Taifas literar, nr. 13, noiembrie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri

Vasile Voiculescu

Strofe pentru o fată Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare... Carnea ta e suflet îngheţat; de ger, Aburii stau încă şi ninsoare Toată dimineaţa zilei lui prier. Gerul dimineţii şi-al copilăriei Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin... Sânii duri, doi ţurţuri, spun din creţul iei Prourul vieţii rece şi senin. Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne, Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup ? N-a-nceput în aburi gheaţă să se-ntoarne, Albă, numai suflet, suflet încă trup!... Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară, Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi, Toată amintirea strânsă-n carnea clară Aburind, sui-vă sufletul înapoi... Izvorăsc din carne sufletele oare? Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei, Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare îţi va face-un suflet din topirea ei.

Plâns de toamnă Băţ lung peste ţară Reci ramuri de vânt Şi codrul de ceară Miroase a sfânt. Vin zile cărunte... Spre văile moi Se lasa mărunte Dulci neguri de oi. Cocoare gonace Pe-un cer pământiu Spre calde conace Aceleaşi căi scriu Şi-n poala zabună A norilor orbi 2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

Văzduhul adună Sinoade de corbi. Dezmierzi o lumină? Se stinge... De-acum Ţi-e mâna de tină, Obrazul de fum.

Jale la început de noiemvrie Ascultă pe drumuri de cer, pe înalte, cohorte de păsări sălbatice-n noapte. Ce-ţi lasă în urmă ? Ce-ţi lasă în faţă ? Tomnatic imperiu, izvoare ce-ngheaţă. Curând căpriorul la ochiul de apă închis - cu copita zadarnic mai sapă. Şi încă vedea-vei ce jaf în lumină va fi, şi ce jalnic verdict în grădină. Atât îţi rămâne: pământ în tenebre şi inima arsă de grijă şi febre. Din cântec, din caldul, nimic nu mai este, ah, nici în viaţă, şi nici în poveste. Ia seama că mâne cocorii în seară vor duce şi luna, furând-o din ţară.

editorial 3-4

Liviu Dan

Gară pentru unul În acel weekend vroiam să mă relaxez. Reuşisem să schiţez căteva poezii, cu toate că avusesem o lună foarte încărcată la serviciu. Vremea se anunţa frumoasă şi în locul unor plimbări prin parcuri, sau la ştrand, vara alegeam să merg la pescuit, unde puteam face şi o baie. De cele mai multe ori cu trenul, unde mai întâlneam alţi pescari şi auzeam multe poveşti pescăreşti. Acea călătorie de o oră şi un sfert cu trenul şi apoi vreo douăzeci de minute până la balta ce se unea cu Oltul, la Fărcaşele, deseori era mai palpitantă decât pescuitul în sine, fiindcă eram conştient că se întâmplă să am şi zile când nu prindeam peşte.

revărsa va mai îmbogăţi balta cu peşti. Îmi pare rău că în Romania nu e acelaşi nivel de trai ca în celelalte ţări din Europa. În fond în acele ţări peştii sunt eliberaţi. Se pescuieşte doar din plăcere. Aşa ar trebui să se întâmple şi în România o altă ţară din Europa. M-aş fi bucurat să eliberez peştişorii. Dar o bătrână ar avea nevoie şi de aceşti pestişori. În gara în care la ora asta, vara, acum vreo 15 ani nu aveai loc de atâţia pescari fiind şi un bar lângă gară acum sunt singurul călător care aştept trenul. Doar trei căţei mă urmăresc îndeaproape dintre care unul mai mare alb dar şchiopătând neavând un picior. Săracul e atât de frumos, ce-o fi păţit!? Nu ştiu de ce pe mine nu m-au lătrat în schimb pe câţiva din sat i-au lătrat.

Chiar şi atunci când câţiva băieţi şi o O prietenă îmi trimisese un volum de bătrână au trecut prin gară era să-i versuri şi îmi ceruse părerea despre muşte. Numai pe mine nici măcar nu mcartea ei. Am luat în rucsac şi acea carte au lătrat, când mi-am aşezat scaunul cu şi până seara aveam să o citesc făcând spătar ei s-au aşezat cuminţi lângă mine notări chiar pe pagini, cum îmi este un cu botul pe labe. Împărţeam singurătatea obicei nu tocmai elegant pentru acea gării doar cu ei fiindcă gara era părăsită, carte. Acea prietenă era la al doilea doar două felinare luminau peronul ce volum propriu de versuri şi se distingeau aduceau aminte de acele gări din ideile si mesajele poetice. Era o poezie perioada interbelică. plină de lumină şi cu credinţă în Mă bucur că am făcut poze cu Oltul, Dumnezeu, cel care ne veghează în rareori l-am văzut aşa de mare din dală permanent şi la care oricând putem apela în dală. E lună plină aşa cum se spune cu încredere cu câte o rugăciune. lună de îndrăgostiţi sau noapte de Nu am prins peşti mari. Unii chiar mai îndrăgostiţi. A fost odată un film rusesc: mici decât o palmă. Ştiam că îi pot da „Gară pentru Doi”. Am fost şi la piese de chiriaşului să-i ducă mamei sale. Aş fi teatru cu un singur actor şi chiar mi-au vrut să-i eliberez dar cu siguranţă fiind plăcut. La Teatrul Naţional din Craiova în balta mică si lângă sat, va fi asaltată de sala mică, se jucau piese de teatru doar oamenii din sat cu plasele. Puţini peşti cu unul-doi actori. Acum nu se mai joacă vor scăpa. Poate Oltul când se va astfel de piese, din păcate. 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Mă uit la luna plină şi o întreb: – Ea a văzut vreo piesă cu un singur actor!? Şi mi se pare că mi-ar răspunde luna: - Ea a văzut piese cu doi actori.

bine să plec spre viitor!? Sau doar să rămân în prezentul fără culoare de azi!? Sau mai bine să-mi vină un tren spre trecut!?

Deşi e un tren personal spre deosebire Dacă Ea m-ar întreba ce mi-aş dori, i- de trenurile româneşti acesta nu are nici aş răspunde ca să vină cu trenul acesta măcar un minut întârziere. Eu care până atunci mă enervam de întârzierea pe care îl aştept. trenurilor acum parcă simt o mică tristeţe Nu ştiu de ce mi se pare că gara că trenul acesta n-a avut întârziere. Mai aceasta e doar pentru mine. mângâi odată căţelul alb şi parcă mă Mi-am amintit de un monolog al Oanei despart de un prieten pe care nu aş vrea Pelea în care afirma că una dintre să-l pierd. Nu e nicio diferenţă între trenul cuceriri a fost că s-a oprit un timp în acesta şi unul Intercity, parcă nici asta staţia de metrou în momentul când toţi se nu-mi place. îmbulzeau spre metrou. A privit-o Aş fi vrut unul pe starea mea zâmbind un copil şi şi-au dat mâna. nostalgică. Închid ochii câteva minute şi Îmi împart napolitanele şi cornurile cu sunt trezit de un controlor feminin care ciocolată cu căţeii, dar cel alb şchiop deşi mă bate pe umăr şi mă întreabă râzând: e mai mare decât ceilalţi nu poate să – Aveţi bilet şi pentru sculele acestea înfaşce nimic, cei mici sunt foarte rapizi de pescuit aşa multe!? Măcar aţi prins şi mârâie la cel mare ştiindu-l şchiop. Nu ceva peşte!? stiu de ce oarecum, mă simt şi eu ca – Îi zâmbesc doar! Să-i spun că am acest căţel şchiop. Ceva în mine e prins!? Să mă laud!? Îi spun doar atât: A şchiop. Amintirile, sufletul… fost o zi superbă de toamnă. Ea Mă apropii de căţelul alb îl mângâi şi îi zâmbeşte cu subânţeles întelegând dau restul de napolitane, la ceilalţi le poate că doar m-am plimbat la baltă şi că arunc câteva la distanţă. După ce căţelul totuşi sunt un pescar nelăudăros ca alb mănâncă toate napolitanele vine şi se alţii… aşează la picioarele mele. L-aş lua acasă – Pot să vă întreb ceva!? nu contează că e şchiop aş avea grijă de – Da, spuneţi! el. Poate e căţelul cuiva. Până şi faptul că nu pot să-l iau acasă mă simt şi eu ca – Aţi văzut vreodată filmul „Gară şi el şchiop. Îl întreb fără să vreau pe pentru doi?” căţelul alb: – Da, l-am vazut, era un film rusesc, – Tu aştepţi vreun tren!? Vrei să vină cu doi îndrăgostiţi singuri într-o gară! vreun tren!? Sau vrei doar să stai cu – Păi da, doar nu o fi fost cu căţei! mine aici la întretăierea de timpuri: timpul Zâmbeşte distrată şi îmi zice să nu trecut şi timpul viitor!? adorm iar! Nu sunt sigur ce-mi doresc, dacă e bine sau nu, să-mi mai vină vreun tren. E 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

poezie 5-18

Lavinia Elena Niculicea

Vis răzleţ Ploaia îmi bate la fereastră, cu firave degete de toamnă, iluzii de pe-o frunză albastră, la nostalgie mă condamnă. Plătesc tribut acestui dor hai-hui, nu-i nimeni să mă absolve de ploi. Curg cu mirare dintr-un cer amărui, opreşte-le tu, înainte să se facă sloi! Îmi spăl iubirea în clipe efemere, o usuc în vântul ce umblă năuc în sufletul unei toamne şomere, ce câştigă din vise ruginite ciubuc. Câte taine aşteaptă să-i fie pătrunse de umbletul frunzelor fără rost! Pune întrebărilor stupide cătuşe, ca viaţa să ne răspundă fără cost. Fă-mă o frunză ce-ţi acoperă gândul, cu toamna deghizată într-o vară de suflet, la magazinul cu fiori ne aşteptăm rândul, să primim iubire, dând bacşiş un vis răzleţ!

Ştii, mamă... Ştii, mamă, viaţa are prea multe indicatoare, dar niciunul de întoarcere, să mă ducă la naşterea ta, să îţi simt plânsul de stea să mai pot fi copil, când mă ţineai de inimă să nu scap visurile. Acum clipa ţipă şi eu tac vreau să-ţi aud cântecul de leagăn iubirea să mă legene pe genunchii tăi, tainele lumii să-mi adoarmă pe buze. Mamă eşti o rugăciune venită din suflet de copil înălţată către stele pe un fir de durere, o lacrimă de dor pe care o caut în ochii lui Dumnezeu. Mă rog, Doamne, să mai plângi să o pot cuprinde în palmele clipei să se nască-n cuvânt.

Ştii, mamă, zilele sunt întrebări ce-şi caută rostul, eu un punct în infinitul vieţii. Ţi-am fotografiat surâsul îl developez de câte ori mi-e dor. E în alb şi negru, dar îl colorez C-un „Te iubesc”!

Exerciţiu de tăcere Eşti aici, la sfârşit de lacrimă şi început de noi. îmi desfaci nasturii fiecărui gând, dezbrăcându-mă de mine, mă contempli cu buzele arse de aşteptare. Mă guşti cu ochii, din care a plâns neliniştea – izvor de dor. De pe genele necunoscutului alunecă miracolul de a te iubi repetat nevăzut şi complicat, articulată de emoţie. Doar tu mă acorzi cu predicatul clipei, ne dăm întâlnire cu inima la prezent. Mă atingi cu rouă de cuvinte să crească-n mine sămânţa de vis – un mâine, pe care stă tolănit infinitul. Îmi traversezi sufletul fără semafor, sufletul are culoarea apropierii noastre şi paşii tăi se aud în mine ca un tropăit de viaţă ce-mi spune: Mi-ai lipsit dintotdeauna! Tăcerea mă strigă îi aud vocalele fugite de pe portativul dragostei să ne (în)cânte… Acum tac să-ţi pot auzi ecoul… 5

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Costel Avrămescu

Câutând cheia sufletului

Secţiune prin viaţă

Când te văd atât de tăcută,

Când eram copil,

aş vrea să am văzul acustic al liliacului

îmi luam inima în ochi,

şi să nu pierd nicio vibraţie

mă strecuram tip-til pe geana dimineţii şi,

a tăcerii tale.

în ritmul bătăilor de priviri, cu nările înfiorate, adulmecam

adierea

zorilor

din

verdele

Când te văd atât de îngândurată,

crângului

aş vrea să mă insinuez în gândurile tale

şi parfumul multicolor al câmpului

să le provoc autoincendierea,

strecurat prin sita măiastră a curcubeelor de

iar ele,

rouă.

asemenea păsării Phőenix, să se regenereze

Pe mine,

după sufletul meu.

m-au crescut, cu vigoare de lapte matern născut din dor de viaţă,

Când te văd atât de încruntată,

armonia din freamătul crângului,

aş vrea să fiu maşină de îndreptat

simfonia de culori a câmpului

colagenul deshidratat şi fragmentat.

şi susurul cristalin al izvoarelor.

Când te simt atât de rece,

Ca o măsură a vieţii,

aş vrea să-ţi pot culege tot sângele,

îndrăznind fără măsură,

picătură cu picătură,

am adunat, cu ochii inimii şi degetele ochilor,

şi să-l circul prin inima mea.

în privirea sângelui, şi păduri şi vânt, şi mare şi furtuni

Când îmi vorbeşti atât de străină,

şi le-am adăpostit în cavernele sufletului

îmi vine să înghit toate dicţionarele din lume;

dăruit.

Poate găsesc măcar o limbă în care vorbele tale să însemne

Cu dor cristalin de lumină,

că nu-ţi sunt indiferent.

am învăţat să iubesc de la frunză şi floare.

Iar dacă ai dori

Chiar dacă timpul

să-mi devii iubită,

priveşte

aş lăsa întreaga lume uluită:

toamnei,

ai fi singura femeie din univers

în credinţa inimii mele

cu umbra colorată!

în care răsună tot zbuciumul vieţii,

ochi

piatră

în

decolteul

trăiesc fiecare ieri ca pe un vis util şi Berna, Elveţia, 2O16, O4 noiembrie

reconfortant şi fiecare mâine într-o viziune de speranţă. Lucerna, Elveţia, 2O16, O3 noiembrie

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

Mihai Ștefan Arsene

singur

îți voi răpi iubito murgul

sunt singur pe o insulă pustie

îți voi răpi iubito murgul

doar gândul tău mă ajută

păzește-l bine căci la noapte voi ascunde

să supraviețuiesc

și frâul și șaua și dragostea ta

trec zile multe trec în agonie

îți voi răpi iubito murgul ce tropăie-n inima mea

fluturii toți mă amețesc

îți voi răpi iubito drumul

sunt singur în mijlocul saharei

păzește-l bine căci nu vei mai pleca

în jurul meu nisipul îngroapă amintiri

și minutarul și secundarul vor ceda

căldura și răceala ademenesc o mie

îți voi răpi iubito orologiul ce vremuiește

de cămile să soarbă apa toată

depărtarea grea

din tainicul ocean

îți voi răpi iubito… lacrima

sunt singur în mijlocul orașului puzderie de oameni forfotesc eu caut leacul magic

nu uită

în ceașca de cafea

își plânge el iubita în miez de noapte

și drumurile toate

și visele-și alungă tot atuncea

și zațul ce rămâne

pe țărmul existenței sale

și ziua care trece

nu-i nici curmal nici palmier nici umbră

tot singur mă găsesc

lumina lunii îl învăluie în miez de noapte

balerina

din toate părțile ca o metaforă adâncă deschise-s porțile el stă în prag și nici nu intră nici nu se-ntoarce nici nu cântă

doar ea avea o stea primită-n dar

se acoperă cu pagini în miez de noapte

când încă nu știa că primăvara ghioceii se usucă

și tremură

între coperți de cărți voluminoase

un demon e pe cale să-l ajungă

cu titluri abrupte și stufoase

așterne tușul el întoarce foaia

pământul se-nvârtea ea se rotea

și scrie și se-nvârte și nu uită

și anotimpurile toate se mișcau în ritmul anilor care treceau lăsând în urmă tainice sudori și zilele jertfite pe altarul dansului în jurul focului nocturn care trecea și se învăpăia și se îmbujora și era toată pas și amprentă pe aripă era prea devreme ca să lase urme în piatră prea târziu ca să renunțe la un pahar cu apă prea devreme ca să spargă plafonul norilor prea târziu ca să uite visul zorilor doar ea când baleta când baleia doar ea purta pe ascuns o stea primită-n dar

patru gheișe asasin bilingve se scaldă patru gheișe asasin bilingve se scaldă patru soldați mortal jinduind privesc patru arme stau strălucind grele pe umăr și cad ascunse în iarbă patru gânduri am pentru tine și nu pot să ți le destăinui pentru că nu te găsesc 7

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu

Bordurile gem ca niște măsele

Efemeride (15) Se-ngrămădesc pietrele la intrarea în cetate cu pașaportul în mână Două frunze s-au așezat în dungă mimând doina... jelesc trecerea timpului Cerul își varsă potoapele să spele minciunile ce răsar ca „ciupercile după ploaie” Viii dorm somnul morții din picioare Morții dau din coate să-și primească pomana o găleată un pix o promisiune... Mâine e la fel de incert ca vremea. Printre blocurile gri vântul schimbării are miros de stătut...

Efemeride (16) Cuvintele fluturi de noapte roiesc în jurul gândului orbite de lumină Orele își rostoglesc bătăile pe tristețea străzilor Răceala aerului săgetează luna însângerând poveștile ce se vor scrie pe zidurile cenușii ale blocurilor ... 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

stricate presimțind schimbarea Și totuși... nimic nu se schimbă vântul cântă aceeași melodie sinistră mincinoasă a vremurilor ce trec și vin și trec ca o repetabilă poveste... a capacilor îngenunchiați Numai fluturii de noapte își fac inutilul zbor lângă o geană de lumină...

Efemeride (17) Tai timpul adunându-l crâmpeie în poala sufletului Tic tac Tic tac Mi-e sete... o sete viscerală de absolut iar cuvântul tău tace... Pereții camerei sunt reci și gri ca o indiferență ce s-a așezat între noi Îmi sângerez palmele și încerc să-i încălzesc cu roșul sângelui meu Și scriu... Îmi golesc ochii de culoare implorând zorii să-ți zâmbească Vorbește-mi...

Adrian Istrate

Singur acum cât încă nu s-au zvântat lacrimile pe oglinda singurătății umbrele mute curg către ce n-a fost și nu v-a mai fi stă deșărtat paharul gândurilor

precum gângăniile lenevite a iarnă eternă din bulgării de chihlibar aninați la gâtul fetelor nepieptănate care adorm în tramvai cu rimelul pe obraz dimineața acum când înserarea cu umbre a coborât peste noianul apelor fără rost ajung de unul singur îngenucheat de dor privindu-mi în ochi judecata cu mine

peste păcatele buzelor arse de blestemul nevoii de tine ultimul regret al amintirilor fără de-nceput luceferii s-au stins întunericul s-a prăbușit înlăuntru peste pietrele goale ale izvorului secat acolo unde te spulberai singur tu fără tine

La oglindă

Spleen la drum în toamna hoinară cu sfat de vânturi rebegite prin cârciumi întunecate beții ploioase lăcrimînd peste inima zobită sub pașii celor care-au trecut mai departe îmi scot sufletul pe tejghelele înegrite sub bolte afumate cu vreascuri de gând surdo-mut umilit în ecoul tăcerilor desfrânate de ceea ce n-a fost niciodată prea mult îl scot de sub coaja aspr-a credinței de sub scrumul dorinței

atât de albastru

din scutecele iertărilor

rămâne blestemul din noaptea oglinzii

și feșele îndurărilor

de când zăvozii timpului mă alergau

ca să-l văd întreg

prin pădurea destinului

sângerînd

înegurată a cărări flecare

precum pădurile de noiembrie

străbătute pe brânci

lângă mine

pe sub lăstărișuri bolnave de sârmă ghimpată

căpcăunul dorințelor

odihneam la răspântii

și înghițitorul de suflete râd

adormind pe mormanele de cenușă ale celor care au fost

– te plângi că ai inima mare și grea

în cârciumi amare dosite pe sub letopisețe putrezite

du-te la felcer să mai taie din ea!... 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Zina Dorina Pancu

Azi vreau să dorm, să uit… Ai vrut să simt durerea şi plăcerea Crezând că nu vei dispărea. Azi simt înspăimntător, meschin – M-a otrăvit parfumul tău de crin. Azi dau la schimb un suflet cu durere Ce alerga nerăbdător spre soare. Azi picură-n clepsidră, arse, orele Măsoară adâncimea morţii mele. Era senin când mă ţineai de mână

– Mi-a fost teamă: Cerul, stelele, îmi cereau lacrimile, iar eu voiam să le transform în cuvinte…

Prieten – când sufletul îţi este hăituit se aşază în mijlocul sufletului şi-ţi face suportabilă aşteptarea dureroasă. E noapte. Vântul mă-ngână, pădurea foşneşte, m-alină, să ne prindem în horă… pe lună plină…

În vârf de munte, albă fantasmă, Când fulgerai , ieşeai în curcubeu Şi fiecare nor ți-era pe cer trofeu.

Armistiţiu

Stâncă în largul mării mă-nălţam, La umbra ta eu, Evă, înfloream.

Rece şi pustiu mi-e gândul

Flori de cireş îţi presăram în cale,

Şi privirea se-avântă în gol

Cu ciocârlii îţi străbăteam câmpiile.

Noaptea când merg spre niciunde.

Să nu-mi vorbeşti azi de iubire,

– Suflete, nu-ţi mai ascunde faţa!

E noapte, dulce-amară amăgire.

Omul în dangăt de clopot

Redă-mi pedeapsa-n suflet absorbit.

îşi face cruce

Azi nu te strig. Azi vreau să dorm, să uit…

dă de pomană, se-ascunde în rană,

Pe lună plină Pe lună plină cerul împrăştie dorul şi-mi picură argint între tăcere şi cuvânt Pe lună plină norii, mesagerii uitării, îmi acoperă anul ce pleacă, vicleanul. – De ce-ai închis fereastra, de ce-ai lăsat perdeaua, dragă copilă? 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

rana se-nchide cu sânge, săngele-i scrum… Îmi spuneai într-o seară. – Îţi mai aminteşti? – Cum aş putea să uit cum m-ai bandajat ? Armistiţiu între un suflet cangrenat şi copacul cu scoarţa arsă. Timpul călătoreşte-n oglindă, şi se-nchide în piramide Ştiai, suflete?

Nicolae Valareanu Sârbu

Cred

Coşmarul bătrâneţii

Rup din mine bucăţi de trecut,

Ochii plâng pe o carte necitită,

le aşez sub tălpi

am uitat pagina până unde am citit puțin,

şi devin drumuri sfârşite, mai mult decât orice

nu mă lasă sărăcia să citesc, plec la muncă.

mă tem de nimicnicia oamenilor

Nu e atât de grea pe cât de plictisitoare

de care nu mă pot apăra.

dar pentru a crește și învăța copiii, trebuie,

Pentru înălţarea spiritului

simt cum tata și mama se bucură de undeva

cred în libertatea de gândire, în valorile neamului meu, nu le vând nici nu le dau cu împrumut.

poate dintr-o stea pe care o privesc seara după ce adorm mulțumiți cei mici.

Lăsaţi-mă să sper că nici moartea

Gândurile-mi dau năvală cu câte o bucurie

nu poate şterge urmele,

nu pot să trăiesc fără ele,

duşmanii se îmbată cu iluzii.

vinovat ca o țară care-și plânge de milă,

Nu mă dezic de limba cuvintelor

noaptea am somnul bulversat de vise

Sânii tăi pipăiţi cu degetele nopţii

bătrâni cu copiii plecați din țară.

și mă trezesc din coșmarul că o să rămânem singuri acasă

se îmbracă-n mătasea aşteptării ca un copac în aburul răcoros, ce se ridică din apele lacului. Prin aerul parfumat al dorinţei mi se plimbă drumurile sub paşi, păsări de moarte îmi fură iubirea

Rămas dator Am înviat din convingerea că nu mor

în care se întrupează destinul.

fără să-mi las amprenta, să rămână

Timpul se topeşte pe furiş în trăiri,

pecete în sufletul urmaşilor.

mă îndulcesc în miezul vâscos al mierii

Am refăcut socotelile cu viaţa

şi ridic cu braţele speranţei zmeul copilăriei într-o altă vârstă. Gândurile urcă pe treptele devenirii

şi i-am rămas dator cu câteva generaţii de cuvinte

rezemate de timpul aproape lichefiat,

pe care nimeni nu le-a scris.

şi se purifică în durerea realităţii

Cel care mi-a deschis ochii

sfinţită-n desăvârşirea cerească. N-am puterea să închei întreg ciclul, nu mă dezic de limba cuvintelor

a convieţuit de la început în inima mea, m-a mângâiat cu lumina sa

în care niciodată n-am iubit

în fiecare clipă de restrişte.

surparea-n deşertăciune a omului.

Nici printr-o întâmplare

Nimeni nu suflă-n urechea vântului,

nu s-a dezis de iubirea ce dăinuie

nu plânge la ţărmuri imaginare, mai degrabă îşi ridică ochii spre cer

pentru oameni.

