Primii fiori by Lectura

Cu deosebită sinceritate, autorul mulţumeşte distinsei Doamnei Corina Grecu pentru neegalata sa amabilitate de a fi sprijinit editarea acestui volum, prin care să ne reîntâlnim cu trecutul îndepărtat al unor „Primi fiori”. De asemenea, o aleasă preţuire scriitoarei Emilia Ţuţuianu şi editurei sale muşatine, pentru strădania bibliofilă deosebită, pe care a dăruit-o cu multă sensibilitate, întru apariţia volumului nostru. Autorul

PREFAŢĂ

Enciclopedism şi Creaţie Apar din când în când, în cultura noastră, făpturi enciclopedice, care îşi edifică Lucrarea ca pe un „avânt eroic” (Degli erroici furori Giordano Bruno) în chip armonios multiplu: poezie, muzică, ştiinţă, filosofie. Aşa au fost, desigur: Henri Coandă, Dimitrie Cuclin, Alexandru Bogza (fratelel celebrului Geo Bogza), Pius Servien, Matila Ghyka ş.a. Astăzi, iată, îl întâlnim cu Bucurie tandrică pe muzicianul-filosof, poet, publicist şi om de ştiinţă Gheorghe A.M.Ciobanu, din sacrul târg al Romanului, după cum el ar putea să se revendice drept fiu al Fălticenilor lui Ion Irimescu. În suita de înfăptuiri pe care ne-o relevă volumul „Primii fiori”, totul parcurge, parcă, cei patru timpi ai formei sonată, în temporalitatea experiată, trăită a unei Anamnesis, dintr-un vălmăşag istoric, dintre anii 1936-1944. Ceea ce se poate remarca, de la început, este legătura („coinonia”), cununia prin Muzică între toate cele patru „Coerenţe fundamentale”, despre care ne-a vorbit nu o dată tainicul Nichita Stănescu. Poemele dintâi ale lui Gheorghe A.M.Ciobanu poartă semnificativ titluri beethoveniene sau eminesciene: „Sonata Lunii”, „Glossa”, „O, mamă sfântă…” dar şi tonalitatea lui Blaga, Goga, Esenin. Proza rezonează, de asemenea, sub acorduri de uvertură romantică („Cristal nocturn”), dar şi cu răbufniri de mitologie istorică: „Egmont”, „Deceneu”, „Valea uitaţilor” (dramă), „Puntea Diavolului”, „Lucia de Sandolore”. Filosoficul străbate, omniprezent, toate celelalte coordonate ale creaţiei poetico-româneşti, şi se încununează definitoriu, în sfera ipoteticului ştiinţific. Autorul îşi motivează el însuşi tema, şi drama acestui volum „retro” , ca într-o programatică anamneză, re-aducere-aminte, acum când se re-întâlneşte cu propria sa fiinţă, nu departe de „răscrucea a opt decenii” de vieţuire sub zodia lui „Et in Arcadia ego”, de la primele „zămisliri întru ale condeiului”, de la „pastelul” nocturn, la diurnul dramei

din „Egmont” şi de la „universul scenic restrâns” din „Valea Uitaţilor” la „infinitul cosmic al peregrinărilor” dincolo de „Planeta Marte” Paradoxal, ca tot ceea ce înseamnă artă, adică Poesis, imaginarul perpetuu adolescentin se răfuieşte cu prea-plinul existenţei banale, cotidiene, sub zarea de Auroră a posibilului în care „spaţiul interstelar avea dimensiunile grădinii de lângă casă, iar imposibilul era metabolismul obişnuit al vieţii de zi cu zi” (Postfaţă). Cu adevărat, dacă încercăm saltul în acest „Maelstron” al lui Gh.A.M. Ciobanu, avem revelaţia perenă (şi nu târzie) a unui De profundis sub clar muzical de Sonata Lunii, din care ne vom adăpa aistesis-ul, simţirea noastră încă receptivă, primitoare: „…Imagini trecute acum reînvie Şi-n mersul lor dulce, umil, Prin neguri de vremuri*ntr-o noapte târzie, Un chip văd, senin de copil.” (Sonata Lunii) Sub uraniana, celesta privire a Luceafărului poetul clamează, cu invocări de chipuri eliadeşti, ca dintr-un abis de „Peşteră” platonică, pe cei care - trecuţi „dincolo” - se cer reînviaţi, re-instituiţi ontologic spre Lumină şi Viaţă, pentru ca apoi, într-o „eternă reîntoarcere” să-şi „împlinească” odihna în liniştea eternă a sepulcrului destinat. Ceva din perpetua Epigonii a lui Eminescu, ne ţine în universul ne-închinat şi vecinic al Poesisului. Ca într-un soi de „vis al morţii eterne / e viaţa lumii-ntregi”, poetul îşi deapănă juvenila invocaţie. „Din adâncimi fluide, reînviaţi acuma, Figuri, odată triste, d-eterni rătăcitori, Voi, care pe întinsuri de ape, întruuna, Aţi dus o viaţă crudă, de mări stăpânitori. ……………………………………………… Veniţi ca să revedeţi ce aţi lăsat în urmă, Un vis, fără odihnă, ce voi l-aţi părăsit, Cum fiecare-ntr-un necunoscut îşi scurmă, Ideal din umbre şterse, ce duc înspre sfârşit.” (De profundis)

Chemarea la viaţă nu este pentru o absolvire sau mântuire, ci spre o damnată destinare a „unirii” trecutului cu sfârşitul; într-o palingenezică aneantizare, ca judecata ultimă: „Apoi să vă reîntoarceţi, să rechemaţi sfârşitul, Ce l-aţi zdrobit în drumul venirii spre pământ, Şi să dispăreţi iarăşi, spre-a retrăi trecutul, În liniştea eternă a negrului mormânt…” Modelul eminescian îl urmăreşte sacro-sanct, pe autor, model retrăit într-un timp istoric de izbelişte (Cel de-al doilea război mondial), când Glossa îi apare în toată forţa şi splendoarea de interogaţie-imprecaţie: „De ce nu părăsiţi noianul, din zarea voastră-ntunecată, Şi să plecaţi înspre lumină, pe calea cea adevărată…” Finalul este unul de trezire, de „deşteptare”, ca în Mureşanu (cu cele 3 variante, chipuri): „Veniţi, pe calea fericirii, veniţi în loc de renviere!… Ieşiţi din locul rătăcirii şi din ascunsa lui durere!… De ce urmaţi mereu cărarea, ce duce-n negura eternă, Trăind o viaţă aparentă, în încordarea ei supremă, În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline, De ce mai staţi în lumea asta, întruna în întunecime?… Veniţi în sferele tăcerii şi în izvorul nemuririi, Veniţi în loc fără durere, p-eterna cale-a fericirii!…” Scrise în anii ’40, aceste poeme propun un umanism eroic, un umanism al jertfei împotriva ne-omenescului frust al războiului şi aneantizării fals-axiologic, non-valorice. Este un sentiment nietzschean, „aristocratic” al Übermensch-ului, aflat jertfelnic „dincolo de bine şi de rău”, sentiment ce s-a pierdut sau, oricum, s-a atrofiat până la limită. Gheorghe A.M.Ciobanu propune astăzi, în zilele de ceaţă existenţială, de „indistincţie” (şi neutralitatea valorică), un crez edifiant orientat către infinitul brunian, al verbului a fi precum în celebrele Degli erroici furori.

Să-i ascultăm propriul Credo, auto-reflectat: - „O retrăire a unui anotimp trecut al lui „a fi”, a cărui revărsare, lipsită de coordonatele şi de formula lui „este” a devenit acum, când clepsidra îşi numără ultimele ei boabe, amintirea cuminte a lui „a fost”. (Postfaţă) Foarte cunoscut ca profesor de filosofie şi muzică, peregrinând prin toate oraşele mari, culturale, ale Patriei, Poetul şi Dramaturgul Gheorghe A.M.Ciobanu îşi dezvăluie a sa Mare Incognitum cuprinsă în Spicuiri din ceea ce s-ar putea numi Synopticum de filosofie, muzică şi ştiinţă proiectivă. Peste 50 de proiecte destinate unor lucrări ştiinţifice, din care: „Discosmophysos”, „Elemente de Paryologie”, „Problema cuceririi Universului”, „Psychochimie comparată”, „Teoria evoluţiei cosmobiologice”, „Materialism şi Spiritualism”, „Studii comparatiste asupra Facerii lumii”, „Darwinism şi Radioactivitate”, „Principiul reversibilităţii biologice” etc. demonstrează pasiunea sa pentru ştiinţă. Teoria celor 294 moduri muzicale în sistem (în domeniul muzicologiei), 10 compoziţii muzicale: „Preludiu pentru 2 viori şi pian”, „Două Sonatine pentru pian”, „Serenadă pentru vioară şi pian”, „Sonata în re pentru vioară solo”, etc Marea necunoscută a Operei lui Gheorghe A.M.Ciobanu adună după Modelul eminescian al „Manuscriselor”, elementele vii ale unei Creaţii inedite, în matură desfăşurare. Îi urez viaţă împlinită sub Semnul cert al Facerii minunate. Prof. univ. dr. Tudor GHIDEANU Iaşi - 19.11.2004

NUVELĂ

! Efdfofv! „Insulei de singurătate a copilăriei mele.” I

e câtva timp încoace, de când fiecare sătean îşi avea via lui proprie, treburile mergeau complet de-a-ntoarselea. Nu era zi în care să fie şi satul mai treaz şi nu era sătean care să nu fie ameţit măcar o zi. Aşezat într-un loc unde Atot-Puternicul dăruise din belşug sângele Său prea Sfânt, în fiecare an roada era abundentă şi de aceea sătenii credeau de cuviinţă că ar fi bine să se împărtăşească în fiecare zi, de dimineaţă până-n seară, din această binecuvântare a cerului, spre a fi mai aproape de porţile Raiului atât de închise. Azi aşa, mâine aşa, satul devenise o adevărată „mănăstire”, în care călugării practicau cu conştiinciozitate taina a cincea, într-o măsură destul de evidenţiată. Nu era nici monoton, nici pitoresc acest sat, ci se alcătuia, ca atâtea altele, dintr-o simplă îngrămădire de case şi copaci, aruncată de soartă la treizeci de kilometri de oraş. Din trei părţi se ridicau dealuri scunde cu spinări ondulate, făcându-ţi impresia unor monştri antideluvieni, cu solzii de o coloratură bizară, dormitând în permanenta arşiţă a soarelui. Şi de pe spinările acestora, coborau la vale, în şiruri paralele viile, cu nuanţele lor specifice şi cu remarcabilul lor coeficient de producţie. Iar deoparte, dincolo de ultimele case, se afla o fâşie lungă de câmp, actualmente acoperită cu mărăcini şi vaci la păscut şi destinată, probabil, din epoca în care viile nu începuseră încă să sugă sângele „monştrilor antideluvieni”, pentru o agricultură în miniatură. La o altă margine a satului se găseau, una lângă alta, biserica, într-un stil indeductibil, din cauza eternului perete de viţă ce o înconjura şi unde slujea părintele Năstase - amarnic şi şiret om! - şcoala, local de cultură, unde D-l Director Gheorghe Gheorghescu găsise de cuviinţă să integreze marile idei educative ale timpului în sfera influenţelor geografice locale, precum şi primăria, clădită de curând, în care rar de tot întâlneai pe cineva.

Singurul element biologic îl constituia aici D-l notar Mihail Mihăilescu, recunoscut de toată lumea, nu numai prin priceperea pe care o arăta întotdeauna, în problema viticolă, privită din toate punctele de vedere, ci şi prin exteriorul său permanent: pantaloni vărgaţi, mai scurţi, spre a nu se roade manşetele, absenţa totală a ciorapilor, cămaşă maro şi o antică cravată verde cu dungi bleu, înfăşurată, elipsoidal, în jurul unui gât prea lung, la extremitatea superioară a căruia se afla un cap, abundent în trăsături cu tendinţe de atotştiutor. Dacă vreun excursionist curios ar voi să facă monografia acestui sat, atunci, când s-ar referi la situaţia economică, la partea elementelor de comerţ, dacă va voi să fie sincer, va trebui să nege totul. Nici o cârciumă, ci o simplă băcănie, al cărei stăpân se aventura odată pe lună spre îndepărtatul târg, spre a mai aduce ceva trebuitor câteodată bieţilor de săteni. Şi - în paranteză - ar fi absurd să se admită un alt gen de existenţă mercantilă aici, în urma tuturor investigaţiilor de natură socială făcute comparativ, deductiv şi obiectiv. Un singur punct frapant însă: între săteni se găsea o solidaritate uimitoare, datorită probabil depărtării prea mari de oraş şi care se exterioriza concret într-o interesantă acţiune socială: în fiecare sărbătoare şi duminică, atunci când condiţiile climatologice permiteau, se adunau cu toţii într-o parte a satului, sub un umbrar anume aranjat pentru un astfel de scop, aducând fiecare remarcabile cantităţi de vin, care se totalizau, apoi se consumau într-un spirit de o naturală veselie, dusă uneori până la exces. Aici erau construite bănci şi mese într-un stil destul de rudimentar, iar constructorul avusese anticipata grijă de a improviza şi alături un grup mai mic de bănci, unde oricine ar fi spus că era locul destinat scripcarilor. Această specie bronzată de oameni cu aptitudini auditive constituia, pe lângă vin, al doilea element principal, în cadrul intim al acestor şedinţe cu nuanţă dionisiacă. Adunările periodice se amânau numai în cazuri extraordinare, când era furtună şi iarna. Încolo, la fiecare săptămână ele aveau loc, întotdeauna cu acelaşi program şi aceeaşi activitate. Ca şef de şedinţe, sătenii au crezut de cuviinţă să aleagă tot pe D-l primar, că doar a ştiut statul ce face, când l-a pus în fruntea satului. De asemenea, şi D-l primar a găsit de cuviinţă să primească această onoare, găsindu-se destul de capabil să depună o astfel de muncă. Şi, într-adevăr, era un admirabil şef. Cu toţii îl urmau, deoarece exemplele lui erau strălucite şi plăcute tuturor. Şi, ca semn de superioritate asupra celorlalţi, hotărî în mod necesar să aducă la şedinţe o cantitate destul

de remarcabilă de vin, cu care să se evidenţieze apoi din toate punctele de vedere. ………………………………………………………………… Anul acela Paştele fusese prea devreme, deci, păstrând tradiţia satului, ar fi trebuit să domnească o veselie mai accentuată asupra acestui cuib de fericiţi, deoarece postul Sfintelor Sărbători, terminându-se odată cu iarna, aveau ocazia să reînceapă neuitatele şedinţe, atunci când cireşii din curtea bisericii se acopereau de floare, iar salcâmii de la marginea viilor trimiteau în amurg valuri de parfum. Şi totuşi, la o săptămână după Duminica Tomii, oricine ar fi spus că de câteva zile încoace, gălăgioasa bucurie de altă dată dispăruse. Uliţele erau pustii, iar serile treceau liniştite. O mare tăcere apăsa asupra tuturor, ca şi cum „monştrii antideluvieni” s-ar fi trezit din somnul lor secular şi ar fi pregătit ceva îngrozitor pentru bietul sat. Ce se întâmplase ? O lovitură de proporţii căzuse asupra acestor „călugări evlavioşi”: se schimbase primarul, deci şeful şedinţelor din zilele de sărbători. Ministerul, văzând purtarea conştiincioasă a fostului preşedinte, găsi de cuviinţă să-l schimbe cu un altul, dintr-un loc în care băutura sfântă se vindea de către farmacii. Şi, în urma acestei catastrofe, iată-l pe fostul domn primar luânduşi în primire noul post, într-un sat cu oameni muncitori, serioşi, care dispreţuiau vinul, iar când aveau de-a face cu el, gustau cu teamă, ca dintr-o licoare misterioasă. Şi, partea a doua, iată-l pe noul primar, Dimitrie Dimitrescu, venind în acest loc închinat în întregime lui Bachus, între nişte săteni, care-l priveau la început cu o curiozitate amestecată cu speranţă. Cu toţii se prefăcură în acele zile cuprinşi de o bucurie cuminte, forţându-se să pară nişte oameni muncitori şi cumpătaţi. Iar, pe din-ascuns, din iniţiativa unora mai pricepuţi în chestiuni de această natură, se hotărî ca Duminica viitoare să se dea un ospăţ măreţ, în locul istoric al şedinţelor de odinioară, întru onoarea noului primar. Acest banchet avea de scop să realizeze două puncte: pe de o parte să îmblânzească firea prea serioasă a noului lor şef şi s-o acomodeze după obiceiurile locale, iar pe de alta trebuia să satisfacă în mod necesar curiozitatea tuturora, care voiau să cunoască, mai precis, de la început coeficientul de absorbţie viniferă zilnică, pe care-l posedă noua personalitate. De aceea, părerea aceasta fu aprobată de toţi cu atâta căldură şi simpatie încât Sâmbătă, când se anunţă oficial proiectul, începură şi pregătirile pentru ospăţ.

Imparţial vorbind, ziua aceea a fost extraordinar de minunată. Cerul era prea senin, soarele prea luminos şi întreaga fire prea guralivă. Dimineaţa avu loc slujba religioasă la biserică, unde părintele Năstase îşi expuse, ca niciodată valoarea sonoră a vocii sale la adevărata ei mărime, spre a face o impresie cât mai frumoasă D-lui primar Dimitrie Dimitrescu. Apoi întreg alaiul se îndreptă spre umbrarul cunoscut. Mesele erau acoperite pentru prima oară cu pânze albe, pe care se odihneau tacâmuri multicolore, fiecare având o origine deosebită. Gospodinele alergau de colo până colo, de multe ori fără nici un rost, jucându-se parcă „de-a prinsul”, ţipând una la alta comenzi milităreşti, mai ales atunci când clopotele începură să sune apropierea sfârşitului definitiv al slujbei din acea zi. Locul fiecăruia fusese hotărât din ajun, când se mai făcuseră şi câteva repetiţii, astfel că treburile mergeau, ca niciodată, destul de bine. Iar, deoparte, nu departe de mese, câteva butoiaşe îşi umplură conţinutul lor de dimineaţă, cu ce avea satul mai bun şi mai vechi. O fi fost vreo presimţire? Nici copiii nu fură uitaţi. Mai încolo, pe la capătul umbrarului, se afla întinsă masa lor, aşezată fireşte într-o ordine inferioară, din care se degaja graba cu care fusese alcătuită. Iar, la mijloc, în reşedinţa lor strămoşească, veniseră de curând şi grupul de ţigani, cu scripcile mai reparate, cu gulere de carton şi nasturii lustruiţi cu cenuşă, formând o unitate aparte, care se deosebea din multe privinţe de lumea înconjurătoare. În sfârşit, iată-i pe toţi aşezaţi cuminţi şi fără neorânduială la locurile lor. Stăteau tăcuţi, cu o senzaţie străină în suflet şi cu ochii îndreptaţi spre primărie, de unde trebuia să sosească primarul, care nu venise de la biserică direct la ospăţ, ci mai dăduse o raită prin birou, ca orice om străin, pus pentru prima oară în faţa unor astfel de încercări. Iar atunci când apăru, urmat de preotul Năstase, de D-l Gheorghe Gheorghescu directorul, împreună cu ceilalţi învăţători şi de cunoscutul notar Mihail Mihăilescu, scripcile ţiganilor începură să scârţâie amarnic, cu tendinţa irealizabilă de a intona un marş cât mai măreţ. Cu toţii se sculară în picioare, iar o delegaţie vioaie, compusă din octogenari le ieşi întru întâmpinare. D-l primar zâmbi satisfăcut, împrăştiind reţinut mulţumiri în jur, preotul Năstase începu să binecuvânteze şiret, notarul aruncă o privire destul de evidenţiată asupra enormelor fripturi care zăceau deoparte, în timp ce directorul îşi aruncă deznădăjduit ochii, pe furiş, înspre butoaiele paşnice şi voluminoase. Copiii făcură cerc împrejur, cu degetu-n gură şi cu ochii la bunătăţi. Ba unii îndrăzniră să se apropie prea mult, determinând astfel să intervină anumite

