ia să văd, cum îl îndulcişi pe patron? întrebă căpitanul. – Cu bani, mă! Pun pariu că banii îl făcură să uite de tărăboiul care îl făcurăţi voi doi aci, spuse Tutoi, aşa-i c-am dreptate? - Ei, nu uită, dar îl îndulci bine cu două sute de euro şi cu o bere pentru fiecare client care e aici în seara asta, că doar nu numai pe el îl deranjarăm cu prostia noastră, spuse Damblagiul, râzând, şi pe deasupra l-am mai convins să ne lase să bem şi să ne distrăm cât mai mult, dar... băieţi, avem altă problemă acum, şi chiar e ceva serios. – Ce-i, mă? Ce s-a-ntâmplat? întrebă iar căpitanul, hai, zii o dată, nu mă fierbe! – Mai întâi de toate, băiatul ăsta este Alex, şi cred că va fi unul din prietenii noştri, de-acum în colo, e băiat fain. – Mmm! Şî io îl ştiu, e copilul unor vecini de-ai mei. Da’ care-i problema? – Eu, doar din vedere îl cunosc, spuse Tutoi, dar se ridică şi dădu noroc cu el. – Nu-i nimic, uite, de-acum în colo mă vei cunoaşte mai mult, spuse Alex, strângându-şi mâna cu el, sper să devenim şi prieteni, de ce nu? Şi întorcându-şi privirea spre căpitan, îl întrebă, căpitane, ce mai faci? Cum eşti? – Îs bine, băiete, mulţam lu' Dumnezeu. Şi fac cum ştii şi tu, şi tot oraşu', ştii că fata mea Mărioara

nu mai e şi că mă doare, ce să fac? – Da’ cum te descurci cu mâncarea, cu celelalte? – Ei, cum! Binişor, de foame nu mor io, şi cu celelalte, la fel, azi îi mai bine, mâine-i mai rău, şî tot aşa, ştii tu cum îi viaţa mea. – Da’, ia zii, care-i problema? Ce problemă avem, mă? întrebă Tutoi. – Ei, da! Avem o problemă, băiatul ăsta, Alex, e problema. – Doamne ia-mă! Vai de mine, nu-nţeleg nimic! De ce-aş fi eu problema voastră? – De fapt, nu problema noastră eşti, ci a lui Pepsi, din câte văzurăm amândoi, nu? – Ceee? Voi ştiţi că-i sfârâie câlcâiele după Adriana? – Ohooo, şi ce-i mai sfârâie, Doamne! Că mie, când mi-o spus prima oară, am crezut că mor de râs! Îmi zâcea că are o belea şi avea-n ochi lacrimi de crocodil, că m-am speriat la-nceput, pe cuvânt! Am crezut că avea într-adevăr o belea! – Ehei, şi eu am râs cu foc, că aflai de beleaua lui azi, mai înainte să ne-ntâlnim cu Damblagiu'. Păi şi Alex, ce legătură are cu „beleaua” lu' Pepsi, mă? – Ei, problema e că Alex este prietenul, iubitul şi posibil, viitorul soţ al fetei. Acum, Pepsi îi spusă adineaori ce planuri are el cu fata, şi el fu cam surprins. Dar problema va fi atunci când va afla şi Pepsi că visează cai verzi pe pereţi, cu fata asta. – Ceee? Bă Damblagiule, tu vorbeşti serios? Bietu' Pepsi! spuse Tutoi, şi-atunci, ce ne facem cu el? Voi vă daţi seama cum va fi sufletul lui, când va afla? – Da’ ce fu în mintea şi în sufletul meu, când îmi spusă şi când îl văzui aşa de fericit? – Mda, eu pot să-mi închipui, că te observai eu, dar nu ştiu cum va fi el când va afla. – Lăsaţi, nu vă mai faceţi probleme atât din cauza lui, va fi bine, vă spun eu. Va plânge, se va agita, o să vrea să se omoare, o să vrea să facă cine ştie ce prostie, dar noi suntem pretenii lui, o să fim lângă el, o să-i cântăm la ureche despre alte fete care mai sunt pe lume, etc. Asta-i viaţa! Uneori avem parte de mai bune şi mai frumoase, alteori mai şi pierdem, asta-i viaţa! Staţi voi cuminţi, că nu scăpăm aşa uşor de el, nu moare el cu una cu două, le spuse căpitanul, care îl cunoştea bine. – Şi eu, cum fac să-i spun? întrebă Alex. – Nu-i spui nimic, băiete, lasă-l în pace. O vedea el odată şi-odată că fata-i iubita ta şi va trebui să accepte, spuse şi Damblagiul. – Sunt în totalitate de-acord, spuse şi Tutoi. va urma

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu 32-42

Niţu Constantin

Bătrâneţea şi creaţia Moto: „La noi nu-i nimenea bătrân, doar vinul roşu din pahare...” (din folclorul „cântat”) Editura PIM, Iași Un binecunoscut intelectual din „dulcele târg al Ieşilor” mi-a adresat frontal o întrebare – „puteţi scrie ceva despre bătrâneţe şi creaţie?” Am ezitat să îi dau un răspuns direct. Subiectul te pune pe gânduri. E greu să te hotărăşti. Vei reuşi? Şi uite-aşa, căzut eu pe gânduri, cu un gând aruncat în sus, în norii cumulo-nimbuşi apăruţi din senin, dar cu ochii şi pe ecranul calculatorului, aud la televizorul ce funcţiona uitat, ca să se afle în treabă şi să consume kilowaţii şi aşa scumpiţi mereu, un comentariu asupra celor spuse de un vremelnic ministru PD-L al comunicaţiilor, că trebuie „să facem în aşa fel încât persoanele în vârstă să fie mai puţine”. „Ptiu, drace!”, mi-am şoptit în barbă după ce am scuipat în sân şi m-am închinat de trei ori cu faţa întoasă spre ecran. Şi ştiţi unde se întâmpla asta? În București, la festivitatea deschiderii anului şcolar 20011 - 2012, de la Liceul Grigore Moisil din capitală! Declaraţia vremelnicului ministru Vreme a stârnit hohotele unora din asistenţă. Zicerea completă a fost „Haideţi împreună cu PD-L şi coaliţia să facem ca persoanele în vârstă să fie din ce în ce mai puţine şi cu toţii să ştim să utilizăm calculatorul, să utilizăm instrumentele societăţii informaţionale”. Las la o parte „vrăjeala” cu societatea informațională. Toate societăţile au fost şi informaţionale, că termenul e legat de „informaţie”. Şi informaţie a existat, există şi va exista mereu, atât cât va exista omul. Propun mai degrabă termenul „societate infomatică” sau informatizată, legată de folosirea calculatorului şi a mijloacelor moderne de transmitere a datelor. Mai putem confunda în mileniul al treilea datele cu informaţia? Venerabilul vroia să se refere la Grigore Moisil, părintele informaticii româneşti, care spunea: „În curând, lumea se va împărţi în două categorii, persoane în vârstă şi persoane care vor şti să utilizeze calculatorul.” 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aşadar, există bătrâneţe? Dacă ştiu să folosesc acest „idiot genial”, vorba lui Moisil, mai sunt bătrân? Orice consultare a unui dicţionar, chiar online (http://dexonline.ro/), realizat din toate dicţionarele editate până în prezent în România (la care au participat și studenții mei), îţi relevă că bătrâneţea e o „etapă finală din viața ființelor, caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor fiziologice; vârstă înaintată a unui om”, „ultima perioadă în evoluția unei ființe, caracterizată prin slăbirea funcțiilor fiziologice; vârstă înaintată; senectute; stare de om bătrân”, „perioadă de timp din viața ființelor, după maturitate” ş.a. Dar ce înseamnă oare „creaţie”? Din consultarea aceluiaşi vast dicţionar, creaţia este „acțiunea de a realiza opere artistice, științifice etc.; produs (valoros) al muncii creatoare, operă creată; interpretare (cu măiestrie) a unui rol într-o piesă de teatru, într-un film”, „proces de a crea; obiect creat; creaţie artistică, literară, populară”, „produs al muncii creatoare; lucru, operă creată; interpretare bună, originală a unui rol dintr-o piesă sau dintr-un film” etc. Ne-am lămurit? În rezumat, creaţia este realizarea a ceva nou, a unui proiect, a unui produs material sau spiritual, de la un pix, un fel de mâncare, un violoncel, la o poezie, un cântec, o pictură, o statuie, o interpretare sublimă ş.a. Încetează omul vreodată să creeze? Eu cred că nu! Poate unii încep mai târziu sau refuză să înceapă! Aceste excepţii confirmă regula! Exemplele sunt numeroase, de la genii până la oamenii obişnuiţi. Geniile tinere se pot număra pe degete, dar Milton, Beethoven, Goethe au dat dovada geniului lor, în ciuda surzeniei, a orbirii, când nu mai erau deloc tineri decât în spirit. Actorii noştri, Tamara Buciuceanu, Draga Olteanu-Matei, Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu şi alţii, umiliţi uneori de politicieni inculţi, neiubiți de unii tineri (dar e dreptul lor), au creat şi unii mai crează roluri de excepţie, fiind iubiţi mai ales de anumiți tineri. Remarcabili au rămas, prin operele lor, sculptorul Ion Irimescu şi pictorul Sabin Bălaşa, scriitorii Fănuş Neagu, Nichita Stănescu şi preacuviosul Bartolomeu Anania, cu opere create și la vârsta senectuţii. Dar au dreptul și tinerii la propriile opțiuni și propriile valori! Unitate în diversitate, dar nu ură! Sunt de acord şi cu anumite definiţii metaforice care susţin că bătrâneţea este „verdictul vieţii”, „ea însăşi o boală”, „vecernie a vieţii” (aforism al lui Vasile Ghica) sau altele asemenea figuri de stil. Un

