Muntele încărcat de dragoste by Lectura

ȘTEFAN DUMITRESCU

MUNTELE ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE 2 Poezii de dragoste

ȘTEFAN DUMITRESCU

MUNTELE ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE 2 Poezii de dragoste

UNDE SUNT GLORIOASELE IUBIRI

Unde sunt glorioasele și marile iubiri, unde s-au dus, Doamne, iubirile de altă dată pe culmile munților pe mări pe oceane prin mari ninsori ele plâng și înoată unde sunt, Doamne, anticele mituri pierdutele Civilizații înfloritoare ca o jelanie auzim cântecul lor și simt cum tot universul mă doare ce tristețe, Doamne, e în lumea aceasta, și ce pustiu e, Doamne, în lumea ailaltă ca un astru iubirea mea răsare pe boltă marmoreană strălucitoare înaltă

O, DE CE A FĂCUT DUMNEZEU CRINUL ?

Oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul Oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul atât de subțire și de frumos ca un turn de zăpadă mândru pe colină cântând ca o privighetoare răspândind în univers o mireasmă amețitoare ca un turn de zăpadă mândru pe colină răspândind în univers o mireasmă amețitoare Oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul prințul florilor ca un luceafăr de zăpadă pe țărmi oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul ca un țipăt dulce sfâșietor ce se înalță spre cer oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul ca un țipăt dulce sfâșietor ce se înalță spre cer Oh, eu sunt țipătul acela ca o trestie oh, eu sunt țipătul acela ca o trestie ca o coloană pe un munte ca un țipăt amețitor îmbolnăvind lumea cu frumusețea și mireasma lui sfâșietoare ca o coloană pe un munte ca un țipăt amețitor îmbolnăvind lumea 5

cu frumusețea și mireasma lui sfâșietoare Oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul de ce ? oh, de ce a făcut Dumnezeu crinul de ce ? Ca să vii tu iubitule grațios ca un balerin pe câmpie ca să vii tu iubitule grațios ca un balerin pe câmpie să îngenunchezi la picioarele mele îmbătat de mireasma mea să adormi mii de ani îmbătat de mireasma mea să adormi mii de ani apoi să mă rupi cum se rupe orice floare să mă pui în inima ta apoi să mă rupi cum se rupe orice floare să mă pui în inima ta cum ai pune un plop alb nesfârșit de înalt într-o amforă de cristal pe vârful unui munte într-o amforă de cristal pe vârful unui munte !

CUM IZBUCNEŞTE DRAGOSTEA TÂRZIE

Cum izbucneşte dragostea târzie Ca merii toamna încărcaţi de floare În trupul meu necheaz-o herghelie De crini sălbatici şi de căprioare I-auzi iubito sângele în noi Cum urlă ca un viscol pe coline Eu vin pe ţărmuri încărcat de ploi De codri şi de roiuri de albine Iubirea mea e ca o catedrală Prin care ne vom pierde într-un târziu Lumea-i acum mai mare şi mai goală Şi timpul mai înalt şi mai pustiu

EU SUNT, IUBITO

Eu sunt, iubito, limba ta cea dulce și tu ești gura mea înmiresmată cerul și pământul care mă-nvălui și mă aperi și astfel se naște rostirea cuvântul Numai astfel îți pot spune te iubesc și astfel te strig pe Tine, Doamne ! și pot s-o numesc pe mama mea mamă și primăverile primăveri și toamnele toamne Numai împreună iubindu-ne atingându-ne și îmbrățișându-ne nebuni se nasc în noi vocalele cele rotunde înmiresmate ca florile de gutui și de pruni gustoase și ude 8

care pornesc de pe buzele noastre ca albinele din niciunde către unde devenind privighetori și lăstuni Așa s-a născut limba română cea dulce cea înaltă ca o mireasă care ne-a îmbrățișat și ne-adună pe toți în pântecele ei mare ca o ninsoare adâncă măreață maiestuoasă !

DOAMNE, ÎNTIND MÂINILE

Doamne întind mâinile tremurând simt nevoia să mă sprijin de Tine și dau de ceață și de miresme de buruieni de întuneric, de pietriș și de lumine am nevoie de tine, Doamne ca de aer ca de apă ca de mâncare întind ca orbul mâinile să te caut și toată materia din jurul meu mă doare mă fascinezi și mă zdrobești cu măreția Ta cu imensitatea universului încărcat de stele și eu un fir de praf pe lumea asta rămas cu ochii mari zgâiți la ele mi-e frică sunt uimit sunt fascinat un tremur sunt de jos și până sus un fir de iarbă singur pe colină și cruce răstignit pe mine ca Iisus încotro s-o iau Doamne încotro s-o apuc sunt ciungul căruia-i lipsește mâna dreaptă și tu ești, Doamne, mâna mea lipsă care mă cheamă și mă așteaptă

SUNTEM MÂINI Păsările sunt mâinile mele întinse către tine să te mângâie, iubito, vântul este mâna mea gingaşă întinsă către tine râurile sunt mâinile mele limpezi care te caută pe tine, să te mângâie, iubito şi crinii sunt mâinile mele înflorite care te caută pe tine, iubito, să te mângâie şi eu sunt o mână, iubito din care pornesc mii de mâini ca ramurile unui copac ca să te caut pe tine, oh, dar a cui mână sunt eu,iubito a cui mână întinsă sunt eu a cui mână ?, şi Acela a cărui mănă sunt eu a cui mână întinsă este, iubito, a cui mână, a cui mână întinsă este, iubito ? şi tu eşti o mână întinsă, catifelată, gingaşă, iubito pe care te caut cu toate mâinile mele întinse să te mângâi oh, şi către cine te întinzi tu, iubito, să-l mângâi, către cine te întinzi tu , iubito să-l mângâi, către Cine ? şi El a cui mână întinsă o fi, iubito, a cui mână, şi El a cui mână întinsă o fi, iubito, a cui mână ? 11

ORIZONTUL S-A CONTRACTAT, IUBITO

Orizontul s-a contractat şi a devenit un punct Păsările din văzduh au căzut secerate Corăbiile au încremenit în pustiuri Ţipătul meu s-a auzit până departe Când te-am pierdut pe tine, iubito, Nimic n-a mai avut sens pe lume Crucile din cimitire s-au întors în păduri Horcăind satele au început să scoată pe gură spume Plângând în cer Domnului i s-a făcut milă de mine Şi mi-a dăruit atunci o iubire mai mare Pădurile au înflorit în lumea ailaltă Eu am pornit pe ţărmi cântând cu oceanu-n spinare

UN ŢIPĂT SUNT !

Un ţipăt este plopul pe vârful dealului un ţipăt este crinul pe colină şi firele de iarbă sunt ţipetele câmpiei ca razele de lumină şi păsările sunt ţipetele văzduhului şi răsăritul soarelui este un ţipăt vai, un ţipăt sunt şi eu în lumea aceasta ! mamă, al cui ţipăt sunt eu pe lumea aceasta ? mamă, al cui ţipăt sunt eu pe lumea aceasta al cui ţipăt sunt ?

GLORIE ŢIE, FEMEIE FRUMOASĂ !

Glorie ţie femeie frumoasă şi bună Pe care Domnul mi te-a dăruit de soţie Tu faci sevele-n arbori să cânte Moartea se pierde pe zări străvezie Sufletul tău înmiresmează văzduhul În lumea subatomică răsare uriaşă luna Satele înfloresc ca livezile primăvara Melancolic pe fundul lumii cade bruma În materie a venit demult primăvara Crucile înfloresc şi ele în cimitire Sufletele în oameni sunt corăbii bete În cer Domnul a început şi el zâmbind să se mire

IUBITO

În iarna aceasta iubito Mă voi ascunde în fundul lumii să plâng Vor trece anii, vor trece veacurile Apoi timpul se va opri îndelung Într-un târziu Domnul va veni obosit și-și va așeza Capul pe umărul meu drept, Tu vei veni tristă și-ți vei rezema Fruntea pe umărul meu stâng

UN PIAN ÎN MIJLOCUL LANULUI DE IN

Un pian în mijlocul lanului de in o muzică stranie vine de departe gândurile oamenilor le înfloresc în cap se dărâmă huruind zidul dintre viaţă şi moarte numai noi la marginea lumii, iubito tu o piatră roşie eu o floare de crin privim tăcuţi în adâncul din noi să vedem sfinţii din lumea ailaltă cum vin cât de mult am iubit lumea aceasta, iubito acoperişurile caselor s-au întors cu faţa în sus drumurile s-au ridicat în picioare pe cruce I-au înflorit mâinile Domnul nostru Iisus o, Doamne, cât de mult te-am iubit de mii de ani îmi este iubito dor de tine mii de ani tu vei fi o piatră roşie pe zare iar eu voi deveni un munte crescând de rubine.

ATÂT DE MULTE TE IUBEAM

Oh, iubito, Atât de mult te iubeam Mâinile mele doreau însetate să te mângâie Încât au început să crească Foşnind dulce Înspre tine Iar pe trup mi-au crescut Mii de mâini, Ca nişte lujeri de crini înfloriţi, Care se alungeau către tine Cântând fericite Ca să te îmbrăţişeze, Fierbinţi Ochii mei erau atât de însetaţi De tine Încât au început să-mi crească Mari în cap ca nişte cercuri Iar pe trup au început Să-mi crească mii de Ochi care se măreau Ca nişte aştri Avizi să te privească pe tine Să te pipăie cu privirea, Dinspre în afară înspre înlăuntru, Dinspre înlăuntru înspre afară 17

Dinspre toate părţile, Preabine Şi toată fiinţa mea Pe nesimţite a devenit un fluviu Atât de limpede Că vedeai pietricelele albe şi roşii Pe fundul lui Care clipocea atât de dulce Curgând înspre tine Să te îmbrăţişeze Că se auzea în univers Domnul nostru Iisus Christos Răstignit. Cu crucea În spate cum vine

EU SĂ FIU, IUBITO, UN IZVOR

Eu să fiu iubito un izvor Tu să fii înalto o izvoară Să ne ţinem de mână dimineţile în faţa soarelui Şi toată materia universului să ne doară Eu să clipocesc dulce şi cristalin Tu să cânţi înalt ca o privighetoare Dumnezeu să se aplece vrăjit pe marginea cerului Noi s-auzim universul adânc cum se doare De-atâta iubire, iubito, aiurăm Ne contopim măreţ marmorean Şi ne topim unul în altul Ca un ţipăt imens În timp ce ne vărsăm hohotind în ocean

OCHIULE, TE IUBESC

Țineam piatra în palme și mă uitam la ea fascinat Am privit atât de mult piatra pe care o țineam în căușul palmelor zile, luni nesfârșite încât piatra a început să se transforme în ochi Ochiule te iubesc i-am spus și am continuat să-l privesc fascinat drept în ochi zile luni ani nesfârșiți încât am simțit cum încet încet devin ochi sentimentul trecerii de la starea de om la starea de ochi era dulce amărui semnând cu linia orizontului apoi cu țipătul nesfârșit al pescărușului apoi cu linia limpede a privirii Lui 20

Acum în toată lumea pe culmea muntelui eram numai noi doi ochi Tu ești iubitul meu mi-ai spus și tu ești iubita mea ți-am spus apoi ne-am îmbrățișat și am devenit un foc imens ca un plop pe vârful muntelui

PSALM DE IUBIRE

Mă doare toată fiinţa, Doamne, îmi e greu îmi e sufletul de leşie, mă clatin, tremur, aş vomita, leşin şi-n clipa asta şi-n veşnicie sunt singur, îngrozit, nu văd pe nimeni până departe un gol un pustiu nesfârşit ne leagă, Doamne, şi ne desparte aş întinde mâna să te mângâi să mă sprijin de ceva, de Tine căci numai Tu Eşti peste tot îmi e rău, aş urla, nu-mi e bine Te strig, Doamne din toate adâncurile mele dar n-am glas n-am putere un fir de praf sunt, un fir de iarbă pe colină în vijelii în întuneric. Departe, în ere !

