Calul troian al lumii America sau Luceafărul by Lectura

Ștefan Dumitrescu

poeme profetice

Cel mai mare poem din literatura română după Luceafărul lui Mihai Eminescu

Editura Mușatina 2014

2 Editor: Emilia Ţuţuianu Dospinescu Coordonator: Dorin Dospinescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMITRESCU, ŞTEFAN Calul troian al lumii, America sau Luceafărul / Ştefan Dumitrescu ; ed.: Emilia Ţuţuianu ; pref.: Ştefan Dumitrescu. - Roman : Muşatinia, 2014 ISBN 978-606-8203-36-2 I. Ţuţuianu, Emilia (ed.) II. Dumitrescu, Ştefan (pref.)

Ștefan Dumitrescu

Cel mai mare poem din literatura română după Luceafărul lui Mihai Eminescu

Acest volum este un elogiu adus marelui Ĺ&#x;i bunului prieten Nichita StÄ&#x192;nescu

A doua prefață a cărții Două poeme profetice

Poezia este respirația lui Dumnezeu, Elixirul cu care se hrănesc îngerii. Este limpede că în cazul poeților dăruiți cu har, Domnul se exprimă de multe ori cât se poate de limpede prin versurile lor. Dar cum putem să știm care sunt acele propoziții, acele fraze prin care se exprimă Domnul, și ce vrea El să ne spună ? Din păcate lucrul acesta ni se dezvăluie târziu, uneori foarte târziu, iar unora nu li se dezvăluie deloc. Gândul acesta ne obsedează demult. Ca un om credincios știm, că Domnul vorbește cu copiii Lui tot timpul, vai, dar din păcate noi nici nu avem ureche ca să auzim vocea Domnului și nici atâta adâncime a minții încât să reușim să ,,descifrăm” ce ne spune Domnul. Poate că dacă am reuși să auzim și să înțelegem ce ne spune Domnul mult mai devreme, din copilărie sau din adolescență, ar fi cât se poate de bine, pentru că am cunoaște astfel rostul nostru pe pământ, ne-am putea îndrepta și am putea să mergem numai pe calea cea dreaptă. Le-am putea spune oamenilor care este calea cea bună pe care trebuie să mergem noi, românii. În toamna anului 1969, aveam 19 ani pe atunci, am scris o poezie de o strofă pe care am intitulat-o Poporul Român. Cum poezia nu avea nici o șansă să treacă de cenzură, am lăsat-o până în anul 1970, și apoi am ascuns-o bine. Am publicat-o abia în anul 2000, în volumul Înaltele poeme, la Editura Conphis din Râmnicu Vâlcea, ajutat de un mare om de cultură, de domnul Corneliu Tamaș, un om nobil și generos. Și tot în această carte am publicat poemul nostru de dimensiuni mari Calul Troian al lumii, America, sau

6 Luceafărul. Atunci când i l-am lăsat să-l citească, Nichita Stănescu a fost încântat, dar și foarte tulburat după lectura greoiului și imensului poem. Altfel, destul de cursiv, de muzical. El a fost primul care a observat că poemul acesta este un al doilea Luceafăr din poezia românească. L-a asemuit cu poemul lui Eminescu, Luceafărul, de care autorul acestei cărți a fost fascinat dintotdeauna. Ba mai mult, Nichita Stănescu a văzut în acest poem un mesaj înfricoșător care vine din cealaltă dimensiune și care vorbește despre viitorul dureros, grav, înfricoșător al poporului român. Altfel spus poemul nostru Calul troian al lumii, America sau Luceafărul, este un Mesaj prin care Domnul le vorbește oamenilor, îi vorbește popor român despre destinul îngrozitor care ne așteaptă. Asta era prin anii 1977, poemul fiind scris prin anii 1976, 1977. Atunci nu l-am crezut pe Nichita. Cu trecerea anilor însă am constat îngroziți că în poemul Calul troian al lumii, America sau Luceafărul, este vorba chiar despre poporul român și despre ce se va întâmpla cu omenirea în istorie. Acest fapt, acum la aproape 40 de ani de când a fost scris, poemul ne tulbură și ne îngrozește și mai mult. Nu putem decât să constatăm că există în cultura română o poezie profetică, pe care ar fi bine să încercăm să o descifrăm. Cititorul va afla mai multe lucruri despre povestea acestui poem gigant (care se citește pe nerăsuflate) citind mai jos Prefața volumului nostru de poezie Înaltele poeme, apărut în anul 2000 la Editura Conphis din Râmnicu Vâlcea… Dar cel mai important lucru este, credem, să medităm adânc atât asupra celor două poeme profetice din această carte, cât și asupra destinului nostru în istorie. Dacă aceste două poeme sunt Profetice, și ele sunt profetice, înseamnă cu certitudine că destinul nostru era scris dinainte, încă de când România se afla într-o perioadă prosperă, bună.

7 Întrebarea tulburătoare care ne vine în minte, și care credem că îi vine oricărui cititor, este aceasta: se mai poate oare salva poporul român de la dispariție? Cu tristețe, Ștefan Dumitrescu

8 Prefaţa la volumul de poezie Înaltele poeme - Prima Prefață: Despre poemul Calul troian al Lumii - Luceafărul şi Nichita Stănescu Poemul acesta Calul troian al lumii-America, de dimensiuni mari, întrecând Luceafărul lui Mihai Eminescu, (ca număr de cuvinte şi strofe) a fost scris în anii 1976 şi 1977. Îmi aduc bine aminte, în momentul cutremurului din anul 1977 nu era încă terminat. După ce a fost gata şi l-am transcris integral mi-am dat seama că este un poem profund şi sumbru, dar n-am realizat că este un poem de mare valoare. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu poemul Ana, strigam pe care Doru Moţoc şi Tudor Gheorghe mi l-au semnalat ca fiind un poem de mare valoare). Prin anul 1978 sau 1979, eram la Nichita Stănescu, aveam câteva volume de poezie cu mine. I-am citit din acest poem primele două pagini . ,,Eşti incantatoriu, lasă-mă să-l citesc eu”, a zis Nichita. I l-am lăsat. Ne-am întâlnit peste câteva luni. Avea proaspăt în minte poemul. ,,Bătrâne, acesta este Luceafărul lui Eminescu. În locul Luceafărului din cer apare Calul Troian, şi tot dialogul dintre cele două lumi. Numai că de data aceasta s-a întâmplat ceva îngrozitor în istorie, s-a petrecut o mutaţie cumplită în lume. Cele două lumi, cea pământeană şi cea uranică s-au îmbolnăvit amândouă. Locul Luceafărului şi al Demiurgului a fost luat de Calul Troian, ca substitut decăzut, ca simbol al cursei în care cade istoria, devenirea, în care poate cădea civilizaţia umană. N-am citit în viaţa mea un poem mai întunecat si mai cutremurător ca acesta. În măsura în care şi poemul lui Eminescu şi poemul tău vin din subconştientul colectiv al acestui neam înseamnă că în secolul

