Taifas literar, nr. 14, decembrie 2016 by Ioan Muntean

copert a1 tit luri, di n sum ar

ISSN 2458-0198 â&#x20AC;&#x201C; ISSN-L 2458-0198

coperta2 p2 tema lunii- autori clasici – amintiri

Nicolae Labiş

Zurgălăul Fulgi uriaşi deasupra ţării cad, Pe bărăgane vânturile ţipă, Somn neclintit de iarbă şi de brad Învăluieşte munţii sub aripă. Cu clinchete zglobii din dunga văii Răsună zurgălăii argintii; S-apropie de geamuri zurgălăii Certându-se cu glasuri de copii. Întregi, întinderile ţării mele De sunete voioase se cuprind Şi împleteşte glasuri subţirele Acest şăgalnic, aşteptat colind...

Se auzea de undeva, din vale, Şi vântul îneca în răbufniri, Parcă plângea încet metalul, moale, În palmele-ngheţate şi subţiri. Şi mama sta aşa cu faţa udă, Cu gândul dus la tata, ascultând De unde-i el, nu poate să audă Şi poate nu va auzi nicicând, Că poate-acolo, în această clipă, Învăluită-n viscol uriaş, Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă Lângă bocancii aspri de ostaş...

Târziu, când zarea-n zori sticlea brumată, Un zurgălău mai răsuna stingher, Poate-un copil întârziat de ceată Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger, Suna c-o nefirească dăruire, Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol... Pălind, cuprins de-o veche amintire, Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.

Am ascultat până spre dimineaţă Cu fruntea rezemată de uşor Şi mama şi-a dus palmele la faţă Şi mi-a părut că râde-ncetişor. Îl auzeam la geamuri şi la uşă, Afară, undeva în infinit... Cutremurat de friguri şi de tusă, În clinchetele lui am adormit. ... E Anul Nou. Ştiam noi ce mâine fi-va Şi ce-o să mai aducă anul nou? Un zurgălău stingher din nou porni-va Prin sate durerosul lui ecou?

...Eram firav, parcă bătut de vânt, Iar tata dus în marşul surd, de chin, Poate-n tranşeu, ori poate în mormânt, Oricum departe, în pământ străin. De groaza avioanelor, prin sate, S-au tras peste ferestre foi de cort. Orbeau ferestrele întunecate Ca într-un sat de multă vreme mort. O cetină c-un fir de lumânare Şi c-o mărgică smulsă din suman Vestea că, pe vântoase reci, călare, Din viaţa noastră-a mai trecut un an. Zăvozii nu lătrau în bătătură, Ci scheunau cu vântul pe sub uşi. Flăcăii nu mai ajungeau să ure Pe la fereşti, de unde erau duşi. Plutea încremenită o tăcere... Nici urători, nici câini, nimic, pustiu, Când, deodată, ca o adiere, Cu glas scâncit, tremurător şi viu, S-a auzit un zurgălău cum sună Îndepărtat, cum sună subţirel, De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună Durerile ştiute doar de el. 2

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Voi, oameni ai pământului, uitarea S-a aşternut pe sânge, scrum şi fier? N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher? – Am cunoscut cu toţi durerea ce e. Avem la masă câte-un scaun gol. Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie Ei, alchimiştii noului pârjol! Nicicând noi nu vom îngrăşa ogoare Aşa cum ei ne văd în visul lor, Prin bălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc, nimicitor. Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii, Voci tragice pe vânturi se aprind. Treziţi-vă, vă vin colindătorii, Acuzatorii, asprul lor colind.

edi toria l 3- 4

Costel Avrămescu

De Crăciun, toate drumurile duc acasă Cu fiecare început de iarnă, drumul amintirilor duce inevitabil spre copilărie (re)aducând magia sărbătorilor religioase, care preschimbă tristeţea în bucurie, adultul în copil, bătrâneţea în tinereţe, frigul de afară în căldura din suflet. De multe ori, totul într-un alb imaculat. Când fiecăruia dintre noi i se aşează pe chip acel zâmbet natural care descrie o imensă bucurie lăuntrică. În ciuda vicisitudinilor vremii care, o perioadă de timp, i-au diminuat din importanţă, nu pot să nu mă gândesc la atmosfera sărbătorilor lunii decembrie, în mod deosebit, ale Crăciunului, la emoţia aşteptării împodobirii bradului, la momentul pe care-l trăiam alături de surioarele mele, în care visam să-l întâlnim pe Moş Crăciun – singurul bătrân care rămâne veşnic tânăr, cel mai tandru perpetuum mobile al copilăriei. Şi nu numai al acestei perioada din viaţa omului. Crăciunul poate să ţeasă un val de nostalgii în jurul nostru. Poate fi o zi de sărbătoare sau de rugăciune, dar va fi întotdeauna şi o zi de aducere-aminte în care ne gândim cu emoţie la acea parte trăită a vieţii, la tot ceam iubit vreodată. În copilărie, când mi se părea că, printr-un brad de Crăciun şi câţiva fulgi de nea, întreaga lume poate fi schimbată, nu doar sărbătoream Crăciunul, ci chiar credeam în Moş Crăciun. Nu-i uşor să-ţi păstrezi melancolia în limite rezonabile când toate acestea sau o parte din ele nu mai sunt, ori nu mai sunt cum erau odinioară. Chiar dacă, azi, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a umplut şosetele cu picioarele mele, nu pot să nu-i mulţumesc, încă o dată, peste timp, pentru cadourile care îmi umpleau şosetele copilăriei de sărbători. Mai mult decât o sărbătoare, Crăciunul este o stare de spirit. O stare a sufletului şi a minţii. Nu constă în a deschide cadourile către cei dragi sau iubiţi, cât a deschide inima către ei. „Dacă nu ai Crăciunul în suflet, degeaba îl cauţi sub brad. Cele mai frumoase cadouri se găsesc, totuşi, în suflet” – ne dădea de înţeles bunicul, văzându-ne, uneori, nemulţumiţi de numărul, mărimea şi, mai ales, de coloritul acestora. Mult mai târziu, am realizat câtă înţelepciune se ascundea în taina – ascunsă înţelegerii mele, pe atunci – a spuselor sale şi că bucuria este adevăratul dar al Crăciunului. Crăciunul este acea perioadă când ai dor de acasă, chiar dacă eşti acasă. Nu este un eveniment extern, ci acea bucată de acasă pe care o porţi în inimă toată viaţa. Cu atât mai mult când, din diferite motive – o spun acum gândindu-mă că, de câteva ori, am avut (ne)şansa de a mă afla departe de ţară – fizic, nu poţi fi alături de cei dragi. Într-o binecuvântată conspiraţie a dragostei, magia şi căldura Lui ne aduc mai aproape de

familie, rude, prieteni, oriunde ne-am afla. Lingviştii nu s-au pus de acord cu privire la originea cuvântului „Crăciun”. Unii spun că ar fi moştenit din latinescul „creationem”, care înseamnă creaţie sau naştere, conform altora, din slavă, „karacun” însemnând moarte năprasnică sau spirit al morţii, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă. Alte izvoare istorice ar sugera că, la originea sa, se află un cuvânt mult mai vechi, tracic, de dinainte de romanizarea Daciei. Alţi specialişti spun că ar proveni din slavă. În România, ţinând cont de manifestările ritualice din noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii. Dincolo de faptul că este una dintre cele mai importante sărbători creştine, Crăciunul e aşteptat cu mare entuziasm de toată lumea, indiferent de vârstă, uneori, chiar şi de religie. Sigur, te gândeşti cu drag la cadourile lui Moş Crăciun, la colinde, la mirosul revigorant de brad şi la vâscul din pragul uşii. Cu siguranţă, experienţele personale au încărcat astfel de clipe magice cu semnificaţii proprii. Dar mai mult de-atât, tradiţiile legate de Crăciun aduc simboluri naturale vechi de sute de ani. Din multitudinea de simboluri, le-am ales pe acelea care m-au impresionat cel mai mult în vremea copilăriei mele. Le redau pe cele mai importante aşa cum le-am auzit, le-am văzut sau leam trăit eu la momentul respectiv. Moş Crăciun. Existenţa lui Moş Crăciun rămâne un subiect controversat. Nu sunt puţini cei care (mai) cred că Moş Crăciun trăieşte în Laponia, alături de soţia sa, Crăciuneasa (sau Crăciuniţa) şi de spiriduşii care îl ajută să facă jucării pentru a le dărui în noaptea de Ajun copiilor cuminţi. Sau cei care spun că moşul e un spirit care colindă pământul, cu sania trasă de reni, pentru a răsplăti copiii ascultători. Există nenumărate legende care explică apariţia cadourilor sub bradul de Crăciun. Cândva, la marginea unui oraș, trăia un meșter bătrân care făcea jucării. Tot anul meșterea la ele cu dragoste și răbdare. Erau minunate şi nu semănau una cu alta. În Ajunul Crăciunului, bătrânul meşter pleca din oraş să-şi vândă jucăriile. Oamenii din acel oraş nu erau prea bogaţi, aşa că meşterul le vindea jucăriile pe mai nimic. Într-o zi, de Crăciun, pe drumul de întoarcere de la târg spre casă, bătrânul zăreşte la o fereastră trei copii care nu primiseră nimic în acea zi specială. Bătrânul vede că acei copii sunt trişti şi doreşte să le ofere ceva; nu mai avea nicio jucărie la el, pentru că era prima dată când le vânduse pe toate. Şi-a dorit atât de mult să le dea o jucărie în dar şi aşa, printr-o minune, dorinţa i-a fost îndeplinită, pe fundul sacului apărând una deosebit de frumoasă. În felul acesta, le-a făcut o bucurie copiilor. Atunci şi-a dorit să poată să facă jucării pentru toţi copiii, chiar şi pentru cei sărmani, care nu pot să-şi cumpere jucăriile mult visate. În faţa lui a apărut o căprioară rănită. Bătrânul a bandajat-o şi a încurajat-o. Ca din pământ, a apărut o sanie fermecată, purtată în zbor de nişte reni minunaţi. Şi bătrânul s-a înălţat cu ei în slava 3

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cerului înstelat, spre o lume de basme. Chiar şi hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în nişte haine neobişnuite, de culoare roşie. Bradul de Crăciun. Deşi peisajul mediatic este înţesat cu foarte multe legende despre pomul de Crăciun, poate cea mai frumoasă dintre ele este cea pe care mi-o povestea, frecvent, bunicul, cu multe săptămâni înaintea sărbătorilor de iarnă, când începeam să căutăm un brad frumos pe care să-l putem decora cu globuleţe colorate, şosete tricotate de bunica şi de mama, crenguţe de vâsc, fundiţe, ghirlande diafanmulticolore, oameni de zăpadă, steluţe, jucării, dulciuri, lumini etc. „În urmă cu mulţi ani de zile, în seara de Crăciun, a venit pe lume Iisus Hristos. În acele vremuri, pe acele meleaguri era împărat Irod, un om foarte rău care, auzind că a sosit pe lume Mesia, Împăratul lumii (şi al Luminii), a poruncit oamenilor săi să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos. Auzind acestea, mama lui Iisus s-a înspăimântat, şi-a luat fiul în braţe şi cu ajutorul lui Dumnezeu a părăsit Betleemul. Pe drum, Fecioara Maria a auzit tropote de cai care veneau în urma ei. Atunci ea, văzând un stejar, l-a rugat să-şi coboare crengile-n jos şi s-o ferească de oamenii lui Irod. Dar stejarului i s-a făcut frică şi a refuzat-o pe Fecioara Maria. Deodată, ea fu chemată de un brăduleţ mic care, pe dată, o înfăşură cu crengile sale exact în clipa în care oamenii lui Irod treceau călare prin acel loc. După ce călăreţii se îndepărtaseră, Fecioara mulţumi bradului pentru fapta săvârşită şi îi spuse: Cât vei trăi, bradule, să nu veştejeşti niciodată! Să fii mereu verde şi iubit de toţi copiii! Iar stejarului îi spuse ca toată viaţa lui să tremure, fie iarnă, fie vară! Aşa se explică faptul că iarna, de Crăciun, bradul este prezent în casele oamenilor, fiind iubit de copii şi adulţi deopotrivă.” În vremea copilăriei mele, împodobirea bardului se făcea întotdeauna în Ajunul Crăciunului, pe 24 Decembrie. Astăzi, puţine persoane respectă data la care ar trebui săvârşit acest obicei. Oamenii îşi aleg momentul potrivit în funcţie de timpul lor liber şi de evenimentele speciale din familie, de regulă, cu mult înaintea Crăciunului. Împodobitul acestuia era cel mai îndrăgit obicei de sărbători, datorită simbolurilor care i se asociau: iubire – pentru că este împodobit de întreaga familie, bucurie şi fericire – pentru că sub el sunt puse cadourile, magie – se spune că Moş Crăciun nu vine în casele unde nu este brad, viaţă, trăinicie şi sănătate – pentru că este mereu verde, chiar şi când afară e zăpadă sau la mult timp după ce este tăiat. Practic, bradul era simbolul şi centrul sărbătorilor de iarnă! Nu pot să nu-mi amintesc câte scene de orgolii şi chiar drame familiale iscam noi copiii din cauza părerilor diferite, de cele mai multe ori, contradictorii, legate de poziţionarea anumitor ornamente în pomul de Crăciun. Cum cele mai aprige dispute erau legate de plasarea în vârful bradului a unui înger sau a unei stele mai mari care reprezenta şeful îngerilor ori steaua călăuzitoare de la Betleem. Cum interveneau părinţii când situaţia scăpa de sub control. Şi cum îi spionam cu paharul sau cana lipite de peretele dormitorului pentru a afla ce fel de 4

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

discuţii purtau despre atitudinea noastră. Pentru noi, contau foarte mult sfaturile şi, mai ales, părerile părinţilor despre tot ce ne înconjura! Colinde de Crăciun. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar care se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate. În zona culturală din care provin, repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Crăciunului cuprindea şi care, în mod fericit, se mai întâmplă şi în aceşti ani: colinde de copii, colinde de ceată (cele mai strălucitoare din punct de vedere artistic), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, jocuri cu măşti etc. Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrăţişare atât de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum o facea şi, în anumite zone ale ţării în care se păstrează cu sfinţenie şi se transmit nealterate, din generaţie în generaţie, continuă s-o facă poporul român. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec între ele, iar epitetele şi, mai ales, diminutivele nu lipsesc aproape din niciun vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor. Şi acum, când scriu aceste rânduri, simt fiorul şi vibraţia repetiţiilor făcute cu mult timp înainte pentru a pune la punct ritualul străbun. Nu era atât de simplu pe cât ar părea. Exista o alegere în prealabil a numărului de colinde, dar şi o pregătire temeinică a repertoriului şi a costumelor populare. Se stabilea dinainte traseul pentru ca nicio casă să nu rămână necolindată. Eram răsplătiți de săteni cu mere, nuci, colaci, dulciuri, mai rar, cu bani. La această sărbătoare sfântă, toţi creştinii îşi reîmprospătează sufletul cu amintirile copilăriei, cu zăpezile bogate prevestitoare de rod îmbelşugat, cu toată suita de manifestări specifice, toate acestea creând o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire. Familia este cel mai frumos cadou din partea lui Dumnezeu şi cea mai mare binecuvântare. Firesc şi necesar, multe lucruri pe lume se schimbă, dar noi începem şi sfârşim în familie. Prin simbolistica sa, Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei. Este ocazia când toţi se reunesc: bunici, părinţi, copii, nepoţi, verişori. Îşi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei, cu credinţa că, prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorilor, vor avea un an mai bogat. De aceea, nu este întâmplătoare dorinţa celor care trăiesc şi muncesc departe de casă, de mediul familial, indiferent de distanţă, de a se ralia în jurul mesei de Crăciun în sânul familiei – biserica de acasă, ADN-ul neamului. De familie, suntem legaţi prin ce ne dă; de lume, prin ce îi dăm!

Prizonierul nopţilor de iarnă Mai sobră ca oricând, înserarea pune geană peste geană. Soarele îşi ascute dinţii şi încearcă să muşte din amurg, Vrând să ne arate că se apropie târzielnica iarnă diafană Să-şi cearnă strălucirea înaltului peste încremenitul burg.

Steluţă cu steluţă, cerul învăluie orizontul prăfuit într-o mantie de basm, Chemându-mă într-o călătorie plăsmuită în lumea mirifică a zăpezilor albe. Căzut pe mâna-mi caldă, fulgul de lumină îmi dă fiori de entuziasm Şi-n liniştea nopţii, ascult cum cerul sărută pământul prin candorile dalbe.

Chiar dacă zăpada aceasta a întârziat la obişnuita întâlnire, Copilul din mine vrea să-şi dezbrace inima, în plină iarnă, Să simtă sufletul fierbinte topind primul fulg de nea, dintr-o pornire De bucurie a gândului peste care troiene de întrebări începuseră să se-aştearnă.

Gândurile-mi se dezmorţesc şi încolţesc în ferestrele iernii nocturne, Apoi se pârguiesc în cuptorul încins al sufletului, rând pe rând. Cu miracolul glisat în cristale ce curg prin undele timpului taciturne, Iarna mi-a împlinit sublimul vis al ochilor sculptat în atelierul din gând.

Cu aripi fluturate de îngeri, iarna aceasta îmi luminează nopţile, Aprinzându-le candela din razele oglindite de ometiţele sfinte. Înviorează în sufletul meu trăirile şi le deschide larg porţile Să-şi elibereze gândurile somnambule în însufleţitoare cuvinte.

Răscolindu-mi doruri, inevitabil, şi zăpada aceasta va trece. O voi strânge în braţe până-şi va plânge lacrimile curate; Ca,-n sufletul meu iubitor de iarnă străluminată şi rece, Din gândurile nopţii, să crească flori de primăvară colorate. (Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 decembrie)

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

poezi e 5- 18

Lenuș Lungu

Umbra nopții Sărută-mi buzele cu roua mării o umbră străină a inimii scânteie mă înec în liniștea eternă într-un colț aud ecoul tău zboară încet prin furtună și ploaie sărutul îți spală de lacrimi șiroaie te aștept să pornim spre absolut unde visele au viață și dorințele îngheață să mă scurg în gândurile tale să fim purtați de valuri să ne iubim pe steaua dimineții când marea vibrează-n culori scufundăm abisurile într-o ultimă nestemată vie.

Strigăt între spini Melancolie prelinsă pe trup un strigăt înăbușit sugrumat între spini diamant format din amărăciune și durere visuri rătăcesc în eternul labirint gândurile-mi roade curcubeul vieții ochii privesc între stele vidul petalele îmi mângâie privirea soarele apune și-n orizont se stinge zarea lacrimi de sânge curg în neant să împletesc dorul să devin un întreg pân-la fundul mărilor albastre.

din vise și cuvinte suflarea nu se mai simte privesc tăcută cum cad petale din viața mea pline cu regrete în liniștea profundă parcă aș fi un petic ars până-n adâncuri n-a mai rămas nimic din ceea ce-am iubit.

Rătăcesc Mă-mpiedic de cuvânt rătăcind la țărm de mare nisip uscat îmi curge-n vene pe bolta de cristal îmi țes visele dintr-o adiere de vânt într-un cânt sunetele durerii sparg valuri și gândurile se transformă-n diguri cu pași mărunți desculță traversez culorile pline de viață.

Iluzii Oftez în palma caldă un lung suspin urlând aleargă prin noapte a ta privire arde în sufletul meu ești fantomă precum un fum, creat din plumb

Amintiri

solzi de amintiri sclipesc zglobii în visele mele

Amintiri uitate adunate

iluzii optice în pragul nopții

într-o floare

îmbrățișări îmbălsămate

mă ascund în colțul întunecat

rămân în timp uitate

unde totul e amestecat

a sufletelor petale.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Costel Zăgan

Inima lor dă lumină adevărul sfântă vină

Salut salut tristețe

de la el începe lumea unde este însă culmea Lerui-ler să fim copii

Salut tristețe mai zic salut Francoise Sagan din toate am nimic așa încep(e) noul an Salut Francoise Sagan tânăra mea mătușă te-aștept la Botoșani cu poeme de cenușă Tânăra mea mătușă din toate am nimic alerg veșnic pe tușă salut tristețe îmi zic Salută Costel Zăgan melancolia noului an

și în anul zece mii CEZEISME II

Erezia lui pi Și cercul vicios are toate punctele egal depărtate de un centru provincial Viciul însă face diferența Și după cum se știe Despre rău numai bine Așa cum credeau când va poeții și prozatorii CEZEISME II

Viața ca doină

condiției umane Liniște Luna a

Pregătește-te că vin viața mea este o doină ca să-ți intru în destin și pe soare și pe moină Viața mea este o doină zi-o Doamne cătinel ca pe-un joc însă de oină să nu-l bucurăm pe „el” Zi-o Doamne cătinel ca să-mi intru în destin muntele naște-un miel pregătește-mă că vin Viața mea este o doină și pe soare și pe moină CEZEISME II

Colinda lui Nică

intrat în travaliul cosmic EREZII DE-O CLIPĂ II

Erezie de mătase Bijuterie-înrourată de carne şi de foc cu sânii de zăpadă şi coapse de smarald numai lângă stele ai mai avea un loc icoană pentru care în zeci de iaduri ard Cu sânii de zăpadă şi coapse de smarald chiar astăzi frumuseţea e un atac de cord în apele iubirii ca un copil mă scald ca noaptea mea cu ziua să fie iar de-acord

Am lăsat umbra în tindă și-n fereastră o colindă lerui-ler cu flori de vânt sfântă noapte pe pământ Lerui-ler scântei de stea așa-i Doamne dragostea un copil vai și-o copilă raiului îi plâng de milă

Doamne frumuseţea e un atac de cord şi numai printre stele am mai avea noi loc când sânii tăi iubito mi-arată Polul Nord bijuterie-înrourată de carne şi de foc Cu sânii de zăpadă şi coapse de smarald cu flori de tei să ningă şi-n cer să fie cald CEZEISME II

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Veronica Șerban

Adrian Grauenfels

E iarnă fără noi

de iarnă...

Pe lângă ochii mei, pustiu.

fiţi atenţi

Mă-ncearcă un sentiment atât de straniu

sunt oameni care vă privesc!

iar lângă mine, nimeni. Nici tu, nici Dumnezeu să îmi vorbească, să-mi spună abia trezită dimineața: Până la nebunie te iubește lumina, ploaia, florile și viața,

anumite ocheade vin de sus

dar cel mai mult, aproape de absolut, te iubesc eu!

ca nişte meteori cu miros de muc de ţigară

Mi-e frig.

alţii, lateral, prin false lunete

O ceață argintie, umedă, se unduie pletoasă

cu ochelari demodaţi, prin clarul de lună,

cu tălpi înnoroioate, cu suflet prins în gheață

sau gaura unei chei făcută-n ziduri

pe umerii aplecați ai cerului și-ai mei se lasă.