bătrâne, cunoscute prin imperativul vocii lor şi prin puterea ce o posedau în cârje, spre a-i instala, cu mare greutate, la locurile lor. Apoi, ceremonia începătoare luă sfârşit. Cu toţii luară loc liniştiţi, iar cele trei sute optzeci şi şapte de priviri ale celor trei sute optzeci şi şapte de săteni se îndreptară nemiloase spre persoana serioasă a primarului, cu scop iscoditor. Babele îşi începură convorbirile lor obişnuite, dându-şi fiecare câte o părere, cât mai sigură, asupra acestor evenimente. Copiii scheunau amarnic şi obraznic de foame, dând loc la o altă intervenţie a aceloraşi bătrâne rutinate în astfel de chestiuni, iar gospodinele începură din nou să se joace de-a prinsul, în urma cărora rămâneau vaete scurte de tacâmuri şi oale jertfite. De o parte, ţiganii îşi depuseră, cu mişcări exotice, scripcile hodorogite, începând să-şi şteargă frunţile strălucitoare cu rămăşiţe de batiste. Şi, biruindu-şi nehotărârea, D-l director Gheorghescu făcu un gest diplomatic şi se numi personal şef al aprovizionării cu vin la masă, eveniment care produse în public o nelinişte trecătoare, deoarece acesta era un post dorit şi invidiat de toţi. Ospăţul se desfăşură într-o atmosferă reţinută, punctată, ici colo, de apariţia vreunei voci mai deosebite, ce provoca imediat în jurul ei izbucnirea momentană a unor râsete scurte. Fiecare căuta să termine cât mai iute cu un fel de mâncare, în aşteptarea celui de-al doilea. Şi, în intervalul ce avea loc la schimbarea lor, cu toţii făceau semne deznădăjduite spre grupul de butoaie, care nu-şi deschiseseră încă izvoarele lor rubinii. Din contră, cel mai liniştit dintre toţi era D-l Dimitrie Dimitrescu, care mânca încet şi delicat, nearuncând nici o privire spre unicul pahar de pe întreaga masă, care se găsea în faţa sa şi care zăcea tot atât de gol, ca şi Adam. În sfârşit, după ce D-l Gheorghe Gheorghescu primi o remarcabilă colecţie de ghionturi, transmise de la toţi, prin contact, făcu abstracţie de timiditatea ce o avea, stând alături de primar şi înaintă să-şi înceapă conştiincios slujba. Un răsuflet de uşurare ieşi din piepturile arse ale tuturor. D-l D. Dimitrescu aruncă şi el o privire primă spre grupul de butoiaşe, unde plecase vecinul său din stânga. În acel moment, toate cele trei sute opt zeci şi şapte de priviri se îndreptară şi mai atent spre primar, fiecare aşteptând răspunsul. Dar din contră, atunci când toţi credeau să descopere un zâmbet de mulţumire, văzură uimiţi unul de mirare. Noul oaspete îşi aţintise şi el ochii asupra locului unde directorul îşi începuse serviciul, încruntă fugar din sprâncene, apoi aruncă o privire mirată asupra tuturora. Decorul îl doborâse. Nu-şi putea închipui că grămada aceasta de

oameni, care era azi aşa de cuminte şi curată, să pună capăt unei atât de mari cantităţi de vin, numai într-o zi. Mirarea aceasta şi-o înfrânse, coborând deodată ochii asupra unei noi farfurii, ce sosise cu ultimul fel. Abia acum i se conturau concret spusele Prefectului din ziua aceea din Săptămâna Mare, când îi adusese la cunoştinţă că îl numise primar în acest sat. Viitorul şi începuse să se desfăşoare înaintea sa, destul de vag la început, bazat pe un program cât mai riguros, ce avea de scop să înfrângă definitiv acest viciu, pe care nu avusese încă ocazia să-l vadă în astfel de proporţii ca aici. Şi, ca să accentueze gândurile sale creatoare de reformă, murmură neauzit de nimeni: -Îi voi învăţa eu minte. De-abia am venit! De la început, ceilalţi oameni înţeleseră, după aceste gesturi, că noul primar e un duşman nebiruit al vinului. Rămaseră câtva timp trişti, trezindu-i numai sosirea cănilor pline, în timp ce de la celălalt capăt al mesei un murmur, inaudibil de către primar şi căpătând proporţii ascunse, circula de la om la om: -Îl vom învăţa noi, lasă! De-abia a sosit!… Cu toţii primiră în unanimitate această idee nouă, plină de speranţe şi-asemenea fricosului care începe să cânte mai tare, atunci când se găseşte într-o situaţie penibilă - crezură de cuviinţă că ar fi sosit momentul de a închina pentru noua personalitate. Întreaga masă se ridică în sus, întovărăşită de cănile proaspăt umplute, în timp ce ţiganii, luaţi prin surprindere, începură consecutiv să execute, în primă audiţie, o nouă variantă inedită de „Mulţi ani trăiască”. Şi, în tumultul acesta multisonor, toate cănile fură golite până la ultima picătură, afară de paharul D-lui primar, care se golise numai de-un deget de copil. Soarele trecuse de mult de amiază, când masa se apropie de sfârşit, făcând loc izvorului nesecat, pornit de la D-l Gheorghe Gheorghescu, care avea să curgă până seara, într-o cantitate abundentă. Ţiganii sătui, începură să mârâie bucăţi în stil cubist cu evidenţiate reminiscenţe formale de orientalism, în timp ce copiii fugeau pe câmp, iar bătrânele şi gospodinele se retrăgeau spre case, lăsând în urma lor pe setoşii săteni să se adape mereu din butoiaşele, care aveau din nou ocazia să-şi arate remarcabilul lor volum, faţă de forma lor prea mică. Pe la jumătatea chefului, primarul se pregăti să plece. Oamenii se ridicară cu mari eforturi în picioare, scripcarii începură iar să aibă tendinţa de a intona un marş, cât de cât, iar suita oaspetelui, în frunte cu directorul, care-şi părăsise cu mare greutate serviciul, îl urmă spre casă.

Pe drum, primarul deschise o convorbire. -În viaţa mea n-am văzut un asemenea sat! -Într-adevăr, domnule primar, - completă preotul Năstase, - mai rar aşa sat! -Încă să-l vedeţi toamna, - adăugă şi notarul, cu gândul legat de ceea ce părăsise. Primarul zâmbi pe ascuns, văzând ce întorsătură luase sensul cuvintelor sale, în mintea însoţitorilor. De aceea, conştient de cauza acestei stări de fapt, crezu că ar fi bine să nu mai continue cu acelaşi subiect, ci alese un altul, la întâmplare, cât mai scurt şi lipsit de importanţă. -Sincer vorbind, am rămas impresionat! Mi-aţi făcut o primire frumoasă, prea frumoasă cred, pentru care nu găsesc mulţumiri. Şi, deşi mi se par că sunt anumite puncte pe care aş vrea să le rezolv, totuşi le amân pentru altă dată… -De ce nu acum? - interveni cu iuţeală directorul. -Nu…nu!…Pentru altă dată…Acum nu-mi rămâne decât să mai mulţumesc încă o dată satului, prin Dvs., pentru ceea ce a făcut azi… Însoţitorii plecară satisfăcuţi capul în jos, în semn de mulţumire, după care notarul îndrăzni să contribuie şi el cu câteva cuvinte de fond, în lungul acestui drum, ce se apropia de sfârşit. -Noi, domnule primar, v-am ruga să mai păstraţi din mulţumirile pe care ni le oferiţi acum cu atâta dărnicie, deoarece va mai trebui să daţi din ele şi în alte dăţi!… -Cum?!…- făcu mirat primarul, - fă-mă să înţeleg, te rog… N-am fost doar o singură dată numit primar aici? -Desigur, aşa este, - răspunse aceeaşi personalitate, cu o nuanţă mai măreaţă în glas, - dar în satul nostru, ospeţele nu se fac cu aprobarea ministerului! -?! -Acesta e un obicei strămoşesc de-al nostru, pe care-l păstrăm cu sfinţenie, cât timp l-om avea cu ce păstra… -Cu alte cuvinte, cum ar veni aceasta mai clar?, - întrebă din nou, mirat, primarul. -În fiecare Duminică, după-amiaza, ne adunăm cu toţii în locul de unde venim acum şi petrecem până-n seară… Fireşte că e un fapt curios şi aşa se explică de ce n-avem nevoie de negustori în satul nostru… Primarul rămase câteva clipe mirat. Îşi dădu seama că n-ar avea nici un rost să-şi exteriorizeze chiar acum gândurile care-l munceau, aşa că mai

puse o întrebare, cu hotărârea de a fi ultima. -Şi în fiecare Duminică ospătaţi ca azi? -Nu, - răspunse din nou tot notarul, - azi a fost ce a fost, c-aţi venit Dvs. De celelalte dăţi se bea numai… -Şi la câte luni umpleţi butoiaşele, pe care le-am văzut adineaori? -Ce la luni! Aceasta e o operaţie ce se face în fiecare săptămână! În urma acestor cuvinte, primarul rămase supralămurit. Acum îşi înţelese misiunea cu care fusese trimis aici de prefectură. Satul acesta e un adevărat iad. Toţi beau îngrozitor, de la cel dintâi până la cel din urmă. Şi astfel va fi întotdeauna, deoarece, favorizate de solul pe care cresc, viile vor produce mereu cantităţi remarcabile de vin. Trebuia să intervină numaidecât. Nici un ceas să nu mai întârzie. Ospăţul de azi să fie ultimul. Butoiaşele acelea să zboare din locul unde şezuseră până acum, sub umbrarul acela ciudat. Produsul să se vândă şi nu să se consume. Şi astfel satul va putea deveni un altul, renăscut, bogat şi lăudat de toţi. Dar pentru aceasta, trebuia depusă o muncă destul de încordată şi începută cât mai curând. Va trece mult timp până să distrugă o veche şi rea obişnuinţă, dar sforţările depuse pentru acest scop, vor fi încununate cu succes. Drumul se sfârşise. Primarul ajunse acasă. În faţa porţii, când se opri să dea mâna şi să-şi ia rămas bun de la însoţitori, adăugă destul de puternic, spre a fi auzit: -…şi vă rog mult, D-lor, ca Joi să vă adunaţi în biroul meu, pentru a începe să punem la punct o chestiune, de care încă nu vă daţi seama. De altfel, zilele acestea vă voi mai repeta invitaţia, care, în fond, pare a fi mai mult o datorie… Cei trei promiseră şi se despărţiră. Primarul intră în casă cu mintea plină de reformele sale embrionare, pe care le şi începu de pe acum să le aştearnă pe hârtie, iar ceilalţi se îndreptară din nou spre umbrar, unde îi aştepta acelaşi izvor rubiniu, ce se apropia de sfârşit. ……………………………………………………………………………… A doua zi tot satul putu citi noile ordine, cu un conţinut nemaiauzit până atunci, afişate de primărie în patru părţi. Cu toţii le silabiseau înfricoşaţi şi le duceau mai departe, din om în om, cu o aceeaşi nuanţă de teamă şi uimire, după care, conform ordinului, se adunară în faţa primăriei. De aici porniră pe câmpul jilav de lângă sat, pe care primele buruieni primăvăratice colorau cu florile lor, în reflexe diferite, verdele crud al

începutului de Mai şi fiecare sătean primi o porţiune de pământ, destul de lungă, pe care trebuia s-o muncească, pentru el fireşte, până la toamnă. Cultivau şi viţa mai departe, dar pe lângă ea vor avea grijă şi de câmpul, care până atunci se odihnise părăginit până în depărtare. Iar Marţi dis-de-dimineaţă, fiecare ieşi la arat cu ruginitura sa de plug, ca să-şi aducă aminte cum se scormoneşte pământul. Stăteau aplecaţi şi tăcuţi pe coarnele plugului, cu ochii mereu la capătul ogorului ca să vadă cât mai are până să termine, şi cuprinşi de o sete pe care o potoleau, din când în când, cu apa înfierbântată în ulcioare la soare. Iar mai târziu se aşteptau să-şi vadă şi vinul scos şi vândut, după cum se anunţase… Acesta era primul rezultat al noii activităţi, începută cu sârguinţă de către D-l primar Dimitrie Dimitrescu, care stătea fericit la fereastra primăriei şi privea mulţumit câmpul ce se înnegrea sub mulţimea brazdelor proaspete, răscolite de fierul ruginit al plugurilor. Apoi întorcea privirea pe dealuri, unde viţa crescuse vânjoasă şi dovedea că şi anul acesta va da un rod apreciabil, după care, cu ochii în hârtii, noul primar făcea imaginar socoteala banilor ce-i va încasa la toamnă satul, în urma vânzării totale a vinului şi parţiale a primelor cereale recoltate în acest an. Sătenii însă, erau abătuţi şi mereu cu figuri de înmormântare. Vorbeau puţin, aceleaşi subiecte noi şi triste, se arătau rar pe uliţe şi nu mai aruncau priviri spre umbrarul, care-şi aştepta duminicile. Ţiganii urmăreau şi ei evenimentele, în aceiaşi stare sufletească. Toată ziua stăteau ascunşi, iar seara, când vârfurile salcâmilor îşi scuturau poleiala amurgului, mai aruncau fugar şi trist arcuşul peste coardele întinse, cu gândul la timpul când vor trebui să plece şi de-aici. Întreaga veselie de altădată, care izbucnea în cascade zgomotoase din fiecare casă şi din fiecare privire, dispăruse. Cenuşa tăcerii se aşternuse peste ruinele acelui ce fusese, odinioară, un altar dionisiac. Nu se mai auzea decât cântatul cocoşilor, lătratul câinilor şi scârţâitul melancolic al fântânilor. Liniştea măreaţă şi câmpul proaspăt arat, îţi făceau abia acum impresia unui colţ, cu adevărat patriarhal. II

Noul primar Dimitrie Dimitrescu îşi executase până acum misiunea

cu o remarcabilă conştiinciozitate. Trei zile trecuseră numai de la neuitatul banchet dat în onoarea sa şi satul părea cu totul altul. Nu se mai făcuseră petreceri şi nu se mai auzeau cântece, ci acum se vedeau mergând pe uliţe

oameni serioşi, stăpâni pe mers şi pe tăcere. Fâşia lungă de câmp dintre dealuri, care altădată era un loc uitat de muncă şi de plug, acum se întindea în depărtare, ca o dungă neagră trasă pe pământ de un condei uriaş. Iar pe dealuri, viile dovedeau că vor da şi anul acesta o recoltă comparabilă cu celelalte din alţi ani, fapt care stârnea în sufletele tuturora o amărăciune incomparabilă cu altele din alte dăţi, gândindu-se că toată această bogăţie divină se va rătăci de ei şi va apuca drumuri noi, spre locuri unde oamenii o vor privi curioşi, ca pe ceva cu totul nou. Şi chiar mulţi din ei îşi uneau adâncile lor amărăciuni, invocând în ascuns toate forţele văzute şi nevăzute ale văzduhului să vină şi să distrugă acest colţ uitat de Cel de sus. De asemenea şi stâlpii satului, reprezentaţi prin preot, director şi notar, nu priveau aceste schimbări neaşteptate cu un desăvârşit calm, aşa cum se citea pe masca feţii lor. Din contră, fiindcă Dumnezeu îi învrednicise să-i pună mai mari peste o mână de oameni, în ce privesc lucrurile din politica economico-socială, au crezut de cuviinţă să anexeze la aceste consideraţiuni şi pe acelea de ordin psihologic, astfel că şi sufletul lor era cuprins de o aceeaşi amărăciune generală. Numirea noului primar însemna pentru ei un fulger din senin, care le despărţise viaţa în două părţi distincte: una pozitivă, în care se oglindea un trecut memorabil, strălucit, cu caracter dionisiac şi o alta negativă, pe care o vedeau ca pe o cană goală, fără coadă şi supusă arşiţei soarelui. Cuprinşi de aceste gânduri negre, cele trei personalităţi se îndreptară Joi după-amiază spre biroul noului primar, după promisiunea făcută Duminică. D-l Dimitrie Dimitrescu, destul de obosit după îndeplinirea datoriilor de dimineaţă, îi aştepta cu nerăbdare în cabinetul său, abundent în hârtii împrăştiate în toate părţile. Un orologiu vechi bătu trei bătăi rare şi încete, în timp ce minutarele arătau punct cinci. La apariţia aşteptatelor persoane, primarul se sculă imediat, ieşi furtună pe uşă în cerdac, de unde strigă de un număr mare de ori pe servitorul care sosi în momentul când antica pendulă se pregătea somnoroasă să bată sfertul. Imediat fură aduse câteva scaune de toate speciile pe care, toţi ce-i care stătuseră până acum în picioare se hotărâră să-şi odihnească trupurile obosite de căldura dupăamiezii. Ca la orice şedinţă intimă, la început fu tăcere, fiecare având câte o ocupaţie personală: primarul lipea nişte timbre pe un plic galben, preotul scosese cutia cu chibrituri şi după ce rupse dintr-o margine o aşchie, începu să se aventureze cu ea printre dinţi, directorul se încheia cu greu la pantofi, iar notarul, găsind pe o masă alăturată o revistă franceză, o deschise vizibil

şi zgomotos, în timp ce ochii i se aprinseră la o fotografie, care era un instantaneu de la un concurs ciclist de acum cincisprezece ani la Lyon. Toate acestea merseră până când D-l. Dimitrie Dimitrescu aruncă plicul terminat într-o parte pe biroul arhiplin, manieră pe care o urmară şi ceilalţi: preotul îşi vârî cutia de chibrituri înapoi în buzunar şi directorul sfârşi cu pantofii prin ruperea bruscă a şireturilor. Numai notarul continua să privească atent la un colţ al fotografiei, unde de-altfel nu era nimic. -Est-ce que le monsieur parle le français?- întrebă primarul cu o voce străină. La auzul acestor cuvinte notarul, foarte calm, depuse revista pe masa alăturată, după care se aşeză mai bine pe scaun, ca un om care începe să dea atenţie celor ce se petrec în jurul său. Dar, spre mirarea sa, cu toate că presupuse că primarul începuse deja şedinţa, văzu pe toţi liniştiţi şi atenţi, ca în aşteptarea unui răspuns. Atunci, atribuind cuvintele auzite unei persoane exterioare, întoarse deodată capul spre uşa închisă, întrebând mirat: -Nu ştiu dacă mi s-a părut numai, dar am impresia că e cineva afară… -Nu, nici nu vi s-a părut, nici nu e nimeni afară, - răspunse zâmbind primarul, - ci eram eu, care, văzându-vă răsfoind „Le Figaro”, voiam să ştiu dacă, într-adevăr, ştiţi franceza!… Aici D-l. notar se văzu pierdut. Îşi fixă ochii asupra blestematei de reviste, fără să poată găsi câteva cuvinte de răspuns. Că ştie sau nu ştie franceza, nici lui nu şi-ar putea spune categoric, însă realitatea catastrofală era că momentan nu putea să zică nimic. De aceea, se strădui să ia o atitudine cât mai indiferentă, - ca şi cum mersul logic al lucrurilor ar fi exclus existenţa oricărui răspuns, - cu toate că gesturile sale exterioare trădau regretabilul dezechilibru ce predomina atunci în interiorul conştiinţei D-lui Mihăilescu. Liniştea însă era prea mare şi se cerea un răspuns; un răspuns care trebuia, evident, să pornească de la el, astfel, că se agăţă de nişte cuvinte la întâmplare: -Nu e pentru prima oară că am fost pus în faţa unei presupuneri asemănătoare cu aceasta de acum… Astfel, mi-amintesc că acum trei ani, când am fost chemat de Prefectură la… -O, nu! Vă mulţumesc, - îl întrerupse rece primarul, - cunosc faptul. Mi l-aţi relatat duminică, în timpul ospăţului… -A, da!…Aveţi dreptate!…, - îngână deznădăjduit notarul cu o presupusă indiferenţă totală.

Şi în timp ce orologiul sună jumătate, preotul se sculă în picioare, îşi aranjă mai bine antereul, şi după ce trase o privire pe fereastră, zise patetic: -Bogată roadă o să avem anul acesta, domnule primar, şi de la vie şi de la câmpul proaspăt arat… -Adevărat! Mai ales de la câmpul acesta, care n-a fost cultivat de atâta timp, - îşi dădu părerea şi directorul, vârându-şi picioarele după scaun. -Şi totuşi cred că tot via va da procentul cel mai ridicat de producţie, zise notarul, aşezându-se mai bine şi fericit ca un şcolar, care a jucat destul de bine rolul că ştie lecţia, dar n-a mai spus-o. -Da, - începu primarul, după ce mai privi odată pe furiş la notar, aveţi dreptate. Satul acesta e aşezat pe un sol bun… -Foarte bun!.. -…Şi tocmai, pentru că avem de-a face cu un sol atât de apreciabil, ne lovim aici de o chestiune destul de importantă… -Multe chestiuni mai întâlneşte omul în viaţă, d-le primar, zise iar preotul îndreptându-şi ochii spre pragul de sus al uşii, dar credem că, referindu-ne la acelea care ne interesează pe noi, datorită Dvs. le vom înlătura… -Aceasta nu o credem numai noi, ci şi toţi sătenii, - afirmă directorul spusa Sfinţiei-Sale, cu ochii în pământ, în timp ce notarul, îşi mută scaunul mai lângă fereastră, acoperind astfel definitiv, din faţa primarului, afurisita de revistă. -O chestiune, D-lor, fie cum ar fi, nu trebuie rezolvată de o singură persoană, care poate greşi. Ci întotdeauna e nevoie să fie judecată şi realizată prin „colaborare”… -De sigur, adăugă iute d-l. Mihăilescu, spre a da dovadă că dintre toţi, numai el ştie înţelesul ultimului cuvânt al primarului. -Şi de când e lumea, biruinţa tuturor popoarelor s-a realizat numai prin „colaborare”! Notarul tuşi; şi directorul sfârşi cu acelaşi inexplicabil cuvânt. -Şi cât vom trăi noi, zeul civilizaţiei noastre va fi tot „colaborarea”… Acum notarul scoase o enormă batistă şi-şi descărcă zgomotos nasul în ea; şi preotul terminase cu acest cuvânt, pe care nu-l mai auzise vreodată. -Ei bine, Domnii mei, după ce văd că aţi înţeles sensul acestui cuvânt, vreau să vă arăt acum scopul invitaţiei ce v-am făcut-o pentru azi. Cu toţii se aşezară mai bine pe scaun, în afară de director, care se temea să nu-şi scoată la lumină pantofii.