9 următor în istoria poporului român şi în istoria civilizaţiei umane se vor întâmpla lucruri înspăimântătoare, mergând până la dispariţia poporului român şi a civilizaţiei umane. Cum în 1983 se vor împlini 100 de ani de la apariţia Luceafărului, înseamnă că acest poem vine la aproximativ un veac după capodopera lui Eminescu, adică tocmai la timp. Însă îţi dai seama că aşa ceva nu se poate publica în România. Este însă bine că un asemenea poem există în poezia românească .” Într-adevăr peste numai câţiva ani avea să se împlinească un veac de la publicarea Luceafărului în poezia românească. Pe tot timpul creaţiei poemului meuCalul Troian al lumii, America sauLuceafărul nu mă gândisem deloc la lucrul acesta, că poemul meu conţine în el, pe lângă atâtea motive literare, filozofice, mitologice, topite unele în altele, şi acest motiv, al Luceafărului. Iată însă că de la terminarea acestui poem s-au întâmplat următoarele lucruri. Nichita ar fi vrut să publicăm acest poem în 1983, adică exact la un secol de la apariţia Luceafărului. Poemul i-a fost dat lui Adrian Dohotaru, pe vremea aceea redactor la revista Flacăra. Adrian Dohotaru a socotit că poemul nu poate ,,intra”, şi el este o critică nedreaptă la adresa Americii, care este simbolul progresului şi democraţiei în istorie. America nu trebuie prezentată ca fiind Calul Troian al lumii, cel care trage, duce spre prăpastie, pierzanie, civilizaţia umană. Poemul într-adevăr nu putea apare, este sumbru şi cutremurător. După 1989 el ar putea să apară, însă de la discuţia mea cu Nichita Stănescu (discuţie care a fost reluată cu alte ocazii) s-au întâmplat următoarele lucruri. Poemul n-a putut să apară în 1983, adică la un secol de la apariţia Luceafărului, ca să fie astfel omagiată existenţade un veac în cultura românească a acestei bijuterii divine, uimitoare (poemul Luceafărul este un ,,mesaj” adresat

10 poporului român, un mesaj divin, folosindu-se persoana geniului Eminescu. Afirmaţiaaceasta se face, acum şiaici, pentru prima dată în cultura română), în schimb, în locul acestui eveniment, s-a întâmplat altul, profund dureros. Este vorba de moartea lui Nichita Stănescu. Aşadar Nichita a murit în decembrie 1983, exact la o sută de ani de la apariţia Luceafărului lui Eminescu, si eu afirm că moartea lui în acest an nu este întâmplătoare. Prin moartea lui, Nichita ,,aniversează”, ca să spun așa, apariţia Luceafărului, dar şi moartea mentală, spirituală a lui Eminescu. Se ştie că Eminescu s-a îmbolnăvit (a înnebunit) grav, şi din păcate şi definitiv, în 1883, din acest an Eminescu n-a mai creat nimic. (Facem aici o cuvenită precizare. Am intenţionat, la a doua ediţie, să respectăm întocmai Prefaţa scrisă în 1993, când s-a ivit ocazia apariţiei acestui volum de poezii. După 1990 au apărut în România mai multe cărți, având o solidă documentaţie, ne gândim în primul rând la cartea criticului Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Mihai Eminescu, şi la cărţile doctorului Vuia, cărţi care demonstrează absolut convingător că în iunie 1883 Mihai Eminescu nu a ,,înnebunit”, aceasta fiind o legendă ,,fabricată de francmasonerie, în frunte cu Titu Maiorescu şi Petre Carp, principalii vinovaţi de înscenarea nebuniei marelui poet, făcută tocmai pentru a-l scoate pe Eminescu din gazetărie şi din viaţa publică.” Nebunia poetului a fost, aşadar, un scenariu, o legendă care a fost lansată de Maiorescu şi de către francmasonerie, lucru absolut abominabil, pentru că în final avea să ducă la grăbirea morţii poetului. Nu este adevărată nici afirmaţia că ,,după 1883 Eminescu nu a mai creat nimic.") (n.n.)

11 Ei bine, Nichita Stănescu moare exact la o sută de ani de la asasinatul moral, de când Eminescu n-a mai fost lăsat să creeze. Nici această ,,coincidenţă” n-a fost sesizată. Autorul celui de-al doilea Luceafăr în poezia românească, așa cum spunea Bătrânul, n-a fost la moartea lui Nichita, ca să poată să-l vadă mai departe viu înaintea ochilor. A aprins în schimb lumânări şi s-a rugat pentru autorul Necuvintelor într-un oraş de provincie sau în satul lui. Anul acesta, 1993, se împlinesc zece ani de la moartea lui Nichita Stănescu. M-am aplecat încă o dată asupra acestui poem, Calul troian al lumii, America sau Luceafărul (,,descoperit” de Bătrânul Nichita), care începe să-l îngrozească şi pe autorul lui. Poemul ar fi trebuit să apară la sfârșitul anului 1992, într-o antologie, probabil că va apărea în 1993 (nu a apărut), adică la zece ani de la moartea Bătrânului, adică a lui Nichita. Lecturat astăzi Calul Troian al lumii-America se dovedeşte un poem plin de premoniţii, de revelaţii. Între timp, America (SUA), într-un război subtil, mascat, vast şi extraordinar de complex şi cinic, a învins fosta URSS şi Lagărul socialist, şi acum este singura ,,locomotivă” a istoriei umanităţii, care trage după ea popoarele planetei. (America este totodată Centrul şi Vârful generator al fenomenului Globalizării, globalizarea fiind de fapt un război mascat dus împotriva popoarelor, a economiilor şi culturilor lor). Este exact ce se spune în poemul Calul Troian al lumii-America. În poem se spune că această locomotivă care trage după ea popoarele lumii în istorie, le va duce în prăpastie, la dispariție. Şi acest fenomen se prefigurează a se întâmpla în viitor. Acum suntem şi mai aproape de dezastrul final, de prăpastie. Se vede că civilizaţia umană este cuprinsă de o criză

12 profundă şi generală, că este posibil în anii următori un cataclism de proporţii nemaiîntâlnite în istoria umanităţii. Or ceea ce se întâmplă acum este ,,prevăzut” să se întâmple în acest poem, iar lucrul acesta a fost sesizat pentru prima dată de Nichita Stănescu . În final doresc ca acest poem să apară acum, la zece ani de la moartea lui Nichita Stănescu, să-i fie dedicat lui, iar apariţia lui să fie un elogiu adus marelui şi bunului Nichita Stănescu. Ștefan Dumitrescu, 1993

(Din păcate poemul nu a putut să apară nici în anul 1993, când s-ar fi împlinit 110 ani de la apariția Luceafărului, în literatura română, și a 10 ani de la plecarea în eternitate a bătrânului Nichita. A apărut în anul 2000, în cartea Înaltele poeme, la Editura Conphis, din Râmnicu Vâlcea. Și mai apare acum, în anul 2014, la o Editură cu nume atât de frumos, Mușatinia. Domnul să-i binecuvânteze pe cei doi mari poeți, Mihai Eminescu și Nichita Stănescu!

Poporul român Noi vom muri asasinaţi Într-un apus adânc de soare Pe ţărmurile unui veac Gesticulând a disperare!

1970

Dedicat poetului Mihai Eminescu!

Calul troian al lumii - America sau Luceafărul De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă în lumea asta-n care nimic nu este viu şi-ar exista o Lege ce m-ar iubi nebună eu aş voi în lume America să fiu Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac pe scena nesfârşită-a Oceanului Atlantic eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală aş mai voi în lume să-mi fie-o sile-adâncă de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri la care viermii lumii se-ndeasă şi mănâncă Şi mi-aş aduce-aminte apoi într-un târziu cum că de fapt în veacuri iluzie eu sânt metaforă pe cerul unei specii mioape fată morgană-n veacuri străină apărând Născut eu sânt la poarta bătrânei Europe un Cal Troian de aur în sinea lui plângând astfel cei din cetate în spasmele lor sumbre mă zăreau trist pe zare lucind din când în când

Calul Troian al unei Cetăţi închisă-n sine duhnind a hoit în lume şi-n veşnicul noian cel apărut din mâluri cel apărut din ceţuri spre-a se-ntrupa în forma unui alt Cal Troian Şi se-auzea departe ca un corn tot mai stins clinchete de podoabe şi susur de licori pe bolta Lumii Troia răsărea trist şi straniu ca un apus al lumii de mii şi mii de ori Şi stârvul Europei din ce în ce mai tare ca un vânt care bate pe-ntindere duhnea corbii duhnirii iată din cosmos cum coboară şi mândră e duhoarea duhnindu-se pe ea Şi-atunci apare iată la Porţile Cetăţii Calul Troian în forma Americii senine mai mare decât Tatăl şi strălucind în Lună şi nechezând prea mândru de toate şi de sine Şi parcă s-ar petrece un fel de somn invers cine pe cine-n lumea aceasta se visează Calul Troian e Tatăl acestei Troi imense sau Troia stă pe ţărmuri înnebunind de groază Cine pe cine oare acum se sinucide ceţoasă este lumea nedesluşit e totul se-aude Calul tragic ca un cocoş din ape şi iată se zăreşte că tot el este mortul