om nu este bătrân atâta timp cât caută ceva. Creaţia presupune în primul rând cunoaştere. A cunoaşte înseamnă a şti. Să ne amintim vorbele lui Socrate – „ştiu că nu ştiu nimic, dar ştiu că pot şti mai mult decât ştiu”. Cunoaşterea nu are vârstă! Cunoşterea şi exerciţiul creaţiei înseamnă experienţă. Experienţa şi cunoaşterea duc la înţelepciune. Cunoaşterea, experienţa şi înţelepciunea, alături de datul iniţial, inteligenţa, şi ea mereu perfectibilă prin cele de mai sus, dau bogăţia spirituală a unui om. Când frunzele viţei se zbârcesc şi se usucă, ciorchinele este mai dulce si mai roşu. Ridurile ar trebui pur si simplu să arate numai unde au fost zâmbete. Cei mai mulţi oameni «bătrâni» sunt ca şi cronicile vechi care conţin lucruri interesante, adevărate, din vremuri trecute, şi merită osteneala de a fi consultate permanent. Unuia care-i spusese «eşti bătrân, e timpul să te odihneşti», Diogene îi răspunde «dacă aş alerga la izvoare şi aş fi aproape de ţintă, ar trebui să mă las moale, în loc să mă încordez şi mai mult?» Aşadar, batrâneţea definită de dicţionare, de biologie şi de legile sociale, chiar de către tinerii declarați „anti”, nu e chiar aşa de rea când iei în considerare şi alternativele creaţiei şi mai puţin, reducând accentuarea pe conjugarea verbului a avea la modul indicativ, timpurile prezent şi viitor sau chiar la modul optativ. A avea mult înseamnă adesea a stăpâni puțin. Lăsați bunurile materiale mai ales celor tineri, că ei au mai multă nevoie! Bătrâneţea nu e legată mereu de vârstă. Mulţi aşazişi tineri se simt deja bătrâni. Unii chiar «se nasc obosiţi», înscriindu-şi această expresie pe tricourile personalizate, ca un fost student al meu din promoția 2009. Ţara noastra nu are ce face cu tineri îmbătrâniţi; îi trebuie şi bătrânii, dar tineri în spirit. Să-ţi menţii inima fără riduri, să fi plin de speranţă, amabil, vesel, mai ales cu studenții, supus doar cui trebuie, adică legii juridice şi oamenilor care merită, tineri și mai puțin tineri, acesta este adevăratul triumf asupra bătrâneţii. Omul are toate anotimpurile (acum mă gândesc la Vivaldi), ca şi natura, şi, ca un material nobil, nu îmbătrâneşte! Andrei Pleşu, care nu poate fi niciodată bătrân, foloseşte cuvântul ecvanimitate, prin care înţelege a traversa cele patru anotimpuri cu un unic anotimp lăuntric. Ne putem lipsi de unul din cele patru anotimpuri? Este imposibil aşa ceva! Omul mai poate culege mierea frumuseţii şi dărui

rodul înţelepciunii şi celor tineri şi celor care se consideră bătrâni! Omul, „praf învăluit în fantasme” (Emil Cioran), îmbătrâneşte atunci când îi îmbătrânesc pasiunile, ceea ce nu li se prea întâmplă oamenilor cu adevărat culţi. Trebuie să ne gândim că există un „azi”, dar există şi un „mâine”. În fiecare dimineaţă viaţa reîncepe mereu. Totul se pune în mişcare, renaşte, creşte, se transformă şi se dezvoltă. Viaţa reînfloreşte, îşi întinde braţele, se multiplică. Viața se manifestă, ying îşi caută perechea, pe yang, se regăsesc, se oferă reciproc, sub multiple forme, în mii de apariţii, diferite şi sublime. Natura, căreia îi aparţine şi omul, se reinventează mereu şi mereu. Acesta este miracolul etern al reînceperii unei noi zile, al unui nou „mâine” transformat în „azi”, în veşnicul drum către „ieri”! La orice vârstă, dar mai ales la cea a senectuţii, trebuie să dai valoare lucrurilor nu pentru ceea ce ele reprezintă, ci mai curând pentru ceea ce semnifică. Şi trebuie remarcat faptul că nu există creaţie fără iubire. Amintiţi-vă cuvintele din „testamentul” lui Marquez - „le-aş arăta oamenilor cât de mult se înşeală gândindu-se că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că îmbătrânesc atunci când încetează să iubească.” Să ne amintim tot spusele acestuia, că „moartea nu vine odată cu bătrâneţea, ci mai curând odată cu uitarea” Iar câteva sfaturi pentru colegii de senectute se impun cu prisosunţă. Gândiţi-vă că „idiotul genial”, calculatorul, materializat prin PC, laptop, notebook, iPad, ebook, iPhone sau printr-un simplu telefon mobil, nu e decât o unealtă, un instrument, fie chiar dotat cu un metacăutător, precum Google, supralicitat de fostul preşedinte Băsescu sau de enigmaticul (e)Vanghelie (Vanghelie electronizat). Cel care îl foloseşte, care interpretează datele, transformându-le în informaţie, tânăr în spirit, contează. Calculatorul lucrează cu date, cu informaţie lucrează doar omul! El „o vede”, „o simte”, „o interpretează”. Fie ea și poezie! Amintiţi-vă că o mare iubire (chiar târzie) sau realizările extraordinare ale creaţiei pot aduce cu sine şi un mare risc, dar pe care trebuie să ni-l asumăm. Când pierzi pe cineva, când pierzi ceva făcut de tine, nu dispera. Îţi rămâne experienţa de a retrăi frumos, de a reface oricând acel lucru şi altele superioare şi înţelepciunea de a le preţui. Am învăţat că trebuie să respectăm întotdeauna regula celor trei R – respectul pentru sine, 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

respectul pentru ceilalţi şi răspunderea pentru acţiunile proprii. Iar dacă nu am realizat ceva, nu trebuie să intrăm în derută! Nerealizarea unui fapt sau a unui lucru pe care l-am dorit este uneori cel mai bun cadou al sorţii. Şi mâine e o zi! Va trebui să petrecem în fiecare zi câteva momente cu noi înşine pentru corectare! Să fim gata să ne schimbăm scopurile, dar să nu ne schimbăm niciodată valorile. Și să iubim tinerii! Ei sunt viitorul! Trebuie să transmitem mai departe cunoştinţele noastre, aceasta fiind calea spre nemurire. Moare omul (praf învăluit în fantasme), omenirea rămâne! Trebuie să fim grijulii cu mediul înconjurător, cu Pământul, „a treia planetă de la Soare”. Şi pe acest pământ, măcar în ţara noastră, trebuie să vizităm cel puţin o dată pe an un nou loc, izvor natural de cunoaştere şi condiţie a creaţiei. Vizita virtuală cu mijloacele mass-media, dacă e posibilă, este bună şi antefactum şi postfactum (chiar și „în loc de...”). O problemă aparte este cea a produsului creaţiei, care se diversifică, unele produse devenind lucruri şi efecte multimedia. Dispare oare cartea tipărită? Ştim că există şi cartea online, dar cartea clasică, tipărită, nu dispare. Ba, mai mult, orice editură care se respectă realizează atât lucrări tipărite, cât şi versiunile numite „electronice”, care circulă foarte rapid prin reţeaua web. Acum poți citi e-book pe un iPhone! Tot în web, marile muzee realizează situri interesante, chiar cu vedere tridimensională a lucrărilor expuse (de exemplu http://www.louvre.fr/llv/dossiers/liste_ei.jsp?bmLoca le=en), la care au acces cei care „ştiu să navigheze”, indiferent de vârstă. De literaţi şi de reţelele sociale, inclusiv „literare”, nu mai amintesc. În profesia mea, realizări de excepţie precum Google Earth sau Google Maps (http://maps.google.com/) prezintă zonele terestre reprezentate pe hărţi sau pe imagini obţinute din sateliţi. Sistemul GPS (de poziţionare pe Terra) permite determinarea automată a poziţiei terestre, adică a latitudinii, longitudinii și cotei, „navigarea” automată a oricărui mobil pe uscat, pe apă sau în aer. La multe asemenea realizări au contribuit şi tinerii şi vârstnicii. Iar folosirea acestora nu ţine seama de vârsta „biologică”! Aşadar, o veşnică întrebare – „vă consideraţi bătrân?” Iar în final, o urare: Indiferent de vârstă, să fiţi iubiţi, că trebuiţi: cum(va), cui(va), când(va), unde(va!)? 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Dandu Briel

Metoda de trecere într-un timp personal! Metoda de ieşire din timpul clasic, măsurabil şi intrare în cel personal dorit. (partea a-II-a) După o perioadă de timp, evident, total necronometrată, atunci când zburam deja de o vreme, mi-am spus în gând, că „iată deja au trecut 5 secunde” după care m-am retras total din această preocupare şi am urmărit un film pe ecranul din faţa mea, de pe fotoliul de viz-a-vis. Acesta este primul pas. În continuare utilizăm obişnuinţa pe care o are subconştientul de a cronometra evenimentele şi în momentul în care se petrece ceva nou mai adaug la timpul meu, de 5 secunde, un alt timp pe care eu mă fac că îl cred şi că este foarte real. Deci la finalul filmului, atunci când subconştientul se aşteaptă ca eu să mă uit la ceas şi să-i spun iată ce greu a trecut această perioadă de timp, eu, fără să mă uit la nimic, îmi spun: „ce repede au trecut încă 10 secunde, iată nici nu mi-am dat seama că au trecut deja, în total, 15 secunde!!” Conştientizez permanent faptul că în acel moment măsor timpul meu personal şi că nu mă interesează alte metode de măsurare. Desigur că tot acest procedeu este mintal şi nimeni din jurul meu nu va sesiza vreodată că eu sunt deja în alt timp. Evitaţi bineînţeles să răspundeţi cuiva la întrebarea: Cât este ora, vă rog? sau recunoaşteţi că nu aveţi ceas. Dacă cel curios află, din altă parte, cât este ora şi vă spune şi dumneavoastră, vă faceţi că nu înregistraţi momentul şi vă vedeţi de cronometrarea personală. Uluitor este faptul, dacă suntem corecţi şi nu căutăm cu disperare să vedem ora pe undeva, că subconştientul începe să ne credă, pentru că noi suntem şeful şi avem pentru prima dată senzaţia că, întradevăr chiar au trecut numai 15 secunde. Dacă această senzaţie nu apare la 15 secunde la 25 cu siguranţă va apărea deoarece subconştintul se va convinge că acest tip de cronometrare este singurul pe care i-l veţi furniza şi îl va lua foarte în serios. Trebuie să-i demonstraţi că mintea dumneavoastră este cea mai puternică forţă. După acest prim pas sunteţi atent la evenimentele care se petrec în avion şi le acordaţi anumite unităţi de timp. Nu există nicio regulă, singura fiind să nu vă apropiaţi cumva de tipul real nici în gând dar mai ales cu timpii dintre evenimente. Să nu începeţi să ieşiţi din scara măsurătorii şi după secunde să acordaţi ore sau jumătăţi de oră. Totul se sparge ca un balon de săpun şi veţi revenii cu

picioarele pe pământ ieşind din timpul personal.

cu o bere în faţa lui.

Deci atunci când vine stwardesa cu băuturile e un eveniment plăcut şi puteţi să mai adăugaţi 10 secunde, sau câte vreţi dar nu peste un minut, deoarece aveți de măsurat o durată foarte mare. Lucraţi numai cu secunde care se adună şi fac minute. Nu cu minute că ajungeţi la ore şi „vraja” se rupe.

Atunci cand sunteţi în concediu nu mai ştiţi ce să faceţi mai repede având senzaţia că timpul trece uluitor de rapid comparativ cu ultima zi petrecută la birou care a fost îngrozitor de lungă.