-Luând în primire conducerea acestui sat, mi-am dat seama, chiar din momentul serbării de duminică, pe care aţi făcut-o în onoarea mea, că aici este de pus la punct o chestiune destul de grea, o chestiune care se cere rezolvată cât mai repede, fără a mai pierde nici un minut. De aceea v-am chemat şi pe Dvs. ca la un loc, să judecăm şi să punem pe teren interesanta problemă, de care depinde însăşi natura existenţei acestui sat. În curând, va avea loc aici o renaştere, dacă ea va fi bine chibzuită şi îndeplinită la timp şi cu credinţă… -Cât despre timp, începu directorul, privind orologiul aşezat strâmb pe perete spre a nu mai sta,- aş crede că e un punct care se rezolvă repede… -Aţi înţeles puţin greşit cuvintele mele, domnule director. Aici n-avem la mijloc un lucru neînsemnat, la realizarea căruia s-ar acorda un premiu de iuţeală, ci faptul acesta cere mult timp, care trebuie să fie întrebuinţat de pe acum, fără a mai amâna nici o zi!… -Da, lucrurile sunt clare, - îşi dădu cu părerea notarul spre a-şi dovedi superioritatea sa faţă de director în ce priveşte înţelesul lucrurilor de această natură, - şi am fi foarte mulţumiţi dacă d-l. primar ar binevoi să ne expună, cât mai curând, prezenta problemă, căci, drept să spun, pe mine mă preocupă foarte mult faptul acesta, mai ales că de el depinde onoarea satului nostru… -Într-adevăr, aveţi dreptate. Onoarea acestui sat depinde de problema pe care o vom discuta. -S-o auzim! - conchise Sfinţia Sa, în timp ce notarul scoase iarăşi batista, spre a-şi descărca blestematul de nas, precum şi de a-şi ascunde în ea un zâmbet fericit, deoarece a afirmat odată şi primarul spusele lui. -Ei bine, cred că şi Dvs. aţi observat acest fapt în lunga vieţuire pe care aţi dus-o aici. Fiindcă aici viţa dă un rod întotdeauna îmbelşugat, sătenii s-au dedat complet băuturii! -…Şi oricine ştie că băutura exagerată e factorul care duce spre ruinarea, nu numai a unui sat sau a unui judeţ, ci chiar a unei întregi ţări, ce are astfel de locuitori. Şi în tot decursul istoriei aţi văzut că lumile civilizate au căutat mereu să distrugă acest viciu blestemat şi continuă şi acum să-l dezrădăcineze. Totuşi, nu toţi sunt de partea acestei idei, ci numai câţiva, care s-au unit şi sufleteşte şi materialiceşte la un loc, formând astfel o adevărată armată puternică, cu tendinţa de a distruge acest obicei diavolesc. Ei bine, domnii mei, vă declar acum că şi eu fac parte din această legiune salvatoare!… Cei trei continuară să-şi păstreze poziţia pe care o luaseră mai înainte,

în timp ce primarul îi privi câteva clipe, pe rând. -Care este părerea Sfinţiei-Voastre? - se adresă în sfârşit preotului, care se trezi şi se sili să ia, cu mare greutate, o poziţie prin care să se arate că e de partea spuselor primarului. -Eu îmi dau rar de tot câte o părere, dar văd acum că am o nouă ocazie de a-mi mai da una, prin care să afirm vorbele Dvs. Acest viciu urât trebuie distrus cât mai curând. După cum se vede şi în Sfânta Scriptură, urmările lui sunt destul de amare. -Dar nu numai în cărţile sfinte, - interveni repede directorul, fără să mai fie întrebat de primar, fapt care să producă o impresie mai bună asupra sa, - ci şi în istorie avem o mulţime de popoare, care s-au dedat băuturii, printre care putem cita şi pe Daci, - şi de urmările dezastruoase ale acestui obicei. Şi fiindcă primarul privi în grabă şi pe notar, afirmă şi el această idee, cu o nuanţă de originalitate în felul de a trata chestiunile şi referindu-se la ceea ce spusese directorul: -D-le primar, judecând lucrurile pe teren economic, întâmpinăm un mare neajuns. Dacă am urma reforma lui Deceneu aplicată dacilor, atunci satul nostru îşi va pierde averea sa şi va deveni sărac, deoarece de pe mica fâşie de pământ abia arată, precum şi de pe dealurile despuiate de viţă, nu vom putea trage nici un folos… -D-le Mihăilescu, îmi place de Dvs., c-aţi privit chestiunea din punct de vedere economic. (Notarul scoase iar batista, pentru a treia oară şi-şi ascunse în ea un al doilea zâmbet). Totuşi, mă văd obligat să vă expun greşeala pe care aţi făcut-o, deoarece sensul reformei mele e altul. Satul acesta produce o recoltă frumoasă, recoltă care dacă ar fi vândută, ar produce un venit incomparabil. Ei bine, până să nu aplicăm ideea noastră, tot produsul viei fiind consumat de către săteni, mai poate fi vorba de vreun venit? Dar noi, căutând să rezolvăm această problemă, nu ne referim a distruge viţa, ca Deceneu, ci acest viciu al locuitorilor… -Într-adevăr această reformă, destul de grea de îndeplinit, aduce binefaceri apreciabile - îşi dădu părerea Sfinţia-Sa. D-l. Mihăilescu, văzând că greşise puţin prima sa contribuţie, căută să se înalţe din nou, arătându-şi, în acelaşi timp, superioritatea faţă de ceilalţi. -Domnilor, ce folos că noi cei adunaţi aici, înţelegem destul de bine această idee, cât se poate de lăudabilă, dacă sătenii nu o vor privi, niciodată, cu mulţumire. Pentru ei nu există nici o reformă, care să le schimbe situaţia

prezentă, ci ei se mulţumesc cu starea în care se găsesc. Astfel, piedica cea mai mare pe care o vom întâlni în drumul nostru, va fi persistenţa sătenilor, datorită inferiorităţii lor… -Aveţi cea mai mare dreptate în aceste cuvinte ale Dvs. Aţi remarcat destul de bine piedica ce pare de neînvins, dar pe care totuşi o vom birui! -Cu siguranţă! - mai adăugă elocvent notarul, scoţându-şi pentru a patra oară batista, spre a-şi ascunde în ea un al treilea zâmbet, destul de evidenţiat. -Şi acum, D-lor, să trecem mai departe. După ce v-am expus grava chestiune ce planează asupra satului nostru, să vedem normele de a o pune la punct. De acea, v-am chemat pe Dvs. aici, nu pentru a rezolva lucrul pe care l-am efectuat eu mai înainte, ci pentru a vi-l face cunoscut şi a vă da rolurile respective. Ca întotdeauna, orice măsură trebuie luată la început încet, trecând mai târziu la grabă şi la acţiuni mai intense. Astfel, primele mele înfăptuiri le-aţi văzut de Luni încoace. Oamenii au început să se supună, dar nu de bună voie, ci din frică, întocmai ca un animal dresat. Eu nu voiesc aceasta, ci vreau ca fiecare să-şi dea seama de pericolul alcoolismului precum şi de binefacerile înlăturării lui. Numai atunci, când peste sat va pluti mulţumirea şi cuminţenia, numai atunci îmi voi socoti misiunea mea îndeplinită. Aici făcu o pauză mică în timpul căreia îşi scoase o batistă şi tuşi zgomotos în ea. Tot acum preotul se sculă din nou şi-şi aşeză mai bine antereul, iar notarul, ce părea că dă o foarte mare atenţie spuselor primarului, întoarse capul într-o parte şi trase un căscat discret. Toate aceste mici acţiuni dădură posibilitate directorului de a se ridica repede şi pe furiş de pe scaun spre a se dezmorţi puţin, după ce îşi ascunse, din nou, picioarele. -Şi acum, domnii mei, a venit momentul să vă cer ajutorul Dvs. şi anume: Duminică după amiază tot satul se va aduna în sala cea mare a primăriei în care se va ţine o şedinţă solemnă, prin care vom căuta să convingem. Să ştim că dacă vom convinge, atunci acţiunea începută de noi e pe jumătate efectuată. Duminică deci va fi baza. Pentru aceasta am anunţat şeful de a aduce tot satul aici, absolut tot satul, lucru de care nu mă îndoiesc. Greutatea se referă însă la noi, la acei care vom vorbi. Va trebui ca vorba noastră să fie convingătoare, şi de la primele cuvinte să-şi dea seama fiecare, de scopul înalt urmărit de noi pentru binele lor. Iar, la urmă, să nu plece nici unul cu inima îndoită sau cu conştiinţa neconvinsă de aici. Acum să vă expun programul.

Şi primarul deschise unul din sertarele biroului, de unde scoase o hârtie împăturită în patru, pe care o desfăcu în grabă, în timp ce ceilalţi trei luară o poziţie de aşteptare. -Primul care veţi vorbi veţi fi Sfinţia-Voastră, arătând, în puţine cuvinte, rolul şedinţei şi dorinţa ca toţi să urmeze sfaturile date atunci. După cum se vede, aveţi un rol mic, dar plin de convingere. După aceasta veţi vorbi Dvs., D-le Gheorghescu, care veţi trata chestiunea din punct de vedere medical, arătând urmările rele pentru organism ale acestui viciu. Apoi veţi vorbi Dvs, D-le Mihăilescu şi veţi trata aceeaşi problemă pe câmp economic. La urmă voi veni eu, care voi expune chestiunea din toate punctele de vedere, dând totodată şi noi ordine. Acestea ar fi, tot ceea ce trebuia de vorbit astăzi şi, înainte de a ne despărţi, vă mai amintesc încă odată să pregătiţi expunerile bine, pe înţelesul tuturor şi convingătoare, spre a reuşi cât mai curând cu reforma noastră. D-l. notar părea puţin nelămurit. Era pentru prima dată în viaţa lui, când trebuia să compună şi să ţină un discurs, încă bun şi convingător. Primarul îl observă şi i se adresă obosit: -D-le notar, am spus tot ce aveam de spus, pentru ziua de azi şi chiar dacă aş mai avea ceva, n-aş putea să mai vorbesc, fiindcă încep să fiu pradă unei indispoziţii destul de mare. -Cum se poate? - interveni repede preotul, - atunci să ne iertaţi că vam reţinut până acum. De, noi ne-am făcut datoria şi am venit! -Întotdeauna datoria trebuie îndeplinită şi terminată. Cât despre mine, de multe ori am mai avut cazuri de acestea. Sper că până Duminică îmi va trece. Preotul aruncă privirea pe fereastră, se uită câtva timp gânditor la dealurile cu vii, apoi îşi întoarse din nou faţa acoperită de un zâmbet tainic. -Dacă ar voi D-l. primar, eu i-aş da bucuros una din licorile mele de acasă şi boala îi va pieri imediat… -Fie, părinte, primesc. Numai să-mi redea liniştea din nou, căci altfel nu voi putea lucra la reforma noastră… -Veţi vedea în curând. Chiar acum voi trimite pe servitor cu o sticlă. -Şi e preparată de Dvs.? -De mine! -Atunci aduceţi-o, părinte, şi vă voi da cât veţi cere! -Ba deloc! Nici nu mă gândesc la aceasta! -Dacă nu primiţi vă voi mulţumi cât se poate mai frumos. -Aşa da, primesc! - încheie preotul sculându-se de pe scaun şi aşezân-

du-şi fericit antereul. -Cât despre darea altor lămuriri, după cum văd c-ar voi Dl. notar, mai e nevoie să ne mai întâlnim vreodată până duminică? -Nu! Nu! E de ajuns atât! De-acum să cerem ajutor de la Cel de Sus şi să muncim, din toate puterile noastre, pentru reînvierea satului nostru,luă cuvântul repede Sfinţia-Sa, nerăbdător de a ajunge cât mai curând acasă şi de a trimite licoarea minunată. Notarul voi să mai zică ceva, dar se reţinu; ar fi fost în zadar. Se sculară cu toţii în picioare, în timp ce primarul rămase tot pe scaun cu faţa puţin galbenă şi privirea obosită. Îşi luară, pe rând, rămas bun de la el, iar directorul, spre a ridica privirile tuturor de jos, priviri care ameninţau pantofii săi, zise cu elocvenţă: -Şi vă mulţumim, d-le primar, pentru bunăvoinţa ce aţi avut-o de a ne chema şi de a ne împărtăşi şi pe noi din onoarea ce aţi dobândit-o prin reforma Dvs. -Onoarea se cade să o dăm satului nostru, judeţului nostru şi ţării noastre, căci noi nu ne facem decât datoria… În timp ce orologiul bătu şi el, la fel de bolnav, cinci fără un sfert, cele trei persoane ieşiră din biroul d-lui primar. Odată ajunşi în uliţă, măştile lor serioase căzură, devenind din nou abătuţi şi plictisiţi. -Părinte, - glăsui molatic notarul, arătând cu mâna locul veseliei de altădată, - oare vom ajunge să tăiem umbrarul de acolo? -Aveţi răbdare, fiii mei, - îl împăcă Sfinţia-Sa, care păstra încă o aceeaşi înfăţişare fericită şi şireată, numai prin răbdare vom învinge… Şi se despărţiră. Notarul se îndreptă pe uliţa principală a satului şi pe care-l întâlnea pe drum sau în grădină, îi spunea şi lui noua şi teribila reformă a primarului Dimitrescu, într-o nuanţă atât de deznădăjduită, încât cu toţii rămâneau trişti, cu ochii pironiţi spre pâlcul de copaci, între care se odihnea stins altarul lui Bacchus. Directorul se grăbi spre unica prăvălie, de unde să-şi târguiască o pereche de şnururi mult mai trainice. Iar părintele Năstase trecu şoseaua şi intră la el acasă, strigându-şi argatul de la poartă. -Gavrile, ia prezintă-te acum în grabă la mine! Şi Gavril ieşi de sub şopron, unde încheiase cu moş Ene un tratat de lungă durată şi care fu încălcat de apariţia blestemată a Sfinţiei-Sale. -Măi Gavrile, - îi cuvântă mai departe, trăgându-l în şopron să n-audă nimeni, - ai să te duci în fundul pivniţei şi-ai să dai peste butoiul uitat de

toţi, plin cu vin vechi, de când m-a făcut pe mine popă aici. Ai să umpli o sticlă şi-ai să mi-o aduci în grabă. Ai venit? Gavril căscă odată lung şi luând apoi o sticlă curată se repezi bucuros în fundul pivniţei, ca un om căruia i s-a dat o astfel de misiune. Umplu o sticlă, o deşertă, o mai umplu odată din aceeaşi „licoare extrasă din atâtea plante” şi se repezi cu ea la Sfinţia-Sa, care îl aştepta în cămăruţa sa cu alte arome dulci şi cu ceară topită. Îi puse un dop bun, o cerui bine, o înveli în hârtie subţire şi i-o înmână iarăşi lui Gavril. -Ai s-o duci tot aşa de repede D-lui primar acesta nou, la el acasă. I-o dai şi te-ntorci îndată. Dar nu cumva să-i spui că-i vin, că te spânzur în clopotniţă. Să zici că e doctorie făcută de mine acum un an, din plante, pe care chiar tu le-ai cules. Ai înţeles? Pleacă! Şi Gavril o porni ca fulgerul la d-l. primar, care îl aştepta palid în grădină. -Ai şi adus-o? Bravo! Dar ce culoare are! Pare că-i vin! -Păi câte nu seamănă cu el şi înseamnă că toate-s vin? E o doctorie făcută de Sfinţia-Sa anul trecut, dintr-o mulţime de buruieni. Mă săturasem cât le culesesem. De fapt aveţi dreptate: şi culoarea şi gustul sunt ca ale vinului… -Ei bine, să-i spui părintelui că-i mulţumesc. Iar ţie… na, să-ţi cumperi tutun!, şi-i dădu o mână de mărunţiş. Gavril plecă în grabă, şi, după ce trecu pe la prăvălie unde întâlni pe director încercând rezistenţa unei grămezi de şireturi, se îndreptă iute spre casă, unde şopronul îl rechema prin glasul lui moş Ene. Domnul primar intră în casă cu licoarea minunată. Căută un pahar, şi după ce desfăcu sticla cu mare greutate, îl umplu cu lichidul roşu ca purpura. Îl privi câtva timp, admirându-i culoarea minunată, după care îl duse la gură, gustând odată. Rămase câtva timp cu paharul în mână apoi, ca îndemnat de cineva nevăzut, îl duse din nou la gură şi-l vărsă complet pe gât, plescăind la urmă de câteva ori din limbă… -Tare aş vrea să ştiu din ce buruieni a preparat Sfinţia-Sa această doctorie… Bună licoare! (Se aşeză la birou). Orice s-ar spune, tot mă simt mai binişor acum! Luă tocul, scoase un plic şi scrise pe el o adresă, după care ridică ochii în căutarea tamponului, pe care nu-l zări, dar în locul lui, îi apăru în faţă sticla cu doctorie. -Şi totuşi, am impresia că încă nu mi-a dispărut complet indispoziţia… Poate ar trebui doza dublă…

Şi chiar puse acest gând în aplicare; mai umplu un pahar şi-i făcu o aceiaşi cinste ca şi celui dintâi. -Ei, acum la lucru! Apucă tocul iar, trase o hârtie şi scrise: „Domnule Procuror” Dar nici o idee nu-i venea în minte. Învârtea mereu peniţa în aer, în aşteptarea literei începătoare, dar parcă uitase tot ceea ce trebuia să raporteze. Mai stătu câteva clipe aşa, apoi aruncă tocul şi puse hârtia în sertar. -Asta mai târziu… Acum altceva… Dar la cine mai am de scris? Şi-şi mai trase o hârtie la el, apucând din nou tocul, dar nu-i mai venea în minte nici o instituţie şi nici vreo personalitate mai însemnată, căreia ar fi trebuit să-i răspundă. Aruncă şi acum plictisit tocul şi începu să se plimbe în lungul odăii. -Licoarea Sfinţiei-Sale! N-am crezut că preoţii se ocupă cu lucruri de acestea… În tot cazul, e ceva bun… O licoare care merită toată lauda… (Şi duse obosit mâna la frunte). De fapt, tot mă mai doare puţin capul, dar nici ca la început nu mă simt… (Se opri lângă fereastră, privind spre birou) Sau poate… Aşa o fi… De ce n-am întrebat oare pe Sfinţia-Sa, sau chiar pe băiat, cât trebuie să beau din această doctorie? O fi trebuind numai un pahar… Şi eu… A, nu… Am impresia că după slaba moleşeală ce-o mai simt va trebui să beau toată doctoria… Aşa este… Desigur… Aşa e!… De altfel… Şi aruncând o privire asupra sticlei, imaginea ei lungăreaţă, colorată în roşu de la jumătate în jos şi paharul gol, îi întări şi mai mult ultima idee. Trebuia s-o consume toată. Şi mai umplând un pahar, îl făcu să dispară întrun moment. Apoi se aşeză iar la birou spre a face o pauză, luă tocul şi începu o nouă foaie: „Dragă bunicule,” Muie iar în cerneală şi reciti încă o dată titlul scris în sus şi tremurat: -Dar ce naiba, parcă nu sunt în toate minţile… De când îi mort bunicul, Dumnezeu să-l ierte! Şi eu îi scriu… Ce-i cu mine oare? Dar, în definitiv, pentru că am amintit de el, ia să închin ultimul pahar în amintirea lui… Şi cu mâna tremurândă, mai umplu un pahar, se sculă în picioare şi sprijinindu-se de birou, îl ridică la înălţimea pieptului, exclamând dulce: -În amintirea ta, iubitule bunic! Îl înghiţi imediat, după care căzu pe scaun. Stătu câteva clipe nemiş-