înalte

Afară fulguiește blestemat în valuri de regrete, e iarnă; ochiul se zbate a moarte pe sub geană și nici un deget nu tremură prin plete...

la garderoba unui bal eşti doar un număr capeţi un bon de ordine, măşti de carton te privesc

Mai știi, iubite, întâiul început timid de primăvară îl lăudam

anatomic pervers, apoi te uită

cănd ne chema în rugi fierbinți să colindăm alte planete, când inventam noi anotimpuri

deci oamenii privesc

prin timp să nu ne strecurăm cărunți și singuri

sau sunt scanaţi

seninul încrustat pe frunți să nu ne doară, pe aripi de iubire pluteam în vară - pluteam deja ca fulgul

ca peştii din acvariu

în hohote de râs pe lângă tine râdea crângul cu fiecare floare, frunză prinsă-n ram molipsită de al tău râs și eu molipsitor râdeam. Din când în când prin casă albastră trece ușor câte o boare iscoditoare ce-aduce-n zbor din amintire urme de pași; tresar la glasul lor sonor

pe când unii, mai de sus caută indicii ale timpului pierdut ale omeniei risipite

și simt cum mor. Înfiorată carnea pe sub piele doare,

în spaţiu şi timp

urlă de dor, de drag de tine soare. De drag și iar de dor

(o pură invenţie)

cutremurate de fiori din umeri zeci de brațe mi s-ar smulge uitând de trup 'naintea ta să vină, să te

rari sunt cei care te privesc înăuntru

primească însetate vor

acolo unde se ţine

și-n golul dintre ele cu mai mult drag te-ar strânge.

sufletul, ca o poveste caldă

Privind la fulguiala de afară, fără tine, tot mai goi

de iarnă...

Se-ntreabă ochii mei, ce simte iarna fără noi? 8

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicu Doftoreanu

Tangou pentru părinţi Motto : Savurează lucrurile mărunte căci odată te vei întoarce,vei exclama: „Acelea au fost cu adevărat lucrurile importante din viaţa mea” - Robert Brault - 1963 S-au dus romanticele gânduri Care-au făcut ca în atâtea rânduri Să văd frumos tot cerul şi pământul, Să simt cum mă cuprinde-avântul, Să-ncalec culmile cunoaşterii şi-a Vieţii... S-au dus... departe-n... ŢARA TINEREŢII

Ce dacă au plecat în ţara TINEREŢII? Noi... Cei de-acum,... cei vii... Avem ceva în plus: AVEM COPII!! Prefaţ-a unor bucurii secrete, Ce gustă mărul vieţii desuete, Cu tot mai multă sete,. ... Născută din UITARE Ce va apare iar când ne vom pleca şi noi... profeţii Din... ŢARA TINEREŢII

Tangoul Maturităţii căutate Încă nu ştiu dac-am pierdut, ...sau nu, Dar... cred că ştiu care a fost greşeala mea: Am fost mereu acelaşi pentru tine,

S-au dus. ...Lăsînd înscris pe dor ca o ninsoare, Destinul unei unei umbre trecătoare Pe faţa unui nor al viitoarei dimineţi S-au dus... Deşi nimic nu este nou sub soare, Sau dacă e... dispare noutatea cum apare încorporată-n tot ceea ce-i vechi Plecarea LOR prea bruscă... Să nu ne mai minţim: Ne doare! Pentru că noi purtăm în noi, Fără să ştim, Tot ceea ce au vrut EI ca să fim, Dar şi ceva în plus, Înscris în gena unei clipe mînioase de răspuns!

Şi am lăsat prea mult Prea mult... să treacă de la mine

Oare aşa să fie ?! Numai concluzia lui... „Priveşte-napoi cu mânie”?! Sau doar o faţă nevăzut-a timpului de care ne-amintim Chiar fără să-l trăim?! E un necontenit şi prăfuit surâs de resemnare. Să ştergem praful de pe-această faţă nevăzută, Care-i altfel pierdută... Oameni Buni, Pierdută!! ATUNCI! ACOLO! NENĂSCUT ! Regretele care ne scurmă-n amintire… şi-n iubire, Nasc iar în noi o nouă-mpotrivire, Care arunc-acum mânuşa Tenebrelor Tristeţii strigând:

Desigur că privind prin geam frigul de-afară Adeseori nu-ţi dă prin minte-n plină primăvară Cât de uşor ar fi, ca pentru tine totul să dispară,

fără măcar a protesta, Chiar şi atunci când poate c-aş fi vrut Să dau cu tine de pământ! Acuma, nu ascund că la-nceput ...când ne-am văzut şi cunoscut, A cocheta cu vârsta mi-a plăcut, Deoarece atunci când lumea nu o vrea Şi nu-i ura nimic de bine, Eu mă simţeam tentat de ea, Fără să ştiu însă deloc prea bine, Că nu e de dorit sau… de iubit De nici o fiinţă vie care ştie: C-a fi matur şi înţelept Are un preţ enorm şi... cam nedrept!

Aşa că nu apreciezi când ai... ce ai, decât atunci… când n-ai Şi faci aceeaşi repetabilă greşeală, Asezonând ideea cu speranţa că… asta ţie nu ţi se va întîmpla... E-adevărat că-n bătrîneţe doar se-nvaţă, Dar uiţi că-n fapt… nu ai decât o viaţă… Pe care dacă nu o menajezi mereu ... Şi crezi c-astfel vei câştiga muncind din greu Atuncea când ajungi la capăt vezi Că ai trăit degeaba şi că... pierzi! 9

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Ion Ionescu-Bucovu

în covoare de alb pur, peste valea plângerii,

amurg

ca-n rajahii din Jaipur, ascult sunete de flaut

Amurg presărat cu aur, Liniști mari și nemișcate, Peste o insulă de plaur, Răspândind singurătate. Iarnă sumbră de metal, Sus se-nvârte trist un corb, Pe un orizont banal, Tot e trist, e fad și orb.

din trecut brâncovenesc, caut și nu știu ce caut, parc-aș fi cocon domnesc, joacă zaruri Dumnezeu peste suflețelul meu, adu-mi, Doamne, ochii murgi coborâți ca demiurgi, făptura ei cea suavă cu țâțele de otravă,

Pe un bolovan de soare, Cântă un cocoș voios, Printre zeama de răcoare, Ce ne intră pân’ la os.

așa cu coapsele goale

Iarnă rea, fără zăpadă, Ce pătrunde prin ferești, Noapte lungă, ziua fadă, S-a răcit cafeaua-n cești.

pune-mă la munci, blesteme,

Vino vis în nopți cu lună Vis și dor în dulci clipite, Când tot valu-i numai tină, Mă ferește de ispite.

ca două mănuși de oale, mai fă și tu o greșală, în lumea transcedentală, cu ocări de crizanteme, să mă-mbolnăvesc, să zac, într-o pădure de mac, pe un plai de iasomie, așa cum îmi place mie, să-mi tragă oasele albe, nouă fete, nouă salbe, și cu umbra după mine,

trecătoare mai sunt toate...

să plâng lacrimă de mire. e amiază,-i paradis,

trecătoare mai sunt toate…

mi-a venit dorul de scris,

toate-s trecătoare, dragă,

am oprit noaptea în rai

sentiment torențial,

ca să dau versului grai,

a trecut o vară-ntreagă,

se-aude vântul lingău,

am suit încă un deal,

lovind streșina în hău,

a trecut și toamna bearcă

la fereastră-mi trec toți cerbii

frunzele filozofau,

așa triști, de dorul ierbii,

ne-nvăța Socrate, parcă,

iar pe boltă-n înălțimi

oamenii încă oftau,

trec sute de heruvimi,

iar decembrie ne țese

cântând corul Domnului

lungi covoare de zăpadă,

la ușa creștinului,

plouă, Doamne, cu mirese,

se aud colindele,

tot norocul să ne vadă,

fierb în tindă blidele,

Penelopa pânza-și țese, așteptând a câta oară, ninge, Doamne, îngerii 10

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

la fiertura cea de os s-a lăsat însuși Cristos…

Dumitru Sârghie– Mitif

Gândul Furtuna unui gând dărâmă castele, uneori, chiar munţi,

Te caut în fiecare femeie Te caut, febril, în fiecare femeie, iubito, muşcând sânii unei adolescente vibrante,

în faţa ei, eşti o fărâmă,

mângâindu-i genunchii sfioşi, incognito,

iubita mea, de ce te-ncrunţi?

cu mişcări lascive, domoale, andante...

Un gând măreţ ridică viaţa la rangul unui vis suprem, un gând amână dimineaţa şi-adormi, iubito-ntr-un poem!

Te caut, iubito, zorit, în fiecare amantă, în vorbele răsfirate, alene, de vânt, rostite de poetesa aceea apetisantă,

Eu plâng în gând şi, iute, gândul vidul lăuntric mi-l desmiardă,

vorbe pe care le sorb cuvânt cu cuvânt!

iubita mea, mulţi ani de-a rândul, îţi laşi candoarea să mă piardă...

Te caut, iubito, arzând, în fiecare femeie,

Gândul meu – prinţ şi cerşetor,

cu gât de amphoră şi ombilic discret,

tresare şi visează-n mine,

cu părul muriu şi cu mintea – scânteie,

seacă fântâni şi mări în zbor, e-un gând verzui, cu aripi fine, Ce lin pogoară înspre tine,

te caut, iubito, în cel mai intim secret...

ca dintr-un cer într-un alt cer,

Te caut la vale, la deal şi în pantă,

de-aceea nu mă pot abţine

pipăind dame sexi şi femei libertine,

să-ţi străjui sânii de arcer...

Înfiorat colind... – Iubito, prin nămeţi te pierzi, prin flăcări mari de cetini verzi, prin stele vii, prin alb văzduh, eşti numai suflet, numai duh...

când profă de dans, când zeiţă bacantă, te caut, mă ridic, mă scobor înspre tine...

Te caut, obsedat, în parfumul de crin, din subsuoara de ambră a ţărăncilor pure, te caut, iubito, în baie, în sertar şi în scrin,

– Iubite, printre nori te pierd, acum, când vreau să te dezmierd, mi-eşti lacrimă şi, mai precis, mi-eşti pomul de Crăciun din vis. – Iubito, verde cetină de brad, în Cer, spre tine, vreau să cad...

în ochii ţigăncilor cu sfârcuri de mure...

Femeie, te caut, pierit, în fiecare femeie, cu coapse şi nuri în dulci serpentine, te caut în Soare, în stele, în Calea Lactee,

– Aştept să cazi, iubite-n Cer, înfiorat, de... Lerui -Ler!

te caut în tine, FEMEIE, de-a pururi, pe tine!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Gabriela Mimi Boroianu

Efemeride (18)

Efemeride (20) Suflete sulemenite

Din spatele frunzelor

își poartă bunătatea

ochii tăi amăgitori

la vedere

mă urmăresc

mimând compasiunea...

Îți simt respirația

Ochiul diavolului

în briza

sclipește

ce șoptește printre

în orice uitătură

descântece

vânând slăbiciunea

Mâinile tale

Cuvinte cosmetizate -

cu degetele lungi

cuțite ascuțite

modelează cuvintele

într-o țintă precisă...

O chitară își ridică acordurile către cer

ucigași de speranțe

iar frunzele...

Ura împreună mâini

frunzele tale

în numele „prieteniei”

se lasă purtate

însă... fiecare

de acordurile ei.

vânează

Lutul meu

în nume propriu

și-a pierdut strălucirea așteptându-te

Iubirea de aproape -

Mi-e frig...

Fata Morgana zilelor noastre

Nu există soare

Efemeride (21)

pentru iarna din sânge.

Efemeride (19) Mi-am făcut război din coastele dorințelor brațele durerii s-au întins ițe pe care-mi țes aripi din firul amintirilor

Întunericul merge alături de noi potrivindu-şi ritmul pentru un singur pas furându-ne identitatea ni se substituie Conglomerat de sentimente aleatorii secând sufletul de iubire... ispitindu-ne cu iluzii ne modelează după chipul și asemanarea lui...

La poalele cerului începe drumul lacrimii

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Omul modern Un vid în care curge întunecime...

Dragnea Gabriel

Cu vers fierbinte şi lacrimi de-albatros. Pe jos zăceau speranțe, vise şi iluzii

Micropoeme la sfârşit de decembrie

Şi vechi confuzii le împingeau sub pietre. Doar peste vetre, parfumul pâinii coapte Se risipea în noapte, rugă pentru zei.

Un vechi condei şi-o mână tremurată

lună şi stele -

Uitată printre ziduri cu amintiri rănite

pe porțile cerului

Încearcă să nu uite învierea

vise cioplite * lacrimi de flori în iarna însângerată plâns de mac rănit * doar o culoare -

Îmblânzind tăcerea cu doruri ne-mpietrite. Între pământ şi cer Doar îngerii mai cer, La porțile Paradisului Un ultim poem al visului Dezbrăcat de păcate

mireasă prin zăpadă

De la un ultim poet,

cu îngeri la braț

Încă viu în cetate.

* amor şi taină doar soarele şi luna sub un singur cer

... unde în taină se cunună merii!

* la fereastra ta

În spatele ultimei perdele de fum

dezbrăcate iernile -

Stăteai dreaptă, ca-ntr-o hipnoză,

priviri de gheață

Fotografie-dovadă a anilor pierduți în uitare,

În contemplare, cu ochii împietriți în azur...

invitație ochii tăi calzi, porți de rai mereu deschise * dragoste de alb ninsori la fereastra ta şi sub paşii mei

În aerul pur tu cântai îmbrățişată de mare Versuri ce nu ştiau cărare spre adresa mea, Undeva, în oraşul pierdut printre-amintiri Triste zidiri din labirintul vieții, Al ceții care m-a învățat glasul şi pasul. Acolo, în spatele ultimei perdele de fum din zeci de țigări şi un singur scrum -

Doar un poet în cetate...

Mii de glasuri aveai şi curate priviri de copii Pentru aceleaşi poveşti cu „a fost odată”

El era singurul rămas în cetatea cu porți

Ce veşnic au poartă printre lacrimi vii.

ferecate şi gânduri închise

De ieri, diminețile mele se nasc pe alt drum,

Şi neprescrise îi erau dorurile privind spre cer,

Fără tine în perdele de fum...

Din stele ce pier el îşi cioplea icoane

Pe altă cărare, unde-n taină se cunună merii

Şi pe coloane sparte, doar îngeri gri, de fier. Doar el cânta lumina ascunsă în morminte,

Şi înfloresc în mine la Masa Tăcerii.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugen Ilişiu

Lumea viselor deşarte Oare lumea asta poate, Fi măcar cu-un dram mai bună? O fi treaz cel ce socoate, Că nu-i, viaţa, doar minciună? Că din câtă fericire, Dată ni-i, la fiecare, Să cedăm, e cu mărire, Un crâmpei la cel ce n-are? Că averi, ce-am strâns pe lume, Vamă le lăsăm, sărmană, Când speranţa n-are nume, Şi e moartea suverană? Scris-am eu în astă carte, Dar în mine cine scrise? Cine dă trei oale sparte, Pe un pumn de biete vise?

Vremea fericirii Înfige-ţi dinţii-n fericire, Să-i simţi savoarea, din belşug, Şi să iubeşti cu îndârjire, Să-ţi ardă inima pe rug… Să nu eziţi, nici-o secundă, Să fi acolo unde-i bine, Să ţii, pe a iubirii undă, Un suflet tandru, lângă tine… Să dai, cu generozitate, Din tot ce este-a ta avere, În preajmă-ţi, munţi de bunătate, Şi nici o undă de durere… Să te grăbeşti, să iei din toate, Căci n-or mai fi a doua oară, Din răsputeri să dai din coate… Căci vremea fericirii… zboară…

Blocul părintesc Mă-ntorc, cu drag la blocul părintesc, Pe care, doamne, cât îl mai iubesc, Căci poartă în ferestre şi-n pereţi, Crâmpeie ale primei tinereţi... Păşesc încet, cu suflet îndoit, Şi văd că blocul e părăginit... Privesc năuc, dar nu o să urc sus, Căci bieţii mei părinţi, de mult, s-au dus, Iar în apartament trăiesc străini, Şi nu îi mai cunosc nici pe vecini... La uşă stă de paz-un interfon, Şi văd că s-a închis câte-un balcon... Văd că terasa veche, ciuruită, A fost cu-acoperiş de ţiglă-nlocuită, Puieţii firavi puşi de locatari, Au trunchiuri groase şi coroane mari... Revăd, în gând, un dram de tinereţe, Ce-mi picură, în suflet, o undă de tristeţe... Mă-ntorc apoi, cu pas greoi şi rar, Şi-n suflet duc un simţământ amar... 14

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Atâta timp Atâta timp cât mor copii cu zile, Şi pământeni sunt piele doar şi os, Strădaniile voastre-s inutile, Şi n-au, pe astă lume, un folos… Când scopul muncii voastre e să ştim, De ce nu-i popândăul androgin, Sau, din ce bai, în fracul său sublim, Se leagănă când merge-un penguin, Cercetători britanici iscusiţi, Pierduţi în teorii extraterestre, Trăiţi, de omenire despărţiţi, De ziduri fără uşi, fără ferestre… Când în foiala voastră cea zăludă, Ale-omenirii bube nu încap, Îmi vine să v-azvârl pe toţi în budă, Şi-mi vine să vă dau cu Marx în cap…

Ion Vanghele

Şi frigul ne-mpresoară

Și când dragostea-i fierbinte să uităm năluca-n drum Să se risipească iară ca aripile de fum,

Şi frigul ne-mpresoară-n anii firii De dorul tău când mor toţi trandafirii Copacii ramurile şi le-aprind Cu foşnete de zori ca un colind.

Că ninsorile-or să cadă colo-n munții cei stâncoși Când în brațe te voi ține visând ochii tăi frumoși. Şi apoi lăstari vom scoate, primăvara care vine,

Te strig în noaptea plină de speranţă Călcând pe cioburile de faianţă, Pe-un coridor cărarea ce şi-o pierde În ochiul negru-al cerului cel verde.

Când din cer vor cade umbre, primăveri cu frunze pline

Necenzurate ape ne parcurg Cu flori împurpurate de amurg În Raiul vechi cu îngerii proscrişi Ce mor ades de dorul tău ucişi.

Şi te-am visat

Buzele să mi le dărui, să le simt spre seară mustul Să nu uit fiind alături, gingăşia ta şi gustul...

Şi te-am visat pe tine azi că vii Pe urmă te visez că iarăşi pleci

Şi când e rău să alergăm în doi Pe drumul sprijinit de caprifoi Să ne iubim cu tandre mângâieri Chiar de iubind rămânem prizonieri. Aş vrea să vin, adeseori să zac Alăturea de trupul ce-l împac Cu sărutări ce vin nepedepsite Din buzele cărnoase flămânzite.

Te rog atuncea nu mă părăsi De dragul unduitelor poteci.

Cad din pocalul lunii de argint Săruturi albe ce nu ţi le-am dat Vărsând în mare clipele de mirt

În universul nostru diluat Rămas pe urmă prin păduri uitat Când alergăm prin spicele de ierbi Cu trupul dănţuind în pas de cerbi.

Cu năluca ta... Cu năluca ta iubire, vreau acum a mă întrece, Când cărarea de zăpadă tot încearcă să ne-nece,

Fiindc-ai venit, pentru că ai plecat.

Pe undeva trec pescăruşi zburând Din aripi apa mării cade stropi, Iar valurile mişcă tremurând Lichida goan-a câmpului cu snopi.

Azvârlind în noi cu poftă, cu fulgi mari cu umbre fine, Chiar de cerul e de sticlă şi căldura nu mai vine. Pe plajă umblă umbre de nisip Ţine-mă un pic în braţe, frigul ăsta mă omoară, Când din pol de întuneric şi de şoapte se coboară Ţine-mă în braţe dară, stând ascuns sub o aripă, Chiar de viscolul afară, în tăcuţii corbi mai ţipă.

Iubirile ce s-au pierdut de cârd Şi au rămas acuma fără chip De dorul nostru încă fremătând...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cerasela Jerlăianu

Te-aș mai ierta o dată Au trecut anii firii prin clipele de dor Când peste noi a nins cu dragoste și frig, Iar toți copacii sorții s-au dus în lumea lor Că eu strigam la tine și iată, încă strig. Necenzurat-am stat pe visele de ape Lăsând să se-ntrevadă speranța c-ai să vii Și foșnete de timp în umbră au să crape Când în oglinzi de rai credeam c-ai să mă ții. Dar ai croit din ceață aripile de corb Zburdând în nesfârșitele speranțe iar Te-ai dus în amintire, în dragoste prea orb Și-ai răstignit pe cruce iubirea ca pe-un dar. Te-aș mai ierta o dată din inima durerii Prin anotimpul înfrunzit aș trece-ușor, Aș strânge-n pumni de dor, speranțele puterii Ca să îți stau în brațe, fiindcă de noi ți-e dor.

Eu visez la tine Pe o plajă-ndepărtată luna curge ca un vis, Dar pe umeri îmi coboară în culori de paradis Însă tu privești la mine cum mă uit înspre apus Când toți pescărușii cântă de iubirea lor pe sus. Iar în mare ploi de stele își îneac-al vieții rol Pe când noi simțim în inimi frigul iernii ca la pol, Însă umbrele cad duse în al clipei anotimp Între foșnete surate ard pe-al toamnelor răstimp. Iată plaja se îmbată cu nisipul vieții ud, Însă eu visez la tine și-n căușul clipei zburd Și rămân cutremurată într-un val de primăveri Că inima încă bate ca soarele-ntregii veri. Și pe vremea ce s-a dus mai semnez cu-o veșnicie Căci noi colindăm pământul în a lui zădărnicie, Dar te-aștept să vii cu umbra, fac o punte la zenit Să ne-armonizăm din nou inima în infinit.

Te aștept în lumea noastră Eu aștept să te întreci cu năluca străvezie Să-mi arăți apoi de poți să mai scrii vreo poezie Că pe strada noastră cad fulgii veșnicei păreri Însă ochii mei căprui poartă lacrima de ieri. Deschid buzunarul vieții să citesc dintr-un răvaș Fiindcă versul dimineții rătăcește prin oraș Umblă-nzăpezit pe stradă cu poetul după el Prin mulțime să se vadă înăltuț și subțirel. Iaca, una, sau nu, două, că năluci azi văd și eu Și mă-ntreb de mi se pare, dacă nu-i poetul meu! Că mai ieri ningea cu astre, astăzi ninge cu păreri Însă până dimineață, strâng a dragostei plăceri.

Vine o biserică de cuvinte Gerul neterminat de stele a răsărit din zâmbetul lunii și privește la jumătatea primăverii purtată de florile însetate de iubire cu petale de iluzii fluorescente și frunze ce prăznuiesc vise la poarta cerului nedeschis. Dar iată! Vine o biserică de cuvinte la botezul crivățului nou ca să spulbere liniștile din colțul stelei tale cu diamantul șlefuit de infinite veșnicii. Eu încă aștept să se strângă pulberea stelelor în roua dimineților

Și-am să plec în lumea noastră, pe aripi de poezii, Și cu-amorul meu de astră, te aștept apoi să vii Să petrecem veșnicia într-un nemurit sfârșit Împliniți în armonia dragostei la nesfârșit.