El nu nechează-n sine el însuşi este Doamne Nechezul Europei în veacu-n care moare el este durerea acestui hoit în spasme durere ce se face pe sine că se doare Iar când nechează Calul în adevăr se-aude-n gâtlejul Europei un horcăit râzând şi-atunci Cetatea-ţi pare creierul de girafă al acestui Monstru venind din când în când Iar de departe totul şi mai fantast se vede ca sub un clar de lună de pe altă vecie parc-ar veni din neguri un fel de arătare un călăreţ de calu-i călărit pe câmpie Şi în lumina lunii şi-a straniei vedenii unul un sunet pare celălalt o stafie că te întrebi de nu sânt o fiinţă laolaltă dintr-o lume mai moartă ca lumea asta vie Şi când se-arată-n lume străinul Inorog dacă nu sfârşitul acestei lumi l-aduce el care e călăul îţi pare-n zarea vremii că ar fi hoitul lumii ducându-şi a sa cruce Şi iată-l el nechează maiestuos la porţi şi lumea se trezește din nopţile serbări din visuri par ca morţii ieşind din catacombe pe morţile lor înseşi ei nechezând călări

Şi se deschide poarta cea Mare a Cetăţii şi toţi minunea Lumii s-o pipăie ar vrea şi-ncearcă în Cetate ca hoţii s-o momească şi pe scările-ntinse se caţără pe ea Şi li se-arată lumea de pe coamele albe ale straniei schele care nechează-n soare şi-n loc să-nchidă Calul Cetatea se trezeşte printr-o pustie-a lumii dusă de Cal călare Şi totul se petrece ca într-un vis divin şi cei care aleargă să prindă Calu-n vânt ei se trezesc singuri iată într-un alt veac se pare şi într-o altă lume străină ca şi când Şi Calul care-o dată le minunase ochii cum s-a topit ca visul pe-o stranie pustie şi ei se trezesc singuri atât de singuri, Doamne, că nu mai ştiu în lume c-ar mai putea să fie Şi iată că trec veacuri şi că Cetatea-ntinsă începe iar în lume ca hoitul să duhnească se-aud într-însa viermii hohotindu-i prin găuri şi cosmosul se umple de-o substanţă lumească Şi din adâncuri pare un nechezat că vine şi ochii ies pe ziduri privind în zarea-adâncă însă nimeni nu vede Calul Troian să vină adânc se-aud în lume doar viermii cum mănâncă

E-o aşteptare albă ca şi cum ar ninge golul ce spre centru-i viscoleşte urlând pietrele aşteaptă-n sine marginile luminii un Cal Troian visează în golu-i orice gând America ce fuse Calul Troian al lumii Columb şi astăzi pare ochiul acestui Cal America ea însăşi îşi inventează-n sine în clipa asta Calul şi scopul lui troian Dar Idealul nu e în lumea asta tristă Calul Troian ce vine în orice fiinţă-n zori el străluceşte sumbru şi-l ducem în Cetate de la-nceputul lumii de mii si mii de ori Şi iată trec milenii şi Calul nu mai vine de acum ştim cu groază că nevenirea lui este însăşi moartea acestei lumi de-a pururi acestei lumi ce fuse numai a nimănui Şi porţile Cetăţii se deschid iar trosnind şi toţi se-ascund în lume făcându-se ca morţi poate că vine Calul corbul adus de hoitul însă ei mor cu toţii şi-o moarte sânt cu toţi Şi de atâtea veacuri cad porţile-n ruină şi-atuncea ies din moarte parcă ar încolţi cei ce-aşteptară-n rugă Calul Troian de-acum înlocuiţi în rugă ei sânt de ai lor fii

Şi-aceştia ies pe câmpii-n satanicele jocuri şi ritualuri stranii pe sub lumina lunii pe umeri cum le joacă focurile ca zorii pe care-i văd în visuri revenind numai unii Şi Calul nu mai vine şi noaptea-ncet se lasă nu într-o Europă bătrână şi pustie ci în lumea întreagă care se subţiază şi pare-n clarul lunii o stranie stafie Şi-atunci s-aprinde focul asemeni unui munte nu mai aşteaptă Calul Troian să mai apară ci singuri inventează un Cal Troian în forma-i şi totul se petrece ca odinioară Şi se-aprind iarăşi torţe femeile-n lumine se văd dement pe mese goale dansând şi stins de undeva se pare că tropăit se-nalţă însă visul rămâne ca vis al unui vis Şi ei zăresc la ţărmul bătrânei Europe osul unei Americi ce fuse Cal Troian nu cumva mort e Calul acolo unde este Cetatea fiind ea însăşi mormântul lui de Cal Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă Cetatea este burta ce-şi naşte Calul său şi după ce Calul cântând o fecundează ea-i devine mormântul predestinatul hău

Să răscolim cenuşa să ne-aruncăm într-însa şi din cer ploi cu spermă să pogorâm cântând poate asemeni unei Păsări Phoenix stranii se va vedea pe zare şi Calul apărând Şi vaiete se-naltă şi lumea se scufundă până apare Unul în mână c-o lumină bomba atomică răcneşte glasul acesta-i iată Calul ce trebuia să vină El iată este fiul fostului Cal Troian şi este luat pe braţe şi purtat prin Cetate Calul Troian el este vai dar numai o clipă după care şi el piere străin în moarte Şi toţi privesc în fundul acestei lumi antice unde numai praful se vede-n urma lui poate că praful este Calul Troian din veacuri pulberea aceea care visează din statui Dat totul iată straniu se-aşează în pustie şi se gândesc cu toţii că golul este el în timp ce golul sapă în zidurile lumii în timp ce golul urcă nemernic prin drapel Şi se gândesc cu toţii ce ar putea să fie şi filozofii lumii se-adună trişti la sfat America e pusă pe masa de disecţii dar ce să afli-n lumea în care nu-i de-aflat

Şi bărbile lor albe acopăr lumea toată această lume poate că nici nu este lume şi se iveşte-o umbră pe coasta Europei şi umbra fără formă se mişcă-ncet anume Şi toți gândesc în sine c-America Există Calul Troian al lumii se-ntoarce iar acasă şi se-ntind iarăşi mese şi trâmbiţe răsună însă numai o noapte şi un pustiu se lasă Şi-n noaptea de groază universală-a lumii doar minţile-nvăţate ca nişte lumânări la capul unei racle a unui mare rege mai ard ca nişte stinse-n pustietăţi chemări Dar dacă-n vecii stinşii-n întunecimi Calul Troian al lumii nici n-ar fi existat o invenţie pură a poeţilor sadici un fel de vis macabru în sufletul lor beat Şi noi aşteptăm singuri ca nişte cucuvăi ceva ce-n vecii lumii n-ar putea ca să vină cum ar putea Călăul ca ceva să se-arate când acel Ceva-n lume nu are nici o vină Cum ar putea moartea să vină într-o ţară când nimic în ţara aceea nu e viu când fiecare lucru şi ţara aceea nu e decât imensul, Doamne, propriul ei sicriu

Şi-atunci ei văd cu groază prin timp Cetatea aceea ca ceva care-n lume a venit ca s-aştepte un fel de buhă-n somnu-i pe stânca unui munte un fel de piatră-n visu-i pe-ntinsul unei stepe Şi sensul lui în lume ar fi atunci nu Calul ci însăşi aşteptarea pân' la sfârşit de veci şi se aud prin cosmos atomii cum coboară şi cum le crapă smalţul oaselor tot mai reci Şi-un fel de umezeală de mucegai albit crescând ca buruienile ca lichenii pe munţi creşte în lumea asta acoperind oraşe podişurile stinse ale acestor frunţi Şi dacă din adâncuri de patimi şi de vremuri Calul Troian e visul înalt din viitor Steaua ce duce lumea prin noapte luminând-o Idealul de care în veci de veci ţi-e dor El numai ni se-arată în visuri şi credinţe şi ne lumină paşii şi calea ne-o arată în noaptea cugetării nu de atins el este şi nici în noaptea lumii atins va fi vreodată Materia-n Cetate crapă ca albe ziduri şi din adâncuri iată un nechezat că vine şi Calul iar se vede mai stins şi fantomatic înşeuat cum trece pe-a lumilor coline