cat, apoi îşi întoarse ochii spre sticla şi paharul gol, care zăceau în mijlocul biroului. -Ce nebun sunt… Am închinat în amintirea bunicului cu această doctorie. La morţi trebuie cu vin… Dar nu… Cu vin nu … Nu e bine… E contra reformei mele minunate… Mâine, poimâine, o să-mi văd satul transformat într-o capitală. Cu toţii îmi vor lăuda măreaţa mea acţiune… Cum o să-mi strângă din toate părţile mâna… Cum o să mă dea tuturor de exemplu… Şi satul acesta va fi un rai, bogat ca o împărăţie şi cu săteni cuminţi ca nişte îngeri… Numai datorită memorabilei mele reforme… Trăiască reforma mea! Şi luat de elanul cuvântului, începu să cânte cu o voce falsă, bătând tactul cu pumnul în birou, făcând ca toate lucrurile de pe el să joace ritmic: „Deşteaptă-te Române”… Cântă strofa întâia pe jumătate, dar pe urmă, nemaiputând urca, tăcu. -Minunat, Domnule! Minunat… Licoarea părintelui face minuni… Acum aş lucra bucuros până mâine dimineaţă, fără să mă obosesc… Minunat… Chiar am să-ncep… Şi-şi trase iar cu hotărâre o hârtie nouă, muie tocul în cerneală şi se pregăti să scrie. -Cui oare să-ncep?… Unde?… Acasă le-am scris ieri!... Atunci?… A, domnule, se-nţelege… Cea dintâi scrisoare se cuvine, fireşte, părintelui… De sigur… Cum de am uitat?!… Las* pe mine… Ştiu eu ce să-i spun… Aduc eu vorba şi despre această doctorie… E şi natural… Dar ce licoare!… Şi începu tremurat: „Înalt, Prea Sfânt Sfinţite, A-tot-Coborâtorul lui Dumnezeu pe pământ, Părinte Năstase,” Muie din nou, dar condeiul îi rămase în călimară. Mâna îi căzu pe birou, iar urechile începură să-i vâjâie. O moleşeală mare îl cuprinse. Lăsă câtva timp capul pe braţ, apoi îl ridică sus: -Nu cumva mi-o fi somn?! Şi, ca o completare, orologiul bătu şase bătăi rare. -E şi timpul… Orice om doarme la orele şapte… O… o! Încă la şapte… doarme dus… Cred c-ar fi bine să plec şi eu… Şi sculându-se încet de pe scaun, porni grăbit pe mediatoarea peretelui opus, descrise lângă el o linie mixtă, apoi porni perpendicular pe peretele alăturat, unde se găsea uşa. Cu mari sforţări reuşi s-o deschidă, şi pătrunse în camera de dormit. Din uşă, descrise un semicerc cu rază mare, pe circumferinţa căruia întâlni masa. Din acest punct porni pe o secantă

vertiginoasă şi se lovi de pat. Ajuns, în sfârşit, aici, se căţără cu o mare risipă de energie sus, şi se întinse cu mişcări categorice pe întreaga suprafaţă, după care începu să murmure vorbe întretăiate cu o voce din ce în ce mai stinsă: -Culcă-te, Dimitrescule, culcă-te… Ceasul e opt şi tu tot nu dormi… Culcă-te şi mâine te scoală… Te-aşteaptă reforma… Reforma ta răsunătoare… Peste o săptămână, satul tău va fi altfel… un colţ de rai… Să nu te laşi… Să lucrezi… Să sfărâmi toate butoaiele cu vin… Să curgă pârâu prin mijlocul satului… să faci pod de viţă peste el… Nu te lăsa… Jos vinul… Jos acest viciu urât… Lucrează… Nu pierde nici o zi…Toţi te vor cinsti… Te vor da de exemplu… Te vor fotografia… te vor publica în reviste… Bravo, Dimitrescule… Ai învins… Vei fi onorat… Îţi vor ridica o statuie, în faţa Palatului Regal… Ura… Bravo… Trăiască primarul Dimitrescu… Trăiască reforma lui… Şi ultimele sale cuvinte se stinseră încet, făcând loc unor remarcabile sforăituri… Afară, înserarea se lăsase de-a binelea, iar scârţâitul unei căruţe încărcate se pierdu în depărtare. III

Următoarele două zile trecură cu o iuţeală de necrezut, în timpul

cărora cele patru personalităţi ale satului nu se mai întâlniră deloc. D-l notar făcuse un deranj revoltător în întreaga sa locuinţă, în dorinţa de a găsi, cât de cât, nişte fascicole ale unor reviste vechi, unde spera să dea peste câteva rânduri tratate din punct de vedere economic. Străduinţele sale nu fură întru totul zadarnice. În fundul unei lăzi vechi se aflau nişte foi rătăcite, pe care găsi câteva articole ştiinţifice, iar nici de cum economice. „Acestea ar putea servi de minune d-lui Gheorghescu, pentru discursul său, însă mie, nu!” - gândi dânsul înciudat, în timp ce dădea pradă flăcărilor bucăţile de hârtie unsuroasă. Văzându-şi prima încercare pierdută se hotărî să se apuce de lucru, fără nici un alt auxiliar. Fugi la primărie, luă un vraf de hârtii curate, pe care le aduse acasă şi le cusu frumos în formă de caiet. Îşi aduse şi unica sticlă cu cerneală şi, după ce închise bine uşa şi ferestrele, începu să scrie. Puse mâna pe toc, dar rămase mult timp cu el în mână, deoarece, ca niciodată, azi un mare vid stăpânea acolo unde altădată se mai găsea, cât de cât, vreo idee. Ce şi-o fi închipuit sărmanul condei, văzându-se muiat de atâtea ori, cu cerneala pe el, în călimară, în timp ce caietul proaspăt cusut

stătea alb şi nemişcat ca o enormă pată de lapte pe fondul negru al biroului? În sfârşit, după multe sforţări notarul, transpirat ca o reptilă, renunţă cu bucurie la introducere şi se hotărî să treacă deodată la tratare, pe care o socotea mai uşoară. Şi astfel, după un remarcabil număr de sforţări, scrise prima frază, pentru care avu profundul respect de a o şterge. Dar, cel puţin, începuse. Oricum, de acum măcar o idee va fi mai stabilă, pe care o va putea întoarce şi chinui până la sfârşit. Mai târziu însă, îi veni în minte să dea discursului său o notă de erudiţie, tratând în vreo două pagini despre aşa numita „colaborare”, acel inexplicabil cuvânt. E adevărat că nu-i cunoştea sensul, dar, dintre toţi sătenii, cine-l va putea controla şi apoi ce poate fi mai demn de laudă, decât să te aventurezi să vorbeşti despre lucruri neînţelese, ca şi cum le-ai fi ştiut pe degete. Şi astfel, încadră „colaborarea” în activitatea economică a comerţului exterior, considerândo ca un factor secundar, însă de o importanţă principală, în elementele de transport. O noţiune vamală, de unde se deduce că e un cuvânt de origine străină, pe care-l întâlneşti rar în viaţă. Până seara scrise vreo patru pagini, în care intrau şi ştersăturile. Închise apoi caietul, amânându-şi lucrarea pentru a doua zi, când avu loc o aceeaşi ceremonie de sforţări. Contemporan cu notarul îşi începu activitatea şi directorul care, deşi ar fi dorit să se apuce de lucru de dimineaţă, totuşi fu obligat ca abia după amiază să-şi conceapă discursul său, deoarece nu avea nici o carte de citire, în care să mai tragă o privire la Ştiinţele naturale. Ieşi pentru acest lucru la poartă şi cum vedea un fost şcolar de-al lui, îl chema şi-l trimitea acasă să-i aducă citirea. Dar care cum se întorcea, îi dădea negativul răspuns că n-o mai are; unuia i-o furase, altuia i-o arsese tată-său, făcând ţigări din ea, iar la cei mai mulţi cartea fusese pierdută. Dacă se întâmpla ca vreunul să-i aducă una, îi lipsea complet sfârşitul, unde se găsea ceea ce-i trebuia. Abia înspre amiază se găsi unul, care-i dădu rămăşiţa unei foste cărţi de citire, unde, cel puţin, se aflau Ştiinţele naturale. O luă bucuros şi intră în casă, apoi, după ce îndeplini aceleaşi formalităţi pe care le depuse şi notarul, se apucă cu încordare de un aprofundat studiu darwinist. Majoritatea ghinionului fusese revărsat însă asupra activităţii d-lui primar. Vineri dimineaţă telefonul zbârnâi şi de la celălalt capăt al firului o voce îl anunţa că Sâmbătă va fi inspectat de către noul prefect. Lovitura fusese destul de enormă. Toată ziua primarul se ocupă singur să pună la punct întregul haos administrativ al acestei instituţii. Cu toate că trimisese ordin şi notarului să vină şi să-l ajute, totuşi acesta răspunse categoric că nu

poate, deoarece avea mult de lucrat la discursul ce trebuia să-l ţină, cu atâta convingere, duminică după-amiază. La fel fu jertfită şi Sâmbăta pentru D-l Dimitrescu, care nu se putu ocupa, măcar un sfert de oră, de decisiva sa cuvântare, fiind mereu în aşteptarea întârziatului inspector. Abia după-amiază, pe la patru, sosi o maşină elegantă, din care coborî subprefectul, (prefectul neputând veni), o namilă de om mustăcioasă, cu privirea saşie, ascunsă de nişte ochelari cu ramă groasă, urmat de o numeroasă suită compusă din „mari”, toţi de diferite forme bizare, serioşi şi cu priviri aspre pe după sprâncene. Intrară mândri în primărie, unde îi întâmpinară cu o mare bucurie primarul, însoţit de notar, (care se jertfise cât de cât acum). Inspecţia dură patru ore încheiate, în timpul cărora se găsiră destule lucruri de „discutat”. Cu toate că D-l Dimitrescu se scuza mereu că-i abia venit şi lucrează acum cu zor să îndrepte greşelile comise de fostul primar, - fapt care atrăgea căderea consecinţelor în capul notarului - totuşi subprefectul începu să ţipe cu o voce de bariton, - acompaniat de bătăi de pumn în birou şi de aprobările celorlalţi - ameninţări de proporţii. Primarul, cu o privire uşor de dedus, se întreba, nu dacă îşi dă seama de ceea ce trebuia să asculte, ci dacă „eul” său mai exista în acele momente, legat de persoana sa. În schimb notarul era foarte calm, părând că se gândeşte la altceva, şi, în adevăr, o idee îi străfulgeră prin minte: găsise metoda prin care duminică avea să fie convingător, aşa cum acum subprefectul poseda o aşa de mare autoritate, numai izbind cu pumnul în masă şi ţipând. Înspre seară, inspecţia plecă. În timpul acestor două zile hotărâtoare, părintele Năstase fusese cel mai pasiv dintre toţi, continuându-şi treburile în linişte ca înainte; mai dădu o raită şi prin târg, fiind destul de nepăsător faţă şi de inspecţia făcută de subprefect în satul său şi de istorica şedinţă ce avea să se ţină în curând. Singura sa ocupaţie, care intra în cadrul activităţii ce ar fi trebuit s-o desfăşoare, fu aceea de a trimite pe Gavril în adâncurile pivniţei, pentru a umple vreo câteva sticle cu licoarea minunată. Gavril îşi îndeplini datoria cât mai conştiincios, crezând că se va duce iarăşi la d-l primar, de la care să mai primească vreo răsplată. Dar se înşelă amarnic, deoarece Sfinţia-Sa le luă în casă, le cerui şi le aruncă în fundul unui cufăr vechi, de unde ştia că le va scoate în curând. Cât despre discursul pe care trebuia să-l ţină, nici nu se gândi. De altfel, însuşi primarul afirmase că nu are mult de vorbit, de aceea îşi puse anticipat în gând că va lua un fragment din Biblie şi anume acela relativ la minunea lui Iisus de la nunta din Cana-Galilei şi-l va explica

sătenilor. În sfârşit sosi şi a-tot-importanta zi de duminică. De dimineaţă se arătase a fi frumos până-n seară, fapt care întrista amarnic sufletele tuturora. Toţi îşi aminteau cu durere despre neuitatul ospăţ, care avusese loc abia acum o săptămână şi de la care nu mai pusese nimeni în gură picătură de vin, privind cu jale spre locul petrecerii şi cu ciudă spre primărie, unde trebuiau să se adune după-amiază. Ca niciodată, biserica fu în această zi mai plină de oameni, care, tot ca niciodată, fură foarte miraţi de bunăvoia cu care slujea părintele Năstase. Cu toate că dascălii o mai mârâiau din când în când, totuşi Sfinţia-Sa ridica vocea câteodată atât de îndrăzneţ, încât bătrânele îşi lăsau capul încet pe mână, oamenii se priveau în ascuns, iar copiii de la uşă îşi întrerupeau murmurul lor obişnuit. Nici nu fu ceasul două, când sala cea mare a primăriei şi începu să se umple de sătenii, ce intrau pe singura uşă, ocoleau masa pusă acolo pentru oratori, apoi se îndreptau cu toţii spre spatele sălii. Nimeni nu îndrăznea să se aşeze pe o bancă mai în faţă, însă, care cum venea mai târziu, era nevoit să primească şi acest loc. Parte din ei veniră singuri, dar, cei mai mulţi fuseseră aduşi întovărăşiţi de puternica voce a şefului, care colinda satul ca vântul şi-i scotea pe toţi, afară de bătrâne şi de copii. Într-o jumătate de ceas sala fu plină. Nu lipseau nici lăutarii, care stăteau afară pe după ferestrele deschise, aducându-şi cu ei şi scripcile, crezând că, la urmă, şedinţa se va termina cu vreo petrecere. În căldura acelei minunate zile de primăvară, satul rămase pustiu. Unde şi unde câte un câine mai cuteza să iasă de la umbră şi, văzându-se atât de singuratic, începea să melodieze câteva măsuri din aşa numitul lor concert, despre care se spune că neamul canin îl ţine câteodată, în nopţile cu lună. Iar în partea cealaltă a satului, o găină mai fricoasă cotcodăcea disperată şi cu atâta insistenţă, încât vecinele ei îi veniră cu toate în ajutor, imitând-o. În schimb, tot ce fusese odinioară sătean, era acum adunat în sala cea mare a primăriei, unde avea să se ţină istorica şedinţă „temperantă”. Gavril al Sfinţiei-Sale intră în sală, neobservat de nimeni şi depuse o pânză albă pe masa ce era aşezată în uşă, aşezare ce dovedea mult calculata strategie a primarului, deoarece el credea că astfel nici un sătean nu va putea ieşi din sală. Alături se găsea o altă cameră, ce corespundea printr-o uşă apropiată cu prima şi în care aşteptau patru personalităţi ale satului, fiecare cu hârtii în buzunar, afară de Sfinţia - Sa şi de primar, ce încerca acum să scrie ceva.

Mai sosise apoi şi Gavril. Acesta îşi luase un scaun şi se retrăsese cu el lângă perete, de unde îşi privea cu atenţie stăpânul. Mai erau douăzeci de minute până la trei fix, când preotul Năstase trebuia să apară în sala gălăgioasă, să facă întâi linişte, apoi să vorbească. Notarul deschise un geam, îl aşeză în spate pe Gavril, care era îmbrăcat într-un suman negru, iar de cealaltă parte se privea el, în oglinda provizorie, aşezându-şi cravata. După notar îi luă locul şi directorul, care mai trase o privire fugară şi asupra pantofilor. Însă, ceea ce ar fi trebuit de sigur să mire pe oricine, era neliniştea ce-l cuprinsese pe Sfinţia-Sa. De altfel, în fiecare după-amiază, după ce mânca destul de abundent, preotul se simţea aşa, mai ales atunci când nu putea dormi măcar un ceas. Se învârtea mereu pe scaun, îşi ducea mâna la fruntea udă de sudoare şi-i scăpa din când în când câte un oftat uşor. La început, nimeni nu-i dădu atenţie, crezând că-i vreo urmare a căldurii. Numai Gavril mai arăta semne de nelinişte, privind, când pe fereastră, când la Sfinţia-Sa. Cu cât trecea timpul, cu atât şi preotul părea mai obosit. Se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe agitat prin cameră. Gavril făcu la fel şi rămase în picioare lângă fereastră. -Dar ce-i, Sfinţia-Voastră, păreţi foarte neliniştit! - îl întrebă notarul, în timp ce-şi făcea în grabă lustru la pantofi. -Cum? Ce este? - tresări iute primarul, oprindu-se din scris. -Într-adevăr, am observat şi eu că Sfinţiei - Sale îi e puţin rău, interveni repede şi directorul. Şi ca o completare, Gavril se dezlipi din locul unde stătea şi veni lângă stăpânul său. -Fiţi liniştiţi, fiii mei, - cuvântă calm preotul Năstase. Nu vă înspăimântaţi de neliniştea care m-a cuprins. Am şi eu acum câteva clipe de indispoziţie, asemenea celor avute de către d-l primar, Joi… Fiţi liniştiţi!... Notarul şi directorul se şi retraseră, însă d-l Dimitrescu părea foarte încurcat. -Părinte, atunci ce facem? Mai sunt zece minute şi trebuie să vorbiţi!… Cum aranjăm? -Nu-i nimic… Preotul Năstase poate vorbi şi în momentele acestea… Doar n-am să înşir multe cuvinte!… -Staţi pe scaun, Sfinţia-Voastră! - îl invită Gavril şiret. Să vă aduc puţină apă? -Ba nici de loc, - îi tăie preotul vorba. Pot să beau eu apă cât e-n Dunăre, şi tot nu mă voi face sănătos. Ci mai bine du-te în odaia mea, îţi

voi da şi cheia, vei deschide cufărul meu cel de lângă sobă şi vei găsi în fundul său sticlele mele cu licoarea cea preparată anul trecut. Vei aduce la repezeală două… Gavril aprobă din cap, iar preotul îi înmână cheia, strângându-i puţin mâna. Sluga tuşi şiret şi ieşi în grabă. -Adevărat, părinte, - luă cuvântul primarul, întrerupându-se iar de la scris, - daţi-mi voie să vă adresez o meritată laudă… Sunteţi mai mult decât un doctor. Licoarea dvs. e ceva cât se poate de minunat… Joi, cum am luato, cum mi-a dispărut indispoziţia. M-am culcat imediat, iar a doua zi aveam curaj înzecit la muncă… -Se poate!… Reţeta am moştenit-o de la un unchi de-al meu şi de atunci o prepar în fiecare vară, ca s-o am mereu în casă, că de, aţi văzut singuri cum se cere întrebuinţată, - îi răspunse preotul, uitându-se pe fereastră la Gavril, care venea, aducând cu el trei sticle. -Atunci putem spera că Sfinţia - Sa îşi va recăpăta în curând bunăvoia, spre a vorbi sătenilor, care aşteaptă nerăbdători dincolo, - îşi dădu indiferent părerea, directorul. Gavril intră ca vântul în cameră şi depuse pe masă trei sticle pline cu lichidul purpuriu, împreună cu cheia, apoi se retrase. -Dar bine, măi Gavrile, trei ţi-am spus s-aduci? - se adresă preotul slugii sale, fără a o privi în ochi. -De, Sfinţia-Voastră, să mă iertaţi. Din grabă… Mă gândeam că trebuie să vă duceţi cât mai repede în sală… -Nu-i nimic, părinte… Lasă că-i bun - interveni iarăşi primarul. Lucrurile de folos să fie cât mai multe… De unde puteţi şti că după ce vă va trece dvs., nu ne va încolţi şi pe vreunul dintre noi… -Ba ferească Dumnezeu, d-le Dimitrescu… Toţi să fim sănătoşi, spre a putea îndeplini cu cât mai mult succes rolul nostru. -Adevărat, - completă notarul. Şi preotul Năstase scoase dopul sticlei cu un cui, umplu un pahar, îl bău, apoi urmă aceeaşi ceremonie şi pentru al doilea. Mai stătu câtva timp pe scaun, după care se plimbă vreo câţiva paşi prin cameră, apoi deşertă şi restul. -Ei, acum pot să apar… Sunt mai sănătos, ca niciodată… Şi nici nu mai aşteptă altceva. Îşi mai aşeză odată antereul, puse mâna pe clampă şi intră în sala ce se asemăna acum cu un roi de albine. La plecarea sa, ceilalţi doi se sculară în picioare, crezând că va avea loc vreo mică ceremonie de introducere, spre a se da şi câteva indicaţiuni, dar