Mai vedeţi un film, încă 5 secunde. Mai vine cu masa, puteţi după ce aţi mâncat să vă mai daţi un premiu de 10 secunde. Trageţi un pui de somn, de cât o fi el că tot nu contează şi mai adăugaţi alte 5 secunde. Alt film, altă masă alte secunde. Deja lucraţi cu minute şi cu secunde. Trebuie să aveţi senzaţia că nu sunteţi implicat în activitatea respectivă şi că asistaţi, ca la televizor, la ceva care nu vă prea priveşte dar care sunteţi obligaţi să vedeţi. Vă consideraţi scos din obligaţia timpului măsurabil şi vă aflaţi cu totul în timpul personal. Dumneavoastră sunteţi stăpânul ! Nu trebuie să vă gândiţi nicio clipă că evenimentul la care participaţi are un final şi să încercaţi să aproximaţi cam cât ar mai fi până la el. Nu vă foloseşte la nimic, ba din contră, vă „trezeşte” la realitatea timpului măsurabil. Nu aşteptaţi finalul ci asistaţi la ceea ce se petrece în prezent, sunteţi prezent şi nu aveţi decât prezent. Restul nu vă interesează! Veţi fi foarte plăcut surprinşi să constataţi că timpul a trecut extraordinar de repede şi că sunteţi chiar foarte odihnit. Pentru mine, care deja aveam un antrenament serios, în domeniu, timpul zborului cu avionul a trecut, după cum am mai menţionat în 7 minute şi douăzeci de secunde, în loc de 9 ore. Un concert de 2 ore are circa 6 minute. O slujba de duminică are circa 8 minute. Este interesant de observat ca minutele mele de zbor cu avionul nu au nicio legatură cu minutele de la concert. Pentru fiecare activitate eu inventez alte minute şi nu ţin cont de nicio regulă. Nu există decât regulile pe care noi le transmitem subconştientului. Nu am încercat, ce-i drept să consider, invers, că un concert are 18 ore sau mai mult pentru că scopul acestui procedeu este reducerea timpului real cronometrat la un timp agreabil personal. Nici nu cred că metoda merge invers dar oricine o poate încerca. Sunt convins că fiecare dintre noi a trăit, la un moment dat, acest exerciţiu şi a aplicat această procedură fără să fie conştient de ea. Dacă staţi la coadă la un wc public, în mod sigur, timpul dumneavoastră personal trece extrem de greu faţă de timpul celui aflat undeva, pe o terasă,

Ora în care vă pregătiţi să plecaţi la birou şi trebuie să vă treziţi , să vă spălaţi, să mâncaţi, să sculaţi copii, să le puneţi de mâncare sau chiar să-i duceţi la şcoală este mult mai „scurtă” decât ultima oră petrecută în acelaşi birou cu ochii pe ceas. Din toate aceste exemple rezultă clar că timpul personal diferă în funcţie de activitatea pe care o desfăşurăm şi de dispoziţia pe care o avem, deci este total subiectiv. Doar ceasul ne aduce la realitate! În această situaţie putem să-l facem şi mai subiectiv şi să ni-l subordonăm. Un alt caz concret. Acum două zile am mers la Sala Radio la un concert. Durata reală a fost de o ora şi patruzeci şi cinci de minute. Timpul meu a fost de șase minute și douăzeci de secunde. Până acum nimic deosebit din punct de vedere al metodei dar totuși intervine un element nou care trebuie luat în considerare. După ce a început concertul, dirijat de Madălin Voicu, la o un moment dat i-am acordat 5 secunde. Așa m-am gandit eu că e cel mai corect, în acel moment, să iau în calcul module de câte 5 secunde. Apoi pentru fiecare parte a concertului am mai adăugat câte 5 secunde și am ajuns la un total de 20 de secunde. În acel moment am avut senzația clară că subconștientul meu nu mă ia în serios și nu vrea să accepte că o simfonie de aproximativ o ora a durat doar 20 de secunde și m-am gândit că trebuie să fac imediat ceva pentru a-l convinge și mia venit ideea să transform cele patru unitați de timp de câte 5 secunde în 4 minute. Am mai discutat acest fapt prin care subconștientul are anumite limite de acceptare care ar putea depinde, eventual, de personalitatea fiecaruia dintre noi. În acel moment totul parcă s-a luminat și acest mod de măsurare a funcţionat şi a fost acceptat imediat. Acceptarea s-a facut prin senzaţia de confort pe care am trăit-o din acel moment. Cuvântul „minute” a dezlegat tot procesul. Probabil că subconştientul meu a considerat că acest cuvânt este pe deplin acceptabil. Mi-am dat seama și de faptul că dacă aș fi zis „minut” iar ar fi fost greu de înghițit dar cu „minute” totul părea foarte verosimil. Frumeseţea metodei constă în faptul că noi facem ce vrem cu timpul nostru dacă păstrăm anumite limite. Partea interesantă a venit și după aceea în momentul în care după 4 minute am adăugat 15 secunde și ideea a fost acceptată fără nicio problemă. Deci combinaţia de minute şi secunde a funcţionat foarte bine. Am mers în continuare cu unități diferite de timp, adică cu 10 secunde sau 15 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

sau 20 fără nicio problemă. Aveam deja minutele ca bază. La finalul concertului am ajuns la 6 minute si 20 de secunde și am fost foarte surprins că e gata. Am fost chiar surprins că lumea se ridica să plece. Menționez că la pauză nu m-am uitat la niciun ceas și am considerat-o ca având 10 secunde pe care le-am adăugat, după terminarea ei, la cele 4 minute stabilite anterior. Așa am început partea doua a concertului cu 4 minute şi 20 de secunde. Nu am avut nicio problemă de acceptare din partea subconștientului meu. De aici trebuie înţeles că pot număra cu secunde atunci când ştiu că durata evenimentului este foarte mare şi în mod sigur voi ajunge, spre final, la minute dar nu pot face acest lucru dacă până la finalul evenimentului nu voi face nici măcar un minut deoarece această durată va fi greu de asimilat. Din experienţă a rezultat că pentru evenimente de 3 la 4 ore pot să îmi realizez timpul personal numai din minute iar pentru cele peste 4 ore pot începe cu secunde şi ajunge la final la mai multe minute. În fapt această metodă fiind încă la începutul ei, adică experimentată numai de mine, pe durata a şase ani, eu cred că alte persoane vor putea încerca diferite variante de cronometrare a timpului personal şi pot ajunge până la final la o adaptare a ei stilului propriu. Esenţa metodei constă în spectaculozitatea reducerii timpului clasic la cel personal. Nu veţi face nicio scofală dacă veţi încerca şi chiar reuşi să reduceţi două ore la o oră şi jumătate. Pentru două ore sunt suficiente 5-7 minute. Din experienţa proprie pot spune că nu am depăşit niciodată 10 minute de timp personal indiferent de durata reală a evenimentului. De aici rezultă că se poate face orice cu durata proprie a unui minut, specifică unui eveniment, şi nu avem o normă de, să zicem, 3 minute pe oră şi nici nu trebuie să ne batem capul cu statistici şi proporţii comparative ci să dirijăm timpul propriu exact cum simţim că ne convine. Singura piedică pe care o putem întâmpina va fi rezultată de lipsa noastră de imaginaţie şi de „credinţa” că cineva intră în capul nostru şi ne supraveghează sau ne face să gândim în alt fel decât am dori. Nimeni nu poate face acest lucru! Aceasta este şi puterea secretă a metodei că în mintea noastră putem face exact ceea ce dorim!. După cum s-a văzut această tehnică nu se poate utiliza în orice situaţie ci numai în cazurile unde putem fi în postura de spectator. De fapt eu sunt convins că şi la birou, dacă nu am avea niciun ceas şi nu ne-ar interesa cât este ora, timpul personal ar trece mult mai repede. Acolo este însă mai dificil deoarece mereu se găseşte câte un coleg care să întrebe cât e ceasul si apoi să spună cu năduf: deabea s-a facut 12!! Pentru binele dumneavoastră, în astfel de situaţii vă faceţi că nu l-aţi auzit şi vă 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

spuneţi cu convingere: deja s-a făcut 12, ce repede trece timpul! Totul este subiectiv şi depinde de puterea minţii noastre. Alt secret al metodei constă în faptul că nu grăbim timpul să treacă ci doar îl cronometrăm aşa cum dorim. Nu înseamnă că dacă aplicăm metoda o facem în pas alergător ci pur şi simplu trăim prezentul cu toate simţurile. Noi nu suntem sclavii niciunui ceas! Pentru aceasta este suficient ca după ce am stabilit, periodic, durata proprie, să ieşim, de fiecare dată, chiar din timpul nostru, ca şi cum am lăsa să se închidă în faţă două uşi glisante şi să devenim, în continuare, spectatorii evenimentului la care participăm. Ceva similar cu privitul unui film documentar în care nu avem niciun fel de implicare. Mai ales nu vom avea gânduri de genul: am zis eu 25 de secunde dar în realitate cred că au trecut cel puţin 30 de minute! Genul acesta de gânduri pot apărea la primele încercări dar, în mod sigur vor dispărea după mai multe „antrenamente”. Avantajul acestei metode este, mai ales, că dacă ratăm primele exerciţii nu păţim absolut nimic pentru că nimeni nu ştie ce facem noi cu şi în mintea noastră. Acolo este lumea noastră! Şi puterea! În luna martie am fost iar la concert la Sala radio. De data aceasta ştiam cu precizie cum voi proceda. Era ziua francofoniei şi am fost puţin derutat de faptul ca în loc să înceapă muzica au suit pe scena o serie de vorbitori care, în limba franceză, au adus tot felul de omagii acestui eveniment. Totuşi nu mam pierdut cu firea şi am acordat tuturor vorbitorilor un minut care a fost acceptat de subconştientul meu ca fiind real şi absolut adevărat. Pentru fiecare parte a primei simfonii am adugat alte minute având în total la finalul primei parţi 5 minute. Aşa am intrat în pauză. După pauză, careia i-am acordat 5 secunde am mai adaugat încă două porţii de timp de 20 de secunde şi încă una de 10 secunde totul fiind la final de 5 minute şi 55 de secunde, atunci când s-a terminat tot concertul. Ceasul era 21 si 10 minute. Deci două ore şi 10 minute le-am transformat în 5 minute şi 55 de secunde şi chiar aceasta a fost senzaţia mea la finalul concertului. Ai senzaţia că trăieşti un moment magic! Presupun că totul a început să se deruleze foarte credibil şi subconştientul meu s-a obişnuit deja cu acest mod dublu de calcul al timpului pentru că nu mai opune nicio rezistenţă. Consider că oricine poate face ceea ce fac eu şi poate aplica această metodă în orice situaţie în care consideră că o anumită activitate ar fi şi mai plăcută dacă ar „păre” mai scurtă dar cu acelaşi conţinut. Esenţa metodei constă în a „ignora” orice ceas şi a creea prin proprie voinţă, în anumite situaţii, un timp personal confortabil. Nimeni nu ne poate opri să gândim în interesul nostru! Numai de noi depinde!