și amurgul zilei în palmele viselor ca să mă uit ca noaptea în ger cu luceferii care dorm în buzunarul inimii lăsând cerul stins în focul buzelor tale când măsori depărtările cu nesfârșite stele.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicolae Vasile

Zborul din vis Dimineaţă, soarele răsare, mă trezesc din nou, nu-mi prea este foame, dar mănânc un ou, la serviciu plec, deşi nu am chef, că am ca şef un bou, aer de cavou, dar noroc cu harul, de la Dumnezeu, care-mi umple carul, mereu ceva nou, seara privesc luna, ca pe-un bibelou, dar şi ea apune, şi eu dorm iar greu, zgomot de depou lângă blocul meu. Visez, totuşi, că zbor, trec din nor în nor, nu-i prea mult popor. Pare-un viitor, nu mai vreau să mor!...

Visul din vis Vis, la mal de mare, unde-am cunoscut iubirea de copil, atâta că nu puteam să mai respir, dar și pe cea de om matur, când căsnicia e-nprejur, ca un destin invers de flutur, întăi, zbori și te-nveseleşti, și, tot restul vieții, te târăști!... Dormeam,... sau nu dormeam, în chinurile facerii unui vis, așa se nasc visele în paradis!... Apăruseși, cu o ceată de gălăgioși, foarte tineri și frumoși. Unii mă priveau nedumeriți, alții, păreau a fi smeriţi. Vor de la tine idei, abia așteaptă să devină zei!... Măi omule, trezește-te!... Nu ești bucuros, te văd preocupat, nu este cum m-am așteptat, ziceai tu, strângându-mă scuturat. Zeul zeilor te-a ales, ţi i-a trimis să te ajute, să te faci înţeles!... Hm!... Tocmai, le-am primit pe-astea toate, nu-n vis, ci-n realitate, de la niște oameni, nu niște zei, așteaptă de la mine, să scriu pentru ei, să le fiu şi saltimbanc și demiurg, să curg pentru ei, să tot curg, din amurg în amurg, să le dau semințe de vis, pentru a-şi crea, aici, al lor paradis. Poţi avea totul şi-n cer şi pe Pământ?... Să le leg împreună, nu ştiu cum,... mă bântuie-un gând!... 17

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Cornelia Diţă

Prin versu'-mi nins De câte ori te-am aşteptat să vii, În multe anotimpuri, din zori şi până-n seară, În versul dulce al unei poezii, Ce în parfum de dor, te înfăşoară...

Aştept O să aştept să vină Moşu' chiar fără reni, cu barba-i jucăuşe, De azi, tristeţile-mi adun, zâmbind, le scot afar' la uşe! Aştept să ningă, şi acolo sub zăpadă, să-ngheţe orice răutate, şi nimeni, nimeni să n-o vadă... Rămână pe vecie îngheţate!

Pe mantia imensă, albă a ninsorii,

Şi-n primăvară să-ncolţească,

Pluteşti ca gândul ce-n mine se strecoară,

covor imens de omenie,

Redefineşte-mi nuanţele splendorii,

Cel ce vreodată n-a iubit,

Îngheaţă-mi clipa asta, atât de necesară...!

iubire să primească şi s-o ştie! O să aştept ca în alţi ani, seară de seară,

Te aştept şi acum, când ninge ca-n poveşti, Iar lacrima-i sortită să îngheţe, să dispară, Şi ca-ntr-o transă, călătoresc acolo unde eşti, Prin versu'-mi nins, în fiecare seară...!

scrisoarea mea la Moşu' să ajungă, drumu'o fi greu, şi iarna mult prea lungă, o să aştept... până la primavară...!

Dimineaţă de iarna Aşa somnoros, cu picioarele goale,

În ziua de Crăciun Aprind o candela ce pâlpâie uşor, cu flacăra-i de foc, cu flacăra de dor, de parcă peste ea a început să ningă, aproape, aproape să se stingă!

îmi colinda gândul hai-hui, cu tălpi îngheţate, ghete amanetate, trece pe poteci brumărite cu urmele tale,

Un fâlfâit de aripi? Vreun înger la colind? şi obosit, răsufla gâfâind? sau fruntea îngândurată a vrut să îmi atingă? Aproape, aproape candela să stingă...!

şi iubirea mare dintâi...! I-alunecă paşii, mereu, mereu se împotmoleşte, s-ar întoarce înapoi, dar e greu...

Azi, vreau să cadă fulgi de sus, iar candela de dor, să poată să-i topească,

nu ştiu ce mai caută, ce mai găseşte?

Dintr-o icoană sfântă, parc-ar zâmbi ISUS...

Ce linişte...! ce frig e în suflet,

Mă rog şi astăzi, mereu să ne iubească...!

şi... aici sunt doar eu... numai eu!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Daniel Vişan-Dimitriu

Anotimpul pasager

Tabloul visului albastru

Ce vrei tu, Iarnă, să îmi faci

Eu te visez dansându-mi în albastru,

În timpul care va veni?

Tu mă alinți în gânduri de azur,

În albul tău să mă îmbraci?

Eu sunt o așteptare, tu un astru

Îmi iei și dreptul de-a trăi?

Ce nerăbdării mele dă contur.

Nu poți s-o faci! Mă poți albi,

Lumina ta e-un murmur printre ape

Îmi poți aduce-n viață ger,

Născute-n tresărire de penel

Dar sufletul nu-mi poți răni

Pe liniștea atingerii de clape

Căci nu-i ca tine, pasager.

În fire din eternul carusel.

Tu vii și pleci, ești anotimp,

Și te aștept, și mă aștepți, iar marea

Dar, poate, asta e și el,

Cu vraja din azurul de opal,

Căci vine, stă cu noi un timp,

Învăluie alintul cu visarea,

Și pleacă. Doamne, e la fel!

Și-acoperă tabloul cu un val.

Dragoste hibernală

De piatră

Un țurțure și-o țurțurea,

De-ar fi atât de dură, ca piatra, înghețată,

Cuprinși de-un ger ce le plăcea, Se alintau, atinși de vânt, În clinchet plin de simțământ.

Ar însemna că-n mine e-un frig ce nu mai trece, Că sângele își plânge culoarea alterată De sloiuri ce se-adună și nu mai pot să plece.

– Cling-cling! - știi, țurțureaua mea, În iarna asta, ce ți-aș da? Ți-aș da, iubita mea, să bei Tot ce e rece-n ochii mei, Ți-aș da tot gerul ce îl am Și ți-aș culege flori de geam,

De-ai ști că, încă, poate să fie cum a fost: Fierbinte, exaltată, puternică și vie, Bătând în ritmul vieții cu singurul ei rost, Ai încălzi-o-n palme și... ți-ai păstra-o, ție?

Ți-aș da, la orice cling, sărut Atât de rece și plăcut. Din transparentă-ai deveni Cum nici în vis nu te-ai gândi: Mai albă ca zăpada. Hai, Un clinchet franțuzesc să-mi dai!

Ai vrea să se întoarcă acela, dinainte, Cel ce-ți revine-n visuri, acela ce eram: Îndrăgostit de tine și, poate, fără minte, C-o inimă prea mare? A fost, dar… n-o mai am.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

proză 19-32

Gabriela Mimi Boroianu

„logodnicul” tău? O privea cu un fel de ură amestecată cu dispreț. – Ești nebun! Ieși afară până nu-mi chem părinții!

Inelul

Purta o rochie roșie ca păcatul despicată până la mijloc și ochii aceia ce aruncau fulgere. Își schimbase până și masca de inocența ce-i acoperea chipul mai mereu. O privi scurt, trecând cu privirea peste obraznicia sânului ce-și scosese gureşeala afară bâlbâindu-se de la stânga la dreapta. La intrare îmbrăcat la patru ace (deși asta nu-l făcea să arate mai bine) bâlbâindu-se ca de obicei Gicu se chinuia să încropească un discurs la fel de aprig ca „stăpâna” lui care călca hotărat spre ei. – Nu, nu, nu se poate să intrați! Nu sunteți invitați! – De când ne oprește pe noi o invitație, Gicule? – Nici măcar nu aveți o ținută adecvată! Uitați-vă la voi cum arătați! Ca niște golani... – Ți se pare că n-am fi? Hai dă-te din calea noastră până nu mă înfurii și-mi șterg adidaşii de tine! – Nu se poate, nu puteți intra! Fără să-i pese prea mult de gesticulările agitate ale celuilalt privind peste capul lui direct în ochii Mirunei, întinsă mâna și-l dete la o parte pășind hotărât spre ea. Băieții îl urmară trecând pe lângă Gicu de parcă ar fi fost un manechin așezat ca simplu decor lângă ușă. Holul larg atât de frumos împodobit cu flori se transforma în câmp de bătălie. Aerul scăpara de câtă electricitate se adunase între pereții împodobiți cu tablouri. Se înfruntau din priviri călcând hotărât unul spre altul ca doi cocoși pregătiți de luptă. Ea ridică un deget pregătită să-l apostrofeze dar Nicu dominândo ridică fulgerător mâna și dintr-un pas ajunse lângă ea, înfipsă mâna în cocul ei aranjat cu atâta stil pe ceafă și trăgând-o spre el o sărută apăsat. Șocul gestului o dezechilibră și o aduse direct în brațele lui fără putința de a se împotrivi. Dar nu dură mult și punând palmele pe pieptul lui îl împinsă cu putere. Jumătatea dreaptă a rochiei alunecase pe umăr dezgolindu-l, rămânând agățată de sfârcul obraznic. – Nesimțitule! Cum îndrăznești?! Ieși afară din casa mea! Imediat! – Țî, țî, țî iubită mică așa se vorbește cu 20

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Nicu o prinse de mâna dreaptă care își agita arătătorul în toate direcțiile simțind parcă neliniștea stăpânei care lua locul furiei ce-i făcea părul să lucească ca vinul rubiniu într-un pahar de cristal așezat în raza lunii. – Sunt nebun zici? Atunci „acesta” ce caută pe mâna ta? Îşi însoți vorbele cu un gest scurt întorcănd mâna cu palma în jos scoțând la iveală un inel de aur cu o montură frumoasă filigranată în mijlocul căreia trona un smarald. – Hai! Să aud explicațiile. – Ce, ce vrei să spui? E inelul meu! – Da? Atunci scoate-l să vedem al cui nume este gravat în interior! De la roșeața ce-i împurpurase obrajii când venise spre ușă și până în momentul acesta fața ei trecuse, pe rând, prin toate culorile curcubeului ajungând în final la culoarea străvezie a unui cadavru... Simțea că rămâne fără aer. Seara debutase atât de frumos iar acum totul se îndrepta vertiginos spre dezastru. Avea sentimentul ca pământul îi fuge de sub picioare. Casa era plină de musafiri și toți erau oameni importanți din lumea în care tatăl ei se învârtea. Ziua de naștere a tatălui său și plecarea ei la facultate erau două motive care trebuiau sărbătorite iar când era vorba de petrecere totul era aranjat până la cel mai mic detaliu. Ura când ceva nu mergea cum trebuie iar venirea lui Nicu era ca bulgărul care putea declanșa o adevărată avalanșă. Trebuia să scape repede din această situație chiar dacă nu-i convenea de loc să cedeze... Cuvintele lui Nicu aterizară ca o palmă trezind-o din gândurile care se derulau cu rapiditate prin mintea ei. – Scoate-l! Dacă nu îl iau eu... cu deget cu tot! – Dar, Nicu... – N-am timp de pierdut! Sau poate vrei să chem poliția? Chiar sunt curios ce-ar zice... fata lui tăticu' mare șef de bancă o hoață notorie! Îți dai seama ce articole ar apare în ziar... ce vor vui televiziunile... ha ha ha... Scoate-l! Juca tare băiatul. Îl privea cu ochii unui șoricel speriat – Imediat, dă-mi drumul că trebuie să ud degetul că nu iese altfel zise Miruna care arăta de parcă își pierduse toată îngâmfarea și în ochii căreia jucau acum lacrimi. Nicu lasă capul în jos și luă degetul în gură umezindu-l strânsă dinții pe deget și trăgând ușor scoasă inelul rămânând în final cu el în dinți. Îi dete drumul la mână privind-o cu scârbă.

– Să nu-mi mai ieși în cale! Nu voi uita niciodată ce-ai făcut!

să intre în casă. Își așeză coatele pe genunchi și își spijini capul în mâini.

S-a întors pe călcâie a făcut un gest scurt către tovarășii lui care asistaseră tăcuți la toată scena și se îndreptară cu toți spre ieșire.

Își aducea aminte anii copilăriei la sărbători când mama lui îi zicea lu' mama Gina

Gicu se făcuse mic într-un colț privind speriat la ei. Au ieșit fără să mai zică nimic și fără să privească în urmă! * Mașina își tăia drum spre casă prin întunericul nopții de vară. Viorel îndrăzni să spargă tăcerea ce se lăsase și să întrebe dacă mai merg în club. Mihai îi dete un cot în coastă făcându-i semn să tacă dar Robert care era la volan se întoarse spre Nicu și dând din cap întrebă scurt – Încotro? – Acasă, pe mine mă lăsați acasă. Scârțâitul frânei pe asfalt sfâșie liniștea nopți trezind câinii din amorțire. Nicu se dete jos din mașină și închizând ușa bagă capul pe geamul deschis să dea mâna pe rând cu băieții – Aveți grijă! – Noapte bună! răspunseră și băieți în cor Făcu un pas înapoi iar mașina țâșni în noapte pierzându-se rapid după colțul străzii. Rămase pe loc privind după ea apoi întoarse capul privind spre căsuța din dreapta. Se născuse și crescuse în cartierul ăsta mărginaș dar liniștit, unde aerul cu miros de apă te învăluia seara lăsându-şi amprenta în ființa ta ca un semn în calea neuitării... aici trăise cele mai mari bucurii, cele mai sfâșietoare dureri, cele mai frumoase clipe și realiză că prin toate nu trecuse niciodată singur... Lavinia fusese mereu acolo, parte din viața lui, umbra lui, ființa care îl cunoștea mai bine decât oricine, lângă care își regăsea liniștea și putea să înțeleagă și să-şi depășească toate gândurile, grijile și frământările care îl măcinau. Nu-şi putea imagina viața fără ea. Ajunsese o parte din el, de fapt mai mult decât o parte... pentru că îi stăpânea toate gândurile, îi alerga prin vene cu fiecare picătură de sânge dar mai ales devenise unicul locuitor al inimii lui! Și reușise asta fără să și-o propună! Prin blândețea, prin seninătatea, prin natura ei tandră și iubitoare. Mamele lor fuseseră mai mult decât vecine, fuseseră prietene bune. Se ajutau și se sprijineau una pe alta de câte ori aveau nevoie... Oftă lung și se așeză pe bordură. Nu avea chef

– Împrumută-mi și mie o fată, că tu ai două, că uite năzdrăvanul meu nu mă ajută cu nimic! – E, Licuțo, Licuțo! Când ți-oi cere eu dobândă pentru asta... – Lasă, fă Gino că ți-l las pe fiu-meu dobândă! Și i-l lăsase... de tot... Într-o dimineață de iarnă nu se mai trezise... Erau în clasa a-V-a. Anii trecuseră dar durerea lui era la fel de vie sfredelindu-i măruntaiele. Mama Gina îl adoptase de atunci iubindu-l ca pe fetele ei. Aproape că se mutase la ea... Nici nea Ion nu făcuse diferență. Tatăl lui era mereu plecat cu serviciul și prea puțin timp petrecea cu el. Avea de toate nu-i lipsea nimic... decât dragostea părinților. Dar primise suficient de la mama Gina și nea Ion. Ei îi făcuseră copilăria frumoasă și datorită lor era omul de azi. Își aducea aminte zilele de după moartea mamei... cât de greu îi fusese și de câte ori vrusese să renunțe dar mama Gina o mutase pe Lavinia în clasă cu el să-i fie alături și îi fusese. Mereu... Anii de generală se terminaseră și veniseră anii de liceu. Se despărțiseră. Ea mersese către pedagogic el către economic. Dar tot împreună își făceau temele tot împreună plecau dimineața chiar dacă nu mergeau decât o parte din drum împreună. * Se transforma pe zi ce treacea sub ochii lui din copila slăbuță cu două codițe subțirele devenise o adevărată domnișoară. Trupul i se împlinise căpătând forme de vioară ale cărei muzici îi curgeau direct în vene făcându-i sângele să alerge mai repede. Și el se schimbase. Nevoia îl făcuse să se maturizeze înainte de vreme. Își luase un aer de golănaş ca să poată înfrunta mai ușor răutățile copiilor. Chiar dacă nu avea note de zece și încerca să păstreze totul în aceeași notă de rebeliune învăța foarte bine. De fapt și profesorii îl intuiseră... Știa întotdeauna răspunsurile dar obrazniciile, bravările față de colegi îi aduceau mereu note mici și scoaterea din clasă. Prima dată o sărutase de ziua ei. Îi adusese cadoul ca toți ceilalți și căutase un loc mai retras să i-l dea. Nu avusese intenția să o sărute deși dacă stătea bine să se gândească acum după atâția ani dorința mognea de mult în el doar că nu își găsise încă un nume... A prins-o pe holul mic dinspre bucătărie și s-a aplecat să o sărute pe obraz ea s-a ridicat pe vârfuri și poate întâmplarea poate norocul din cauza vitezei sărutul nu a aterizat pe obraz ci pe colțul gurii. A fost suficient ca ceva să se frângă în el 21

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

și dorința să erupă cu putere. A sărutat-o din nou grăbit cumva de teamă să nu se răzgândească și Doamne cât i-a plăcut gustul ei... Nu s-ar mai fi oprit dacă tanti Gina nu ar fi strigat-o să vină mai repede cu vaza să așeze florile în ea. Surpriza fusese să regăsească aceleași dorințe ascunse și la ea. Îi răspunsese cu o dăruire totală ca și cum aștepta de mult iar ceea ce se întâmplase era ceva atât de firesc, de normal... O urmărise toată seara cu toate simțurile întinse la maxim dar nu reușise să mai rămână singur cu ea. O invidia pentru fericirea ce radia din zâmbetul ei pentru lumina din ochi care îl învăluia de câte ori privea spre el fierbându-l la foc mic. Atunci i se păruse că îl torturează pentru că nu știa cum să-i tălmăcească privirile acum după atât timp înțelegea că revărsa spre el toată dragostea ei. Îl iubise atât de mult... Iar acum... acum simțea că înnebunește gândindu-se că pierduse această dragoste. – Doamne! dă-mi putere să descâlcesc această încurcătură. Mi-ai luat mama nu mi-o lua și pe ea! * Pisoiul se frecă de el torcând. Îl privi un timp mângâindu-l pe ceafă. – Și ție ți-e dor, nu-i așa... Oftă și se ridică. – Hai să ne culcăm... noaptea e un sfetnic bun. Deschisă poarta și intră. Pisoiul îl urmă cuminte. Aleea era luminată slab de un bec așezat asupra ușii de la intrare. Apasă clanța încet să nu facă zgomot. Nici nu se crapă ușa bine că motanul se strecură primul în casă. Zâmbi privind în urma lui și se strecură și el fără zgomot urmându-i exemplul. – Tu ești, Nicule? – Da, tată! – Ai venit? Vezi că ai mâncare pe aragaz. E caldă încă. N-am știut când ajungi și am mâncat. – Lasă, tată, nu-i nimic. Nu e prima dată când mănânc singur. Ieșind din birou tatăl îl privi lung. – Ce-ai făcut? Se oprise în ușa bucătăriei și privi către tatăl său – L-am luat. – A zis ceva? – Nimic. Nici nu am stat să o ispitesc. Oricum, pentru mine, cu toate explicațiile pe care mi le-ar fi dat nu m-ar fi putut face să înțeleg acest act de cruzime... Se întoarse și intră îndreptându-se spre aragaz. Tatăl traversă holul și intră în bucătărie curios să afle mai mult. – Poate că era geloasă. Pe moment tăcu rumegând cuvintele, își puse mâncarea în farfurie și întorcăndu-se brusc spre 22

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

tată-su care se rezemase de tocul ușii, începu să gesticuleze cu polonicul în aer: – Tată, nu i-am dat niciodată de înțeles, nici măcar printr-un gest, că m-ar interesa ca femeie! – Tocmai asta a luat ca o profundă jignire. Mintea femeilor e încâlcită... uneori mă întreb cum se înțeleg pe ele însele! Bucătăria era micuță dar modernă. Utilată complet. Lasă polonicul din mână în chiveta de lângă aragaz și se întoarse spre colțar. Așeză farfuria pe masă apoi trase sertarul de la bufet și luă o lingură. – A fost colega mea patru ani de zile. Am împărțit și bune și rele. Niciodată nu a fost între noi nimic altceva decât prietenie. Știi foarte bine că plecam cu băieții și ea era cu noi al cincelea element! Era una de-a noastră... Înțelegi, nu?! Doamne când mă gândesc că nu aveam secrete față de ea... Știa destul de bine ce simt pentru Lavinia, știa ce semnifică inelul pentru mine și că așteptam să terminăm școala să i-l dau. Cum a putut face asta?! În timp ce vorbea luase pâinea din cutie și se așezase la masă. – E o femeie frumoasă, o femeie pentru care unii bărbați ar da orice! E stilată. Și probabil i se părea de neînțeles cum tu poți să vezi prin ea, complet îndrăgostit de Lavinia. Se desprinsă de toc și deschizând ușa frigiderului își scoasă o bere. – Vrei? – Da, ia-mi și mie una. Dar tot nu înțeleg cum a putut ticlui un plan atât de pervers... Știi doar că purtam inelul mamei la gât, pe lănțișor. Nu l-am dat jos de la gât niciodată apoi dintr-o dată, în noaptea de după absolvire, când am petrecut cu toții aici adormind care pe unde, brus s-a desfăcut încuietoarea... Eram prea mahmur, de fapt toți eram, altfel cred că ne-am fi dat seama că nu e posibil așa ceva! Doamne! Am căutat înnebunit inelul. Am răscolit toată casa! Și ea a rămas cu noi și insista să-l căutăm când de fapt ea desfăcuse încuietoarea lanțului! A plănuit totul cu sânge rece! A mizat pe faptul că în veci nu aș fi bănuit-o! – Îmi amintesc cum încerca să-ți inducă ideea că e un semn lăsând de înțeles, că mamei tale nu i-ar fi plăcut ideea ta de a i-l da Laviniei. – Da, da! Ai dreptate, uite acum că mi-ai zis îmi aduc aminte perfect că vreo câteva zile s-a tot învârtit în jurul subiectului... Dar ce nu pot înțelege și mă doare cel mai tare e de ce Lavinia nu a venit sămi zică nimic... De ce a înghițit minciunile Mirunei, de ce s-a îndoit de dragostea mea? De ce a crezut măcar o clipă că aș fi putut să mă vând. (va urma)