ÎNCÂT AM DEVENIT TRECERE

Îmi era atât de dor de tine încât am devenit trecere plutire călătorie înspre tine, iubito cu brațele întinse ca un țipăt sfâșietor și subțire În timpul acesta tu iubeai atât de mult dealul încât călătoreai somnambulă înspre el zâmbind cu brațele întinse Când am ajuns la tine te-am îmbrățișat cu toți ochii mei cu auzul cu toate papilele mele am simțit livada catifelată de caiși înfloriți care creșteau pe dealul pe care-l iubeai tu și am auzit privighetorile care cântau în caișii înfloriți și-am simți gustul dulce amărui al ierbii care tremura fericită mângâiată de adierea vântului pe culmea dealului 23

CA LAVA UNUI VULCAN, IUBIREA !

Clocotind ca lava unui vulcan aud cum bolborosește iubirea-n materie vulturii înțepenesc în văzduh pe marginea cerului Dumnezeu să sperie eu mă fac mic și m-ascund în păduri tu te ascunzi iubito în fundul lumii uriașă răsare pe cer luna decapitată în lumea ailaltă țipă tragic lăstunii ce e cu noi iubito în lumea aceasta ? imensă e iubirea noastră și îngrozitoare în lumea subatomică se face noapte pe mine tot universul mă doare în sate departe ninge de-ngroapă sfinții se sinucid hieratic în catedrale în oceane pietrele se aud cum crapă lumea se-neacă în fum și în jale

IUBITO, ASCULTĂ

Ascultă iubito ascultă Bolta cerului cum se crapă în două Amarnic este totul în lume În sufletul meu imens viscolește și plouă

SĂ INTRU ÎN MAGMA CARE EȘTI TU O emoție imensă sunt, iubito care te cuprinde cu brațele cum învăluie cosmosul pământul cum mângâie firul de iarbă de pe colină lumina și vântul tu ești sâmburele piersicei eu sunt pulpa de carne care te înconjor te strâng în brațe țipând cu toate dealurile și pădurile din mine care mă dor cu toate puterile mele s-ajung în tine să ne împreunăm și să mor Tu ești pământul dulce catifelat, misterios al câmpiei eu sunt stejarul care îmi înfig rădăcina adânc în tine pământul se-nfioară hohotitor materia cântă de plăcere, de bine venire veșnică iubito sunt înspre tine 26

ce niciodată nu va ajunge în adâncul tău departe în sine ! să intru în magma care ești tu să ne împreunăm și să fiu una cu tine cum este lumina cu văzduhul când este vară când este sărbătoare și bine dar niciodată nu voi ajunge la tine una cu tine nu voi fi niciodată ci doar o îmbrățișare fierbinte și dulce enormă, eternă și beată ! Pleoapa ta sunt iar tu ești ochiul pe care-l învălui și-l mângâi cu dragoste și-l cuprind din adâncul meu dintâi până departe la fluviul Ind venire dureroasă sunt înspre tine veșnic venind dar niciodată nu voi fi ochi ca tine să privim amândoi până departe și ce să vedem , iubito ? deșertăciune, pustiu, melancolie suferință și moarte ! 27

NICIODATĂ, IUBITO

Niciodată vara nu fu mai înaltă Și nu mă durură creierii de plâns

UN ZEFIR AŞ VREA SĂ FIU, IUBITO !

Un zefir aş vrea să fiu, iubito dulcea şi înmiresmata batere de vânt să mă joc cu zulufii tăi să mă pierd prin părul tău tresăltând ca prin noptoasele zăvoaie în care cântă privighetorile cu toate stelele ţi-aş săruta pleoapele, iubito şi toţi luceferii ţi i-aş prinde în păr cu toate dimineţile ţi-aş spăla faţa ta ca apa fragedă neîncepută a unui lac de cleştar toate florile de caişi de cireşi şi de meri aş vrea să fiu să ning pe umerii tăi fragezi, marmoreeni şi rotunzi cum sunt colinele raiului luminate de surâsul blând al Domnului care se miră şi El cât de frumoasă eşti aş vrea să fiu toate trilurile privighetorilor şi cântecele ciocârliilor şi ale mierlelor şi ale sturzilor să umplu cu ele văzduhul înmiresmat al sufletului tău 29

şi toate petalele de crini aş vrea să fiu să-ţi îmbrăţişez inima ta mii de ani până când inima ta va creşte cât un munte de petale de crini şi toate boabele de rouă ale tuturor câmpiilor aş vrea să fiu până la stele atunci când calci pe iarba fragedă să-ţi sărut tălpile tale gingaşe să mă las melancolic strivit de ele şi universul aş mai vrea să fiu atunci când vom deveni materie roşie să te ţin strâns în braţele mele toată veşnicia cântând ca un nebun în gura mare urcat pe un munte cu un crin în mână.

VEZI TU FOCUL ACELA PE VÂRFUL MUNTELUI

Vezi tu focul acela pe vârful muntelui Mai mare decât muntele de mii de ori Aceea e marea iubire în care-am intrat Plângând și ținut de Domnul de subțiori În care cântam ca un nebun în gura mare Cu un crin nesfârșit de înalt în mână În timp ce toată ființa mea se transforma în cenușă Și n-avea nimic din lumea aceasta să mai rămână Dumnezeu plângea în hohote pe malul cerului Un deal de cenușă, iubito, eram eu acum Din care răsăream ca un astru pe cer luminând lumea În timp ce universul se transforma foșnind dulce în scrum

AŞA TE VOI CĂUTA, IUBITO !

Tu eşti ca o poartă monumentală înflorită prin care pătrund şi mă pomenesc în altă poartă opac orbitoare prin care intru şi mă găsesc în altă poartă înflorită, care ucigător mă doare prin care pătrund în altă poartă profundă ca o jelanie şi ca o întrebare prin care intru în altă poartă care dă în altă poartă, strălucitoare prin care ajung în altă poartă, aşa voi merge către tine iubito, toată viaţa 32

mergând prin acest tunel de porţi arzând ca o lumânare strigând numele tău în gura mare. Dar tu eşti şi o inimă, iubito, imensă înflorită ca un crâng în care mierlele, privighetorile, ciocârliile, greierii şi sturzii cântă și plâng în care intru ca într-o catedrală ajungând înlăuntrul altei inimi din care pătrund în altă inimă siderală pe care o deschid şi mă găsesc înăuntru altei inimi prin care mă pomenesc în altă inimă, monumentală care dă în altă inimă prin care ajung într-o altă inimă minerală aşa te voi căuta toată viaţa, iubito, orbitoare prin nesfârşitul tunel de inimi ca un orb pipăind cu mâinile întinse cântând în gura mare până la Ind

TU STAI PE VÂRFUL MUNTELUI

Atât de dor mi-a fost iubito în vara aste de tine Încât am urcat un munte imens cu un bolovan în spinare Păsări uriașe au început prin sângele meu să zboare Iubito, mă doare văzduhul și lumea și nu-mi este bine Aș porni să te caut cu mâinile întinse spre tine M-aș agăța de nori și de păsări să mă ia cu ele în zbor Ascultă, ascultă departe cum toamnele mor Eu alerg aiurând și țipând pe lume și nu-mi este bine De ce mi-a dăruit Domnul dragostea aceasta sfâșietoare De mii de ani eu tot alerg, iubito, înspre tine Mă doare și cerul și zarea și nu-mi este bine Tu stai pe vârful muntelui zâmbind visătoare

CÂTEODATĂ VISEZ

Câteodată visez că tu eşti apa limpede a râului care clipoceşte duce săltând copilăroasă peste pietre iar eu sunt malurile încărcate de rugi de mure, de crini sălbatici de zăvoaie înflorite în care cântă privighetorile şi mierlele care merg cu tine ţinându-te pe braţe de la începutul lumii îmbătat de clipocitul dulce al undelor tale şi-n existenţa viitoare tu chiar vei fi râul cu unde limpezi clipocind fericite că se va auzi în tot universul iar eu voi fi malurile lui verzi încărcate de rugi de mure, de agrişe, de afine de ferigi şi de zăvoaie înflorite care te vor ţine pe braţe înalte senine îmbătate de muzica divină a undelor tale cristaline alteori visez că sunt un ou imens eu sunt coaja care te îmbrăţişează 35

care te mângâi din toate punctele universului iar tu eşti albuşul de argint tremurător şi gingaşul gălbenuş de aur dulce ca mierea ucigător care mă mângâie pe dinlăuntrul fiinţei iar eu simt o plăcere atât de dulce că-mi vine să ţip oh, şi într-o existenţă viitoare noi chiar vom fi un ou imens din care se va naşte universul tu vei fi gingaşul albuş care se clatină uşor şi gălbenuşul auriu care tremurând mă mângâie pe dinlăuntru astfel că de fericire voi începe să cânt să plâng și să fiu dar cel mai mult visez că tu eşti gingaşa şi fierbintea materie roşie care clipoceşte şi murmură născând galaxiile şi planetele iar eu sunt universul care te înconjor mângâindu-te care te ţin în braţele mele să nu te risipeşti în univers şi într-o viaţă viitoare, iubito, tu chiar vei fi dulcea şi fierbintea şi roşia materie clocotitoare murmurând născând astfel galaxiile şi astrele şi muzica divină iar eu voi fi universul care te voi ţine îmbrăţişată strâns toată veşnicia ca să nu te risipeşti 36

ASCULTĂ CUM CÂNTĂ DRAGOSTEA NOASTRĂ

Doamne îndură-Te îndură-Te de mine sunt bobul Tău de nisip purtat de vânt îmi e greu pe lume nu-mi e bine Tu mă despici la nesfârşit. Şi eu cânt îmi este frică tremur tot îmi e pământ îmi este cer îmi este materie în lumea ailaltă au înflorit corcoduşii universul m-apasă. Mă sperie dragostea noastră iubito e un crin uitat de noi demult în Pustiu ascultă cum cântă tragic în gura mare în istorie. Și-n sufletul meu se face târziu

CÂT VOR MAI ALERGA BALERINELE

ah, cât vor mai alerga balerinele prin codri gheţarul din mijlocul pustiului va înflori cel care culege valurile de pe mare şi le seamănă pe câmpie va începe să cânte în gura mare apoi va muri un plop pe zare cu o lumânare în mână cât de mult te-aş mângâia mamă acum când eşti în lumea ailaltă şefilor de stat le cresc crini albi din cap prin oraşe şobolanii se adună la vecernie-nceată tu eşti atât de departe, iubito că aud temelia lumii cum tace și nu te voi mai vedea niciodată un dulap pe vârful muntelui şi eu singur la marginea lumii o piatră plină de pace o pată 38

CA O ADIERE DE VÂNT, IUBIREA

Ca o adiere de vânt te împresoară vicleana iubire nespus de dulce Hristos surâde melancolic pe cruce materia în univers devine amară ca un crin strălucește iubirea-n pustiu sunetul cornului din altă lume răsună chipul tău răsare în mine înalt ca o lună în istorie, iubito, e frig și târziu apoi iubirea mă cuprinde ca-n clește în inima mea cântă ca o privighetoare mă dor toate, iubito, și văzduhul mă doare și totul în lume se tânguiește apoi îmi despică ființa dureros în două ca o ghilotină care cade din cer în lumea ailaltă e pustiu și e ger iar noi devenim, iubito, un câmp de rouă

EU TE AŞTEPT, IUBITO

A venit primăvara în satele ce se întind de-a lungul fluviului până şi pietrele au înflorit pianele se întorc melancolice în păduri gândurile în oameni demult au ruginit eu te aştept iubito în fundul lumii tremurând de emoţie că n-o să mai vii în lumea subatomică e frig şi răsare soarele inimile în oameni devin stacojii

PE UN DEAL UN OCHI

Pe un deal un ochi lângă o spânzurătoare-nflorită fântânile cântă ca berzele prin păduri prin văzduh trece un acoperiș melancolic pe cer ochii tăi răsar, iubito, imenși și puri ușile au început să se deschidă înlăuntrul lor și râurile curg abătute înspre izvoară temeliile lumii plâng înfundat mie mi-e dor și-a început tot universul să mă doară de mii de ani te caut, iubito mergând cu un nor uriaș pe umărul stâng cu un plop înflorit în mâini te strig și cânt în gura mare și plâng

OH ŞI TE-AI TRANSFORMAT ÎNTR-O TRESTIE, IUBITO !