Ion Vanghele

Hermeneutica vol.4 Cutia cu iasca Un foarte interesant basm, este acela al lui Hans Christian Andersen. Basmul se numeste „Cutia cu iasca”, dar are şi alte denumiri, ca: „Amnarul” sau „Scăpărătoarea”, în funcţie de editura care a editat şi reeditat basmele lui Andersen. Conţinutul basmului se axează pe descoperirea unei comori. Dar elementele care apar în cadrul poveştii conţin toate ingredientele care se adună în jurul unei necropole clasice. „Un soldat venea mărşăluind pe drum. Unu, doi! Unu, doi! Avea raniţa în spinare şi sabia la şold, fiindcă fusese la război şi acum se întorcea acasă.” Stranietatea basmului porneşte din momentul când foloseşti metoda comparativă a miturilor. În Ivan Turbincă, se vorbeşte tot de un soldat care este lăsat la vatră. Dar istoria lui este un amestec de influenţe greceşti şi ebraice. În legenda „Dezertorului”, asemănătoare cu aceea a lui Pavel Varga, se vorbeşte despre descoperirea întâmplătoare a unui tezaur, iar eroul întâmplător, anonim sau nu, este tot un soldat care a fugit din armata. Numărul de astfel de întâmplări în care eroul este soldat poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de variantele dezvoltate de varianta iniţiala. La un moment dat, în timp ce soldatul mărşaluia spre casă, întâlneşte pe drum o vrăjitoare. „...era o vrăjitoare bătrână atât de urâtă, cu buza de jos atârnându-i până la bărbie.” Apariţia „vrăjitoarei” în cadrul basmului, poate schimba la un moment dat perspectiva cronologică a acestuia, împingând basmul foarte mult în antichitate. De regula, timpul când se petrece acţiunea este considerat evul mediu, respectiv anii 1700, 1800 e.n. Să ne abatem puţin de la naraţiunea basmului şi să vedem ce credeau oamenii despre vrăjitoare şi cum reacţionau ei în prezenţa acestora. Dupa Wikipedia, : „O vrăjitoare în credinţa populară era o femeie cu puteri magice, ce putea realiza vindecări miraculoase, sau putea aduce nenorociri. După perioada de creştinizare a fost considerată ca fiind în legătură cu demonii lui Lucifer. În perioada evului mediu de suprimare a vrăjitoarelor, din motive de ură, invidie, puteau fi

înlăturate cu pretextul învinuirii de vrăjitorie, find condamnate persoane de ambele sexe, dar mai ales femei. Se diferenţiează două feluri de vrăjitori/vrăjitoare : – striga sau „vrăjitoarea cu mătură” – ea fiind în perioada din înaintea creştinismului făcătoarea de farmece, femeia-vraci. Conform credinţelor putea lua forma diferitelor animale. Putea fi malefică (feminin), mai rar maleficus (masculin) – însemnând „făcătoare” (f) - „făcător” (m) sau „dăunătoare” (f) - „dăunător” (m), acestea sunt efectiv vrăjitoarea şi maistrul vrăjitor, cunoscuţi sub numele de „succubus” şi „incubus”. Pentru a nu complica textul nostru, mai arătam perioada care intră teoretic în atenţia noastră: „Biserica consideră că actul magic este impur, pentru că practicantul crede într-o eficacitate a cuvântului şi a ritualului în sine. Represiunea vrăjitoriei a funcţionat prin valuri succesive iar vrăjitoarele au fost acuzate de satanism, dar şi de a fi adus ciuma. Perioada de apogeu a acestor procese odioase este atinsă în perioada 1450 1750. Cu toate că masele denunţă deja vrăjitoarele într-o perioadă anterioară, autorităţile nu au luat măsuri de pedepsire a acestora. Motivul principal al prigonirii vrăjitoarelor de către inchiziţie nu se leagă propriu zis de acestea ci de pedepsirea ereticilor, pentru a împiedica extinderea ereziei. Instituţionalizarea proceselor de vrăjitorie în Transilvania, s-a făcut sub domnia principelui Mihai Apafi I. Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul XVI-lea, 25 dintre ele petrecânduse în oraşele Cluj[1] şi Dej.[2] Unul din cele mai lungi procese transilvănene s-a dezbătut la Sibiu, şi dateaza din anul 1718 şi se intinde pe o perioadă de peste trei ani.[3] În anul 1730 Tóth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila şi Varga Anna din comuna Csaszló, au fost interogate şi supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte şi arse pe rug în oraş.[4] Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia.” În cadrul acestor citate apare la un moment dat ideia ca unele vrăjitoare puteau să ia diferite forme, sau să schimbe înfăţişarea oamenilor, dându-le diferite aspecte animaliere. Ori o astfel de menţiune ne duce spre Odiseea lui Homer, referindu-se la Circe, sau la Apollonios din Rhodos şi la Argonauticele sale, una din vrăjitoarele care apar 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

aici, fiind Medeea din ţara Colchidei. Dar ambele vrăjitoare sunt fixate în materialul memorial, în spaţii geografice denaturate, astfel încât descoperirea ţării lui Aiete, devenind imposibilă. Şi dupa ce îl laudă pe soldat, vrăjitoarea îi spune: „Vezi acel copac mare?- arătând spre un copac din apropiere. E gol înăuntru. Urcă-te până în varf, şi vei vedea o scorbură în care îţi poti da drumul, până ajungi jos, chiar sub copac. Voi lega o franghie în jurul mijlocului tău să te pot trage înapoi atunci când strigi. – Ce să fac eu acolo jos, sub copac? a întrebat soldatul nedumerit. – Sa aduci banii - a spus vrăjitoarea. Trebuie să ştii că atunci când ajungi la baza copacului, te vei afla într-un pasaj larg. E destul de luminat acolo, fiindcă există peste o sută de lămpi care ard. Vei vedea trei uşi pe care le poţi deschide deoarece cheile sunt acolo. Dacă intri în prima cameră, vei vedea o cutie mare în mijlocul podelei. Un câine sta deasupra ei, ochii lui fiind tot atât de mari cât o farfurioară. Îţi voi da şortul meu albastru cu carouri pe care poţi să-l întinzi pe podea. Grăbeşte-te, ia cainele şi pune-l pe şortul meu, deschide cutia şi ia de acolo câţi bani îţi pofteşte inima. Sunt toţi din aramă” Urmează descrierea celorlalte două camere, singura diferenţă fiind referitoare la natura, de argint sau de aur, a banilor cât şi faptul că acei câini de pază diferă faţă de primul prin mărimea lor: „Vei găsi acolo, un câine cu ochii la fel de mari, ca nişte pietre de moară.” În camera unde stă cainele care păzeşte aurul, fiecare ochi al câinelui care stă pe acea cutie, este la fel de mare ca Turnul Rotund.” Singurul lucru pe care îl cerea vrajitoarea, era o cutie de iasca ce se găsea acolo. Dacă prezenţa câinilor funerari, sau aceasta reprezentare a Cerberului cu trei capete este evidenta, lipsesc din inventar, osemintele celor defuncţi. Dar poate că nu este vorba strict de un mormânt, ci de un loc, cu grija ales, unde a fost îngropat cu bună ştiinţă un tezaur. Interpretarea este puţin ambiguă, deoarece în acest prim episod nu se pomeneşte nimic de existenţa unor persoane îngropate acolo. Totuşi mai departe, Andersen spune un lucru uimitor: „Câinele a ieşit pe uşă într-o clipă, şi înainte ca soldatul să aibă timp să se gândească la asta, s-a şi întors cu prinţesa. Dormea adânc pe spinarea 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

câinelui şi era atât de fermecătoare , încât oricine putea să vadă că probabil era o prinţesă adevărată.” Întrebarea pe care ne-o punem, este dacă prinţesa era doar adormită, sau câinele infernal, purta în spatele său, o prinţesă defunctă. Voi lăsa cititorul să decidă asupra acestui aspect. Basmul este presărat cu semne, pe care le citim cu toţii dar nu le înţelegem. Câinii funerari îi vor aduce prinţesa soldatului câteva nopţi la rând. La un moment dat cunoscând profeţia şi întâmplarea povestită de prinţesă, încât bătrâna doamnă de onoare, hotărăşte să urmărească tărăşenia şi să o dea în vileag după puterile ei. Şi-a pus galoşii şi a început să urmărească câinele, urmându-l în fugă. „Când a văzut că au dispărut (câinele şi fata) într-o casă mare, s-a gândit acum că ştie unde este, şi a făcut o cruce mare cu creta pe poartă. Apoi s-a întors acasă, s-a culcat şi cainele s-a întors şi el de îndată cu prinţesa.” Din punct de vedere cultural şi simbolic, când moare cineva se pune doliu la poartă, cu o fotografie şi o cruce. Sub fotografie sunt scrise câteva cuvinte despre persoana defunctă. Aceasta a fost prima idee ce mi-a venit în minte. Din aceasta cauza, m-am întrebat dacă prinţesa este adormită sau a murit, ştiind că în imagistica antică, există doua personaje care se ocupă de defunct. Una dintre ele este „somnul” cea de a doua este „moartea”, cele două fiind surori. În cadrul basmului, lucrurile sunt însă mai complicate, deoarece câinele care a dus fata, a văzut semnul crucii pe poarta şi a luat o cretă, desenând pe fiecare poartă din oraş câte o cruce, astfel că bătrâna doamnă nu mai putea descoperi unde stătea răpitorul. Dar toate aceste semne, nu reprezintă o glumă (poate puţin macabră) făcută de câinele funerar. Răspândirea crucii pe toate porţile din oraş, reprezintă răspândirea unei boli extrem de periculoase şi molipsitoare care poartă numele de „ciuma”. Trebuie să înţelegem că oraşul acela era bântuit de ciumă acesta fiind motivul pentru care aproape toate porţile oraşului erau însemnate cu semnul crucii, semnul lui Cristos, dar şi al morţii. Faptul că spun acest lucru este o afirmatie, pentru ca în mod normal, ca o afirmaţie să devină un argument, trebuiesc arătate întâmplări în care sa procedat într-un mod asemănător. Ori ceva asemănător este descris în Vechiul Testament, înainte ca copiii lui Israel să iasă din Egipt, în acea migraţie de mare amploare care s-a numit: Ieşirea sau Exodul.

„Să ia din sângele lui (al mielului) şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor.(...) În noaptea aceea, Eu voi trece prin şara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuti din ţara Egiptului de la oameni până la dobitoace. Şi voi face judecata împotriva tuturor zeilor Egitului. Eu Domnul. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi aşa că nu vă va nimici nici o urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului.” Am vrut să vă spun două lucruri. Că basmul povesteşte despre o necropolă şi după aceea, despre motivaţia ei, reală sau fantezistă. Vreau să mai spun că acest basm, ca şi altele, conţine o serie de informaţii foarte importante care pot fi inţelese dacă sunt citite în mod corespunzător. Deoarece cercetarea noastră culturală, porneşte de la nişte motive populare, citirea corectă a motivelor şi înţelegerea lor ne poate face să descoperim realitatea istorică de la care a pornit autorul. În felul acesta, basmul completează istoria, oferindu-ne o imagine care se poate dovedi mai aproape de adevăr decât sursa istorică pe care o consultăm.