rămaseră cu toţii muţi, în aceiaşi poziţie, uimiţi de repedea plecare a preotului aderent reformei dimitresciene. Uimirea le fu însă şi mai mare, atunci când auziră că în sală zgomotul se continua cu o aceeaşi intensitate, ba cam prea mult. Într-adevăr, aşa era. Sătenii se uniseră în grupuri, care nu constau din legături de prietenie ci din aşezarea lor geografică în sală, şi începuseră să discute cu aprindere, diferite chestiuni. Când Sfinţia-Sa intrase în sală, nu-l observase nimeni, afară de cei din faţă; aceştia se întoarseră repede să anunţe pe cei din spate, care la rândul lor aveau datoria de a îndeplini o aceiaşi ceremonie. Astfel, cu toate că noul personaj din sală, stătea de mult la masă, măsurând cu atenţie pe toţi, totuşi liniştea definitivă se restabili cu multă greutate, datorită acestui mijloc de comunicaţie. Scripcarii de lângă ferestre, simţind această tăcere în sală, îşi vârâră capetele pe geam cu speranţă, dar când dădură cu ochii de figura liniştită a Sfinţiei-Sale, se retraseră îndată plictisiţi. În sfârşit, preotul Năstase îşi începu conferinţa. Nu avea nici o hârtie, ci vorbea liber, făcând pauze mari din când în când. La început, le făcu cunoscut sătenilor, care îl ascultau cu puţină atenţie, că el era primul care vorbea în această şedinţă, precum şi micul program ce avea să se desfăşoare azi. Apoi, avându-se în vedere că purta haina de preot, nu s-ar fi cuvenit săşi încheie cuvintele, fără a le explica o mică pericopă din Sf. Evanghelie. Şi astfel, începu să le vorbească despre minunea de la nunta din Cana-Galilei, cu aceleaşi cuvinte pe care le întrebuinţa şi în biserică, cu singura deosebire numai că acum le pronunţa mai tare şi mai apăsat, spre a părea celorlalţi din camera alăturată că vorbeşte cu convingere. Învârtea teatral mâinile în aer, arătând persoanele care luaseră parte la nuntă, precum şi unele lucruri din camera de ospăţ. Apoi, când veni momentul minunii, luă sticla de pe masă şi o ridică măreţ în sus, spre a face o impresie mai vie şi mai concretă asupra transformării apei în vin. Sătenii urmăriră această personificare cu atenţie, aruncând câte o privire deznădăjduită nu asupra sticlei, ci a unor butoiaşe pline cu apă, care stăteau, în permanenţă la uluc. În acest timp, când Sfinţia-Sa vorbea cu atâta convingere, în camera alăturată fu câtva timp linişte. Notarul îşi scosese foile şi începuse să le citească, directorul plecase să dea cartea de citire posesorului, iar primarul se muncea îngrozitor să aştearnă şi el câteva rânduri convingătoare pe hârtie. Dar totul era cu neputinţă. Nu-şi putea concentra mintea asupra nici unei idei. Gândul îi fugea mereu la inspecţia subprefectului, făcută ieri. Îşi aducea aminte cum îl ameninţase pe departe şi o indispoziţie nesuferită îl

cuprindea încet. Ar fi voit să arunce condeiul şi să dea naibii şi conferinţă şi reformă, acum când alte lucruri negre se ridicau de la orizont, ameninţătoare, nu pentru sat, ci pentru el, dar iar se răzgândea că în sală îl aşteptau atâţia oameni, cărora trebuia să le vorbească. Muie în cerneală, întoarse pagina şi voi să se apuce serios la lucru. Însă boabe mari de sudoare îi curgeau de pe frunte şi o durere de cap îşi făcea încet locul. Puse condeiul jos, dar în acelaşi timp pătrunse înăuntru cuvintele rostite tare şi cu atâta convingere de către preotul Năstase. - „Nu! E imposibil, - gândi el. - Nu se mai poate amâna nimic… Trebuie să scriu, cât de cât… E datoria mea… Trebuie, cu toate că sunt cuprins de această blestemată durere de cap. Şi Sfinţia-Sa a fost la fel adineauri, şi acum…” Şi acum îi veni în minte modul cum preotul se lecuise cu un sfert de oră înainte. Întoarse capul îndărăt şi după ce aruncă o privire fugară notarului, privi lung spre cele două sticle cu licoarea purpurie. Stătu un moment la îndoială şi, în timp ce se gândea, se auzea în sală vocea sonoră a preotului Năstase. „În definitiv, tot am să beau cel puţin un pahar de licoare. Să-mi dea pace cât de cât. Apoi, după şedinţă, fie ce-o fi…” Şi, sculându-se repede, desfundă o sticlă cu acelaşi cui, umplu un pahar şi îl deşertă cu convingere. -D-le primar, - glăsui mirat notarul, - nu cumva aţi căzut iarăşi în obişnuita dvs. indispoziţie? -Din nou nu-mi dă pace afurisita… Dar nu-i nimic… -Desigur! Nu vă fie teamă… A făcut bine Gavril că a adus trei sticle cu licoare, parcă a ştiut… Întrebuinţaţi şi dvs. din ea. N-aţi văzut pe SfinţiaSa ce îndată s-a însănătoşit? -Tocmai aşa fac şi eu! - şi, ca o nouă afirmare, primarul mai umplu un pahar, al cărui conţinut avu o aceeaşi soartă. Apoi, se aşeză la masă, muie condeiul din nou şi, ca prin minune, îi veni în minte cuvintele cu care putea să încheie fraza începută de atâta timp. -Într-adevăr, preotul Năstase e un farmacist fără diplomă. -Adevărat? Nici nu mi-am închipuit până acum. -Mă mir… Probabil că n-aţi avut niciodată momente de indispoziţie ca acestea… -Într-o oarecare măsură aşa e… Totuşi, văzând cu ochii mei efectele pe care le aduce licoarea Sfinţiei-Sale, pot să afirm şi eu că-i minunată… Primarul nu răspunse nimic. Stătea nemişcat şi privea fix într-un punct indeterminabil. Apoi, schimbându-şi direcţia ochilor spre masă, făcu un gest brusc, ca sub comanda neauzită a cuiva nevăzut şi, luând sticla,

renunţă la pahar ducând-o direct la gură şi golind-o cât ai număra până la zece. -Ei, şi acum la lucru… Mi se pare că Sfinţia-Sa şi-a terminat rolul, că nu-i mai aud glasul. Într-adevăr, în timp ce primarul se aşeză pe scaun, uşa se deschise şi preotul Năstase apăru mulţumit. -D-le primar, mi-am făcut datoria. M-am străduit cât am putut şi am vorbit şi eu oamenilor ceea ce trebuia. -Da! Da! Vă mulţumesc… Dacă vom vorbi toţi ca dvs., suntem siguri de reuşită… Să urmeze d-l Gheorghescu. Unde-i? Ah, Doamne! S-a dus… Fugiţi, d-le notar de-l chemaţi repede… Uite cum vrea să pierdem aşa strălucită reformă. Notarul nu mai stătu mult pe gânduri, ci îşi puse hârtiile în buzunar şi ieşi afară, unde întâlni pe director, care intra pe poarta primăriei. -Haideţi, d-le Gheorghescu, repede… Sfinţia-Sa şi-a terminat rolul. Acum e rândul dvs… -Fiţi serios, d-le notar, că nu e al meu… -Niciodată… Haideţi să vedeţi programul… După aceasta vin eu… -Oh! Da-o-ar naiba în reforma primarului să dea… -Să vă audă cerul! -Nici nu mi-am lustruit pantofii, nici… -Lăsaţi acum mofturile la o parte… Sfinţia-Sa a ieşit de mult… -Şi a vorbit bine? -Minunat! Se auzea de la noi… -Şi l-au aplaudat? -Aş! Nimeni! -Mizerabilii… La mine dacă nu bat din palme, ţip la ei… Ce, să muncesc două zile în zadar? -Lăsaţi, veniţi repede… La Sfinţia-Sa n-au aplaudat, crezând că-i o predică. Dar la noi… -Să-i ia naiba pe toţi! - exclamă conclusiv directorul, intrând furtunos în cameră. -Dar bine, d-le Gheorghescu, vă plimbaţi? Acum, când ţara plânge după reforma noastră, când… Directorul voi să-l întrerupă înfuriat, dar interveni repede preotul Năstase. -Nu! Nu! …domnul Gheorghescu a fost tot în interesul nostru. Lăsaţi toate acestea… D-le director, intraţi cât mai curând în sală, că dacă mai

întârziaţi, veţi face linişte cu mare greutate. De asemenea şi dumneavoastră, domnule Mihăilescu veţi intra împreună cu d-l director şi vă veţi aşeza în sală, spre a fi mai multă linişte. După ce vă veţi schimba şi termina, ne veţi anunţa şi pe noi, ca să venim… -Da!… Da… Aşa e programul nostru, - începu să strige primarul, în timp ce cei doi oratori intrau în sală. - D-le Gheorghescu, vorbiţi cu convingere… să ţipaţi… să răcniţi… Să porunciţi… Să-i convingeţi… Gândiţi-vă la reforma noastră, la satul nostru, la judeţul nostru, la scumpa noastră ţară… În sală, convorbirile aprinse reîncepuseră. Văzând că succesorul preotului întârzie, cu toţii se apucară să comenteze predica Sfinţiei-Sale, admirând minunata calitate a Mântuitorului de a preface apa în vin şi regretând mai târziu că nu mai trăieşte şi acum, să vină şi printre ei. Uşa se deschise şi apăru directorul urmat de notar, iar la apariţia lor se folosi acelaşi mijloc de a se face linişte, prin contact. După ce se izbuti, directorul luă loc la masă unde îşi scoase hârtiile, iar notarul se îndreptă spre fundul sălii; şi în timp ce făcea această călătorie, şoptea la toţi: -Să bateţi din palme la urmă… aţi auzit?… Cu toţii se bucurară de acest comunicat. D-l Gheorghescu îşi aranjă hârtiile, apoi începu şi el să vorbească cu glas tare, adică convingător. Însă nu trată subiectul propus de primar, deoarece în cartea de citire nu găsise urmările alcoolismului pentru corpul omenesc, ci se apucă să facă tuturor o lecţie de anatomie. Se poate determina atenţia cu care era ascultat. Care se uita pe pereţi, care se scobea în dinţi cu degetul, iar cei mai mulţi priveau somnoroşi pe fereastră, căscând amarnic. În tot timpul cât vorbise directorul, notarul stătea foarte atent şi nerăbdător, în aşteptarea sfârşitului, spre a da el primul exemplu de a bate din palme. Şi de altfel, nerăbdarea o aveau toţi, căci auziseră ei de această mică ceremonie gălăgioasă şi ar fi voit din suflet să participe, măcar odată, cât de puţin la ea, dar nu avuseseră până acum această favoare. Astăzi însă, când le fu acordată din plin, aşteptau cu cea mai mare curiozitate şi neastâmpăr. Din contră, directorul era pesimist. Nu se aştepta deloc la ceea ce pregătise, ci credea că la urmă vor rămâne cu toţii ca de piatră, întocmai ca la Sfinţia-Sa. De aceea se grăbi să termine cât mai repede, nerăbdător şi el de a ţipa la ei şi de a le scoate în evidenţă necivilizaţia de care sunt pătrunşi, mai ales în ocazii de această natură. Sări funcţiunea aparatului digestiv şi

trecu deodată la încheiere, unde avea de gând să aplice şi el o fărâmă din reforma primarului. Le spuse trebuinţa sus-numitului aparat de a fi îngrijit şi de a se băga de seamă să nu fie vătămat cu ceva. Şi ca exemplu de element vătămător cită vinul. Cu durere în suflet strigă la săteni să nu mai consume această băutură răufăcătoare şi să părăsească viciul acesta distrugător, deoarece astfel era şi scopul şedinţei de acum, ca de azi înainte să nu se mai găsească sătean în sat, care să se mai gândească la vin. Apoi termină. Făcu o mică înclinare în jos, în aşteptarea clipei în care avea să ţipe la ei. Dar, spre mirarea sa, se auziră câteva bătăi din palme, atunci când nici nu revenise încă la poziţia iniţială. Era notarul. El dădu cel dintâi exemplu cum trebuie să se aplaude, după care cu toţii, învăluiţi de un entuziasm remarcabil, porniră într-o furtună de bătăi puternice şi fără de sfârşit. Directorul stătea în poziţie mulţumitoare, gândindu-se la vorbele pe care i le spusese notarul afară, că la Sfinţia-Sa n-au aplaudat, fiindcă fusese o predică… Oboseala îi făcuse să înceteze puţin, dar notarul, rămânând în urmă, cu toţii crezură de cuviinţă că furtuna trebuia continuată cu mai mult avânt şi de aceea o dezlănţuiră şi cu mai multă furie. Mulţi din ei se opriră puţin şi după ce scuipară cu abundenţă în palme, urmară exemplul notarului cât mai intens. Asemenea cum la început uimirea directorului se schimbase în mulţumire, tot aşa acum mulţumirea la rândul ei se schimbă în revoltă. „Tot necivilizaţi au rămas!” - gândi el înfuriat şi ridică solemn mâna în sus, spre a potoli vijelia. Dar sătenii crezând că acesta este un semn de mulţumire şi de adio adresat lor, dezlănţuiră o nouă cascadă de aplauze, mai teribilă şi mai îngrozitoare, însoţind-o cu strigăte de „bravo”, „ura”, „sus cu d-l Gheorghescu”… Notarul bătea şi el furtunos şi mulţumit din palme, în timp ce directorul turba de mânie. Lăsă mâna în jos, spre a începe o nouă mişcare… Dacă s-ar fi făcut în acele momente tumultoase o tăcere bruscă, s-ar fi auzit din camera alăturată nişte strigăte de „bravo” şi nişte aplauze mai puternice, pornite de la o persoană care trebuia să fie entuziasmată până la limită. Ţiganii de afară auzind acestea, crezură că acum ar fi bine să-i tragă un „Mulţi ani trăiască” şi de aceea scoaseră imediat scripcile de sub palton şi le acordară în grabă, dar când să azvârle arcuşul pe strune, o tăcere bruscă şi adâncă, ce izvorâse imediat în sală, îi făcură să rămână pe loc. Ce se întâmplase? După ce directorul coborî mâna în jos, o ridică înapoi în sus, dar ţinând în ea scaunul de alături, pe care-l flutura ameninţător spre mulţime. Ameţiţi de entuziasm, sătenii crezură că şi acesta este un salut mai frumos

şi erau şi ei gata să ridice imediat băncile în sus şi să le fluture, dacă vocea notarului, care văzuse gestul ameninţător al directorului şi care începu să strige tăcere, nu i-ar fi adus imediat la realitate. Repede îşi dădură seama că acesta era un semnal de încetare şi de aceea luară într-o clipă o poziţie liniştită. O tăcere adâncă împresură sala, în timp ce directorul, după ce coborî încet obiectul liniştitor, rămase câteva clipe nemişcat şi-i privi fix. Apoi făcu un semn notarului şi acesta veni imediat la masă. -Felicitările mele, d-le director… Aţi vorbit minunat. -Daţi-l naibii de discurs… N-aţi văzut pe aceşti mizerabili cum au aplaudat?! -Lăsaţi-i în pace… E pentru prima oară când aplaudă şi ei… Noi să vorbim ceea ce ne interesează… - remarcă cu dispreţ notarul, ca şi cum ar fi fost străin de evenimentul anterior. -Într-adevăr, mi-am adus aminte de un lucru… Cât am vorbit m-am gândit numai la el… Oare de ce vorbea primarul aşa nelalocul său, atunci când am intrat în sală? -Să vă spun eu taina… Primarul a căzut iarăşi în acea indispoziţie, care-l cuprinsese Joi, şi de aceea nu poate scrie un rând. -Unde dă Domnul să fie aşa! -Nu vă gândiţi la aceasta, că discursul i-l face Sfinţia-Sa… N-a rămas singur cu el? Ei, în definitiv, noi să ne facem datoria… Treceţi în sală, că mi-a venit şi rândul meu… Şi în timp ce directorul se îndrepta abătut spre partea cealaltă a sălii, urmărit de privirile atente şi sfioase ale tuturor, notarul îşi scoase hârtiile din buzunar şi după ce le desfăcu, începu să vorbească, la început tremurat, dar mai târziu cu glas puternic, adică convingător. Ca şi predecesorii săi, nu trată chestiunea propusă de primar, ci făcu o paralelă între starea economică înainte de războiul cel mare şi cea de după el. Se-nţelege că şi acesta era un subiect destul de remarcabil, pentru care şi asistenţa îi dădu cuvenita atenţie. Notarul vorbi cel mai mult. În timp ce preotul Năstase predicase timp de o jumătate de oră, iar directorul îşi ţinuse lecţia aproape într-o oră, d-l Mihăilescu însă îşi începuse discursul de un ceas şi tot mai părea că va mai vorbi. Înşirase grămezi mari de cifre şi numiri, care îl plictisiseră şi pe el însuşi, după care se hotărî să cuvânteze puţin şi despre urmările economice ale alcoolului, de teamă să nu-l ia de rău noul primar. Şi astfel, începu să facă socoteală cât bea un om pe zi şi cum s-ar putea întrebuinţa într-o altă direcţie mai bună această sumă, după care îi sfătui să se lase de acest viciu, deoarece de pe urma lui suferă atât individul cât şi societatea.

Vorbi de asemenea şi despre ciudata noţiune de „colaborare”, exprimânduşi părerile sale ipotetice, dar destul de categorice pentru el, apoi, ca un orator exersat de ani cu tribuna şi publicul, începu să ţipe propoziţiuni scurte şi patetice, conţinând cuvinte atât de pornite contra vinului, încât o persoană străină, pusă puţin în curent cu micile evenimente din acea zi, s-ar fi mirat cum de se pronunţă astfel de vorbe, într-un astfel de sat. Şi când era aproape să termine şi să re-enumere definitivele urmări ale acestui viciu, unde îşi pusese în gând să se folosească de o cantitate şi mai mare de elocvenţă şi intensitate, deodată uşa se deschise, după care urmă o apariţie neaşteptată… IV

În

urma plecării celor doi oratori, în camera alăturată primarul rămase singur cu preotul Năstase, care venise mai aproape de el. Şi, în timp ce Sfinţia-Sa îşi scosese o batistă enormă cu care începu să-şi şteargă fruntea udă, noul reformator muie abundent în călimară, pregătindu-se astfel să se apuce serios de lucru. Dar spre disperarea sa, se văzu nevoit să recitească cele şase rânduri scrise, spre a găsi o propoziţie în legătură cu celelalte, lucru ce nu-l putu face. Atunci nervii săi nu se mai putură stăpâni şi-l determinară să arunce înfuriat condeiul pe masă, împestriţând astfel tot ce era hârtie cu noi pete albăstrui. -Ah, Părinte! Blestemată fie ziua de azi… Să nu pot să scriu măcar o pagină pentru reforma mea… Să nu-mi pot izbăvi satul de acest grozav viciu… Să nu-mi pot cuceri o onoare, fiindcă sunt cuprins de o aceeaşi indispoziţie nesuferită… Învăţaţi-mă, Sfinţia-Voastră, ce să fac? Cum să scap de aceasta… Oamenii m-aşteaptă şi cu ei, renumele meu… Cum, părinte, să-mi salvez reforma? -Domnule Primar, - începu preotul Năstase calm, vârându-şi batista în buzunar, - nu trebuie să vă agitaţi aşa de mult, să vă agravaţi situaţia în care sunteţi acum… -Cum să nu fiu agitat, dacă… -Nu-mi trebuie să-mi spuneţi, vă văd… Totuşi, şi dvs. m-aţi văzut adineauri cum eram şi priviţi şi acum cum sunt, după ce am luat din elixirul meu… -Da, părinte, pentru dvs. licoarea a avut un efect minunat. Pentru mine însă, văd că azi dă greş. Cu toate că am băut o sticlă, totuşi…