Oh, şi te-ai transformat într-o trestie iubito de ce te-ai transformat într-o trestie iubito de ce te-ai transformat într-o trestie iubito de ce te-ai transformat într-o trestie de ce te-ai transformat, iubito, de ce ? Mă voi face şi eu un zefir blând şi te voi mângâia toată vara iubito şi te voi mângâia toată vara iubito şi te voi mângâia toată vara iubito şi te voi mângâia iubito Acum sunt un zefir blând şi duios oh şi bat mai tare iubito şi tu te îndoi oh şi bat mai tare iubito şi tu te îndoi oh şi bat mai tare iubito şi tu te îndoi oh şi bat mai tare iubito Acum vin înspre tine dinspre răsărit iubito şi tu te înclini fericită spre apus şi tu te înclini fericită spre apus şi tu te înclini fericită spre apus şi tu te înclini iubito 42

Acum bat înspre tine dinspre apus iubito şi tu te înclini melancolică spre răsărit şi tu te înclini melancolică spre răsărit şi tu te înclini melancolică spre răsărit şi tu te înclini melancolic iubito Acum bat înspre tine îmbrățișându-te din toate părţile iubito oh şi tu te înclini ţipând din toate părţile înspre adâncul din tine oh şi tu te înclini ţipând înspre adâncul din tine oh şi tu te înclini ţipând înspre adâncul din tine oh şi tu te înclini ţipând iubito Acum bat înspre tine şi mai tare din toate părţile iubito oh şi tu te pierzi cântând tragic în adâncul din tine oh şi tu te pierzi cântând tragic în adâncul din tine oh şi tu te pierzi cântând tragic în adâncul din tine oh şi tu te pierzi cântând tragic iubito Şi deodată nu mai exişti iubito Şi deodată nu mai exişti iubito Şi deodată nu mai exişti iubito Şi deodată nu mai exişti iubito Şi deodată nu mai exişti Nici golul tău nu mai există, iubito Nici golul tău nu mai există iubito Nici golul tău nu mai există Nimic nu mai există nimic nu mai există nimic nu mai există

TU VEI DEVENI O BISERICĂ

De-atâta iubire se va lumina materia pe dinăuntru, iubito, ca o sală feerică eu mă voi transforma într-un crin înalt tu vei deveni pe coline o biserică eu voi veni la tine să mă închin toate firele de iarbă sunt sentimentele mele mă voi ruga ție ca lui Dumnezeu și ele se vor transforma noaptea în stele valurile pe mări vor deveni pelicani inima mea va fi steaua polară după care se vor conduce toate corăbiile în timp ce istoria va deveni tot mai amară

DACĂ EU AȘ FI UN CRIN PE O COLINĂ Dacă eu aș fi un crin pe o colină înalt și subțire până la cer și tu ai fi iubito o piatră între noi s-ar naște un arc voltaic o melopee dulce o masă un miel o câmpie un munte o mare o vatră și am auzi melancolic venind de departe miezul pământului cum plânge amarnic cum cântă ca un nebun cum se vaietă și cum latră apoi tu o să simți o emoție luminoasă înaltă adâncă amară cum îți pocnește cu un sunet cristalin o sămânță la subțioară cum încep țărmurile mării și orizontul și carul mare și lanurile de in prelung să te doară și cum tu te transformi clipocind într-o crină subțire înaltă și dulce ca o vioară atunci ție îți va crește o mână gingașă înspre mine și mie îmi crește o aripă visătoare tremurând înspre tine vom simți amândoi o amețeală dulce amară adâncă înaltă un întuneric nesfârșit amestecat cu lumine ne va fi rău ne va fi o mare ne va fi o viață ne va fi o moarte ne va fi o câmpie și ne va fi bine 45

DOMNUL TE ȚINE PE BRAȚELE LUI

Aș lua o bucată de cer să te învelesc cu ea Domnul să te țină pe brațele Lui fericit Maica Domnului urcă pe boltă la răsărit plecând în lumea ailaltă iubito tu ai devenit stea îngerul tău se ține de mână cu îngerul meu eu aici pe pământ ridic tăcut catedrale ghețarii merg prin lanurile de in agale Domnului Iisus în cer îi e tot mai greu în istorie se face, iubito, târziu și e frig în lumea subatomică soarele apune melancolic și trist în fiecare din noi, Doamne, s-a răstignit Crist eu alerg pe coclauri, iubito, prin ninsori și te strig

IUBIREA DE LIMBA ROMÂNĂ

Ca sâmburele arzând în fructul dulce, nesfârşit şi înmiresmat al Cireşei înroşită la soare stau în mijlocul limbii române ca un turn, beat pe un deal tăcând în gura mare ! Văzduhul mă mângâie Lumina mă scrijeleşte Materia mă doare Ca plopul înflorit pe un deal Cu un crin în mână Cântând nebun în gura mare Stau în limba română Ucigător de dulce Ameţitoare Ca o câmpie smălţuită ce nu se mai termină Strălucind în răsăritul soarelui Învăluită în gogoaşa de lumină A irealului Şi a Marelui Limbă de foc sunt, iar tu îmi eşti cerul gurii de miere Pe care-l gust Care mă bei şi mă mănânci În care mă topesc prin ere, 47

Târându-mă pe brânci Dureros de dulce, Închis în sine şi în tăcere. Răsăritul soarelui, Marea strălucind în lumină, Privighetorile cântând în crângurile înmiresmate, Grele de brocarte şi de vină, Ochii iubitei, Adierea vântului venind de departe Razele lunii Mângâind turlele argintate, Toate Sunt silabele tale, Cu care scrii Nesfârşita carte ! Iubirea mea Care mă-nvălui dinspre adânc înspre afară, Dinspre esenţă Şi dinspre moarte înspre vară Şi care mă cuprinzi Dinspre cer Înspre adânc Materie şi trup Care veşnic pe mine mă nasc Şi mă mănânc Ochi îmi eşti Iar eu îţi sunt vedere De piatră de mâl Şi de miere Moarte amestecată cu-nviere Ţipăt orbitor Învăluit în ere ! 48

APOI SE VA LĂSA SEARA, IUBITO

Căprioarele cântă melancolic prin codri bisericile se fac înalte și subțiri iubirea mea este iarba tremurând pe coline pe vârful muntelui tu zâmbești și te miri dragostea mea este seva care urcă prin arbori și adierea de vânt înmiresmată care-ți mângâie genele subțiri și delicate și luna care imensă pe cer se arată vor mai cânta bâtlanii un timp pe coline dragostea mea va urca pe boltă imensă și-naltă apoi se va lăsa seara, iubito și-n lumea asta și-n lumea ailaltă

EU SĂ FIU CUVÂNTUL TE IUBESC

Eu să fiu cuvântul Te iubesc Tu să fii un crin Înalt ca un plop pe un deal Să te mângâi cu toate Sunetele mele Senin Hohotitor înalt transcendental ! Să te ating cu sunetul T Care îl naşte pe Tatăl ceresc Să se audă până-n adâncul universului Plângând în hohote cum te iubesc Să te mângâi apoi cu sunetul E Care face ca toate lucrurile să fie Să existe cuvântul Este Cuvântul iubire şi moarte şi veşnicie Cu sunetul I m-aş pune Pe petalele tale Ca un fluture, Un ţipăt înalt, orbitor, dureros Să mă pătrundă frumuseţea ta Până-n adâncul lumii, Până la os 50

Cu sunetul U m-aş mira Cât de frumoasă şi de gingaşă Poţi să fii Sfinţii ar muri de dragoste-n biserici Marginile lumii s-ar topi Cu sunetul B te-aş săruta Ca o sămânţă care pocneşte încolţind Din care s-ar naşte lumea toată Că s-ar auzi izvoarele Clipocind înalt până la Ind Cu toate sunetele lumii te-aş iubi Ca un roi de albine care se aşează pe un ou Şi care ar creşte la nesfârşit Astfel materia şi universul S-ar naşte din nou !

DOAMNE, CÂTĂ DURERE, IUBITO

Limbile ceasurilor au înţepenit Pâraiele şi râurile au înlemnit şi ele Valurile au îngheţat pe mări Ţipătul meu s-a înălţat până la stele În cer Domnului i-a stat inima-n loc În lumea subatomică s-a făcut frig Singur şi trist, iubito, pe coclauri Şi pe ţărmi îngrozit te chem şi te strig Doamne, câtă durere este în lumea aceasta Toate s-au întors cu susul în jos În lumea ailaltă s-a lăsat un întuneric adânc Pe cer, iubito, răsare chipul tău, maiestos

MEREU AM VRUT SĂ ŞTIU

Mereu am vrut să ştiu ce este dincolo de tine, iubito Ce este dincolo de tine iubito Ce este dincolo de tine ? Tu cea care eşti ca o câmpie nesfârşită înflorită Ca o mare de coline argintii strălucind în soare Ca nişte ţărmi înalţi de miere înmiresmaţi Ca nişte munţi imnuind Cu crini în mâini Țipător orbitoare Mereu am vrut să ştiu ce este în adâncul tău iubito Ce este în adâncul tău iubito Ce este în adâncul tău ? Ca şi cum aş merge pe fundul unui ocean Încărcat de grădini de mirt înflorite Boltă înaltă și hău Câmpie ucigător orbitoare Ca şi cum m-aş pierde prin păduri nesfârşite de crini În adâncurile abisale ale mitului Cântând nebun în gura mare

DE ATÂTA DRAGOSTE

Eu să fiu, iubito, pietru iar tu o să fii, iubito, piatră să ne îmbrățișăm și să devenim temelia lumii și vatră apoi eu voi fi, iubito, pământ și tu vei deveni adânca și vasta pământă o să auzim deodată materia sfâșietor și melancolic cum cântă de atâta iubire eu voi deveni ocean și tu vei deveni o mare albastră cerul se va bolti senin și înalt peste lume iar noi îl vom numi dragostea noastră apoi tu vei deveni materia fierbinte iar eu voi deveni univers orbitor și din noi se vor naște mii de lumi care vor cânta dureros înalt amețitor și abia după aceea tu vei deveni femeie iar eu voi deveni un tânăr înalt și subțire și de la dragostea noastră, iubito va lua foc întreaga materie și fire