şi urcă pe scări de nori, liniştea. 11

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Aurelia AlbAtros

Nostalgică toamnă Mi-e drag de tine toamnă, o doamnă, cu haina-n melancolii,

Ce bine-mi ești prin vis Ce bine-mi ești prin vis, te plimb ca-n povești, să te am, îmi e cam greu, să te pierd, îmi este durere... Să fiu la extreme, să fiu retrasă,

cu zâmbet purpuriu,

ciudată problemă,

cu picături de ploaie,

un destin cam revoltat,

cu frunze arămii, cu veșnicele nostalgii...

chiar dacă jocul tău, îmi tulbură visul mereu... Departe, aproape,

Mi-e drag de tine toamnă,

e-un joc cam suspicios în visul meu,

cu umeri aurii,

dar, crești mereu

cu hrană-n poezii, cu vise brodată, cu doruri multe,

și visul, încet, încet, devine realitate și curge în cascade!...

Frumusețea zborului liber

cu preludii în șlagăre, cu veșnicele nostalgii... Mi-e drag de tine toamnă, îmi colorezi gândirea,

Curajul de-a sări peste probleme nu stă la îndemâna orișicui, mi-a trebuit mult să-l pot obține, să mă lupt cu tot felul de umbre,

printre cuvinte și fraze

ce se tot foiau în jurul meu,

colindând, mă faci din om dur,

rotindu-se precum zmeii fioroși.

o veșnică romantică,

Mă voi cățăra pe munții vieții,

ce visează neîncetat la zbor în poezii...

precum alpiniștii iscusiți, cu mâini robuste,chiar de sunt un albatros cu aripile întinse

Frumoasă toamnă,

ce zboară spre înalt, pașii, mărunți

te voi purta în inimă,

și lipsiți de vlagă, nu îi am.

precum un diamant frumos, până iarna va veni

Sunt mereu o alergare, un suflet ce zboară din mine spre ceilalți și invers, să-mi pot plimba visarea

să te îmbrace în mantii albe

din cel mai nebunesc univers,

iar sufletul mi se va încălzi

al celor care cred în iubire și frumos,

în fața unui șemineu!... În anotimpul tău,

nu al celor ce urăsc, călcând totul în picioare, pentru propiul interes. Nu aduc și nu voi aduce,

sunt mai vie și zglobie,

acuzații nefondate timpului ce a trecut

îmi dăruiești nemurirea în glas

și cel ce mi-a mai rămas, îmi voi hrăni

și în priviri,

povestea cu splendoarea universului

pentru toate-ți mulțumesc!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

meu nebunesc, el fiind cel ce-mi dăruiește frumusețea sufletului liber.

Petre Prioteasa

Răsplată Un mare adevăr am spus, este cu-ntors, este cu dus: „De mor sau scap, tot mai contez, Mă lecuiesc de chin...visez!” Îmi dau speranţă, îmi dau glas să spun cu ce am mai rămas: voinţa de-a avea pe-”nvinge!”, puterea de a şti convinge că viaţa este un mister, trăită rodnic, fără „sper…”, cu idealul înainte că de-aia Domnul mi-a dat minte, să sufăr dacă am căzut, dar să o iau de la-nceput, să rabd, oricât ar fi de greu şi să perseverez mereu, tot binele-i de partea mea, numai să ştiu a-l aştepta, că viaţa mereu mă învaţă, necontenit îmi dă povaţă, eu însumi fiu, nu contenesc să lupt mereu și să iubesc, din dragoste şi omenie clădesc doar pentru trăinicie şi de-i ascult vieţii povaţa cu har mă răsplăteşte Viaţa.

Lumina din ochii tăi… Lumini se scaldă-n ochii tăi, de rugă licărind văpăi, fermecător ca un pelin, deșertăciunii nu mă-nchin. Străfulgerat de murmur cald, mă dărui șoaptelor ce ard și mă topesc de dorul tău că te sărut în gând mereu. Cu versuri limpezi ce creez, fie sunt treaz, fie visez, mă simt din nou îndrăgostit însemn că arta n-a murit, iar dacă-n amforă croim, speranțe noi desăvârșim ca zvon al revenirii semn precum e viața ca îndemn. Căldura-ți lângă mine-o am, cum frunzele stau prinse-n ram bătute când un aspru vânt le-ar vrea căzute la pământ,

m-ai coborât, m-ai ridicat dar nu am săvârșit păcat, m-ai ridicat, m-ai coborât, nicicum noi doi nu ne-am urât, tu mă alungi, tot tu mă chemi, când nu mă-ntorc, tot tu te temi, tot tu mă chemi când mă alungi că ți se par zilele lungi, cum sigur sunt că-n tot ce simt, nu are rost ca să te mint, din gură vorbele-mi lipsesc, cu inima le ostoiesc.

Mi-e sete… Mi-e sete, dar nu apă vreau, am gura arsă, dar nu beau, izvorul lacrimii secat de când din brațe ai plecat. Când m-ai lăsat nimic n-ai spus, gând rătăcit și cuget dus, dar am crezut c-ai să revii misterele să-ți reînvii. Am socotit nechibzuință Neizbutita ta dorință, pricepere nevinovată ființă fără judecată. Te-aștept, dar parcă e-n zadar, nu dai un semn de dor măcar că-n alte dăți te supărai, după trei zile reveneai. Visele-mi sunt cum le-ai lăsat, tu ca femeie, eu bărbat, nimic pierdut, totul păstrat, totul diform, nimic uitat. Capul pe umeri să lăsăm, cu șoapte binecuvântăm, cu har divin ne-ncredințăm, pragul în doi să traversăm. Noi pierdem timpul separat, privind în urmă ce-ai lăsat, se scurge dorul disperat, și crezi că-l vindeci c-un oftat. Tu ești săracă, eu bogat, risipă tu, eu cumpătat, nicicând nu trebuia uitat cel jurământ ce ne-a legat. Ți-am spus că n-am să mai iubesc până te caut și găsesc, favorizăm nou început și regretăm timpul pierdut. De azi îți zic un bun venit, să nu mai pleci, că m-ai rănit, dar rana s-a cicatrizat și totul, totul am uitat. 13

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicoleta Mija

Toamna iubitoare Parcă miroase acum a toamnă, privesc cerul, ştiu ce înseamnă, despre gândurile toamnei scriu, privesc în calendar, este târziu. Găsesc în album multe frunze, când mă văd încep să se amuze, parcă acum este îmbrăcată diferit, şi cerul este altfel la asfinţit.

Poveştile iernii Cerul zâmbeşte frumos, albastru şi rece Iarna împrăştie fluturi albi de zăpadă Cineva alunecă mai are puţini să cadă. O sanie gălăgioasă pe lângă mine trece, Ninge frumos, începe să se întunece. Fulgii, steluţe mii de argint dansează, Se rotesc în aer şi fac multe piruete, Brazii au pe ei ale iernii albe salopete,

Un foşnet de frunze mă încântă, o ploiţă cade repede, parcă cântă iubesc culorile toamnei aurii, mirosul cald al frunzelor zglobii.

Până la primăvară e mult, le păstrează.

Are toamna ceva unic, de neuitat, ştie că mai am multe de întrebat, seara şi dimineaţa este mai răcoare, ploaia de frunze mă bucură tare.

Fulgii se agaţă de tine şi departe zboară,

Doar Luna priveşte totul şi este trează. Vântule numai tu împânzeşti văzduhul, Pe pământ îşi dau mâna repede şi coboară, Mai sunt câteva zile şi trece iarăşi anul. Vine anul cel tânăr şi pleacă bătrânul.

Culori umbrite Privesc casa acoperită de fulgi de zăpadă, Deschid fereastra largă şi atentă privesc, Printre rânduri scrise toamna o întâlnesc, Mai sunt câteva zile, Septembrie mă îmbie, Să privesc apusul, să mai scriu o poezie. Drumuri tăinuite prin lăstărişuri mai dese, Grădini curate, un fum înecăcios, alb iese, Perdele ţesute de culorile atât de umbrite, Vânător este vântul printre frunze adormite.

Crengile albesc ca pletele unui bătrân , Vântul revine, îngheaţă totul ca un suveran Ninsoarea nu se opreşte, continuă să cadă, Aduceri aminte vin peste mine deodată. În liniştea albă un basm de Fraţii Grimm, Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea… Aşa începe povestea iernii, a ta şi a mea

Câteva gutui coapte nu sunt ascultătoare, Dimineaţa în grădină plâng tare la picioare. Printre crengile golaşe sare repede un fulger, Picături reci de ploaie, el este atât de ager.

Este minunată şi trebuie toţi să o citim.

Vântul agitat şi rece, mai mult se plimbă, Umbra unei zile cu apusul se schimbă. Printre ramuri toamna este-n desfrunzire, Răzleaţa petală desprinsă rămâne o amintire.

Fulgii plutesc tăcuţi peste covorul iernii,

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

Aş vrea numai în poveşti veşnic să trăim. Ninge ca în basme, frumos fără oprire, Pe tine iarnă dragă te iubesc toţi copiii. Mă bucur am mai făcut o mare cucerire, Nepoţica mea ascultă basmul în tăcere.

Anişoara Iordache

4. valuri de pânzeturi și de păr despletit

Ipostazele unui răzleţ gând

primele semnale sonore ale flautelor au tăiat

maioneza dulce a prefăcătoriei

vieți de domnițe-

cântecele harpei

torțe aprinse pentru fugile altora

au destrămat intrigile

loc de scăpare în lada de

schimbând tonalitatea

lemn de trandafir a bunicii

arcușurile

ceasul lor

au îndreaptat visele brăzdate de violență

are limbile încrucișate în fața destinului straiul lor aurit lepădat în urma prinților păgâni vin încet spre noi cu binecuvântare de sus lăsând pe prag amintirea unor chipuri luminoase

dirijorul își târăște cărnurile prin ploaia de ouă de gasteropode spre sfârșitul spectacolului atmosferă-i mai rarefiată acum pot să deschid fereastra

când vei sfârși de băut cafeaua

ați instalat bine jucăriile

ziua va fi pe muchie de cuțit

printre gândacii de bucătărie

cățelul va dori să-l mângâi

fanteziile sunt pe față

copilul

curățate de orice imperfecțiune

să-l învelești și să-i citești ceva din cartea cu poze

modelele din planul secund

în acest spațiu al trecutului

pun în evidență

avem un rol și misiunea de a merge mai departe cot la cot cu privitorul luna-i la răscruce

marginea balustradei aveți grijă unde amplasați teroriștii fără selfiuri și zâmbete deșarte o.k.

plecați

ceaţa urcă dinspre stânci spre norii pictați cu

escaladez asemenea unui păianjen

strigătele naufragiaților

aceste ziduri verticale

mâini cu degetele răsfirate trec prin alba penumbră

în tovărășia

un râs și un plâns sorb căldura și lumina

genunchilor mei

ar vrea să stea singur

a dorințelor mele

cu femeia care înoată

a cruzimii mele încerc să dau o anumită orientare hazardului creez iluzia unui spațiu orizontal ofertant în care privitorul poate deveni chiar personaj principal (în funcție de cum se mișcă pe scară)

în orizontul ei îngust hașurat de temeri oricât se căznește nu vede decât un zid de sticlă aburit pe care era scris: cine-i curat cu mâinile să suie-n muntele Domnului

protocolul de colaborate are forma unui copac în cădere 15

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 19-32

Mihaela Moşneanu

Căpitanul Vasile (10) Pepsi se apropiase de Adriana şi o privea cu drag. Privirea lui insistentă îi atrase atenţia fetei, care se întoarse spre el şi zâmbind, îi spuse: – S-a-ntâmplat ceva? De ce te uiţi aşa la mine? – Nu, ce să se-ntâmple? îi răspunse el, fâstâcindu-se, dar cu zâmbetul până la urechi, mă uitam şi eu, aşa, că eşti tare frumoasă! Adrianei îi veni să râdă, dar se abţinu. Nu era prima oară când Pepsi o privea aşa şi îi spunea că e frumoasă. De ceva timp se obişnuise cu el şi nu dădea prea mare importanţă privirilor şi vorbelor lui. Era conştientă de frumuseţea ei, şi de altfel, nu era singurul bărbat care o privea cu admiraţie. Întodeauna se gândea că dacă i-ar băga în seamă pe toţi cei care întorc capul după ea, nu i-ar fi bine, aşa că încerca de fiecare dată să se comporte normal şi să ignore pe cât posibil asemenea reacţii din partea bărbaţilor, indiferent de cine erau sau cum arătau ei. Nu-i îndepărta sau nu-i jignea, dar nici nu-i lăsa să se apropie prea mult, întodeauna căuta să pună o barieră prin atitudinea pe care o aborda faţă de ei. Înainte de a fi cu Alex, avusese câţiva prieteni, dar nu a reuşit să rămână alături de niciunul. Principalele motive pentru care nu merseseră niciodată relaţiile ei, erau gelozia exagerată pe care ei o simţeau faţă de ea, dacă stătea puţin de vorbă cu altcineva şi intenţia partenerului de a o acapara cu totul în relaţie, pentru a fi despărţită de prietenii sau cunoscuţii ei. Această comportare posesivă o dezgusta şi o îndemna din capul locului s-o ia din loc, pentru că nu-şi dorea să fie înlănţuită în felul acesta. Gândea că e normal aşa şi orice femeie - nu contează dacă e frumoasă sau dacă e mai puţin frumoasă, în niciun caz nu exista pentru ea vreo femeie urâtă - nu merită să fie tratată aşa de partenerul ei sau de orice bărbat. Alex era diferit sau cel puţin, în cele şase luni de când erau împreună, nu dăduse prea mult semne de gelozie sau de posesivitate. În privinţa prietenilor şi a cunoscuţilor, majoritatea dintre ei erau comuni şi nu făcuse până acum niciun gest nelalocul lui sau vreo criză care să o deranjeze. Nu-i era încă în clar dacă el era alesul inimii ei, dar faptul că până acum părea un băiat pe gustul ei, începuse să se ataşeze de el şi chiar vedea o promiţătoare şi frumoasă relaţie în viitor. Discutaseră într-o zi şi despre căsătorie, dar ea îi propusese să mai aştepte, pentru că nu se grăbea şi considera de cuviinţă că au tot timpul din lume. 16

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

– Hai, Pepsi, hai! Nu te mai prosti, te rog! Hai, pune mâna pe navetele astea, şi hai să le ducem în magazie, că mai am şi alte treburi! Apoi trebuie să luăm altele pline de-acolo, să le aducem pentru a umple vitrinele, deoarece clienţii trebuie serviţi oricând, nu ştii niciodată, cu ei. – Da, frumoasa mea, cum să nu! îi răspunse el şi punând o navetă peste alta, le ridică în braţe şi continuă cu acelaşi zâmbet larg, după dumneavoastră. Deşi era slăbuţ, avea o putere de uriaş în el şi ar fi putut ridica şi greutăţi mai mari decât aceasta, fără nicio problemă. Era aşa de entuziasmat, datorită fericirii pe care o simţea alături de Adriana, încât era în stare să care orice obiect, oricât de greu ar fi fost. Nu conta altceva, decât să fie mulţumită „zâna lui”'. Ar fi făcut orice pentru ea. Fata luă cheile magaziei de pe pult şi o luă înainte, cu o navetă în braţe. El se grăbi şi i-o luă înainte, ridică un picior, sprijini navetele pe el şi îi deschise uşa fetei, pentru a ieşi, apoi o urmă. Merseră vreo zece metri până la magazie. Fata descuie uşa, intrară şi puseră navetele cu sticlele goale într-un colţ pe dreapta. Apoi, de pe partea stângă, luară amândoi, nişte navete cu sticlele intacte. De data asta, Pepsi ieşi primul din magazie şi Adriana după el. Ea puse jos naveta, pentru a încuia uşa şi el se opri în spatele ei, privind-o din nou, cu aceeaşi privire care începuse să o irite, dar ignoră acest lucru, de parcă n-ar fi observat. Dar el nu se lăsă, îşi luă inima în dinţi şi o întrebă: – Adi, ce zici, când ai timp liber, bei o cafea cu mine? – Ceee? Dar am mai băut noi cafele împreună, pe terasă, când nu erau clienţi. Şi mai bem, când o fi să am timp, aşa că nu înţeleg, de ce mă întrebi? Pepsi se oprise în loc cu navetele în braţe. Nu mai râdea, părea foarte serios, pe faţa lui se putea citi vădit o frământare mare. Se vedea de la o poştă că nu cafeaua era problema lui, ci că dorea să-i spună ceva şi nu ştia cum, parcă îi rămăseseră cuvintele în gât. – Hai mă, Pepsi, că am treabă, nu am timp de stat! Care-i problema? Ce naiba! Parcă ţi-ai inghiţit cuvintele cu bere, cum înghiţi pastilele cu apă! Ce-i atât de complicat, de nu-mi spui? Dar văzând că băiatul îşi coborâse privirea spre navetele de bere şi tot nu zicea nimic, ea se răsti la el, bă Pepsi, ce-i atât de grav, încât nu ştii cum să-mi spui? – Ei, nu-i nimic grav, dar mi-e greu să-ţi spun! Şi oricum, nu acum, nu pot să-ţi spun acum, nici tu n-ai timp, şi nici eu n-am acum curaj, înţelegi?

– Bineee! Bine, lasă că vorbim când oi avea timp, da? Hai, odată! Că nu am timp de pierdut, zău aşa! Lasă, că-mi spui tu, da? – Bine, atunci o să bem o cafea împreună şi-o să vorbim? – Daaa! O să bem şi două, şi trei, când o fi timp, da? Numai, hai odată, mişcă-te! – Da, frumoasa mea, cum zici tu! îi răspunse el, revenindu-i acel zâmbet larg. Fata îl ignoră mai departe, şi îşi văzu de drum cu naveta în braţe. Dar în sinea ei nu ştia ce să creadă şi era oarecum mirată: „Da ce-o avea Pepsi de vorbit cu mine? Doamne, ia-mă! Ce-o fi în capul lui? Şi pe urmă, el nu e ruşinos, tot timpul îmi zâmbeşte şi râde cu toată gura, tot timpul e dornic să mă ajute, se poartă frumos, ce-o avea, oare? Eu nu m-am ţinut mândră în faţa lui, niciodată, m-am purtat cu el, cum mă port cu toată lumea. De ce să-i fie greu să-mi vorbească? Doamneee! Că doar nu i-o fi drag de mine! Ptiu! Dacă e asta, ce fac? Cum să-i spun că mie nu mi-e drag de el, că eu am iubit si aşa mai departe, fără să-l rănesc? Că nu pot să-l iau în râs pe bietul băiat, e şi el om, nu? Ei, dar sper să mă-nşel, să nu fie vorba despre asta, ci să fie, cine ştie ce bazaconie de-a lui!” În timp ce gândea aşa, ajunseră la uşă şi Pepsi, la fel ca atunci când plecaseră spre magazie, o luă înainte şi cu navetele pe un picior, îi deschise uşa. Ea intră în grabă şi el, după ea, trântind uşa grea, care făcu un zgomot surd. După ce intrară în local, Adriana se apucă să scoată sticlele din navetă, şi una câte una, o ştergea cu o cârpă, apoi o punea în vitrină. Pepsi împrumută de la una din colegele ei o altă cârpă asemănătoare şi începu s-o ajute, privind-o. „Doamneee, ce frumoasă e! Şi harnică, şi cuminte! Pe cuvântul meu, dacă nu m-oi însura cu ea! Sau nu? Eu sunt hotărât ca fata asta să fie nevasta mea, dar ea? Şi dacă visez prea mult? Dacă-mi spune că nu mă place şi că nu mă vrea? Adevăru-i că-i frumoasă, e-o prinţesă pe lângă mine! Da mă, da nici io nu-s de-aruncat, ce dracu! N-oi fi vreun frumos şi n-o fi vreun prinţ, da muncesc, sunt băiat deştept, de ce să nu-i placă de mine? Jur c-o să fac totul, pentru ca s-o cuceresc! Nu se poate să mă refuze! Offf! N-oi fi eu prea sigur de mine? Am dreptate sau nu am?” gândea Pepsi. Rămăsese cu o sticlă în mână şi cu bucăţica de cârpă în cealaltă, privindu-le fix. În timp ce se pierduse printre gânduri, avea sprâncenele încruntate şi maxilarul îi tremura de frământare, aşa că oricine l-ar fi privit în momentul acela, ar fi observat într-o fracţiune de secundă că avea ceva

pe suflet. La fel observă şi Adriana, când termină de şters sticlele din naveta ei şi se-ntoarse spre el, să le ia şi să le pună în vitrine. Fu aşa de surprinsă de frământarea care i-o văzu pe faţă, încât rămase uluită şi îl întrebă: – Pepsi, ce-ai? Ce-i cu tine? – Ni... nimic, nu am nimic, mă gândeam şi eu, aşa! îi răspunse el, luat prin surprindere, aşa, şi eu la ale mele, îi răspunse de parcă ar fi fost vinovat de ceva, nu mă băga-n seamă, frumoasa mea, îmi trece. – Auzi, ştii ceva? Până-ţi trec gărgăunii, ia dute tu la prietenii tăi şi lasă-mă să-mi pun eu sticlele în vitrină, că văd eu bine că eşti cu capul în nori şi nu mai termin nici până mâine-dimineaţă, da? Hai, lasă-mă şi du-te de-aci! – Nu, nu, că uite, imediat m-apuc de treabă şi una-două ţi le pun în vitrină, da? – Nuuu! Fii bun şi du-te, că mi le pun eu, nu mă enerva! îi răspunse fata, încruntându-se. – Bine, mă duc, mă duc, dar iartă-mă, nu fii supărată pe mine. – Atunci mergi şi vezi-ţi de treabă, dacă nu vrei să mă superi, da? – Bine, mă duc. Pot să-mi iau o bere, înainte de-a pleca? – Ia-ţi, numai du-te, fii bun! îl goni Adriana hotărâtă. Luându-şi o bere în mână, plecă spre terasă repede, dar ruşinat. „Reuşii s-o supăr, sper să mă ierte. Ei, dacă ar şti ea ce-i în sufletul meu, nu s-ar mai supăra şi nu m-ar mai goni aşa. Sau da? Doamne, ce-o sămi spună când i-oi spune c-o iubesc şi că vreau să fie nevasta mea? Trebuie să vorbesc cu căpitanu' şi cu ceilalţi, trebuie să mă-nveţe cum să fac, ce să-i spun şi-aşa mai departe, că altfel o să înnebunesc la cap, nu glumă! Nu că c-aş fi eu prea întreg, da nici chiar aşa, nu?'' După ce plecă Pepsi, bucătăreasa localului, Marina, o femeie minionă, grăsuţă şi blondă, cu o voce zgomotoasă, care ieşise de ceva timp din bucătărie şi privise atent scena în care băiatul o privise atent pe fată şi apoi preocuparea care îl cuprinsese, în timp ce ea aranja sticlele în vitrine şi apoi, aproape că-l pusese pe fugă de lângă ea, îi zise Adrianei: – Fatăăă! Tu ai grijă cu ăsta, că io cred că-i îndrăgostit de tine! – Ceee? Da’ de unde, ţi se pare ţie, Marino, cred că ai halucinaţii, zău aşa! – Ba io cred că tu eşti oarbă, nu vezi!? Că se vede de la o poştă, că nu poate să-şi ia ochii de la tine! Ascultă-mă tu pe mine, băiatu' ăsta-i mort 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

după tine, dar tu, dacă-l ai pe Alex, îi normal să nu mai vezi alţi bărbaţi, uitându-se la tine! – Marino, ai luat-o razna? – Ei, bine! Dacă Pepsi n-o fi îndrăgostit de tine, să nu-mi mai spui tu mie, Marina! – Bine, bine, mormăi Adriana nervoasă, dar fără să-i mai dea atenţie, văzându-şi de treaba ei, deşi în sinea ei se întreba dacă o avea dreptate. Între timp, Pepsi ajunse la prietenii lui şi la Alex, pe terasă. Erau cu toţii veseli şi făceau gălăgie, fără să le pese de cei în jur. La început nu-l observară, dar la un moment dat, Alex il văzu şi încetă din râs. Privindu-l atent, spuse zâmbind: – Uite că veni şi îndrăgostitul nostru. – Daaa, veni şi-al nostru, 'nalt ca bradul şi... spuse Tutoi, râzând. – Hei, Tutoi, sper că n-ai de gând să-l iei la mişto pe Pepsi al nostru! spuse şi Damblagiul, observându-i atent şi pe Alex, şi pe prietenul lui îndrăgodtit. – Tutoi, termină! sări şi căpitanul, Pepsi, hai încoace, lângă mine. – Ei, stau oriunde căpitane, nu contează, spuse el cu gândul aiurea, fără niciun chef, după care puse sticla la gură şi bău cu sete, jumătate de sticlă. După ce bău, se strâmbă în stilul lui de mucalit, chiar dacă nici prin minte nu-i trecea să îi stârnească vreunuia din prietenii lui, râsul. Se vedea clar că nu îi ardea de glume, că nu avea chef de nimic şi nici nu realiza că tovarăşii lui îl priveau fix, mai ales, Alex. La un moment dat, Alex începu iar să-i vorbească: – Pepsi, ce e? Ce-i cu faţa asta la tine? S-antâmplat ceva? – Măi, nu ştiu nici eu, m-am hotărât, gata! O să-i zic zânei mele c-o iubesc şi-am s-o cer de nevastă. Dar mi-e frică, mă, mi-e frică rău. Dacă ei nu-i place de mine? Dacă o să mă trimită frumos, la plimbare, aşa? Ha? Dacă-mi rupe inima? – Ei, măi Pepsi! Păi bărbat eşti tu sau ce eşti? Dacă o fi să se-ntâmple aşa, îţi ridici capul sus, priveşti fix înainte şi pe-aci ţi-e drumu', că doar no fi ea singura femeie din lumea asta, ce dracu! se răsti Alex la el, dar fără să-l privească. – Daaa! Are dreptate, sunt în totalitate deacord cu Alex, aprobă şi Tutoi. – Lasă măi, omule, lasă! Că dacă te-o refuza Adriana, eu îţi găsesc o altă fată, îţi promit solemn, altfel să nu-mi mai spună nimeni, Ghiţă Damblagiul! – Ei, mă Pepsi, mă! Lasă, că io îs lângă tine, 18

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

orice s-ar întâmpla, tu ştii că noi am trecut prin multe. Şi-apăi, ce? Nu mai sânt fete pe lumea asta? În tiimp ce-i ascultase pe toţi trei, goli sticla de bere şi se uita în jurul lui după alta, dar îşi aduse aminte că dacă mai vroia să bea, trebuia să-şi comande. Şi celalţi erau aproape gata cu „blonda”, aşa că Damblagiul, văzându-le la câţiva paşi pe Adriana şi pe Sorina, strigă la ele: – Hei, fetele! Vă rog frumos, ne mai serviţi cu o bere? – Da, imediat, domnule! îi răspunse Sorina, cealaltă colegă a Adrianei. – Bine, aşteptăm, domnişoară dragă! răspunse Ghiţă, urmărind-o lung, cu privirea.