-Într-adevăr, mai văd o sticlă goală şi dacă aceasta nu v-a făcut bine, înseamnă că indispoziţia de care sunteţi cuprins e mai gravă, pentru care trebuie să întrebuinţaţi, fireşte, o doză mai mare. Aţi observat, Joi v-a trecut numai cu o sticlă. Astăzi însă, veţi fi nevoit să dublaţi cantitatea de licoare, spre a vă însănătoşi pe deplin şi a vă duce reforma la un bun sfârşit. -Părinte, văd că mă sfătuiţi cât se poate de bine şi sunt gata să vă urmez, deoarece ştiu că păşiţi pe o cale luminoasă şi plină de adevăr. Faceţi o minune şi mă lecuiţi şi vă voi fi recunoscător întreaga viaţă. Sunt gata să iau şi cealaltă sticlă cu licoare, pentru care afirm şi acum, încă o dată, că are o minunată putere vindecătoare, deoarece, înainte de a consuma prima îmi era rău, pe când acum simt o nelinişte neînţeleasă. -Desigur, d-le primar. Singurul lucru pe care trebuie să-l faceţi e de a mai încerca şi cu sticla cealaltă. -Sunt gata să vă ascult. -Şi astfel, cu un pahar de licoare şi cu un pic de odihnă, să sperăm că se va îndura bunul Dumnezeu să vă redea puterea necesară ducerii la capăt a frumoasei dvs. reforme… -Aşa e, însă trece timpul… acuşi îmi vine rândul meu… Când îmi mai scriu cele câteva rânduri. Ce voi mai vorbi mulţimii… Nimic? Imposibil… -Liniştiţi-vă, d-le primar, licoarea mea vă va însănătoşi complet şi îmi închipui că atunci când omul se află într-o aleasă dispoziţie, poate vorbi foarte frumos şi vorbele îi vin cu mare uşurinţă… -O, da… Acesta e un lucru minunat… Dar dacă licoarea nu va avea pentru mine efectul dorit… Dacă nu voi mai putea aşterne nici un rând pe această hârtie… -Şi atunci e bine. Nu e numaidecât nevoie să vorbiţi…Şi-au făcut ceilalţi destul de bine datoria… Apoi Duminica viitoare, vom aduna satul din nou, şi… -Văd că aveţi nişte păreri destul de bune şi am să mă grăbesc de a le primi… Şi pentru a da dovadă că ascultă toate spusele preotului, primarul desfăcu şi a treia sticlă şi umplându-şi un pahar, îi făcu o ceremonie destul de scurtă. Apoi, silindu-se să zâmbească mulţumitor, muie tocul din nou în acelaşi grad cantitativ, spre a încerca puterea efectului aşteptat, dar rezultatul fu că îl depuse plictisit pe birou, rezemându-şi capul între mâni. Preotul oftă uşor, privind pe rând, când pe fereastra ce da în grădină, când spre d-l. Dimitrescu. Din camera alăturată veneau câteodată accentuări

scurte, dovedindu-se prin aceasta sârguinţa ce o depuneau colaboratorii primarului. Cu riscul chiar de a deveni insistent, Sfinţia-Sa îşi reîncepu şirul monoton de sfaturi. -Domnule primar, văd cu nelinişte că starea dvs. se agravează din ce în ce… Nu trebuie s-o lăsaţi aşa de liberă… N-ar fi mai bine să căutăm s-o îndepărtăm de la început? Întâi primarul păru că n-aude. Dar după câteva clipe de tăcere, celebrul reformator ridică mâna în sus, degajă un voluminos căscat în spaţiu, apoi lăsă pumnul să cadă vertiginos pe masă, în timp ce începu să îngâne o melodie necunoscută. Preotul Năstase zâmbi pe ascuns, apoi mai umplu un pahar, prezentându-i-l ceremonios domnului primar, îl privi câteva clipe somnoros, apoi întinse mâna după el, sorbindu-l, de data aceasta, cu încetineală. -Minunat, Prea-Cucernice, - glăsui cu o voce cam emoţionată, silindu-se să se ridice în picioare, - sunteţi cel mai mare meşter în arta doctoriilor, pe care l-am întâlnit în viaţa mea… Licoarea aceasta merită toată lauda… -Tocmai, domnule primar, pentru că spuneţi că licoarea mea vă face bine, profitaţi de clipele acestea mai sănătoase întru scrierea câtorva rânduri pentru cuvântul dumneavoastră, de care depinde onoarea tuturor… -Da, da!… Aşa este… De mine depinde această primărie, această biserică, această şcoală… De mine… Eu deschid calea onoarei pentru toţi, prin măreaţa mea reformă temperantă… Trăiască reforma mea strălucită… Jos cu acel urât viciu… Trăiască primarul Dimitrescu… -Într-adevăr, văd că elixirul meu are efecte minunate, - cuteză preotul a-l întrerupe din nemărginitul său elan, - vă redă toate puterile de muncă şi de acţiune pe care le-aţi avut vreodată… Mai insist odată asupra discursului dumneavoastră… -Nu-mi trebuie discurs, Părinte… Primarul Dimitrescu, creatorul unei nemaiauzite reforme, poate vorbi şi fără hârtie… Totul va reuşi, nu prin hârtie, ci prin mine, prin strălucitul om, care va fi scris în istoria socială a României Mari… -Sunt încântat, mai mult decât s-ar putea crede, onorabile domn Dimitrescu… Mă simt foarte fericit că mă găsesc lângă un om aşa de înţelept… Primiţi vă rog, din partea mea, nemărginitele mele felicitări şi urări de succes, în rolul care vă aşteaptă în curând… -Aşa e Prea-mult Sfinţite Părinte… Vorbeşti ca un filosof… Ştii tot ce poate face un Dimitrescu, un biet primar de sat, valorosul om de mai

târziu… Declar că onoarea pe care o voi câştiga, va trebui s-o împart cu Sfinţia-Voastră, că numai prin sfaturile luminate ce mi le-aţi dat, am putut duce până la sfârşit, istorica mea operă… -Mai păstraţi-vă din elocvenţă, vă rog… Vi se apropie rândul… Şedeţi puţin şi vă odihniţi… -Un Dimitrescu nu cunoaşte odihna, ci numai munca pentru ideea lui… Totuşi mă aşez, pentru a mă supune şi acestui cuvânt, ieşit din aceeaşi gură luminată a Sfinţiei-Voastre… Şi celebrul reformator se aşeză zgomotos pe scaun, închise călimara şi îndepărtă cu un gest furios condeiul şi hârtia plină cu câteva cuvinte şterse, apoi punând mâinile pe masă, în semn de rugăciune, păru că se gândeşte adânc, asupra unei chestiuni încurcate. Preotul respectă câtva timp tăcerea. -Domnule primar, daţi-mi voie să vă trezesc din odihna în care v-aţi cufundat, dar nu cumva sunteţi cuprins iarăşi de indispoziţia blestemată, de staţi aşa de tăcut? -Niciodată nu voi mai cunoaşte boala… -Totuşi acum vă simţiţi rău… -O simplă ceaţă peste ochi se spulberă uşor… -E adevărat că se spulberă ea, dar cu anumite mijloace… aşa singură niciodată… De aceea v-aş ruga să mai încercaţi cu vreun pahar de licoare, că aveţi în faţă numai un sfert de oră şi plecaţi să vă îndepliniţi rolul… E bine să posedaţi toată vigoarea de care aţi putea dispune… Încă o doză şi vă veţi reîmputernici destul… Doar singur dumneavoastră aţi apreciat minunatul efect al leacului meu… -Întotdeauna primarul Dimitrescu va asculta de sfaturile luminate ale unui preot, care l-a ajutat la măreaţa sa operă… Mai daţi-mi un pahar… Onoarea m-aşteaptă! Preotul execută acelaşi gest cu care era destul de obişnuit; însă onorabilul bolnav, spre a nu se mai obosi de a depune paharul pe masă, îi dădu drumul de la gură. Acesta căzu de pământ şi se desfăcu în schijele sale componente într-un zgomot ascuţit. Părintele nu se supără de loc de acest act de sabotaj comis contra proprietăţii sale ci, din contră, păru foarte mulţumit. Domnul Dimitrescu stătu câteva clipe tăcut, după care începu cu un glas străin: -De ce oare a hotărât soarta să fiu primar şi să nu fi luat meseria de farmacist… Acum văd greşeala enormă ce am făcut-o în viaţa mea. Ce

minunat e, îmi închipui, să faci în fiecare zi asemenea licori şi să guşti mereu din ele… Şi mai ales o astfel de licoare… -Nu vă necăjiţi de acest motiv… O dorinţă ca a dumneavoastră se poate realiza oricând… -Nu cred… -Veţi încerca şi vă veţi încrede… Dar până atunci să ne gândim la reforma noastră… S-apropie momentul hotărâtor…. -Va trece… -Tocmai, pentru că va trece, nu trebuie să-l scăpăm… -Primarul Dimitrescu ştie să prindă momentele cele mai strălucite… În acelaşi timp el e acum celebru reformator, în timp ce se gândeşte la crearea unei strălucite cariere de farmacist… -Mă simt fericit că mă aflu în aceste momente, rare în viaţa unui om, în faţa unei personalităţi atât de distinse ca primarul Dimitrescu, - cuvântă elocvent părintele Năstase, văzând cum situaţia reformatorului se schimba uimitor de mult. Fiţi sigur, domnule primar, că vă vom ajuta să vă îndepliniţi dorinţa dumneavoastră de a deveni farmacist, însă mai întâi să vedem scăpat acest sat, de urâtul viciu care l-a împresurat… -Zău, Sfinţia-Voastră? Îmi veţi întinde mâna dumneavoastră binecuvântată spre a mă ajuta în dorinţele mele? -De sigur, domnule primar. -O, cerurilor! Cum să vă mulţumesc părinte… -Şi nu numai atât, ci mai mult. Voi colabora chiar cu dumneavoastră în farmacie şi, asociaţi amândoi, vom prepara, atât această licoare, precum şi multe altele… -Într-adevăr, dumnezeieşti licori mai cunoaşteţi… -Ei bine, mai întâi însă, trebuie să terminăm cu reforma noastră. -Lăsaţi-o naibii de reformă… De-acum va merge singură… A fost greu numai cât am început-o…. -Ba nu, după cum a fost greu la început, tot aşa e şi la terminare. De aceea nu trebuie s-o părăsim… -Nici de cum! -Domnule primar… -Părinte, primarul Dimitrescu ştie să aleagă situaţiile cele mai bune, chiar în ultimul moment… - cuvântă cu glas mai ridicat primarul, în timp ce încerca să se ridice de pe scaunul pe care înţepenise. Începu apoi să descrie un fel de sinusoidă spre fereastră, de marginea căreia se sprijini, întorcându-se spre preot.

În acelaşi timp, din camera de alături pătrunse un val nebun de aplauze însoţite de nişte remarcabile urale, ce păreau că nu se vor mai sfârşi. Atât preotul, cât şi primarul tresăriră şi se uitară câteva momente unul la altul. -Vedeţi, domnule primar, în ce mod strălucit aderenţii reformei dumneavoastră îşi fac datoria? Ne mai putem îndoi, oare, că nu vom reuşi? Ne mai putem îndoi a crede că în curând satul nostru va fi un altul? -Aşa e, Sfinţia-Voastră, aveţi dreptate… Mâine vom trăi într-un alt sat, între alţi oameni… Şi toată această renaştere se datoreşte reformei mele, acţiunii mele, colaboratorilor mei… Cinste vouă, acelora care mă ajutaţi să duc la un bun sfârşit măreaţa mea idee… Bravo ţie, Gheorghescule, care vorbeşti cu atâta convingere… Bravo… Meriţi toată lauda… - şi îşi întovărăşi aceste elocvenţe cu o avalanşă de aplauze frenetice. -În sfârşit, domnule primar, am ajuns şi ziua, pe care o doream de atâta timp s-o trăiesc şi mulţumesc Cerurilor că m-a învrednicit, nu numai să-mi văd satul, unde am trăit atâta timp, propăşit, dar chiar să mă găsesc în faţa aceluia căruia Dumnezeu i-a încredinţat această măreaţă misiune… -Aşa e, mult Sfinţite Părinte, aşa e… Cădeţi în genunchi în faţa Celui de Sus şi mulţumiţi că aţi avut ocazia să vedeţi un om şi o operă, un reformator şi o reformă… Mie şi numai mie, precum şi colaboratorilor mei se cuvine gloria de azi şi onoarea de mâine… - cuvântă primarul puţin obosit de manifestaţia trecută. Păstrând acelaşi fel de a merge, ajunse cu mari sforţări la scaunul pe care se aşeză greoi. Preotul Năstase păru că vrea să-l mai completeze cu ceva, dar se reţinu; îşi dădu seama că elanul primarului începea să se diminueze, din felul cum pronunţase ultimele cuvinte şi din tendinţa pe care o avea corpul său de a-şi găsi, în mod definitiv, un sprijin de lungă durată. În sala alăturată se făcuse linişte. Sfinţia-Sa mai stătu câteva clipe în cumpănă, după care se îndreptă spre fereastră. Peste dealuri, umbrele copacilor se lungeau tot mai mult, de la un capăt la celălalt al satului, iar în depărtare, în adâncurile de azur ale cerurilor, un nouraş alb şi ciufulit se străduia încet să treacă dincolo de turnul aplecat al bisericii. Preotul Năstase îşi întoarse privirea înapoi în cameră, unde avu ocazia să vadă un tablou la care se aştepta. Aşezat greoi pe scaunul prea îngust, cu picioarele deschise larg în lături şi cu mâinile supuse sub cap, celebrul reformator îşi permitea, în sfârşit, umila odihnă a unui sfert de ceas de somn, devorat cu tresăriri pe masa pe care, cu câteva

zile mai înainte, se plăsmuise în planuri scurte şi imperative, a-totsalvatoarea reformă. Tăcerea se făcea din ce în ce mai stăpână şi aici. Încet, în vârful picioarelor, Sfinţia-Sa se îndreptă spre uşa pe care o deschise fără a scârţâi prea tare, ieşi în curtea primăriei şi-i făcu un semn de apropiere lui Gavril, care se odihnea pe o piatră din umbra gardului. Din câteva cuvinte, credinciosul servitor îşi dădu imediat seama ce are de făcut. Dispăru cât ai clipi din ochi, pentru ca peste câtva timp să reapară, împovărat cu alte trei sticle pline de miraculoasa licoare a părintelui Năstase. Evident lucru că situaţia era serioasă şi o persoană mai puţin erudită în astfel de chestiuni, ar fi declarat imediat că într-o săptămână tot satul acesta va fi infectat, până la unul, de incurabila boală a primarului Dimitrescu Reformatorul, care lua proporţii de epidemie. Preotul le luă şi intră cu ele înapoi, tot aşa de încet, spre a nu trezi pe acela care se odihnea acum un pic, înainte de a apărea în faţa celora cărora trebuia să le vorbească plin de convingere. Îşi trase un scaun de lângă masă mai spre fereastră şi, în timp ce clipele se scurgeau molatece şi tăcute, Sfinţia-Sa se lăsă pradă gândurilor. Obişnuit cu nuanţa intimă a spovedaniilor şi cu pătrunderea până la ultima structură a lucrurilor, căuta acum să-şi dea seama cum decurseseră evenimentele relativ la această idee reformatoare a noului primar, în care se vedea şi el integrat. De când se schimbase atmosfera în acest sat şi noi ecouri răsunau acum pe aici, abia acestea erau primele clipe când încerca şi el să privească prin prisma obiectivităţii. Îşi dădu seama că pentru el, reuşita ideilor primarului nu ar fi însemnat nimic. Desigur că s-ar schimba cu mult aspectul acestui sat, dar el, o biată fiinţă, a cărui povară a amintirilor se mărea din ce în ce, nu s-ar simţi mai fericit decât era. Şi iarăşi, dacă satul va continua să rămâie acelaşi, ca mai înainte, lucrul acesta nu i-ar procura o mare bucurie. În curând vor trage şi pentru el clopotele, cu al căror glas era atât de obişnuit. Ce-ar mai însemna pentru dânsul, dacă această aşezare de oameni va păşi pe căi noi? Cu siguranţă că se simţea de mult nevoia unei reînvieri în felul de viaţă al acestui sat şi-şi amintea că acum vreo douăzeci de ani încercase şi el ceea ce înfăptuia azi primarul Dimitrescu. Dar cel puţin el nu trecuse deloc la acţiune, era prea tânăr pe atunci şi de asemenea prea tinere erau şi viţele de pe dealuri. Un sforăit mai evidenţiat al primarului îl făcu să tresară. Întoarse privirea spre el şi dacă cu câteva clipe mai înainte în ochii săi scânteia începutul unei idei şirete, acum picurau din ei un fel de compătimire, amestecată cu lumina pe care ţi-o dau amintirile, atunci când le reînvii.

Reformatorul Dimitrescu dormea. Deci în acest punct se concretiza toată contribuţia pe care a depus-o el, pentru promovarea ideii de azi. Era o contribuţie activă sau un gest care-i aducea acuzarea? Nici el nu şi-ar putea răspunde, acum când ascunzişurile tulburi ale sufletului se limpeziseră. E adevărat că noul primar era o fire slabă, care-şi permitea din vanitate un supraefort de activitate, în urma căruia era cuprins de o continuă indispoziţie. Cu ce oare el, ca preot, l-ar fi putut ajuta, dacă nu cu un pahar de vin vechi, aşa cum făcea şi el. Dacă ar fi încercat să-l sfătuiască să se odihnească mai mult şi să mai lase la o parte aceste acţiuni obositoare, izvorâte dintr-un entuziasm nelalocul său, era sigur că nu l-ar fi putut convinge. Şi acum concluzia se contura ironică şi dramatică: ajutorul pe care încercase să i-l dea, pentru a putea duce la bun sfârşit o idee, venea în contradicţie tocmai cu el. Dar însuşi meseria îl făcuse pe părintele Năstase să fie fatalist, acolo unde lucrurile dovedeau o formă nouă de înlănţuire. Aşa a fost să fie şi, ce va mai fi, fie!… Afară soarele se lăsase după deal. Din camera alăturată veneau torente de cuvinte, rostite cu putere şi de a căror realitate abia acum începea să-şi dea seama. În curând va termina şi notarul cuvântul său, după care va trebui să-i ia locul primarul, care dormea în aceeaşi poziţie. Fără a se mai gândi mult, se îndreptă spre reformatorul adormit şi cu mişcări din ce în ce mai hotărâtoare, reuşi să-l aducă un pic la realitate. -Domnule primar, nu vă fie cu supărare, dar se apropie momentul… Trebuie să apăreţi în sală… Primarul deschise ochii speriaţi, se uită câteva clipe aiurea şi încercă să pună, din nou, capul pe mâini, dar insistenţa preotului îl determină să-şi revie mai mult. -Sfinţia-Voastră… Sfinţia-Voastră… Tot aici sunteţi?… Aa!… E noapte?!… Unde mi-e condeiul… Şi… şi… -Nu, domnule primar, v-am îngăduit să adormiţi pentru o jumătate de ceas, sperând că va fi mult mai bine şi veţi putea face faţă rolului ce vă aşteaptă să-l jucaţi… -Desigur, Sfinţia-Voastră, desigur… mi-e somn... Ce cald e aici… Daţi-mi să beau ceva… -Dacă domnul primar mai aşteaptă, pot trimite pe Gavril să aducă un pahar cu apă… -Ei, apă… Dar pe masă ce se află?! -Natural că v-aş putea deschide o sticlă, dar trebuie să aveţi în

vedere… -Desigur… totdeauna am avut în vedere sfaturile cu care m-aţi înconjurat… Pentru numele lui Dumnezeu, deschideţi odată o sticlă şi daţimi… Mi-e sete… Era pentru prima oară că părintele Năstase stătea la îndoială, dacă să facă sau nu acest gest… Dar, faptul că primarul, îngânând fragmente de cântece neînţelese, încercase şi reuşise cu greutate să se ridice în picioare şi acum cerea categoric să i se dea să bea, îl determină să desfacă o sticlă şi după ce umplu un alt pahar, îl întinse fără nici o ceremonie. În definitiv, de ce ar ocoli mereu adevărul şi nu ar fi şi el categoric ca şi mişcările reformatorului? -Dau iarăşi de băut aceluia care peste câteva momente va apărea în faţa unui sat întreg, spre a-l îndrepta pe calea cea bună, dar domnul primar Dimitrescu să aibă în vedere, că paharul pe care i l-am întins acum era cu vin… Din felul cum ridică sprâncenele se vedea că domnul Dimitrescu îşi dăduse seama de ceea ce spusese preotul, dar acest lucru nu-l întrerupse de a goli paharul până la fund. -Licoare… nu vin… -Ba nu, domnule primar, e vin… -Pentru mine vinul are aceiaşi valoare ca şi o licoare, în astfel de împrejurări. Rezultatul l-aţi văzut adineauri. Vin… Deci e vin, SfinţiaVoastră… Tot mi-e sete… -Şi deci, - continuă preotul fără a da atenţie la ultimele cuvinte ale reformatorului, - vin e şi acesta, vin a fost şi în sticlele celelalte. Trebuie însă să vă obişnuiţi cu felul de a vorbi al nostru… Repet că pentru mine, acesta e o licoare… Primarul mai privi câteva clipe tulbure pe preot, apoi se aşeză greoi pe scaun. -Orice ar fi, Sfinţia-Voastră, mi-e sete… Daţi-mi să beau… Am spus că nu voi uita niciodată minunatele sfaturi pe care mi le-aţi dat… -Însă trebuie să… -Şi am remarcat puterea de vindecare pe care această licoare, ce o chemaţi vin… Mi-e sete, Sfinţia-Voastră… Încă un pahar… Preotul Năstase îl servi supus. -N-am ştiut că sunt locuri unde vinul e considerat ca licoare… N-am ştiut, Sfinţia-Voastră… e prea cald aici… -Adevărat, dar gândiţi-vă că se apropie momentul…