Despre arbori Aşa cum spuneam într-unul din materialele de Hermeneutică anterioare, necropola va aduna în jurul ei o serie de elemente diferite, cu scopuri uneori contradictorii... Unele dintre aceste elemente servesc pentru localizarea ei, altele pentru a o ascunde. Nu vorbesc aici despre acele necropole descoperite arheologic şi care oferă cercetătorului anumite tipare specifice. Mă refer strict la acele legende în care necropolele stau ascunse ca un fenomen cultural, despre care nu se ştiu pre multe lucruri sau cele care se ştiu, sunt de aşa naturş încât poveştile despre ele devin fantastice. Datorită acestui element fantastic, existenţa necropolei este chiar pusă sub semnul îndoielii. O parte din aceste necropole despre care povestim la rândul nostru, sunt construite de mâna omului în despicăturile sau peşterile de mici dimensiuni ale munţilor, amenajate pentru a asigura confortul funerar. Locaţiile acestora sunt în munţi, pe văile rele sau mai puţin accesibile, undeva lângă sau într-o stâncă, pe care martorul o defineşte ca fiind porţi care se deschid în anumite perioade sacre ale timpului. Dacă stânca este uşa sub raportul simbolic al interpretării, peştera este prezentată de ceea ce observatorul numeşte „deschiderea” acestei uşi. Raportul acesta straniu

dintre stâncă / uşă, deschiderea uşii / peştera propriu zisă , este uneori subliniată de prezenţa în mormânt sau în afara lui a câinelui funerar. El este zgâriat pe peretele stâncii, la intrare, sau apare sub forma unei sculpturi de piatră în camera funerară care stă pe o masă sau un suport, ori străjuieşte de o parte şi de alta canaturile uşii. În alte episoade narative, câinii funerari sunt de aur sau de argint, împodobiţi cu pietre preţioase. Câinii funerari sunt câinii obişnuiţi pe care defunctul îi avea în curtea sa când trăia şi îl însoţeau în unele activităţi de vânătoare. Ei erau sacrificaţi la moartea stăpânului, prelungind în felul acesta loialitatea lor şi după moarte. În afară de această interpretare, s-a ajuns la proiectarea câinilor funerari, ca fiind călăuzitori ai sufletului celui defunct, în aceasta situaţie, existând şi substituiri ale câinilor cu alte fiinţe având aceasta funcţie funerară, spre exemplu: însuşi zeul sau zeiţa morţii şi mă refer aici la Hades şi Persefona, Iovan Iorgovan, care apare într-un cântec sau bocet funerar, Hermes, ultima dintre zeiţele ursitoare cea care taie firul vieţii muritorilor. În sfera animalieră, alături de câine, au concurat pentru funcţia de călăuzitori un berbec negru şi probabil şi alte fiinţe care au fost sacrificate sau reprezentate sculptural, sub forma de piatră. În zona aceasta a vegetalului, au existat o serie de arbori cu care defunctul s-a făcut frate, aceşti arbori fiindu-i consacraţi de la naştere, ulterior fiind sacrificaţi îngropaţi alături de defunct sau la capul mortului. Ori universul acesta vegetal, i-a fost atâta vreme omului protector natural, participant activ la viaţa lui socială, încât aceasta participare se continuă în mod firesc, şi după moarte. Una dintre formele de „îngropare” a defunctului, fiind aceea în care trupul este înfăşurat într-o piele de animal, şi aceasta forma rezultată, va fi atârnată într-un copac, până când corpul şi pielea se vor distruge din cauza secetei şi a ploilor, transformându-se în pulbere. Ulterior, locul acestei piei primitive, cusute prin alăturarea mai multor suprafeţe de oi sau de vite, în societăţile mai evoluate vor fi înlocuite prin giulgiul funerar. Este o bucată mare de pânză, în care defunctul era înfăţurat. Repetăm, ca să se înţeleagă foarte clar. În general istoria culturală acţionează prin evoluţia anumitor elemente ale vieţii câştigate experimental, şi astfel de experienţe sunt continuate sub alte forme superioare, în funcţie de nivelul cultural şi evoluţia economică a societăţii. În Grecia, Penelopa va ţese giulgiul funerar pentru socrul ei, tatăl lui Ulise. Cristos va fi înfăşurat şi el la rândul său într-un giulgiu care va ajunge la Torino, de unde îşi va lua la un moment dat numele. Dar aceste giulgiuri, nu sunt altceva 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

decât simulacre ale pieilor de vită în care iniţial erau înfăşuraţi cei morţi şi agăţaţi în arborii funerari ca să ajungă mai aproape de cer. În Egipt ca şi în insula Creta, sarcofagele din lemn, aveau forma vacii cereşti. Arborele în vârful căruia sau pe ramurile căruia era expus defunctul, asemenea unui fruct funerar, se va transforma cu timpul în sicriu. Nu este exclus ca la începuturile omenirii, cei care mureau să fi fost „îngropaţi” iniţial, în inima unor copaci scorburoşi, având grosimi apreciabile pentru a deveni în felul acesta o locuinţă veşnica a mortului. Obişnuinţa aceasta de a îngropa defunctul într-o peşteră, străjuită de arbori, este menţionată încă din antichitate, ca un reflex la un moment dat a locuirii oamenilor străvechi în peşteri. În afară de acest aspect, trebuie să arătăm că mai tarziu, după apariţia creştinismului, pustnicii au continuat ca un reflex de memorie să folosească chiliile săpate în coasta muntelui, sau şi-au găsit adăpost în peşterile pe care le-au folosit drept loc de a practica cultul lor religios. Unele peşteri au fost transformate în bisericuţe, unde veneau oamenii să se închine sfinţilor, dar mai ales lui Dumnezeu. Aceleaşi peşteri, cunoscute de către comunitatile omeneşti, au servit mai târziu drept tainiţe sau ascunzători atunci când pământul era răscolit de cotropitorii veniţi din afară, cu scopul de a jefui, punând în pericol avutul oamenilor sau chiar viaţa lor. O menţionare foarte veche o găsim în Vechiul testament legat de moartea Sarei şi respectiv a lui Avram: „Dacă găsiţi cu cale, - a spus Avram - să-mi îngrop moarta (pe Sara) şi s-o iau dinaintea ochilor mei, ascultaţi-mă şi rugaţi pentru mine pe Efron, fiul lui Tohar, să-mi dea peştera Macpela care-i a lui, şi care este chiar la marginea ogorului lui. Să mi-o dea în schimbul poretului ei, să-mi slujeasca drept loc de îngropare în mijlocul vostru.” Deoarece proprietarul a fost de acord, Avram a cumpărat peştera şi ogorul la preţul de patru sute de sicli de argint: „Ogorul lui Efroin, din Macpela care este faţă în faţă cu Mamre, ogorul şi peştera din el şi toţi copacii care se aflau în ogor şi în toate hotarele lui de jur împrejur.” Peştera a servit ca un mausoleu şi pentru trupul lui Avram care a fost îngropat acolo. Când vorbeam de balada Toma Alimoş, aminteam existenţa unui număr de cinci arbori, sau mai mulţi care ofereau un aspect distinctiv faţă de celelalte locuri fiind crescuţi toţi din aceeaşi 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

rădăcină. Episodul nu este singular, şi amintim în acest sens, după cartea lui Richard Bessiere / „Comorile pierdute ale omenirii câteva astfel de locuri, în care copacii au un rol deosebit în marcarea tezaurelor îngropate, decât ca semnalare a necropolelor. Astfel o comoară aparţinând lui Wilhelm Cuceritorul, ar fi fost ascunsă într-o mânăstire, în timpul Revoluţiei Franceze din 1789. După ce mânăstirea a fost distrusă complet în sec. XIX, comoara a fost transportată în pădurea deasă din vecinatate. O legendă menţiona că tezaurul ar fi fost îngropat lângă o tisa din interiorul mânăstirii.

Un alt caz: Tâlharul Durame, care jefuia călătorii la drumul mare, şi-a îngropat comoara la rădăcina unui copac. În timpul Revoluţiei Franceze, câţiva aristocraţi şi-au îngropat bunurile cele mai preţioase sub un copac din Bois-Charmant în Charante-Maritime. Se spune ca arborele respectiv este înca verde. Unii spun că era vorba de un brad, Molid sau Chiparos. Comoara nu a fost găsită nici până în ziua de astăzi. Un lucru asemănător se spune despre „Marea Salcie” de la Moissac din Tarn-et-Garrone, în timpul Terorii. Comoara alcătuite din monede de aur şi argint a fost pusă într-o piele de bou şi îngropată acolo sub salcia aceea. Dar salcia a dispărut şi comoara a rămas nedescoperită. În pădurea Nouaille în o mie treisutecincizeci şi şase, înainte de înfrângerea de la Poitiers, regele Ioan cel Bun ar fi ascuns un stânjen de argint. La Chateau-Chalon, în Jura, în timpul Revoluţiei Franceze, nişte stareţe şi-au ascuns bogăţiile într-o subterană săpată în târg. În mod cu totul straniu, această subterană trecea pe sub rădăcinile unui copac cu trunchiul gol pe dinăuntru. Acest copac venerabil a fost botezat „Sully”. O tradiţie din Nievre, povesteşte ca un metru cub de aur, a fost îngropat în pădurea Bellary de către călugării mânăstirii cu acelaşi nume. Surparea unei suprafeţe de pământ în vecinătatea unui copac, a dus la apariţia unei gropi adânci de şase-şapte metri, unde cei care au fost de faţă au găsit peste două sute de monede de aur, din sec. XVI. Într-o bună zi, o căţeluşă prepelicar purtând numele de Touna , jucându-se în jurul unui stejar, a început să se agite şi să sape cu înverşunare cu labele la rădăcina copacului. În pământ se afla o casetă plină cu bijuterii şi monede de aur, de origine spaniolă.