Mulţimile popoară aleargă mut pe dealuri şi iată să-l atingă să-l pipăie ar vrea însă el aer este o lumină stinsă proiecţie în spaţii a unei stinse stea Şi în genunchi pe dealuri în strania lumină cum se zăresc popoare proiectate pe cer şi toţi așteaptă-n sine ca umbra de jeratec să fie lumea aceea în care cad şi pier Şi iată Calul piere ca-n vecii cei trecuţi blestemele se-nalţă şi-ntunecă lumina Americă de-a pururi fii blestemată-n lume şi umbră-a vieţii tale să-ţi fie-n veacuri vina Iluzie obscenă chip diavolesc şi sumbru ai înşelat popoare şi-n fruntea lor te-ai pus Calul Troian e capul cel sfânt al sfintei Troia Europa este-al Americii apus Calul Troian el este moartea ieşind din sine din chiar codul genetic al tristei Europe ce se preface numai că de departe vine anunţată de umbra care-i e propriul cobe Cumplită este drama Calului Troian de mii de ori ca Troia e mai nefericit căci oare vrea pe lume din vrerea lui să vină apus pe bolta lumii în loc de răsărit

Nu cumva e pretextul de a se sinucide al unei Europe mortuară şi tristă şi inventăm o formă ca să scuzăm o moarte o formă fără seamăn care nici nu există Astfel vedem că toată istoria nu este decât magia unei Americi ce ne pare cum c-ar fi mii de forme un fel de auroră arzând pe cerul vieţii şi reflectată-n mare Când vai ea nu este decât umbra lumii ce vine dinspre moarte lungindu-se-n apus de ce-n apusul bietei şi stinsei Europe această umbră a dânsei nechezând s-ar fi dus Dar fie de există fie de nu în veacuri acea nenorocire a Europei fu când afirmată-n Lume ea trebuia să fie el răsări din moarte ca forma unui nu Când trebuia în lume un Dumnezeu să vină iată că el ca diavol se arătă în ea şi ca de-o târfă tristă bătându-şi joc ironic şi umilind-o mândru plecă lăsând-o grea El trebuia-n biserici afurisit şi dus cât mai departe-n haos din suflet şi credinţe o, blestemată fie America în veacuri iluzie deşartă care din veci ne minte

Dispară orice urmă a ei de pe pământ nu că doar rău aduse în lumea asta tristă şi că-i o rătăcire a minţilor bolnave când de fapt în lume din veci ea nu există Dar se-auziră glasuri izbucnind revoltate America există şi e Calul Troian însă El într-o luptă fără de seamăn este şi pierit este-acolo mai mult din an în an El este-asemeni unui înfrânt în bătălie şi-un Cal Troian aşteaptă să vină să-l ajute şi el îşi naşte Calul cum altă dată Troia cum Troile murinde în veacurile multe E un pretext că mama îşi naşte fiul ei ea nu e decât Troia care-şi repetă drama America adusă de-o Europă-n timp fu prilejul dramatic de-a-şi face-n lume seama Chiar Dumnezeul nostru ce fu dacă nu Calul ce în serbări înalte adus fu în Cetate cu schela lui în Lume şi-n sufletele noastre ne inventarăm groaza şi ne-aduserăm moarte Şi sufletele noastre ce sânt dacă nu schele ale-unui suflet cosmic ce-l închidem în noi din care ies miasme şi izvorăsc credinţe din care curge miere şi sânge şi puroi

Şi pe câmpia Lumii zăreşti împerecheate oasele unei Troie şi-ale unui Cal Troian din Egipt la Roma strania formă-n spume coboară şi nechează în fiecare an Din Legile antice şi tainele zidirii fiecare Imperiu are la Porţi un Cal şi pentru orice fiinţă din viitor tot vine călare pe lumină un fel de Ideal Calul Troian există e undeva departe ca noi în agonie şi el un Cal aşteaptă de-ar putea fi Cetatea Calul Troian cel care vine din zări să-l scape ca singura răsplată Datoare e Cetatea ca să-şi salveze visul ea laşă e în neagra a vremilor tăcere până în veci se-aude memoria Cetăţii cum n-a-ncetat în sine să creadă şi să spere Judecătorul iată apare în Cetate o fantomă străină pe turle luminând cine va fi damnatul Calul Troian sau Troia dar iată Calul este Judecătoru-n vânt De sus de pe Cetate Calul judecă lumea dar se întâmplă iată că lumea se revoltă dacă noi ca popoare fiinţăm pe-ntinsul humei tu eşti inexistenţa răstignită pe boltă

Şi-atunci se-aude Vocea din cosmos bubuind nu să salvez lumea sau s-o distrug eu vin un alt chip al Conştiinţei oglindă-a voastră sânt a ce e rău în lume când cerul e senin Acel urlet de Fiară din beznele fiinţei ce instinctul îl strigă ca presimţind neantul oglindă-n care moartea din veci vi se arată ca şi cum ar fi moartea ce se petrece-n altul Voi să-nvățați cu groază-n a istoriei clipă de hâd eu vin în lume sufletul vostru sânt când voi pieri de-apururi voi înşivă pieri-veţi când voi veţi fi cenuşă eu vă voi fi pământ Şi izgonit fu Cobea de pe Turlele Lumii şi-atuncea inventară ce nu e de gândit nu Calul fără seamăn ci golul lui aievea golul urcând pe boltă în loc de răsărit Golul purtat pe umeri şi-n lume înălţat golul din care iată soldaţi de gol răsar şi golul bate-n lume ca un alt vânt sălbatic amintind stins şi palid vestitul armăsar Dar iată şi el piere şi lumea iar rămâne mai pustie şi stinsă şi ea ca niciodată şi dârdâind asemeni săracilor în geruri fără speranţă-n sine şi mai înfricoşată

Şi rugile se-nalţă ca fumurile-n iarnă ca arbori goi pe cerul atât de orb şi stins şi-atunci se naşte-n lume ce nici n-ai crede-ţi pare un dor adânc de forma tristă-a acelui vis De Calul ce din vecii îndepărtaţi apare le e un dor ca moartea cutremurând în ei cum dor ţi-ar fi de focul lucind pe orizonturi cum dor ţi-ar fi de cerul cel născător de zei Cum ţi-ar fi dor de mama ce te născu în lume un dor de care nu poţi decât să mori cântând şi cum se sting în lume popoarele ca facle de dorul fără seamăn se trec agonizând Cum creşte dorul, Doamne, ca un ocean Fiinţă şi Europa-ncepe în hohote să plângă şi urlete se-nalţă în golul ce se-ntinde după-acel vis pe care în veci n-o să-l atingă Si iată nu pe urma acelui Cal Troian nu Calul e cel care spre undeva i-ar duce ci dorul fără seamăn durerea ancestrală după-acea formă pură a lumilor antice Popoarele-n pustie pierdute în apusuri rătăcite în lume şi-n sine aiurând după atâtea veacuri iată-le tot în lume într-un apus de soare mai triste ajungând