Maria-Ileana Tănase

Poveşti de Crăciun – Moş Gerilă & Moş Crăciun În calendar se schimbase, de puţin timp, fila cu octombrie, iar de la înălţime afişele publicitare sfidau cu tot felul de imagini şi decoraţiuni specifice Sărbătorilor de Iarnă. Decembrie a aterizat forţat în vitrinele magazinelor şi supermarketelor, o explozie de produse expuse într-o manieră supărător de comercială. Luna decembrie pare să fi venit deja, dacă te plimbi printre rafturi... ajungi să dai cu ochii de standurile frumos colorate şi ornate, dedicate Crăciunului. Lumea s-a globalizat, nu numai în România sau Europa de Vest se întâmplă aşa ceva, ci peste tot în lume.Trăim demult, într-o eră a consumismului, mediile de publicitate şi marketing, distibuitorii, agenţii comerciali în goana lor după vânzări şi implicit câştig, strică magia Crăciunului. Am ajuns să ne grăbim în toate şi cu siguranţă, vom descoperi în ianuarie reclame cu iepuraşi şi ouă pentru Paşte. Dar nu asta este intenţia mea, sunt sigură că le ştiţi şi trăiţi pe toate, iar viitorul nu ne va scuti de publicitatea agresivă... important să le cunoaştem şi să nu depăşim graniţa ce separă interesul pur mercantil de magia acestei mari sărbători creştine. Dincolo de toate acestea, cu o bucurie imensă doresc să vă povestesc o fărâmă din copilăria mea şi dintre toate amintirile, una se întoarce mereu, plăcută şi cuminte: Moş Gerilă & Moş Crăciun, simţind de fiecare dată parfumul acelor vremuri. Acum la distanţă de jumătate de secol, rămâne o întâmplare hazlie şi nu-i aşa că v-am stârnit curiozitatea? A fost o vreme când, oricât m-aş fi străduit nu reuşeam să înţeleg cum, de este posibil să existe doi Moşi: Moş Gerilă şi Moş Crăciun. Primul, un impostor, venea la grădiniţă iar mai apoi la şcoală, iar celălat era un clandestin şi ajungea numai, acasă. Nu ştiu să spun exact câţi anişori aveam, dar prima amintire coboară când mama ne-a spus să căutăm sub pernă că a trecut Moş Crăciun şi a lăsat daruri. Găseam doar, câteva dulciuri... nimic

deosebit. Dar prima amintire mai clară şi un cadou mai substanţial, a fost o păpuşică (vă amintiţi păpuşele acelea cu faţă dintr-un carton rezistent-tip mucava?) căci până atunci avusesem doar, păpuşele din cârpe făcute de mama sau bunica. Nu m-am bucurat prea mult de acest dar, mult visat şi aşteptat, căci într-o zi pe când mama spăla rufe în ciubăr (găletar-regionalism) am îmbăiat şi eu păpuşica, la fel cum ne făcea baie mama... vă imaginaţi ce s-a întâmplat; mucavaua s-a muiat şi a început să se exfolieze faţa, iar păpuşica a devenit un fel de monstru. Şi dacă v-am spus păţania cu păpuşica, tare aş dori să vă povestesc cum era şi baia-lăutul, pe atunci. Mama încălzea apă multă, cam pentru jumătate de găletar-ciubăr, pe care-l aşeza în mijlocul odăii duşumite, ne lua pe rând şi ne spăla pe cap cu săpun făcut în casă cu aromă de mentă şi pelin. După aceea ne cufunda tot pe rând, în apă preparată cu leşie de cenuşă, ne zolea (freca) cu o cârpă albă de in iar când ne scotea din găletar eram roşii, ca un rac. Pe timpul acela nu existau şampoane, spumante de baie, halate, cazi cu hidromasaj şi cabine de duş. Se făcea baie în găletar - ciubăr, dar nici păduchi nu am văzut. A fost nevoie să treacă mult timp, i-am descoperit după Revoluţie. Dehh... şi păduchii au aşteptat democraţia, iar într-o zi m-am trezit cu aceşti „chiriaşi” aduşi de copii, de la şcoală. Cam aşa se trăia acum, mai bine de jumătate de secol... Dar n-am uitat de Moş Crăciun şi nici de impostorul Moş Gerilă care venea doar, la serbarea de la şcoală. A mai trecut un an şi sub pernă am găsit o jucărie cu cheiţă... o balerină ascunsă într-un nufăr. Şi tot am învârtit cheiţa până când balerina sa dezmembrat iar jucăria s-a stricat… şi iarăşi un an de aşteptare. Între timp crescusem, dar şi dorinţa de-al întâlni pe Moşul, căci primeam numai explicaţii (le cunoaşteţi prea bine) că este tare bătrân şi grăbit să ajungă la toţi copii, etc. Dar în anul următor părinţii au decis că-i timpul, să facem cunoştiinţă cu mult doritul Moş-Crăciun. Într-o dimineaţă, mama ne-a trezit tare devreme, era întuneric şi nu înţelegeam ce se întâmplă, numai când trecea părintele Isac cu Ajunul Crăciunului ne trezea cu noaptea-n cap. Eram anunţaţi că Moşul se apropie de casă şi să-l întâmpinăm cu bineţe chiar şi-o poezie frumoasă. Mama deschide larg uşile de la antreu, apoi odaie şi... suspans, un brad imens împodobit cu tot felul de globuleţe, beteală, lumânări 23

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

din ceară, bomboane în staniol colorat, legate şi... şi cineva care se tot chinuia să-l introducă pe uşile mari, dar neîncăpătoare. În sfârşit Moşul... MoşCrăciun!!! Când l-am văzut m-am întristat şi descurajată l-am privit cu suspiciune... nu semăna defel, cu cel văzut în cărţile mele de poveşti. Nu avea rost să stric magia momentului, mai ales că fratele meu mai mic, tremura de emoţie când a trebuit să spună poezia. În urmă cu peste cincizeci de ani, de unde să găseşti costumaţie adecvată? Lau adaptat în persoana unui liceean din vecini şi îmbrăcat cu o şubă îmblănită, încălţat cu cizme de cauciuc, parcă era electrician ca tata, pe cap purta căciulă de oaie întoarsă pe dos iar faţa mânjită cu tăciuni şi acoperită cu un ciorap de naylon. Aşa negru, semăna mai mult cu Othello sau o sperietoare, decât cu mult doritul şi aşteptatul MoşCrăciun. În acest mod s-a desfăşurat prima mea întâlnire cu Moşul... o întâlnire chiar, de pomină. Dar pentru verii mei de la oraş, acel Crăciun, a fost un mare ghinion. Locuiau la curte şi bradul împodobit de părinţi a fost lăsat afară iar ei puţin mai târziu, invitaţi să descopere darul lăsat, căci Moşul fiind foarte bătrân şi grăbit, n-a mai aşteptat. Dar surpriză... bradul parcă intrase în pământ. În cele câteva minute care s-au scurs până când verii mei au ieşit în curte, dintre cei mulţi care au trecut pe stradă şi au văzut bradul (doar era Ajunul Crăciunului) cineva a intrat în curte, apoi a dispărut în noapte cu tot cu brad. Timpul a trecut... noi am crescut, dar şi magia Crăciunului din copilărie s-a volatilizat. Între timp Moş-Crăciun al meu, a mers la facultate iar peste ani a ajuns chiar, director la o întreprindere dintr-un oraş de la Dunăre. Acum, este un pensionar, respectabil, liniştit, un bunic fericit şi probabil deapănă la nepoţei o parte din aceste întâmplări. În puţinele ocazii, când ne-am văzut, neam amintit, povestit şi amuzat de rolul jucat în piesa „De-a Moş Crăciun”. La distanţă de jumătate de secol, rămâne o poveste hazlie o amintire dragă, pe care o voi împărtăşi la timpul potrivit şi viitorilor mei nepoţi. Cu siguranţă, Dumnezeu îmi va face acest dar... o adevărată binecuvântare. Voi ce amintire aveţi despre prima întâlnire cu Moş Crăciun, mai ţineţi minte? Încercaţi un exerciţiu de memorie şi mai mult ca sigur o să simţiţi parfumul şi nostalgia acelor vremuri.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Viorica Gusbeth

Anii trec, amintirile rămân... Sărbătorile de iarnă. Crăciunul, Anul Nou, să nu uit Sfântul atât de drag copiilor, Sf. Nicolae, minunatele sărbători creștine ce lasă în sufletele noastre minunate trăiri. Era o iarnă grea, grea de tot, aşa cum numai în nordul ţării poate să fie, acolo unde stau de strajă la distanţă egală două oraşe ce păzesc istoria: Suceava şi Cernăuţi, Într-un orăşel aflat sub troienele viscolite se făceau pregătirile de întâmpinare a sărbătorilor de Crăciun, a Naşterii Domnului. Bărbatul, aduse un braţ bun de lemne să le fie bine şi cald copiilor. – Bărbate ce ne facem, rămânem în iarna asta fără brad, de Crăciun? Viscolul ăsta şi troienirile ne închid în casă, bine că am copt de toate că am gătit ce trebuie, peste două zile e ajunul, bărbate! Ce facem cu copiii, unde punem cadourile dacă nu avem bradul? Şi să-ţi spun drept bărbate, casa simte nevoia mirosului de brad, nici nu vom simţi căs sărbătorile. Tatăl se încruntă, nu-i spuse nimic nevestei, dar mintea lui pregătea, punea ceva la cale. – Vom vedea femeie, cum va fi, poate se îmblânzeşte vremea, măcar să putem ieşi din casă. Cei doi copii, blocaţi şi ei în cameră, priveau trişti pe fereastră.Unde ai lăsat sania, Dorule? îşi întrebă fratele, Felicia. – Pe gang, am acoperit-o cu un preş să n-o vadă mama. Ce zici, când se duce să mulgă vaca, o tulim la sanie? – Cum să mergem seara? Tu nu ai văzut ce troiene sunt în ogradă, nici nu poţi ieşi pe poartă. Mai răbdăm şi noi, ce să facem! Hai să jucăm moara, că te-am bătut ultima dată şi te bat şi acum. Doru pufni supărat pe soră-sa care mereu se dădea „mare”. Lasă că o aranjez eu. O să-i arăt că sunt mai bun decât ea! – Felicia, ai auzit-o pe mama? Crede că nu vom avea brad de sărbători. Tata nu a spus nimic, ce ne facem, cum să vină Crăciunul fără brad?

– Şi unde mai pui, Doru, că am pregătit cu mama şi am copt, steluţe, inimioare, am făcut din aluat şi un Moş Crăciun, şi nu avem ce împodobi. Felicia avea nouă ani, Doru, zece. Fraţii se împăcau de minune. Îşi programară să meargă la colindă la rude, să împodobească bradul doar ei doi, să facă părinţilor acest cadou, că nu aveau ei bani de cadou. Felicia, în una din zile scotoci în dulap şi găsi un pachet bine învelit, nu a vrut să rupă ambalajul să nu cunoască mama, dar trase concluzia: acolo sunt cadourile noastre. – Dorule, mama a cumpărat deja cadourile, noi ce cadou dăm părinţilor? – Păi ce crezi tu, am eu bani de cadouri? o să fac eu ceva să-i bucur, îmi vine ceva în minte. Aş fi mers după brad, să-l aduc eu! Stai, Doru, aici nu găsim brad la piaţă, ştii că tata merge la pădure în fiecare an şi taie un brad frumos pentru noi. Îi dă doi-trei lei lui moş Vasile, pădurarul, şi gata. Tu ştii, Felicia, i-am auzit pe părinţi vorbind că pădurea asta imediat de după deal, bucata dinspre gârlă unde mergeam noi să paştem vaca, ar fi a bunicilor, şi se judecă cu Statul să primim moştenirea de la bunici. Nu reuşesc să primească înapoi bucata de pădure, chiar dacă au acte.

A venit Primăria cu maşini de curăţat, reuşiră să cureţe străzile principale, restul rămase în stăpânirea şi forţa braţelor bărbăteşti, uneori chiar şi a muierilor vânjoase. Doru ieşi din casă, fie ce-o fi! Să încerce să vadă de e măcar o potecă pe uliţă, că, are el grijă să mărească poteca. Ieşi din casă cu ghetele nelegate la şireturi. Alunecă, se împiedică, prima experienţă cu zăpada fusese făcută. Se ridică sprinten, bombăni ceva, îşi legă şireturile cu mâinile îngheţate, dar trăgând după el sania uşoară. Uhu! Poteca îngheţată îl primi cu bucurie. Nici nu se aşeză bine pe sanie că neruşinata aproape că plecă fără el. În graba mare îi căzu, căciula de pe cap dar nu avu timp să o ridice, porni la vale, în mare viteză. Era seara. O lună rece, batjocoritoare, îl urmărea pe singuraticul copil, nimeni nu se vedea pe uliţă, doar mirosul fumului ieşind din hornurile caselor, pătrunzându-i în nări îl aduceau cu mintea pe uliţa pe care aluneca. O, a fost nemaipomenit! Ce se va supăra soră mea când îi voi spune ce grozav a mers sania. Trăgând-o acum la deal îşi făcea calcule că ar încerca să se mai dea odată, cu sania: nu-i păcat de poteca asta pe care am lărgit-o, eu? Coborî din nou în viteză ameţitoare. Apoi încă o dată. Nu simţea frigul, uitase de căciulă, obrajii îi ardeau de ger dar şi de plăcere.

Ce greu este să fii adult! Eu nu vreau să fiu tată, nu vreau să mă duc la serviciu. Nu-i auzi pe ai noştri că sunt tare necăjiţi?

Se opri totuşi, gândindu-se că părinţii or fi terminat treburile şi nu-l vor găsi în casă,- să vezi atunci cum mă ceartă amândoi.

Au tot discutat ei, dar nu era rost nici de sanie, nici de vorbă cu mama.

Dar se întoarse, pentru că uitase de căciulă. O găsi cu greu, era acoperită de zăpadă,- iar ninge după cum se vede, îşi zise.

Tatăl se duse să cureţe la animale, mama se duse probabil să mulgă vaca. Hai, ridică-te, Felicia! Acum, scot sania, poate reuşim să coborâm măcar de două ori, strada. Strada, mai bine zis, uliţa, nu era lungă, să fi avut douăzeci de case bătrâneşti, dar era în pantă, numai bună de sanie, dar vai şi amar de bătrânele ce veneau spre casă cu sacoşe pline. Era greu la deal! Era greu la deal chiar şi cu sania, dar puştimea pusese stăpânire pe uliţa care dădea într-o stradă importantă, pe care se circula intens, era şoseaua ce ducea spre punctul de frontieră. De două zile de când viscolise şi ninsese tare, nu era chip să ieşi din casă. Troiene ce ajungeau până la înălţimea coşului casei, mormane de zăpadă viscolite, acopereau micul orăşel.

Privi pe fereastră, o văzu pe Felicia că se uita la televizor, doar erau în vacanţă, aşadar e linişte. Intră tiptil, îşi lăsă sania pe gang, o acoperi iară, şi cu obraji plini de seva vieţii intră fericit, fericit, pentru că ei părinţii nu aveau habar că el a fost pioner, a încercat primul, uliţa. – Ai venit! Bine! Nu te spun lor numai dacă o sămi laşi mie o săptămână întreagă sania. Uite scriu aici şi semnezi că, te cunosc eu m-ai putea minţi. – Nici nu mă gândesc! Se auzi portiţa de la grajd închizându-se, semn că se întorceau părinţii. Doru se muie şi-i zise: bine fă hârtia că o semnez, na! Dar vii tu la mâna mea. 25

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Părinţii intrară în bucătărie, tatăl strigă: Felicia, Doru, să mai aduc lemne? deschise uşa camerei: da, e de ajuns de cald! dar ce-i cu tine băiete, ai temperatură de eşti roşu în obraji? îi puse îngrijorat mâna pe frunte. noroc că se mai încălzise fruntea niţel, că altfel ar fi pipăit tata, o frunte de minus zece grade.

prăjiturile. Îşi puse pe o farfurie câteva bucăţi una mai suculentă, mai cremoasă, ca cealaltă. Mânca cu poftă, pentru că mama nu-i dădea voie să se „îndulcească” decât în prima zi de Crăciun, dar îi făcea plăcere să mănânce când are ea poftă nu când se cade „de parcă mă vede Dumnezeu şi se supără că am mâncat o prăjitură”!

Tatăl se aşeză pe marginea patului Feliciei, privind spre ei, copiii lui dragi:

– Hai, Felicia, ajută-mă să aduc încă două scaune la masa că vine părintele cu încă trei persoane şi le pregătesc ţuica fiartă şi nişte plăcinte… hai m-ai repede fată, acuşi e aici preotul!

Măi copii, s-ar putea că iarna asta să nu avem brad, nu pot merge la pădure pe vremea asta. dar am vorbit cu mama, să tăiem bradul cel mic din spatele grădinii. Nu! ţipară ambii copii. Nu tată, nu-l tăia, mai bine rămânem fără brad... Ştii, tată, zise Doru, când am sădit eu bradul acela, l-am pus, gândindu-mă, că eu voi creşte odată cu el. Tatăl se uită mirat la ei, crezuse că vor primi fără comentarii propunerea lui, poate cu bucurie, dar văzu, că nu era aşa. Se bucura că ei au reacţionat astfel. Am copii buni, gândi! – Bine, fie cum vreţi voi, vom avea o sărbătoare de Crăciun fără brad. Tatăl ieşi din cameră, o auziră pe mamă strigând: la masă cu toţii, urgent, că am multă treabă în seara asta. Doru mâncă cu mare poftă. Mestecă bine băiete, ce grabă pe tine, zise tatălvezi nevastă, are poftă de mâncare chiar dacă nu a fost pe afară. Doru şi Felicia s-au privit, cât pe-aci să pufnească în râs. Încă o zi şi mâine e ajunul Crăciunului. Mama făcea ultimele pregătiri. Azi, pe la ora unsprezece ajunge preotul şi la casa lor. Să sfinţească bucatele puse cu multă răbdare şi dragoste de stăpâna casei, pe masa din sufragerie. la mijloc un colac rotund copt de mama, de două zile. Apoi bucatele ce se mănâncă în seara de ajun:supă de roşii cu orez, ciuperci cu mujdei de usturoi, colţunaşi umpluţi cu varză, salată de cartofi cu măsline, compot de prune, uscate astă toamnă pe grătarul de nuiele din grădină. Şi alte câteva mâncăruri, douăsprezece feluri, aşa-i obiceiul în Bucovina. Aşadar pentru seara de ajun fără carne, doar mâncare de post. Mama se sculă devreme să pregătească masa pentru sfinţire. Felicia

deschise

dulapul

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

unde

ţine

mama

În timpul ăsta cât mamă şi fiică se pregăteau pentru venirea preotului să sfinţească bucatele, tatăl se duse la Primărie. De altfel, acolo lucra el, funcţionar. Spirule, eşti căutat la telefonul din Secretariat. Spiru ridică telefonul şi auzi glasul vărului său, Dan: păi bine, vere, mâine e ajunul Crăciunului şi nu mă înviţi în oraşul tău pe care nu l-am văzut de trei ani? – Dane!! Ce faci omule cum de mă suni, am crezut că te-ai mutat în Siberia că nu dădeai nici un semn. Ultima oară a fost acum un an în urmă, aşa este? – Spirule ultima surpriză! Vin la voi, mai bine zis venim: eu, Katia şi Dorin al nostru, îţi aduc un brad, omule de aici din pădurile Cernăuţiului, că la voi e o iarnă grea, de la noi a plecat, viscolul cel mare, acum e bine. Sosim pe la ora patru după amiază. Am pregătit maşina deja. În două ceasuri, dacă nu stăm prea mult la vamă, suntem la voi. Să nu începeţi cina de ajun fără noi, aşteptaţi-ne! Te salut, ne vedem mâine. Spiru puse telefonul în furcă, privi buimăcit la secretară. Soseşte vărul dumneavoastră de la Cernăuţi? aşa am înţeles, nu vă supăraţi că am auzit discuţia! – Da, Olga, vine Dan cu familia la noi. A mai fost acum trei ani la mine, suntem veri după bunici. Bunicii noştri erau fraţi. Dumnezeu să-i ierte că s-au dus de mult! Ce veste minunată am primit! Ce se va bucura nevastă-mea! Dar copiii! Când le povestesc că vine unchiul cu brad din pădurea Cernăuţilor, vor fi foarte fericiţi. Ştii, Olga, era să facem sărbătorile fără brad. Cum de a simţit Dan că nu avem brad? Ca să vezi, omul ăsta simte româneşte!

Nina Gonţa

O carte pentru tine

– Crezi în comentariile de acolo? Toate sunt măsluite, aranjate, scrise chiar de ei. Numai laudative, ca să-şi vândă ceasul! îi spuse un coleg de muncă, căruia îi povestise păţania. – Să vezi ce le fac!!

Mofturi moderne... (din viitoarea carte de proză, FĂRÂME) Acum râde de el însuşi. De ce i-a fost dat să păţească. Nu e nimic straşnic, dar este, din punctul lui de vedere, revoltător. Eu însă consider că aşa le trebuie ăstora care se încred orbeşte în comerţul de pe internet. Oi fi eu mai rămasă în urmă de viaţă, dar nu am încredere în magazinele on line. Pe internet mişună escrocii, manipulatorii, care aşteaptă să-ţi smulgă şi ultimul ban din buzunar. La fel şi cu reclamele de tot soiul de la televizor: „sunaţi acum”, „în câteva ore se termină stocul”, „aveţi reduceri, primiţi două produse în loc de unu la acelaşi preţ, ba chiar trei...” etc., etc. N-am cumpărat încă nimic de pe internet. Apoi, cum să-ţi încredinţezi datele card-ului, când în jur se fură, se falsifică date!? Oi fi un Toma necredinciosul, o panicată de orice şi din orice, dar, paza bună trece primejdia rea. Şi, cum vă spuneam, un cunoscut al meu suferă de boala telefoanelor performante, a bicicletelor de ultima oră, a ceasurilor, a parfumurilor alese... şi a altor produse abia intrate pe piaţă. E la curent cu toate, primeşte pe adresa lui de email anunţuri şi informaţii de tot soiul, până şi despre cele mai trăsnite produse, cum ar fi cele de „performanţă” masculină, de parcă atunci când te lasă mamanatură, mai poţi face mare... performanţă. Dar, m-am abătut. Aşa, el a dat de nişte ceasuri care interacţionează cu telefonul mobil. Poţi să vorbeşti cu cineva folosind ceasul, poţi asculta muzică, ba chiar să faci poze. Şi multe alte multe lucruri, de exemplu să stai pe Facebook cât vrei, uitându-te... în ceas. Nefiind prea scump, şi-a comandat unul. I-a venit tocmai de la Cluj. E clar, a plătit ceasul şi... curieratul. Dar bucuria lui a durat puţin, descoperind că ceasul nu era chiar ca-n povestea de pe internet. Nu întotdeauna se reuşea conexiunea, se pierdea des legătura, pozele ieşeau anapoda, dar cel mai rău lucru: nu putea să intre pe adresa de email, căci jucăria” era chinezească şi „google” lor se numea altfel... Nu avea acces şi astfel nu putea să-şi facă un cont. De fapt la ce i-ar fi folosit google-ul chinezesc? Se ştie că chinezii au restricţii pe internet impuse de guvernul lor comunist. A intrat pe site-ul firmei. Nu prea a găsit persoane care să fi contestat produsul.