îi

Dar căpitanul îi dădu o palmă după cap. Surprins, acesta se întoarse spre el şi îi răspunse la fel. Şi se ridicară brusc în picioare, gata-gata să se încaiere din nou, dar sări şi Tutoi la ei: – Băăăi, nebunilor, băi! Doar n-aveţi de gând să vă-ncăieraţi, iar! Dacă aveţi chef să v -amintiţi iară, atunci duceţi-vă dracului afară, dacă nu vrei să-i mai dai încă două sute de euro lu' Jean şi o bere la clienţii deranjaţi de prostia voastră copilărească! – Băăă, are dreptate, Tutoi! Mergem afară sau o lăsăm pe mai târziu, când plecăm de-aci? întrebă căpitanul, râzând. – O lăsăm pe mai târziu, Tutoi are dreptate. Numa' sper să nu uităm că treb'e să ne batem, că e grav, atunci, răspunse şi Ghiţă, râzând. Ş-apoi, doar n-am venit cu bani să umplu buzunarele altora, pe-aci. – Adevărat ai grăit, prietene! Ai perfectă dreptate, spuse şi Alex, care începuse să se ameţească, dacă ai venit cu bani, fă ceva benefic pentru tine sau dacă e să-i dai unui străin, măcar dă-i unuia care-i sărac, care n-are ce să mănânce, nu lui Jean sau altui bogătan. Ghiţă se întoarse spre el şi îl scrută cu privirea. Nu era prea surprins de gândirea băiatului, dar nu se aşteptase să-i pomenească numele patronului, care îi era prieten, în timp ce el îi era deocamdată, un străin. Credea în sinea lui că trebuia să mai treacă ceva timp până să fie ei doi prieteni, fiindcă era nevoie de încredere, lucru la care, nici măcar nu se gândise de când stătea la masă cu el şi bea, cu toate că-i era simpatic. Aşadar trecu la atac, să vadă ce-i spune Alex despre prietenul său, Jean: – Hei, ce tot spui tu, acolo? Jean era prietenul tău, dacă nu mă-nşel.

– Da, este prietenul meu, e-adevărat, dar asta nu mă împiedică să-i văd calităţile, cât şi defectele. Mmm! Cred că pe un prieten trebuie săl iubeşti şi să-l respecţi cu tot ce are în pachetul lui de zi cu zi, altfel nu există prietenie, nu?

– Păi? Ţi-o fi rău de la bere, mă! Nu mai bea, atunci. Ehei, pretene, mai ai de băut la viaţa ta, ca să-l ajungi pe Pepsi din urmă, ha, ha, ha! Ha, ha, ha!

– Daaa! Mă băiete, un mare adevăr ai spus acum, îl aprobă Tutoi, întinzând mâna spre Alex. Acesta i-o strânse şi spuse:

Râdea cu gura căscată până la urechi şi celalţi, când îl văzură, începură să-i ţină isonul. Până la urmă, şi Alex izbucni în râs, şi râseră cu toţii, de parcă ce spusese drespre băutură, ar fi fost cea mai haioasă glumă. De fapt, dacă i-ai fi întrebat pe toţi de ce râd, nu ar fi ştiut prea bine de ce. Şi cei din jurul lor, care îl auziseră pe Pepsi, începură să râdă. Se iscase o veselie generală în jurul lor. Se vedea bine că toţi patru erau sufletul acestei seri. Deşi ceilalţi clienţi avuseseră oarecum de suferit din cauza încăierării căpitanului cu Damblagiul, fuseseră apoi cinsţiţi cu o bere din partea casei, lucru care nu se întâmplase niciodată, până acum. Cu timpul, văzându-i că sunt aşa veseli, ceilalţi se simţiră atraşi de ei şi erau atenţi la masa lor, deşi în aparenţă, fiecare îşi vedea de treaba lui.

– Da, Tutoi! Să-mi trăieşti! Şi rotindu-şi privirea spre cei trei şi zăbovind mai mult spre Pepsi, sămi trăiţi toţi trei, o sută de ani şi fără reparaţii! – Şi tu, la fel, dragul meu! îi răspunse căpitanul, vădit impresionat de urarea frumoasă, dar şugubeaţă prin modul exprimării, şi mai ales, să fii fericit, băiete! – Mersi, căpitane! spuse Alex, dând noroc şi cu el. Şi ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, Damblagiul şi Tutoi, îi urară în cor: – Să fi sănătos şi bucuros de viaţă, băiete! Şi în acel moment, toţi trei îl îmbrăţişară şi mai dădură încă o dată noroc cu el. „Iubirea” asta dintre ei dură vreun minut, aşa, în timp ce Pepsi era cu gândul la „zâna lui” şi era paralel cu ceea ce se întâmpla în jurul lui. Dar Alex observă „indiferenţa” lui şi îi spuse: – Hei, Pepsi! Tu nu-mi doreşti să fiu sănătos şi toate cele bune? – Ceee? Cum să nu, mă? Io îţi doresc să fii şi sănătos, şi bine, şi mai ales, să fi iubit, mă, de cine vrea inima ta!

– Bine, măi Pepsi, bine! Dacă tu zici că mai am de băut, până să te ajung, aşa o fi! spuse Alex râzând, atunci să mai bem, poate te-ajung puţin din urmă, nu? – Daaa! Dai tu o bere, acum? întrebă Pepsi. – Da, dau, cum să nu? – Da tu, Vasilică, de ce-mi dăduşi una după cap? întrebă Damblagiul.

– Ooo! Mersi mult, Pepsi! Hai, vino să batem palma, hai!

– Ehei, acu te trezişi? Păi te văzui cum te uitai şi tu după fata ailaltă şi nu am niciun chef să te mai văd şi pe tine, îndrăgostit! Că-s sătul de Pepsi!

Şi când dădură mâna, Alex îl trase spre el şi îl strânse în braţe, gândind:

– Ei, na! Da ce-ţi veni? N-am voie să-mi placă şi mie o femeie?

„Doamneee! Chiar e un băiat fain, ăsta! El îmi urează să fiu iubit de cine vreau eu, dar el? O, Doamne! Ce mă fac? Ce-i sunt eu acum, lui? Prieten sau o jigodie împuţită? El mă consideră prietenul lui, şi eu, ce-i fac acum? Cum va reacţiona când va afla? Doamne, iartă-mă!”

– Ba da, mă! Dar vezi să nu ţi s-aprindă şi ţie, câlcâiele prea mult, da?

În momentul în care îşi termină gândul, aproape că îl împinse. Ceilalţi îi priveau atent şi aproape că îi citeau gândurile lui Alex, aşa cum ar fi citit un afiş de spectacol dintr-un loc public, în momentul în care se desprinsese din îmbrăţişare. Dar Pepsi, la rândul lui, observă şi el fizionomia prietenului său care exprima îngrijorare, nicidecum veselie, şi nu înţelegea de ce. Îl privi mirat şi îl întrebă:

Vorbeau râzând, dar căpitanul ştia că atunci când prietenului său îi cădea cu tronc o femeie, se înflăcăra tot, la fel ca Pepsi, deşi nu era statornic într-o relaţie. Pe cât de repede reuşea să cucerească, pe-atât de repede îi şi trecea.

– Da ce-i cu tine, mă? Ce-ai?

– Ei na! Acum lasă, că-s băiat mare, Vasilică, n-ai tu grija mea! – Bineee! Treaba ta, atunci, da?

La un moment dat, Adriana se apropie de masa lor şi se duse spre Alex. Îl luă de după gât, îl sărută pe gură, apoi se puse pe picioarele lui şi îi spuse: – Nu mai pot, sunt obosită rău, iubitule!

– Nuuu! Ce să am? N-am nimic, doar că... că nu mă simt prea bine. 19

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Adrian Istrate

Antrenament de front (I) Fuseseră avertizați că nu este o simulare primind echipamentul complet cu muniție de război. Complet e un fel de-a spune atâta timp cât combinezonul, bocancii, casca și mănușile erau niște aiureli care flendurau alandala mai mult încurcîndu-i... Și unde s-a mai pomenit să porți mănuși când ai de'ș'tul pe trăgaci?... Mai era și centura aia parcă făcută din plumb... – Iote... niște paparude!... veni Grosu croncănind şi fluturînd din brațe... cra... cra... - Cotcodac... mă!...cotcodac. Tu m-ai băgat în asta, tu să mă scoți!... – Știi și tu cum e cu aliații ăștia... n-au toată șița la locu' ei, da' de-nțeles dacă te dai de-o parte și-i lași să-și rupă târtița pe limba lor... Noi la urmă de!... Carne de tun!... – I-a vezi de-l mic !.. – Iete-l colo cu ochii beliți în jucărelele ăle noi... Puțoiul n-a-nțărcat și tot ce vede bagă-n gură!... Navea grijă că-s după el să-i dau peste mâini de sapucă cu vre-o boroboață... Nu scapă el!... Bineînțeles... Pe Grosu îl cunoștea de la început, fuseseră camarazi în zeci de misiuni și vre-o două războaie, de dinainte de a se gândi că v-a ajunge ofițer... De fapt până și de treaba asta tot sergentul era vinovat... – Chinezule!... așa-l alinta pornind de la o glumă a băieților care-i băgaseră de seamă rezerva și bonomia, lucru rar între cei care văd moartea cu ochii la fiecare pas, luîndu-l așadar în tăbarcă, vorbeau despre el că n-ar fi de-al lor... o fi chinez?... Hăhăise unul mai mucalit... – Auzi mă... tu ești cu minte, nu ca noi... La ce să nu faci tu școală, acăsică, la căldurică... acu' că tot îți naște muierea... trei ani ca mâine trec și când tentorci, știi și tu... Nu te mai aia nimeni, ba... tu pe alții de ți-o cășuna... Dar la cum te cunosc!... și dăduse din mână a lehamite. Așa făcuse... trei ani acasă lângă ea și Ilinca... Mai ales lângă Ilinca... Dar până la urmă n-avusese nici un folos... La doi ani după ce revenise locotenent îl anunțase că nu mai rezistă așa, să-l tot aștepte între patru scânduri... Ani la rând!... Și mai ales să nu caute s-o vadă pe Ilinca... Înțelege și nare nimic să-i reproșeze însă fata-i mică și ar face mai bine să n-o scoată din ale ei... Să crească ca toți ceilalți, fie și cu alt tată... normal... care pleacă dimineața și vine seara... N-a spus nimic... avea dreptate... dar a durut al dracului... – Mă!... îl luase înainte de a se vârâ până-n gât în dandanaua asta... Se face selecție de paiațe bune 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

de-mpușcat pentru nu-ș' ce trupe de misiuni speciale... mă da' speciale de tot că nu fu chip să scarpin măgarul să necheze gloaba mai mult, și pe parale serioase ce n-a văzut neam de neamu' nostru... Nu ai noștri, bre... că de-abia de-au de izmene!... Aliații!.. Parale!... n-auzi... La sfârșit o să tragă toate la noi ca muștele la... – La tine... Grosule... Tu ești ăla care miroase, nu noi!.. – Ptiu... Nădușesc de!... Așa mi-e moda, ce să-i fac?.. Auzi!.. Io ca io, da' p'ormă dacă te-ai întâlni cu fosta, să nu te pună ăl din baltă căpitane, anii trec și săltase-n grade, să pleci cu pistolul la tine că ți-l șmanglește căpiata, numa' așa, să te bage-n belele după ce-și trage-o boabă-n tărtăcuța aia seacă... – Și de unde-o să știe ea dacă totul e atât de secret... – Află ea... – În sfârșit recunoști și tu odată că te întrece cineva la capitolul ăsta... – De... recunosc, ce să fac!... pentru a încheia cu glas scăzut scărpinîndu-se-n creștet. Te pui cu-n cur de muiere!... Dar se duseseră, sergentul și prâslea, Țache, istețul plutonului care avea viitorul înainte și nu i-ar fi stricat un strop de osânză... La urma el, trăgînd nădejdea că poate i se mai luau gândurile de la dorul de-a mică adormită în brațele lui... Două luni instrucție și sudoare ca la pifani la trecerea cărora efectivul se subțiase vizibil fără prea multe explicații... Nimic special, afară de boarfele alea bune de-o sperietoare de ciori, croite de vreun zbanghiu de pe la vreo casă de modă la braț cu pălărierul nebun.... Acum era testul final... – Atacați... Nu realiză cine dăduse comanda dar grupa din care făcea parte executa asaltul ca la buchie, în salturi de mai puțin de zece metri, deși malul de pământ către care se îndreptau nu părea să adăpostească nici un inamic. Îl urcară tot fără a întâmpina rezistență. În vale un zid uriaș de beton îl descumpăni pentru că planul de luptă nu spunea nimic... Indica o abordare frontală ceea ce ar fi reprezentat o nebunie... – Atenție... Activați!.. Apăsă centura... De fiecare dată fuseseră puși so activeze atingînd butonul roșu dar crezuse că e vreun sistem de comunicație către computerele din comandament, unde pasămite înregistrau pentru analize... Acum însă și cel verde!.. Iar instructorul erijat în șef de pluton se năpusti oblu către fortificație, urlînd... Mulți șovăiră dar îl urmară în cele din urmă urniți de înjurăturile și înghiontelile gradaților sub supravegherea cărora se aflau... Odată la picioarele peretelui de beton, tot fără urmă de ostilitate, îl giniră pe ăla alergînd vertical, drept

către muchia contrafortului în dreptul căreia se aflau. Se lămuri în sfârșit ce era cu centura și hanțele alea... De rostul lor... Porni pășind cu băgare de seamă... un', doi... un', doi ca la paradă mirat de efortul moderat pe care îl depunea, departe cu mult de cotele la care se așteptase. Putea chiar alerga... Din ce în ce mai repede... Hm!... Era mai mult decât omul-păianjen dacă nu obosea mai deloc... Aveau și muniție... De război!.. Se întoarse, oprindu-se drept in picioare, perpendicular pe zid, căutându-și camarazi... care îl urmaseră credincioși cu toată uluiala... – Dați dracului nemții aştia... ptiu... abia mai îngăimase sergentul lac de apă... – Mă așteptam să iasă la iveală... e o treabă mult mai veche decât s-ar crede... făcu Țache, cu toată scatoalca primită de la Grosu... Stai bre, că știu ce vorbesc!... – Gura amândoi că e groasă!.. Fortificația are pe puțin cinzeci de metri până-n vârf și nimeni nu ajunge istovit acolo... Mai e ceva cu bulendrele astea, nu doar că mergem ca muștele cu curu-n sus... Uitați-vă... și indică către o surplombă artificială care nu reprezentase pentru nimeni vreun obstacol... Până acum n-am tras un foc... Nu uitați... nu este o simulare!.. – Iar după mintea mea o asemenea găselniță nu o afli fără să fii pedepsit... completă veteranul afișînd în sfârșit o mină îngrijorată... Și eu care v-am băgat în daravera asta!... Puștiule treci între noi... Taci odată și fă ochii cât cepele... ca să-l mai altoiască odată deși respectivul n-avusese vreun semn de nesupunere... Primul în vârf ajunse Grosu care urlă ca apucatul aruncînd la repezeală ambele grenade pe care le avea în hăul care i se căscase la picioare... – Dihănii!... Cred că de data asta ne-a luat Aghiuță... Ptiu... Și-și cumpăni arma cu hotărâre deși în priviri stăruia disperarea... Curiozitatea a omorât pisica și credeți-mă că știu ce vorbesc de vreme ce mi s-a întâmplat... Aveam una birmaneză... A lovit-o blestemul mâțesc colindînd prin vecini, unde nimerind pe la unii fereastra întredeschisă, nici una nici două bâști cu labele de rama de sus basculînd oscilobatantul care i-a frânt șalele... M-a chemat aia s-o iau când s-a întors de pe unde fusese de scârbă să n-o atingă. Vai sărăcuța. Am pus-o într-o cutie de pantofi cu șoricelul de pluș pe care i-l luasem cadou de cinci mai, ziua în care ne intrase-n casă. După ce am scris pe cutie Schrodinger că nu-i știam numele după neam și nici alt nume de stirpe mârtănească, am îngropat-o plângînd în pământul tare ca iasca, cum fusese secetă în anul ăla, și am lăcrimat mai bine de-o săptămână... Iaca plâng și acum dacă miam amintit!.. Așa și cu Țache... La-mpins necuratul să vază el

și s-a ridicat să tragă cu ochiul... Dar ia stați oleacă... știți voi cine era el?... Nț... Aha... Ia să vă spui și p-ormă om mai vedea... Îl chema David și aducea cu sculptura lu' Buonaroti, dar mai degrabă cu Ares... Avea pielea albă, ochii verzi și părul cârlionțat... Nu... Nu era brunet... era blond-nisipiu... Da și voi!... Cârcotași ca o femeie de peste patru’șcinci de ani care dă pe situ-rile de matrimoniale să se întâlnească numai cu bărbați distinși, înțelegători, sensibili, generoși... musai de unu optzeci-optzeci și cinci înălțime, cântărind nu mai mult de optzeci de kile și neapărat cu zece ani mai tineri... Dar ce apă de colonie să prefere?.. Culoarea costumului?... Și... ăăă... vreo cinzeci de herghelii sub capotă.... Asta se subînțelege cucoană!.. Vilă la Nisa.?.. Da' cum altfel?... Iaca eticheta haute-couture... făt-frumos sadea... cu ștanța mai la dos, cum e de bonton... Treaba e că zeul ăsta grec, și nu glumesc când vă spui una ca asta dacă așa arăta, avusese un ghinion la începutul ultimului an la medicină când i se prăpădiseră parinții într-un accident de s-a pomenit singurel pe lume și fără nimeni de nădejde alături... Venit de printr-un târg obscur, acareturile nar fi valorat mare scofală așa că nu l-a lăsat inima să le înstrăineze pentru cenușa din vatră și cu mult chin a târât anul ăla până s-a văzut cu fițuica-n buzunar... Dovedise și se chema că e doctor dar urma rezidențiatul fără de care nu înseamnă că ai isprăvit ucenicia. N-ar fi fost însă chip să-i facă față fără ajutor la simbria de mizerie din sistemul nostru de sănătate, așa că se văzu silit să amâne. Fără să șovăie, profitînd de sprijinul unui coleg cu rude mai influente s-a înrolat voluntar pentru a însenina în cele din urmă pe front, nu fără peripeții ori datorii de rostuit la întoarcere, ținînd cont de faptul că tradițiile noastre nenumărate se cuvin urmate și mai cu seamă onorate, mai abitir se pare, atunci când te îndrepți către tărâmul făgăduinței, la loc cu verdeață. Ba umblă vorba că l-a recrutare l-ar fi întrebat colonelul care era șeful comisiei, tot medic dar bătrân, ce căuta unul ca el acolo în loc să fie la spital unde se deprinde cu adevărat meseria asta. iar ăsta ar fi răspuns, așa cum se afla, în pielea goală: – Bani, domnule, bani... nu vedeți că nici haine pe mine nu mai am!.. – N-aș zice să le porți prea des... i-ar fi răspuns ofițerul pe deasupra ochelarilor făcînd semn din cap înspre cele două femei rămase cu gura căscată tot cu ochii după eroul nostru... Că nu-ș' de ce, dar la recrutare, printre atâția tineri în costumul lui Adam, nimeresc întodeauna și niscaiva aiurite de-astea care se fâțîie de colo colo fără să aibă nimeni habar de ce ori pentru ce... Coțcariu' ăla bătrân le-a trimis pe fiecare după câte un pahar cu apă ca să-l dea amicului nostru. Le-a băut fără să fie nicidecum mirat la ce fusese 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

îndemnat să o facă și nici de ce roșiseră pațachinele când îi dăduseră paharele deși, între noi fie vorba, nu aduceau nici pe departe a mironosițe. A coborât impasibil de pe cântar așteptînd hârtiile ca să poată pleca în treaba lui, iar doctorul, cică ar fi ridicat fișele ăstuia înspre tavan și ar fi rostit teatral: – Ecce Homo... Soldatul perfect!... Odată ajuns la trupă nu s-a bidit nimeni că pifanul ăsta de semăna cu Di Caprio zburînd în vânt la prora Titanicului de mucava, era bartai doctorul cu patalamale. Nimic n-a vărsat puțache din el... Na, acum stiți de unde i se trage cu Țache... Dacă Țâcă nu i se potrivea!... Acu' orice s-ar povesti despre slobozenia de gură a soldaților, nu-i poți acuza totuși de nerespectarea realităților ori de lipsă de precizie... Un an întreg a făcut pe mortu-n păpușoi, desenînd și dregînd gageturi de-astea militare fărâmate din nebăgare de seamă de idioții de pretutindeni... Unde mai pui că, băgînd de seamă obsesia unora pentru o lume sănătoasă cu tomberoane etichetate pentru reciclabile, acolo în pustia afgană unde se dospeau pruncii avortați pe marginea drumului, a făcut el și-a dres de-a scris pe unul nărozi civilizați iar pe altul amărâți încrezuți... – Țeachii... Țeachii... Can you fix?... – Da ce i-ai facut Kadir?.. – Căzut latrin... Io agitat mult... aici nu women... pleosc... – Fleoșc... i-al că nu mă ating de el... Câh... – Papir... raport... communication... – Și ce-mi iese?... – Ce vrei?... – Mă gândesc...

problem...

