Menținerea limbajului în Biserica Ortodoxă

Un răspuns dat celor care consideră nepotrivit limbajul învechit folosit în Biserica Ortodoxă

Problema menținerii exprimării arhaice nu ține de un tradiționalism sterp, nici măcar de farmecul cuvintelor vechi, căci asta ar duce într-un fantezism lipsit de conținut. Problema e mult mai adâncă, ține de schimbările de mentalitate produse de-a lungul istoriei, care de cele mai multe ori au fost schimbări în rău. Nu cred că exagerăm dacă spunem asta. Ține de aceste schimbări pentru că fiecare epocă a avut limbajul ei, a avut paleta ei de cuvinte. Exprimarea lingvistică a fost dintotdeauna produsul mentalității unei societăți. Dacă ne uităm la ce înseamnă această schimbare în rău, care nu înseamnă decât înmulțirea păcatului, ne ajută foarte mult gândirea părintelui Rafail Noica, cel care mereu a văzut păcatul ca o deformare, o schimbare, o alterare a sensurilor date de Dumnezeu.

Mai simplu spus – o societate majoritar păcătoasă, depărtată de Biserică, nu poate trimite mintea, folosind cuvintele proprii, atât de aproape de sensurile tainice ale credinței așa cum reușește limbajul Sfinților Părinți, limbaj născut în primul rând dintr-o viețuire curată. Învățătura a venit mereu „la pachet” cu viețuirea, chiar dacă acest lucru nu se vede întotdeauna. Un om care trăiește în păcate și în patimi nu poate naște, de la sine, decât o filosofie bolnavă, o filosofie care îi răspunde lui, pe limba lui. De cealaltă parte, viețuirea curată a sfinților a născut o învățătură plină de conținut, o învățătură dumnezeiască. Toata lumea știe ca Nietzsche a fost un om nebun (la propriu), iar filosofia lui, oricât de „bine” ar suna urechilor moderne, este una bolnavă. El spunea că „Dumnezeu a murit!” și până la urmă, avea dreptate – Dumnezeu murise în el.

Doar dacă înțelegem că de la trăirea interioară a omului izvorăsc toate, inclusiv limbajul, exprimarea, doar așa putem înțelege de ce limbajul așa zis „arhaic” din Biserică este limbajul care ne poate descoperi tainele mântuirii. „Limbajul acesta arhaic este învechit, nu se mai folosește astăzi în vorbirea curentă, și nu face decât să stârnească nedumerirea, îndepărtând oamenii de Biserică.” Un părinte cu mult har din București, povestea odată că a fost invitat de ghidul

unei excursii să viziteze și discoteca orașului, pentru a atrage și tinerii de acolo la credință. Răspunsul sfinției sale este edificator pentru discuția noastră – „Noi nu vrem să ducem Evanghelia în discotecă, ci vrem să aducem discoteca la Evanghelie!”. Într-adevăr, este puțin șocantă diferența dintre limbajul folosit în Biserică și limbajul folosit în vorbirea curentă în societatea de zi cu zi. Însă această prăpastie nu face decât să ne trimită cu gândul la o cauză mult mai adâncă, mult mai veche – imensa prăpastie dintre învățătura Bisericii și viața bolnavă a societății de azi. Din fericire, nu este o prăpastie de netrecut pentru cei care caută odihna adevărată. „Biserica ar trebui să vorbească pe limba omului modern, pentru a-l câștiga. Omul modern nu mai este atras de arhaismele acestea...” – NORMAL CĂ NU MAI ESTE ATRAS, pentru că „arhaismul” este ÎNSUȘI HRISTOS, pentru societatea modernă.

Când ești afundat în păcat până la brâu, sau chiar mai mult, cum Îl mai poți auzi pe Hristos? Cum Îi mai poți simți lucrarea? Cum ți se mai pot părea atrăgătoare cuvintele lăsate de Sfinții în care a strălucit pur și simplu lucrarea lui Hristos, dacă pe tine te atrag mai mult strigătele disperate ale stăpânitorului lumii acesteia?

Ar trebui să mai învățăm și din Vechiul Testament – de ce au ridicat evreii un vițel de aur și s-au închinat lui?

Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron și i-a zis: „Scoală și ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a întâmplat”.

Iar Aaron le-a zis: „Scoateți cerceii de aur din urechile femeilor voastre, ale feciorilor voștri și ale fetelor voastre și-i aduceți la mine”.

Atunci tot poporul a scos cerceii cei de aur din urechile alor săi şi i-a adus la Aaron.

Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar și a făcut din ei un vițel turnat și l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: „Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului!”

De ce un vițel, totuși? Pentru că neamul acesta ajunsese atât de afundat în păcate și în patimi, iar chipul lui Dumnezeu din el era atât de deformat, încât ajunseseră să-L vadă CA PE UN VIȚEL. Păcatul nu te poate face să-l vezi pe Dumnezeu, îți poate arata cel mult un vițel. Asta s-ar întâmpla și cu un limbaj născut din viața păcătoasă, folosit în Biserică – tot un vițel ne-ar arăta.

Asta în cel mai bun caz...

Limbajul „arhaic” nu este bun pentru ca așa zice unul sau altul, sau „pentru că așa ne obligă preoții”. Nici o prescripție nu vine fără sens, la Hristos. Limbajul „arhaic” este bun pentru că este vorbirea Sfinților, este născut dintr-o viață sfântă. Însă dacă vom ajunge să avem o viețuire mai înaltă decât cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci poate că vom avea tot dreptul să modificăm textul Sfintei Liturghii. Aveți grijă, totuși, să nu schimbați CUVINTE INGEREȘTI: Potrivit predaniei Bisericii, un pustnic și ucenicul său viețuiau într-o chilie din Sfântul Munte. Într-o sâmbătă noaptea, pustnicul a plecat în Karies ca să participe la Privegherea de toată noaptea. I-a spus ucenicului să țină singur slujba. În acea seară, un monah care s-a prezentat cu numele de Gavriil a sosit la chilie și cei doi au început Privegherea împreună. În timpul cântării a noua din Canon, când au început să cânte Imnul Născătoarei de Dumnezeu, „Mărește, sufletul meu, pe Domnul”, ucenicul a cântat partea „Pe cea mai cinstită decât heruvimii” (așa cum este rânduiala Utreniei până astăzi); la sfârșit, monahul oaspete l-a cântat încă o dată, dar adăugând însă la început „Vrednic este cu adevărat…”. În timp ce acesta cânta, icoana a început să strălucească de Lumina Necreată. Când ucenicul i-a cerut oaspetelui să-i scrie și lui cuvintele noi, acesta a luat o țiglă și a scris pe ea cu degetul, de parcă ar fi fost din ceară. Ucenicul și-a dat atunci seama că nu era un monah oarecare, ci Arhanghelul Gavriil. În acea clipă, Arhanghelul a dispărut, dar Icoana Maicii Domnului a răspândit apoi multă vreme Lumina Necreată.