– Ce-o să le faci? A sunat la firmă. Să se plângă. Se făceau morţi în păpuşoi: – N-ar trebui să fie aşa. Nu ştim de ce. Reveniţi cu un telefon, să întreb colegii... Trebuia mai bine să luaţi marca cutare... Puteţi să cumpăraţi altul, mult mai performant, iar pe acesta să ni-l returnaţi. Nu ştia ce să facă. Voia... detalii. A sunat şi seara. Nu i s-a mai răspuns... A intrat iară pe site. A căutat marca mai performantă, despre care i se spusese în dimineaţa acelei zile. Da, într-adevăr, poate cu ăsta nu va avea probleme. Avea şi o reclamă - beton! A comandat noua marcă. „Pe cel vechi îl voi trimite înapoi!”, gândi. Marfa i-a venit repede, la vânzări sunt... operativi. A vrut să returneze vechiul ceas cu ei, dar nu i s-a permis. – Noi nu ne băgăm în asta, noi suntem firmă de curierat, etc., etc. A mers la poştă, a făcut pachet... toate formalităţile. Îşi sună tovarăşul: – Ce-ai făcut? N-o să-l mai vezi! Ăştia nu-ţi vor returna nici banii, nici marfa. Mai bine ţi-l opreai şi pe ăsta, că nu costa chiar mult... Mi-l dădeai mie. – Că bine zici! Merg la poştă, poate încă nu l-au trimis... Acuma are două. Ar trebui să facă cadou unul dintre ele. Aşteaptă ziua de naştere sau alt prilej să i-l dea colegului său. Câte odată se distrează cu cel vechi, căci cel „mai performant” s-a dovedit a fi şi mai complicat de conectat la telefon. Principalul că ceasurile sunt mari, arătoase, nu ca cele obişnuite, se vede că e ceva mai... altceva. Mare lucru nu face cu ele, bine măcar că arată ora şi... meteo. Dar... l-au costat aceste două jucării - mofturi moderne. Acum i-a mai trecut supărarea şi revolta. I-o fi o lecţie de viaţă... Mai deunăzi mi-a spus însă că a văzut alte ceasuri. Şi mai şi, cu cameră video inclusă... şi alte multe chestii moderne. – Cumpără-ţi dacă nu ai ce face cu banii. Trebuie să îmbogăţeşti pe cineva. La tine asta-i o boală... cronică. Ce bine că eu n-am mofturi moderne, care... costă!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mioara Anastasiu

Viața ca o ciornă Fragment Bătrânul, rămas acum văduv, pândea ușa de intrare în casa Mariuței. – Făă, ai făcut traftir din casă! Felinar roșu îți mai trebuie! Apoi, șopti ca pentru sine: A dracului curvă, nu se lasă, dom’ le, de nărav! Altădată, împins de la spate de poftele trupului, sau de închipuiri senile, i-a strigat la ușă: – Ce-are, fă, banii mei? De la alții iai bani, ai mei nu merge, ha? Dar nu a primit nici un răspuns. Mariuța și-a tras gard pe toată lungimea curții noastre, până la ușa ei. A făcut gard și în curtea lui Iancu, din scânduri groase, înalte. Spunea că l-a văzut pe Iancu cum urina în curtea ei: – Fă, ne spunea nouă, fetelor care o vizitam, dacă îl mai văd o dată, mă apropii tiptil, tiptil, și îi tai sula, că o bagă prin gard, când se pișă! Nicu Căzănișteanu a văzut într-o zi un bărbat care mergea iute pe gang, spre intrarea în casa Mariuței. – Măi tovarășe, l-a strigat el, ia vino până aici! Omul s-a uitat peste gard și, văzând în curtea vecină cu gangul un bătrân infirm, s-a întors din drum și a intrat pe poartă. Era un bărbat solid, înalt, cu fața rumenă. – Uite, care este treaba, l-a abordat bătrânul direct, o iei dumneata, sau o iau eu? – Ce să iau? – Pe Mariuța! Omul nu înțelegea ce vrea moșul. Cum adică: „s-o ia”? – Măi tovarășe, te căsătorești dumneata cu ea? întrebă Nicu Căzănișteanu, ca să lămurească problema în mintea omului. – Nu! Ce vorbă e asta?!, se holbă uriașul. – Păi, atunci, de ce vii la ea? îl interogă Nicu Căzănișteanu mai departe. – Ei, asta-i! Parcă dumneata nu știi ce caută un bărbat la o femeie ca asta! Hai, la revedere, tataie, că n-am timp! Am treabă, am serviciu, am casă... Nicu Căzănișteanu a rămas descumpănit. A renunțat la ideea de a se însura cu Mariuța. Dar așa, ca să-i mai taie din pofte, vâra câte un băț printre 28

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

scândurile gardului. Noaptea, când se întorcea din schimbul doi, de la Fabrica de Confecții, Mariuța se împiedica de bețele de pe jos, mai, mai, să cadă grămadă: „Al dracului de șontorog! Uite ce îl duce capul să facă!” îl înjura în gând. Dar își vedea de ale ei, căci avea multă bătaie pe cap. ... Singur în casă și în curte, bătrânul a pus la cale câteva aventuri împreună cu Mușat, vecinul din stânga, care era văduv și el. M-am dus să-i fac o vizită și l-am găsit afară, în curte, pe un scaun. – Ce faci, tataie, aici? Ți-am adus mâncare. Unde zici să o pun? – Stai, stai, măi tată! Nu intra în bucătărie! sări el ca ars, dând să se ridice. – De ce? – Pentru că e acolo Mușat cu o tovarășă, spuse el cu o mină vinovată. – Aha... Înțeleg! Păi, Mușat nu are casa lui? – Așa ne-am înțeles... șopti el, punând degetul la buze, căci scaunul pe care stătea Nicu Căzănișteanu de pază, era lipit de peretele camerei și Mușat putea auzi, din camera unde se afla cu tovarășa, discuția noastră. Înțelegerea dintre cei doi vecini a rămas ascunsă multă vreme și ar fi putut rămâne necunoscută pe vecie, dacă, în timp ce făceau curățenie prin casă, Valerica și Florica nu găseau un pachețel, făcut sul, într-un ziar. Curioasă, Valerica a desfăcut pachetul. În mâinile ei se afla o pereche de chiloți de damă. Prostită s-a uitat la soră-sa: – Ce e asta, Florico?! întrebă Valerica, întorcând de pe o parte pe alta, acea pereche de chiloți, care, după toate aparențele, fuseseră destulă vreme purtați. – De unde să știu eu, sor-mio? Chiloți de femeie, asta văd! – Vezi, că avea dreptate mămica? Nebunu’ ăsta bătrân umblă cu prostii! – Ce face, făi fată? Că dacă ar fi făcut ceva, nu găseai chiloții în pachet! – Asta nu e treabă curată, poți să zici ce vrei! Pot fi chiar și farmece. Tu habar nu ai! Of, mămică, mămică! Ce s-a ales de casa noastră? Unde ești să vezi?! – Termină, Vali! Știi că mama și-a dorit să trăiască „măcar trei zile” fără el. Uite că n-a apucat. Acum a rămas el. S-o fi scrântit la cap, de!

Puiu Gheorghe Răducan

Cartierul ascuns Taica Ion fusese un bărbat frumos la tinereţea lui, chiar şi în zilele toamnei vieţii când cobora vertiginos din greutate datorită unei nevindecabile boli. Ochii săi verzi păstrau lumina aceea atrăgătoare, lampa fermecată a lui Aladin, care atrăgea femei de toate vârstele, chiar tinerele dornice „să-nvețe meserie”, să se pregătească pentru viață. Mulți „fluturași” de-o noapte sau de mai multe îi dădeau târcoale lui nea Ion. Plătea și bine ce-i adevărat. Muieri-sa, Marița lui Cârlig, de nevoie, îi iertase până la moarte infidelităţile, convinsă că are o comoară de bărbat la uşă şi că tot la ea se întorcea. Săraca femeie lua și bătaie ca… măgarul în pantă cum se spune-n popor. Atât de mult a luat bătaie sărmana că de multe ori zicea: – Dacă Ion al meu nu-mi dă câțiva pumni în cap dimineața, nici nu știu de ce să mă apuc. În urma unei bătăi crunte cu strigături și văicăreli groaznice, femeia l-a întrebat: – De ce mă bați, mă, Ioane, mă, așa de rău, că nu mai pot nici eu! – Taci, fire-i a drecu! Dacă-aș ști, te-aș spânzura! Cum urciorul nu merge de multe ori la apă, se mai întâmplă și altcumva… Odată, nea Ionică al ei se iubise cu o femeie din satul vecin şi a fost prins de bărbatul acesteia. S-au bătut, s-au rănit.

maratonului. O boală cumplită i s-a-nfipt în trup și anceput brusc să slăbească. Și în scădere rapidă în greutate tot spre femei îi rezema ochişorii tulburi… După ce a tot ros viața și stresul din el, un munte de om de peste 100 kile „în viu”, s-a oprit sărmanul pe la vreo 40, tot de kile, și a fost lăsat în stagiunea… asta. Pe când era-n… coborâre, pe la 60-70 de bucăți și mintea-i mai lucra, și-a adunat nea Ion familia la o masă festivă, sub uriașul nuc din fundul grădinii. După ce au spus toți rugăciunea și s-au închinat, a strigat spre enoriași: – Bă! Drepți! Nu mănâncă nimeni! Băgați lingurile-n buzunare o țâră să vă spui ceva că de-aia v-am adunat aici! După cum vedeți, cobor zdravăn, mă duc! Când n-o să vă mai înțelegeți cu mine, de creanga aia bătrână a nucului să mă agățați, ca întrun balansoar! Uite-așa să vă aliniați și să mă bălăngăniți la umbra pomului, continuă el, arătând cu mâinile-amândouă în stânga și-n dreapta. Nucul ăsta este prietenul meu de-o viață, bă! Să nu uitați! Știe multe! Știe tot! Bă, ați înțeles? – ‘Nțeles, tataie, au început nepoții ăi mici, după care mai rar și ceilalți membrii ai clanului. – Acum stați jos! Scoateți lingurile și mâncați! Hai!... Comanda-i la mine! Uitându-se chiorâș unii la alții, au început să mănânce... Cum spuneam, nea Ion cobora vertiginos în greutate și tot mai supărat era. Nu mai vorbea cu nimeni acum.

Ionică-al Mariței a apucat să-l lovească-n cap cu o bâtă, aducând gazda până în pragul morţii.

Doi gineri mai isteți și cu... „gusturi”, la un moment dat, tot așa, la o masă la care ăl bătrân nu mai paticipa de mult, (era hrănit cu furtunul), au zis:

Şase ani pe muchie i-a petrecut în puşcărie iubărețul de nea Ion, dar s-a întors neschimbat, la fel de frumos şi de îngrijit, cu aceleaşi cisme bilgher maronii de ofiţer.

– Bă, haideți să scăpăm de hoașca asta, că anceput să pută de la un timp! Să-l ducem la nuc. El a vrut! Noi, cei care am preluat puterea, respectăm planul moșului!

Rămăsese văduv. Țața Marița n-a mai rezistat bătăilor primite, s-a îmbolnăvit grav, repede și-n trei zile și-a dat duhul. Când şi când îl vedea lumea lovit la nas şi la gură, încăierat de vreun bărbat mai tânăr.

Au luat niște frânghii, au găurit o albie mai veche, în care până mai ieri spălau hainele și făceau baie, și l-au așezat pe nea Ion acolo.

Nu se potolise, nea Ion și nici nu se putea potoli. Se vorbea că se iubise odată cu două femei, mamă şi fiică, ba, gângurea lumea și de nepoată. Nu s-a cuminţit nici când a înţeles cu greu că orice cal ajunge gloabă. Avea șaptezeci de ani şi se apropia de sfârşitul

Au construit astfel o... „țuțeică” și au legat-o de creanga nucului, exact cum poruncise fostul dictator și-au început să facă acum cu rândul la... balansoar. Parcă se mai liniștise nea Ion din zbateri în „noul așezământ... liturgic” (pentru că era agățat de nucul în „lit-urgie vremelnică)”. Dormea toată ziua, doar când îl băgau în casă începea cu mormăielile și zbaterile. La început, „uța 29

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

stăpânului” a fost lăsată mai jos, ca să poată să-i facă vânt de pe scaun cu piciorul și nepoții. În situația asta mai venea câinele Ghiolban și-l mai lingea la gură pe amărât, dar... de multe ori, nevinovatul animal îl măsura și cu piciorul. Când ai casei s-au prins de acest lucru, au ridicat „obiectul muncii” la vreun metru și jumătate înălțime, să-l scape de năpastă. Câinele nu și nu! Din iubire față de moș, sărea Ghiolban peste nea Ion și rămânea culcat peste trupul lui, aproape amorțit. Alteori, îl găseau pe bătrân jos în țărână, care se pare că începuse să-i cam placă, și câinele sus în „dăinăiuș”, iar situația apărută a pus ginerii să gândească cum să procedeze cu „încă viul”. Căderea lui nea Ion din albie, deja era o situație alarmantă. – Bă, zice ginerele ăl mare, uite la ce m-am gândit! Găurim albia, o facem... strecurătoare, ceva... gen stropitoare, îl „matisăm” pe unchiaș cu sfoara asta groasă să nu mai ia contact cu țărâna și să-l salvăm și de iubirea câinelui. Adevărul este că lui nea Ion îi și cam începuse să-i placă țărâna. Acum pământul îl chema tot mai tare, căci... vorba ceea: din pământ ai venit, în pământ te duci; sau vorba popii Calistrat Forțat careo zice în unele cazuri mai pe scurt, să facă economie de cuvinte: De unde ai venit, acolo te duci! Chiar la intrarea în câmpul bisericesc scrie cu litere mari: „Am fost ce ești, vei fi ce sunt”, ca să nu mai zicem de Cimitirul Vesel de la Săpânța, unde mi-au atras atenția două citate scrise pe cruci: „Sub această piatră grea, zace blânda soacră-mea. Trei zile de mai trăia, zăceam eu și citea ea” sau, „Când tu citești, eu mă odihnesc! Mai bine citeam eu și te odihneai tu!”. Iată că se permit glume și-n cimitir, că tot sunt ai noștri, dar trebuie să-i lăsăm în egalitate și fraternitatea lor, exact cum ne-a promis nouă Partidul Comunist, dar nu s-a ținut de părere. Oamenii curții rămăseseră să ia decizii și acestea întârziau să apară.

– Oprim apa, ziceau oamenii prinși cu responsabilitatea moșului, numai când de sub albie se limpezește locul! Clar? Eliminăm astfel problemele creeate de câine, dar ne ușurăm și noi munca de întreținere! Claaaaar? Normal, ei erau stăpânii acum, așa au și făcut. Dădeau drumul la apă peste nea Ion când situația devenea insuportabilă și-l lăsau așa până se curăța dăinăiușul. La începutul acestei acțiuni, se cam scutura, se agita nea Ion, dar, în cele din urmă, se obișnuia și nici nu mai mișca. Lua postura mutului și a pietrei. Opreau apa de la robinet și-i făcea vânt omului din balansoar până ce din strecurătoare nu mai curgea niciun strop de apă. Întorceau apoi albia cu cocoașa-n sus, ca să se scurgă și să se zvânte omul, să prindă niscaiva aer. Câțiva ani l-au tot ținut pe nea Ion în starea asta de... bălăngăneală acidă. Dacă nu zicea nimic, îl mai uitau și nopțile sub nuc, chiar și când vreun nor „își dădea drumul” peste el, în veri când nucul își da la o parte crengile ca să se bronzeze unchiașul, în toamne când cășuna bruma dulce peste mut, în primăveri când auzea ca prin vis behăitul mieilor, ba și în ierni, când stratul de zăpadă urca până la spinarea albiei de sub nuc, care-l odihnea profund. Dacă omul se supărase și nu mai vorbea cu nimeni, ai casei îl cam uitau sub nuc pe taciturnul de nea Ion. Boii, Spârci și Mârci (cel de hăis și cel de cea), nu se hotărau să-l ducă, nea Ion nu se hotăra să... plece. Nu puteau decide, nu puteau bate palma. Nu se înțelegeau toți trei! În cele din urmă, momentul „festiv” se apropie. Au decis: dimineață cu noaptea-n cap, la a treia strigare a cocoșului cu pinteni, Firfirică iubărilă, „să se încheie contractul”. Atunci, boii sar gardul și deschid larg porțile, dar tot ginerele ăl mare hotărăște!

– Ducem furtunul deasupra mortului viu, dăm drumul la apă-n așa fel, ca prin debușarea de la buza furtunului să se mențină nivelul apei în troacă până la barba moșului.

– Bă! Nu-l punem în car! Tot vin la pomană găliganii Mărin al lu’ Flocea și Vasile-al lu’ Cocoșatu. Îl agățăm pe moș cu țuțeică cu tot de-o prăjină, o punem în spinarea vlăjganilor ăstora și-l așezăm pe „pierit” să se legene, până ce-l ascundem în dosul bisericii, că el a vrut bălăngăneală. Asta a vrut, deasta-i dăm!

Omul se pregătea de drum și numai klik-ul trebuia dat. „Unde nu este supărare și suspin”, este leninism iliescian, auohton, băștinos, corect.

– Pentru capac, interveni altul în discuție, luăm albia cealaltă cu găuri naturale, că-i de vreun secol săraca, și, înainte de a-l astupa, punem albiile să se

Când situația se-ntunecă și mai tare, cadrele de conducere au hotărât:

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Olguţa Trifan

pupe, îi tragem așa... un tiv de cuie, un fermoar ceva, să nu-i intre țărâna-n ochi. Toate pregătirile „festivității’s” gata și... la drum cu nea Ion. Și nucul bătrân care l-a umbrit și legănat până la moarte și-a luat dudul de crengi și s-au alăturat convoiului funerar. Care mai de care dintre ei căutau să-i facă umbră lui nea Ion să nu transpire. Auzise de moartea lui Ion al Mariței lui Tutun și o fată „școlită” de vecinul care acum se duce și care avea serviciu pe la capitală. „Școlită” bine de dispărut, încă de mică, dibace-n arta întreținerilor de relații, fata a plecat la un liceu de la București, un liceu de pe centura de nord a capitalei. Nu intra-n curtea liceului ci stătea la poarta acestuia unde alături era o parcare de TIR-uri. A plecat la București în fustă lungă și când a venit la moartea celui care o învățase meserie, fusta i se scurtase mult. Foarte mult. Se scurtase de i se vedea șnurul. Era fata pe la jumătatea convoiului. Cei de la ea înainte plângeau și-l compătimeau pe dispărut, cei din urma Zambilicăi lui Mizilic care venise de la București nu ziceau nimic. Ochii li se-nghesuiau la picioarele foarte golașe ale bucureștencei. Dacă cumva când convoiul se frângea la dreapta spre cimitir, Zambilica o continua drept înainte la magazinul sătesc să-și ia țigări, cei din spatele ei o urmau. Gâscanul Tamburel s-a infiltrat și el prin mulțimea ce-l petrecea pe nea Ion și de multe ori întindea gâtul și-o ciupea pe fată de șnur. Speriată, fata, făcea o gălăgie mai să-l trezească pe nea Ion. Acesta își arunca câte-un ochi pe-o gaură a albiei la picioarele fetei. Schimba des ochii de făcuse febră la gât. Și câinele Ghiolban care îl măsura deseori cu piciorul a sărit poarta și mergea pe lângă garduri să-l conducă pe nea Ion. Sătui de atâta chin cu sărmanul dispărut, rudelor nici nu le mai venea să plângă fuga omului din dăinăiuș. Boii își mai călcau lacrimile cu copitele. Ei mai ziceau din când în când: – A fost om bun! (va continua)

Frânturi de viaţă Capitolul III – Episodul 6 După miezul nopţii, trei căpiţe de fân din curtea lui Gheorghe Enea ardeau cu vâlvătaie mare, departe de vreo sursă de foc care ar fi putut provoca incendiul. Urletele de groază ale cizmarului Vasile Papuc (după cum era poreclit de săteni), aflat în curte numai în nădragi, aşa cum ieşise pentru nevoi şi care venea în goană de la căsuţa sa din Dealul Şcheii, în sus de satul Goiceni, au dat alarma printre săteni. Aceştia ieşeau de prin case, care cum erau îmbrăcaţi, alergând în direcţia focului. Vasile Papuc, ajuns lângă ferestrele casei lui Gheorghe Enea, striga, cu disperare, bătând în geamuri: – Scoală! Scoală, omule! Arde fânul! Ţi-au pus foc! Fără a se mai îmbrăca, Gheorghe ieşi buimac din casă, înjurând de mama focului printre dinţii încleştaţi. – Nu se lasă nenorociţii dracului, tu-le-n tămădăul mamii lor! Înşfăcă două găleţi cu apă de pe ceardac şi alergară împreună spre căpiţele de fân, unde sătenii deja stingeau focul cu apă cărată din râul Desnăţel şi de prin fântânile din apropiere. Alţii, cu furcile, îndepărtau din fânul neatins de foc. Ceilalţi aruncau cu pământ peste jăratec pentru a-l stinge. Grajdul din apropiere nu fusese atins de limbile focului, dar sătenii înnodaseră cozile cailor, eliberându-i pentru a nu fi în pericol. – Uite ce face răutatea omenească! se pronunţă Costică a lui Ungurelu, un tânăr de vreo douăzeci de ani, care participase şi el la stingerea incendiului. – Dragul taichii, măcar de ar fi numai’ răutate omenească, da’ aici este mult mai mult, Dumnezeu să ne ferească! Ia sama, Gheorghe! Acu-ţi dădură foc la fân, cine-o putea şti, data viitoare ce ţi-or mai face? Fii cu băgare de samă, băiete! continuă moş Ion Scurtu, scărpinându-se în creştet, gânditor, cu umerii aplecaţi spre în faţă de bătrâneţe şi îngrijorare, privind undeva în gol. Apoi continuă, ca pentru el, cu glasul scăzut: nu se vor lăsa, nu se vor lăsa până nu ne-or înrobi cu totul, ne vor face slugile lor, sărăcindu-ne şi umilindu-ne. Ţăranii, plecând fiecare pe la casele lor, îşi dădeau fiecare cu părerea, îngrijoraţi, în legătură cu cele întâmplate, întrebându-se suspicioşi care din ei va urma şi la ce represiuni vor mai fi supuşi pentru a 31