Satelite

Iar ăsta era colonelul regimentului unei țărișoare mari dar sărace de pe lăngă ecuator... De bună seamă ceva îi ieșea deoarece într-o zonă de conflict se prăpădesc multe dar și mai multe dispar fără urmă. Restul ține de... ce, cât, cum, unde... plus o leacă mai multă discreție... – Da' ce mă... și ăia fură?... se mirase Grosu... – Hârtia igienică nu... și nici săpunul de la hotel!... Dar vreo două camioane de intedență burdușite n-ar strica... Lor așa le place... Dacă-i bal, atunci bal să fie până cazi lat... răspunsese blondinul... Atunci barem știi că ai folosit cu vârf și îndesat ca să-ți mai pară rău a doua zi... Cu desenul de... damblaua lui... În facultate se împrietenise cu asistenta de la anatomie căreia îi mai ținea locul la Belle Arte unde preda Anatomia Artistică... Serviciu contra serviciu... Ea cu libertatea, el cu pozatul, pentru că întodeauna găsești cucoane mai cu dare de mână dispuse să achite o sumă consistentă unui model de calibrul lui... Chiar și cele mai modeste făceau uneori chetă cu tot neajunsul 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

de a fi astfel nevoite să-l împartă... Așa se face că pe holurile școli de arte frumoase nu mai scapi de Apollo, Narcis ori Cupidon, bașca ceva torsuri ori capete turnate în lut acrilic așezate după îndelungi negocieri și vociferări prin cele mai potrivit luminate unghere, întărindu-ți convingerea în teoria conspirației dacă după cum se vădește, are un sâmbure de adevăr atâta timp cât e evident că nu oaia aia fost ultima clonă, ci David al nostru... Dar tot acolo se alesese cu meteahna asta a mâzgăleli neîntrerupte... Toca zilnic două-trei blocnotesuri de capricii anatomopatologice... Organe himerice cu fragmente de oase, fascii, piele în secțiune ori instrumentar chirurgical real sau inventat, toate pornite din obsesia permanentă de a ajunge totuși ''măcelar'' cardio-toracic dacă meseria asta de cătană îl scosese definitiv din cursa pentru neurochirurgie... Făcuse și o expoziție la comandament cu Sadness Inside adică mai pe limba noastră Tristețea Măruntaielor, cum o numise în afișul de prezentare cu o inimă în chip de femeie adormită pe un norișor de garouri și tuburi perfuzoare din care ploua peste bolovănișul schimonosit al Kandahar-ului... Făcuse bani frumoși... O reporteriță belgiană oferise câteva mii de verzișori și plecase cu toate foile într-o valiză, bașca interviul cu eroul nostru sosit dintr-o misiune de salvare a unei afgane în chinurile facerii, căreia acesta ii făcuse cezariana pe drumul înspre spital, sub privirile uluite ale doctoriței în sarcina căreia se afla de fapt pacienta... Scăpase pruncul și muierea cu tot scepticismul echipei medicale, sub lupa aparatului de filmat aflat întâmplător de față. El, soldatul a cărei datorie era de a proteja convoiul s-a înfuriat pe fatalismul celorlalți și s-a transformat în Apollo însuși mustrînd nevrednicia lui Asclepios... Ulei de televiziune pe pânză realităților dramatice... David era frumos și vorbea întodeauna molcom, aproape șoptit... Atunci a rămas același numai că vocea i se oțelise iar din ochii lui curgeau flăcări înveninate de smarald sub a căror revărsare înțepenești hipnotizat... Te subjuga în totalitate ca într-un ritual... N-a fost doar o operație dificilă pe un drum plin de hârtoape, ci o liturghie urmată de o epifanie... Cu toată opoziția și invidia clănțăilor care au concluzionat că o făcuse dinadins, câștig de cauză tot el a avut... După nici o lună a venit capitanul cu decorația și tresele de sublocotenet... – Păi bine mă Chinezule, tu știai?... – Eu citesc dosarele burduhănosule, nu trag cu urechea... – Da' mie de ce nu mi-ai spus?... Ai?... – La ce să-ți fi spus!... Datoria noastră era să-l facem soldat ținîndu-l în viață... Medicina e treaba lui... Și-acu' ce-o să fie?... Și-așa te țineai după curul lui mai dihai ca mumă-sa de drag ce-ți e,

de-acu' o să fi și mă-sa mare alergîndu-l cu linguroiul plin ochi cu untură de pește?... Un an au tot rulat televiziunile reportajul iar prin universități s-a preluat filmarea necoafată cu întreaga procedură, exemplu de inovație, comportament adecvat în medicina de urgență profesată la fața locului în condiții de stres major... Mă rog... tot o limbă de lemn... Minunea s-a petrecut când șeful spitalului de campanie din bază, tot un neamț de prin Chicago, i-a oferit un post de rezident chiar acolo, și-o poartă deschisă după terminarea stagiului înspre templele de chirurgia inimii de peste ocean... Ajunsese în sfârșit unde își dorise cu doar juma' de an de contract de respectat când i se făcuse propunerea cu beleaua asta în care se vârâseră toți trei... Nu cumpănise mult... – Vin... cum să vă las singuri căpitane!... – Auzi la el... puțoiul... Adică... mă domnule locotenent... – Las-o Grosule... Puiul și-a întins aripile mai mult decât am fi reușit noi vreodată... Mai bine nu... Rămâi... Dar nu-l putuseră face să se răzgândească... Și-acu' ghinion... De ce n-o fii ținut capul la cutie?... Dar barem v-am spus cine și de ce soi era, nu ca în scenariile de la Holywood unde moare atâta popor nevinovat fără să apuce să zică nici pâs.... Unde mai pui și toți scenariștii ăia despre care am ajuns să cred că sunt pe invers... Nu că aș avea ceva cu ei dar prea omoară toate femeile frumoase... Cum apare una mai răsărită, zveltă pe tocuri... Toc... toc... foșnind vaporos cu pieptul înainte de-i simți mirosul prin sticlă, închizi ochii o clipă doar de-ai aduce-oleacă mai aproape visînd, dar când îi deschizi... buf... au și omorât-o nătărăi, ori mai rău, au prefăcut-o-n Baba Cloanța sau a violat-o un extraterestru și-acu-i curg bale dintr-o gură știrbă, la balamuc... În schimb toți metrosexualii pensați și cu unghiile făcute care după ce împușcă două armate de căpcăuni ce săriră pârleazul din bălmăjelile vreunui schizofrenic, s-au cațărat pe Himalaia și pe Aconcagua în juma' de oră și-n urmă s-au aruncat fără parașută făcînd tumbe ca un maimuțoi într-o piscină cu fete despuiate, bașca alte câteva duzini de smetii încasate drept în mufă fără să-și sclintească frizura, scapă măi fraților teferi și fără să nădușască la subsuoară... Spuneți și voi dacă asta-i dreptate!.. Acu' io ce să fac cu Țache dacă așa i-a fost soarta... Nu că am vrut să fac în ciudă cuiva cum o să creadă știu eu cine și bine fac că nu spui... Barem o să afle întreaga suflare cum era și cui să aprindă o lumânare... Io unu, care am inima mare aș cam fi de părere că merita să fac atâta lucru pentru unu' ca el!... L-a mâncat undeva să salte scăfârlia peste muchia zidului și l-a luat gaia... Tot nu pricepurăți că

vorbesc serios... La luat gaia, adică o dihanie, ca știa Grosu ce știa, ca de-un stat de om, sau mai mare... Aducea a pasăre dacă avea pene ori a pterodactil dacă avea dinți, iar gaiadactila asta le avea pe amândouă cu vârf și îndesat și mai și zbura șuierînd gros ca un huruit de avalanșa de bolovani pe șoseaua din Valea Oltului reparată asta vară... Nu se poate mai clar, nu-i așa... L-a înșfăcat pe bietul doctoraș de căpățână și dusă a fost cu el cu tot, lăsîndu-se la vale, înspre pământ, unde i-a dat drumul să se izbească de țepele ascuțite și drepte ale unor stânci parcă cioplite și așezate acolo cu cele mai sănătoase intenții... În vremea asta sergentul băgase un sector în ea dar arătării nici să-i pese. Ba se înălță din nou după o voltă făcută departe, la adăpost de bătaia puștii. Capitanul era geană, luînd aminte cum puștanul se ridicase iute dovedind c-ar fi întreg. Îi arătă camaradului și laolaltă se avântară într-un salt mortal... Înaintea lor căzuseră alții, de voie ori de nevoie, împinși de zburătoarele alea afurisite ori dezechilibrați de groaza camarazilor. Pe versantul ăla chestia cu mersul păianjenului nu funcționa... probabil 'nadins, dar toți cei prăvăliți ajungeau în fundul gropii ăleia ca o căldare făcută parcă cu mână de om, fără nici o stricăciune... Ceea ce îi aștepta însă acolo era fără nici o îndoială iadul așa cum nimeni nu și-l închipuise... Orătănii de toate neamurile și din toate vârstele pământului, care mai de care corcite între ele ori peste vremuri. Sfinxii, grifonii, vârcolacii, dragonii înaripați, hidrele, balaurii cu mai multe capete ori pajurile bicefale erau dintre cele care barem purtau un nume și puteau fi recunoscute însă gângăniile mostruoase cu picioare de camilă și blană de leopard, lianele târâtoare cu frunzele ca ventuzele unei caracatițe din care se auzeau plânsetele a sute de copii ori o balenă avînd coarne de berbec cu mai multe cozi despicate ca limbile înveninate de năpârcă ce înota prin văzduh ca prin apă nici în cele mai aprige înfruntări ale sfinților cu Sarsailă ori prin năzărelile celor mai samavolnici regizori rablagiți de acid nu se pomeniseră. Unde mai pui chiotele, orăcăielile, șuierăturile, tropăielile ori duhorile care se ridicau de sub talpa lui Scaraoțchi uite-aci, la picioarele eroilor noștri care nu degeaba sunt eroi după cum ați remarcat când s-au avântat în ajutorul fârtatelui fără șovăială și fără să cugete la altele, îndeobște mai omenești, cum ar fi frica ori îndoiala că nu s-ar fi trezit nici acum din visul urât al nopți de beție din lupanarul clandestin, unde pesemne se procopsiseră cu niscaiva muște tropicale la creieruăl mic. Dar de sărit sărisera, ce mai... Chinezul se bucură de zbor, așa ca de un fior de libertate pe șira spinării aterizînd pe picioare făra nici un necaz și cu tot trupul încordat precum o strună de vioară, dar parcă cu un strop de părere de rău că nu durase mai mult. Grosu însă se dădu de-a berbeleacul izbind în 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

dreapta și-n stânga fără opreliște, de-ai lor ori de-ai noștri până se înțepeni între doi bolovani mai zdraveni pe care-i crăpă dînd să iasă din strânsoare. Izbuti fără a se muncii prea mult, după care începu a-și pipăi toate mădularele uluit de cum de scăpase după o asemenea prăbușire... Ei... oleacă ud între picioare, dar pentru un veteran treburile astea fac parte din aventură chiar dacă nu va da în vileag vreodată asemenea amănunte. La urma urmei o pățise și mai rău cu alte ocazii nu atât de date-n măsa... Picaseră în locuri aflate o distanță sănătoasă între ei dar se înțeleseră din ochi, pornind fără a mai sta pe gânduri unul către altul... Ofițerul auzea vacarmul din jur însă pe dinlăuntru realiză că se făcuse liniște, pasul, respirația și palmele care strângeau fără un tremur arma gata să împrăștie moartea își dovedeau deprinderile de parcă n-ar fi fost ale lui... Veni și ocazia împreună cu primul obstacol... Între ei înțepenise o făcătură ce aducea a centaur cu tors și cap de muiere, patru brațe cu ghiare de uliu și-o coadă ca o furcă cu doi craci. Se adăposti printre pietrele cam tăioase dar nu era cazul să facă nazuri și trase din genunchi o rafală. Nimic... Era însă convins că o nimerise în plin... Părăsi adăpostul furișîndu-se cât putea mai bine până între doi pinteni de stâncă... Avusese dreptate... Era deja în locul din care plecase încasînd plumbul împrăștiat cu nemiluita de sergentul aflat mai la depărtare, tot fără a i se aduce vreo pagubă... Or fi drone gândi înciudat că nu avea ceva armament mai greu... Nimeni n-avea... remarcă aproape cu furie... Două grenade ofensive... Si netotul ăla le azvârlise peste parapet!... O să facă în așa fel să nu le prăpădească pe ale lui... Patru secunde...așa le armase când le primiseră... Țache la două iar cele pierdute la trei.... Jivina nu se sinchisea de celălalt inamic părînd c-ar adulmeca după el... Scoase ușor eșarfa de sub veston. Toată compania avea câte una de care cususeră o curelușă cât o brățară pe care o treceai pe încheietura brațului... Arma lor secretă și totodată blazon... Îi chinuise ceva până dibăciseră arta străveche... Scoase cuiul cu grijă să nu declanșeze, strângînd-o cu tot cu eșarfă în stânga apoi apucă în palma dreaptă colțul opus celui de care atașaseră curelușa... Patru... eliberă focosul... Trei... pași la vedere ca să aibă spațiu de manevră... Doi... roti larg praștia improvizată... Unu... încă două rotații și zvârrr... eliberă moartea sărind pe burtă între bolovani... Se ridică deîndată ce auzi bubuitura... Fiara era întreagă... Nici tu sânge ori membre sfârtecate... Imposibil!... nu ratase... De unde era, sergentul ii arăta că explodase la o palmă deasupra capului creaturii dându-și câțiva pumni zdraveni în cască... Acum li se înfundase cu adevărat... Dar bestia devenită imobilă se clatină rostogolindu-se la vale 24

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

pe grohotiș... Aha... Te-ai fi scăldat tu în apele Styxului dar ți-am făcut creieri chisăliță... Nu mi-aș fi închipuit că aveți așa ceva în infern... E bine de știut!... De-aia nu primiseră armament mai serios!.. – Ce descreierat o fi în spatele șaradei ăsteia?!... și contrar obiceiului lui se pomeni înjurînd cu patos de tot, de toate și cu multă imaginație... Constată surprins după ce se răcorise... Ceva însă se întâmplase după isprava de adineaori... Bestiile forfoteau... guițau, cotcodăceau ori mugeau parcă mai abitir și de unde înainte luptau parte-n parte cu unul sau doi nefericiți acum se grupaseră câte trei, sau mai bine spus patru... Trei la pământ și unul în aer... În felul ăsta nu mai exista nici o speranță și se așeză pregătindu-și ultima săgeată pentru a mai lua barem încă un demon după el, îndărăt în lumea din care ieșiseră... Începuse măcelul... Întreaga companie care pornise asaltul număra vreo două sute cincizeci de inși, cu tot cu instructori... Câți să fi fost?... Zece - cin'ș'pe aproximă...Ăștia se dăduseră la fund pe undeva iar ceilalți fuseseră forțați să se împrăștie desfințînd practic până și ideea de exercițiu militar... Dacă mai pui la socoteală lipsa structurii de comandă și a comunicațiilor deveni limpede ca avea de-a face cu un experiment nu cu un test... De data asta nu mai înjură... Alăturea căzu brațul unui nefericit care încă mai mișca degetele scurmînd țărâna... Apoi mai să-i cadă-n cap unul întreg care agoniza cu mațele pe dinafară... În felul ăsta îl pedepseau... Văzuse nenorociri însă nu pierduse nici un om... I se prăpădise unul în țară, revenit pe picioarele lui însă mâncat de bolile si putreziciunile sahelului... I-a părut rău... Si mai cumpănea uneori dacă ar fi putut face mai bine, devenind obsedat de igienă și dezinfecții... Asta nu pățise însă nimeni niciodată... Privi înspre măgura pe care ar fi trebuit să fie ăl mic... Nu mai era... Deznădejdea fu înlocuită treptat de o furie oarbă, ilogică... Cadavrele, ori bucăți din ele picau peste el... Va fi lăsat la urmă pentru a fi scos de sub hoituri ca să fie devorat... Veni rândul lui David cel blond și frumos care aducea cu statuia florentină dar mai degrabă cu Ares... Capul acestuia, cu lacrimi în gene i se rostogoli la picioare... Nu trebui să-l priveasca ca să știe al cui e.... Rămase nemișcat iar mânia capăta din ce în ce mai pregnant gustul sângelui regurgitînd de undeva din străfunduri în vreme ce negura i se așternea dinainte.... Mai apucă să-l zărească pe Grosu rostogolindu-se către el, fugărit de o altă hidoșenie cu o măciucă ghintuită în coadă, care izbea după prietenul său făcînd pământul să se cutremure... Ceva fulgeră... Stăruia miros de surcele uscate puse pe foc și năluca unei umbre tremurînd pe peretele unei peșteri luminate de flăcări... Când iși veni în simțiri avea sentimentul ca se întorsese de pe altă lume... Înghițea ceva ca o

spumă de sânge a cărei aromă persista în cerul gurii iar ecoul urletului uscat, de fiară nepământeană, stăruia cumva pe interior, răscolindu-l... Ședea pe un bolovan de cremene vânătă avînd în mână coada ruptă a animalului ce-l alergase pe sergent, de care se slujea ca de-un bici, înconjurat de stârvurile tuturor lighioanelor care îi populaseră coșmarul. Ce-i câțiva norocoși rămași în viată îl priveau mai degrabă cu groază, nicidecum cu recunoștință... Grosu nu se afla printre ei... Veni careva care îl luă de acolo urcîndu-l într-un vehicul militar unde adormi pentru a se prăbuși în visul cu miros pașnic de cetină arsă în care subofițerul așezat pe un buștean alăturea de vatra improvizată îl privea cu dragoste... Sufletul, Chinezule... cu ce are el dinlăuntru!... șoptise cumva de departe... Era o după-amiază sufocantă și pustie a unei zile oarecare când a fost chemat la comandament pentru a i se comunica oficial că nu se încadra în parametrii misiunii. Semnase tot fără un cuvânt. Nu se miră nici când, conform înțelegerii, i se înmânară efectele personale ale prietenilor dați dispăruți fără hîrțogăraia reglementară și nici că, tot neînsoțit, fu lăsat să și le recupereze pe ale sale, aruncîndu-le de-a valma în sacul de campanie. Așeză cu grijă cele trei ranițe în rabla lor, primită de pomană de la un rezervist japonez, părăsind baza aia prăfuită și goală. Ieșind pe poartă fără să-l întrebe nici dracu' de sănătate realiză că habar n-avea ce zi este ori încotro s-o apuce... De-altfel era convins că nu avea cum să scape nepedepsit... Vorba sergentului... Drumul hălăduia printre și peste colinele pleșuve și sterpe ale podișului afgan așa că opri în vârful uneia ce-i păru a se ridica deasupra celorlalte pentru a mai privi odată lumea și cerul fără o zdreanță de nor, cu soarele lăsîndu-se către asfințit. O lume roșie și întunecată ca sângele închegat. A trecut ceva, cu el lăsat pe spătarul tare și gândurile vraiște, până a izbit primul glonț, străpungînd tabla banchetei din spate... Lunetiști!... Sări alene printre bolovanii prăvăliți în marginea șoselei, cu pistolul gata armat, apucînd a se îndepărta totuși la timp cât să fie la adăpost de explozia cazanului ăluia de-i spuneau pompos, vehicul militar. Nu încercă să-i localizeze. Erau bine ascunși... La o distanță mult prea mare pentru un fitecine înarmat cu un pistolet. Iar de arătat, nicio nădejde. Tocmai încheiase gândul când desluși uruitul unui blindat ușor care se năpustise pe serpentine înspre el... Bine că n-au trimis și vreun elicopter!... șopti sarcastic... Țin cu tot dinadinsul ca trebușoara asta să rămâie îngropată și cu gluga pe cap... Mașinaria ajunsese la doi stânjeni de el, iar printr-o ușă deschisă cineva îi striga pe englezește să urce odată până nu se pun ce-i din vale la tocat

mărunt cu mortiere... Scuipă-n sân, hotărînd să nu mai caute la măsele gloaba ofticoasă... Se aruncă înăuntru, nu fără să plătească cu un cucui și ceva stele verzi... Rămase la podea chircit, înțepeninduse cu umerii și picioarele în spațiul zgârcit din găoacea aia de tablă, cu toată revolta viscerelor frământate de hurducăturile îndurate mai bine de două ceasuri până debarcară într-un aeroport clandestin, de unde fură preluați de o aeronavă nu tocmai mică și deloc de lepădat cu care zburară la vedere, sub limita radarului, pe deasupra pământului și a apelor până dimineața următoare când înseninară undeva departe, pe o pistă înghețată, într-un ger amarnic. Brrr!... Dacă mai lungeam cumva fraza anterioară am fi dat ocol pământului aducînd personajul de unde a plecat... Să vezi atunci cum am fi luat-o de la capăt cu ăsta care se întreba de n-o fi căzut din lac în puț!.. Noi știm bine că nu-i așa, cu toate că avea la el numai ținuta de vară, nerecomandată ce-i drept, ținuturilor arctice... În rest n-a rămas nimic de povestit... Tot drumul dacă nu ațipise, tot nu văzuse pe nimeni, ajungînd la concluzia că salvatorul său condusese atât blindatul căt și avionul...Iar dacă tot fusese bietul de el peste măsură de ocupat e de-nțeles că nu mai apucase să-și salute musafirul. Dacă husenul nu știe vorba aia că pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!.. Las' că vede el!... Oricum trebuie să fi fost ceva de capul lui cu atâtea mijloace dispoziție, fără a mai pomeni de puhoiul cunostințelor și deprinderilor de care dădu-se dovadă... Iar țugulanul nostru căruia i se păruseră cusute cu ață albă basmele alea cu James Bond!... Iote-l, na, cum îți face semne să te iei după el prin nămeți...Ție mă, care mai că nu dai din coadă s-ajungi la căldurică de-atâta degerat... Dârdâind pe pista aia din țara de nicăieri tot nu zări pe nimeni în afară de ei doi și fu nevoit să-l urmeze pe individ într-o clădire pipernicită îngropatăn zăpadă, situată alături de hangarul în care dispăruse cu totul pasărea de oțel... Înăutru era cald... Dar tot îngust, aglomerat și incredibil de rustic... Două odăi cu un hol și-o verandă, bașca dependințe, inaccesibile deocamdată noului sosit... – Ai face bine să te îmbraci... Îi spuse celălalt cu un zâmbet amuzat de cum îi clănțăneau dinții-n gură, îndrumîndu-l către un dulap din care se revărsară toate închipuirile de haine bune pentru expedițiile polare, din care însă extrase un combinezon așijderea celui purtat de el însuși... O chestie argintie, asemănătoare pe undeva cu cele pe care le avuseseră cu toții în visul ăla urât din care nu știa nici acum dacă se deșteptase... Îl acceptă totuși chitit să nu-și pună centura dacă i s-ar fi propus... După ce termină de îmbrăcat trebui să recunoască că se simțea mult mai bine, tărășenia aia, pe lângă faptul că pica ca turnată, îl și încălzea pe unde trebuia grație cine știe cărei tehnologii diavolești... 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

– Știi cine sunt?... – 007 probabil, sau Sfântul.. – Ha... pe-aproape... Hai să mâncăm totuși... Făcu semn să se așeze la o masă înjghebată din scândură negeluită, pe lavițe asemenea, ale căror picioare erau înfipte direct în pardoseala cioplită fără dibăcie din bârne groase de brad îmbinate cam în dorul lelii. Amfitrionul încropise un mic dejun pescăresc, din alimente, ce-i drept, nu la îndemâna oricui, cu batog de morun, icre negre și multe altele pe care nu le cunoștea după nume dar gustoase... Adică foarte gustoase cu pâinea caldă și crocantă despre care nu avea nici cea mai mică idee de unde răsărise... Și credeți-l pe cuvânt că nu spunea asta din pricină că după întâia îmbucătură realiză ca era întradevăr lihnit dacă tot nu-și mai amintea de câte zile nu mâncase... – Ce zici?... pe la voi am auzit că se obișnuiește dimineața devreme... îl îndemnă Pierce Brosnan ăsta, mai tânăr și mai în floarea vârstei dar tot cu dantura imaculată, oferindu-i un pahar bărbătesc dintr-un rachiu uleios și parfumat de atâta zăcut între doagele de stejar scoțian tăiat cu migală și dragoste de drujbele lui Verestoy pe când acesta era încă holtei, cu pușcă și chimir strămoșesc. – Mmm... Dat în mă-sa... Nu vă-ncurcați voi aștia... Dați pe-o sticlă toată solda unui veteran... Încă unul, chiar dacă încalc regula. Numa' să-ți fac pagubă!.. – I-a sticla... și vezi că după ușa aia mai sunt câteva lăzi... – Văd eu... nu le duce grija... Și-acu' hai la oile noastre până nu mi se urcă ambrozia asta l-a mansardă și dacă nu-ți crăp capul, atunci sigur l-ai zobit tu pe-al meu... – Mă numesc Lux, adică Ferdinand Iechoavi Alexander Thomas Lux... – Măi să fie... carevasăzică F.I.A.T. Lux, și eu Dorel Aburitu, măgarul din ogradă.... – Oricât ar părea de ciudat, nu e un nume conspirativ... Nu sunt agent secret deși tot ceea ce fac, ce mă preocupă și ceea ce reprezint este mult deasupra a însăși noțiunii de secret... Aș putea spune că nici nu exist însă numele meu e ăsta de când m-am născut, acum multă vreme... – S-o luăm de la capăt... Ce a fost cu selecția și cu măcelul ăla, costumele... – În ordine cronologică mai bine... Pe la finele secolului trecut se făceau cercetări de toate soiurile, iar la univesitatea din Columbia s-a descoperit asta... fibra musculară artificială... Îți dai seama că în urma tam-tam-ului creat s-a trezit o minte creață care să-i priceapă implicațiile și posibilitățile, mai ales că respectivul material avea niște caracteristici bulversante... Era de zece ori mai rezistent decât 26