Un fel de isterie urlete de hiene se-nalţă-n lumea care străină le priveşte durerea fără margini de-a nu putea fi-n lume doar urletul din veacuri al principiului Este Şi ceea ce se-ntâmplă e straniu şi barbar popoare ce se schimbă şi-n cai troieni se fac sinucigaşi ce-n forma unor Cai se preumblă într-o lume atroce şi-ntr-un haos sărac Şi drama este-n lume nu a Europei sau a Calului sumbru ce trebuia să vină una pe alta-n lipsă dramatic se distruge cosmos în care piere şi beznă şi lumină Privită de pe altă planetă totul pare nu drama unei fiinţe şi-a unei lumi înfrânte ci spectacolul cosmic al unui circ ecvestru ce vine-n lumea Lumii regnurile să-ncânte Şi drama fără margini spectacol comic pare ce poate fi în lume mai dureros decât ce e mai sfânt în lume să-ţi pară un ridicul ridiculele toate să-ţi pară lucru sfânt Calul Troian al Lumii de-ar putea să-nţeleagă cumplita dramă care după ce că există şi e-o durere-adâncă iată mai e nemernic prin ea însăşi vulgară în forma cea mai tristă

De-ar putea să priceapă Calul Troian de-acolo el ar veni în spume Cetăţii să se-nchine de n-ar putea-o lumea salva din decădere cu ea în moarte simplu s-ar duce pe coline Şi-atunci începu dorul straniu şi ancestral după Calul nemernic care nici nu există dorinţa fără margini de-a mă-ntrupa în golul în arătarea albă în forma-aceea mixtă Dorul poetului venind din veacuri târându-l ca o forţă pe lume prin pustie ca un Cal fără seamăn ce-l duce şi-l tot duce şi nimeni nu mai este şi nimeni nu mai ştie De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă în lumea asta-n care nimic nu este viu şi-ar exista o lege ce m-ar iubi nebună eu aş voi în lume America să fiu Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac pe scena nesfârşită a oceanului Atlantic eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală aş mai voi în lume să-mi fie-o silă-adâncă de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri la care viermii Lumii se-ndeasă şi mănâncă

Nașterea poetului tatălui meu, Nicolae!

Venea sufletul de departe Doamne, să mă opresc la această casă cu mâinile arătă pântecul mă aşteaptă sânge şi miere pe masă Ieşi o femeie frumoasă la poartă Doamnă, venim de pe drum obosiţi adăpostiţi-ne pentru o noapte şi cu lumină binecuvântată să fiţi Şi doamna-i purtă pe o stradă întunecată şi luminată cântau pietrele-n ziduri şi acoperişurile şi plutea un miros de carne arsă de fată Trecură apoi printr-un parc fiare flămânde îi luminau cu ochii din cuşti acum trebuie din fiecare suflete câte o gură să muşti După ce se îndestulă sufletul porniră mergeau pe o câmpie îmbrăcată în zale trebuie acum să ari această câmpie şi s-o semeni cu lacrimile tale Începu sufletul să are şi să semene pe întuneric pe ploi şi pe vânt îşi punea sufletul mâna la gură Doamne, cum miroase a carne de om acest pământ

După ce sfârşi munca se făcu lumină însă o noapte mare mergea înaintea lor ajunseră sub un tei înflorit Doamnă, de atâta trudă eu am să mor Şi se întinse jos să se culce Însă Doamna îl zori mai departe treceau acum peste un pod care marea în două câmpii o împarte Acum trebuie să pritoceşti marea plângând sufletul se apucă de pritocit o lumină mare era în văzduh abia termină munca la asfinţit Doamnă, nu mai ajungem o dată acum ziua mergea în faţa lor să ajungem o dată acasă îmi e dor de tine, Doamnă , mi-e dor Şi mergeau pe un câmp de zăpadă sufletul tremura şi plângea trebuie acum să topeşti întinderea de zăpadă cu răsuflarea ta Doamnă, gheaţa e până-n adâncul pământului cu cât o topesc cu atât coborâm în timp ce deasupra noastră aburii îngheaţă din nou în curând în centrul pământului o să fim

Stinge acest foc cu picioarele porunci când ajunseră în adâncul pământului dansând îşi turna cenuşă în păr şi cânta în lumina vântului Sufletul adormi greu istovit în timp ce Doamna cânta şi dansa dar Doamna-l văzu şi-l strigă s-o vadă cum cânta şi dansa Doamnă, nu mai ajungem o dată trebuia să fiu a doua zi într-un loc mă grăbesc şi de aceea te rog opreşte-ţi trupul din acest joc Doamna se opri şi-l privi cu uimire o, tu eşti, dragul meu, o, tu eşti sânt obosită mă voi culca în cenuşă cât o să dorm tu să mă iubeşti Se trezi frumoasa doamnă din somn luminată el tot o mai iubea în neştire îl bătu cu mâna pe umeri şi-l stropi cu două lacrimi să-şi vină în fire Doamnă, unde suntem strigă şi ce-i în jurul nostru cu această ceaţă doamna îi puse palma pe gură acum trebuie să rozi pământul până la suprafaţă

Obosit mergea sufletul urmat de femeie Doamnă, pământul acesta pe care-l mănânc e carne de om dau de oase cu cât înaintez din adânc în adânc Iată acolo lacuri de sânge pe care plutesc corăbii de oase încărcate cu grădini suspendate prin care se plimbă femei frumoase Ajunse sufletul la un mormânt şi deschizând mormântul ieşi afară în zare se vedeau sate-nflorite Şi cântau păsări a primăvară Doamnă, ce lume e aceasta frumoasă Să stăm puţin şi să ne odihnim Dar doamna-i făcu semn din privire Să pornim dragul meu să pornim Mergeau plângând pe această lume doamnă, nu mai pot îmi e greu de cât timp călătorim noi aşa de miliarde de ani dragul meu Păsări treceau întruna pe cer o cetate părăsită se vedea la răsărit sufletul o privi cu uimire şi zise doamnă, dar acesta e drumul pe care-am venit.

Ana, strigam Ningea cu vieţi peste o lume în care nimeni nu venise ningea cu roşu peste-o mare adâncă de atâtea vise Şi tu stăteai atât de albă la marginea acestei lumi şi-ţi beai cafeaua în apusul care sufla dinspre genuni Şi eu veneam dinspre adâncul acelor codri-ntunecoşi cu două cosmosuri pe umeri în locul ochilor mei scoşi Şi-ţi vedeam capul de departe pe-un fel de culme un mormânt care pluteşte şi se duce venind din veac adus de vânt Şi eu strigam din ce în ce mai stins şi mai pierdut pe lume un fel de viscol de lumină un fel de formă fără nume şi tu piereai înspre pustiuri în locul capului având cavou-acela care-n veacuri bătea sălbatic ca un vânt

Ana, strigam, pierduta noastră mormântul cum plutea pe zări ca o corabie statuie-n fosforice a lumii stări Şi cum se subţia cântând zidirea sfântului cavou şi se vedea această lume ca forma propriului ecou Şi mă trezeam ca dintr-un vis plutind prin aerul pe care răsăreau dealuri de morminte şi semne lungi de întrebare Ana, strigam, pierduta noastră şi mă uitam şi nu vedeam nimic în toată lumea, Doamne , numai câmpii sclipind de geam Şi eu strigam şi tot strigam zburând prin tine ca prin vis ningea cu nimeni peste lume un ochi ningea în sine-nchis Şi ca un fulger coboram 'n-adâncurilor reci câmpii ningea cu nimeni peste lume ningea cu morţi peste a fi

Ningea şi iar ningea urlând ninsoarea care se năştea pe ea din propria-i ninsoare ningându-se în veci pe ea Ana, strigam, un fel de-abis în locul vechiului meu trup plutind prin lume ca apus în golul sferei ce-l astup Şi mă trezesc ca dintr-un somn şi mă văd mortu-acelei sfere acelui cer acelei lumi plutind prin neguri şi prin ere Şi mângâiam pe dinlăuntru dinspre adânc înspre afară femeia albă ce-o privisem pe ţărmul mării într-o seară Şi începea un fel de dor de imnuire şi durere şi eu vedeam cum cresc ca apa în pântecul acelei sfere Şi-mbrătişam pe dinlăuntru iubita care mă năştea cădeau miresmele-n adâncuri şi-adâncurile înspre ea