taif asuri... 41- 46

Cati Urucu

Vali, ce bine ar fi, dacă ne-ai auzi! „Valeriu Sterian a fost un om care a înțeles mai devreme decât alții mersul lucrurilor și l-a făcut public tuturor.” — Emil Constantinescu Acum 64 de ani, pe 21 sept 1952, în comuna Ştiubei, judeţul Buzău, se năştea Valeriu Sterian, cunoscut de noi cu diminutivul de Vali Sterian. A studiat vioara, pianul, apoi a devenit un bun baterist, un chitarist de excepţie, a cântat la tobe în serbările din liceu, a iubit nebuneşte formaţia Beatles, pe ale căror melodii le-a interpretat la un eveniment şcolar. Din acest motiv, tatăl său este anchetat de Securitate, iar elevul Sterian este exmatriculat două săptămâni pentru că a îndrăznit să promoveze un altfel de muzică, trecând barierele impuse de guvernul comunist. După ce tatăl său a avut probleme cu Securitatea, Vali s-a închis în camera sa și a strigat: „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”. Acest strigăt de furie și de nedreptate, pornit din pieptul tânărului Vali Sterian căruia i se impunea să nu mai fie el însuși, va deveni refrenul unei cunoscute creații ale sale, „Nopți”. În anul 1972, se mută la București ca student la Facultatea de Psihologie, pe care o va absolvi. În martie 1973, participă la Festivalul „Primăvara Baladelor” unde câștigă premiul de compoziție pentru cel mai bun cântec cu piesa „Nopți”. Piesa va fi ulterior cenzurată și Vali o va cânta cu refrenul „Vino, mamă, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”. Şi, pentru că nu se putea altfel, în această perioadă, poetul Adrian Păunescu începe organizarea Cenaclului Flacăra. Vali Sterian, împreună cu cei mai importanți artiști folk și rock ai momentului (Mircea Florian, Nicu Vladimir, Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Virgil Ioniță, Sfinx, Pro Musica, Phoenix) se alătură Cenaclului. În 1979 apare albumul Antirăzboinică, cu piesa omonimă pe versurile renumitului Adrian Păunescu. Urmează, în 1985, piesele „Zori de zi” şi „Fericire”, pe care le compune şi le interpretează cu mare implicare. Deşi permanent controlat de cenzori, Valeriu Sterian a scris cântece și texte periculoase pentru acele vremuri, care conţineau metafore și de înțelesuri, cu trimitere către regimul dictatorial, dar

ticluite atât de inteligent încât cenzorii să nu desluşească mesajul real. În 1989 apare cel mai de succes album realizat de Vali Sterian înainte de Revoluție: „Nimic fără oameni”. Revoluția din decembrie 1989 a fost pentru el, ca şi pentru noi, cei oneşti, o sursă uriaşă de speranțe. Pe 25 decembrie 1989, piesa „Nopți”, cenzurată chiar de la apariția ei, se aude la Televiziunea Română, devenind primul hit liber al României, intrând în conștiința publicului ca „Vino, Doamne!”. Participant activ al fenomenului „Piața Universității” din aprilie-iunie 1990, devine un lider de opinie. Mesajele de protest la adresa noului sistem politic scot în evidență curajul fantastic al artistului și ajung foarte repede în inimile fanilor și ale familiilor neîndreptățite de regim. Piesa „Exercițiu”, devine în scurt timp un hit și rămâne un cântec simbol al anilor ’90, datorită modului în care reflectă realitățile politice și sociale ale perioadei de tranziție. Foarte pe scurt, aceasta este viaţa unui om, despre care aproape că nu se mai vorbeşte. Mulţi dintre noi, cei care l-am admirat pentru talent, curaj sau generozitate, cărora chiar dacă ne-a fost dor de el, am fost prinşi cu grija „preazilnicei pâini” – aşa cum spunea maestrul Păunescu – şi am îngăduit mârşavei uitări să se strecoare în inimile noastre. Azi sunt fericită să aflu că în memoria sa, marii noştri artişti, foşti colegi de scenă, foşti camarazi de arme ale culturii, au pus la cale un eveniment uluitor, într-o sală colosală. Şi, mai aflu că este a 14 a oară când se întâmplă acest lucru minunat! Domnul Eugen Avram, organizatorul acestui eveniment, un absolvent al ASE, cibernetician şi un neobosit manager al „Ursuleţ-Herăstrău”- a oferit şi de data aceasta bucureştenilor plăcerea de a participa la un eveniment de o anvergură mai puţin obişnuită. Am mai participat la evenimente organizate de Eugen Avram, pe 1 septembrie, anul acesta. Acolo am avut posibilitatea să-i văd măiestria organizării unui eveniment cultural, să văd şi să aud cantautori care fac cinste breslei din care fac parte. Unul dintre ei este Nicu Zotta, un artist cu o privire tristă, dar cu o voce luminoasă, care – aşa după cum spunea amicul meu domnul Costel Hogaş – nici măcar nu are nevoie de microfon. Am ascultat acolo, la „Ursuleţ” – muzică de calitate, pe versuri sugestive, pline de mesaje inteligente, sociale şi spirituale. Versurile lui Sorin Poclitaru, rostite pe măsura, pe ritmul şi pe armoniile chitarei şi a vocii acestui domn, au căpătat dimensiuni de artă inimitabilă, care se înalţă către conştiinţele celor ce iubesc cu adevărat frumosul! În fine, invadată de toate aceste amintiri, mă 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

hotărăsc să ajung la evenimentul acesta, mai ales că doamna Aura Ungureanu a revenit în Bucureşti, după o lungă perioadă de absenţă. Şi-a dus soţul departe de tumultul Bucureştiului, pentru ca liniştea de acolo să-i ajute pe fiecare să se regăsească. Bolnăviorul său drag, să se bucure de aerul sănătos de acolo, iar doamna Aura să-şi odihnească trupul şi inima, mare cât puterea unei icoane binecuvântate de Dumnezeu. Într-o localitate cu numele unui copac roditor, a socotit că ar trebui să rodească şi spiritul domniei sale, iar pentru asta, şi-a aşezat un hamac, legănându-şi gândurile, amintirile, chemându-şi ideile şi cugetările despre viaţă. Ne-a ţinut la curent cu toate scrierile sale pe o reţea de socializare şi astfel am simţit-o aproape de inima mea. Însă „gândurile serii” – aşa cum şi-a numit postările zilnice, nu au putut înlocui zâmbetul domniei sale, atingerile prieteneşti ale mâinilor delicate, cu care ştie să sublinieze orice comunicare pe care doreşte să şi-o exprime... Asta o va face acum, când va ajunge în sala numită „Berăria H”, în Herăstrăul îmbrăcat cu haine ruginii. Abia aştept să-i văd privirea doamnei, pe care niciodată nu o poţi descifra în totalitate. Ştiu însă, că în licărul ochilor săi, există atâta dragoste, gingăşie, sinceritate şi loialitate, încât ai impresia că universul întreg a conspirat, atunci când i-a zămislit privirea. Cu rădăcini greceşti, în care „zarul vieţii” a contribuit şi cu trăiri româneşti, generozitate şi fineţe regală, doamna Aura este născută cu amprenta caselor nobiliare de altădată. Faptele sale deosebite, demonstrează tot ceea ce spun aici. Sunt deja în parcul Herăstrău, fiindcă am plecat mai dvreme de acasă. Simt nevoia să-mi adun gândurile. Ele, gândurile noastre, zboară mereu, vesele sau speriate, ca nişte păsări. Aripile lor, atunci când sunt speriate se deschid fulgerător, fiind obligate să fugă până ce vor găsi un popas liniştit, sau poate până când, obosite, se vor frânge. Dar, dacă gândurile sunt lăsate să zboare în voia lor, ele pot înălţa triluri ce pot fi primite de Dumnezeu, ca pe nişte imnuri de recunoştinţă, pentru liniştea pe care au primit-o în dar. Toţi avem nevoie de legea divină, care ne dă dreptul la odihnă. Măcar în ziua a şaptea să facem asta. Uneori, după ce aripile noastre au zburat prea sus, ca – prin zborul lor, să protejăm fiinţele dragi, avem nevoie de linişte şi de odihnă. Sau, când pericolele veneau de sus, aripile ne-au coborât prea jos, aproape târându-se, ca să fie de folos celor ce aveau nevoie de acest coborâş derutant, doar pentru a nu se prăbuşi ei, protejaţii noştri. Îmi consult ceasul şi-mi rog gândurile să pornească tocmai în Norvegia, unde o poezie din folclorul 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

acestui popor minunat, spune aşa: „Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor/ Învaţă de la toate că totui trecător”. Dar, trebuie să revin cu picioarele pe pământul României mele, căci am ajuns la marele Pvilion H. Deşi intrarea nu este somptuoasă, clădirea este suficient de mare, ca să poată susţine aproape orice fel de eveniment. Trec de terasa aproape goală, pentru că ploaia este gata să năvălescă peste imensul parc şi poate peste întregul Bucureşti. Deschid uşile clădirii, gata să mă alătur celor ce aşteaptă cu nerăbdare programul artistic, pentru care au venit. Mă surprinde să constat că sala pare mult mai mare decât dă impresia pe dinafară. E bine organizată şi foarte curată. Mesele sunt aşezate ca nişte soldaţi, gata să-şi primească musafirii, angajaţii sunt atenţi şi bine instruiţi. Întreb despre evenimentul planificat şi sunt condusă imediat de o tânără frumuseţe, sus, la locurile rezervate. Urcăm uşor scările şi observ că scena este chiar în faţa locurilor rezervate pentru invitatii speciali, cei care vor canta pe scena. Negreşit că aici trebuie să fie şi doamna Aura. Aştept să îi aud râsul zglobiu, pornit din inimă, de cele mai multe ori pentru bucuria celor cărora le povesteşte ceva, şi abia apoi pentru domnia sa. Vreau să văd dacă a pus câteva grame măcar, la silueta perfectă pe care înţeleg că nu face eforturi să şi-o menţină. Nu o invidiez, pentru că nu poţi invidia persoanele pe care le respecţi şi pentru care ai numai sentimente înălţătoare. Iat-o, însoţită de doamna Iuliana Nicolau, o altă frumoasă şi gingaşă prinţesă a evenimentelor artistice şi culturale, sunt aşezate la una dintre mesele frumos amenajate. Fiecare are în faţă câte o cafea. Habar n-am ce-şi spun. Mă opresc să le privesc. Ce interesant este să admiri două distinse doamne, pe care le respecţi, fără să fii curios despre ce vorbesc! Le poţi sesiza anumite trăsături ale fizionomiei, lumina zâmbetului, strălucirea ochilor sau doar aranjarea unei şuviţe rebele, cu gestul acela care le pune în lumină feminitatea. Doamna Aura ţine între degetele fine cafeaua, din care gustă delicat . Nu mă vede, atunci când ridică uşor privirea spre scara pe care m-am oprit. Ce bine, fiindcă vreau să le mai privesc. Sunt superbe amândouă, distinse şi elevate. Râd sporadic şi subtil, gesticulează discret şi se înfruptă din când în când din din lichidul amar. Întorc privirea spre scena care va susţine evenimentul. Pare un templu din care, curând, se vor spune rugăciuni pentru Vali, pentru cultură, bunătate, lumină şi dragoste. Preoţii, marii arişti, dintre care nu vor lipsi Andrei Păunescu, Nicu Nicuşor şi mulţi alţii, vor înălţa rugile lor pentru frumuseţea lumii, astfel încât răsunetul lor să se