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

fi determinaţi să cedeze. Gheorghe Enea, născut în comuna Goiceni, deţinătorul a cincisprezece hectare de teren, etichetat chiabur, supus permanent hărţuielilor din partea organelor locale, se săturase de birurile umilitoare, se săturase să fugă permanent din calea perceptorului şi a colectorului de produse care îi băteau mereu în poartă, ameninţându-l, încercând să îl sperie în fel şi chip. Bietul om ajunsese să cumpere de la alţi localnici şi de prin alte localităţi chiar, brânză, ouă, lapte, carne, lână şi altele pentru a-şi acoperi cotele uriaşe ce-i erau solicitate de către Sfatul Popular. Celebrul „Carnet de cote”, devenise coşmarul său. Nu-şi mai afla liniştea niciodată. De multe ori, când intra pe înserate în sat, venind de la muncile câmpului, era nevoit să facă drum întors şi să înnopteze în pădurea de la marginea satului, întrucât afla de la săteni că este aşteptat de colector şi perceptor acasă. Într-o seară au venit după ce ajunsese Gheorghe cu ai lui acasă. Atunci nu a mai avut încotro. Le-au confiscat maşina de cusut, plapume şi alte lucruri, lăsându-le casa aproape goală, urmând să le ducă în curtea primăriei. Nu au ţinut cont de jelaniile Mariei - soţia lui Gheorghe, nici de ţipetele pruncilor - cei trei copii, o fată de zece ani, un băiat de nouă şi mezinul de doar cinci ani, nici măcar de plânsul şi blestemele bătrânului de şaptezeci de ani, Vasile, care-şi ţinea nepotul de cinci ani în braţe. Gheorghe, care a încercat să se opună, a fost lovit, înjurat şi ameninţat cu închisoarea, fiind aruncat cât colo de pe ceardacul casei. Sistemul colectărilor fusese dublat de o legislaţie total represivă prin care regimul comunist urmărea două obiective: mai întâi să codifice cu precizie natura produselor colectate şi obligaţiile producătorilor, de aici reuşind să formeze un îndreptar pe baza căruia să organizeze marile colectări şi, în al doilea rând, să formuleze o legislaţie strictă a pedepselor împotriva ţăranilor care încercau să se opună în a-şi preda produsele în condiţiile şi cantităţile specificate de lege. La plenara din 3-5 Martie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej prezenta o schiţă de proiect în discursul său, prin care urma să modifice complet structura proprietăţii agricole din România, o reformă de sorginte sovietică, bazată pe raţionamente ideologice şi argumente economice. Cu toate acestea, evoluţia evenimentelor ulterioare a fost menită a-i contrazice optimismul. Sistemul cotelor era, încă, principala pârghie sustenabilă a aprovizionării oraşelor. La povara cotelor din Iulie 1949, s-a adăugat şi impozitul agricol, care era văzut de către Partidul 32

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Comunist ca un instrument de presiune asupra gospodăriilor agricole particulare. Este încurajat denunţul, fiind făcute promisiuni de acordare a unor facilităţi persoanelor care vor denunţa chiaburii ce tăinuiesc sau distrug produse supuse colectării. Astfel, prin Decretul 183/1949 privind sancţionarea infracţiunilor economice, cu o arie largă de aplicabilitate, făcea practic imposibilă orice abatere, evaziune de la normele impuse prin planul de colectare. Neachitarea obligaţiilor către stat şi nepredarea cotelor de către producătorii particulari în timpul stabilit prin acest plan de colectare, se pedepsea cu închisoare corecţională de la 1 la12 ani şi amendă de la 10.000 la 100.000 lei. Dacă erau prinşi sau pârâţi că încercau să ascundă produsele agricole, puteau primi muncă silnică de la 5 la 15 ani şi amendă de la 50.000 la 200.000 lei. Deşi decretul 183/1949 limita măsura confiscării la „bunurile ce au folosit sau au fost destinate să folosească la săvârşirea infracţiunii prevăzute de...”, în multe procese s-a extins la confiscarea averii, făcându-se trimitere la decretul 312/1949. „În acest sens se va adopta şi decretul nr. 131/1952 privitor la răspunderea pentru nepredarea în termen de către gospodăriile agricole individuale şi cetăţeni a produselor agricole supuse colectării, precum şi la procedura de urmărire silită a executării acestor obligaţiuni (BO nr. 30 din 18 iunie 1952). Decretul 131/1952 simplifică procedura de confiscare în cazul refuzului de a preda cotele la stat.” Venise toamna anului 1950, bălăcindu-se în ploi şi într-o înecată posomorâre. Ceaţa lunecoasă şi nesuferită acoperea în fiecare dimineaţă ariile ruginii şi clăile de grâu netreierat, de după gardurile de nuiele ce împrejmuiau curtea unde era hambarul şi nutreţul. Pământul nedesţelenit mustea de apă iar în luncă, amăgitoare culori vii, ca dintr-un obraz ros de boală, mijeau în ceea ce părea a fi înverzirea ierbii noi. De trei ani, de când îi luaseră lucrurile din casă şi îl aruncaseră din ceardac, sub ochii copiilor, Gheorghe Enea era un alt om. Zăcuse vreo două luni la pat după acea căzătură, pesemne zdruncinătura îi afectase rău organele ori, poate, supărarea îl doborâse, pentru că nu vorbea cu nimeni, nu spunea ce-l doare, doar că nu vrea să meargă nicăieri, nu vrea să-l vadă nimeni. Cine ştie ce se petrecea cu bietul om şi cine ştie ce era în sufletul său. Maria era singura care avea acces în încăperea unde stătea, ducându-i câte ceva de-ale gurii atunci când, după rugăminţi îndelungate, accepta să

mănânce ceva ori când îl spăla şi schimba. Pentru copii şi tatăl său, accesul în camera lui era strict interzis. Încă de la început, Gheorghe a cerut cu fermitate acest lucru, motivând că nu are demnitatea necesară de a-i putea privi în ochi. Pofta de viaţă îi pierise. Devenise ursuz, se simţea umilit. Doar când se gândea la noaptea incendiului, la clipele în care făcea cale-ntoarsă din marginea satului stând fugar prin pădure ori la momentul în care i-au luat bunurile, golindu-i casa, Gheorghe se făcea stacojiu la faţă şi cu greu îşi stăpânea mânia, apoi ceda cuprins de durerea neputinţei în faţa unui sistem opresiv, iar lacrimile-i împăienjeneau ochii. Destul de greu, dar cu încăpăţânare, deschidea ochii mari şi îi aţintea în tavan, forţându-se să-şi reţină lacrimile, să nu le lase să curgă. Cu fiecare zi ce trecea, aceştia se transformau în două globuri de gheaţă, care o înspăimântau pe Maria. Gheorghe nu mai avea nimic din omul blând, cald, pe care îl cunoscuse şi iubise atât de mult. Până şi gura frumos conturată, cu buze pline, frumos arcuite, acum devenise aspră, colţuroasă, ca de fiară, încremenită parcă într-un scrâşnet permanent. Când, în cele din urmă, se hotărâse să iasă din casă, răceala lui Gheorghe se întinse ca o molimă asupra întregii familii şi, cu atât mai mult, asupra sătenilor. Devenind suspicios, nu vorbea cu nimeni, doar răspundea mormăit la o „Zi bună, Gheorghe!”, urare adresată de câte un vecin, grăbindu-se să-şi caute de treburi. Cei ai casei se obişnuiseră şi, deşi îi apăsa această însingurare a lui, încercau să-l înţeleagă. Lucra la câmp de dimineaţa până noaptea târziu, dar fără nicio bucurie, ştiut fiind faptul că nu se putea bucura de rodul muncii sale. În una din zile, bătrânul său tată, în timp ce stăteau toţi trei la masă, după ce copiii plecaseră în camera lor, şi-a luat inima-n dinţi şi pe un ton liniştit i s-a adresat cu blândeţe lui Gheorghe: – Mă, băiete, fiule, nu este bine ce faci! Schimbăţi purtarea! Treabă-i asta? Ascultă la mine, taică! Nu-i de bine..., cine ştie ce ne-or mai face ăştia? Cine ştie ce vremuri ne-or mai aştepta? Tu trebuie să te pui pe picioare, eu nu mai pot. Timpurile se schimbă. Acum, tu eşti stâlpul familiei. Toată baza este la tine. Taica, ţină-l Dumnezeu în grija lui, avea o vorbă: când începe a putrezi copacul, apoi să ştii că putregaiul se întinde, dacă nu-l lecuieşti la vreme. Iar lecuirea trebuie să fie straşnică. Lecuieşte-te băiete! Prea ai lăsat putregaiul să-ţi cuprindă sufletul şi ne cam cuprinde pe toţi. Cuprinde tot copacul şi uiţi de cele ramuri tinere..., la ele te gândeşti? Contrar aşteptărilor Mariei, dar şi ale tatălui său, amândoi aşteptându-se la o reacţie violentă sau cel

puţin la o ieşire din casă cu uşi trântite în urma lui, Gheorghe rămase la masă tăcut, dus pe gânduri, învârtind absent lingura în strachina goală din faţa lui. După câteva secunde bune, care păreau o eternitate pentru cei doi, pentru că nu ştiau la ce să se aştepte, Gheorghe se adresă tatălui, fără a ridica privirea: – Ai dreptate, taică! M-a cuprins şi m-a cuprins rău de tot! Nu sunt bun de nimic. Mi-ai dat totul pe mână şi eu ce am făcut? M-or blestema cei duşi, mo blestema pământul străbunilor că n-am ştiut să-l apăr, dar o voi face! Fie şi de-o fi să-l spăl cu sângele meu! – Dragul tatii, timpurile s-au schimbat, trebuie să ne adaptăm, să mergem în rând cu lumea! Orânduirea vrea altceva, nu putem să ne punem contra ei, să ne mulţumim cu puţin! Vezi tu câte sentâmplă! Se fac arestări, oamenii sunt schingiuiţi, toţi vorbesc de câte cele..., se tem, tu nu ştii, nu vorbeşti cu nimeni! Am auzit că la Cârnăuani l-au arestat pe unul şi l-au condamnat la o lună de închisoare, doar pentru că a întârziat cu o zi terminarea recoltării grâului. Nu-i de joacă, băiete! Asta ne mai trebuie nouă? Nimeni nu avea să ştie ce va întâmpla în urma acestei discuţii. Faptul că temerile bătrânului Vasile Ene aveau să fie providenţiale, s-a dovedit nu peste prea mult timp… În vara următoare, în luna August a anului 1951, Gheorghe Ene, acuzat fiind de nepredarea cotelor, a fost arestat şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare corecţională, plus 50.000 lei amendă şi sa dispus confiscarea averii. Imobilele ce-i aparţineau au fost date în folosinţa Postului de Miliţie. Bătrânul Vasile Ene nu a rezistat durerii de a-şi vedea fiul arestat, ruşinii de a rămâne pe drumuri, fiind evacuaţi din comună şi, la două zile după pronunţarea sentinţei, îşi dădu duhul, părăsind, cu sufletul amar, cele lumeşti. A fost îngropat prin mila oamenilor din sat, cât se poate de simplu, oamenii temându-se ca gestul lor să nu fie interpretat de autorităţile vremii, ca unul ofensator. Tuturor le era frică... Maria, rămasă pe drumuri, singură şi cu trei copii, fără de nici unele, găsi adăpost în casa unor rude mai îndepărtate, dintr-o comună în apropiere de Craiova. Gheorghiţa, fata cea mare, avea acum doisprezece ani. Al doilea, băiatul, Grigore, avea unsprezece ani, iar mezinul Costel abia împlinise şapte ani… Va urma

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

eseu 33-42

Florin T. Roman

Al patrulea mag – din Tradiţia Bisericii Creştine Se spune că atunci când magii au pornit la drum, călăuziţi de Steaua de la Răsărit, nu erau trei, ci patru: Gaspar, Melchior şi Baltazar. Celui de-al patrulea i s-a pierdut numele în negura vremurilor… Toţi patru au luat cu ei daruri pentru Fiul de Împărat despre care ştiau că se va naşte în locul deasupra căruia se va opri Steaua. Unul a luat aur, altul a luat smirnă, al treilea a luat tămâie, iar al patrulea a luat îmbrăcăminte, încălţăminte şi alimente. Pe drum însă, cel de-al patrulea mag a rămas în urmă, deoarece se oprea de fiecare dată când vedea câte un copil nevoiaş sau părăsit, câte o familie săracă şi necăjită, câte un bătrân singur şi neputincios, şi le lăsa acestora câte ceva din darurile pregătite pentru Fiul de Împărat. Când a ajuns însă la Bethleem şi a văzut că Steaua se oprise deasupra unei peşteri de lângă micul sat, a constatat că nu mai avea la el nimic din cadourile cu care pornise la drum. Atunci s-a necăjit mult, a plâns, şi de ruşine nu s-a mai dus la peştera deasupra căreia se oprise Steaua, căci nu mai avea ce să-i ofere Sfântului Copilaş. S-a ascuns într-o livadă de măslini din apropierea Bethleemului, şi s-a aşezat pe pământ, rezemându-se cu spatele de unul dintre măslini. Stând aşa şi plângând, l-a învăluit somnul, căci era foarte ostenit de drum. În somn a visat însă că Noul Născut crescuse mare, că a venit la locul unde se afla el, în livadă, şi i-a spus cu voce blândă: „Dragul Meu, nu fii săpărat. Gaspar, Melchior şi Baltazar Mi-au adus, fiecare, câte un dar frumos, şi leam primit pe toate trei cu drag. Tu însă Mi-ai oferit, pe rând, nenumărate şi nepreţuite daruri, de-a lungul drumului pe care l-ai parcurs până la peştera în care am venit pe lume. Pentru toate aceste daruri Eu îţi mulţumesc şi, adevărat îţi spun: numele tău îl voi păstra doar pentru Mine şi îl voi scrie cel dintâi în Cartea Vieţii!” – culeasă şi repovestită de Florin T. Roman 34

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Zina Dorina Pancu

Gânduri Pentru Omul Nou Anul acesta îmi doresc să dovedesc că am învăţat lecțiile primite în fiecare zi a anului trecut, altfel aş simţi că nu am câştigat, ci, dimpotrivă, am pierdut un an din viaţă. Am învăţat să nu mai stăruiesc în gândurile gri, fără sens, să iau viaţa aşa cum este, să încerc să-mi modelez gândurile, să le dau sens, pentru că astfel se vor împlini. Am învăţat că fiecare zi e unică şi vreau să o trăiesc astfel, pentru că se va duce încet spre linia orizontului, iar eu îmi voi găsi liniştea în amintire, aşa cum fiecare vis se deschide într-un nou vis. Am învăţat să mă bucur de fiecare răsărit de soare, să mă-ntristez când ziua moare, pentru că zilele, orele, minutele devin clipe care se numără în fericiri, iar acestea se-ntorc şi se fac timp în urmă mea. Am învăţat că noi, oamenii, suntem diletanţi în materie de fericire. Căutăm o mare fericire care să ne inunde sufletul, să nu mai putem respira când o trăim. Însă ne sufocăm imediat, ni se întunecă gândurile şi târziu înţelegem că adevărată fericire nu vine de niciunde, noi, actori şi regizori, o construim zilnic. Am învăţat să cunosc oamenii, am înţeles că un prieten, chiar dacă apare interesat în viaţă, este miracolul pe care l-am aşteptat fără să ştiu întreagă viaţă. Şi dacă până acum nu spuneam ceea ce simţeam, ceea ce gândeam, de teamă să nu mă rănească indiferenţa celor din jur, înţelegerea lor îngustă, prietenilor am să le spun întotdeauna. Vreau să le spun prietenilor cât îi iubesc atunci când am ocazia să o fac, să râd, să plâng alături de ei, să mă bucur că există şi că îmi sunt prieteni. Şi dacă timpul ne amăgeşte, sau distanţa, să-i prind de mâna şi să ne aşezăm împreună în mijlocul miracolului care ne-a reunit. Am învăţat că iubirea nu înseamnă a fi jumătatea cuiva, nu înseamnă că omul are undeva în exterior o jumătate pe care trebuie să o găsească, să o întregească. Iubirea este în interior, trebuie descoperită, pentru că, altfel, omul nu e întreg. Şi, după ce a descoperit-o, trebuie să o dăruiască întreagă, necondiţionat, pentru că iubirea face diferenţa între a trăi şi a exista. Am învăţat că oricând viaţă îmi poate da o nouă lecţie, că nu mă voi opri din învăţat decât atunci când umbra se va aşeza încet în pământ. Nu e prea târziu să învăţ, iar toate acestea nu le-aş fi învăţat fără tine, prietene drag. Ar mai fi atâtea de spus/scris, sper să am timp anul acesta pentru toate. LA MULTI ANI!

Mihail Toma

Istorii și fenomene misterioase – Brățările dacice Prima menționare a brățărilor dacice din aur apare la data de 8 decembrie 1999, când casa de licitaţii „Christie’s” din New York a scos la vânzare prima brăţară spiralică din aur, identificată drept o „brasardă masivă de aur greacă sau tracă”. Media explodează și aflăm pe surse cum că, folosind un detector de metale performant, niște localnici ar fi găsit în zona din apropierea sitului vechii fortăreţe a Sarmisegetuzei, în locul numit „Sub Muchea Cetăţii”, un mare număr de brățări de aur (după unii 38 de bucăți) care apoi prin intermediul unui cămătar sârb, Ilic Ljubisa, ar fi fost revândute pe piaţa antichităţilor din vestul Europei şi unor colecţionari din SUA. Aproape simultan, Ministerul Culturii dispune, la cererea liberalului Adrian Iorgulescu, acțiuni privind recuperarea acestora iar comisarul -șef de poliție Aurel Condruz și procurorul Augustin Lazăr sunt delegați a se ocupa de caz. Misterios, în luna iunie 2006, un colecţionar american și-a exprimat disponibilitatea de a restitui piesele în condiţiile acordării compensaţiei echitabile prevăzute de articolul 4 din Convenţia de la Roma, din 1970, în cuantum de 270.000 euro, fiind urmat și de alții, un colecționar din Zurich, etc., etc. Parchetul declanșează urmărirea penală pentru sustragere, tăinuire și vindere de obiecte aparținând patrimoniului și, brusc, avem parte de o dramatică răsturnare de situație. La proces s-a invocat că nici vorbă de brățări dacice ci doar de o excrocherie pusă la cale de mai mulți antreprenori din Deva care au descoperit, în urmă cu mai bine de 13 ani, o schemă pentru a obține bani ușor, profitând de istorie și de dorința unor oameni de afaceri străini de a deține obiecte istorice. Ca atare, afaceriștii, deveniți ulterior inculpați în dosarul „Aurul Dacilor”, au achiziționat aur pur de la Roșia Montană, din care, cu ajutorul unor

meșteșugari și al mai multor experți din cadrul Muzeului Deva, au confecționat brățările. Acestea imitau aproape la perfecție brățările dacice din argint. Grupul de escroci a pus la cale o adevărată filieră pentru scoaterea pe piață a brățărilor, găsind un expert în persoana lui Barbra Deppert-Lippitz, „arheolog liber” şi specialist în tehnica prelucrării aurului, fiind angajata Camerei de Comerţ din Frankfurt, case de licitație dornice să scoată la vânzare asemenea obiecte și bineînțeles, cumpărători privați. Șmecheria întregului plan era următoarea: nimeni nu putea proba adevărata istorie a dacilor sau a meșteșugurilor lor, dovadă că, de abia după începerea dosarului penal au apărut cercetători care au susținut că dacii aveau cultura aurului. Au câștigat din asta sume bune, până ce unui politician i-a trecut prin minte că nimeni nu poate proba că brățările sunt false. Ca atare, statul le răscumpără, se primesc medalii, avansări, comisioane, se augmentează cariere și escrocheria devine cu dublu sens. În haosul creeat, Ministerul Culturii tace mâlc și continuă să plătească sume colosale, de ordinul milioanelor de euro, către deținătorii străini de brățări, pentru a le răscumpăra, fără ca măcar să verifice dacă cumpărătorii au fost de bună-credință, așa cum le impunea legea. Dacă ar fi descoperit că deținătorii nu au fost de bună-credință și aveau dubii cu privire la proveniența brățărilor, statul român ar fi trebuit să solicite confiscarea lor, nu să le răscumpere! Ziariștii descoperă că pe parcursul investigațiilor făcute în acest caz au apărut numele lui Ioan Talpes, Adrian Nastase, Sergiu Nicolaescu și Dan Iosif conexate direct cu dispariția de pe teritoriul Romaniei a podoabelor dacice, după ce în prealabil le cumpăraseră de la căutatorii de comori dar și că piesele supuse acordării compensaţiei echitabile prevăzute în art. 4 din Convenţia de la Roma şi repatriate prin cerere de comisie rogatorie internaţională, au fost trimise pentru examinare, contra unor comisioane confidențiale, la Cabinetul expertului Barbara Deppert-Lippitz din Frankfurt pe Main, ați ghicit: expertul care le fabrica escrocilor documentele de autentificare. 35

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

De aici războiul devine total și se mută în curtea specialiștilor. Pe de o parte cei care contestau veridicitatea acestor brățări care invocau argumente arheologice și de bun simț: cum a fost posibil ca într-un sit atât de cercetat de armate de arheologi, ca cel de la Sarmisegetuza să se descopere peste noapte, nu unul ci trei depozite care să conțină artefacte dacice de asemenea dimensiuni și greutăți (o singură brățară are între 900 și 1100 de grame, în total vorbim de cel puțin 38 kg. de aur); cum se face că până acum nu a mai fost descoperită nici măcar o bucată dintr-o asemenea brățară, din aur, ci doar din argint; cum se face că simbolistica este atât de asemănătoare cu a celor aflate în custodia muzeului Deva; a arheologului Constantin Preda: „În cuprinsul celor peste 40 de tezaure cu diferite obiecte de podoabă și vase de argint, toate descoperite întâmplător, majoritatea în Transilvania, nu a apărut nici un obiect de aur. Din aceeași experiență nu rezultă că în viața unei anumite lumi antice apare instantaneu un metal nobil, care să fie de îndată transformat într-un singur tip de obiect și, la fel de repede, să dispară, fără urmă. Referitor la faptul ca brățările sunt false s-au pronunțat și alți oameni de știință: experții tehnici de la Cambridge, fizicianul arheometrist Viorel Cojocaru, arheolog Alexandru V. Vulpe. La rândul sau, ziaristul Radu Tora a reușit chiar să identifice bijutierul din orașul Călan care a turnat aceste brățari. Tot aici putem încadra și expertiza profesionistă efectuată de una din cele mai respectabile instituții din domeniu: Brusseels Art Laboratoy; Institut Superior Industriel de Bruxelles; secțion nuclear. Redăm mai jos concluziile raportului de expertiză semnat de Laycock. „Subsemnatul, P.H.Laycock, expert în artă și specialist în tehnici de laborator, autorizat de Camera belgiană a Experților în opere de artă și de camera experților belgieni privind chestiuni legale și de arbitraj, declar că am examinat cu ajutorul unui microscop binocular brățara de aur, a cărei fotografie este atașată mai sus, și dimensiunile precise ale acesteia sunt: diametru 120 mm, înălțime 99 mm. Pe baza examinării 36

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

microscopice a suprafeței acesteia, certific că această bijuterie este de dată recentă, așa cum este atestat de caracteristicile depunerilor, absența coroziunilor, regularitatea manufacturii și descoperirea unor urme lăsate de unelte moderne”. De cealaltă parte, istorici consacrați, precum M. Babeş și D-na Lucia Marinescu, reprezentanta Muzeului Naţional de Istorie a MCC, specialistă în probleme de istorie şi arheologie romană s-au pronunțat în favoarea autenticității și a originei lor dacice. De asemenea, în favoarea autenticității au mai venit: dr. Pieter Myers din SUA, Dr. Bogdan Constantinescu licenţiat în fizică atomică dar și prezențe mai exotice cum ar fi cercetatorul Gheorghe Serbana, care afirmă că denumirea culmii Muchea Cetății, popular Capra, nu vine de la capră, ci de la Cap (de) Ra, zeul soarelui, al carui cult era celebrat la Sarmisegetusa dar și a col.dr. Emil Strainu, specialist în psihotronică și război radioelectronic care și-a făcut o părere preliminară: „...pe Caprăreață se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere. Brățările, amplasate într-o cutie de rezonantă, jucau rolul de circuite oscilante și transformatoare de frecvență, putând induce maselor „furor heroicus”, prin fluxuri radionice emise de la distanță.” Decesul, subit, al Profesorului Preda, fervent și vehement susținător al falsului și al perventirii istoriei dacice, urmare a unui atac de cord, a tras o cortină grea peste întreaga poveste, jurnaliștii descoperind, brusc, alte orizonturi iar instituțiile statului continuându-și, nestingherite, activitățile. Misterul brățărilor dacice persistă căci, nu putem a nu ne gândi atunci când le vedem expuse, pe pernițe de catifea, în muzee: La ce oare privim noi? Oare sârgul unui artizan de acum două mii de ani, sau lucrarea de suflet a contemporanului nostru, meșterul din Călan. Compilația a avut ca surse bibliografice: internet.