CREIERUL URIAŞ PE COLINĂ

Oh, cum se proiectează pe cer creierul imens ca o catedrală pe colină oh, cum se proiectează pe cer creierul imens ca o catedrală pe colină deodată se vede cum încep să crească din el mâini. Mii de mâini că acum seamănă cu o caracatiță uriaşă, şi mâinile cresc încet ca nişte ţepi care ar vrea să sprijine cerul şi mâinile cresc încet ca nişte ţepi care ar vrea să sprijine cerul apoi din mâini încep să crească palme violacee ca nişte petale de măceş care devin imense apoi din mâini încep să crească palme violacee ca nişte petale de măceş care devin imense apoi din palme încep să crească degete încet ca nişte şerpi care se alungesc foşnind oh, şi degetele cresc la nesfârşit apoi din palme încep să crească degete încet ca nişte şerpi care se alungesc foşnind oh, şi degetele cresc la nesfârşit apoi în vârful miilor de degete încep să crească ochi de parcă ar vrea să privească în adâncul universului să-l vadă pe Dumnezeu venind apoi în vârful miilor de degete încep să crească ochi de parcă ar vrea să privească în adâncul universului să-l vadă pe Dumnezeu venind 55

oh, şi deodată din miile de ochi pornesc încet milioane de priviri care cresc la nesfârşit ca razele unui soare oh, şi deodată din miile de ochi pornesc încet milioane de priviri care cresc la nesfârşit ca razele unui soare strălucind țipând orbitoare oh, şi aceste priviri cândva vor umple universul oh, şi aceste priviri cândva vor umple universul oh, şi aceste priviri cândva vor umple universul

NOI VOM PLECA, IUBITO

Noi vom pleca , iubito, din lumea aceasta dragostea noastră va rămânea aici pe pământ va fi o flacără-naltă pe vârful munților arzând neclintită-n furtuni și în vânt și va mai fi iubito un plop înflorit în pustiu și-o fântână cu apă cristalină și rece mii de ani se vor adăpa călătorii din ea pentru că ea în veci n-o să sece sau va mai fi, iubito, un far pe mări arătându-le călătorilor drumul spre casă luminând lumea până departe făcând-o mai înaltă și mai frumoasă tu te vei muta într-o stea roșie eu mă voi duce pe o stea albastră arcul voltaic care se va naște-ntre noi va fi cealălaltă dragoste a noastră

TE CĂUTAM PE TINE, IUBITO

Eu eram o pasăre fără o aripă Tu erai o pasăre fără o aripă Şi atunci ne-am lipit Unul de altul Şi-am început să zburăm Mie mi-au scos zeii un ochi Tu te-ai născut fără un ochi Oh, şi când ne-am întâlnit Ne-am lipit unul de altul Şi am văzut deodată Cu amândoi ochii până în străfundul lumii Am văzut iubito Adevărul Care era o cutie de conserve ruginită În care creştea un crin înalt până la nori Care cânta ca o privighetoare La umbra lui ne-am întins Melancolici Ca o mare Să ascultă toată eternitatea Trilurile dulci Care ne vor adormi În picioare

AMARNICĂ E DRAGOSTEA MEA

Amarnică e dragostea mea, iubito Plâng, mă cutremur, adânc mă sufoc Pe cer trece ca o lună însângerată Dragostea mea imensă şi fără noroc Tu eşti o statuie de chihlimbar pe un deal Eu curg pe lume ca un fluviu însângerat În lumea subatomică e o toamnă înaltă Din biserici sfinţii demult au plecat Mi-e un dor adânc de tine, iubito Că se crapă bolta cerului trosnind Lanurile de in văluresc în lumea ailaltă Pe păduri îl vedem pe Dumnezeu venind

EU SUNT UN RÂU CU UNDA LIMPEDE CUM ESTE CRISTALUL

O, iubito Eu sunt un râu albăstrui cu unda limpede cum este cristalul alergând fericit înspre tine dând repede din valurile mele mici ca nişte aripioare, clipocind dulce cristaline Şi tu eşti un râu roşietic ca lumina apusului cu unda limpede cum este cristalul şi curgi fericită înspre mine sărind peste pietre arsă de dor dând repede din valurile tale mici ca aripile de privighetoare clipocind adormitor Oh, şi ne-am întâlnit, iubito Şi ne-am vărsat unul în altul şi astfel s-a născut o mare adâncă şi limpede că se văd pietricelele albe şi peştişorii aurii şi firele de iarbă pe fundul ei Oh, şi marea noastră răspândind o mireasmă de crini în univers creşte încet, fericită la infinit 60

PLÂNGEA ÎN LACRIMI HOHOTIND

Plângea în lacrimi hohotind Şi hohotele lui plecau Ca nişte valuri uriaşe Lovindu-se de orizont Şi se-ntorceau maiestuoase Înalte şi strălucitoare Ca nişte hohote de râs Ca nişte turnuri pe o mare Acoperind câmpii şi sate Oraşe dealuri şi păduri Ce tresăltau de fericire Cântând prin mii şi mii de guri

IMNUL LUMINII

O, fericite sunt plaiurile acelei ţări antice din care lumina creşte ca holdele mănoase ca lanurile înalte până la cer asemenea unor ochi înalţi atingând cu vârfurile bolta cerului O, fericite sunt plaiurile acelei ţări sfinte din care lumina creşte ca pădurea de trestii ca nişte codri uriaşi până la cer asemenea unor munţi veşnici

ARBORELE PE CULMI

Singur un arbore pe culmi să fii Şi vânturile lumii să te bată Velă a planetei antic încordată Pierdută în străfunduri de câmpii Planeta să atârne-n univers De tălpile senin însângerate privirea calea lumilor străbate Mai dând materiei pierdute sens La umbră-ţi viermuieşte lumea mută Învăluită-n rana ta ca-n scut Departe într-un sat ca într-un cult O mamă arborele-n vânt ascultă

EU SUNT TOT TIMPUL CU TINE

Eu sunt tot timpul cu tine, Eulenia. De aceea sunt fericit şi zâmbesc mereu. Dimineaţa când mă trezesc Te văd pe tine Sunt cu tine și astfel sunt eu Şi când merg pe stradă Sunt tot cu tine Îţi simt sufletul în aerul din preajma mea şi îţi văd ochii cum mă privesc din văzduhul care mă înconjoară De cele mai multe ori vorbim, glumim sau ne jucăm Uite îmi place foarte mult să ne jucăm de-a Crinul şi de-a narcisa Eu sunt un crin înalt cu tulpina puternică Tu eşti o narcisă galbenă care te uiţi în sus la mine cu un surâs gingaş pe buze Şi eu mă aplec şi îţi dau o petală Şi tu îmi dai zâmbind o petală Apoi ne dăm bună dimineaţa Apoi eu îţi dau altă petală 64

Şi tu îmi dai altă petală Până când ne dăm toate petalele Apoi eu te iau în mâna dreaptă Şi rămân nemişcat ca o statuie cu o floare în mână Pe care i-o dăruiesc Lui Dumnezeu Alteori ne jucăm de-a dealul şi valea. Eu sunt dealul pe care cresc livezi de caişi înfloriţi Tu eşti valea pe care se unduiesc în soare lanuri de in mângâiate de vântul care vine din miază-zi De departe ele par lacuri albastre Tu te întinzi cuminte şi leneşă ca o pisică la picioarele mele Eu mă aplec deasupra ta Şi te mângâi Cu toate petalele livezilor mele de caişi Uneori aşa cum stau aplecat peste tine mai vărs câteva lacrimi ca să ud lanurile de in care tremură în bătaia vântului, în amurg să crească mari Sau ne mai jucăm De-a lumina şi de-a văzduhul Tu eşti lumina care mă străbate şi mă mângâie pe dinlăuntru dând conţinut vieţii mele Eu sunt văzduhul care te înconjor şi de cuprind în braţele mele să te ocrotesc. Şi te păstrez toată în mine să nu 65

pleci mai departe, astfel fiind tu cea adevărată Dar de fapt acesta nu este un joc Pentru că în realitate tu chiar eşti lumină gingaşă şi dulce dinlăuntrul fiinţei mele şi eu sunt văzduhul care te conţin şi care sunt sufletul care îţi umple toată fiinţa dureros de dulce şi lin Mi-ar mai plăcea să ne jucăm de-a caisa şi de-a sâmburele său. Tu să fii caisa care mă învăluie şi mă ocroteşte Eu să fiu sâmburele care stau în mijlocul tău ca o rădăcină, ca o stâncă pe care să te sprijini să nu cazi în haos Sunt sinele tău care voi încolţi la infinit, purtându-te ca o corabie prin timp Dar nici acesta nu este un joc pentru că tu chiar eşti caisa zemoasă şi dulce şi parfumată iar eu chiar sunt sâmburele din centrul fiinţei tale beată Mi-ar mai plăcea ca tu să fii o aripă a acestei paseri greoaie care este lumea Şi eu să fiu cealălaltă aripă Să batem rar din aripile noastre imense Când batem aerul în jos Să ne întâlnim şi Să ne îmbrăţişăm o clipă 66

Maiestuos Apoi să ne desprindem iar Să ne întindem aripile lungi Făcând lumea aceasta să zboare prin timp Mi-ar mai plăcea să ne jucăm de-a râul sau de-a fluviul Eu să fiu malurile lui Încărcate de păduri de zmeuriş în care cântă privighetorile şi mierlele Tu să fii apa lui limpede cum este cristalul Sărind peste pietricelele albe Clipocind dulce Iar eu să te ţin toată viaţa în braţele mele dar nici acesta nu este un joc pentru că de când mă ştiu tu chiar eşti un rău cu apă lină Clipocind dulce adormitor Iar eu chiar sunt malurile Tale mângâioase Care te poartă pe braţe de la-nceputul lumii.. Mi-ar mai plăcea ca eu să fiu zefirul dulce de primăvară Iar tu să fii câmpia înverzită Să mă aplec asupra ta mângâindu-te sărutându-ţi fiecare fir de iarbă miliardele de flori de pe câmpie Dar nici acesta nu este un joc Pentru că eu chiar sunt zefirul 67

De primăvară Iar tu eşti dulcea şi înmiresmate mea câmpie înverzită Abia acum observ că nu mai există nici un joc pe care să-l jucăm Pentru că noi chiar suntem Toate lucrurile şi fiinţele Şi fenomenele La un loc La sfârşit aş vrea să ne mai jucăm De-a moartea şi de-a veşnicia Dar acest joc nu este posibil Întrucât moartea nu există Şi atunci ne vom juca de-a timpul şi de-a veşnicia Eu voi fi timpul care te voi Înconjura mângâindu-te Ocrotindu-te Iar tu vei fi conţinutul luminos al fiinţei mele nemărginite Care mă va umple şi mă va mângâia pe dinăuntru Dând sens existenţei mele Întru al lui întru După care ne vom juca de-a materia şi de-a universul Eu voi fi universul care te voi ţine toată veşnicia în braţele mele Mă voi umple de gingăşia şi de moliciunea ta, De mireasma focului tău 68

Te voi înconjura şi te voi săruta Ţinându-te în braţele mele mirosind a flori de cais Tu vei dormita zâmbind Fericită şi luminoasă Înlăuntrul meu Sau vei fi asemenea unui Ocean Îmbrăţişat de ţărmurile lui Încărcat de crânguri înflorite În care cântă mierlele şi privighetorile Îmbrăţişându-mă pe dinăuntru cu valurile tale de spumă albă Dar nici acesta nu va fi un joc Pentru că eu chiar voi fi Timpul albastru nesfârşit Iar tu vei fi dulcea veşnicie Eu chiar voi fi universul Care te voi ţine în braţe Iar tu dulcea materie Care vei clipoci în fiinţa mea