înfiripe imediat în inimile celor prezenţi. Dacă ar fi posibil ca Vali Sterian să ne audă părerile care urmează să se exprime pe scenă, inima lui ar fi înflorit, asemenea cântecelor sale, pe care ni le-a dăruit în timpul scurtei sale vieţi. Însă, e prea târziu să-i mai putem spune direct, că îl iubim. Din păcate, aşa cum îmi mărturisea şi doamna Aura, noi românii, avem aproape o tradiţie, din a ne abţine să le spunem la timp, celor ce merită, că îi iubim, că îi preţuim şi că le datorăm multe clipe minunate din viaţa noastră! Însă, sunt destui oameni, care spun cuvinte frumoase, fără a le susţine cu propriile fapte. Din fericire pentru prietenii şi apropiaţii doamnei Aura, aceasta minunată fiinţă, face mult mai mult decât să declare iubire semenilor şi familiei sale. Domnia sa ştie să preţuiască fiecare cuvânt pe care îl declamă, ştie să împletească vorba cu fapta, dăruieşte înţelegere, impune şi primeşte respectul celor ce au norocul îi fie prin preajmă, recunoaşte şi încurajează valoarea umană, indiferent de potenţialul financiar al celui ce deţine un caracter frumos sau un talent deosebit. Ştiu că ajută, în funcţie de posibilităţile de moment, bolnavii din salonul în care soţul său este prezent din când în când. Cei ce au nevoie de o recomandare medicală, de reactualizarea unei reţete sau orice ajutor care are legătură cu păstrarea regulilor de bun simţ, sunt uimiţi să constate că o străină – numită Aura Ungureanu – îi scuteşte de un drum sau un demers, aproape imposibil pentru cei aflaţi în suferinţă. Crede şi demonstrează că ajutorul şi recunoştinţa trebuie să sosească numai şi numai la momentul oportun.

niciodată caz. Ca şi doamna Iuliana, duce un jug cumplit – o boală cruntă a soţului său . Amândouă sunt prezente prin toate spitalele, sălile de recuperare, dar şi prin parcuri, restaurante sau locuri de distracţie, împreună şi, mai ales pentru soţii lor, luptându-se ca viaţa partenerilor lor să fie mai puţin sfâşietoare. Ard împreună cu cauza pentru care se jertfesc, fără să se plângă, fără să le arate cât de greu a devenit drumul alături de ei. Pe amândouă leam auzit spunând aceleaşi lucru: „M-a răsfăţat şi ma iubit atât de mult atunci când era sănătos, încât merită pe deplin toată atenţia şi grija mea”! Cum să nu vorbeşti despre astfel de oameni, când în preajma noastră sunt atâtea situaţii opuse acestor minuni, pe care eu am avut ocazia să le văd de nenumărate ori?! Nu este o meschinărie, nici ipocrizie din partea mea, cum poate s-ar crede, ci este o pură recunoaştere a valorilor morale, încă existente în societatea românescă! În fine, părăsesc scara. Am privit destul, am gândit sincer şi am simţit curat. Mă apropii de masa unde stau cele două doamne. Aproape în acelaşi timp soseşte şi domnul Nicu Nicuşor, una dintre vedetele acestei seri. Şi-a comandat o cafea şi se aşează alături de frumoasele doamne, cărora le sărută, pe rând, mâinile. Inima începe să-mi bată, în ideea că voi fi aproape de omul care, în urma prestaţiilor sale artistice a ridicat sălile în picioare de mii de ori. Îl voi putea atinge, vom sta aproape unul de celălat, poate că am să-l întreb şi dacă este adevărat că este profesor la Politehnică...

Doamne, mă gândesc, de pe scara aceasta, dacă m-aş apropia de masa doamnei Aura şi aş sta în faţa domniei sale în genunchi, ca să-i mulţumesc pentru tot ceea ce face pentru soţul său, pentru unii bolnavi sau pentru câţiva copii neajutoraţi, pentru prietenii săi dragi, probabil că toată lumea din sala aceasta, ar crede că sunt nebună, umilă sau poate meschină. Dar, dacă aş face acelaşi lucru la mormântul domniei sale, în cazul în care eu i-aş supravieţui, cum s-ar interpreta gestul meu? Poate că vreun reporter rătăcit prin cimitir, ar filma grăbit, ca să surprindă scena, pe care să o transmită într-o bizară emisiune de fapte diverse. În fine, ciudată este lumea în care trăim...

Mă apropii de masa rezervată acestor oameni frumoşi şi mă grăbesc să o îmbrăţişez pe doamna Aura. Era ocupată cu o discuţie, din care înţeleg că îi adresează nu ştiu ce rugăminte domnului Nicu Nicuşor. Când mă observă, era deja în braţele mele, surprinsă de apariţia mea, dar nu şi de gestul cu care este deja obişnuită. Îmi răspunde cu aceeaşi căldură iar asta mă bucură peste poate. Iată, gândul meu bun a ajuns la domnia sa, înaintea îmbrăţişării mele. Se vede treaba că, doamna Aura a simţit cu adevărat cuvintele Reginei Maria, care ne-a lăsat următoarea cugetare: „Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte sufletul”! Şi doamna Iuliana mă primeşte la fel de călduros. Îmi pare mai frumoasă ca niciodată. Ceea ce mi se pare curios, este faptul că după ce îl salut respectuos pe domnul Nicu Nicuşor, domnia sa mă îmbrăţişează, iar acest fapt mă uimeşte, dacă fac comparaţie cu infatuarea multor artişti, care nu se bucură de atâta popularitate ca a domniei sale.

Alături de doamna Iuliana Nicolau, o văd acum, fără ca domnia să să ştie că o urmăresc, ca pe o zeiţă a sacrificiului, de a cărei jertfă nu face

Ne aşezăm cu toţii. Doamnei Aura îi sună telefonul. Aşteaptă mai mulţi amici, care nu ştiu unde anume să sosească. Se scuză şi se

Sunt sigură că suferă acum, pentru că este nevoită să stea în faţa acestei scene, unde se va rosti curând admiraţia şi respectul faţă de un artist şi om, care vine mult prea târziu.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

îndepărtează, dând explicaţii clare, însoţite de veşnicul său zâmbet de amabilitate. Îl privesc pe domnul Nicu Nicuşor. Poartă o cămaşă albă, pe al cărei buzunar, scrie cu delicateţea unei broderii: ,,Nu-i uşor să fii Nicu Nicuşor”. Ştiu că are o compoziţie proprie, care se numeşte chia aşa: „Nu-i uşor”. Îi zâmbesc şi-l întreb, dacă este adevărat că predă studenţilor matematica şi fizica. Confirmă, surprins de întrebare, încercând să-mi explice că nu este singurul matematician iubitor şi creator de poezie şi muzică din lume; că Ioan Barbu a dovedit că este foarte posibilă îmbinarea dintre cele două discipline absolut necesare dezvoltării noastre. Apoi, îmi vorbeşte despre marele Academician Solomom Marcus, care afirma: „Departe de ceea ce şcoala, în mod obişnuit, ne învţă, matematica poate deveni una din cele mai fascinante discipline”. Ca să mă convingă, îmi mai spune că de milenii, oamenii se străduiesc să stabilească nişte punţi între matematică şi artă, că ea, matematica, are în sâmburele ei, o poeticitate, pe care ei, profesorii, trebuie să le-o sădească în inimi studenţilor, să le-o descifreze şi le-o prezinte ca pe un pod către poezie. Îmi vorbeşte despre Novalis, Leopardi, Eminescu şi Valéry, care au avut un interes deosebit pentru studierea acestei discipline. În timp ce îi ascult pledoaria pentru matematică, pe care a reuşit deja să o mai disculpe de vinovăţia de a mă fi terorizat pe toată perioada adolescenţei, îmi încolţeşte în minte un gând pe care nu îndrăznesc să mi-l exprim. Cum aş putea să-l văd pe acest artist, dincolo de catedră, fără chitară şi fără publicul care îl adoră? Cum le-o vorbi studenţilor săi? Gândul îmi zboară către onorabilul meu domn profesor Beniamin Cotigaru, care m-a transformat timp de aproape doi ani, în „studenta” domniei sale. M-a invitat la ASE, la biblioteci, la lăcaşuri de cultură sau de cult. Printre dorinţele, amintirile şi realitatea minunată pe care o trăiesc, reapare doamna Aura, la fel de zâmbitoare cum a explicat telefonic invitaţilor, să ajungă aici. Îi spun că nu pot să rămân la acest eveniment, chiar dacă se anunţă răsunător, fiindcă azi am venit doar pentru bucuria de a o reîntâlni pe domnia sa. Pare surprinsă, fiindcă nu am plecat niciodată de la un eveniment chiar înainte de a începe, dar a înţeles şi a apreciat că am venit special să o salut. Insistă să mi se aducă o cafea, pe care o primesc cu deosebită bucurie. Îmi vorbeşte apoi despre proiectul său literar, care va căpăta aripi până la sfârşitul acestui an. Îi văd în ochi o strălucire, care îi anunţă fericirea. O îmbrăţişez ca 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

să ştie că şi eu sunt fericită ştiind că va avea un volum de autor. Scrie foarte bine, iar asta îi dă dreptul şi obligaţia de a împărţi cu noi, cititorii, trăirile sale. Apoi, îmi vorbeşte despre noul tratament pe care soţul domniei sale l-a primit, cu ocazia întoarcerii din vacanţă, despre micile progrese pe care le obţine, cu ajutorul cadrelor medicale, dar – spun eu – şi cu implicarea nemijlocită a domniei sale. În fine, încep să sosească invitaţii. Aş mai rămâne, s-o văd pe Maria Simion, pe Maria Maria, pe domnul Andrei Păunescu, pe domnul Dinu Gheorghe, avocatul politicianul şi prietenul nostru, al celor ce iubim arta, cultura şi loialitatea. Dar, de data aceasta nu-mi permit să rămân. Timpul, duşmanul nostru, mă înfruntă şi mă ameninţă. Mă supun greu, aşa cum facem toţi, oricât am fi de puternici sau de tineri. Mă ridic şi-mi anunţ plecarea. O îmbrăţişez pe doamna Aura a doua oară, cu aceeaşi bucurie. Pun acum în această atingere, întreaga mea bucurie pentru izbânda sa, dar şi regretul că timpul mă presează, iar eu trebuie să mă desprind de aceşti oameni dragi. Îmi iau rămas bun şi de la doamna Iuliana. Nu îndrăznesc să-i propun domnului Nicu Nicuşor, să mă primească la Poiltehnică, deşi mi-aş dori mult asta, aşa cum mi-aş dori să fiu şi „studenta” domnului Andrei Păunescu, pentru o zi. Îi strâng doar mâna care mângâie chitara, atinge creioanele, monitoarele şi tastatura computerului, ce îl ajută să explice studenţilor complicata matematică. Cei trei oameni speciali din viaţa mea rămân, teoretic în spatele meu, pentru că eu alerg pe scări. Chiar dacă părăsesc clădirea, ei sunt prezenţi mult timp, aici, cu mine. Sunt şi acolo unde numele lui Vali Sterian va fi pe buzele organizatorilor, a invitaţilor, dar şi în inimile spectatorilor, aşa cum sunt oamenii valoroşi: prezenţi în toate amintirile, în toate visurile şi în toată fiinţa noastră. Nu l-am cunoscut pe Vali, care ne zâmbeşte de undeva din înalturi, deşi, dacă ţinem cont de vârsta la care a urcat spre neant, aş fi putut să-l văd, să-l ascult şi să-i spun că este un copil frumos al României mele. Mi-ar fi plăcut să-i spun public asta, atunci când el o auzea. În drumul meu spre casă, sunt mânată de un gând bun: am să lucrez intens la volumul meu „Copiii României mele” . Acolo voi vorbi despre câţiva dintre copiii acestei ţări, copii frumoşi, onorabili şi demni de a fi un fel de Moise pentru generaţii întregi. Le voi spune că îi iubesc şi voi expune lumii, care sunt motivele care mi-au trezit acest sentiment faţă de ei… Mă grăbesc să vă spun, în scris, că vă iubesc, dragii mei buni români!