-Momentul? Hm! Aşa e... Îmi vine rândul… Să lupt contra acestei licori, care mi-a fost de folos odată… care a avut… Ce căldură e aici…. Şi după multe încercări, reuşi să se scoale iarăşi în picioare, întovărăşindu-şi aceste mişcări de neizbutite tendinţe muzicale. -Domnule primar… -Nu… Sfinţia-Voastră… Aceasta e o greşeală de fond… Nu voi putea fi niciodată contra lucrurilor bune… Primarul Dimitrescu nu-şi va zidi gloria şi nemurirea, prin acţiuni îndreptate contra a tot ce poate fi bun… folositor omenirii… cum e de pildă această licoare… Nu, SfinţiaVoastră… niciodată… Mai daţi-mi un pahar… Dar nu mai aşteptă să-l servească preotul, ci luă el singur sticla, din care gustă abundent. -Dacă eu consider acest vin că e o licoare, nu trebuie ca şi dumneavoastră să fiţi de aceeaşi părere cu mine şi să nu continuaţi să duceţi la bun sfârşit ideea reformatoare de adineauri. -Desigur… Un om ca Dimitrescu ştie în ce parte să-şi îndrepte acţiunile sale, care îl vor consacra… Dar aici e cald, Sfinţia-Voastră… E cald aici… Haidem dincolo… Acolo e locul nostru… -Domnule primar, - interveni repede preotul, oprindu-l pentru moment din drumul ce se pregătea să-l facă spre uşă. - Nu se poate… gândiţi-vă că dincolo, aderenţii reformei noastre luptă contra viciului… contra vinului… -Ha, ha… Ce caraghios... Contra vinului… Sfinţia-Voastră… Haidem dincolo… Să ascultăm… Să râdem… -Domnule Dimitrescu, pentru numele lui Dumnezeu… Unde e onoarea, gloria, nemurirea noastră? Reforma noastră salvatoare? -Dincolo sunt… Acolo ne aşteaptă… Acolo să mergem… Deschideţi uşa… -Niciodată… Trebuie să ne gândim la programul nostru, la satul în care trăim… Lăsaţi cel puţin sticla pe masă… -Nu! Deloc… deschideţi uşa... Uşa prin care va trece primarul Dimitrescu, omul care în ultimul moment se îndreaptă pe adevăratul drum al măririi, al nemuririi… Uşa!… Deschideţi uşa!… Uşa! -Domnule primar!… dar în acelaşi timp cedă… La ce să mai reziste în faţa unui om, care abia se ţinea pe picioare. Aşa că se dădu la o parte. Reformatorul primar se repezi vertiginos spre uşă, pentru ca apoi, cu multă greutate s-o deschidă zgomotos. Şi, învăluit într-o atitudine de triumf, cu toate că abia îşi menţinea poziţia ce ar fi încadrat adevărata sa apariţie şi

la care s-ar fi aşteptat cu toţii, domnul Mihăilescu intră în sala unde se ţinea epocala şedinţă temperantă, ţinând în mână, ca un simbol, sticla pe jumătate plină cu licoarea preotului Năstase. La început fu un moment de tăcere, un moment numai, în timpul căruia avu loc un schimb de priviri ciudate. Cel mai nedumerit din toţi era domnul notar, care tocmai atunci ajunsese la punctul cel mai patetic al discursului său. Oricât de mult se muncea să găsească vreo legătură logică între aceste fapte, nu reuşi deloc. Interesante lucruri se mai petrec, de o săptămână încoace, în acest sat… Din contră, bazaţi pe o justă intuiţie, sătenii fură primii care-şi dădură seama de adevărata realitate a faptelor. Făcură abstracţie de toate cele întâmplate până în acest moment şi acordară valoare numai clipei prezente. Ce mai însemnau pentru ei afişele de la primărie, adunarea de azi şi groaza de cuvinte rostite fără nici un înţeles de atâtea ceasuri încoace, când în faţa lor stătea acum însuşi vestitul primar Dimitrescu, ameţit, abia proptindu-se de uşă cu o mână, în timp ce în cealaltă ţinea o sticlă care era, după părerea tuturora, cu vin. De aceea fu de ajuns ca numai unul din ei să se ridice în picioare, pentru ca toată mulţimea să-l imite pe loc, dar reţinându-se numai la acest gest şi neîndrăznind să mai intreprindă ceva de proporţii. Domnul Gheorghescu, care în ultimul timp pierduse orice contact cu realitatea înconjurătoare şi se lăsase furat de gânduri, natural negre, la această apariţie crezu de cuviinţă c-ar trebui să facă faţă cu prezenţa sa şi astfel înaintă întru întâmpinarea noului sosit. Şi, desigur, că acest zgomot interior nu putu fi scăpat de urechile atât de fine în ce privesc sunetele, ale scripcarilor de afară. Curioşi de această schimbare, băgară din nou amărâţi capul pe fereastră şi, spre uimirea lor, în faţă le apăru domnul primar Dimitrescu, care, prin exteriorul său şi prin felul de a-i privi, îi lăsă să creadă că le porunceşte, mai mult, decât să-i invite, să cânte. Era deci un moment ce nu trebuia scăpat. Şi, fără a mai aştepta alte „porunci”, îşi şi aruncară arcuşurile pe strune, spre a improviza un marş cu un vădit caracter de măreţie, tocmai atunci când preotul Năstase, care mai stase câteva clipe în camera alăturată după uşă, în aşteptarea concluziilor, se hotărî să apară şi el în sală. Şi astfel sătenii, îndemnaţi şi de lăutari, cât şi de prezenţa tuturor personalităţilor din sat la un loc, nu se mai îndoiră de noua întorsătură a lucrurilor. Vociferările de bucurie şi de simpatie pentru noul primar şi începură, împiedicându-l total de a mai continua elocventul cuvânt pe care

tocmai îl începuse, ţinut cu pauze şi tremurări patetice, implicate de stabilitatea sa efemeră. Şi, al doilea lucru, de care îşi dădură seama imediat cu toţii, fu că această sală era prea mică, pentru a se desfăşura în ea, până la sfârşit, şedinţa de azi şi astfel începură să se pregătească să plece cu toţii spre istoricul loc al petrecerilor, de sub cunoscutul umbrar. De asemenea, şi domnul primar se convinse imediat, atât de tendinţa pe care o şi realizau sătenii lui cât şi de evidenta realitate, că toate drumurile activităţii sale în acest sat, duc tot spre altarul lui Bacchus. Convingerea aceasta o aveau cu toţii, afară de notar, care nici acum încă nu se lămurise cu aceste ciudăţenii, deşi alaiul şi ieşise în stradă şi pornise zgomotos însoţit de lăutari, atunci când plopul de lângă fântâna din curtea şcolii, fiind mai înalt, dovedea că soarele apunea, chiar în momentul acela. -Haideţi, domnule notar, - i se adresă plin de o bucurie vaporoasă directorul Gheorghescu, pe când se îndrepta spre uşă să iasă după toţi - ce mai aşteptaţi aici atât de serios? Poate că nu v-aţi terminat discursul? Nu era nevoie!… Haideţi după noi, cu toţii, strânşi uniţi prin „colaborare”… Prin „colaborare” domnule Mihăilescu… Nu chiar dumneavoastră aţi vorbit adineauri, atât de frumos, despre acest cuvânt aşa de valoros?… Haideţi că-i târziu!… „Colaborare!” Fără să vrea, notarul porni şi el spre uşă, în timp ce o aceeaşi bucurie generală se năştea vertiginoasă şi în sufletul său, deoarece în mintea sa, până atunci confuză, o scânteie şi apoi un fulger orbitor făcuseră lumină. Abia acum, după o săptămână, începu să-şi dea şi el seama de înţelesul acestui cuvânt, pe care nu-l mai auzise vreodată şi care îl chinuise atât de mult… „Colaborare!”… (1940)

NUVELĂ

! Fhnpou! „Geniei şi lui Ticuţ” „…era menirea mea să ajut morţii, când nu mai puteam ajuta vieţii?..” Axel Munthe „Cartea de la San-Michele”

Ca împinsă de un vârtej neaşteptat, uşa se deschise cu zgomot în

lături şi Corina, adusă pe aripile aceleiaşi groaznice vijelii, intră zgomotoasă în laborator, sărind când pe un picior, când pe altul. -Papà, te-ai sculat? U!… tot aici eşti… Ce naiba, nu era vorba că azi vei merge cu noi în defileu? Ţi-ai găsit să te mai ţii vreodată de cuvânt… Parc-ai fi Robinson Crusoe… Cel clasat în categoria celor ce trăiesc singuri pe o insulă pustie, se desprinse încet de deasupra microscopului apoi, după ce stătu câteva clipe uimit, i se adresă blând: -Corina, dar tu nu vezi… -Ce să văd? - îi tăie scurt lamentabila-i predică, luând o poziţie întrebătoare, după care, redevenind şi mai serioasă, îşi încrucişă mâinile la spate şi porni într-o croazieră eroică prin laborator. Voia să vină în contact mai direct cu acele lucruri, de realitatea cărora papà o acuza mereu că nu-şi dă seama. Pe oriunde trecea, o înconjurau numai borcane de toate mărimile, etichetate conştiincios şi conţinând, care un lichid portocaliu, care un embrion de mamifer, care o pulbere sidefoasă aruncându-i reflexe îndrăzneţe. Nimic mai interesant, mai atrăgător… Şi papà mereu îi spune… A, da, într-un colţ pe o măsuţă, un balon cu un gât de piciorong îşi frământa deasupra unei flăcări debile conţinutul nici albastru, nici violet. Într-adevăr o culoare aparte… Parcă ar fi… Dar nu-i veni momentan o noţiune comparativă în minte. Se apropie curioasă de acea regiune, care trăda singurul dinamism din întreaga cameră cu mirosuri ce-ţi înţepau nasul şi-ţi

opreau respiraţia. Uitată după o retortă uriaşă sub un clopot perforat de sticlă, o broască stătea resemnată, cu ochii ficşi spre un punct indeterminabil, trecându-şi poate prin conştientul ei mărunt, puţinele clipe pe care a fost obligată să le trăiască. La apariţia fiinţei umane, se retrase strategic la celălalt capăt al clopotului prin două sărituri abil făcute, în urma regimului ce-l ţinuse de vreo patru zile. -Uf, urâto, ce sperioasă eşti… Şi-adică ce face crudul ăsta de papà cu tine, micuţo? Micuţul batracian făcu ochii şi mai mari, privind-o dramatic prin sticla înverzită, în timp ce pielea umedă îi tremura în mişcări ritmice şi mărunte, asemenea cum tremură întinsele mâini ale cerşetorilor desprinşi din arcada vreunui Notre-Dame. -Nu vrei să-mi răspunzi, urâto. Broasca păru că priveşte în altă parte, cu o nuanţă şi mai ciudată în largul infinit al ochilor ei. O lovise poate în amorul propriu calificativul ce-i fusese acordat aşa de categoric, ori îşi dăduse seama că are de-a face cu o creatură prea inferioară, care, după ce o vede în ce situaţie elocventă se află, îi mai pune şi întrebări curioase. Alături, balonul îşi zbuciuma mai sonor lichidul de o culoare aparte. Din inerţia drasticului control, Corina se întoarse cu mişcări desfăşurate spre alt punct, în urma cărora, pe masa vecină un vas deşirat şi gradat se ciocni strident de burta paşnică a unui borcan, în care mai erau rămăşiţele unui fluid lăptos. Fără să dea vreo atenţie, cercetătoarea îşi concentră privirea asupra balonului supus acestei torturi calorice, dar negăsind totuşi nici aici nimic atrăgător, cu tot coloritul curios al revoltatului lichid, îşi schimbă atenţia spre un grup de trei eprubete, înfipte într-un suport vopsit în alb şi conţinând, pe lângă dopul de vată, o materie vâscoasă, nuanţată fiecare cu câte un verde spălăcit. Ridică una din ele şi după ce o privi curioasă câteva clipe în zare, îi scoase ghemuleţul de vată murdară şi o trecu fugar pe lângă nasul ei mic şi obraznic. Ce miros o fi având acea pastă de culoarea ierbii prea mult sorită, nu putu să-şi dea seama, dar în orice caz îi provocă la moment un strănut, executat cu toată greutatea unui debutant în materie de artă dramatică. Precaută, îi puse dopul şi voi s-o aşeze în suport, dar micul vas căzu nevinovat pe podea. Se auzi un zgomot scurt de sticlă spartă, după care sonoritatea hidraulică a balonului ce fierbea şi mai grozav, îşi continuă dominaţia…

-Corina, vino înapoi de acolo. Nu-i pentru tine colţul acela… -Dar ce, crezi tu că mă tem de mormolocii tăi? Şi pentru a-şi concretiza eroismul, mai stătu câteva clipe în loc, apoi făcu doi paşi îndărăt şi reveni lângă papà, cu atitudinea controlorului care şi-a terminat inspecţia, iar acum urmează să încheie un proces-verbal acuzator. -Ei, şi acum mai apără-te dacă mai poţi. Am văzut totul şi-i aşa cum ţi-am spus de la început. Nici nu se putea altfel… -Da, aşa e, mi-ai făcut un control destul de conştiincios, - uitând să mai adaoge eprubeta jertfită, pentru care muncise o săptămână plină de aşteptări, - însă n-am ce face dacă am ieşit rău. Îmi voi suporta cum voi putea pedeapsa… Dar tu, Corinel, ca să fac şi eu acum pe inspectorul, ce mi-ai făcut de aseară încoace? Corinel cel groaznic se schimbă deodată. Pe figura sa, plină adineauri de evidente trăsături serioase, se răsfrânse momentan lumina scânteietoare a unui soare nou. Îşi readuse mâinile de la spate şi vârându-le pe jumătate în buzunarele mici ale bluzei, începu să se plimbe din nou prin laborator, cu paşi însă uşori şi prin locuri unde nu avea nimic de văzut. De altfel tavanul era acum punctul care-i atrăgea privirea, cu tot coloritul său alb şi simplu. -Ce-am făcut de aseară… Nu ştiu... am uitat... Mi-aduc aminte că a fost o noapte splendidă, cu lună… am cântat la pian din Debussy… Apoi… Atât numai… Iar astăzi… Am uitat de asemenea… A, nu. Ştiu că în curând va veni Lucian cu maşina. Şi vom pleca departe… Pe Valea Oltului, sau spre Făgăraş… sau… Adică ce să-ţi mai spun, că tu nici azi nu mergi… -Nu, Corinel, nici azi nu pot să vă întovărăşesc. -Nu-i nevoie să mai repeţi. Te cunosc. Niciodată n-ai putut… -Aşa e… Iar sunt acuzabil… -Până într-o zi, papà, până într-o zi numai, când ţi se va împlini… nai să mai poţi inventa atunci nici o scuză… Ţi-o fac eu ţie, odată… -Ce rea, eşti, Corina… -În orice caz, nu te întrec. N-am văzut niciodată un tată atât de rău ca tine. De când te rog să mergi cu noi şi de câte ori ne-ai promis, pentru ca apoi să ne spui ca azi, nu pot şi iar nu pot… De fiecare dată găseşti o scuză ca să rămâi cu eprubetele tale… -Şi cu broaştele… -Şi cu… -Şi fără tine…

-Tăticule… Corina văzu punctul unde ajunsese. Lăsă din mână scaunul, pe care, din avântul elocvenţei, avea să-l mute mai la stânga. Se priviră câteva clipe muţi, apoi se repeziră unul în braţele celuilalt. -Ei, bine, te iert şi azi, dar cu o condiţie: data viitoare nu mai scapi… Nu te gândeşti, papà, că în curând mai trece şi vara aceasta, după care am să mă înfund din nou într-o clasă urâtă, plină cu bănci şi miros de cerneală? -Aşa e, Corinel. Data viitoare, deci, îţi făgăduiesc că sunt al vostru. Dar numai odată… -Numai o dată…. -Fie… Azi îţi promit cu adevărat… Corina avu de gând să-i acorde lui papà un sărut fugar pe un obraz, dar neastâmpărul de care era cuprinsă, o determină să reducă acest gest la o miniatură. Se desprinse voioasă din îmbrăţişare şi fredonând o melodie necunoscută, se îndreptă spre fereastră. De dincolo de munţi, se ridicau caiere uriaşe de ceaţă ce se topeau în azurul clar al dimineţii, în timp ce Cibinul îşi tremura solzii de lumină. Într-adevăr, ultimul argument fusese puternic şi-i stăruia şi acum în minte. Nu mai e mult şi plopul din faţa ferestrei, singura mărturie vegetală a acestei lumi pe care o văzuse în ultimii ani, va absorbi din pământul rece al toamnei seva ruginie. A mai trecut o vară, o vacanţă a Corinei, ca atâtea altele. Şi toate au fost pline numai cu promisiuni şi planuri făcute de papà şi tot de el uitate. Laboratorul era acela care îl atrăgea mai mult, cu toate că se gândea întruna la aceea care, lipsită de mamă, cerea de la el ceea ce doreşte vârsta copilăriei. În colţul uitat, balonul continua să fiarbă cu o aceeaşi sonoritate monotonă, în timp ce nivelul lichidului colorat aparte, se cobora simţitor. Se aplecă din nou asupra microscopului. -Papà, dar laptele mergi să-l luăm… -Ştiu eu, Corina… -De loc… Nu se mai poate… De opt zile nu l-am mai luat împreună. Să ştii că te bat… La această ameninţare irevocabilă, doctorul Virgil Stoenescu se supuse. Îşi dădu seama că ar mai fi fost inutilă vreo oarecare rezistenţă. Acoperi microscopul cu un clopot înalt de sticlă şi stinse flacăra de sub balonul clocotind, amânându-şi mult aşteptata reacţie pentru mai târziu. Apoi, după ce îşi agăţă halatul în cuier, ieşiră amândoi, ţinându-se de mână, pe uşa care se închise mai zgomotoasă ca oricând.

-Papà, vreau să-ţi spun un lucru serios. Sărmana Lola, abia are şi ea trei loline mici şi Baba a şi dus-o în magazie. Spune că nu vrea să-i murdărească bucătăria. Şi acolo e atât de urât şi miroase a benzină, iar noaptea e frig. Pe mine nu vrea să mă audă, dar de tine, ascultă. Spune-i tu, papà, să-i aducă la loc; ce naiba, doar nu sunt elefanţi. -Îi zic. -Te rog. Să fiu sigură că n-ai să uiţi? - întrebă ea şiret, obişnuită cu memoria lui papà la astfel de lucruri, în timp ce deschidea cu piciorul uşa salonului. -Nu, Corinel, n-am să uit. -Ce bun eşti, tăticule. Pentru că mi-ai promis, îţi fac o surpriză… Stai puţin… (şi îl opri în faţa pianului, pe luciul căruia se răsfrângeau primele raze strecurate prin perdelele vaporoase). Dar, ai să mă crezi? Ieri am reuşit să cânt pentru prima dată, toată uvertura la „Egmont” de Beethoven… O cunoşti, papà? Papá nu răspunse. „Egmont” de Beethoven… -Ştii, aş vrea să ţi-o descriu în cuvinte, dar nu pot. Mi-e imposibil… Ieri, pe când o cântam… Dar, nu-ţi mai spun. Tu ai să râzi… Mai bine ştii ce? Să ţi-o încep. Vrei? Nu mai aşteptă să i se răspundă, ci se desprinse repede de lângă braţul care o ţinea strâns şi se aşeză la pian. -Tăticule, ascult-o… Tăticul păru că n-aude. Stătu câteva clipe cu privirea lipită de clapele negre din faţa sa, în care erau înfipte din loc în loc felii de un alb mat. Apoi, cu paşii unui om din altă lume, se îndreptă spre fereastră. Nu dădu perdelele la o parte; prin transparenţa lor estompată, mai ireale erau şi pădurile şi apele şi turma de bivoli, care ieşea ca un convoi, de gândaci negri, spre Cibin. Iar muntele cel apropiat se înălţa mai impunător ca niciodată, cu veşmântu-i de un verde crud şi cu creştetul încununat, ca de o coroană gotică, cu rămăşiţele unor ziduri vechi. În salon zbuciumul lui Beethoven luase fiinţă „Egmont” … Şi pianul cu clape negre… …în orice caz, cu toate presupunerile buletinelor meteorologice şi ale sedentarilor bolnavi de reumatism, seceta arăta semne vădite că se va mai continua. De cinci săptămâni numai soare, căldură, praf şi soare. Era un chin de infern să mai supravieţuieşti pe o astfel de vreme, într-un oraş vecin cu Bărăganul şi cu marginile de pojar ale lumii. Nici un nor, nici un pic de umbră undeva, nici…