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

oțelul și dezvolta un lucru mecanic de un Newton la o zecime de Volt. Date fiind aceste amănunte toate aplicațiile medicale avute în vedere s-au dus pe apa sâmbetei deoarece cel protezat cu atare trăznaie ar fi fost mai degrabă omul bionic, nu invalidul neajutorat. Ca urmare a intrat în atenția armatei, care vreme de treizeci de ani a tot umblat cu ea chinuindu-se să-i găsească o utilitate importantă, însă bineînțeles că nu tocmai vizibilă. Între timp pe undeva prin Canada a apărut și găselnița asta cu omul-păianjen... Ceva cu niște nanofibre ca o panglică velcro care dezvoltau pe câțiva centimetri pătrați o forță de frecare mai mare decât greutatea unui om matur. Puse laolaltă a rezultat treanța asta, mult îmbunătățită și optimizată cu trecerea anilor. Fibra a fost adusă la aproape încă o dată rezistența inițială cu o plasticitate variabilă, i-ar consumul la un nivel mult mai mic, însă apăruse o problemă majoră, controlul ei. Utilizată ca atare ea ar fi omorât individul aflat în contact nemijlocit cu ea și crede-mă ca s-a întâmplat de multe ori... Asta a fost contribuția mea... Am împănat totul cu senzori și microelectrozi de stimulare, punînd la punct arhitectura dispozitivului precum și softul de control și optimizare. Dar aici, ca în orice domeniu care ține de caracteristicile omenești, totul este așa de instabil și de unic încât ADN-ul e nimica toată față de multitudinea încrengăturilor și frecvențelor neurale avute în vedere... Asta a-ți făcut voi două luni apăsînd butonul roșu... Vă descifram „genomul” neural reconfigurîndu-l digital pentru a putea în cele din urmă folosi costumul, sau mai bine zis arma... – Bietul Țache... găbuise el ceva... dar cu lighioanele alea ce era?... că acolo e beleaua... – Ceva tot a transpirat pentru că cercetătorii au vocație de primadonă și n-au astâmpăr dacă n-au parte de urale și ovații la scenă deschisă... Acum, în cursul cercetărilor, am băgat de seamă că atunci când subiecții sunt supuși unui stres maxim, lucru obligatoriu avînd în vedere de ce ne ocupam, odată ajunși în pragul morții adică, apare ceva foarte ciudat. Frecvențele se modifică dramatic scoțînd la iveală ceea ce ulterior am numit fantoma totemică, ceva atavic iese la lumină conferind individului puteri și aptitudini nebănuite... Gândisem echipamentul și în scop de camuflaj, de așa natura încât să aibă caracteristici mimetice, practic putea-i deveni un pom, un animal sau o piatră, ca amicul tău, pe care îl apărai... Orice ți-ar fi trecut prin cap într-o anumită situație... – Grosu!... era bolovanul ăla vânăt pe care mi-am venit în simțiri... Unde e?... – Nu știu... Nici ei... Încă îl caută... Ai răbdare că n-am terminat... – Hmm... Zi... – Această proprietate ne-a dat ocazia să le și vedem... himerele... Erau soldați coborâți în

profunzimea subconștientului... Ajutați și de doctori cu medicamentele lor... Cu antrenamente specifice, am reușit să determinăm voluntarii să ajungă acolo, rămânînd în stare conștientă... De fapt sentimentul e plăcut pentru unii din ei și o fac cu plăcere... Pentru alții nu, dar aceia nu vor fi niciodată selectați... – Adică nu vor mai fi deloc... Observă că deja vorbea împleticit... Nu trebuia să-l bea pe-al doilea, oricum nu era prieten cu alcoolul și se duseseră vremurile când o făcea numai pentru a nu fi mai prejos de restul trupei... Cam repede totuși... Dar după atâtea chinuri!... – Întinde-te, experiențele astea te seacă de puteri... eu o să-ți explic în continuare până adormi... N-ar fi vrut însă interlocutorul său îl ajută curtenitor să se ridice, purtîndu-l la marginea patului de campanie în care se întinse cât era de lung fără a închide însă ochii... – Continuă... – E interesant să ajungi la concluzia că tot ce credeau primitivii despre totem, anticii despre fabule și că bestiariile țicnite ale evului mediu aveau totuși o bază reală despre care aș putea spune că e definitorie pentru ceea ce reprezintă omul în sine. Trebuie să-ți explic că nu toate aceste fantome sunt utile ori eroice... De principiu cele de păsări și de mamifere, celelalte se întoc la stadii înapoiate de conștiință fără a putea fi controlate... Mai ales acelea care păstrează caracteristici umane, ca centaurul pe care l-ai doborât, constituie dezideratul. Unele sunt de-a dreptul fricoase... Ce să faci cu una care o rupe la sănătoasa dacă aude prima împușcătură, ori cu un vierme surd, orb și lipsit de rațiune... Algoritmul pus la punct de mine îi elimină înainte de a ajunge la etapa finală... Așa se face că deși pare straniu, cei inutili rămân de fapt cei mai norocoși deoarece supraviețuiesc.. Apropo, te felicit pentru ideea avută cu praștia și grenada... Asta e singura slăbiciune a costumului... Nu poate fi străpuns de aproape nimic. E de vre-o douăzeci și cinci de ori mai rezistent decât oțelul acum, întrețesut cu fibră nanocarbonică pe post protecție și totodată transmițător de impuls cu semiconductori. Într-o nanosecundă adoptă diverse configurații defensive care face șrapnelul ori glonțul să ricoșeze înainte de a ajunge la piele. Dar cu rezonanța nu avem ce face... Bubuitura aia la câțiva centrimetri de țeastă i-a fărâmat urechea internă declanșînd hemoragia cerebrală... Știam de problemă însă ar trebui să fie cât un tanc ca să fie eficient... Poate ar fi posibil însă costurile ar întrece orice așteptări... Producția unei astfel de jucării acum costă mai bine de o sută de milioane, aproape cât un avion... Unde mai pui că ar deveni vizibil, iar de fapt asta nu se dorește... – Deci toate fiarele alea nu erau decât niște drogați cu mințile sucite, duși de-acasă cu dracii lor stacojii de mânuță să se distreze olecuță la bâlciul groazei.. Dar noi?..

– Erați doar un pic sedați... Două luni n-ați băgat de seamă că vă mișcați ca niște zombi fără nici o înjurătură mai de doamne ajută la dușuri ori un perdaf de la gradați?.. – Mm… mi-a... mm... mirosit ce... ceva... – Chestia aia iese prima oară la iveală doar în situații critice... n-o poți momi cu bombonele... Odată devenit conștient de existența ei o poți invoca din ce în ce mai lesne, ca într-un ritual șamanic sau vrăjitoresc... Înveți căpătînd încredere în ea și în tine... – Bun... Acu-nțeleg că după ce am mântuit bestia ceilalți s-au grupat ca să-și răzbune confratele, ceea ce e corect până la urmă însă prea e mare prețul... – Măcelul ar fi avut loc oricum. Scăpau numai cei capabili... Răzbunarea a constat doar în faptul ca te-ar fi lăsat ultimul pentru a conștientiza grozăvia ajungînd la limita disperării... Dacă îi lăsai... Ceea ce s-a întâmplat a întrecut însă orice așteptări... Vei pricepe vizionînd înregistrările... Asta după ce te vei trezi, pentru că ți-am pus ceva în băutură care te v-a prăbuși iar în starea primordială. A cam început săși facă efectul... Da... Am băut și eu... O să fie nevoie de amândoi în câteva minute. Vor da năvală și v-a trebui să ne luăm la trântă cu toți... Cu ajutorul unei comenzi date prin intermediul telefonului făcu să răsară din pământ până-n tavan un grilaj din drugi groși de fier care împărțiră încăperea în două, protejîndu-l momentan de furia ofițerului ce se străduia fără sorți de izbândă să se ridice din așternuturi... Știa că atunci când va veni momentul nu-l vor putea opri, însă inamicii acestuia vor fi mult mai mulți și mai periculoși... Ieși, pentru că transformarea începuse iar ceea ce scotea la iveală nu era pentru ochii unui muritor... Prietenul nostru însă nu mai simți strop de furie... La urma urmei, deși înțelegea că ajunsese fără voia lui pionul principal al unui joc scrântit, ale cărui reguli nu numai ca nu le știa, dar nici nu le deslușea rostul, realiză că ratase tot prin moartea doctorului, copilul de suflet de care fusese atât de mândru... La momentul acela nu mai vedea sensul oricărei străduințe dacă cei dragi nu mai erau aproape... Poate Ilinca... Totuși cum putea scăpa dintr-un carusel al coșmarurilor în care nimic nu depindea de el iar tot ceea ce părea inteligibil acum, se spulbera la următorul pas... – Chinezule... auzi iar de undeva din depărtările launtrice... Vedenii de la zeama ăluia... Nu credea ca hoașca bătrână scăpase... – Capitane... vino... Hai!.. Se prăbuși... În peșteră... Lângă focul blând cu Grosu șezînd în același loc...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cepeha I. Mihai

nici un fel? Or fi idioţi sau se ascund? – Nu ştiu. Şi la ce mi-ar folosi?

Inimă de împrumut (7) Acasă la Cristea: – Naşule, hai să-ţi arăt ceva. – Văd că aţi făcut schimbări pe-aici. – Ei, nu ştii cum sunt femeile? – Ce vrei să-mi arăţi şi eu să nu ştiu? – Nu te mai da aşa mare. Lumea a progresat şi mata nu vrei s-o vezi, nu că nu poţi. – Casa asta a ta mă strânge de piept. – Dar nici a matale nu-i mai mare. – Da, mă, dar eu pot să ies în curte, să mă urc pe dealuri, pe când voi sunteţi arestaţi aici şi când ieşiţi, tot între pereţi de beton sunteţi. – Hai să nu ne mai certăm. Uite, mi-am cumpărat un calculator nou. – Aşa, şi? – Ţi-l dau ţie pe cel vechi. – La ce-i bun, pot câştiga bani cu el? – La un moment dat se poate şi asta. – Cum? – E mai complicat, dar pot să-ţi arăt cum să-ţi faci un cont facebook. – Am auzit de asta. La ce foloseşte? – Nu ţi-ar plăcea să-ţi regăseşti colegii din tinereţe şi să vorbeşti cu ei? – Ia să vedem! – Spune-mi un nume. Ilie devine foarte interesat. – Am avut nişte colegi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac... – Hai să-i căutăm. Ilie dă un nume. Jumătate de oră s-au chinuit. Nici pe twitter, nici pe google, nimic. – Cred că persoana asta nu există. – Mă faci mincinos? – Nu. Alte nume, altă jumătate de oră şi tot nimic. – Cred că au murit, zice Ilie.. – Toţi? Lipseşte cam multă lume din tinereţea matale. Crezi că merită să mai căutăm? – Ia stai! Ai vreo bănuială? – Matale de ce crezi că unii oameni nu apar în 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

– La nimic, dar e bine de ştiut. – Povara de pe conştiinţa cuiva e o pedeapsă mai mare decât ne închipuim. Ştii ce? Calculatorul tău nu mă încălzeşte deloc. – Vrei să-l arunc? – Îl faci cadou lui Marin, pentru copiii lui. – Nu mi s-a părut că ar avea nevoie. – Măi băiete, încă n-ai învăţat să vezi ce nu se vede? – Şi zici că-i mai bine aşa? – Ştii cum e, de unde dai de-acolo primeşti. – Fie şi-aşa! Mie mi-e cam somn şi-am să mă duc dincolo. Mata rămâi aici, poate vrei să mai vezi câte ceva pe la televizor. Ştiu că nu prea ai somn. A doua zi, cu dimineaţa în cap, amândoi calcă poarta lui Marin. Îl găsesc învârtindu-se prin curte. – Salutăm gazdele, începe Ilie, am venit să ne luăm rabla. S-au trezit băieţii? – Încă nu, dar... – Nu face nimic, tot mai avem de făcut un drum şi dacă tot nu se trezesc, îi aşteptăm. În timp ce Cristea se învârte pe lângă maşină, Marin profită şi întreabă cu grijă: – Nea Ilie, eşti sigur că e bine, că nu te vor încurca băieţii? Ştii mata! – Omule, m-am săturat de moşnegii de la poarta mea, le cunosc fiecare cută de pe faţă şi toate oasele care-i dor. Creierul lor e tocit şi gândurile-s toxice, nu că eu aş fi altfel. Simt că mă sfârşesc dacă nu schimb ceva. Vreau să-mi bucur sufletul cu puritatea copiilor, cu ei mă simt şi eu tânăr. – Asta sună a testament. – Nu. Mai degrabă a egoism. Nu mă gândesc la copii, cât la mine. Uite, vino şi tu cu ei şi dacă nu-ţi place, diseară vă aducem acasă. Acu, noi plecăm şi ne întoarcem în viteză, avem o surpriză pentru voi. Pânâ atunci mai gândeşte-te, nu mă supăr nici dacă mă dai afară. Bine? În timp ce Ilie se instalează lângă şofer, Marin ridică braţele a neputinţă. Şi dinţii iar îl sâcâie. Cei doi musafiri, pe care gazda nu reuşeşte săi citească, scot maşina din curte şi poarta se închide în urma lor. Întors în casă, Marin se duce direct la oglindă. Nu vrea să recunoască, dar frica

de dentist îl face să vadă în oglindă un cleşte enorm care-i apucă dinţii la nimereală şi-i smulge cu jumătate din falcă. Speriat, întoarce oglinda într-o parte. De bărbierit nici nu poate fi vorba. – Cristina, oamenii ăştia vor să merg cu ei şi eu habar n-am cine sunt. – Foarte bine, te duci şi aşa ai să-i cunoşti, ce mare lucru. Pe lumea asta or fi şi oameni de treabă. – Eşti sigură? N-apucă să primească răspuns şi se aude un claxon. Prin geam se văd cei doi intruşi în sufletele lor scoţând din porbagaj nişte cutii şiapoi venind cu ele spre uşă. – Repede v-aţi mişcat, zice Marin în timp ce închide uşa. Nu ştiu ce aveţi acolo, dar le puteţi pune pe masa din colţ. – Am nevoie de o priză la îndemână, cere doctorul ca la el acasă, semn clar că a preluat din atitudinea lui Ilie. Marin, puţin iritat, dar şi curios la culme să vadă ce Dumnezeu vor oamenii ăştia de la ei, aduce un triplu. Curând, monitorul se luminează, la fel şi feţele gazdelor. – Nu se poate! exclamă Cristina, e prea mult şi noi n-am făcut nimic să merităm asta. – Ba da. Aţi făcut doi băieţi care trebuie să crescă frumos. Cristina se repede la Ilie şi-l pupă, repetă operaţia cu celălalt musafir, apoi îşi şterge coada ochiului cu degetul arătător. Cum toţi stau ca proştii, uitându-se unii la alţii, Ilie ia cuvântul: – Să fiţi sănătoşi! E pentru copii. Dacă nu vă pricepeţi la maşinăria asta, o să vă instruiască donatorul, că eu sunt botă. Azi, însă, avem alte treburi. Daţi deşteptarea copiilor şi să mergem. Cristina dispare în camera de alături şi revine alergând cu un braţ de haine în urma celor doi gemeni care năvălesc direct spre calculator, unde încep să butoneze la nimereală. – Uşurel flăcăilor, o să-l faceţi praf înainte de vreme, încearcă Ilie să-i potolească. Treceţi la mama voastră şi vă îmbrăcaţi, plecăm în excursie. – Vrem jocuri, vrem jocuri! strigă cei doi, ţopăind prin casă. Până la urmă, Cristina reuşeşte să-i îmbrace şi să-i scoată afară, unde cei trei îi aşteaptă rezemaţi de gard. Acasă, în sat, lângă stâlpul porţii, motanul Toto

stă ca un sfinx şi patronează peisajul. De cum coboară din maşină, gemenii se reped la motan, îl iau în primire şi sub motiv că-l drăgostesc, încep a-l smotoci în toate felurile. Amărâtul de motan nici nu clipeşte, deşi e torturat ca în evul mediu. Cu el în braţe, cei doi puşti o zbughesc spre grupul de copii ce se zbenguiesc mai încolo pe uliţă, uitând că sunt într-un loc străin. Între timp, bărbaţii sunt luaţi la puricat de cele două femei. Întâi Maricica: – Unde aţi fost până acum, la curve? Tăcere. – Puteaţi să spuneţi că rămâneţi peste noapte, se răţoieşte femeia. Voi chiar ne luaţi de proaste? Marin se face mic pe lângă Ilie, încercând parcă să se ascundă de „coana” Maricica. Nefiind obişnuit cu astfel de interviuri îşi pune încă o dată întrebarea dacă nu cumva a nimerit între nebuni sau el e un primitiv. Ilie nu se oboseşte să răspundă femeii, în schimb îi explică lui Marin: – Vezi? Asta-i lumea mea şi e pe cale să se ducă, urmează lumea voastră, care pare a fi plină de dobitoci şi ce-i mai rău e că nu faceţi nimic să o schimbaţi, la fel ca noi. – Şi tu? intră Cristea în colimatorul inchizitoarei Maricica, Eşti la fel de ţăcănit ca ala de colo! – N-ai putut să dai un telefon? îi sare şi Marta în ajutor. – Hai, Marine, nu le băga în seamă, asta-i treaba femeilor, să dea din clanţă. – Adică, noi suntem corul şi voi soliştii, se supără Maricica. Ei bine, să vedem cine vă dă de mâncare, că... – Tu şi cu Marta, amândouă sunteţi nişte scumpe! Nu-i aşa, doctore? răspunde Ilie cuprinzându-şi nevasta în braţe. – Bine, bine! se îndulceşte Maricica. La asta ştiu că eşti bun. Conflictul fiind stins, femeile îşi văd de-ale lor, iar bărbaţii trec la inventarierea rezervelor din beciul lui Ilie. * Vara a trecut, la fel şi bucuria lui Ilie, copiii trebuind a se întoarce la casele şi scolile lor. Treburile toamnei fac trecerea timpului mai uşor de suportat, dar iată iarna. Ilie şi mai ales 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

motanul, refuză înotul prin zloata de afară. Până când promisiunile de iarnă pentru primăvară ale primarului se vor împlini, Ilie şi motanul torc în acelaşi fotoliu bătrân căruia i se văd deja „coastele”. Ultima dată, Ilie a visat că lucrează la un drum neterminat. Acum visul se repetă şi-l trezeşte.

telefonul.

– Te pomeneşti că primăria s-a apucat de reparat drumul, îşi zice el şi iese la poartă.

– Aşa nu pot spune mai nimic. Are nevoie de spitalizare, având în vedere antecedentele. Îl iau cu mine.

– Rahat! Se întoarce în casă. Simte cum se scurg zilele fără rost. Numai Maricica are mereu treabă şi asta îl face s-o invidieze. El cu cine să stea de vorbă? Doar cu motanul, dar şi el o ia razna prin sat din când în când, e februarie şi îşi caută vreo pereche lăsându-şi gazda să-şi aline singură tristeţea. De la o vreme, motanul îl părăseşte tot mai des. Curios, Ilie iese la poartă să vadă încotro se îndreaptă, dar afurisitul se opreşte în mijlocul drumului şi se întoarce către el parcă spunând: – Vrei să vezi unde mă duc? Hai cu mine. Într-o zi, Ilie se enervează:

– Alo, Marta, finul e acolo? – Nu, e la spital. De ce? – Ilie nu se simte bine. Ce să fac? – Vin eu imediat, să stea liniştit. După un consult sumar, Marta îi spune naşei:

Marta îl îmbarcă pe Ilie în vechea maşină a lui Cristea şi porneşte spre spital, lăsând-o în poartă pe biata Maricica să-şi frământe mâinile în şorţul de la brâu. La spital Cristea intră în priză:. – Marta, cred câ îţi dai seama, trebuie operat pentru a închide fisura pe care ai văzut-o şi tu pe monitor, altfel... – Păi, ce mai aştepţi? – Nu pot, nu am echipa completă, îmi lipsesc doi asistenţi, sunt în concediu pe undeva.

– Iaca vin, mâţă prăpădită! şi iese pe poartă.

– Nici să nu te gândeşti la mine. Eu sunt prea implicată afectiv. În plus, mi-ar cauza şi mie...

Motanul porneşte la vale şi nu se opreşte decât la gară.

– Nu mai avem timp. Trebuie să facem ceva. Acum!

– Ăsta vrea să mă urce în tren! îşi spune Ilie uimit.

– Am o idee! Sunt aici studenţii din anul şase, sunt sigură că vom găsi cel puţin doi doritori să te asiste.

În gară soşeşte un tren, nimeni nu coboară, nimeni nu urcă şi trenul pleacă. Motanul îl ocoleşte pe Ilie şi o ia la fugă pe uliţă în sus. – Asta-i prea de tot, motane! Mă laşi baltă acum când mă lasă picioarele? E din ce în ce mai obosit şi mersul începe a-i semăna cu al unui om beat. Ajuns acasă, se trânteşte în fotoliu. Văzându-l abia mergând, Maricica intră în cameră după el. – Ce-i cu tine, omule? – Nu ştiu. Aşa deodată... Fruntea i se umple cu şiroaie de transpiraţie. – Mi-e cald. Tu, Maricică, ai grijă cum îţi programezi moartea să nu mori inaintea mea şi să trebuiască să-mi caut altă nevastă. – Păi ce, eu ştiu când mor?

Frecându-şi bărbia, Cristea hotărăşte: – Aşa facem! Tu alegi studenţii. Întervenţia decurge bine până la un punct, apoi Ilie dă semne că nu vrea să se mai întoarcă acasă. Manevrele echipei se complică. Unul dintre studenţi capotează şi începe să tremure. – Hai, Radule, nu acum! Avem nevoie de tine! Degeaba. Radu se prăbuşeşte pe un scaun. – Domnule doctor, nu mai pot. Am văzut moartea acestui om! O să mor şi eu. * Umbra Albă închide monitorul. Motanul cel alb dispare în neant. *

– Bună ziua lapte acru, treaba e să nu mori înaintea mea. Dă-mi nişte apă!

Ilie trece într-o altă lume a doua zi fără ca cineva să aibă o vină anume. Numai Radu nu-şi poate împăca sufletul cu ideea unui eşec.

Femeia îl aduce o cană cu apă. Ilie bea şi amuţeşte. Văzându-i faţa ca de hârtie, Maricica se alarmează. Îl scotoceşte prin buzunare şi-i ia

– Sunt o balegă! se autodefineşte el în faţa colegilor. N-aş fi crezut să mă ia cu leşin la vederea unui torace deschis. De ce m-oi fi înscris

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

Ioniţa Gabriela

la medicină!? Celălalt asistent încearcă să-l ajute: – După şase ani de studii, întrebarea nu-şi mai are rostul. Crezi că eşti primul cu astfel de probleme? Faci şi tu ce-au făcut şi alţii. – Ce-au făcut? – Uite, soţia doctorului Cristea a rămas cardiolog, dar fără chirurgie. – Nu înţelegeţi că nu pot? Acel om a murit din cauza neputinţei mele. Încă mai tremură carnea pe mine, încă mi-e mintea ocupată cu vinovăţia mea. – În cazul ăsta, trebuie să-ţi faci programare la un psiholog. *

Filozofie – Ce-i asta, Stelică? Filosofie?! – Domn primar, staţi să vă explic, asta s-a putut ... – Bă, tu-ţi baţi joc de mine? şi eu cum deschid farmacie cu diplomă de filozof? – Domn primar, nu era de celelalte... – Ce nu era, bă, ce nu era... da când ţi-am făcut-o bibliotecară pe nevastă-ta era bibliotecă? că acu mă răzgândesc... mama ei de viaţă... fă

În ziua următoare, Radu nu se prezintă la cursuri.

treabă dacă ai cu cine... şi eu ce să fac, bă, cu

– O fi ascultând de sfatul nostru şi acum e în şedinţă cu vreun psiholog, îşi dă cu părerea cineva.

jurist cu diplomă de filozof?

diploma de filozof, mă-angajez la Primărie jurist?

Discuţia academică are loc în sediul Primăriei

– Sau şi-a luat vacanţă, adaugă altul. Băiatul e deranjat rău! Voi n-aţi băgat de seamă?

dintr-un sat înţesat cu cireşi şi cultură, cultură de

Ultimul vorbitor are dreptate. Radu e deranjat rău de tot. Un taxi îl duce până în marginea oraşului şi îl lasă în apropierea unei bariere de cale ferată.

una, fini cunoscători în tainele vinului: alb, roşu ,

– Aveţi teren prin zonă? îl întreabă taximetristul în timp ce–şi întoarce maşina.

Primarul îşi aruncă ochii pe cele două diplome

Neprimind nici un răspuns, şoferul ridică din umeri şi pleacă. Radu se aşează pe marginea şanţului şi stă. Ore întregi stă şi numără vagoanele trenurilor care trec. Chiar acum se apropie un tren de marfă. Sare în picioare şi se apropie periculos de mult de calea ferată. Trenul trece, iar el îi priveşte năuc roţile.

viţă de vie. Oamenii comunei - gospodari unul şi sec , demisec, demidulce; niciunul nu este somelier!