Valentin Popa

despre copii, decât o literatură pentru copii (Viorel Coman, Fănuş Neagu: Povestirile

O carte destinată copiilor

magice, 2011), deoarece povestiri de tipul

(Angela Burtea, Ilinca şi Matei)

celor cuprinse în volumul Caii albi din oraşul Bucureşti

(1967),

integrate

frecvent

Literatura pentru copii nu este o specie

profesori în bibliografia obligatorie, se citesc

literară comodă. Un autor care-şi foloseşte

foarte greu de către copii, în ciuda faptului

talentul pentru a-i încânta pe cei mici are

că cele mai multe dintre personaje sunt

nevoie de câteva calităţi: în primul rând,

copii, deoarece multitudinea de sensuri şi

trebuie

să

sugestii, precum şi limbajul literar specific

vibreze în registrul vârstei avute în vedere,

autorului fac ca astfel de texte să fie gustate

pentru

mai de grabă de către adulţi instruiţi, decât

să a

empatizeze reuşi

să

aceştia,

transmită

emoţie

destinatarului, iar, în al doilea rând, trebuie

de către cei cu vârstele fragede.

să-i iubească pe copii, deoarece numai

Recent (2012), a văzut lumina tiparului la

iubindu-i autorul este disponibil pentru o

Editura

astfel de aventură literară care rareori

volumul Angelei Burtea intitulat Ilinca şi

atrage atenţia criticii de întâmpinare ce ar

Matei. După formatul cărţii (tip coală A-4) şi

putea să avertizeze asupra unui nume nou

după ilustraţiile infantile din interior, cartea

în literatură.

poate fi uşor încadrată în specia literaturii

„Armonii

Culturale”

din

Adjud,

Şi cât de mult contează pentru un scriitor

pentru copii. Pe de altă parte, vârsta

debutant un astfel de semnal. Raritatea

personajelor, preocupările acestora servesc

acestui sentiment (iubirea pentru copii) în

rândul scriitorilor explică, după opinia mea,

încadrare.

penuria ce se manifestă în domeniul acestui

adăuga şi faptul că fiecare povestire se

gen de literatură. De altfel, rareori un

încheie cu o integramă prin care cadrul

scriitor se hotărăşte să debuteze cu texte

didactic ce se ascunde în spatele autoarei

destinate micuţilor. Cel mai frecvent se

îşi propune să-i ajute pe şcolari să se

întâmplă ca un scriitor care-şi probează

verifice dacă au reţinut aspectele esenţiale

talentul cu subiecte „tari”, adică literatură

ale povestirii citite. Integramele sunt pentru

majoră, să simtă, la un moment dat, nevoia

vârsta mintală a unor copii de 9-10 ani. Prin

de a coborî în lumea copiilor, oferindu-le

urmare,

acestora briliante literare potrivite pentru

crochiuri literare.

vârsta lor.

alt

argument La

autor

pentru

acestea

sunt de

şi

s-ar

astfel mai

destinatarii

literatură

pentru

putea

acestor copii,

Am în vedere aici cazul Tudor Arghezi

Angela Burtea face parte din rândul acelor

care, ajuns părinte, şi-a încântat pe cei doi

scriitori ce „şi-au făcut mâna” în scrieri

copii ai săi, Baruţu şi Miţura, cu minunate

pentru cei mari. A publicat

povestioare despre năzdrăvăniile vârstei, pe

„Edmunt” din Brăila, în 2008, volumul de

care le-a publicat în volumul Cartea cu

proză Frânturi de suflet, iar în 2011 –

jucării (1931). Alţi autori importanţi, Fănuş

volumul Zamfira.

Neagu, de exemplu, coborând în lumea

la Editura

Povestirile adunate în cărticica oferită de

copiilor, realizează mai degrabă o literatură 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

editura adjudeană generează emoţii care cu siguranţă

marchează

sensibilitatea

celor

copilăriei) În povestirile Angelei Burtea, universul

mici. În Omul de zăpadă, bunicul alunecă

predominant

puţin spre vârsta nepotului Matei şi admite

personajelor sunt copii din lumea satului, cu

să aducă seara omuleţul de zăpadă în

caracteristici

interiorul locuinţei spre a-l proteja de frigul

responsabilitatea prematură cu care sunt

nopţii (în închipuirea copilului), dar, cu

investiţi aceşti micuţi care pasc vite sau oi

siguranţă, spre a-i oferi micuţului o lecţie de

(Andrei), cu drame personale, cum ar fi

ştiinţele naturii. După un timp, această

lăsarea în grija bunicilor după plecarea

alcătuire de nea a început să se micşoreze,

părinţilor prin străinătate (aceeaşi povestire)

topindu-se. Copilul Matei, speriat de ceea

sau sărăcia care îi privează de bucuria de

ce i se întâmpla omului de zăpadă, începe

avea în casă un brad de sărbători (Bradul

să

de Crăciun).

strige

spre

bunic:

„Omul

meu

are

temperatură; transpiră şi plânge. Uite, se scurge apa de pe el şi se face tot mai mic.”

este

cel

rural.

specifice,

Majoritatea

cum

Şi în povestirile scriitorilor clasici bunicii joacă un rol foarte important în viaţa copiilor

Titlul cărţii este alcătuit din numele a

(Delavrancea), bătrânii fiind personaje care

două personaje din două povestiri. Băiatul

dispun de mai mult timp pentru a se ocupa

Matei

din

de copii, fiind scutiţi de muncile grele ale

povestirea la care ne-am referit anterior şi

câmpului, dar absenţa părinţilor din volumul

fetiţa Ilinca este personajul desprins din

Ilinca şi Matei are o justificare sociologică

povestirea Floarea din glastră, în care ni se

(migraţia adulţilor în străinătate în România

povesteşte cum, într-o dimineaţă, şcolăriţa

de azi) şi implicit o conotaţie dramatică.

aflată în vacanţă, care mai lenevea între

Autoarea descrie şi alt gen de drame,

somn

(„Ilinca,

precum cea a elevelor Ioana şi Denisa,

dormi?”), fără a se afla cineva prin preajmă.

provenite din familii sărace, care, la sfârşitul

Se dumiri în cele din urmă că de fapt o

programului împart între ele cornurile şi

strigase floarea din glastră, pe care o

cutiile cu lapte rămase neconsumate, pentru

primise în dar de la fraţii ei şi care nu mai

a le duce acasă şi a-şi ajuta astfel familiile

avea apă şi se pleoştise.

strâmtorate din punct de vedere material

este

şi

personajul

trezie,

auzi

principal

voce

Astfel de inserţii ale fantasticului în

(Iubirea de semeni).

cotidian se produc în multe dintre povestirile

Povestirile Angelei Burtea, având un

volumului. Cea mai emoţionantă dintre ele,

mesaj educativ evident şi o încărcătură

are ca personaj principal o femeie mistuită

emoţională

măsură,

de nostalgia satului copilăriei şi a casei

deopotrivă

atât

utilitatea

părinteşti în vreme de iarnă, care visează că

busola lor etică prezentă în toate textele,

se dusese după o ninsoare abundentă în

cât

satul copilăriei şi că înotase prin zăpadă

scriituri atent construite ce recurge la o

până în faţa casei. Nu reuşeşte să intre în

expresivitate

curte decât după intervenţia miraculoasă a

neostentativă, dar deosebit de antrenantă

Porţii care transformă peisajul hibernal în

şi, cu siguranţă, accesibilă copiilor.

peisaj de primăvară (Magia iernii – Raiul 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

şi

valoarea

literară, cuminte,

îşi

dovedesc

didactică, datorată

prin unei

prudentă,

coper ta3 p47 caset a r edacţi onal ă, p ublicitat e

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corector: Gabriela Mimi Boroianu Redactori: Lenuş Lungu, Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista

Literar

Taifas

aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Lenuş Lungu

Gândurile Ce sunt gândurile? De unde provin ele şi unde ajung? Psihologii spun că, gândurile sunt un produs al activităţii mentale şi care pot controla şi dirijă şi modela totul. Gândurile, fie bune sau rele, pot schimbă viaţa unui om, totul depinde de voinţa sa. Până la urmă nu suntem nimic mai mult decât suma gândurilor noastre. În urmă cu sute de ani, Marc Aureliu, unul dintre cei mari gânditori ai imperiului Român, spunea că ” gândurile sunt cele care modelează viaţa unui om”. Şi avea perfectă dreptate! Atunci când gândurile negative îţi invadează viaţa, o luptă, poate cea mai importantă, este pe cale să pună stăpânire pe tine. Viaţa începe să ţi se schimbe în rău, sănătatea mintală lasă de dorit iar cea fizică se deteriorează constant. Un gând sâcâitor este mai obositor decât o muzică proastă iar efectele lui pot fi dezastruoase.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Procesul de formare al unui gând este foarte simplu, nu trebuie decât să nascocesti un gând, frumos, apoi se transformă în dorinţă iar gândul propriu-zis porneşte într-o călătorie uimitoare prin Univers. În momentul în care gândul se întoarce la tine, dorinţa ta devine realitate. Tot ceea ce trebuie să faci este să gândeşti pozitiv şi să-ţi doreşti cu adevărat iar întregul univers va complota pentru ca visul sau gândul tău să devină realitate. Cel mai important lucru de ştiut despre gânduri este că ele se pot alege. Un gând rău se poate îndepărta printr-unul bun, care poate să-ţi umple viaţa de bucurie şi fericire. Gândurile sunt corelate cu o cantitate imensă de sentimente care le oferă o forţă de neimaginat. Gândul este o străfulgerare între două nopţi, dar care străfulgerare ne colorează viaţa în nunate cât mai plăcute şi ne oferă pofta şi plăcerea de a trăi. Ce era oare omul fără gânduri, fără dorinţe? Poate că o cantitate neglijabilă, fără aspiraţii şi lipsită de pasiune.