STRIGĂT

Tristeţea de-a fi transparenţă De a te bântui lumina Cum trece prin fiinţă vina Dorul dement după esenţă Să-ţi fie dor de-o formă anume Cum paserii după înalt Cum frunţii după celălalt Strigăt să fii ce nu se spune Să-ţi fie dor de toate-odată Ţie ce nu eşti decât vid În fiinţa ta eu mă închid Şi iată-mi văd viaţa toată

O, IUBITO

O, iubito, Eşti răspândită în aerul din jur până departe Amestecată ziua cu lumina Cosmos de întuneric înstelat Mirosind a mere Când e noapte Străbătută de mângâierile vântului Dinspre adâncul din mine înspre moarte Plină ca un munte de cântecul ciocârliilor vara Care pe noi sfâşietor ne desparte Sufletul tău este atât de dens în văzduhul care mă înconjoară încât mă striveşte îmi vine să ţip ca o trestie pe un deal singură disperată amară Cosmosul cel atât de plin de tine parcă este fructul unei caise imense înmiresmat adânc şi frust umplut cu miere de albine, luminoasă şi dulce 71

iar eu sunt sâmburele lui care-l gust, când îmi mişc mâna prin aer te mângâi pe dinlăuntrul tău eşti atât de gingaşă că te-aş mângâia până la sfârşitul lumii cu o imensă părere de rău şi eşti atât de înmiresmată că întind braţele către tine şi te respir însetat până în adâncul fiinţei mele cu toate stelele de rubine, beat acum eşti tot universul din afara mea şi universul meu interior de începutul lumii melancolic urlu de dor şi văd atât de limpede că aceasta este adevărata imagine a fiinţei mele, plângând amarnic, hohotitor .

CÂND MĂ MAI BUCUR ŞI EU CÂTEODATĂ

Când mă mai bucur şi eu câteodată ca de un vis urât mă îngrozesc Mă pipăi să fiu sigur că trăiesc Şi-mi văd atunci viaţa mea trădată Căci mi se pare straniu să pot râde În lumea ce e numai suferinţă Când suferi atât a mea fiinţă Parcă nebun aş fi sau mi-aş fi gâde Mă mir şi în acelaşi timp deplâng O contradicţie adâncă mi se pare Să râzi pe o planetă care moare Adânc în mine îngrozit mă strâng

IUBITO, DRAGOSTEA ESTE CA PĂMÂNTUL Iubito, dragostea este ca Pământul este atât de mare încât ca să o vezi ar trebui să te îndepărtezi de ea să te înalţi deasupra ta şi deasupra ei să ajungi pe Lună Şi atunci o vei putea vedea învăluită într-o aură galben verzuie nebună nespus de dulce ca un suflet imens Dar nu vei putea niciodată să te înalţi deasupra ta şi deasupra ei să ieşi din sfera ei de gravitaţie Dacă te culci pe pământ Şi-ţi desfaci larg braţele ca şi cum ai lua dragostea în braţe atunci eşti răstignit pe ea ca şi cum ai fi Iisus Christos care s-a întors şi şi-a luat crucea în braţe Mergând în iad cântând în gura mare cu crucea în braţe. Dacă te culci pe spate cum te-ai culca pe pământ şi-ţi desfaci larg braţele pe faţa ei cu privirea pierdută în înaltul cerului 74

Iisus se mai răstigneşte încă o dată prin tine Atunci îl vezi pe Dumnezeu Cum te priveşte blând cu o melancolie nesfârşită aşa cum este răstignit pe cer şi cum vine Fiind atât de aproape de ea lipit de ea tot timpul neputând s-o cuprinzi cu privirea n-o vei cunoaşte niciodată Numai gravitaţie ei năucitoare ne pătrunde dulce ca nişte raze aurii Ţipătoare Ea ne hrăneşte făcând seminţele să încolţească și spicele de grâu şi tulpinile porumbilor să pornească înalte înspre Dumnezeu ne dăruieşte apa fragedă rece şi înmiresmată mirosind a fragi a izvoarelor care sunt mâinile ei întinse către noi să ne mângâie Ea ne dăruieşte dimineţile dulci şi fragede ca roua cântecul ciocârliilor şi marea aurie de cântece a greierilor care sunt fraţii noştri născuţi din ea şi hrăniţi de ea Noi suntem ca ea căci din ea ne-am născut 75

şi în ea ne vom întoarce Ea se întinde înlăuntrul nostru la nesfârşit Şi dinăuntru nostru se înalţă în afara noastră la nesfârşit Noi nu putem locui în afara ei Şi nici gândi şi iubi în afara ei, plini de ea fiind până în adâncul nostru. Aşa cum Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul Ea a fost făcută de Dumnezeu înainte de a face pământul şi cerurile căci ce este Dumnezeu decât Dragoste Şi dacă ea este Dumnezeu atunci ea a făcut cerurile şi pământul De aceea noi suntem fraţi cu pământul pe care-l sărutăm toată viaţa cu tălpile noastre când mergem iar cerul ne mângâie tot timpul cu aerul lui luminos şi înmiresmat mirosind a cântece de privighetori beat Ne naştem din ea Ne hrănim din ea Trăim în ea Apoi când obosim Coborâm şi ne odihnim în ea 76

DRAGOSTEA CA UN MUNTE CARE TE APASĂ

Eu sunt sâmburele piersicei un ţipăt roşu Tu eşti piersica înmiresmată care mă înconjoară Şi mai sunt piersicul care te ţin pe braţe Şi te ridic în slăvi de subțioară Venire veşnică sunt înspre tine Deşi tu locuieşti de l-anceput în fiinţa mea Sunt cerul care te îmbrăţişează În care tu eşti lacrimă şi stea Doamne, ce dragostea imensă ne-ai dăruit Ca o câmpie adâncă dureroasă Un ţipăt dulce orbitor şi infinit Un munte când pe suflet te apasă.

SLAVĂ TATĂLUI Slavă Tatălui Şi Fiului Şi Sfântului Duh Mărgăritarul, Mireasma înaltă De trandafiri Ca văzduhul Şi dorul Când Te-nfiori Şi te Miri Mângâiere Ca o şoaptă Hrănitoare Ca pâinea Coaptă La soare ! Sfântule Duh Sfântule Duh Ne închinăm Ţie, Cum Se închina Clipa În veşnicie Şi ne culcăm La picioarele 78

Dumitale, Ca o câmpie De petale Ca o Privighetoare Măiastră Vă închinăm Imne Dumneavoastră, Tatălui ceresc Şi Domnului Iisus Christos, Munte De miere Maiestuos Şi Sfântului Duh Care e Asemenea Unui văzduh Înmiresmat, În pieptul Nostru Beat, De credinţă Şi de Fericire Ca un munte De safire, Şi mângâios Ca respiraţia Domnului nostru Iisus Christos 79

I-AUZI, IUBITO, CUM PLOUA

I-auz, iubito, cum plouă de-ngroapă În lumea subatomică Se vede cerul cum crapă. Pe un deal Inima mea şi inima ta, Ţinându-se de mână Privesc tăcute în fundul lumii Iarba, Firele de grâu Popii Nalba Sufletele noastre Cresc înspre Dumnezeu În tăcere, albastre Nicicând și mereu. Lucrurile sunt consoane în lume Fiinţele sunt vocale Domnul scrie cu ele Istoria îngândurat Şi agale. Popoarele merg Pe fundul lumii Cu inimile în mâini Ca nişte lumânări Sufletele noastre au împietrit demult Iubito. Ca nişte plopi Pe mări ! 80

DE CE NE-AM NĂSCUT ÎN ŢARA ACEASTA

De ce ne-am născut în ţara aceasta, iubito, În care bolile înfloresc ca pădurile primăvara În care viermii sunt oameni politici Mâncând flămânzi din hoitul care e ţara ? Doamne în ce lume ne-a fost dat să trăim Îmi vine să plâng îmi vine să urlu de atâta durere Dumnezeu stă pe dealuri într-un picior În timp ce bolnavă de cancer lumea se-mpute şi piere Numai cântecul meu, iubito, numai cântecul meu Mai poate salva lumea aceasta canceroasă bolnavă Înalt sfâşietor se-nalţă urletul meu prin vremi Ca o auroro boreală, ca un gheizer şi ca o otravă

AŞTEPTARE

Fiu al răbdării parc-aş fi Văzduh plutind într-un văzduh Şi setea sfântă a unui duh Aceea de-a se mărgini Parc-aş fi streaşină de lume Substanţă fără conţinut Durere ce nu s-a durut Un vis visat de el anume Corabie fără de port Sămânţa unui aer trist Ştiind atât doar că exist Durere care mă suport

ATÂT DE MULT TE-AŞ IUBI

O, iubito, te iubesc atât de mult încât Dacă aş fi o piatră Ţi-aş spune tot timpul că te iubesc Pe limba pietrească Încât de atâta iubire Vom începe amândoi să ne înroşim Ca metalul topit Care începe să crească Şi vom curge unul înspre altul Nefire înspre fire Vărsându-ne unul în altul Cântând În gura mare Înalt țipător și subțire Sau aş mai vrea să fiu un stejar Uriaş cu mii de crengi Un munte de frunze până la cer Şi tu să fii o stejară Înaltă, subţire, abstractă Orbitoare dulce amară Ţi-aş pune toată ziua că te iubesc Prin toate frunzele şi prin toate ramurile mele În limba uriaşă stejerească Şi mi-aş întinde către tine 83

Zeiască Toate ramurile şi toate crengile să te cuprind Încât la un moment dat o să începem să plutim Unul către altul Cântând și venind Cu rădăcini cu tot De parcă pământul s-ar fi transformat într-o apă Până când vom deveni Un singur stejar Cântând pe culmea Dealului în gura mare Înalt sfâşietor și amar Iar dacă aş fi un râu, Iubito, Şi tu ai fi un râu Ţi-aş spune tot timpul clipocind Că te iubesc În limba noastră a râurilor Prin toate valurile mele Şi prin toate pietricelele şi firele de nisip De pe fundul tuturor râurilor Încât unul din maluri Se va întinde către tine Astfel că la un moment dat vom deveni un fluviu cutremurător de rubine amare ale cărui maluri se vor întinde la nesfârşit cântând în gura mare Atât de mult te iubesc Iubito Încât aş vrea să fiu toate fiinţele, 84

toate lucrurile şi toate fenomenele naturii şi să-ţi spun toată ziua şi toată viaţa şi toată veşnicia că te iubesc şi marginile mele se vor întinde către tine clipocind cântând în gura mare până când toate fiinţele şi toate lucrurile şi toate fenomenele naturii ar deveni o Fiinţă Adâncă Nesfârşită Sfâşietoare

DOAMNE CUM NE CĂUTĂM PRIN LUME

Doamne, cum ne căutăm prin lume, iubito Ca nişte orbi cu mâinile întinse Prin ploile şi prin ninsorile amarnice Ca două ţipete înalte, spectrale, ucise De la începutul lumii te strig, iubito Ţipătul meu colindă năuc prin noaptea universală Pierzându-se pe mări şi pe coclauri Pe fundul lumii Domnul din moarte se scoală Toată materia din mine iubito mă doare Aş vrea să te văd să te aud să te ating Prin păduri paltinii hohotesc în gura mare În lumea subatomică, iubito, e trist şi e frig