Universitatea Perspectiva Gloria, Facultatea de Filosofie; chipul soţiei, Ciurdea Daiana, frumos ilustrat în fotografia de pe o diplomă, chipul lui, Ciurdea Costel, pe cealaltă . Ar fi vrut să deschidă farmacie în locul unde a fost farmacia pe vremea comuniştilor, dar avea nevoie de diplomă. Daiana lui era numai potrivită

„Dacă aş fi între ele, aş arăta mai rău ca nea Ilie!”

de farmacistă; o şi vedea frumoasă, blondă,

Gândul îl face să se cutremure şi rămâne stană până trec toate vagoanele. Taximetristul, care trecuse de mai multe ori pe acolo, opreşte şi-i strigă:

cu halat alb, în spatele vitrinei citind reţetele şi

– O să te agaţe vreo sârmă atârnată din vreun vagon!

mici şi albe, astea maro îs de inimă, vezi să nu le-

Radu se întoarce spre el şi strigă: – Stai! Du-mă înapoi! *

roşcată, după cum aveau să fie tendinţele modei, dând indicaţiile cuvenite: – Mamaie, astea-s pentru durere de cap, astea

ncurci! Pentru el, diploma de jurist ar fi fost numai bună; dacă peste trei ani nu mai ieşea primar, ce-i strica să rămâie jurist? acuşica trebuie să

– Mda! mormăie Umbra Albă. 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

organizeze concursul pentru post şi el n-are diplomă!

prin uşa întredeschisă: – Iubiiii... iubiree! uite ce-are tăticu aici !

– Filozof, facultatea de filozofie, zău băi Stelică, altceva n-ai găsit ?

Iese triumfător de după uşă: – Se înmânează, cu multe felicitări, doamnei

– Domn primar, dacă nu m-ascultaţi! nu e

Ciurdea

Daiana,

absolventă

Facultăţii

farmacii şi jurişti la Perspectiva, că se rezolva...

Filozofie, Universitatea Perspectiva Gloria, şi-i

pentru facultăţile astea au nevoie şi ei de nu-ş ce

înmânează mult aşteptata diplomă, florile şi

avize

şampania.

speciale;

domn

primar,

când

înfiinţează facultatea de farmacie şi cea de jurist, veţi fi prima promoţie de absolvenţi! vă dau cuvântul meu de onoare! jur pe Steaua! Da vedeţi când aţi absolvit Filozofia? înainte de a fi primar! Ei, ce spuneţi ? să nu cârâie vreun deştept, aşa m-am gândit eu Nu domle, i-am zis omuleţului, ăştia-s banii, ăsta tre să fie anul când a absolvit ! – Mda, hai că nu eşti prost; da pe nev astă-mea când o rezolvi ? – Când o vrea Dumnezeu! sloboade Stelică vorbe negândite . – Bă, tu eşti prost? pofteşti la Daiana ? – Nu, domn primar, Doamne fereşte, da ce io-s Dan, şoferul ? – Cum adică, bă, nu eşti Dan? da ce Dan pofteşte? că-s neamuri, prostule! verişori, nepoţi cum le zice... îs botezaţi amândoi de doamna Firuţa... îs neamuri, ce-l mai lăsam s-o ducă la

– Cum filozofie, Costele? păi n-ai zis farmacie? – Asta-i pentru început, aşa de încălzire, apoi vine ea şi farmacia, numa oleacă mai întârzâie, să se înfiinţeze... – Şi eu ce fac pân atuncea? tot profesoară de desen, necalificată ? – Nu, iubire (o sărută părinteşte pe creştet) profesoară de filozofie, ca-li-fi-ca-tă! – La gimnaziu, Costele? filozofia se predă doar la liceuri! şi îmbufnată aruncă diploma pe pat. – Da ştiu că te pricepi să strici cheful omului! la gimnaziu, la liceu... nu ştiu, om vedea... ce le ştiu pe toate ?... facem şcoala liceu... vedem noi, liceu de profil, de filozofie! Strugurii toţi tremură de înfiorare pe colinele comunei; cum să nu se bucure când armonia conjugală domneşte iar în casa primarului?

Felix la băi, altfel? Dulceaţa de cireşe amare, n-ai

zis că-i face nevastă-ta, nu i-am dat şi zahăr şi-o

După

săptămână liber de la bibliotecă? – Aaa! Am rezolvat-o, domn primar, oleacă să se aşeze şi-i duc acasă borcanele; credeam că vorbiţi de farmacie! – O să mai ţinem închisă farmacia, până se rezolvă treaba cu diploma, ce vrei dacă aşa-s legile? da nici pe doctor nu-l las s-o deschidă, să-

sărbătorirea

fericitului

eveniment,

„absolvirea”, ea mai rămâne în pat; Costel îşi trage pantalonii, treburi importante îl cheamă la primărie Trebuie să facă şcoala liceu! – Iubi, şi cine-o să fie directoare la liceul de filozofieee? că n-o să rămâie tot doamna Firuţa, nuuu? ea e doar învăţătoare! În timp ce primarul munceşte telefonul în

şi vadă de cabinetul lui, nu-i ajunge? îi trebuie şi

vederea

farmacie acuma? el un venetic, să zică mersi că a

renume, Daiana, doamna profesoară, studiază

prins post aici!

filozofia: filozofia unei reviste de modă; nu se

Un buchet de flori, rupte din rondurile Primăriei, şi o sticlă de şampanie se bălăbănesc singurele 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

transformării

şcolii

într-un

liceu

cade - directoare - să apară la şcoală cu hainele de profesoară de desen!

eseu 33-42

Florin T. Roman

România mea personală partea 1/5 SPAŢIUL GEOGRAFIC AL ROMÂNIEI MELE PERSONALE Dacă survolăm mintal Globul pământesc, vom observa că Ţara Sfântă, Israelul, se află în Răsăritul lumii. Vechea şi celebra capitală a Ţării Sfinte, Ierusalimul, este situată în răsăritul ţării. La fel de celebrul Templu al lui Solomon se afla în partea de răsărit a Ierusalimului. Dincolo de templu, tot la răsărit, se află vestita Grădină Ghethsimani şi Muntele Măslinilor (locuri unde obişnuia Iisus să se retragă împreună cu apostolii, pentru rugăciune). Oare aceste amplasamente sunt întâmplătoare? Să facem o paralelă: Soarele răsare la Răsărit, nu? De aia îl şi numim Răsărit. Dar şi Steaua pruncului Iisus venea de la Răsărit. Magii, urmând steaua, veneau şi ei de la Răsărit. („Trei crai de la Răsărit / Cu steaua-au călătorit/ Şi-au mers, după cum citim/ Până la Ierusalim”). Împăratul şi proorocul David ne îndeamnă: „Cântaţi Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre răsărit” (Psalmul 67, 34). Aşadar şi soarele fizic, dar şi Soarele Dreptăţii – Iisus Hristos, îşi au „domiciliul” la Răsărit. Dar oare popoarele ortodoxe în care parte a lumii vieţuiesc? România, Grecia, Rusia, Bulgaria, Serbia, Ucraina şi celelalte ţări ortodoxe nu sunt ele situate în partea de răsărit a lumii? Dar nu în Răsăritul extrem, nu în Extremul Orient, ci în Orientul Mijlociu. Căci calea lui Hristos este întotdeauna calea de mijloc. Într-adevăr, în extremitatea vestică a spaţiului ortodox se află ţările catolice, protestante şi neoprotestante (care au un alt fel de Iisus Hristos decât Cel Ortodox), iar în extremitatea estică, în Extemul Orient deci, se găsesc popoarele care nu îl recunosc pe Hristos, adică popoarele islamice, budiste, confucianiste şi hinduiste. De asemenea, la nordul ţărilor ortodoxe sunt situate alte câteva ţări protestante şi în rest gheaţă, iar în sudul ţărilor ortodoxe sunt situate alte câteva ţări islamice şi în rest deşert. România mea personală se află aşadar în centrul lumii, alături de celelalte ţări ortodoxe: nici în Occident, nici în Extremul Orient, nici în Nord, nici în Sud. Şi totuşi la Răsărit. ISTORIA ROMÂNIEI MELE PERSONALE Domnul nostru Iisus Hristos a avut o viaţă pământească grea: s-a născut în sărăcie, într-o peşteră, printre animale, mama Lui nefiind primită de

oameni să nască într-o casă, ca o femeie obişnuită. Nici nu s-a născut bine, că deja a început să fie prigonit de duşmanii Adevărului, Irod cel Mare încercând să-L prindă şi să-L omoare, ucigând pentru asta 14.000 de copii nevinovaţi, de 2 ani şi mai în jos. A trebuit să fugă şi să se ascundă în Egipt, până când a murit cel ce căuta să-L ucidă. Poporul român s-a născut şi el în sărăcie, printre animale (Eminescu: „Blândeţea poporului român îşi are obârşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole”). Nici nu neam născut bine, că deja, imediat după retragerea aureliană, am început să fim prigoniţi de populaţiile migratoare (goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii) care, încercând să ne distrugă ca popor nou născut, neau ucis mii de copii, ne-au necinstit femeile şi ne-au provocat distrugeri materiale însemnate. Am fost nevoiţi să ne retragem în munţi, în văi lăturalnice, în inima codrilor, până când migratorii s-au risipit, odată cu pericolul pe care-l reprezentau. De la vârsta de 12 ani până la 30 de ani nu se ştie aproape nimic de viaţa lui Iisus, poate doar faptul că a fost tâmplar şi a trăit sub ascultarea părinţilor săi, în Nazareth. De la finele perioadei migraţiei şi până pe la începutul secolului al XIV – lea nici despre poporul român nu se ştie mare lucru, decât poate faptul că şi-a continuat îndeletnicirile economice bazate pe cultivarea pământului şi pe păstorit şi că a trăit sub ascultarea unor voievozi cum ar fi Menumorut, Glad, Gelu, Litovoi, Seneslau. După ce a împlinit vârsta de 30 de ani, Iisus a fost botezat de Sfântul Ioan, a petrecut 40 de zile în pustie fără mâncare şi băutură, apoi şi-a ales apostolii şi a început propovăduirea Evangheliei, anunţându-i pe toţi că „S-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, făcând minuni, vindecându-i pe leproşi, pe paralizaţi, pe orbi, pe surzi, pe muţi, pe şchiopi, pe ciungi, pe gârbovi şi pe toţi cei bolnavi, scoţând afară duhurile cele rele din oameni şi înviind pe cei morţi. În această perioadă a fost şi mai prigonit, duşmanii Lui căutând tot timpul să-L ucidă. Nu au reuşit acest lucru decât atunci când El împlinea 33 de ani de viaţă şi 3 ani şi 6 luni de propovăduire, când, fiind trădat de unul din apostolii Săi şi apoi prins, şi-a acceptat cu smerenie judecata, condamnarea, ocările, scuipările, bătăile, coroana de spini, piroanele, oţetul, suliţa, crucea şi moartea. Dar nu înainte de a lăsa Testament fiilor Săi. Este binecunoscut faptul că şi noi, poporul român, am făcut minuni în ultima perioadă a existenţei noastre: Trăind cu Hristos în inimă şi respirând împreună cu El, deşi suntem un popor mic, în Numele Lui am rezistat, neclintiţi, sute de ani în faţa ameninţărilor unor mari imperii, şi tot în Numele Lui i-am lecuit pe leproşi, pe orbi, pe surzi, pe muţi, pe gârbovi etc. (adică pe turci, pe tătari, pe poloni, pe austro-ungari, pe fascişti, pe sovietici, pe comunişti) de dorinţa lor de a ne cuceri şi supune. În 33

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

această perioadă românii au fost mereu prigoniţi, judecaţi, condamnaţi, ocărâţi, scuipaţi, bătuţi. Am avut şi noi apostolii noştrii: Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Constantin Brâncoveanu, Neagoe Basarab, Alexandu Lăpuşneanu, Vasile Lupu, Matei Basarab, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu şi mulţi alţii. Înainte însă de toţi aceşti apostoli, am avut un apostol comun cu Iisus, la modul cel mai propriu: pe Sfântul şi Marele Apostol Andrei, Cel întâi chemat, care ne-a creştinat, propovăduindu-L pe Mântuitorul în Sciţia Minor (Dobrogea de azi). Să fiţi convinşi că nu întâmplător îl sărbătorim pe acest apostol în 30 noiembrie (când el a fost omorât), iar sărbătoarea noastră naţională este în chiar ziua următoare, adică pe 1 Decembrie (când ne-am născut ca neam, în aceeaşi lună cu Mântuitorul nostru). În acelaşi timp însă am avut şi noi, precum Hristos, trădătorii noştri, cei mai cunoscuţi fiind: Bastus, care l-a trădat pe Decebal; Laiotă Basarab, care l-a trădat pe Vlad Ţepeş; Gheorghe Basta, care l-a trădat pe Mihai Viteazul; Anton Melzer, care i-a trădat pe Horea şi pe Cloşca; Prodan, Macedonski şi eteriştii, cale l-au trădat pe Tudor Vladimirescu. Dar, asemenea lui Iisus, noi, românii (întruchipaţi în ciobanul din Mioriţa), ne-am acceptat cu smerenie destinul: ocări şi prigoane, asumându-ne suferinţa şi moartea. Şi, tot asemenea lui Iisus, am lăsat iar şi iar testament urmaşilor noştri, prin Sfânta Biserică Ortodoxă Română (întruchipată de Mioriţa, oaia cea cuminte), să respecte poruncile lui Dumnezeu-Tatăl şi să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”.

Adrian Grauenfels

De ce scriem ebraica fără vocale - o scurtă istorie a scrisului şi ce va urma. De ce scriem ebraica fără vocale - o scurtă istorie a scrisului şi ce va urma. Este cert - omul este singura fiinţă care comunică prin scris. Cum a început scrisul şi unde ? Nu departe de noi, Sumerienii din Mesopotamia au pus bazele scrisului, acum 5000 de ani. Folosind ace de bambus ascuţite desenau cuneiforme (simboluri din linii drepte, asemănatoare cuielor) pe suprafaţa unor

Dar numai prin asumarea suferinţei şi a morţii putea să vină şi Învierea întru viaţa veşnică, pentru El şi pentru toţi cei ce aveau să creadă în El. Toate acestea le ştia dinainte. Doar pentru asta venise în lume. Şi singur, pe cruce, în mijlocul chinurilor, între doi tâlhari, părăsit până şi de ucenicii Lui – pe care de curând îi numise „prieteni” – se ruga Tatălui Ceresc pentru cei ce-L răstigniseră, dar şi pentru ucenicii care-L părăsiseră, zicând: Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac ! Noi, poporul român, ne aflăm în acest moment istoric singuri, PE CRUCE, între tâlharii care ne conduc acum ţara, batjocoriţi de străini şi părăsiţi chiar şi de fraţii noştri care, până de curând, veneau împreună cu noi la aceeaşi biserică şi se rugau împreună cu noi la acelaşi Dumnezeu. Să ne rugăm şi noi, ca Iisus: Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac ! Şi, amintindu-ne că totuşi, în cele mai grele momente, pe Iisus cineva nu-L părăsise: Sfânta Lui Mamă, aşa cum nici pe noi în cele mai grele momente nu ne-a părăsit şi nu ne părăseşte mama noastră – Sfânta Biserică Ortodoxă, să aşteptăm cu bucurie moartea şi ÎNVIEREA ! NOTĂ: Subtilul pleonasm din titlu este premeditat, pentru a întări ideea. 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

tăbliţe de lut nears. Subiectele erau diverse: informaţii despre recolte, taxe, legi, scrisori, observaţii ştinţifice etc. Era migălos şi complicat la scris cât şi la citit, dar suficient în a consemna şi transmite ceva important semenilor, comunităţii. Acest scris arhaic reprezintă prima mare Revoluţie din cele 6 etape majore care marchează istoria informaţiei. Independent, scrisul apare în Egipt în jur de 3200 BC şi în China la 1200 BC. Scrisul Egiptean hieroglific diferă total de cel Sumerian, cuneiform. La egipteni găsim un scris pictografic care reprezintă obiecte, animale, locuri sau cantităţi. Dar atenţie... la început aceste sisteme nu sunt legate de limba uzuală, de fonetica vorbelor. Ele sunt sisteme informaţionale bazate pe simboluri aşa cum găsim şi azi

în

semnalele

rutiere,

picturi,

hărţi,

matematică, care nu necesită o limba vorbită. Dar civilizaţia înaintează, relaţiile şi informaţia devenind complexe, cer un mare număr de simboluri potrivite necesităţilor comunicaţionale. Aşa se face că în China setul de simboluri trece de 40.000 de semne. În Egipt numărăm circa 800 de semne în primele scrieri şi 5.000 în perioada Greco-Romană. Memorarea unui astfel de uriaş set de semne era o sarcina migăloasă şi lua ani de zile. Scribii îşi dedicau toată viaţă acestei îndeletniciri. Ineficienţa sistemelor de scris duce la o stratificare socială, la o piramidă structurată în care în vârf sunt aristocraţii, stăpânii şi preoţii care citesc şi înţeleg semnele. Sub ei, vin supuşii: o mare de sclavi şi agricultori analfabeţi. Dar perioada scrisului şi a informaţiei fusese declanşată. Se numărau şi alte culturi care probau scrisul: Olmecii din

nord de ea, Cnaanul. Această raţionalizare a transformat hieroglifele egiptene în semne distincte, adaptate la limbile semite vorbite în acest teritoriul. Toate limbile Semitice sau Indo-Europene folosesc alfabete derivate din acest alfabet primordial, dezvoltat aproximativ acum 3700-3800 de ani. Acest alfabet poartă câteva denumiri, toate înseamnă acelaşi lucru, alfabet Sinaitic (proto-sinaitic) sau Cnaanit (proto-cnaanit). Alfabetul Sinaitic era compus din semne care codificau heroglifele, care puteau fi inscripţionate mult mai simplu dar necesitau o „specializare” mai accentuată la citit. O populaţie semită aflată în Sinai „împrumută” circa 30 de heroglife egiptene şi le „raţionalizează” în 30 de semne diferite, fiecare reprezentând o consoană lingvistică (limbile semite nu aplică vocale în text). Importanţa alfabetului (numele

mesoamerica (600 BC), Indienii (2600 BC) etc. Putem rezuma starea scrisului primitiv cu trei categorii:

este luat de la primele litere ebraice alef şi bet) este covârşitoare. Cu numai 24-26 de semne (litere) scribul reuşeşte să producă o informaţie complexă, care urmăreşte fonetica

– Mnemonic: un desen (glifă) care aminteşte ceva – Pictografic: glife care sugerau direct obiecte sau concepte – Ideografic: glife care sunt simboluri abstracte reprezentând o idee sau concept A doua Revoluţie în istoria comunicaţiei (şi cea mai importantă) se petrece în jur de 1800 BC, când lucrurile se schimbă radical.

Alfabetul Proto-Semitic Este vorba de raţionalizarea sistemului de scris la aproximativ 1000 de ani după apariţia cuneiformelor şi a hieroglifelor. Această raţionalizare a derivat din adaptarea heroglifelor la limbile semite vorbite pe teritoriul estic al Imperiului Egiptean, adică peninsula Sinai şi la

limbajului chiar şi fără vocalele pe care le folosim în viu grai. . Se explică acest fapt printr-o înlănţuire a factorilor care au cristalizat scrisul de la dreapta la stânga aşa cum este folosit de toate limbile derivate din Arameică. Egiptenii au dezvoltat tehnica cioplirii în piatră care păstra textul hieroglific timp de secole sau milenii. Tăbliţele de lut au fost abandonate. Preluând scrisul prin gravarea pietrei, triburile proto semitice schimbă direcţia acestuia pentru raţionamentul expus în continuare. În general oamenii folosesc de preferinţă mâna dreapta care motoric este controlată de emisfera stânga a creierului. Este firesc să ţinem ciocanul în mâna dreaptă şi dalta în stânga. În felul acesta 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

lovitura de ciocan este precis aplicată daltei puţin înclinată spre stânga. S-a produs astfel o primă literă pe suprafaţa pietrei. Următoarea va fi plasată la stânga literei precedente pentru simplu fapt că spre stânga avem câmpul vizual liber şi nu obstrucţionat de mâna scribului care ţine dalta aproape de suprafaţa pietrei. Scribul continuă să cioplească linii lungi de text de la dreapta la stânga. Este o muncă grea, dar se poate economisi ceva energie eliminând vocalele. Emisfera stângă care este însărcinată cu cititul parcurge linii întregi de text, creierul integrând şi extrăgând înţelesul exact, din context. Aşa se face că limbile semitice sunt integrative, gândirea în acest caz este mai subiectivă, mai holistică spre deosebire de citirea alfabetului derivat din Greacă, scris de la stânga la dreapta, şi unde emisfera dreaptă a creierului are aici controlul. Uzul acestui alfabet duce la o gândire analitică, obiectivă, potrivită cu ştiinţele, precizia, determinismul. Sunt limbile europeene. Cei care scriu de la dreapta la stânga sunt capabili de abstractizare, ei sunt atraşi de o privire globală. Evreii propun ideea unui unic Dumnezeu care crează cosmosul, lumea şi omul. Prin cuvântul Domnului a fost creată lumea, spune legenda, conexând astfel materia, viaţa şi percepţia ei, ca fiind toate informaţie codată, structurată. Alfabetul şi limba arameică scrisă de la dreapta la stânga va permite semiţilor să consemneze (în secolul 13 BC) geneza şi legendele generate ulterior, într-o scriere fundamentală omenirii: Biblia, sau Vechiul Testament. Biblia este un document copleşitor. Timp de 3000 de ani este scrisă, citită, copiată, comentată, recomentată, se scriu comentarii la comentarii, interpretări, care şi ele vor fi comentate etc. Obsesia studiului Bibliei se transformă în zicerea „casa mea e Thora mea”. Evreii locuiesc într-o lume a informaţiei orale şi apoi scrise. Legenda spune că Dumnezeu predă cele 10 legi de conduită lui Moshe, pe muntele Sinai. Sunt 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

tablele legii cioplite în piatră, textul este ebraic, un triumf al primului alfabet (şi unic) inventat de om. Informaţia se naşte, este înregistrată, răspândită şi reprodusă. Dar, ca să transmitem informaţia mai departe, piatra cioplită este un mediu foarte incomod. Egiptenii descoperă papyrusul, o plantă rezistentă pe care se poate scrie, evreii din Sinai inventează scrolul din pergament, un material bazat pe pielea de animale. Scrolul era scris cu o cerneală specială apoi rulat pentru stocare şi derulat în timpul citirii. În secolul XX se descoperă scroluri într-o peştera din Qumran (lângă Marea Moartă) - sunt cele mai vechi manuscrise care conţin texte biblice sau din perioada celui de la 2-lea templu, scrise în ebraică, în arameică, în dialect Nabatic, câteva în Greacă. Ele sunt datate a fi din sec. 3 - 1 înaintea erei noastre. Uzul scrolului este abandonat în secolul 6 al erei noastre. Apar cărţile. A treia Revoluţie: Codexul La începutul creştinătăţii scrolul devine nepractic, este voluminos şi greu de manipulat. Romanii încep să folosească codexul care este un set de foi scrise şi legate între ele. Codexul era aşezat pe un pupitru sau o pe masă care prelua greutatea tomului. Pe hârtie, velum (o membrană subţire din piele de capră) sau pergament, se scria de mână, cu un scris caligrafic, cu aur, cerneală şi iluminat cu decoraţii colorate, numite anluminuri. Codexul era răsfoit în timpul rugăciunilor sau al citirii. Următoarele revoluţii în istoria scrisului: 4- Tipografia mecanică Inventată în Germania de Gutenberg în jur de 1440. A permis reproducerea rapidă şi exactă a textului scris. Prima carte produsă tipografic este Biblia Gutenberg, scrisă în Latină, a fost pusă în circulaţie la 1450 la Mainz. A marcat explozia culturală şi a catalizat renaşterea în Europa. Ea a transformat limbajul într-un bun de consum

transportabil. Este prima producţie de masă, uniform repetabilă. Imprimatele devin repede materie primă pentru enciclopedii, manuale de învăţat limbi străine, ştiinţe, devin instrumente politice, la îndemână regilor sau a curtenilor. Shakespeare îl prezintă pe Henric V, a fi un literat, amator de artă şi ştiinţe în felul următor: Întreabă-l orice tâlc politicesc Va şti gordianul nod să îl dezlege Ca vântul chiar, ştrengarul răsfăţat Se astâmpără când regele vorbeşte.