Elena Agiu-Neacşu

Imaginea din oglindă (Dai voinţă, iei putere) Când ajungi să te înspăimânte propria-ţi imagine reflectată în oglindă, e grav, foarte grav. Dacă tu nu te împaci cu tine aşa cum eşti la un moment dat, mă îndoiesc că un mediator se poate interpune între tine şi cel care crezi că eşti, între tine şi cel din oglindă. Puţini dintre noi sunt aceia care se împacă cu ei înşişi, cu timpul care în trecerea lui îşi lasă inexorabil urmele. Am dori să-l oprim din loc, dar cu cât dorim mai mult, cu atât parcă o ia mai abitir la goană. Şi fuge, şi fuge. Şi ziua ţi se pare ceas, şi ceasul - minut, minutul - secundă. Cu cât înaintezi în vârstă, ţi se pare că timpul trece mai repede. Şi nu, nu e numai o părere, părerea ta care nu se împacă cu tine, cu cel care eşti în clipa prezentă. Parcă ai vrea să tragi cortina peste timpul scurs şi să-l opreşti în loc, dar asta nu se poate, din păcate. Volens-nolens vine o vreme când trebuie să ne împăcăm cu faptul că într-adevăr timpul nu mai are răbdare. S-ar putea ca lucrurile să stea tocmai pe dos şi doar noi să fim aceia care percepem răsturnat o realitate pe cât de palpabilă şi veridică în fapt, pe atât de contradictorie percepţiei noastre subiective, se înţelege. Puţini sunt deci cei care înţeleg că nu numai imaginea exterioară contează, ci mai ales imaginea interioară, cea percepută de noi ca fiind reală şi, mai ales, foarte puţini sunt cei care au tăria de a depăşi sentimentul zădărniciei, al deşertăciunii. „O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune...“ (Ecleziastul 1, 2). Numai lucrurile lui Dumnezeu şi adevărurile Lui nu sunt deşarte zice Sfântul Ioan Hrisostom -, nici cerul, nici pământul, nici soarele, nici luna şi nici stelele, nici trupul nostru, căci toate acestea sunt prea bune. Ceea ce e deşert este ceea ce nu vine de la Dumnezeu, cele „făcute de noi înşine: aurul prisoselnic, care ne face să păcătuim, luxul, stricăciunea şi viaţa destrăbălată“ (Rovenţa, „Epistola către Efeseni“) Omul în nimicnicia şi nesocotinţa sa, în loc săşi caute liniştea în propriul suflet şi să se împace cu sine, caută liniştea în afară şi, lucru foarte

grav, caută cu disperare ţapi ispăşitori, greşind astfel atât faţă de cei asupra cărora aruncă vina, cât şi faţă de propria conştiinţă, care cât de curând va da în clocot şi îl va arunca din nou în iadul neîncrederii în forţele proprii, al lipsei de apreciere. Căci esenţială este autoaprecierea. Dacă tu nu te apreciezi, cei dinafara ta cu atât mai puţin. Nu cere altora ceea ce tu însuţi nu îţi poţi oferi. Este ca şi cum le-ai cere să te iubească mai mult decât te iubeşti tu. Or, dacă tu nu te iubeşti şi nu te accepţi aşa cum eşti, dar mai ales nu te apreciezi aşa cum eşti într-un moment sau altul, nu poţi avea pretenţia de a fi iubit şi acceptat şi cu atât mai puţin apreciat de cei dinafara ta. Lumina vine din interior şi se reflectă în ochii tăi, căci ochii, da, ochii sunt oglinda sufletului. Aşa că nu trebuie să cauţi lumina în exterior, ci dimpotrivă. Dacă procedezi astfel, te amăgeşti zadarnic căci n-o vei afla. Apleacă-te deci asupra propriului Eu, a propriei tale conştiinţe, aflată întro continuă căutare de sine şi dă-i răgazul să crească, dar, mai ales, să rodească. Te vei împăca, desigur, cu tine şi cu lumea aflată în perpetuă schimbare atunci când vei accepta că şi tu eşti asemenea lumii - schimbător. Să reflectăm o clipă rememorând versurile poetului nostru naţional şi universal, genialul Mihai Eminescu şi vom înţelege: „Codrule, codruţule,/Ce mai faci, drăguţule,/Că de când nu ne-am văzut/Multă vreme a trecut/Şi de când m-am depărtat,/Multă lume am îmblat./{...} Numai omu-i schimbător,/Pe pământ rătăcitor,/Iar noi locului ne ţinem,/Cum am fost aşa rămânem:/Marea şi cu râurile,/Lumea cu pustiurile,/Luna şi cu soarele,/Codrul cu izvoarele” (Revedere) Deci nu mai căutaţi echilibrul în afară pentru că nu putem cere lumii să ne dea ceea ce noi înşine nu ne putem oferi. În concluzie, să ne împăcăm cu noi înşine şi cu lumea, să ne iubim aşa cum suntem şi să ne iubim aproapele aşa cum este. Vom fi bucuroşi să constatăm faptul că atât echilibrul interior, cât şi cel exterior, va veni de la sine. Ceea ce contează este credinţa care ne dă tăria de a merge mai departe chiar şi atunci când totul pare a se prăbuşi în jurul nostru. Dai voinţă, iei putere, sună preceptul biblic şi abia acum, încercată fiind, îi înţeleg sensul profund, adânc şi nu mă mai înspăimântă... imaginea din oglindă.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Niţu Constantin

Capra cu trei iezi Aflăm de pe Web despre Limba Româna de tip Mess Dragii moşului, să vă spun o poveste? Păi vă spun. Ieri navigam pe internet şi am prins acolo un link pe facebook. Aşa că, pentru voi, vă spun, urăsc unele mesaje. Dar am intrat. Pe pagina unei tinere de aproximativ 18 ani, de profesie dansatoare modernă și asistentă TV care îmi cerea prietenia. Și de succes tipa. Spun asta având în vedere zecile de mesaje de la tineri ce-o admirau că e sexi și o doreau. Sub o formă sau alta. Problema mea a fost că nu am prea înțeles ce încercau să-i comunice băieții. Gen: „abea ast sa vi aici sa stam la brf k na, ti minte chef k maj' meu”. Sau: „te poooooop lov u abea astept sa ne vdm:x:x:x”. Sau: „plshe&fb tau ast comm d la u plz”. Priveam tatonările respective cu ochii unui retardat. Lumea se duce... de suflet, mă gândeam.. Dispar cuvintele. Dispare comunicarea. Dispar imaginile pe care le pot picta cuvintele, frazele. Dispar înțelesurile. Astfel de limbaj presupune sfârșitul literaturii, al poeziei. Ce fel de poezie ai putea scrie cu „uof uof atat de nfs sometimes buah?!” Știu, sunt un bătrân decrepit ce stă ușă în ușă cu o prostată defectă, dar dragii mei tineri utilizatori de ksh##33usk, o luați razna! Știu că trăiți în viteză, ştiu că aveţi alte priorităţi, știu că ţoalele lăsate-n vine, dar de firmă, au luat locul cărților bune şi versurile retardate ale unor melodii naşpa, chiar manele unele, au luat locul poeziei, dar voi frânați evoluţia şi începeţi să involuaţi! În curând veţi comunica din nou prin bătăi de tobă şi sunete nearticulate. Şi, mai grav, omorâți poveştile. Sau veţi ajunge să povestiți la fel de cursiv ca Tarzan cu Jane în momentul întâlnirii lor. Sper că ştiţi cine-i Tarzan. Dacă nu, căutaţi pe „goagăl” cu Vanghelie și cu Eba marinarului. Pentru voi am decis să readaptez minunata poveste a minunatului Creangă (a murit săracul prin Germania, fără să vadă Bamboo-ul). Poate aşa o veţi citi. Și veţi realiza spre ce vă îndreptaţi, 38

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

cum vorbiţi, ce doriţi şi în ce credeţi. Povestea e adresată doar cocălarilor, unui fost europarlamentar derivat din marinar şi piţipoancelor. NU MĂ ADRESEZ TUTUROR TINERILOR. Există tineri de aur, printre care și unii, foștii mei studenți, care cred în ceea ce cred şi eu. Cei ce mi-au citit blogul din rețeaua literară (...profile/NituCConstantin) și acest blog intră în această categorie şi le mulţumesc că sunt aici. Datorită lor mă simt si eu mai tânăr. Un pic. Și acum povestea. „Kpra coo 3 iezi. (adaptare) Era o data o kpra haladita ce avea ksa in Pipera. Si 3 yezi. Mari bulangii. 1 mai fraer ca altu. Doolcik de kpra le zice intr o buna zi yezilor: – Dragii mey, eu merg la mall sa iau ceva tzoale, ca sa lansat colectia de toamna-iarna. Incuiati usha si activati sistemul de alarma, sa nu vina loopul la voi. kand ma intorc, va kant la usha: „3 yezi bulangii, fug akum la D &G, Si va aduce mama voo okelari cu rama noua Ktarama de metal cat zabala de la cal, Si trei blooze cu sclipici, si adidasi cu „arici” Un mobil de la Vertu, k sa tzi moara dooshmanu'„ – Ati bagat la mansarda, mici fraeri cokliti ce sintetzi? – Da, mamook. Tu doote la mall, avem noi grija! Hai, paaaaa, te poooop, kisses:x:x:X Si kpra pleaca. Loopool era insa dupe zid. Smekerul, kre era numa figuri prin cluburi, moorea de foame. Si le pusegand rau celor 3 yezi. Si-a dres vocea si a inceput sa knte la usha: – 3 yezi bulangii, ma imbrak la D &G. Yedool mare, bocna de fraer, a sarit sa deschida usha. Lui ii ajunsese ca cineva zicea „D&G” la usha. Restul nu mai konta. Ceilalti doi iau zis insa: – Frate, fratiorul meu, nu auzi k vocea de la usha e groasa??? Mama are voce doolcik. Nervos, loopul a mers la tunning sa-si dea mai incet bashii la voce. Si s-a intors. Si a inceput din nou sa knte. Fraerul mare iar a sarit ff hotarat sa deschida usha. Probabil de pliktysealaaaaa. Ceilati doi, siau dat seama orikt de fraeri ar fi fost, k ala mare traieste in loomea lui. Si s-au askuns. Unul in semineu, celalat sub patul kprei, batut in kristale

Ioan Muntean

swarovsky. Ala mare a deskis usha, loopool nu a stat pe ganduri si l-a mankt. Apoi s-a pus pe pat. Sa-si faca digestia. Dar de la un flok de blana ce i-a intrat in nas, l-a luat stranutul. Yedool mijlociu, askuns sub pat, i-a zis: – Hey, buah, snoof snoof, ai grije d tne! Loopool l-a extras binishor de sub divan si l-a mankt shi pe el. Apoi le-a looat kptatzanile si le-a pus in geam. Sa o fraereasca pe kpra. Shi a plekt. Vine kpra de la mall. Incepe sa knte, ala mic ii deschide si-i zice ce s-a intamplat. Kpra se enerveaza maxim, ii cad dekt kateva lakrimi si spune: – Ii iau glanda la bulangiu! Il soona pe mobilul 3G si-i spune: – Loopoole, sti k te ioob3sk ff mooooolt, hai sa bem ceva, vreau sa traiesk klipa cu tine! Mercic! Loopool vroia de moolt sa o fak pe kpra, ashea ca nu a mai stat pe gandoori. Si a fugit la vila ei din Pipera. Kpra i-a deskis usha, l-a invitat sa stea pe canapeaua cu swarovsky si a dat drumul l-a super skoola audio din living. Loopool a inceput sa askoolte, apoi sa urle, sa-i dea sangele pe nas si a murit in kinuri. De ce? Capra, dragii moşului, îi pusese un cd cu versiunea originală a poveştii lui Ion Creangă. Care suna cam aşa: „Ticălosul şi mangositul! Ei las' ca l-oiu învăţa eu minte. Încă se rânjea la mine câtodată şi-mi făcea cu măseaua. Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el. N-am sărit peste garduri niciodată. Ei taci, cumătre, că te-oiu dobzala eu! Cu mine ţi-ai pus boii la plug? Apoi ţine minte, că ai să-i scoţi fără coarne!” Mult peste puterea de concentrare a hapsânului lup. Creierul lui nu a făcut față avalanșei ce se revărsa neîndurător din boxe. Și a crăpat. Da, stimabililor. Așa sunau poveștile odată ca niciodată. Cam cum e fragmentul ce l-a ucis pe lup. Iar pentru viitor au neșansa de a fi scrise cam ca începutul poveștii mele. Asta în cazul în care poveștile mai au un viitor!

Ştiai că... ... cei care citesc cele mai multe cărți pe cap de locuitor sunt islandezii, iar cei din India sunt cei mai pasionați de lectură? „Tropicul cancerului” – celebrul roman al lui Henry Miller – înainte de a se bucura de aprecieri, a fost interzis în Statele Unite din cauza sexualităţii pronunţate pe care paginile o conţineau. Cine ar fi crezut că americanii au fost cândva atât de puritani? Adevărul este însă că nu doar acest roman cu conţinut sexual explicit a purtat marca de „banned” în SUA. ... prima operă literară din lume care a fost redactată pe o mașină de scris e „Aventurile lui Tom Sawyer”, în vreme ce în era digitală cea mai lungă carte electronică are 17 milioane de cuvinte? „Aventurile lui Huckleberry Finn”, cartea care probabil a încântat copilăria multora dintre noi, a fost una dintre cărţile controversate ale vremii, fiind considerată drept instigatoare la rasism şi drept urmare a fost şi interzisă în 1885. ... unul din cinci adulţi la nivel mondial nu ştiu să scrie sau să citească? Este în special cazul celor din Asia de Sud şi Africa, dar și în cazul familiei Sheakspeare, toți erau analfabeți, excepție autorul. „American Psycho” de Brett Easton Ellis (una dintre cărţile preferate) a fost la rândul ei interzisă şi „condamnată” pentru instigare la viol, canibalism şi crimă. Ba mai mult, în Australia a generat şi un fel de panică ce a condus la înăsprirea raidurilor poliţiei. ... din cauze religioase Harry Potter – seria fenomen scrisă de J.K. Rowlling – a fost interzisă în mai multe state din America? Cu toate astea, știai că preţul unei cărţi de doar 13 pagini poate ajunge la 153 milioane de euro? Sună fantastic, nu? Este însă un caz real, iar cartea respectivă este scrisă de autorul german Tomas Alexander Hartman. Venim în zilele noastre, în 2015, şi aflăm că americanii încă interzic cărţi în şcoli datorită unor idei ce par să le vină peste noapte. „Să ucizi o pasăre cântătoare” – Harper Lee a fost eliminată din şcoli în statul Virginia, iar „The Curious Incident of the Dog in the Night-Time” – Mark Haddon a fost deasemenea scos din programe datorită punctelor de vedere religioase, cartea fiind acuzată de ateism de mai mulţi părinţi. ... „Harry Potter” face parte din top 3 cele mai citite cărţi ale lumii alături de Biblie şi Citate de Chairman Mao Tse-Tung? 39

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Lungu Lenus

Suflet pierdut În noapte, desfac nodurile încâlcite ale potecilor, ce demult, pășeam desculță, îmbrăcată în cămașa tristeții, zâmbind amar. Cu fruntea brăzdată de întrebări, mă sprijineam doar de zborul alb al pescărușului, plângeam în noapte și mă acopeream cu speranțe deșarte. Un țipăt incandescent îmi perforează surzenia în care m-am cufundat încetul cu încetul. Acest țipăt emană un miros de incendiu final, îmi voi continua tăcerea... E sufletul! Să nu încercați să schimbați sensul normal al lucrurilor, și dacă pe parcurs o să mă fac nevăzută, nici măcar să nu vă opriți. În locul meu, își va continua plutirea alb-trandafiriul zbor de pescăruș, pasărea albă, mare de care mă țineam agățată o vreme, cu încăpățânare. Durerea perpetuă, insistența ce m-a obosit, ma făcut să-mi desprind mâinile, plonjând în uitare și în noapte. Rătăcesc înghițind amarele ceasuri ochii-mi înalț, poate acolo o să fie acel loc pe care-l caut. Colțurile străzilor mă rănesc, dar nu mă opresc din mers... Mă voi opri decât atunci când pescărușul va țipa.

Despre dragoste şi iubire adevărată A iubi este una din legile vieţii. Este una din sublimele acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Iubirea poate să însoţească toate celelalte acţiuni, activităţi ale noastre. Dacă învăţăm cu pasiune, vom învăţa şi vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire. Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia energia sa atotputernică, divină şi misterioasă decât de la sine. Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea 40

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

să fie stăpânită de cel sau cea căruia i se dăruie; Fiindcă iubirii adevărate îi este de-ajunsă iubirea infinita, sublimă şi transfiguratoare. Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine. Să învăţăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba din potrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebuneşti aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme. Dar atâta timp cât cineva o mai pomeneşte şi îşi doreşte din toată inima să o manifeste, mai există o speranţă ca ea să renască. Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau o ignoranţă crasă. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi dacă doriţi să vă transformaţi. Nu aşteptaţi să vă transformaţi pentru a ajunge să vă iubiţi, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii. Mulţi sunt de acord că iubirea adevărată e minunată şi se întreabă cum pot să ajungă la ea. Ea există deja în noi, nu există nici o reţetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugăciunea şi Dumnezeu te vor conduce cu siguranţă acolo unde doreşti, dar trebuie să doreşti asta din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, cu toata puterea fiinţei tale. Putem vorbi despre iubire şi putem scrie o mie de cărţi despre ea, dar iubirea diferă pentru fiecare om în parte, căci ea trebuie mai întâi experimentată. Iubirea nu este un concept, este o stare de spirit, o modalitate de a acţiona. Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune Când iubeşti, eşti plin de fericire, orice lucru mărunt este un motiv de bucurie pentru tine. Când nu poţi iubi, nu poţi fii fericit. Bucuria urmează pretutindeni iubirea. Dacă aveţi o atitudine fericită faţă de iubire, atunci veţi deveni din ce în ce mai fericiţi. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mica importanţă. Fericirea urmează pretutindeni iubirea, indiferent dacă iubirea este returnată sau nu, dacă celălalt răspunde la aceasta iubire. În aceasta constă rezultatul iubirii. Iubirea, nu depinde de răspunsul celuilalt, ci va aparţine în întregime dumneavoastră. Nu contează nici pe cine iubiţi. Important este să iubiţi.

AureliaAlbAtros

Există un timp pentru toate! Trecem prin viață prin diferite momente, facem greșeli, facem lucruri bune, la final, când vine timpul, încercăm să înțelegem, care-i cauza, carei efectul... Toate se întrepătrund și ajungi să nu mai știi de unde a pornit și unde va ajunge, totul, dacă nu-ți folosești corect raționamentul. O iei temeinic pe firul problemei, din obstacol în obstacol, încercând să faci o analiză corectă și după multă străduință, cu răbdare, ajungi să înțelegi motivul, de cele mai multe ori, e cam târziu, dar te bucuri că ai găsit cauza, fiind convins că totul a fost doar o lecție din care ai avut ce învăța. Sigur, dacă ești corect cu tine însuți, fiind conștient de greșeala făcută, altfel pasezi vina și o iei de la capăt, repetând, frecvent aceeași greșeală, folosind tot felul de scuze, nu raționamentul! Cea mai bună decizie este să te îndepărtezi, cât poți, de tot ce te determină să nu fi fericit, împăcat cu tine însuți, alegând în drumul tău oameni de încredere, ce te pot ajuta să îndepărtezi răul, oameni loiali, corecți și mai ales sinceri, altfel te vor folosi în a-și îndeplini propriile dorințe, călcându-te în picioare, după ce-și vor atinge scopul!...

deveni sarcini care vor fi executate indiferent de ce eforturi necesită. Va fi un an în care ar fi cu adevărat bine să faci mai puține lucruri, dar să le faci perfect. Pentru că va fi o perioadă în care fiecare își cunoaște locul, valoarea și mai ales ce calități are *concurența*!! Iar la încheiere am să adaug, zâmbind... (sper să nu supăr pe nimeni): Da, albatroșii râd, când au un zbor, cu aripi robuste, deasupra celor ce nu cred în adevărul lor!