Şi într-un cer pustiu si antic în care veşnic tot ningea numai ninsoare şi ninsoare nici o lumină nici o stea Şi iar plecam asemeni unei năluci fosforice pe zare asemeni unui viscol straniu de suferinţi mistuitoare Ana, strigam, pierduta lumii în veci străină şi mireasă mă lasă să ating cu fruntea mormântul care nu mă lasă Prin care-asemeni unui astru străbat pustiile sperând într-un sfârşit să-l pot ajunge asemeni lumii pe pământ Şi iar vedeam plutind pe zări chipul acela şi mormântul care pierea înspre pustie în veac de veac iluminându-l Şi eu veneam dinspre adâncul acelor munţi întunecoşi cu două cosmosuri pe umeri în locul ochilor mei scoşi

Ştefan Dumitrescu, unul din marii scriitori europeni - scriitor propus pentru Premiul Nobel Voi încerca în prezentarea de mai jos să redau o viziune de ansamblu cât mai veridică atât asupra operei scriitorului Ştefan Dumitrescu, astăzi la cei 62 de ani ai săi, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai mari scriitori europeni, având o operă literară publicată, dar şi nepublicată, impresionantă…Prin Ştefan Dumitrescu România ar avea într-adevăr în anii aceştia şansa de a lua Primul Premiu Nobel românesc, dacă scriitorul nu ar fi atât de invidiat şi de marginalizat în ţara lui…Boală tipic românească, odată ce românii sunt singurul popor care are proverbul „Să moară capra vecinului”. Toţi scriitorii importanţi de astăzi ai României ştiu că Ştefan Dumitrescu este scriitorul cu cea mai importantă şi bogată operă literară, dar nu suflă unul o vorbă despre lucrul acesta…În schimb scriitorul este de mulţi ani propus la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, de Societăţi ale scriitorilor, de personalităţi culturale. Când i-am citit primele cărţi şi primele manuscrise, am fost, ca şi Ana Blandiana, profund impresionată de talentul „cutremurător” al tânărului scriitor, de profunzimea şi originalitate ideilor lui puse în scrierile sale, de setea lui de cunoaştere, de obsesia de a pătrunde cât mai adânc în „abisalitatea Fenomenului uman”, (din acest punct de vedere Ştefan Dumitrescu duce mai departe demersul dostoievskian, de a cunoaşte cât mai profund sufletul omenesc, şi „sufletul românesc”. A se vedea romanul lui, „F. M. Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti”, care apare acum lansat pe piaţa de carte

41 internaţională de o editură americană). Primele cărţi şi manuscrise care mi-au parvenit pe căi lăturalnice în anii 80, ale tânărului scriitor de atunci, îmi vorbeau despre un autor care avea nu numai o imaginaţie debordantă, cu un stil profund şi cald, dar care venea în literatură cu un suflu şi cu un spirit nou, ale cărui inovaţii literare, al cărui demers se situa în afara graniţelor literare. Din acest punct de vedere poeta Ana Blandiana, care l-a lansat şi l-a publicat mult pe Ştefan Dumitrescu în anii 1970, a avut dreptate să vorbească despre un autor care venea cu „sufletul lansat riscant” în spaţiul literaturii („Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă”). Ana Blandiana este scriitoarea care în anul 1971, în revista „Amfiteatru” a avut curajul să-l impună pe Ştefan Dumitrescu în literatura română, prezentându-l publicului întrun mod fulminant: „O ţară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit

42 neliniştit şi în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” (Ana Blandiana, Amfiteatru, nr. 12, 1971) Poetul Ştefan Dumitrescu a debutat fiind descoperit de Miron Radu Paraschivescu, cel care l-a publicat în anul 1967 în revista Ramuri, sub pseudonim, pe când Ştefan Dumitrescu avea numai 17 ani. Într-o scrisoare caldă şi încurajatoare, M. R Paraschivescu îi spunea „Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.” Îndemnul poetului Miron Radu Paraschivescu se vede astăzi, la aproape o jumătate de veac, a fi fost o profeţie, o revelaţie! Ana Blandiana este însă cea care l-a descoperit şi l-a lansat ca scriitor de anvergură pe cel care peste 40 de ani avea să dea literaturii române şi literaturii europene o operă impresionantă. Peste numai doi ani, în toamna anul 1973, pentru că Ştefan Dumitrescu era o speranţă a literaturii române, Adrian Păunescu ţine morţiş să-şi deschidă celebrul şi criticatul Cenaclu Flacăra cu poetul Ştefan Dumitrescu. Tânărul poet a citit la prima şedinţă a Cenaclului Flacăra un volum întreg de poezie, intitulat Nicolae Labiş-portret cosmogonic, volum care a impresionat puternic asistenţa. Cu acest prilej Adrian Păunescu a afirmat despre Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este o şansă a literaturii române. Ştefan Dumitrescu este o mare şansă a literaturii române!” Şi criticul literar Şerban Cioculescu, participant la deschiderea cenaclului Flacăra, a fost impresionat de poezia lui Ştefan Dumitrescu, afirmând despre el: „Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări cu toată atenţia” (Şerban Cioculescu, Flacăra, 1973) Şi scriitorul şi omul de ştiinţă Ioan Crişan a văzut în Ştefan Dumitrescu un mare scriitor încă din anul 1973. „Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este din acei

43 scriitori care dau conţinut unei epoci întregi.” (Ion Crişan, scriitor, om de ştiinţă, 1973) Multe din manuscrisele lui Ştefan Dumitrescu, pentru că nu aveau nici o şansă să treacă de cenzură, au circulat în anii comunismului „pe sub mână”. De aceea cărţile scriitorului nu au putut să fie publicate în perioada comunistă. După 1990 cărţile lui aveau să vadă lumina tiparului una după alta. Mai ales că scriitorul făcea parte din Grupul Renaşterea, care-l cooptase încă din anul 1976 în rândurile sale, Grup care îi ajuta pe tinerii creatori foarte dotaţi să realizeze descoperiri, să creeze teorii şi opere literare şi ştiinţifice, care aveau mai târziu să declanşeze în România un fel de Renaştere culturală, Renaştere care să tragă după ea întreaga societate românească… Din păcate Intelectualitatea românească şi poporul român, societatea românească sunt prea bolnave, prea lipsite de energie, sunt suicidale ca să fie capabile să declanşeze o Renaştere. Noi, românii, suntem buni numai să ne asasinăm valorile, să ne promovăm lichele, nulităţile şi hoţii, şi să aruncăm cu lături unii în alţii. Acesta este modul foarte eficient prin care ne sinucidem. Aşa cum spuneam, încă de la primele lucrări ale lui Ştefan Dumitrescu mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui scriitor aparte, nu numai foarte talentat, care arde ca o flacără, care vine în literatură cu o forţă teribilă, dar care are o altă „mărime”, altă dimensiune, alt calibru, se află pe un nivel european, este scriitor de talie europeană, sau mondială, ca: Thomas Mann, Albert Camus, Garcia Marquez. Cum este în muzică George Enescu, de pildă, în comparaţie cu ceilalţi compozitori români. Creaţia lui literară, fie că era vorba despre volumele de poezie, de proză, de romane, de teatru „suna” altfel, nu suna deloc localist, avea un timbru european, avea o dimensiune europeană. De altfel în prezentarea lui Ştefan Dumitrescu Ana Blandiana sesizase, intuise adevărul acesta, când scriitorul avea doar 21 de ani, când afirmase că: „Ştefan Dumitrescu nu