5- Ziarul În anul 1605 apare la Strassbourg o publicaţie periodică datorită Germanului Johann Carolus numită Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien (Socoteală ştirilor importante şi comemorabile) care este primul ziar din lume. Ziarul devine rapid instrumentul de informare şi comunicare între oameni şi naţiuni. El centralizează părerea despre guvern dar şi opoziţia. Omul devine tipografic, secvenţial, pictural. Este fascinat de imaginea printată, de grafică şi desenele care însoţesc textul. Tipografia şi ziarul au spart tăcerea şi ignoranţa maselor. 6 - Ultima revoluţie: internetul, telefonul celular şi declinul care a urmat. La începutul lui netul a fost salutat şi admirat. Iată spuneau, rezolvată problema transmisiei de date şi de imagini, practic nelimitată, în toate colţurile planetei. În câţiva ani, poate o decadă, noi modernii, am căpătat acces liber la informaţii, articole, ziare şi cărţi on line, am căpătat filme, muzică, artă, socializare... cât şi posibiltatea de stocare şi circulare a informaţiei produse de consumator: text, imagine, video. În paralel tehnologia a perfecţionat un alt produs fenomenal: telefonul celular care a adus în buzunarul fiecăruia din noi un mic computer

portativ de care nu ne mai despărţim. Suntem accesibili oriunde, oricând. Planeta a devenit astfel un enorm sat global. Programe ca Instagram sau Facebook încarcă zilnic netul cu text şi miliarde de imagini produse de clienţii reţelei. Waze indică şoferului calea. WhatsApp transmite voce, text şi fotografie indiferent unde în lume. Iată un paradis nesperat care a schimbat radical relaţionarea între indivizi şi media. Dar entuziasmul iniţial a sucombat repede, netul făcând loc unor persoane şi instituţii care îl folosesc în scopuri malefice. Revista Time dedică recent un reportaj extensiv şi bine documentat despre situaţia netului, azi. Pe scurt, netul a fost acaparat de răuvoitori, „troli”, sunt numiţi de autorul reportajului. S-au găsit activităţi criminale, ameninţări, pedofilie, antisemitism, rasism, hărţuire, fraude, spionaj, furt intelectual, atacuri virale etc, etc. 70% din participanţi au fost agresaţi de 5% care se declară troli. Cine sunt trolii? Narcisişti, psihopaţi, deranjaţi sexual, sadici sau hakeri care se amuză distrugând ceva. Exemplele curg şi ne uimesc prin magnitudinea şi numărul crimelor făcute pe net. 80% din cei interogaţi recunosc că nu se mai angajează în discuţii de teama unei agresiuni on-line. 50% din femeile care se ocupă cu jurnalism pe net au fost interpelate de un trol care lea numit proaste, le-a înjurat şi a declarat în public că merită să fie violate. Un jurnalist care reporta despre regiunea noastră, Orientul apropiat, a primit ameninţări cu moartea. Într-un documentar făcut de BBC numit „Vănătorul de Troli” un arbitru de futbol este surprins rupând ameninţări postate pe coridoare, la şcoala fetei lui, mesajul cerând ca fata să fie violată. Trolii nu pot fi blocaţi. Administratorii reţelelor sociale sunt imposibil de accesat iar poliţia nu face faţă reclamaţiilor. Cei normali renunţă, din comoditate şi laşitate. Internetul a devenit cuibul celor laşi. Concluzia din Time: „Unii din noi sunt sănătoşi la minte, calmi, nimic nu ne înfurie. În era informaţională de azi a rămâne calm, este distructiv la fel ca şi furia”. 37

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taif asuri... 43- 46

pe cel mai versat şi îndărătnic cititor!? Pentru că un

Virginia Paraschiv

prim şi de necontestat efect există: cartea se citeşte, lucru care, să recunoaştem, ni se întâmplă din ce în

O carte pentru tine. Nina Gonţa

ce mai rar. În Mrejele vieţii, volumul propus de autoarea Nina Gonţa, este structurat cu tot felul de ingrediente,

REFLECŢII ASUPRA ROMANULUI

aplicate, să recunoaştem, cu abilitate structurală.

„În mrejele vieţii” de Nina Gonţa: Poveste inaugurată frust şi decisiv sub Teiul Sofianic...

Incursiunile protagoniştilor,

în

arborele cu

genealogic

semnalarea

ale

convergenţelor

naţionale, a migraţiei oportune a basarabenilor Nina Gonţa ştie foarte bine cum să-şi „insinueze”

dinspre spaţiul sovietic înspre România, contribuie la

volumul În Mrejele Vieţii (Editura StudIS, 2016), într-

statuarea unor identităţi mai complexe decât acelea

o nişă încă prea puţin frecventată de autorii de limbă

cu care suntem obişnuiţi în literatura de limbă

română,

română. Avatarurile civile şi politice ale adaptării

societate. Doamne educate, instruite, cu o poziţie

sunt suspendate, în economia paginilor cărţii.

socială respectabilă, cu bun gust vestimentar, puţin

Volumul În mrejele vieţii nu se doreşte a fi o epopee,

desuet, de unde un farmec romantic al unei lumi în

este o prospecţie psihologică simplă şi o tramă

amurg, pe cale de dispariţie.

narativă alertă, privind un cuplu de conjunctură. O

respectiv,

feminismul

doamnelor

Doamna Nina Gonţa manevrează publicul, mai

poveste de dragoste, în arealul mondenităţii, fără

ales în impact direct - a se vedea lansarea de carte

investigaţii sociologice artificiale. Personajele au o

ca eveniment de formulă scenică, savuros şi în

stare

detaliu realizată - în direcţii divergente, menite să-l

profesionale, au şi o treaptă de vârstă care uneşte

scutească de o prezentare de carte fadă, plicticoasă

aproape toţi protagoniştii. Oameni de condiţie

şi convenţională. Să recunoaştem că adesea texte

medie, oneşti, balizând în jurul vârstei de pensie în

de substanţă sunt deservite de eternul critic

societatea românească . O tristă mediocritate le

autosuficient, de aplaudaci apatici, de pişcotarii

sufocă viaţa, biografiile lor lineare, monotone, nu se

răbdători până la momentul spumosului şi al cafelei

pot converti în destine. Serviciu, căsătorii îngheţate

din paharele de plastic, asezonate cu fursecuri şi cu

în cutume (unele cutume sunt tangente cu patologia,

gustări sleite.

dar grotescul le îneacă în ridicol şi scuteşte cititorul

Ei bine, doamnele de la USEM (Uniunea Scriitorilor Europeni din R.Moldova) y compris doamna Nina Gonţa, au găsit formula stilizată şi agreabilă de a prezenta o carte ca un produs poliform, un produs comercial care să intereseze un public cât se poate de divers. Se aduc, ca argumentatori

sprijin,

cărturari

prestigioşi,

psihologi, în cazul nostru chiar psihoterapeuţi, filologi, documentarişti istorici, prieteni de familie, artişti

fermecători

şi

public

prietenos,

foarte

prietenos. O carte - spectacol, cum să nu reacţionezi

civilă

bine

conturată,

indicii

socio-

de psihodrame siropoase - a se vedea mediul domestic al unei cucoane ostile şi resentimentale cu nevolnicul şi indezirabilul „legitim” strecurat în viaţa ei prin Da-ul leşios de la starea civilă: Casa duhneşte de locatarii patrupezi, câinii şi pisicii luaţi în custodie, pe veci. Apoi, tot felul de doamne singure, ele ştiu mai bine de ce şi cum, văduve sau divorţate, cu aplomb, în căutarea împlinirii visului erotic absolut, etern dezamăgite de eterna frivolitate masculină. Nici

siluetele

vaporoase,

nici

perfecţiunea

binevoitor şi să nu doreşti a citi un volum „susurat”

gospodinei desăvârşite, nici vocaţiile erotice mai

prin tehnici de seducţie menite să-l anestezieze şi

drăceşti sau tenebroase, nici devoţiunea aproape

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

maritală faţă de alesul inimii, nu salvează bietele femei

de la accidentalele dezamăgiri.

ascunse,

voluptoase,

întrerupte

Puiu Răducan

Iubirile

brusc

indecentele revelaţii cu privire la păcătosul afemeiat. Păcătosul... imposibil de stabilizat într-o legătură

Despre autor și lucrarea sa, „M-ademenești, arțarule!”

sigură şi confortabilă. Femeile cu sufletul ahtiat după iubirea ideală, fie ea şi cam întârziată, iar el, samavolnicul uşuratic şi chiar pervers. Mă rog, cam multă inocenţă feminină, dar e adevărat, că atunci când sunt vexate, aceste doamne idealiste, sar şi ele adesea ca nişte isterice vocaţionale. Autoarea pune accentul psihologic şi narativ, pe un singur ins, un bărbat seducător, dar şi sedus de jocurile vinovate ale senzualităţii, adesea deocheate, în trend cu moda libertinajului sexual. Restul bărbaţilor nu contează, unul, un ucrainean, e beţiv fără limite şi frontiere, alţii sunt doar amintiri meteorice fără consistenţă. Rămâne aşadar în prim planul atenţiei auctoriale, unul şi numai unul, un singur bărbat, unul cu dedublare infamă, care pluteşte în magma minciunilor stângace (nici să mintă nu poate nefericitul!), unul care se chinuie săşi dovedească sieşi că are vocaţie de mascul dur şi dominant - bine asta exersează în exclusivitate pe facebook -, nu intrăm în detaliile grobiene şi scabroase ale stilului epistolar virtual... Bun, acum revenim la chestiune, la trama principală a textului. Autoarea Nina Gonţa îşi conduce bine, uneori chiar ingenios, planurile de acţiune, vehiculându-le în diversiune temporală, o virtute auctorială care merită întreţinută şi şlefuită şi în viitoarele texte ale domniei sale. Cât despre protagonist, autoarea pare a nu-i mai da de capăt, şi-i aplică „Exit”. În ciuda imaginaţiei indiscutabile, dar şi a unei bune cunoaşteri a tipologiei bărbatului „fatal”, autoarea Nina Gonţa preferă un sfârşit melodramatic. Şi câte mai erau de depănat dacă moartea instant nu întrerupea povestea romanţată inaugurată frust şi decisiv sub Teiul Sofianic.

Marcela Straua, autoarea volumului de poezie „M-ademenești, arțarule”, s-a născut pe 1 iulie 1950 în localitatea Bechet, judeţul Dolj. A absolvit Facultatea de matematică - fizică, fiind actualmente pensionară, cu rezidenţă în Canada, oraşul Montreal. Încă din timpul liceului scria poezii, colegii cunoscându-i cele două pasiuni: poezia şi matematica. Deși profesoară de matematică şi fizică, n-a încetat niciodată să scrie versuri, de cele mai multe ori ocazional, dar din anul 2012 a făcut-o aproape zilnic, asta datorându-se unui moment tragic al vieții, decesul soțului. În anul 2014 a făcut primul pas spre publicistică în antologia „Terapie prin poezie” coordonată de Romeo Tarhon. Apoi în anul 2015 a apărut în antologiile: „Vise târzii - coordonator Elena Buldum, „Poezie şi creaţie” - coordonator Toma Marin, „Cuvinte pe aripi de dor” - coordonator Lungu Lenuş, apoi încă 3 antologii coordonate de scriitorul vâlcean Puiu Răducan, intitulate; „Căpuşa”, „Iarna” şi „Fiori de taină”. De asemenea, a publicat în revista „Dor de Dor”, iar din mai 2015 şi până în prezent publică în revista „Candela de Montreal”. Sosită-n țara arțarului după copii, îmi aduce aminte de o vorbă populară de prin satul meu natal: „mână coadă vulpea, ia-te după ea.” În urma unor condiții aproape imposibile, „impuse” de statul român celor care au muncit, mulți oameni și-au îndemnat copiii să părăsească țara, apoi și ei, părinții, să-i urmeze. Este de neacceptat ca un profesor de matematică-fizică sau un medic, după o muncă de-o viață să aibă o pensie sub 15 milioane (vechi), iar oameni ai sistemului ticăloșit să se răsfețe cu sume de cca 400 milioane lei lunar. Urmându-și copii, Marcela Straua a ajuns în țara frunzei de arțar, unde a obținut rezidență. Oricât de bine-ar fi în locurile care te-adoptă, ținuturile natale sunt cele mai frumoase de pe pământ și Marcela Straua nu ezită să le aducă-n realitate în aceată carte. Aducând o caldă mulțumire „gazdei”, poeta îi 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

mulțumește printr-un poem: „Arțarule, m-ademenești!” „Cu brațe crengi spre mine-ntinse/ Arţarule, mademenești!/ Cu boabe rouă-n zori prelinse/ Pe părul meu mă răcorești.” Dorul de țara – mamă, dorul, cuvântul netraductibil, o macină pe poetă, „Plătesc cu ani, dau vamă, pe-o clipă de iubire..,” Și Dunărea, zona locului natal, este un loc al aducerilor aminte: „O, Dunăre, Dunăre!...” Chinuită de dorul de țară, scriitoarea se refugiază-n scris: „Am dorinţa de a scrie chiar și când voi fi în cer…”. În „Taina nopții” pe poetă o duce gândul și spre persoana iubită: „Mai port sărutul tău pe frunte, / Parfumul florilor de munte, / Mireasma de frunză dospită, / Pădurea vrăjită-n... ispită” și contiuă idolatrizându-l: „Pe geana dimineții, pe-a toamnei simfonie / Te port în zbor măiestru pe bolta sidefie./ E anotimpul nostru, mă risipesc culoare / Și-ți scriu c-un gând de raze, când soarele răsare.” Cartea este „doldora” de poeme de dragoste. Iubitul este deseori adus în prim-plan poetic, nu lipsește nici poezia patriotică în care sunt explicate clar motivele pentru care românii părăsesc patria mumă, lucruri bine cunoscute și de noi, cei rămași să suferim ciudățeniile tupeiste ale aleșilor.

lipsită de mângâiere.” În „Sânul amintirii, / Am scris iubirea pe acorduri de vioară,/ Valsuri ne legănau în fiecare seară”. Continuând cu grija persoanei iubite reflectată în multe poeme, scriitorea Marcela Straua revine iarăși la destin, la patria-mumă în… „ Durerea destinului : Dorul „de țara - mamă doare cel mai tare/ Suspinul apasă, chiar și destinul… doare.” Cred că este mult mai mult decât dureros să fii nevoit să-ți părăsești țara, neamul, mai bine zis să fii gonit de către cei care i-ai plătit și ar trebui să aibă grijă de tine. „De dor de ţară, inimile-s pline, Ai zâmbet şters în zilele senine”… „Inima în suferință-i ca un pom lipsit de rod, / Râu secat, fără izvor, ţară fără de norod. / Sufletul nemângâiat i-o fântână părăsită, / Căzută, năruită, cu iarba pe zid crescută”. Da, este dureros și greu de spus în cuvinte ceea ce simți când ești la început de exil, când efectiv ești gonit din țară. Matematicianul-fizician, Marcela Straua înmoaie sfios, timid, penița cifrelor exacte în călimara poeziei cu conținut elegiac. Reputatul academician, domnul Dumitru Radu Popescu, îmi spunea odată: – Dragă, o carte nu se termină niciodată. Oricând îi poți pătrunde-n „măruntaie” într-o adevărată… „disecție chirurgicală”, unde poți aduce îmbunătățiri, lucru de care sunt sigur că și debutanta-ntr-ale poeziei, Marcela Straua, o va face, bineînțeles, alături de alte și alte creații…

Poposind în toamna vieții unde „Plouă, plouă …”,”Frunzele șoptesc a toamnă/ Arămiul le Și despre scriitorul Walt Whitman se spune că ar trădează,/ Ploaia, la joc, le îndeamnă,/ Vântul, pe fi scris o viață-ntreagă la cartea „Fire de iarbă” rând, le dansează.” În loc să-și mângâie țara, cei dragi de acasă, copiii, iubitul, viața, poeta ajunge la pentru care în cele din urmă a primit premiul Nobel. „Mângâierea pustiului”. Cum spuneam de iubire, Fire de o rară sensibilitate, poeta dă libertate poeta nu face economie în această lucrare. „ Am figurilor de stil. Metafora stă pe piedestalu-i de regină scris iubirea pe acorduri de vioară”. Oare destinul și nu ezită să-ți iese-n cale unduind versurile. doare? Iată că Marcela Straua ne vorbește despre După cum spunea prietenul montrealist, unul „Durerea destinului”, dar „Dorul de țara - mamă dintre cei mai mari poeți ai exilului românesc, doare cel mai tare, / Suspinul apasă, chiar și George Filip, nu există o meserie de prefațator, eu, destinul doare. / Nerecunoscătorul, îl cari-n spinare,/ aici, în câteva rânduri, încerc să sustrag dintr-o carte Ca pe ceva de preț, la mare depărtare!” C-o a unui om deosebit, profesor de matematică-fizică, „Lacrimă fierbinte” / De dor de ţară, inimile-s pline,” dar și scriitor, Marcela Straua, ceea ce-i mai dureros ne mai spune autoarea când dorul de-acasă o în sufletul unui om care suferă, suferă pentru copleșește. Ajunsă-n toamna maturității, nu ezită să persoana iubită, dar și pentru dorul de țară. ne spună ceva despre Măria Sa toamna, acest Cât am reușit, cititorii și posteritatea vor dovedi, minunat anotimp: „Frunzele șoptesc a toamnă / dar pentru asta… dau fuga să mă semnez. Arămiul le trădează, / Ploaia, la joc, le îndeamnă, / De pe malul râului Olănești, Vântul, pe rând, le dansează.” De multe ori, în 20112016 singurătatea crudă a sufletului, în „Mângâierea pustiului”, poeta mai… izbucnește în… „A fost” „Inimă- de- piatră” sub o floare ofilită,/ Rece, dură, zgâriată, fără viață, părăsită,/ S-a zbătut, să iasafară, chinuită de durere,/ Sufocată în suspine, 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

Lenuş Lungu

O cafea cu suflet Vântul adie, uşor, frunzele ruginii ale copacilor înalţi, mireasma lunii Octombrie se face simţită, toate acestea îmi oferă linişte în suflet… pace… chiar şi acea fericire greu de găsit. Iubesc toamna pentru aroma timpului trecut pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul, pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte de cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile, deschid geamul larg, cu cană de cafea în mână, savurez aroma şi privesc în depărtare… e încă linişte… şi aştept. Închid ochii şi respir primele secunde din octombrie. Nu ar fi interesant să retrăim amintirile sufletului atunci când le ducem dorul? E adevărat că şi nostalgia îşi are rolul ei în viaţă, dar… Când simţi că nu poţi întoarce timpul… Că îl vrei înapoi. Nu ai nici o cale de ieşire în labirintul vieţii. Sufletul meu vă oferă o reţetă: Starea de bine. Se ia una bucată seara fără nici un plan, împănata cu gânduri şi dor nebun. De asemenea, se iau câteva bucăţele de prieteni, se scutură bine de plictiseală după care se pudrează cu chef de povestit. „În ceaţa depărtării din sufletele noastre, În doruri necuprinse, pierdute-n destrămare Ai regăsit speranţa iluziilor albastre Zbătându-se în pieptul lovit de remuşcare Ca păpădia smulsă de-a vântului aripă, Ca norii risipiţi în zări adânci, pribege, Iubirea noastră astăzi din lanţuri se ridică Căutând cu disperare noi patimi să închege… Zadarnic amintirea încerca să deştepte Dorinţe adormite în umbra nerăbdării Când într-o zi iubitul pe mine o să m-aştepte… Atunci eu voi fi strajă la poarta nepăsării.”

Pierdută-n gânduri Mă simt pierdută cu fiece clipă în care respir...clipa în care mă afund tot mai adânc în brațele tale de teama fiorilor pe care dulcea adiere îmi poate trezi simțurile. Închid ochii și respir adânc...ca și cum aș vrea să te respir pe tine odată cu aerul care îmi umple plămânii în toate unghiurile...simt cum ticaitul inimii mele începe să accelereze semn că aroma pielii tale mi-a ajuns în vene, semn că tu acum hoinarești pierdut în mine. Timpul în care eu visez și încerc să-ti respir aroma

la fel ca un animal care-și adulmecă prada mâinile tale mă strâng la fel de reci și dure ca niște catene, din ce în ce mai strâns... încat plămânii mei explodează aroma ta prin miile de pori. Strânsoarea devine din ce în ce mai dulce... din ce în ce mai excitantă mai plăcută... buzele își fac strada spre ale mele descoperind micile porțiuni ale gâtului descoperite încă. Și rămânem așa sărutându-ne și lăsându-ne purtați de dulcele somn al nopților de vară, închidem ochii și ne lăsăm prinși de vârtejul magiei care ne înconjoară visând la buzele noastre care se vor trezi la fel ca acum... când totul adoarme... Contopite într-un dulce sărut.

Femeia din ceașca de cafea Am să încep o poveste *Femeia din ceașca de cafea*. A fost o dată ca niciodată, așa încep toate poveștile… M-am trezit de dimineață, direct la ibricul de cafea să-l pun pe foc. În timp ce flacăra ardea valuri de iubire mă lua, din rotocoalele roșii ale focului un chip se arăta…Urmărind chipul din dansul flăcării, zâmbeam și priveam dar deodată cafeaua îmi dădu în foc, realitatea m-a trezit. Îmi pun cafeaua în ceașcă și mă așez pe terasă să îmi savurez în liniștea răsăritului cafeaua. Privind aburii ce se înalța fiori reci mă cuprindea, cănd din ceașcă se arata femeia ce dansa. Dus de valul feeriei pluteam și visam… Simțeam de parcă ar fi fost a mea, de parcă o cunoșteam. Când o femeie dansează în fața ta şi o simţi lângă tine, înfiorând dimineaţa, plutești pe aripile imaginației… Îi zăresc buzele descântândute, pletele curgându-i peste instinctul tău de supravieţuire şi îmblânzindu-l, cavalcade îndrăzneţe, aerul cu parfum de cafea și o femeie în ea. „Vrea libertate!”, îţi spui, dar pui frâie, pentru că nu-ţi pasă de ce vrea ea, instinctul de supravieţuire treptat revine, o prinzi în lanţuri grele şi eşti hotărât să o menţii în starea de sclavie care s-a numit mereu iubire. Cafeaua cu iluzii are multe farse, îţi luminează şi-ţi întunecă mintea când te aştepţi mai puţin. Când te îmbraci în cuvintele tale, nu trebuie să te aştepţi ca acestea să-ţi dea şi un chip, altul decât acela al închipuirii. Pe acesta îl vor povesti adevărat şoaptele, vorbele şi strigătele iubitei. Întotdeauna încercăm să prelungim gustul nopţii de iubire cu gustul unui fruct care să facă ziua la fel de dulce şi de amară. Mai întâi, încercăm să ne îmbătăm iubitele cu dragostea noastră ameţitoare. Încercăm să poposim în sufletul lor, ca o licoare grea, a cărei tărie le-ar putea obliga să rămână în noi, sau măcar lângă noi. Aș strecura în ceașca de cafea frunze cu nervuri îndrăgostite, globuri şi vărguţe, liliac şi lilieci invizibili, un tangou sau umbrela unui bărbat care aşteaptă. Flori de câmp, stele căzătoare, valuri. O privesc lung, cu mirarea celor ce, fugind din ei înşişi, 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

se întorc în ele însele. Şi întotdeauna le iubim… Nimic nu e mai trist decât o femeie în ceașca de cafea îmbătată de aroma cafelei cu gust de închipuiri, ajungem să ne înnorăm căci totul e un vis, ce se emană din aburii cafelei…Ca sfârşitul unei poveşti nefericite, în care umbrele noastre rămân fără noi. Sufletul femeii, nu are o formă întâmplătoare. Trupul şi sufetul ei seamănă cu arhitectura unui ţărm, a unui vas de lut, a unei îmbătări… Mă îmbăt și mă scufund în magia închipuirii. O dulce, chip frumos ce mă amețești în dansul aburilor de cafea cu gust de femeie.

O noapte rece Gânduri pierdute… Gânduri rătăcite… Gânduri răzleţe… În noaptea asta gândurile mele vreau sămi tacă… În noaptea asta vreau să fiu doar eu şi tăcerea… Vreau să mă ascund după cele mai negre cuvinte şi să nu apar decât atunci când albul îmi va şopti că pot ieşi din non-culoarea tăcerii. Foşnetul tăcerii m-a amortit. Îmi aud doar ecoul cuvintelor din minte. Vreau să cânt o simfonie de cuvinte, de cuvinte mute. Cuvintele mele în seara asta se vor tăcute… Noaptea mă învăluie într-un întuneric dur, luna nu-mi apare, iar gândurile-mi sunt în ceaţă. Nu mai simt trăirile nici visele. Sunt amortită iar aripile melancoliei mă strâng tare, am să mă afund în mine să văd ce resturi mai găsesc.