CA ANII VOR TRECE MILENIILE

Ca anii vor trece, iubito, veacurile, mileniile În lume va fi mai trist şi mai ger Imperiile se vor trece unul câte unul Dragostea noastră va răsări mai mare pe cer Soarele va răsări şi el şi va apune Şi nu va mai auzi nimeni glasul dulce de miel Oraşele se vor surpa triste-n adâncuri Numai dragostea noastră va rămâne la fel S-ar putea ca civilizaţia aceasta să se treacă Aşa cum trecutu-s-au mândre cetăţi În mintea mea venind pe coline Tu mai înaltă și mai frumoasă te-arăţi Miresmele de crini vor umple văzduhul Oamenii se vor trece şi ei pe pământ Iubirea noastră va urca pe cer ca un astru Cutremurând, mai mare şi mai sfânt

EU AM CONTINUAT SĂ TE IUBESC

Piatra aceea de pe ţărmul mării era inima ta, iubito, iar caisul acela înflorit de pe vârful muntelui eram eu amândoi ascultam de sute de ani încordaţi liniştea cosmică înaltul ne dureau toate şi ne era greu şi ne era un dor amarnic unul de altul te-am iubit atât de mult şi m-am gândit atât de intens la tine încât te-ai transformat într-o piatră preţioasă încărcată de safire şi de rubine cu mâinile întinse melancolic dureros înspre mine eu te-am iubit şi mai mult şi mai intens şi mai profund încât ai crescut cât un deal 88

iar cerul a devenit mai trist şi mai scund suferitor ireal eu am continuat să te iubesc şi mai profund şi mai intens încât iarba şi pomii şi dealurile şi toate lucrurile au căpătat deodată un sens eu am continuat să te iubesc şi mai adânc ca un nebun încât ai simţit fiori dulci cum îţi cresc la subţioară flori de cireşi şi de prun cum devii o vioară cum te doare meningele și sinele şi cum simţi în fiinţa ta crescând ca apa suferinţa dulce şi binele eu am continuat să te iubesc mai intens mai profund dureros că mă dureau jeluindu-se dealurile şi văile şi munţii până la os te-am iubit atunci şi mai adânc dureros sfâşietor că ai ţipat şi ţi s-a făcut dintr-o dată 89

dor sete de înalt şi de zbor am continuat să te iubesc atunci şi mai adânc c-am auzit viermii liniştiţi şi tăcuţi la baza lumii cum mănânc şi mai tare te-am iubit atunci ca un ţipăt sfâşietor c-au început să-ţi crească aripi, iubito să te înalţi lin, graţios să zbori rotitor şi-am văzut atunci cu ochii măriţi cum te transformi în lumină ca un fulger măreţ dureros orbitor

SUNTEM ATÂT DE SINGURI

Suntem atât de singuri pe lume, Doamne Că între noi sunt distanţe imense, siderale Cuvintele călătorind de la unul la altul Se sting neputincioase dincolo de zare Suntem atât de singuri şi de trişti, iubito În timpul acesta golul creşte amarnic între noi Până şi Dumnezeu s-a dus mai departe Şi ne-a lăsat mai singuri şi mai goi N-am mai văzut un om de mii de ani Până şi tu, iubito, te-ai dus în altă lume Sufletele au căzut şi ele-n adâncul din noi E-atât de negru-n lume, de jale. Și genune

CUMPENELE AU ÎNCEPUT SĂ CÂNTE

Cumpenele au început să cânte ca berzele acoperișurile s-au întors cu concavitatea în sus se aude cum viermii rod în temelia lumii pe mii de cruci e răstignit acum Domnul nostru Iisus ce se întâmplă, Doamne, cu lumea cu noi mările și oceanele vor seca în curând dealurile și munții se vor face câmpie eu te caut, iubito, plângând în lumea ailaltă ninge de-ngroapă ghețarii trec melancolici prin sate în sufletul meu e toamnă târzie tu strălucești mândră și bună, iubito, în moarte

DRAGOSTEA A PÂRJOLIT TOTUL

Sentimentele mele de dragoste s-au înălțat, iubito, ca flăcările înflorite întinzându-și mâinile înspre tine făcute scrum însângerate și sfinte de la ele a început să ardă totul în jur se auzea țipătul ierbii al semințelor al atomilor dureros și pur de la iubirea noastră, iubito, au luat toate lucrurile și fenomenele foc cenușă și pulbere s-au făcut toate de la dragostea mea fără noroc ierbul s-a îndrăgostit și el de iarbă plângeau toate 93

dealurile și văile și-au început mările să fiarbă stejara s-a îndrăgostit de stejar și-a întins toate crengile și ramurile către el murmurându-și pierdută și rar iubirea ei limpede și curată de cleștar apoi de durere a început să jelească sfâșietor și barbar că pământul s-a transformat în iască plămânii și ei și inimile s-au îndrăgostit de sânge și de meninge noi vom asculta, iubito triști și pierduți cum ninge în univers cum plouă de-ngroapă în haos cutremurător și invers cât de mult a iubit-o pietrul pe piatră s-a înroșit pământul sub ei 94

devenind temelie și vatră și s-a auzit jalnic și melancolic cățelul pământului în lună cum latră parc-au înnebunit, iubito, toate lucrurile și ființele valurile au înflorit pe mări tragic s-au aruncat în adâncul lor semințele plopul din mijlocul câmpiei s-a îndrăgostit nebunește de bolta cerească au început deodată la subțiori ca un țipăt dulce să-i crească aripe care deveneau pe dată clipe și o muzică dumnezeiască s-a auzit în univers că astrele au început să se învârtă dureros și invers lucrurile și ființele 95

din lumea subatomică s-au îndrăgostit și ele de țărmi de mări de dealuri de luceferi și stele pe cer s-a văzut crescând o lumină orbitoare albastră tot universul, iubito, a început să ardă de la dragostea noastră.

VA RĂMÂNE DOAR IUBIREA NOASTRĂ

Voi alerga mii de ani, iubito pe țărmi pe coclauri prin păduri cu mâinile alungite dureros înspre tine cântând ca un nebun prin mii de guri păsările vor începe să zboare înlăuntrul lor râurile vor curge către izvoară voi simți cum tot univers se contractă și materia începe adânc să mă doară eu voi continua să alerg înspre tine prin ploi prin ninsori fabuloase ascultă, iubito, din lumea aceasta va rămâne iubirea noastră și câteva oase.

NE IUBEAM ATÂT DE MULT

Ne iubeam atât de mult încât ne uitam, iubito, unul în ochii celuilalt de mii de ani timpul se subțiase decolorat înțepenind maiestuos și înalt că la un moment dat ochiul meu drept a pornit cu mâinile întinse să îmbrățișeze ochiul tău stâng și ochiul tău stâng a pornit cu mâinile întinse înspre ochiul meu drept să-l îmbrățișeze și după ce s-au îmbrățișat din inerție a plonjat fiecare ochi înlăuntrul celuilalt plutind înspre adâncul lui misterios întunecat și ochiul tău drept a pornit cu mâinile întinse către ochiul meu stâng și ochiul meu stâng a pornit 98

ca o săgeată cu mâinile întinse către ochiul tău drept atunci s-au auzit la marginea universului aștri cum plâng în deșert și după ce s-au îmbrățișat au alunecat fiecare înspre adâncul celuilalt orbitor ca un soare simțindu-și fiecare adâncul din el sfâșietor cum îl doare și inima ta a pornit cu mâinile întinse către inima mea și inima mea a pornit cu brațele deschise către inima ta și după ce s-au îmbrățișat au continuat să alunece una în adâncul celeilalte înspre esență și înspre moarte că s-au auzit cutremurându-se hăurile și bolțile înalte 99

și sângele meu a pornit cu brațele întinse către sângele tău și sângele tău a pornit cu brațele întinse către sângele meu și atunci s-a auzit în cer murmurând fericit Dumnezeu și după ce s-au îmbrățișat au continuat să plutească unul înspre adâncul celuilalt materia a început să foșnească dureros sfâșietor și înalt și plămânii mei au plonjat în adâncul plămânilor tăi și plămânii tăi au plonjat în adâncul plămânilor mei și-a început să răsune în cosmos corul bătrânilor zei și oasele mele au pornit cu brațele întinse către oasele tale 100

că s-a umplut lumea de jale și oasele tale au pornit cu brațele întinse către oasele mele și au plonjat unele în adâncul celorlalte ca în niște tunele călătorind la nesfârșit către abisul din ele trecând dincolo de moarte și de stele fiecare celulă a trupului meu a pornit cu mâinile întinse către fiecare celulă a ființei tale și după ce s-au îmbrățișat au pornit mai departe înspre adâncul din ele trecând de moarte de stele și de hăuri deșarte în univers s-a auzit o muzică divină un cutremur dulce un clipocit semn că noi vom călători, iubito, la infinit

101

DOAMNE, CUM TREC VEACURILE

Doamne, cum trec anii și veacurile și toate sunt cum fi-va să fie eu, iubito, voi fi un deal încărcat de livezi tu vei fi acoperită de crini o câmpie apoi eu voi fi, iubito, un țărm înflorit tu vei fi o mare nesfârșit de înaltă cântând în gura mare ne vom pierde în depărtări până în lumea ailaltă în urma noastră vor înflori pietrele în pustiuri vor crește păduri de crini noi vom răsări senini pe bolta lumii ca niște munți încărcați de vini

102

MII DE ANI VOM MERGE

Mii de ani vom merge, iubito, ținându-ne de mâini pe colinele nalte prin crânguri adânci pe țărmi prin păduri cântând în gura mare plutind înspre moarte pe culmi de munți somptuoși vom urca ne vom pierde prin cețuri prin ninsori nesfârșite și vom intra în moarte cântând în gura mare străbătând mari pustiuri și câmpii înflorite și va fi în lume o jale adâncă și-un dor ninsori mari vor începe să-ngroape în univers ținându-ne de mână cântând în gura mare noi vom face, iubito, drumul invers