44 versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din fluiere” şi „suflet lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de dincolo”. Ştefan Dumitrescu este într-adevăr „punte” între clasic şi modern, punte între spirtul naţional şi cel universal, punte între real şi transcendent. Credem că l-am definit foarte bine într-o Cronică literară, scrisă în anul 1993, un fragment din această Cronică fiind pus pe coperta a patra a cărţii de proză Matca Ancestrală, 1993. Iată o „fotografie” cât se poate de reală a scriitorului, aşa cum l-am văzut atunci în 1993: „Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil care se miră veşnic, este una dintre cele mai ardente şi mai neliniştite conştiinţe ale veacului lui. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în toată adâncimea şi profunzimea operei lui pe Ştefan Dumitrescu, se vor mira că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus s-a aflat, fără să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac, Ştefan Dumitrescu este vârful de lance al literaturii române împlântat adânc în universalitate. L-aş compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi” (Francesca Pini, critic literar, coperta a IV-a a cărţii Matca ancestrală, 1993) Tot în acelaşi an scriitorul Ion Zubaşcu, observa şi el că scriitorul Ştefan Dumitrescu face parte din acea tipologie foarte rară a „scriitorilor totali”, a creatorilor care se manifestă pe un spaţiu larg de creaţie, care deschid noi „căi” în cultură şi care întemeiază „Şcoli” în timpul vieţii lor. Iată ce scria dl Ion Zubaşcu în revista Magazin, la care era redactor, tot în acelaşi an, 1993, când scriitorul avea 43 de ani:

45 „Ştefan Dumitrescu, în tot ceea ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră, lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la umbra măslinilor antici. Trăim vremuri prea mărunte şi interesate pecuniar ca să găsiţi o revistă deschisă imediat spre ceea ce gândiţi. Singura soluţie ar fi să vă adresaţi unei edituri ca Humanitas, care ar putea fi interesată de anvergura viziunilor dumneavoastră.” (Ion Zubaşcu, scriitor, Revista Expres-Magazin, nr. 4, 1993) Foarte talentat, aşa cum îl prezenta Ana Blandiana (Şt D. a scris întâi poezie), cum a scris despre el cronicarul literar de la Revista Realitatea, Dumi Nedelcu („Dacă citind versurile lui Ştefan Dumitrescu rămânem undeva între real şi ideal, lecturând romanul său Delirul, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiaţi de talentul şi originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit şi îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată” (Dumi Nedelcu, revista Realitatea, Galaţi, iunie 2000) şi aşa cum avea să-i scrie într-un text emoţionant scriitorul Doru Moţoc, Ştefan Dumitrescu este mai întâi de toate un mare poet: „Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională (Muntele încărcat de dragoste, Editura Marea Neagră). E tot ce am citit mai frumos şi mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată de un val de lături şi pornografie abjectă. Faptul că tu mai ţii încă steagul sus îmi dă curaj. Dar încă o odată şi încă o dată îmi dau seama câtă dreptate ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic că suntem un popor axiofag. Aşa e! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivăm, nu ştim să le impunem atenţiei lumii. Ce păcat!” (Doru Moţoc, mai 2008) Dar Ştefan Dumitrescu este şi un romancier cu o forţă teribilă, care investighează continentul interior al Fenomenului uman, pătrunzând în profunzimea lui,

46 descriindu-i pliurile „fundului oceanului” uman cu o acurateţe şi cu un umanism care te impresionează. De aceea îl comparam eu în textul de mai sus cu Thomas Mann, cu Albert Camus. Iată cum îl vedea scriitorul Alexandru Magereanu pe Ştefan Dumitrescu în urma lecturii romanului său Delirul, vol. II, continuare la romanul Delirul, vol I, de Marin Preda, aşa cum l-ar fi scris aceasta (romanul Delirul, vol II, credem sincer că a fost inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda, caz foarte rar în literatura universală n.n): „Dragă Ştefane! Ţi-am citit pe nerăsuflate romanul lui Moromete (Delirul, vol II, continuare la Delirul, vol I, de Marin Preda) şi mi-a plăcut foarte mult cum l-ai scris. Eu îţi spun, lasă la o parte orice alte preocupări şi treci şi scrie romane! Ai talent cu carul, nu-l irosi. Profită de el şi dă-i Ţării şi literaturii noastre opere nepieritoare! Profită de vârsta ce o ai şi de viaţă care îţi oferă atâtea posibilităţi şi vei rămâne de neuitat pentru cititori, pentru ţară. Ai o putere de „magnet” în fiecare cuvânt scris ! Ai o putere deosebită de a prinde şi cuprinde viaţa! Ai deja o experienţă valoroasă în ale scrisului! Nu-ţi va fi greu să reuşeşti. Deci, scrie, dragă Ştefane!” (Alexandru Magereanu, poet, Oradea, 80 de ani) Dar Ştefan Dumitrescu este şi un dramaturg foarte talentat. Este cu siguranţă unul dintre marii dramaturgi ai lumii, dând piese de teatru mai valoroase decât ale lui Camus şi Sartre, ale lui Tennesse Williams, sau Muller. Iată ce impresia le-au făcut piesele lui Dumitrescu unor oameni de teatru, care au vrut realmente să-l ajute să-i fie jucate piesele: Liviu Ciulei, marele regizor, îi spunea într-o scrisoare autorului „Râsului”: ,,Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru Râsul n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul. Să sperăm că Dumnezeu îmi va da putere s-o vedem montată pe scena teatrului Bulandra.” (Liviu Ciulei). Actorul român, Celestin Duca, stabilit la Paris dorea să-l ajute pe Ştefan Dumitrescu să-i

47 fie montată la Paris piesa de teatru Râsul : „Am citit piesa d-vs de teatru Râsul, (despre care criticul de teatru Valentin Silvestru îi spunea autorului că „este una dintre cele mai mari piese de teatru ale dramaturgiei europene”) (n. n) şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă! Sunt alături de dumneavoastră. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la Theatre de Poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De-asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.” (Celestin Duca, iulie 2000, Paris) Şi profesorul universitar de teatralogie, academicianul Ion Toboşaru vorbea admirativ despre talentul şi despre vocaţia teatrului, la Ştefan Dumitrescu: „Vocaţia pentru scrisul consacrat teatrului prinde culorile certitudinii. Râsul lui Ştefan Dumitrescu se constituie ca un ,,op” solid sub raportul construcţiei, al problematicii ce stimulează interes şi al expresiei literare expresive. Talentul este vizibil, ca şi experienţa dramaturgică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv - document şi ficţiune, artă a portretului moral şi a intensităţii conflictuale – omul şi drama alcătuiesc o structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi proiectare“. Profesor universitar, doctor, academician, Ion Toboşaru, estetician. Text apărut pe coperta a IV-a a cărţii Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L Caragiale. Scriitoarea argentiniană de origine română, Alina Diaconu, care i-a tradus poeme şi povestiri publicându-le în Argentina, a văzut şi domnia sa că se află în faţa unui mare scriitor „Va felicit, sunteţi un mare scriitor, îmi pare nespus de bine să fi luat aşa contact cu Dv.” (28 iulie 2007, Alina Diaconu, Scriitoare româno-argentiniană, stabilită în Argentina)

48 Sunt foarte fericită ca la cei peste 70 de ani ai mei am văzut cu mult timp înaintea altora în mai tânărul meu confrate, domnul Ştefan Dumitrescu, un scriitor de anvergură europeană, un scriitor la fel de mare, dacă nu mai mare ca mulţi scriitori care au luat premiul Nobel. Rămân ca şi în 1994 la convingerea că nu sunt mulţi scriitori în plan mondial care să fie „scriitori totali”, care să dea opere de valoare europeană în toate genurile literaturii, şi care mai sunt, ca scriitorul român, celebru, Mircea Eliade, şi oameni de ştiinţă. Iată ce scriam despre Ştefan Dumitrescu în 1994, sunt de acum aproape 20 de ani: „Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români cu cea mai vastă şi profundă operă. Tipul scriitorului total, şi al omului total, Stefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea romanelor lui Marquez, piese de teatru care ne vor cutremura conştiinţa veacuri de aici înainte, eseuri cu un orizont al sintezei impresionant, o Istorie a dramaturgiei româneşti, dar şi poezii pentru copii de o gingăşie infinită.nÎ volumul de faţă, un volum de poezie impresionant, ţipându-şi dragostea lui pentru Basarabia, dar şi conştiinţa de Rană adâncă a fiinţei naţionale, Ştefan Dumitrescu ne aduce în modul cel mai dureros aminte că suntem români, că suntem o Fiinţă cu Simţirea şi Conştiinţa îndoliată!” (Francesca Pini, lector universitar, 1994). Puţin ştiu că Ştefan Dumitrescu, unul dintre membrii importanţi ai Biroului de Viitorologie de la Bucureşti, este cel care a descoperit al Treilea mare Tip de Inteligenţă (scriitorul este Licenţiat al Facultăţii de Filozofie, Bucureşti, 1973, domeniile lui fiind Psihologia, Pedagogia, Sociologia, Economia, Viitorologia, domenii în care a dat lucrări de valoare) pe care l-a denumit Inteligenţa pozitivă şi Inteligenţa negativă. Că este autorul unei lucruri de importanţă capitală, care revoluţionează Ştiinţa economică, lucrare intitulată Noua Ştiinţă Economică a secolului XXI sau Psiho-