Cu și despre prietenia adevărată „Este mai rușinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fi înșelat de el”, zicea Arthur Schopenhauer. Prietenia în concepţia lui Aristotel (384-322) Este binecunoscut faptul că în gândirea antică prietenia constituie o temă privilegiată, concepută fiind ca un bine indispensabil vieţii, inseparabil de virtute, condiţie sine qua non a fericirii. Totodată, în concepţia lui Aristotel, prietenia este un sentiment nu numai necesar ci şi nobil (E.N.,VIII, I, 25)1. În lucrarea sa, Etica Nicomahică, marele Aristotel vorbește despre prietenie, ca expresie a interacţiunii umane, relaţii care pot avea diferite aspecte, în care s-au fundamentat. Astfel, el identifică trei specii de prietenie, respectiv prietenia bazată pe virtute, cea bazată pe plăcere şi cea bazată pe interes, acestea având ca raţiuni de bază binele, plăcutul şi utilul (E.N., VIII, II, 25). Aristotel dă un mare credit prieteniei, afirmând că „expresia cea mai înaltă a dreptăţii este în ochii tuturor ceva. În prietenie nu contează cine ești, ci ce ești. 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

Reprezintă o relație de durată, simpatiile și buna dispozitie, încredere reciprocă nu se admite lipsa de infidelitate. Toți ne dorim să fim ascultați dar câți dintre noi știm să ascultăm? Pe al cui braț poți plânge cel mai bine în momentele de cumpănă ale vieții dacă nu pe acel a prietenului/prietenei care e dispus/ă să te asculte fără a părea deranjat/ă, îți dă sfaturi, se îngrijește de tine și caută să-ți fie mereu bine… trecând peste nevoile lui și punându-le pe ale tale în prim plan, care consideră problemele tale ca fiind ceva de urgență majoră și care necesită toată atenția pentru a le rezolva. Și Cicero a realizat că „prietenia dă mai multă strălucire împrejurăriilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind-o. „Nu trebuie totuși să uitam că prietenul/a nu e acea persoană care trebuie să ne rezolve problemele sau a cărei viață trebuie să se învârtă mereu în jurul nostru: „fac o greşeală primejdioasă cei care cred că în prietenie se pot răsfăţa în voie toate poftele şi toate păcatele; prietenia a fost dată de natură ca sprijinitoare a virtuţilor, nu ca tovarăşă a viciilor, pentru ca — deoarece virtutea singură n-ar putea ajunge la ţelul suprem — să ajungă acolo unită şi asociată cu prietenia.” Prietenia o scuză atunci când greșim sau poate fii o faptă ilegală legitimă dacă o facem în numele prieteniei? Cicero răspunde: „faptul de-a fi greşit din cauza unui prieten nu este o scuză; căci de vreme ce părerea bună despre virtutea ta ţi-a mijlocit prietenia, e greu ca prietenia să rămână în fiinţă, dacă te-ai depărtat de virtute”. Așadar nu putem face orice în numele prieteniei, ci trebuie să conștientizăm limitele dintre bine și rău. Este un mix magic de simpatie, loialitate și încredere reciprocă. Dar ce se întâmplă când aceste aspecte vin doar dintr-o singură direcție? A ta? Să pretinzi că îți pasă cu adevărat de cineva este o muncă grea, așa că impostorii lasă în urma lor câteva semne prin care pot fi demascați. Pentru unii, răspândirea zvonurilor și bârfa sunt metode prin care încearcă să-și crească stima de sine, convingându-se constant ca sunt mai buni decât ceilalți. Prin urmare, dacă au un obicei să îi bârfească pe ceilalți cu tine sau altora, posibilitățile sunt mari să devii și tu ținta acestor cleveteli. Învață să te cunoști pe tine mai bine, care sunt nevoile și dorințele tale, în ce zone este nevoie să lucrezi cu tine, toate astea vor duce la echilibru și stare de bine. Încerci din greu să repari o prietenie, dar tot nu e ca la început. Încerci până când, într-o zi afli că tea trădat. Simţi cum o parte din lumea ta se năruie. Atunci când dorim să facem un bine necondiționat, oare de ce persoana respectivă ne răspunde cu rău?

Vasile Voiculescu

Lostriţa Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul de baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori ca să-i înece. Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişarea de lostriţă. De sus de la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta când la bulboane, când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi piele pestriţată auriu, cu bobiţe roşii-ruginii, ca a păstrăvului. După prubuiala vânătorilor de peşte, ar fi ca la doi coţi de lungă şi ar cântări cu tot dinadinsul dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori pe atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu. Lostriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pescari iscusiţi. I-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoare, ca să se ducă pentru totdeauna la fund. A tras în capcană copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi tulburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fără împotrivire. N-a fost an să nu-şi ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inşi scoşi din minţi. De la o vreme, oamenii au început să-şi dea seama de primejdie şi să se păzească. Când zăreau lostriţa fulgerând ca o sabie care taie apele în sus şi în jos, întorceau capul şi fugeau. Cei de pe plută, când o vedeau luând şivoaiele în lung şi călătorind alături de ei, nu ştiau cum să cârmuiască şi să se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnică! Hulpavă de peşte, pe care-l înghiţea cu nemiluita. Dar mai ales nesătulă de carne de om, cărei ajunsese să-i ducă dorul şi flămândă, se făcea din ce în ce mai îndrăzneaţă, mai frumoasă, mai ademenitoare. Dar şi lumea din ce în ce mai învegheată. Căci acum lostriţa era vestită. O cunoşteau toţi şi se fereau. Dintre rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând cu undiţele pe urmele lostriţei, unii

pieriseră înecaţi, cei mai mulţi, temători, se lăsaseră. Numai Aliman, singur, îi rămăsese credincios. Mereu îi întindea cârlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales păstrăvi vii, şi nu pierduse nădejdea că o dată şi-odată o să-i cază în mâini. El nu credea în basme bune pentru copii. Râdea când i se povestea de ştime schimbate în lostriţe, ori de naiba prefăcut în peşte. Şi flăcăul prigonea neobosit fiara apelor. Care parcă fugea de el. Dacă are ea vrăjile ei, apoi le am şi eu pe ale mele, glumea pornind iar la vânat. Zvârlind de atâţia ani undiţa şi aşezând cârlige, i se arătase şi lui de câteva ori vestita lostriţă, nălucind prin bulboane, mlădie şi întru totul minunată, ca un peşte din poveste. Dar totuşi peşte adevărat. Acum, când a ajuns flăcău voinic şi a deprins toate vicleşugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o prindă odată în undiţă. Numai o clipă! Când, cu inima bătând nebuneşte, se arcui s-o tragă afară, lostriţa scăpă şi se duse cu nadă cu tot. Prin câte trecuse desprinsese şi ea uneltele oamenilor şi învăţase să scape de ele. Aşa se mângâia Aliman, istorisind păţania. Asta era pe la începutul primăverii. Pe la mijlocul verii a ochit-o din nou şi a încolţit-o într-un cot cu apa scăzută numai până la glezne. Plecându-se repede deasupra ei, a înhăţat-o în braţe. Dar sălbăticiunea a zvâcnit o dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi i-a scăpat din mâini ca o săgeată licătoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă. Doar că n-a auzit-o şi pe ea hohotind. Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată, şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei. Îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat. Aliman era frumos şi voinic. Nu ştia de frica nimănui. Cu atât mai puţin de a celor nevăzute şi neştiute. Bistriţa pentru el nu mai avea taine şi ţinea la adânc ca o vidră. S-a jurat să prindă lostriţa vie şi nu şi-a mai îngăduit zi-noapte hodină. De dincolo de Toance, mai până-n Siret şi-napoi, el vămuia apele, prefira vârtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, mânca, dormea, trăia numai pe prunduri şi în apă. Toţi vedeau şi îi băteau capul că-l vrăjise lostriţa blestemată şi curând are să-i facă de petrecanie. El nu mai râdea ca altădată. Punea capul în piept îndârjit şi pleca fără să mai asculte. De multe ori a 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

fost gata să se înece. Dar niciodată din pricina lostriţei. Ci în alte împrejurări. Aşa, odată, când a sărit să scape nişte plutaşi din fierbătorile râului. Altădată, pentru o undiţă furată de ape. De câteva ori a ieşit abia răsuflând, strâns de gât de braţele unor copii căzuţi în adânc. De curând, vrând să scoată un cal apucat în volbura talazurilor, abia a ieşit din şuvoaie pe o plavie unde a stat leşinat vreme îndelungă. Nici nu ştia cum şi cine îl trage cu viaţă în genunile fără fund. Dimpotrivă, când i se arăta lostriţa îi mergea bine şi avea spor. Atunci prindea cu uşurinţă peşte mult şi apele i se supuneau ascultătoare, purtându-l lesnicioase încotro dorea. Dar lostriţa se ivea din ce în ce mai rar. Pe urmă, spre sfârşitul verii, a pierit... Flăcăul, de atâta zbucium şi alergătură se topea. S-ar fi zis de ciudă, dacă nu de dor. Bătea singur prundurile pustii bântuite de toamna ce se lăsa timpurie. Apele veneau năboi tot mai negre şi mai umflate, potmolind reniile senine unde ieşeau vietăţile la lumină. Acum toate se ascunseseră şi amorţeau în adânc. Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbărâ peste valea ferecată în gheţuri şi zăpezi. Trebuia să pui urechea pe ţeasta groasă de cremene verde a gheţei, care, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistriţa, ca să auzi ici-colo un gâlgâit sur şi depărtat, semn că râul trăieşte. Aliman a tânjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase în el somnul iernii. Numai la gândul lostriţei mai învia. Atunci lua toporul şi spărgea de-a lungul bulboanelor copci şi răsuflători, ca să mai trimită puţin văzduh peştilor, care altfel mor acolo dedesubt, înăbuşiţi. Uneori flăcăii şi fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la şezători şi furcării. Şedea însă posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată. Asculta lacom isprăvile ei şi zâmbea. Descosea îndelung pe toţi cărora se arătase. Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu puteri asupra apelor şi peştilor, şi apoi rămânea cu minţile aiurea. Până, în sfârşit, a dat Dumnezeu de-a venit şi primăvara. Bistriţa şi-a sfărâmat cătuşele şi apele au năboit furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete şi bubuituri ca de cumplită bătălie. În fiecare zi treceau vârtejuri duse de nahlapi, buşteni răzleţi, sfărâmături de plute, vite vii ori înecate. Oamenii 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

se aţinteau cârduri să scape din valuri şi să tragă la câte puteau ajunge cu căngile. Încetul cu încetul, s-au potolit mâniile şi apele s-au aşezat în matcă. Păstrăvii ageri au început să se iţească, urmăriţi de lostriţe flămânde, fulgerând după ei. Numai lostriţa cea mare nu se arăta. O izbise vreun sloi sau vreun buştean repezit pe neaşteptate de valuri? O târâse năprasnica viitură pe alte meleaguri? Se strămutase în genuni mai avute în peşte? Aliman a căutat-o îngrijorat multă vreme. Pe la Paşti iat-o că s-a ivit. Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el. Inima lui Aliman a început iar să bată ageră. Roşeaţa i-a venit în obraji. Şi bărbăţia, îndrăzneala lui de altădată s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de necrezut, biruind fără greutate puterile Bistriţei furioase. Mereu şi din toate încercările ieşea cu izbândă şi se întorcea nevătămat... Pescuitul lui era un neântrerupt noroc. Pleca într-o doară să prinză cu mâna pe sub pietre câţiva păstrăvi pentru o gustare şi se întorcea îndată cu dăsaga doldora. Numai de lostriţa râvnită, care acum îl juca şi îl înfrunta pe faţă, nu se mai putea atinge, şi îi simţea mereu dulcea ei greutate în braţele-i pline de amintirea ei. Povăţuit de nişte cojani urcaţi cu carele de lemne, a împletit din nuiele un fel de coteţe, ca nişte cuşti, pe care le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde ştia că trage sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu păstrăvi vii... Lăsa numai o portiţă ca o pâlnie pe unde să pătrundă lostriţa, dar pe unde să nu mai poată ieşi. La altele iscodise câte o clapă, care să se deschidă numai pe dinafară şi să se închidă îndată ce vânatul a pătruns înăuntru. Toate, zadarnice. Muntenii râdeau de coliviile lui în care vrea să prinză apele. Capcane pentru peştii proşti de baltă. Atât numai că dimineaţa găsea momelile mâncate şi gratiile rupte ca de o mână. Aliman s-a luat de gânduri şi a început să se încredinţeze că nu este lucru curat. Şi iar a pornit să tânjească. Într-o zi s-a hotărât. A plecat în sus, la un sat sălbatic de pe Neagra. Auzise el că acolo e un vraci bătrân, mare descântător de peşti; un fel de stăpân al apelor. A urcat cale de o zi şi a ajuns noaptea târziu. A nimerit casa, a bătut şi s-a rugat de găzduire. Vrăjitorul l-a primit şi l-a oprit de a rămas chiar la el câteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a descântat, nu se ştie.

Aliman s-a întors acasă cu o lostriţă lucrată din lemn, aidoma de şuie şi frumoasă ca cea de pe Bistriţa. Vopsită la fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene ruginii. Era alcătuită din două jumătăţi care se îmbucau una-nrt-alta, cu scoabe. În mijlocul gol al închipuirii, după ce a frecat-o peste tot cu lapţi de lostriţă şi buruieni de apă, a ascuns un alt peştişor mai mic, tăiat dintr-un corn de cerb ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cârmuiască. Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi noime şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi. Şi într-un miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul flăcăului, Aliman a intrat în mijlocul râului cu peştele vrăjit în mână, a spus încet descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu, şi a dat drumul păpuşii cu chip de lostriţă. Apele au primit-o şi parcă au săltat, purtând-o supuse. Omul s-a dus, după povaţă, şi s-a culcat. Ca niciodată, a dormit adânc şi liniştit până a doua zi la prânz, când l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte şi Bistriţa venise sodom din mal în mal, cărând sfărâmături de sate la vale, cu case, oameni şi vite. Trebuia să sară şi el, cel mai cutezător şi mai priceput, să dea ajutor. Când a sosit Aliman nu se mai putea face nimic. Trecuseră toate ca nălucile, cu hăituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, şi se pierduseră departe. Numai o sfărâmătură de plută se zărea în sus învârtindu-se năucă în volbura apelor, care o repezeau la vale, aci o ţineau iar în loc şi o întorceau în ochiurile uriaşe cu miezuri de sorb. Pe ea o făptură omenească abia se mai ţinea cu amândouă mâinile pe o rămăşiţă de cârmă. Aliman se pregătea să intre voiniceşte în valuri şi s-o aştepte la loc prielnic, cu cangea în mână, când pluta se smulse din fierbătoare şi veni cât ai clipi la mal, sub picioarele lui. Dintre sfărâmături el scoase în braţe o fată, singura vieţuitoare care nu fusese smulsă de apele hrăpăreţe. Era leşinată. Flăcăul o întinse pe iarbă, o frecă pe inimă, îi apăsă coşul pieptului, aşa cum se dă ajutor înecaţilor. Fata îşi veni numaidecât în fire. Nu înghiţise deloc apă. A zâmbit izbăvitorului ei, s-a uitat speriată la lumea adunată şi a cerut mâncare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca şi când n-ar fi fost udă niciodată. Au mai băgat de seamă că are părul

despletit pe umeri ca nişte şuvoaie plăviţe resfirate pe o stană albă. Ochii, de chihlimbar verde-aurii cu stârlici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de pâine întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare. Fata sta liniştită. Dar Aliman n-a lăsat-o mult acolo. A luat-o grabnic la el acasă, unde a ascuns-o de ochi străini. Şi s-a încins între ei o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Parcă fuseseră făcuţi şi adunaţi înadins unul pe potriva celuilalt. Era frumoasă, cu chipul poate cam bucălat, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la buni înotători. Flăcăul uitase dintr-o dată de lostriţă şi de vrăji. Ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise şi jinduise nebuneşte până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţă, ţinându-se după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi, până îi prindea zorii. Apele se făceau pe rând de aur, de argint şi apoi albastre, învăluindu-i tăinuitoare. Când unda ajungea ca omazul, ei ieşeau şi se îmbrăcau. Vânau păstrăvi şi îi mâncau acolo, fripţi la foc de brad, cum îi plăcea fetei. Au trecut câteva săptămâni. Satul bâzâia de zvonuri ca un roi întărâtat. Precum că fata ar suge sângele flăcăului ca o strigoaică. Dar Aliman era mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun cum nu fusese niciodată, şi nu le păsa de nimic. Lostriţa, după spusele lumii, se ivise iară. Acum nu se mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei... Numai flăcăul nu se sinchisea dacă e cea din lemn sau cea adevărată. Ieşise din minte trecutul întreg şi vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri... De la un timp, dezmeticit puţin, flăcăul, ca să-şi statornicească norocul, a început să se gândească la rânduielile trebuitoare, nuntă, cununie, şi i-a spus fetei. Ea a hohotit nebuneşte, luându-l de gât. Ea ştia de ibovnic şi de dragoste, nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu pentru asta venise ea pe lume. Era sălbatecă. Cu multe ascunzişuri şi taine, şi totuşi, nu ştia nici cum o cheamă, îi dase de la el numele Ileana. Dar toate trebuie să aibă un isprăvit. Pe la mijlocul verii s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinică, iute şi şturlubatică, aşijderi apelor după ploaie. Despărţindu-i cu asprime, ea prinse fata de braţ, ocărând-o mânioasă. Era mama Ilenei, 45

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

care după multe cercetări îi aflase culcuşul. Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi are rosturile. Cunosc toţi ocina veche a Bistricencei... şi, smucind fata, o certă oţărâtă cum putuse ea să-şi uite de părinţi, să se lapede de surori, să-şi părăsească avuţiile ca să se lipească fără ruşine de sărăcia şi neamul prost al oamenilor de aici. Fata se împotrivi zadarnic. Maică-sa îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră. Aliman, dat la o parte cu mâna, sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată şi până să-şi vină în fire, femeia cu prada era departe. Până târziu, toamna, Aliman a bătut izvoarele tuturor Bistriţelor, fără folos. Nimeni nu cunoştea, nici măcar n-auzise de Bistriceanca ori fata ei şi nici de sălaşurile lor. Numai un moşneag trecut de suta de ani îşi mai amintea de ele. Era copil când satul le alungase cu pietre şi le dase foc casei pentru multe blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei. A căutat apoi pe vraciul care-l descântase. Nu l-a mai găsit nici pe ăsta. Plecase dincolo, peste munte, la nişte neamuri. Flăcăul sa întors şi s-a închis în el şi în casă. Ajunsese nevolnic şi moale ca o cârpă. Făceau toţi din el ce vreau. Nu se mai împotrivea la nimic. Curând l-a ochit o fată mai îndrăzneaţă şi l-a îmbrobodit uşor, şi se logodiseră, ca să-l lege de-a binelea. Aliman se lăsa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra în pădure după vânat, nu mai cobora la apele Bistriţei. Uitase parcă de lostriţă, de undiţe, de căprioare. Se însura numai fiindcă nu mai avea voinţă să se împotrivească nici unei biete fete, care în ochii lui era mai puţin decât o gânganie, şi orice îi era totuna. Nunta s-a hotărât în gura postului, la Filipi. Noaptea plouase potop la munte şi negureala stăruia încă. Dar la vale era cald şi senin ca vara. În curţile nunului, mesele întinse vuiau de râsete şi de voie bună. Mirii veniseră de la biserică şi se aşezaseră între cei doi nuni. Fata, veselă şi mândră. Aliman, tulburat visase în ajun că se însurase cu lostriţa şi-l cununa bătrânul vrăjitor. Ea sta dreaptă lângă el, înălţată pe coada ca două pulpe gata să se despice, şi-şi rezema capul bucălat de al lui. Rachiul curgea gârlă. Secărica alerga din mână în mână cu ulcica. Toţi, bucuroşi, închinau 46

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019

lui Aliman, care ciocnea cu oricine, fără potrivire, şi da de duşcă. Pe la jumătatea praznicului sosi în goană un băieţaş, cu vestea că lostriţa vrăjită s-a arătat iarăşi. E aici aproape, ieşită la liman sub coasta iadului, unde sta lungită la soare, ca o domniţă. Parcă doarme. Numai bate uşor din coadă, ca şi cum s-ar apăra de musculiţe. E mai mare şi mai frumoasă ca până acum. Aliman, buimac de băutură, cum auzi de lostriţă, s-a deşteptat ca dintr-un somn adânc şi a sărit smintit dintre oaspeţi, strigând: Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea! şi a alergat nebun spre râu. S-auzea din ce în ce hreamăt mare, cu larmă asurzitoare şi muget cumplit. Valea iar detuna înspăimântată, ca în toiul unei bătălii. Apele veneau cu nahlapi săltaţi ca bivolii, unii peste alţii, şi lumea privea îngrozită. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu înaintea năboiului, cu o ceată de nuntaşi speriaţi după el. Şi iar simţea deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate. Când sosi în locul de care povestise băiatul, lostriţa era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă la Aliman. Stătu aşa o clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el. Omul încremeni. Dar, numaidecât, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbuşe huietul: Iată, vin!... şi, smucindu-se din mâinile a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre lostriţă. Viitura, tunând vijelioasă, îl ajunse. Nahlapii trecură cu buşteni, acoperişuri de case şi punţi peste capul lui. El a mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna. Dar povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi aduse şi alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întâmplări dincolo de fire. Ea colindă în sus şi-n jos malurile Bistriţei. Urcă o dată cu cărăuşii, coboară cu plutaşii, stă cu copiii... Dar se mişcă necontenit alături şi în rând cu lostriţa fabuloasă, care nu-şi găseşte astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulboanele, când odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnică la soare în calea flăcăilor aprinşi şi fără minte.

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198 Fondată la Constanţa, noiembrie 2015 REDACŢIA REVISTEI Director-fondator: Lenuş Lungu Redactor-şef: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactor: Ioan Muntean Corectori: Gabriela Mimi Boroianu, Ioan Muntean Redactori: Mihail Toma, Dănuţ Deşliu Grafică, coperţi, ilustrare: Ioan Muntean – prelucrare foto web Revista de scrieri şi opinii literare Taifas Literar poate fi citită pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com) Email: izvordecultura@yahoo.com, fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com Telefon: 0770406865, 0762655234 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresele de email de mai sus. R Reessppoonnssaabbiilliittaatteeaa pprriivviinndd ccoonnțțiinnuuttuull tteexxtteelloorr ppuubblliiccaattee îînn rreevviissttaa

Taifas Literar

aappaarrţţiinnee îînn m moodd ddiirreecctt aauuttoorriilloorr ccaarree llee sseem mnneeaazzăă,, îînn nnuum meellee lliibbeerrttăățțiii ddee eexxpprriim maarree..

R Reepprroodduucceerreeaa -- iinntteeggrraallăă ssaauu ppaarrţţiiaallăă -- aa rreevviisstteeii şşii ddiiffuuzzaarreeaa eeii ppee ccaallee eelleeccttrroonniiccăă ssuunntt aauuttoorriizzaattee ppeennttrruu ffoolloossuull pprriivvaatt aall cciittiittoorruulluuii şşii ppeennttrruu ssccooppuurrii nneeccoom meerrcciiaallee..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Gabriela Mimi Boroianu

Mă gândesc... Mă gândesc că există undeva, la marginea timpului, un drum care să mă întoarcă în mine, să găsesc acea copilă nebunatică, veșnic îndrăgostită și cu zâmbetul pe buze. M-am rătăcit de ea în rutină... deși merg pe urmele pașilor ca după dâra de cenușă a zilelor mele... casă- serviciu, serviciu - casă...

Uite... după colț aici, jucau bambilici băieții lu'... ai cui erau? Sau poate ai lu'? Nu... Avea fete... Nu mai știu.. ori poate erau copiii copiilor lor? Cadența mingii pe asfalt îmi însoțea pașii către casă. Azi... alți copii își poartă gureșeala pe sub geamuri și nu mai recunosc nici glasurile ce-i cheamă la masă. Am obosit... Oare unde o fi?? Nu știu când sau unde... poate am pierdut-o în magazin când îmi făceam cumpărăturile sau Îmi lipsește exuberanța ei și felul cum privea poate în piață, am uitat-o la vreo tarabă lângă lumea de parcă „nimic nu e imposibil dacă vrei felia de lubeniță cu miros de copilărie ori... să fi suficient de mult”... încrederea ei în oameni. rămas în brutărie agățată de gaura unui covrig Avea atâtea vise... Eu, eu nu mai visez demult. cu sare?!! Nici gândurile mele nu le mai împărtășesc cu Lipăiam cu tălpile goale în oglinda bălților nimeni... după ploaie... azi abia îmi ajunge umbrela să Mă simt singură. Lipsa ei îmi strivește spiritul mă ascund de bocetul ploii, să ascund golul din și mi-e așa greu să mă târâi sub povara vieții... mine lăsat de lipsa ei... Alunec prin viață Lumea și-a pierdut culorile de când nu o mai strecurându-mă printre griji și temeri și pot privi în ochii... Ne întâlneam în oglindă și frământări și trec, așa repede, pe lângă bătăile râdeam de ce ne aduceam aminte... apoi inimii că n-am timp să mai văd schimbările din ridurile de la ochi mi-au îngreunat pleoapele și jur. am uitat să-i mai caut privirea dincolo de Mai ieri pe strada aceea era un șotron oboseala zilei... desenat... îmi aduc aminte bine dungile albe și Un frig ciudat îmi înțepeneşte articulațiile, mi numerele acelea ce se strâmbau la mine din se strecoară în oase, în suflet... doar râsul ei căsuțele lor când piatra le lovea în cap și cald îmi mai răsună în urechi uneori încălzinducântecelul murmurat de fetițele ce săreau mi inima. Și nu știu cum să o găsesc. Sau coarda... oare unde or fi?? Și băncuțele de pe unde... Și mi-e dor de ea... așa, ca de copilărie. la porți au dispărut! Mă mai întâlnesc uneori, Mă gândesc că undeva, la marginea seara, cu niște umbre obosite ce le caută. timpului, este un drum care... ne va aduce împreună!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-019