M-am născut un albatros cu zâmbetul pe buze zburând prin viață cu aripi largi întinse, chiar dacă-n viață, uneori, am avut un zbor mai greu n-am pierdut în zborul meu zâmbetul și sufletu-mi senin. Frumos și alb a fost zborul meu pe punți de vise, chiar dacă-am fost lovit,

Universul și Creatorul lui are un plan mai bun cu tine, tu doar trebuie să lași ca acest plan să devină realitate, acceptând voința Divină în viața ta. Ura, răzbunarea, falsitatea, nu merită să-ți cuprindă gândirea, ele nefiind laturile unui om rațional cu intenții bune. Viitorul este creat de gândurile, cuvintele și acțiunile noastre, nu trebuie uitat!

m-am ridicat

Orice gând pe care îl emitem, orice cuvânt pe care îl rostim, orice acțiune pe care o întreprindem

spre cerul fără nori, zâmbind,

va produce anumite rezultate în prezentul și viitorul nostru! Din acest motiv, dacă dorim să ne construim un viitor prosper și luminos, trebuie să emitem cât mai multe gânduri bune, pozitive, amabile, respectând să fii respectat. Pentru că toate se nasc din iubire, bunătate, bună voință, acceptare, toleranță, compasiune și pace!

și-am zburat la fel de vesel prin zări mereu deschise ce-mi zâmbeau prin tainele-mi vise. Pluteam ușor privind în sus, fiind un visător cam norocos, se zice, chiar dacă uneori purtat de-un vânt capricios cădeam, iubind, zburam din nou dăruind, tot ce simțeam că am mai frumos.

2017 va fi anul în care cele mai multe dintre promisiunile importante făcute până acum vor 41

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

taifasuri... 43-46

Victor Rusu

poezie

inspiraţie

erotică

unei

stresante, insuportabile absenţe îndelungate a fiinţei dragi, în care eul poetic se plasează în

Accentuat biografism, trăiri de intimă rezonanţă

chip firesc, cel mai adesea, în două ipostaze lirice: a unei pustiitoare solitudini şi unei totale abandonări în undele tainice, de o persistentă şi

Avanpremieră editorială

subliniată nostalgie, ale fluxului învăluitor al

Cel de al doilea volum de versuri al poetei

amintirilor.

„De

„Mîinile

singurătate”.

Victoria Seimeanu, purtând titlul „parodoxist”

păcătoase,/Gurile

Oarbă cu o mie de ochi confirmă cu argumente

nimeni/Nu-şi

elocvente bunele impresii generate de lectura

singurătatea se întinde/Lângă tine în pat.../dacă

aprofundată

inima ţi-a fost rănită/Ca o aripă în zbor”...

plachetei

sale

debut,

„Îmbrăţişări”-2013, căruia îi preia, îi adânceşte şi nuanţează tematica, păstrând în acelaşi timp, şi timbrul confesiv şi uşor elegiac al discursului poetic.

toamnă,/pe

miere”).

mai

ploaia,/Doar

parcimoniosul

Victoria

în

seară,

târziu./Eu,

gătită

aşteptam

„Într-un

câte-o

fluturii”...(„Luna

târziu

frunză

mai

oprise

de şi

tresărea/Se

Seimeanu

desprindea de pe ramură/Şi zbura în dans

asumându-şi, parcă, în această etapă a creaţiei

rotit,/către pămânul/care-i crescuse copacul.../E

sale, „eticheta” de „poetă a iubirii”. A unei iubiri

toamnă, zic/Şi ziua când n-ai mai venit/mă

neîmpărtăşite, neîmplinite, dureros marcată de

ajunge din urmă”.(„E toamnă, zic”).

dezolante,

sumar,

incluse

tine,/Dacă

miresă,/mireasa n-are vârstă! (frumos, genuin zis!n.n.)/Te

poemele

„Prima zi din luna noastră de miere/a început

Oarbă cu o mie de ochi substanţa lirică a celor dintre

aminteşte

momente luminoase, sărbătoreşti, de iubire:

rezonanţă, de natură erotică, dau şi în volumul multe

mai

păcătoase/Dacă

Şi câteva citate sensibil vibrant evocatoare de

într-o

Un accentuat biografism şi trăiri de intimă

sunt

răvăşitoare frustrări,

de unde

şi

registrul elegiac şi nostalgic, cu predilecţie: „E toamnă în parc,/Pomii foşnesc gălbui,/Se duse calul singur la izvor/Stăpânul lui a plecat în apus,/Iar eu, ca frunzele când pică,/Mă răsucesc arămiziu.” („Toamnă târzie”). De remarcat în scurtul citat de mai sus interesanta sinestezie „Pomii

foşnesc

gălbui”,

precum

şi

secreta

consonantă, de factură folclorică sau romantică, dintre eul poetic şi cadrul natural, pe care, de altmiteri,

o întâlnim

şi

în alte poeme

ale

volumului.

Sub

semnul

superioară,

unei

înţeleaptă

mioritice împăcare

atitudini cu

gândul

implacabilei esticţii, autoarea tratează expresiv dihotonia Eros-Thanatos: „Eu am făcut un pact cu moartea/Când m-am îmbolnăvit/De tine,/Cînd umbra mea deja eram” („Pactul postum”). Sau această înfiorată „respirare” lirică, purtând titlul „Ulcior” pe care o transcriem integral, pentru expresivitatea unei gestici poetice de o rară candoare şi de o simplitate profundă, ritualică: „Iubito, mă prefac încet în lut,/În hrană mă prefac pentru ulcioare,/Olarul înr-o zi mă va-nvârti/Pe

Ca şi în miniatura lirică, lucrată în filigran,

roata lui şi rău nu-mi pare./Simt de pe-acum că-ţi

„Ascunzişuri”, construită pe succesiunea unor

este sete,/Că sunt deja în mâna ta,/Iubito, nu mai

paralelisme tematice revelatoare şi sugestive, cu

plânge, tristo,/Du-mă la gura ta şi bea”.

un final inteligent gândit/pregătit, tangent la zona paradoxului

şocant:

„Zidurile

vechi

ascund

istoria,/Aleile parcului, paşii tăi./Frunzele ascund în ele seva,/Inima mea, pe tine!/Cu o mască pusă ca pe scenă,/Învăţ să te ascund în mine,/Chiar de mine”. 42

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Poeta

Victoria

Seimeanu

mizează,

în

continuare, cu reuşite notabile, pe sinceritatea şi autenticitate trăirilor încorporate rostirii sale lirice de o voluptosă, vulnerabilă feminitate.

in memoriam

Ioan Muntean

Viorela Codreanu Tiron, doamna poeziei bârlădene, a murit! VEŞTI TRISTE: O boală nemiloasă a secerat viaţa Viorelei Codreanu Tiron, o bârlădeancă dedicată poeziei. Filiala Bucureşti „Poezie” a Uniunii Scriitorilor din România (USR) anunţă cu tristete decesul poetei Viorela Codreanu Tiron. S-a nãscut la Bârlad, la 8 aprilie 1954. A debutat în 1969, în revista Cenaclum a Colegiului „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. Conducător de cenaclu. „Viorela Codreanu Tiron (62 de ani) a colaborat la reviste literare de prestigiu: Hyperion, România literară, Convorbiri literare, Luceafărul, Poezia, Dacia literară şi altele. A publicat numeroase volume de poezie, între care: Zidire în cer (1996); Anotimpuri ostile, (2000); Ochiul somnului – darul iubirii, (Bucuresti, 2005); Az alom szeme – a szerelem varazsa, – volum bilingv româno-maghiar, (2006); Taina/Tайна – vol. bilingv româno-rus; VrajB-a clipei, (2010); 101 poeme (2011), Poarta de la marginea zilei, (2014). A fost prezentă în diferite antologii de poezie în română si în alte limbi. Prin dispariţia Viorelei Codreanu Tiron, poezia noastră suferă o dureroasă pierdere”, este necrologul pus de USR. Perioada Bârlad Debut literar din anul 1969, în revista „Cenaclum” a Colegiului „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad ― sub directa îndrumare a dnei prof. Elena Rânceanu – eminent prof. de limbã românã, diplomat şi director al liceului. În primii ani de colegiu, Viorela Codreanu Tiron a fost, mai întâi, membru al Cenaclului de poezie, iar ulterior, preşedintă a acestuia. În cadrul cenaclului aveau loc întâlniri bisăptămânale, unde erau invitaţi şi scriitori afirmaţi, majoritatea acestora fiind foşti absolvenţi ai Colegiului ― personalităţi care împărtăşeau din experienţa lor şi care i-au călăuzit paşii spre minunata lume a cărţii şi mai ales a literaturii de bună calitate (Cezar Ivănescu, Ion Hobana, Ştefan Zeletin, G.G. Ursu ş.a.). Împreună cu membrii Cenaclului şi cu coordonatorul acestuia ― respectiv prof. Elena Rânceanu ― înfiintează, în anul menţionat mai sus, revista „Lyceum”, unde a fost redactor-şef până în 1974.

Perioada Bucureşti Părăsind zona natală, dar neuitându-şi rădăcinile, se îndreaptă spre capitală cu speranţe de împlinire profesională şi cu dorinţa de a-şi manifesta aptitudinile literare în preajma şi sub îndrumarea celor care erau deja afirmaţi în plan literar. Urmează Facultatea de Litere şi Filologie, Bucureşti. Îşi începe cariera redacţională la Revista „Nemuritorii” – ca simplu redactor şi, ulterior, ca secretar de redacţie, după care urmează un stagiu la „România Liberă” – pagina culturală, alături de prof. C. Ignat. Apare cu grupări de poeme în reviste literare de prestigiu, după care devine colaborator la reviste din toată ţara şi din străinătate. Activează pe site-uri literare şi administrează site-ul Fundaţiei Dostoievski. Lucrează la „Interviuri” la Radio Cultural Bucureşti, Radio Cultural Oradea, B1 TV, TVRM, TVR1 etc. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Fundaţiei Dostoievski, de la înfiinţarea acesteia în anul 1997, sub conducerea prof. univ. Elena Loghinovkaia şi prof. univ. dr. A lbert Kovács, vicepreşedinte la Fundaţia „Erou Căpitan Alexandru Şerbănescu” pânã în 2008 şi membru de onoare în Uniunea Culturală a Albanezilor din România. Viorela Codreanu Tiron, deşi are mama la Bârlad, a fost înmomântată la Bucureşti, acolo unde îi este familia: soţul şi cei doi copii. Dumnezeu să o odihnească! sursa: vremeanoua.ro

Regrete și condoleațe familiei îndoliate! Dumnezeu s-o mîntuiască pentru însuflețirea cuvintelor, iar noi, cei dragi, să-i păstrăm vie memoria... Viorela, vei rămâne veşnic membru de onoare al „Cronopediei”! 43

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Eugenia Rada Ioniță

Profesore, Ai plecat după atâta străduință, oare te-ai întâlnit cu alți profesori, le-ai mărturisit cât de greu ți-a fost să șlefuiești trandafirii, să nu cumva din mâinile tale să iasă spini, să te facă te batjocură cu agramații care se cred zei. Ai chinuit zi de zi, că poate cândva pe drumul vieții, zidurile minciunii o să-i convertească, setea de arginți ca o molie să nu le roadă inimile, le-ai dat sfat despre căldura soarelui amestecată cu sufletul, să se ferească, mila să fie pridvor, iar setea cunoașterii izvor, totuși, tu ai plecat, profesore! Poate că ai greșit, sprijinindu-te pe stâlpi putrezi, dar pe drumul fără întoarcere, de acolo, de sus, te-ai retras din mizeria în care mărirea și banul nu pot ajunge la îngeri, și vezi câtă bunătate este, iar fiecare este un pup de stea, nu mai auzi de concepte politice strâmbe, numai vezi cerșetori, nici împărați, nu sunt șmecheri cu funcții, sunt oameni! Primăvara e veșnică! Dincolo de zăpadă, privești tăcut, ninge cu valuri transparente, cugeți la mărirea după care fug mulți și plângi, poate ai vrea să spui, că ai slujit limba celor necăjiți și știi, ce înseamnă nevoia, dar taci! Profesore, în discurs s-a strecurat o virgulă care supără, o pildă referitor la dreptate, te rog, iartă-ne, nu putem să mai stăm de vorbă, afară frigul a înghețat candela, iar tu doar privești, chiar dacă team chema, nu poți veni, ești dincolo de lună. Parcă este tot mai pustiu, lupii urlă, profesore, îți scriem că ai reușit, ai învins, nu suntem agramați!

„Nu sunt om al timpului meu. Sunt doar un contemporan al celor de azi, mirat că această lume există, dramatică în căderea ei, un om care-şi fredonează pentru sine melancoliile pe străzi, în solitare hoinăreli nocturne, altoindu-şi mereu intimitatea cu speranţa că va apuca să vadă rodirea aşteptată a veacului. Sacră naivitate, nu-i aşa? Fatalmente, sunt unul dintre voi, hrănindu-şi anonimatul cu rare fulgerări de orgoliu - semn 44

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

că şi eu aş exista între aceiaşi parametri comuni. N-am nici măcar egoismul de a spune: „eu sunt, de fapt...” Sunt un paşoptist trăitor în a doua jumătate a secolului 20. Am prins zorile mileniului III şi voi prinde încă o sumă bună de ani din veacul 21, pentru că am încăpăţânarea zodiei mele: Berbec..! Sunt mistic de profunzime, fără habotnicie; creştin-ortodox din bun simţ şi din respect pentru Tradiţie. Nu sunt biblic, în pofida faptului că tatăl meu (pentru care am nutrit un cult… olimpian!) a fost neclintit slujitor al bisericii, vreme de 75 de ani şi mai bine, într-un şir de clerici ce se-ntinde peste 3-4 veacuri. A afirma altceva înseamnă să fiu ipocrit, şi nu-mi pot permite. Cred cu toată fermitatea într-un Dumnezeu unic, de a cărui existenţă nu mă îndoiesc, pentru că-L recunosc pretutindeni şi în toate, şi pentru că-L simt locuindu-mi fiinţa. Sunt tolerant în limite rezonabile, şi n-am curajul să… întorc şi celălalt obraz, considerând gestul ca subdignitate. Dispreţuiesc spiritul sectar şi invazia religioasă de orice fel, pentru că, excluzând excepţiile, sunt adeptul măsurii, echilibrului şi armoniei în tot ce înfăptuiesc. Cred uneori, când îmi supun dreptei judecăţi inima şi mintea, „că garoafele-s roşii şi din pricina mea.” Descind dintr-o familie onorabilă, de baştină oltenească, precum am spus, din vechea Plasă de Olteţ a Romanaţilor. Copilăria mea a fost jumătate paradisiacă, jumătate infernală, insultată de Istoria nebună pe care generaţia mea a trăit-o. Sunt umanist prin structură şi profesor, până mai ieri, de Limba şi Literatura Română, prin vocaţie. Am profesat, în această calitate, la Colegiul Naţional Pedagogic Ştefan Odobleja din Drobeta-Turnu-Severin. Mi-am venerat Învăţătoarea şi Profesorii, cu sentimentul pe care vechii greci îl nutreau pentru locuitorii Olimpului. Profesia mea este consecinţa acestui sentiment, iar comportamentul meu socio-profesional se corectează permanent după acele modele.

Ca român, sunt zamolxean. Valorile spirituale ale Neamului meu mă preocupă până la insomnie şi uitare de sine. Iubesc tot ce este bun, frumos şi adevărat, şi murmur fără istovire, alături de Eminescu: „- Fără eu, nu e Dumnezeu. Fără poporul meu, nu e lume..!” Sunt un boem cenzurat de pedanterii, şi un liric fundamental. Astea nu fac rău nimănui, mi se pare..! Între cinici şi stoici îi prefer pe cei din urmă. Sociabil şi comunicativ în regim diurn, sunt solitar şi mut (rareori solilocvial) în regim nocturn. Ataşamentul meu este incurabil. Mai degrabă eleat decât heraclitean, pendulez între violenţa… retorică şi melancolia romantică. Sunt fatalmente, patriot. Naţionalist fără „ultra-”, dizgraţiez amestecul, corcirea, urâţirea Naţiei. Mă alarmează şi-mi repugnă pierderea reperelor, erodarea principiilor şi invazia prostiei, siluirea limbii (prin rostiri subrurale!), iar trăirea „second hand” îmi provoacă repulsii, ca şi comportamentul maidanez. Nu suport boschetarii, nu port cămaşa peste pantaloni, cozorocul şepcii peste ceafă şi ochelari de soare (noaptea?!?) pe frizură. Nu-mi plac fotbalul, hoţia, violenţa, spiritul vagabond, nu agreez nici o mască a prostiei şi nu mănânc seminţe. Prefer decenţa şi admir protocolul. Nu pot fi duplicitar. De zgomot, de zarvă, de hărmălaie mă adăpostesc în muzica bună şi în poezia clasică. Admirând pe Ahile, hoinăresc cu Don Quijote. Păzitor al cultului eroilor, consider că virtutea cea mai aleasă a bărbatului este să zeifice Femeia şi să-l ridice în triumful Soarelui pe Copil. Deasupra tuturor străluceşte etern Patria mea! Istoria m-a învăţat să am răbdare, iar cultura - să înţeleg şi să iert. Din tot ce este omenesc, nimic nu-mi este străin. Mă resemnez cu gândul că, dintotdeauna, Inteligenţa şi Prostia s-au aflat în raport invers proporţional. Că lumea Răului exclusiv, ca şi

lumea Binelui exclusiv, sunt utopii. Speranţele şi realizările mele s-au împlinit minimal, dar nu disper. Eu fac ce am de făcut, având, ca şi Immanuel Kant, „cerul înstelat deasupra mea, şi norma morală în mine”. Curriculul meu este încărcat de ciudăţenii: activitate didactică neîntreruptă de 40 de ani în slujba limbii şi literaturii Neamului meu, prozator şi eseist, cronicar şi critic literar, gazetar şi întemeietor de publicaţii, combatant prezent în politică, societate şi cultură, fost inspector şcolar şi, în prezent, pensionar debutant, aşteptând liniştit firimiturile cuvenite muncii mele de o viaţă. Totuşi, subscriu la varianta shakespeariană a lui „a fi”, cu convingerea că, aruncând la gunoi „interesele”, omul poate fi mai fericit şi mai longeviv, că trecutul, istoria noastră, constituie atestatul existenţei noastre. Un popor fără istorie nu este un popor, şi n-are valori, fiind nevoit să denigreze şi să împrumute sau să fure de la alţii. Cine n-are trecut se defineşte printr-un prezent conjunctural, fie el şi intempestiv, dar viitorul lui va fi o himeră… La această dată încă trăiesc, şi mă veţi simţi mereu alături. Constantin Stana” N.R.Din păcate la doi ani de la scrierea acestor rânduri sătul de nedreptăți și cu durere în suflet pentru țara lăsată în urmă, domnul Profesor ne-a părăsit într-un mod fulgerător lăsând un gol imens în sufletele noastre.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

felici tari crăc iu n- a nu l no u

Rabindranath Tagore

Balada vieții trecătoare Un tren lung ne pare viața. Ne trezim în el mergând, Fără să ne dăm noi seama, Unde ne-am suit, și când. Fericirile sunt halte, Unde stăm câte-un minut, Până când ne dăm noi seama, Sună, pleacă,… a trecut… Iar durerile sunt stații, Lungi, de nu se mai sfârșesc. Și în ciuda noastră parcă, Tot mai multe se ivesc. Arzători de nerăbdare, Înainte tot privim, Să ajungem mai degrabă La vreo țintă ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe și dureri, Noi trăim hrăniți de visuri Și-nsetați după plăceri !

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Mulți copii voioși se urcă. Câți în drum n-am întâlnit, Iată un bătrân coboară, Trist și frânt, sau istovit. Vine-odată însă vremea, Să ne coborâm și noi. Ce n-am da atunci o clipă Să ne-ntoarcem înapoi? Dar pe când, privind în urmă, Plângem timpul ce-a trecut, Sună goarna veșniciei C-am trăit şi n-am ştiut. Balada vieţii trecătoare Rabindranath Thakur (în transcrierea mai veche din bengaleză: Rabindranath Tagore) a fost poet, filozof, componist, muzician şi adept al mișcării Brahmo-Samai, care, printre altele, a forțat interzicerea arderii văduvelor în India. În 1913 a primit Premiul Nobel, devenind primul laureat Nobel din Asia. Această poezie stă scrisă la intrarea în biserica de la Sădinca, jud. Sibiu, loc unde s-au pus bazele unei mici mănăstiri, condusă de părintele-călugăr David. Atât de frumoasă, pe cât de adevărată.

coperta3 p47 caseta redacţională, publicitate

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

copert a4 p4 8 tem a l un ii

Colindă

Povestea lui Moş Crăciun A venit la noi la poartă, Un bătrân frumos la chip, Și-a-ntrebat dacă se poate Ca să fie găzduit. Casa noastră e deschisă, O, bătrân străin și bun! Vino, stai cu noi la masă, Ca ești obosit de drum! După ce statu la masă, Se-nchină evlavios Şi-ncepu să povestească De nașterea lui Hristos. Noi, de altfel, ne uitarăm Privind către el uimiți Și cuvintele-ascultarăm Lângă-ai noștri dragi părinți. Ne spunea c-a fost odată Demult, tare de demult, Un bătrân, Crăciun anume, Rău la inimă și crud Și-ntr-o noapte la'lui poartă, Cineva bătând ușor, Ceru ca să-i găzduiască Până dimineața-n zori. Cu cuvinte de ocară Către poartă alergând, Văzu-o tânară Fecioară Și-un bătrân cu chipul blând. Și voind el să-i vorbească Bătrânu-l ruga zicând

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

Că i s-a-mplinit să nască Fecioarei, pe Pruncul Sfânt Într-un grajd de oi și vite Pe-amândoi îi alungă Să stea până-n zorii zilei Cu toiag i-amenință Și-acolo născu Fecioara Pe Fiul lui Dumnezeu Lângă oile și boii Bătrânului celui rău În iesle, pe fânul rece Iisus Pruncul privea Cum boii veneau la Dânsul Și suflând Îl încălzeau Iar Maria, Maica Sfântă Sta mirându-se privind Cum boii recunoștință Arătau spre-al lor Stăpân Dar de-odată se văzură Îngeri ce din cer veneau Către-acea umilă șură, La Prunc și-L preamăreau Și o stea frumos deasupra, Strălucit s-a arătat, Iar trei magi intrând'năuntru, Pruncului s-au închinat. Aur, smirnă și tămâie Magii cu ei au adus Și cu drag le așezară Lângă ieslea lui Iisus

Și păstori de oi sosiră, De prin văi și de prin munți Lui Iisus să i se-nchine De îngeri fiind vestiți Acea stea văzând bătrânul Crăciun cel rău și zgârcit, A-nțeles cine-s străinii Ce la grajd i-a găzduit. Și cu lacrimi de durere, Către iesle alergând Iertare-ncepu a cere De la Blândul său Stăpân Și încă spunând acestea Bătrânul ce povestea Lacrimile-i udau fața Și graiul îi tremura. Voind, noi, să ne mai spună De-acolo ce s-a-ntâmplat El ne-a zis c-o să mai vină Și în următorii ani. Și mergând el către poartă Îi urmarăm toți tâcând, Iar el arătă cu mâna Către sat așa grăind: Eu la toți în astă seară Cu colindători am fost Și le-am spus minunea mare A nașterii lui Hristos.