103

ŞTEFAN DUMITRESCU UNUL DIN MARII SCRIITORI EUROPENI SCRIITOR PROPUS PENTRU PREMIUL NOBEL. Voi încerca în prezentarea de mai jos să redau o viziune de ansamblu cât mai veridică atât asupra operei scriitorului Ştefan Dumitrescu, astăzi la cei 62 de ani ai săi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai mari scriitori europeni, având o operă literară publicată, dar şi nepublicată, impresionantă…Prin Ştefan Dumitrescu România ar avea într-adevăr în anii aceştia şansa de a lua Primul Premiu Nobel românesc, dacă scriitorul nu ar fi atât de invidiat şi de marginalizat în ţara lui…Boală tipic românească, odată ce românii sunt singurul popor care are proverbul „Să moara capra vecinului”. Toţi scriitorii importanţi de astăzi ai României ştiu că Ştefan Dumitrescu este scriitorul cu cea mai importantă şi bogată operă literară, dar nu suflă unul o vorbă despre lucrul acesta…În schimb scriitorul este de mulţi ani propus la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, de Societăţi ale scriitorilor, de Personalităţi culturale… Când i-am citit primele cărţi şi primele manuscrise am fost, ca şi Ana Blandiana, profund impresionată de talentul „cutremurător” al tânărului scriitor, de profunzimea şi originalitate ideilor lui puse în scrierile sale, de setea lui cunoaştere, de obsesia de a pătrunde cât mai adânc în „abisalitatea Fenomenului uman”, (din acest punct de vedere Ştefan Dumitrescu duce mai departe demersul dostoievskian, de a cunoaşte cât mai profund sufletul omenesc, şi „sufletul românesc”. A se vedea romanul lui, „F. M. Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, care apare acum lansat pe piaţa de carte internaţională de o editură americană). Primele cărţi şi manuscrise care mi-au 104

parvenit pe căi lăturalnice în anii 80, ale tânărului scriitor de atunci, îmi vorbeau despre un autor care avea nu numai o imaginaţie debordantă, cu un stil profund şi cald, dar care venea în literatură cu un suflu şi cu un spirit nou, ale cărui inovaţii literare, al cărui demers se situa în afara graniţelor literare. Din acest punct de vedere poeta Ana Blandiana, care l-a lansat şi l-a publicat mult pe Ştefan Dumitrescu în anii 1970, a avut dreptate să vorbească despre un autor care venea cu „sufletul lansat riscant” în spaţiul literaturii („Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă”). Ana Blandiana este scriitoarea care în anul 1971, în revista „Amfiteatru” a avut curajul să-l impună pe Ştefan Dumitrescu în literatura română, prezentându-l publicului într-un mod fulminant: „O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se 105

cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” (Ana Blandiana, Amfiteatrul, nr I2, 1971) Poetul Ştefan Dumitrescu a debutat fiind descoperit de Miron Radu Paraschivescu, cel care l-a publicat în anul 1967 în revista „Ramuri”, sub pseudonim, pe când Ştefan Dumitrescu avea numai 17 ani. Într-o scrisoare caldă şi încurajatoare, M. R Paraschivescu îi spunea „ Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.” Îndemnul poetului Miron Radu Paraschivescu se vede astăzi, la aproape o jumătate de veac, a fi fost o profeţie, o revelaţie! Ana Blandiana este însă cea care l-a descoperit şi l-a lansat ca scriitor de anvergură pe cel care peste 40 de ani avea să dea literaturii române şi literaturii europene o operă impresionantă. Peste numai doi ani, în toamna anul 1973, pentru că Ştefan Dumitrescu era o speranţă a literaturii române, Adrian Păunescu ţine morţiş să-şi deschidă celebrul şi criticatul Cenaclu Flacăra cu poetul Ştefan Dumitrescu. Tânărul poet a citit la prima şedinţă a Cenaclului Flacăra un volum întreg de poezie, intitulat „NICOLAE LABIŞ-PORTRET COSMOGONIC”, volum care a impresionat puternic asistenţa. Cu acest prilej Adrian Păunescu a afirmat despre Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române!” Şi criticul literar Şerban Cioculescu, participant la deschiderea cenaclului Flacăra, a fost impresionat de 106

poezia lui Ştefan Dumitrescu, afirmând despre el: „Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări cu toată atenţia” (Şerban Cioculescu, Flacăra, 1973) Şi scriitorul şi omul de ştiinţă Ioan Crişan a văzut în Ştefan Dumitrescu un mare scriitor încă din anul 1973. „Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este din acei scriitori care dau conţinut unei epoci întregi.” (Ion Crişan, scriitor, om de ştiinţă, 1973) Multe din manuscrisele lui Ştefan Dumitrescu, pentru că nu aveau nici o şansă să treacă de cenzură, au circulat în anii comunismului „pe sub mână”. De aceea cărţile scriitorului nu au putut să fie publicate în perioada comunistă. După 1990 cărţile lui aveau să vadă lumina tiparului una după alata. Mai ales că scriitorul făcea parte din Grupul Renaşterea, care-l cooptase încă din anul 1976 în rândurile sale, Grup care îi ajuta pe tinerii creatori foarte dotaţi să realizeze descoperiri, să creeze teorii şi opere literare şi ştiinţifice, care aveau mai târziu dă declanşeze în România un fel de Renaştere culturală, Renaştere care să tragă după ea întreaga societate românească…Din păcate Intelectualitatea românească şi poporul român, societatea românească sunt prea bolnave, prea lipsite de energie, sunt suicidale ca să fie capabile să declanşeze o Renaştere. Noi, românii, suntem buni numai să ne asasinăm valorile, să ne promovăm lichele, nulităţile şi hoţii, şi să aruncăm cu lături unii în alţii. Acesta este modul foarte eficient prin care ne sinucidem. Aşa cum spuneam, încă de la primele lucrări ale lui Ştefan Dumitrescu mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui scriitor aparte, nu numai foarte talentat, care arde ca o flacără, care vine în literatură cu o forţă teribilă, dar care are o altă „mărime”, altă dimensiune, alt calibru, se află pe un nivel european, este scriitor de talie europeană, sau 107

mondială, ca Thomas Mann, ca Albert Camus, ca Garcia Marquez. Cum este în muzică George Enescu, de pildă, în comparaţie cu ceilalţi compozitori români. Creaţia lui literară, fie că era vorba despre volumele de poezie, de proză, de romane, de teatru „suna” altfel, nu suna deloc localist, avea un timbru european, avea o dimensiune europeană. De altfel în prezentarea lui Ştefan Dumitrescu Ana Blandiana sesizase, intuise adevărul acesta, când scriitorul avea doar 21 de ani, când afirmase că : „Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere” şi „suflet lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo”. Ştefan Dumitrescu este într-adevăr „punte” între clasic şi modern, punte între spirtul naţional şi cel universal, punte între real şi transcendent. Credem că l-am definit foarte bine într-o Cronică literară, scrisă în anul 1993, un fragment din această Cronică fiind pus pe coperta a patra a cărţii de proză „Matca Ancestrală”, 1993. Iată o „fotografie” cât se poate de reală a scriitorului, aşa cum l-am văzut atunci în 1993 : „Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în 108

universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi” (Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii “Matca ancestrală”, 1993) Tot în acelaşi an scriitorul Ion Zubaşcu, observa şi el că scriitorul Ştefan Dumitrescu face parte din acea tipologia foarte rară a „scriitorilor totali”, a creatorilor care se manifestă pe un spaţiu larg de creaţie, care deschid noi „căi” în cultură şi care întemeiază „Şcoli” în timpul vieţii lor. Iată ce scria dl Ion Zubaşcu în revista „Magazin”, la care era redactor, tot în acelaşi an, 1993, când scriitorul avea 43 de ani : „Ştefan Dumitrescu: În tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră. (Ion Zubaşcu, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993) Foarte talentat, aşa cum îl prezenta Ana Blandiana (Şt D. a scris întâi poezie), cum a scris despre el cronicarul literar de la Revista Realitatea, Dumi Nedelcu („Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său “Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată” Dumi Nedelcu, revista “Realitatea”, Galaţi, iunie 2000) şi aşa cum avea să-i scrie într-un text emoţionant scriitorul 109

Doru Moţoc, Ştefan Dumitrescu este mai întâi de toate un mare poet : „Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională („MUNTELE ÎNCĂRCAT DE DRAGOSTE”. Editura Marea Neagră”). E tot ce am citit mai frumos si mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată de un val de lături şi pornografie abjectă. Faptul ca tu mai ţii încă steagul sus îmi dă curaj. Dar încă o odată şi încă o dată îmi dau seama câtă dreptate ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic ca suntem un popor axiofag. Aşa e! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivam, nu ştim sa le impunem atenţiei lumii. Ce păcat!” (29.05. 2008 Doru Moţoc) Dar Ştefan Dumitrescu este şi un romancier cu o forţă teribilă, care investighează continentul interior al Fenomenului uman, pătrunzând în profunzimea lui, descriindu-i pliurile „fundului oceanului” uman cu o acurateţe şi cu un umanism care te impresionează. De aceea îl comparam eu în textul de mai sus cu Thomas Mann, cu Albert Camus. Iată cum îl vedea scriitorul Alexandru Magereanu pe Ştefan Dumitrescu în urma lecturii romanului său „Delirul, vol II”, continuare la romanul „Delirul, vol I, de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris aceasta (romanul „Delirul, vol II, credem sincer că a fost inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda, caz foarte rar în literatura universală n.n): „ Dragă Ştefane! Ţi-am citit pe nerăsuflate romanul lui Moromete („Delirul, vol II”, continuare la „Delirul, vol I”, de Marin Preda) şi mi-a plăcut foarte mult cum l-ai scris. Eu îţi spun, lasă la o parte orice alte preocupări şi treci şi scrie romane! Ai talent cu carul, nu-l irosi. Profită de el şi dă-i Ţării şi literaturii noastre opere nepieritoare! Profită de vârsta ce o ai şi de viaţă care îţi oferă atâtea posibilităţi şi vei rămâne de neuitat pentru 110

cititori, pentru ţară. Ai o putere de „magnet” în fiecare cuvânt scris ! Ai o putere deosebită de a prinde şi cuprinde viaţa! Ai deja o experienţă valoroasă în ale scrisului! Nu-ţi va fi greu să reuşeşti. Deci, scrie, dragă Ştefane !” (Alexandru Magereanu, poet, Oradea, 80 de ani) Dar Ştefan Dumitrescu este şi un dramaturg foarte talentat. Este cu siguranţă unul dintre marii dramaturgi ai lumii, dând piese de teatru mai valoroase decât ale lui Camus şi Sartre, ale lui Tennesse Williams, sau Muller. Iată ce impresia le-au făcut piesele lui Dumitrescu unor oameni de teatru, care au vrut realmente să-l ajute să-i fie jucate piesele : Liviu Ciulei, marele regizor, îi spunea într-o scrisoare autorului „Râsului” : „“Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru “Râsul” n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul. Să sperăm că Dumnezeu îmi va da putere s-o vedem montată pe scena teatrului Bulandra.” (Liviu Ciulei). Actorul român, Celestin Duca, stabilit la Paris dorea să-l ajute pe Ştefan Dumitrescu să-i fie montată la Paris piesa de teatru „Râsul” : „Am citit piesa d-vs de teatru “Râsul, (despre care criticul de teatru Valentin Silvestru îi spunea autorului că „este una dintre cele mai mari piese de teatru ale dramaturgiei europene”n. n) şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă ! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de Poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. Deasemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.” (Celestin Duca. 16 iulie 2000, Paris) 111

Şi profesorul universitar de teatralogie, academicianul Ion Toboşaru vorbea admirativ despre talentul şi despre vocaţia teatrului, la Ştefan Dumitrescu: „Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. “Râsul” lui Ştefan Dumitrescu se constituie ca un “op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv - document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare“. Profesor universitar, doctor, academician, Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii “ Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale.” Scriitoarea argentiniană de origine română Alina Diaconu, care i-a tradus poeme şi povestiri publicându-le în Argentina, a văzut şi domnia sa că se află în faţa unui mare scriitor „Va felicit, sunteţi un mare scriitor, îmi pare nespus de bine să fi luat aşa contact cu Dv.” (28 iulie 2007, Alina Diaconu, Scriitoare românoargentiniană, stabilită în Argentina) Sunt foarte fericită ca la cei peste 70 de ani ai mei am văzut cu mult timp înaintea altora în mai tânărul meu confrate, dl Ştefan Dumitrescu, un scriitor de anvergură europeană, un scriitor la fel de mare, dacă nu mai mare ca mulţi Scriitori care au luat premiul Nobel. Rămân ca şi în 1994 la convingerea că nu sunt mulţi scriitori în plan mondial care să fie „scriitori totali”, care să dea opere de valoare europeană în toate genurile literaturii, şi care mai sunt, ca scriitorul român, celebru, Mircea Eliade, şi oameni de ştiinţă. Iată ce scriam despre Ştefan Dumitrescu în 1994, sunt de acum aproape 20 de ani: „Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă 112

şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Stefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o “Istorie a dramaturgiei româneşti”, dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită. În volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, dar si conştiinţa de “RANĂ” adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o FIINŢĂ cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată!” (Francesca Pini, lector universitar, 1994). Puţin ştiu că Ştefan Dumitrescu, unul dintre membrii importanţi ai Biroului de Viitorologie de la Bucureşti, este cel care a descoperit al Treilea mare Tip de Inteligenţă (scriitorul este Licenţiat al Facultăţii de Filozofie, Bucureşti, 1973, domeniile lui fiind Psihologia, Pedagogia, Sociologia, Economia, Viitorologia, domenii în care a dat lucrări de valoare) pe care l-a denumit „Inteligenţa pozitivă şi Inteligenţa negativă”. Că este autorul unei lucruri de importanţă capitală, care revoluţionează Ştiinţa economică, lucrare intitulată „NOUA ŞTIINŢĂ ECONOMICĂ A SECOLULUI XXI SAU PSIHO-ECONOMIA”, în care este descrisă descoperirea Sistemului economic al viitorului, denumit de autor „SISTEMUL SOCIO-ECONOMIC DE EVOLUŢIE”, Sistem economic care nu cunoaşte fenomenul şomajului şi al crizelor economice, şi care probabil va salva Civilizaţia umană din această criză teribilă, artificială dar şi naturală, pe care o parcurgem. Că Ştefan Dumitrescu este cel care a descoperit „METODA PRIN CARE ŢĂRILE POT SĂ IASĂ DIN CRIZA ECONOMICĂ ACTUALĂ FOARTE UŞOR, ÎNTR-O PERIOADĂ SCURTĂ DE 113

TIMP, FĂRĂ SĂ FIE MICŞORATE SALARIILE ŞI PENSIILE, FĂRĂ SĂ FIE MĂRITE IMPOZITELE ŞI TAXELE ŞI FĂRĂ SĂ FIE DAŢI OAMENII AFARĂ DIN SLUJBE” (Lucrare publicată în serial în revista „Destine”, a Societăţii Scriitorilor români din Canada) Aceste descoperiri ale lui Dumitrescu ar putea salva de la suferinţă, de la stres şi de la umilinţă miliarde de oameni…Poate aude cine trebuie… Alte lucrări ştiinţifice ale autorului, care ar putea deveni best-seller mondial, şi ar face foarte mult bine oamenilor, sunt lucrările „Teoria Revoluţiei Binelui” şi „ Psihoterapia şi Educaţia prin Bine!” Ştefan Dumitrescu se aseamănă cu Mircea Eliade, cum spuneam, adică este autorul unei opere literare de valoare, foarte complexă , abordând un mare număr de teme, de idei, de mituri, pe care le interpretează într-o viziune unitară, originală, dar este şi creatorul unei opere ştiinţifice, în domeniul Ştiinţelor sociale, extraordinară, o operă de pionierat, prin care deschide noi orizonturi în cunoaşterea umană. Ştefan Dumitrescu este prin excelenţă o mite de sinteză, de anvergură, de aceea vom constata că opera literară şi opera ştiinţifică se întrepătrund, se îmbogăţesc una pe alta. Prin întreaga sa operă Ştefan Dumitrescu se adaugă în plan universal triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu (fiind autorul unei opere dramaturgice originale, de mare valoare) şi Emil Cioran, Dumitrescu, fiind un eseist de substanţă, cu o putere de analiză şi de re-interpretare uimitoare Nu ne îndoim că începând să fie publicat de Marile Edituri occidentale Ştefan Dumitrescu va impresiona cititorul şi îl va câştiga. Spuneam că Ştefan Dumitrescu este propus de mulţi ani la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, cum ar fi Fundaţia Culturală Ajutorul românesc, Fundaţia Ţara, de Societăţi 114

ale scriitorilor, cum ar fi Societatea scriitorilor români din Basarabia, de mai multe personalităţi culturale, Edituri, Reviste de cultură. Redăm mai jos propunerea pentru Premiul Nobel transmisă Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel de la Stockholm de Societatea Scriitorilor români din Moldava, care ne-a impresionat prin esenţialitatea şi obiectivitatea sa. NOBEL Det Norske Nobelinstitutt Henrik Ibsens gate 51, N-0255 OSLO +47 22 12 93 10 FAX SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN BASARABIA PROPUNEREA PENTRU DECERNAREA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ SCRIITORULUI ROMÂN, ŞTEFAN DUMITRESCU, ADRESATĂ COMITETULUI PENTRU DECERNAREA PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ DE LA STOCKHOLM Societatea Scriitorilor Români din Basarabia, ce are drept scop dezvoltarea procesului literar, consolidarea şi renaşterea spiritualităţii româneşti în Moldova, educaţia patriotică în baza tradiţiilor istorice naţionale, educaţia lingvistică a tuturor generaţiilor, cultivarea în rândurile membrilor asociaţiei a eului şi tradiţiilor strămoşeşti, îl propune pe Scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei Comitetului pentru Acordarea premiului Nobel, de la Stockholm. Motivaţia propunerii noastre: în timpul de faţă scriitorul Ştefan Dumitrescu este un scriitor cu o vastă şi profundă 115

operă literară. Impresionează foarte mult profunzimea gândurilor sale referitor la destinul fiinţei umane, dragostea lui neţărmurită faţă de Măria sa, Omul. Scriitor total şi om total, Domnia sa a marcat literatura noastră contemporană, creând opere nepieritoare, ce au o valoare universală. Îi urăm mari succese în drumul lui nobil către obţinerea premiului Nobel pentru literatură. Dumnezeu să-l binecuvânteze! MIHAI CIUBOTARU PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂN BASARABIA 20 septembrie 2010 str. Albisoara 84/5 ap. 13 MD-2005, mun. Chişinău, R. Moldova

DIN

ROMANIAN WRITERS SOCIETY FROM BASARABIA PROPOSAL FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE TO THE ROMANIAN WRITER STEFAN DUMITRESCU SENT TO THE COMMITTEE FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE The Romanian Writers Society from The Republic of Basarabia, whose target is to promote and develop the literary process, consolidation and rebirth of the Romanian spirituality in Moldova, the patriotic education on the basis of the national historical traditions, linguistic education of all the generations, to cultivate among the members of this association the particular Romanian nature and the ancient traditions, proposes the writer Stefan Dumitrescu 116

to the Committee for Awarding the Nobel Prize fot Literature from Stockholm. The reason of our proposal : nowadays the writer Stefan Dumitrescu is a writer with a vast and deep literary work. We are very much impressed by the depth of his thoughts about the destiny of hunam beings, his infinite love for His Majesty... The Man. A total writer and a total man, he is a remarkable personality in our contemporary literature, creating immortal universal value works. We wish him good luck and great success in his nobel way to be awarded the Nobel Prize for Literature! May God bless him!!! MIHAI CIUBOTARU PRESIDENT OF THE ROMANIAN WRITERS BASARABIA 20th of September 2 010 str. Albisoara 84/5 ap. 13 MD-2005, Chişinău, Republic of. Moldova

FROM

*** Cred sincer că aceste cuvinte îl prind şi îl cuprind, şi îl redau cel mai bine pe Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin într-o literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care l-a scris acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul şi paradoxul condiţiei şi al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe 117

strălucitoare, aş spune. Această dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest autor. Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele de poezii pentru copii!” (Francesca Pini, critic literar, 1995. -text aflat pe coperta a patra a romanului „ŞI TU VEI FI VĂZDUH”, apărut la Editura Anamarol, Bucureşti, 2007) FRANCESCA PINI, PROF. UNIV. DR, CRITIC LITERAR

CUPRINS Unde sunt glorioasele iubiri……………………pag 4 118

O de ce a făcut Dumnezeu crinul ?.....................pag 5 Cum izbucnește dragostea târzie....................... pag 7 Eu sunt, iubito.................................................... pag 8 Doamne, întind mâinile....................... ………..pag 10 Suntem mâini....................... …………………pag 11 Orizontul s-a contractat, iubito....................... pag 12 Un țipăt sunt....................... …………………..pag 13 Glorie ție, femeie frumoasă....................... ….pag 14 Iubito.............................. ………………….pag 15 Un pian în mijlocul lanului de in...................pag 16 Atât de mult te iubeam....................... ……pag 17 Eu să fiu , iubito, un izvor…………………. pag 19 Ochiule, te iubesc....................... ………….pag 20 Psalm de iubire...................................... pag 22 Încât am devenit trecere....................... pag 23 Ca lava unui vulcan, iubirea....................... pag 24 Iubito, ascultă....................... ………….pag 25 Să intru în magma care ești tu....................... pag 26 Niciodată, iubito................................. pag 28 Un zefir aș vrea să fiu, iubito....................... pag 29 Vezi tu focul acela pe vârful muntelui ? ...........pag 31 Așa te voi căuta, iubito....................... ……..pag 32 Tu stai pe vârful muntelui....................... pag 34 Câte o dată visez....................... ………..pag 35 Ascultă cum cântă dragostea noastră................pag 37 Cât vor mai alerga balerinele………………. pag 38 Ca o adiere de vânt, iubirea………………….. pag 39 Eu te aștept, iubito…………………………….pag 40 Pe un deal un ochi…………………………….pag 41 Oh, și te-ai transformat într-o trestie, iubito….. pag 42 Tu vei deveni o biserică……………………….pag 44 Dacă eu aș fi un crin pe o colină……………..pag 45 Domnul te ține pe brațele Lui………………pag 46 Iubirea de Limba română…………………..pag 47 Apoi se va lăsa seara, iubito………………..pag 49 119

Eu să fiu cuvântul te iubesc……………….pag 50 Doamne, câtă durere, iubito……………….pag 52 Mereu am vrut să știu………………………pag 53 De atâta dragoste…………………………..pag 54 Creierul uman pe colină…………………….pag 55 Noi vom pleca, iubito………………………pag 57 Te căutam pe tine, iubito……………………pag 58 Amarnică e dragostea mea…………………... pag 59 Eu sunt un râu cu unda limpede cum e cristalul..pag 60 Plângea în lacrimi hohotind…………………..pag 61 Imnul luminii…………………………………pag 62 Arborele pe culmi……………………………pag 63 Eu sunt tot timpul cu tine……………………..pag 64 Strigăt……………………………………..pag 70 O, iubito……………………………………pag 71 Când mă mai bucur și eu câteodată………pag 73 Iubito, dragostea mea este ca pământul……pag 74 Dragostea ca un munte care te apasă……..pag 77 Slavă Tatălui………………………………pag 78 I-auzi, iubito, cum plouă………………..pag 80 De ce ne-am născut în țara aceasta ?........pag 81 Așteptare………………………………pag 82 Atât de mult te-aș iubi………………….pag 83 Doamne, cum ne mai căutăm prin lume….pag 86 Ca anii vor trece mileniile…………………pag 87 Eu am continuat să te iubesc……………..pag 88 Suntem atât de singuri……………………pag 91 Cumpenele au început să cânte………….pag 92 Dragostea a pârjolit totul………………..pag 93 Va rămâne doar iubirea noastră…………pag 97 Ne iubeam atât de mult…………………pag 98 Doamne, cum trec veacurile……………pag 102 Mii de ani vom merge………………….pag 103 Despre Ștefan Dumitrescu…………….pag 104 Cuprins………………………………..pag 119 120

121