49 Economia, în care este descrisă descoperirea Sistemului economic al viitorului, denumit de autor Sistemul socioeconomic de evoluţie, Sistem economic care nu cunoaşte fenomenul şomajului şi al crizelor economice, şi care probabil va salva Civilizaţia umană din această criză teribilă, artificială dar şi naturală, pe care o parcurgem. Că Ştefan Dumitrescu este cel care a descoperit metoda prin care ţările pot să iasă din criza economică actuală foarte uşor, într-o perioadă scurtă de timp, fără să fie micşorate salariile şi pensiile, fără să fie mărite impozitele şi taxele şi fără să fie daţi oamenii afară din slujbe” (Lucrare publicată în serial în revista Destine, a Societăţii Scriitorilor români din Canada) Aceste descoperiri ale lui Dumitrescu ar putea salva de la suferinţă, de la stres şi de la umilinţă miliarde de oameni…Poate aude cine trebuie… Alte lucrări ştiinţifice ale autorului, care ar putea deveni best-seller mondial, şi ar face foarte mult bine oamenilor, sunt lucrările Teoria Revoluţiei Binelui şi Psihoterapia şi Educaţia prin Bine! Ştefan Dumitrescu se aseamănă cu Mircea Eliade, cum spuneam, adică este autorul unei opere literare de valoare, foarte complexă , abordând un mare număr de teme, de idei, de mituri, pe care le interpretează într-o viziune unitară, originală, dar este şi creatorul unei opere ştiinţifice, în domeniul Ştiinţelor sociale, extraordinară, o operă de pionierat, prin care deschide noi orizonturi în cunoaşterea umană. Ştefan Dumitrescu este prin excelenţă o minte de sinteză, de anvergură, de aceea vom constata că opera literară şi opera ştiinţifică se întrepătrund, se îmbogăţesc una pe alta. Prin întreaga sa operă Ştefan Dumitrescu se adaugă în plan universal triadei Mircea Eliade, Eugen Ionescu (fiind autorul unei opere dramaturgice originale, de mare valoare) şi Emil Cioran, Dumitrescu, fiind un eseist de substanţă, cu o putere de analiză şi de re-interpretare uimitoare.

50 Nu ne îndoim că începând să fie publicat de Marile Edituri occidentale Ştefan Dumitrescu va impresiona cititorul şi îl va câştiga. Spuneam că Ştefan Dumitrescu este propus de mulţi ani la Premiul Nobel de Fundaţii culturale, cum ar fi Fundaţia Culturală Ajutorul românesc, Fundaţia Ţara , de Societăţi ale scriitorilor, cum ar fi Societatea scriitorilor români din Basarabia, de mai multe personalităţi culturale, Edituri, Reviste de cultură. Redăm mai jos propunerea pentru Premiul Nobel transmisă Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel de la Stockholm de Societatea Scriitorilor români din Moldova, care ne-a impresionat prin esenţialitatea şi obiectivitatea sa. NOBEL Det Norske Nobelinstitutt Henrik Ibsens gate 51, N-0255 OSLO +47 22 12 93 10 FAX SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN MOLDOVA PROPUNEREA PENTRU DECERNAREA PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ SCRIITORULUI ROMÂN, ŞTEFAN DUMITRESCU, ADRESATĂ COMITETULUI PENTRU DECERNAREA PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ DE LA STOCKHOLM

Societatea Scriitorilor Români din Basarabia, ce are drept scop dezvoltarea procesului literar, consolidarea şi renaşterea spiritualităţii româneşti în Moldova, educaţia patriotică în baza tradiţiilor istorice naţionale, educaţia lingvistică a tuturor generaţiilor, cultivarea în rândurile membrilor asociaţiei a eului şi tradiţiilor strămoşeşti, îl

51 propune pe Scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei Comitetului pentru Acordarea premiului Nobel, de la Stockholm. Motivaţia propunerii noastre: în timpul de faţă scriitorul Ştefan Dumitrescu este un scriitor cu o vastă şi profundă operă literară. Impresionează foarte mult profunzimea gândurilor sale referitor la destinul fiinţei umane, dragostea lui neţărmurită faţă de Măria sa, Omul. Scriitor total şi om total, Domnia sa a marcat literatura noastră contemporană, creând opere nepieritoare, ce au o valoare universală. Îi urăm mari succese în drumul lui nobil către obţinerea premiului Nobel pentru literatură. Dumnezeu să-l binecuvânteze! MIHAI CIUBOTARU PREŞEDINTE AL SOCIETĂŢII SCRIITORILOR ROMÂNI DIN MOLDOVA

20 septembrie 2010 str. Albisoara 84/5 ap. 13 MD-2005, mun. Chişinău, R. Moldova ROMANIAN WRITERS SOCIETY FROM MOLDOVA PROPOSAL FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE TO THE ROMANIAN WRITER STEFAN DUMITRESCU SENT TO THE COMMITTEE FOR AWARDING THE NOBEL PRIZE FOR LITERATURE

The Romanian Writers Society from The Republic of Basarabia, whose target is to promote and develop the literary process, consolidation and rebirth of the Romanian spirituality in Moldova, the patriotic education on the basis of the national historical traditions, linguistic education of all the generations, to cultivate among the members of this association the particular Romanian nature and the ancient traditions,

52 proposes the writer Stefan Dumitrescu to the Committee for Awarding the Nobel Prize fot Literature from Stockholm. The reason of our proposal : nowadays the writer Stefan Dumitrescu is a writer with a vast and deep literary work. We are very much impressed by the depth of his thoughts about the destiny of hunam beings, his infinite love for His Majesty... The Man. A total writer and a total man, he is a remarkable personality in our contemporary literature, creating immortal universal value works. We wish him good luck and great success in his nobel way to be awarded the Nobel Prize for Literature! May God bless him!!! MIHAI CIUBOTARU PRESIDENT OF THE ROMANIAN WRITERS FROM MOLDOVA 20th of September 2 010 str. Albisoara 84/5 ap. 13 MD-2005, Chişinău, Republic of. Moldova

Cred sincer că aceste cuvinte îl prind şi îl cuprind, şi îl redau cel mai bine pe Ştefan Dumitrescu: „Ştefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin întro literatură cu o forţă teribilă. Cărţile pe care l-a scris acesta, fie că sunt romane, cărţi de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremurătoare, impresionante, dezvăluind dramatismul, durerea, adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul şi paradoxul condiţiei şi al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare, aş spune. Această dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte bogată, pe care ne-a dat-o acest

53 autor. Fie că este vorba despre basmele, povestirile şi volumele de poezii pentru copii!” (FRANCESCA PINI, prof. univ. dr. critic literar, 1995 - text aflat pe coperta a patra a romanului Şi tu vei fi văzduh, apărut la Editura Anamarol, Bucureşti, 2007)

Cuprins

A doua prefaţă a cărţii...5 Prefaţa la volumul de poezie Înaltele poeme...8 Calul troian al lumii – America sau Luceafărul...15 Naşterea poetului....32 Ana, strigam...36 Ştefan Dumitrescu, unul din marii scriitori europeni scriitor propus pentru Premiul Nobel...40