-Virgil, opreşte-te un pic. Virgil nu numai că se opri, dar se şi întoarse mirat spre namila de om, care venea cu paşi puternici şi transpirat, ca o reptilă, în urma sa. -Dumneavoastră eraţi, Domnule Profesor… V-am făcut să alergaţi atâta după mine, pe o astfel de vreme. -Mai scuteşte-mă cu scuzele sale. Te-am zărit când făceai colţul la Jandarmi şi n-aveam doar să fluier după tine… -Totuşi… -Şi totuşi poate aş fi făcut şi aşa ceva, dar priveşte ce de lume a ieşit să se încălzească şi mai rău, în aşa numita răcoare a serii. -Într-adevăr, domnule Profesor, n-am mai pomenit o astfel de căldură… -Straşnic, dragă Virgil… E îngrozitor… Hai un pic la umbra firmei de acolo, că mă arde soarele în chelie, cu toată panamaua mea. De-ar mai conteni odată, nu de alta, dar în fiecare zi mă torturează nevastă-mea să plecăm la munte, ba la mare, pol, junglă, nici ea nu ştie sărmana ce locuri cu vreun pic de umbră să mai aleagă… -Şi de ce nu plecaţi? -Ce să pleci, poţi parcă… Şi-adică de ce să stăm pe loc, mergeai întracolo, nu? Hai că mai înaintez şi eu puţin prin iadul acesta. Cum îţi spuneam, am vreo posibilitate să plec undeva? Zilnic conferinţe, consultaţii, cazuri grave… Şi-apoi experienţele pe care tocmai le-am început… Nu, nu plec, orice s-ar zice… -Îmi închipui. Vă dau dreptate. -Ei, dar asta e altceva. Uite ce-i: tu unde mergeai acum? -Eu? (Era o întrebare pusă prea pe neaşteptate şi la răspunsul căreia nu se gândise deloc). Nicăieri, propriu zis. Poate la bibliotecă, sau în parc. Sunt sigur că m-aş fi dus la cinema… -La cinema? Nu, lasă asta pentru mai târziu. Acum eşti al meu, mergi cu mine. Pentru că te-am întâlnit. Şi tocmai de aceasta am vrut să te opresc. În astă seară, ca întotdeauna, a aranjat nevastă-mea un fel de „soirÁe”. Se spune că vor veni doamne, ziarişti, un pictor, dacă nu mă înşel şi un muzicolog. Are nu ştiu ce titlu pe la Departamentul Artelor. Dar, drept să-ţi spun, nu mă înţeleg cu nici unul. Cu tine însă, voi avea cel puţin ce discuta şi nu voi părea atât de caraghios ca până acum. Soţia mea în schimb, se distrează de minune. Muzică, dans, conversaţii, toalete, toate colaborează să-i mai adoarmă puţin ideea, că n-o duc nicăieri din oraşul acesta incendiat. Dar, după cum ţi-am mai spus, nu pot să fug acum undeva. Pri-

veşte şi tu chestiunea şi vezi, este vreo posibilitate de a pleca?… Totul se aranjase simplu şi repede. Şi astfel, pe atunci abia licenţiatul medic porni în tovărăşia profesorului său, pentru care avea o stimă nemărginită. Nu că era un om, atât consacrat ştiinţei cât şi de o naturaleţe rară, ci şi pentru faptul că şi el era la rândul său iubit de acela care îl considera ca pe un copil propriu. De ce, nu şi-ar fi putut răspunde; era o stare de fapt evidentă şi inexplicabilă. Dincolo de Palatul Justiţiei, elementul care cauzase şi azi atâtea valuri de transpiraţii şi atâtea insolaţii, dispărea aureolat cu aur şi nici acum nu era vreun nouraş, care să-l însoţească la plecare. Primul lucru care te întâmpina, când intrai în salon, era răcoarea. Mari perdele grele şi mov opreau să se risipească în afară, prin ferestrele înalte, această binefacere a lunilor de vară. Chiar monumentalul candelabru, cunoscut în tot oraşul, fiind al doilea după acel din sala de recepţie a primăriei, radia o lumină de un bleu calm şi ireal. Totul era nuanţat în acea transparenţă viorie, pe care o au câmpiile cuprinse în încleştarea nemărginită a zăpezilor, în nopţi liniştite de iarnă cu lună. Întreaga societate era deja adunată. Retrasă în punctul cel mai principal al salonului, în faţa unei imense oglinzi de cristal cu ramă argintie şi învăluită într-o atmosferă multicoloră de flori, doamna doctor profesor primea invitaţii, în timp ce se întreţinea cu elita feminină a acestei seri. Iar în apele clare ale cristalului, se multiplica simetric curcubeul strălucitor al toaletelor, care constituiau singura mărturie că dincolo de aceşti pereţi, tapetaţi în culoarea liliacului, era o căldură ce te determina să renunţi la orice surplus de îmbrăcăminte. Unde şi unde apărea în acest caleidoscop de nuanţe şi forme, ca o pată, punctul negru al fracului ziaristului, sau albastrul vestonului purtat de pictorul cu pantaloni crem. Uitat pe o măsuţă de mahon un patefon, care aruncase până acum de pe discul cu străluciri diametrale, melodiile din „Tango des roses”, începuse să se coboare de la înălţimea la care se urcase, devenind astfel o sirenă aristocrată. Catastrofa sonoră fu evitată însă prin intervenţia rapidă a reporterului artistic de la „Orizontul local”, readucându-i îndrăzneala urcuşului de adineauri. Dansul încă nu începuse. Lângă pian, muzicologul de la Departamentul Artelor juca o partidă încordată de table cu unchiul doamnei doctor, în timp ce în jur, câţiva specialişti în această direcţie, urmăreau cu atenţie fazele palpitante. Păcat că partenerul reprezentantului ministerial era puţin miop. Numai doi din toţi îndrăzniră să deschidă o paranteză, discutând asupra naturii pietrei albastre, pe care Excelenţa-Sa o purta la

cravată. Părea a fi ametist, dar se spunea că e altceva. Chestiunea lua aici o întorsătură interesantă, dacă se admitea presupunerea ultimă, deoarece înaltul personaj numai fatal nu se arătase a fi până acum. Poate dacă ar mai fi fost vreun al treilea în discuţie, ar fi rezolvat parţial enigma, expunânduşi în treacăt nevinovata-i părere că nu e vorba decât de o imitaţie. În faţa unui cristal mic fără ramă, un domn în haine gri deschis îşi aranja cu gesturi disperate cravata, ca niciodată rebelă azi, înainte de a trece prin regiunea doamnelor. Parcă îl mai văzuse undeva pe acest sărman personaj… -Vino aici, Virgil. Bine c-ai scăpat odată… Haidem să ne retragem puţin din scenă. În curând totul va fi la punctul culminant. O măsuţă mică de un maro mat şi două scaune îi aşteptau în umbra unui Latania frunzos, pe luciul căruia tremurau tăcute scânteieri viorii. -Am să-ţi spun întâi un lucru trist. Chiar acum vin din laborator. Nu ştiu, probabil că am lipsit prea mult săptămâna aceasta de la experienţe, dar mi-a murit un cobai. Îi injectasem de optsprezece zile noul nostru ser antituberculos şi mă bucuram în ultima vreme, că arăta semne de reuşită. Dar de unde… Ca niciodată, Virgil avea atenţia distrată. Auzise ce-i spusese profesorul, dar întârzia să-şi dea, ca altădată, vreo părere. -Nu ştiu pe ce să arunc vina. -Adevărat… Totuşi, îmi închipui că nu dozajul a fost greşit. Poate o mică abatere la calcul, când aţi expus… Dar, îmi permiteţi întâi o întrebare: ce reactiv aţi întrebuinţat? Deodată, câteva note clare zburară prin atmosfera estompată a salonului. Se făcu pentru un moment linişte. În faţa unui pian cu clape negre se aşezase o fată. N-avea nimic atrăgător şi totuşi avea ceva. Şi acel ceva nu era nici în părul castaniu, pieptănat simplu, nici în ochii statuari cu sprâncenele arcuite. Poate puţin în expresia privirii… Dar nu, totul se găsea în felul de a fi, în calmul cu care deschidea o partitură înaltă de muzică. Un calm sub care totuşi se ascundea un zbucium interior îngheţat. Virgil avu impresia că profesorul său îi repetase a doua oară reactivul pe care îl întrebuinţase, cu toate că el îl marcase de la început ca fiind ales puţin greşit, având în vedere condiţiile pe care i le expusese acum o lună. Poate era gata să-i dea o sugestie, dar tendinţa îi rămăsese în inconştient. Figura din faţa pianului stabili primul acord. -Da, Virgil, vina e a mea. Nu mai am în lucrări precizia pe care o aveam odată… m-ajunge vârsta. E rândul vostru de acum. E al tău… Păcat că problema aceasta aşa de capitală, mi-am pus-o abia acum…

Faptul că se pregătea să se cânte ceva la pian, produse mari schimbări în viaţa salonului. Doar lumina rămânea în aceeaşi nuanţă de bleu calm şi ireal, ca şi atitudinea fetei din faţa clapelor negre. Partida de table se întrerupse pe loc, cu toate că se ajunsese la un punct cât se poate de neobişnuit, deoarece voise soarta ca unul din parteneri să fie muzicolog. Doamnele nu se mişcară, preferând mai departe luciul multicolor al oglinzii, ci se întoarseră numai cu gesturile ocupatoarelor unei loji imperiale, spre locul de unde avea să pornească muzica lui Beethoven din uvertura la „Egmont”. Câţiva domni numai, probabil specialişti în arta armoniei, urmară reprezentantul ministerial şi făcură un mic semicerc în jurul aceleia care nici nu le remarcase prezenţa, ci îşi fixa mai bine partitura pe suportul pianului. Se păru puţin că patefonul va fi lăsat să-şi termine Fantezia lui Mozart, dar acelaşi reporter artistic de la „Orizontul local” îi întrerupse avântul. Şi astfel, marea tăcere din jur cerea pe Beethoven. Parcă şi Virgil voia să se înceapă, sau mai bine zis dorea să se sfârşească odată, ceea ce se aştepta cu atâta încordare. Prea îi apăruse evident, ciudatul zbucium îngheţat din acel calm straniu. Fata din faţa pianului, îmbrăcată într-un alb simplu, îşi dădu drumul degetelor subţiri pe negrul clapelor. Notele se succedau una după alta, când cu tendinţa să devină furtunoase, când să rămână într-o încleştare de Sfinx. Virgil se găsea iar în faţa lui Beethoven, pe care îl ascultase odinioară cu atâta patimă, nopţi întregi, dar, în această seară, se văzu în prezenţa unui alt Beethoven, denaturat dar nu falsificat, nuanţat cu ceva aparte. O lumină nouă apăruse în gândirea nefericitului din Bonn, ireală şi transparentă, asemeni aurorei boreale a îngheţatelor ţinuturi polare. Se părea că cineva coborâse cu o torţă aprinsă într-o grotă pierdută şi alerga disperat încoace şi încolo, prin faţa unui gheţar imens. Virgil tresări, în timp ce strângea nervos scaunul. În ochii executantei, zbuciumul ascuns de adineauri, începea să se reverse cu reveniri repetate în afară. Nesiguranţa se contura tot mai mult Rătăcitul din peşteră se găsea în faţa sa, gata să arunce lumina. Se credea şi el într-o aceeaşi situaţie şi o nelinişte crescândă îl cuprindea din ce în ce. Ar fi vrut să facă ceva, să oprească această încordare, să înceapă să cânte, să continue la alt pian, sau să strige… Fu o pauză fugară, în timpul căreia se accentuă şi mai mult adânca tăcere din jur. Scânteierile glaciale reîncepură, dar se vedeau în ele pâlpâirile unei lumânări care moare. Virgil nu mai putu suporta. Vedea clar

catastrofa care se apropia - şi nu ştia de ce îi apărea în proporţii neobişnuite - cu tot calmul şi mai ciudat din acea privire micşorată şi din acele buze strânse nervos. Vru să se ridice de pe scaun, chiar atunci când o lumină nouă apăru pe figura încordată din faţa pianului. Era acea lucire pe care o au savanţii, când găsesc la un moment dat, soluţia unei probleme ce-i preocupase zeci de ani. Notele porniră într-o furtună nouă, asemeni şuvoaielor sălbatice, când se topesc zăpezi întinse. Voi să respire uşurat, nevăzând însă că furtuna nu era decât aceea din faţa unei agonii. Pierdutul din grotă aruncă torţa din mână, care se stinse într-o pâlpâire străină. Apoi fu întuneric. Reflexele sălbatice şi orbitoare ale gheţarului, se topiră deodată în apa tăcerii. În jur, liniştea mai continua încă. Doar candelabrul radia mult lumina sa viorie şi calmă. -Eram sigur că se va întâmpla aşa. De câte ori nu i-am spus să nu se avânte la muzică clasică… Virgil se întoarse mirat spre profesorul său. De unde o cunoaşte atât de bine? În salon, câteva aplauze se pierdură singuratice. -Dar nu-i nimic. Am eşuat amândoi azi. Numai că eu sunt de-acum bătrân… Totuşi, iarăşi nu-i nimic, sălbătecuţa mea… „Sălbătecuţa”, reintrată în marele ei calm, îşi închidea partitura, ca şi cum n-ar fi fost ea aceea care îndrăznise să-l pătrundă pe Beethoven. Semicercul din jurul ei tăcea încă, aşteptând ca reprezentantul ministerial să-şi dea prima părere, care nu întârzie mult. -Păcat că n-a fost executată în întregime uvertura. Am fi avut ocazia să audiem un „Egmont” metamorfozat în spiritul neoromanticilor, tendenţioşi înspre impresionism. -Într-adevăr, părerea dumneavoastră e justă şi suntem de acord să acceptăm. Nu ştiu de ce adică, executanta nu ar fi meritat aplauze mai bogate din partea sălii. -Ei, din partea sălii, - sublinie mizantrop ziaristul. - Ia cântă-i un marş funebru în allegro, dar complet şi o să vezi ce omagiat vei fi. -Totuşi aş mai avea de remarcat şi slaba nuanţă clasică a execuţiei, care îmi aducea aminte de eleganţa lui Haydn - îşi dădu timid cu părerea elegantul pictor cu vestonul albastru şi pantalonii crem. -Nu, consideraţia aceasta e subiectivă. La mijloc nu e vorba decât de vădite reminiscenţe din şcoala lui Bruckner. -Desigur, Excelenţă, lucrul e evident. Trebuie doar să mai adăugăm ceva din coloratura lui Brahms…

-Nu, nu, deloc Brahms… -A, nu, aveţi dreptate. Mi s-a părut numai. Mai mult aş înclina a crede, că dacă am privi execuţia prin prisma muzicii cu program a lui Berlioz, atunci… Executanta era străină de această discuţie muzicologă, cu toate că avea loc la spatele ei. Ştia că motivul catastrofei erau acele şase măsuri, de care se temea întotdeauna şi unde s-a oprit. Prea mult o preocupa apropierea lor, aşa că a determinat-o nu numai să concretizeze teama, dar să se sustragă de a interpreta şi pe celelalte. Voi să plece din salon. Se uită câteva clipe în jur şi-l zări pe tăticul, retras la masa lui. Fără a se mai gândi că erudiţii armoniei din spatele ei, o descompuseseră în cele mai neînsemnate şaisprezecimi şi pauze, spre a-i găsi cât mai precis un loc în evoluţia muzicii de la Odo de Clugny, până la atonaliştii actuali, ea se desprinse de lângă pianul cu clape negre şi se îndreptă uşoară spre umbra răsfoiatului Latania. În urma ei, marele frunze palmate se clătinară tăcute, aruncând reflexe mate în jur. -Ai păţit-o azi, - Lili, cu Beethoven, dar nu-i nimic. Vino să ţi-l prezint pe doctorul Virgil Stoenescu… Corina făcu o pauză. -Unde te gândeşti, tăticule? Tăticul tresări. Sus, deasupra ruinelor, un nouraş alb plutea nehotărât, ca şi cum tot ce fusese viaţă odinioară pe acel pământ al trecutului, ar fi ieşit acum afară, spre a pluti ca o mărturie peste zidurile dărâmate. În salon, pianul îşi continuă corect programul. Doctorul dădu perdelele în lături…Departe, dincolo de limita orizontului, un munte trufaş, mai purta pe creştet urme de zăpezi… Şi zăpezile au fost apoi melodia care a urmat gheţarului din „Egmont”. Lili deveni, la câteva luni, doamna doctor Stoenescu, după care începură marele fugi. Plecau în sus, departe de lume, de muzicologi, de toalete extravagante şi de cascadele culorilor, acolo unde domnea tăcerea, nesfârşitul, albul, iar lumina viorie şi calmă emana din ceruri îngheţate şi nu din candelabre de cristal. Şi peste armonia polului, picura din abundenţă armonia muzicii. Acum erau în Finlanda, devorând din Wegelius şi Sibelius, pentru ca apoi să treacă în Suedia, la liedurile lui Lindblad şi nordicele lui Sjőgren.

În Norvegia au trecut graniţa trei; la lumina aurorei boreale, deschisese ochii şi Corina… Aici au stat cel mai mult, îmbătaţi de lirica lui Grieg şi rapsodiile lui Svendsen. Pe Beethoven îl uitaseră de mult, în timp ce zăpezile cădeau mereu grele şi tăcute peste câmpiile sălbatice, aşa cum grei şi tăcuţi coborau peste Lili, primii fiori ai bolii… După şase ani se reîntoarseră în ţară. Urmă apoi toamnă. Grelele perdele mov erau date în lături, ca să pătrundă cât mai mult lumina galbenă şi rece. Odinioară, la umbra aceloraşi perdele mov, după şase măsuri executate în furtuna nebună a agoniei, se oprise calmă. Şi în seara aceasta calmă, furtuna se potoli din nou… Era rece pretutindeni. Dar tot Beethoven, uitat de atâţia ani, fu acela care reveni şi topi în zbuciumul armoniei sale, gheţarul cu reflexe sălbatice, într-o apă mai adâncă, decât aceea a tăcerii de atunci. Însă nu mai era „Egmont”, ci „Cântul Morţilor” din „Eroica”. Dincolo de Palatul Justiţiei, un cârd de cocori trecea grăbit în jos, cu fâlfâiri fâşâite de aripi. În salon coborî tăcerea. Doctorul reveni. De deasupra ruinelor, nouraşul alb dispăruse. Lăsat mai jos spre văi, se destrămase prin vârfurile tremurătoare ale pădurilor. Corina rămase gânditoare, cu coatele pe pianul cu clape negre şi cu capul între palme, privind pe deasupra caietului cu note spre un punct imaginar. Şi în lumina dimineţii, i se contura şi părul castaniu pieptănat simplu şi ochii statuari şi întreaga figură, care nu avea nimic atrăgător şi totuşi avea ceva. Şi acel ceva se găsea în calmul imens, sub care se ascundea un zbucium interior îngheţat. Nu mai era Corinel de adineauri, era Corina lui Sjőgren. -Tăticule, de ce oare „Egmont” te face să plângi?… II

Maşina cu reflexe violete făcu o curbă graţioasă la colţ şi se opri cu

zgomot înfundat de cauciuc, lângă poarta de zid, claxonând scurt de două ori. -Lucian… În sfârşit a venit, papà... Eu am plecat. - Şi se sculă furtunoasă, repezindu-se spre cuier.

-Corinel, dar nici n-ai băut tot laptele. Mai stai puţin… -Sigur… Dar tu cum nu mergi cu noi? Ce va spune Lucian, când va auzi că nici azi nu vii? -Mai bine zis ce va spune când va afla că data viitoare vă întovărăşesc şi eu, - replică doctorul, zâmbind celuilalt Corinel, de dincolo de clarul oglinzii, care-l privea cu ochi dojenitori de după borurile mari ale pălăriei de paie. -La revedere, papà!... Se auzi o uşă închisă răsunător, apoi alta, un coborât vertiginos de scări şi un zgomot de maşină care pleca lin. „La revedere, papà!”… Papà nu mai bău nici el laptele. Nu că la poartă ar mai fi fost vreun coleopter violet cu picioare de cauciuc, care să-l răpească şi să-l ducă spre alte lumi. Dar, o altă lume, tăcută şi albă ca ţinuturile polare, îl aştepta, îl chema. Sub clopotul mare de sticlă, urâtul batracian priveşte mai departe, cu ochii lui largi acel punct indeterminabil, în timp ce pielea umedă îi tremură mereu, tăcută. Balonul cu lichidul colorat aparte se odihneşte rece deasupra unei lămpi stinse, iar în cele două eprubete, acoperite cu vată murdară şi conţinând acea materie vâscoasă de culoarea ierbii prea mult sorită, mişună nevăzute acele vietăţi mici, care coborâseră odinioară, grele şi tăcute ca zăpezile nordului, peste viaţa unicei fiinţe. „Mi-ajunge vârsta… E rândul vostru de acum… E al tău”… Şi azi e rândul său de a spune aceleaşi cuvinte. Dar cui?… Corina!… -Corinel, fii atent… Am trecut exact pe lângă brad… -Ei, şi… Doar eu ce-am vrut… Urmă un scrâşnet înfundat şi maşina stopă. -De ce-ai oprit chiar aici, la mijlocul podului? -Îmi place s-ascult zbuciumul apelor repezi. -Mda, e bună ideea, dar priveşte, vine din faţă un camion. Şi nu va putea trece cu noi cramponaţi aici. -Nu-i nimic. Îl vom determina şi pe el să admire câtva timp claritatea Sadului. Şi deschizând portiera, Corina coborî repede, desfăcu motorul şi începu să se uite cu atenţie la conglomeratul fierbinte de ţevi şi roţi. Lucian nu putu suporta această situaţie, ci luă un cleşte de jos şi coborî şi el de cealaltă parte a maşinii, descoperind motorul complet. -E serios cazul, Lucian, nu-i aşa? -Da, e foarte complicat… Nu ştiu ce vom face, - şi începu să bată cu insistenţă în tăbliţa ce indica marca şi numărul fabricaţiei, ca şi cum ar fi

voit să desfacă un şurub înţepenit de veacuri. -Se apropie. Dar mare viteză mai avea… Nu te uita aşa direct. U, ce încărcat e… -Nu ştiu cum de a rezistat până aici. E un „Blitz”. -Cu-atât mai bine. -Oare va sta? -Mai întrebi… Doar de va vrea să treacă prin apă. Dar ce va face cu aşa povară în spinare? -Da, a şi oprit!… -Tu ce faci? Ai încetat să mai baţi acolo? Sau poate n-ai instrumente. Aşteaptă. Şi repezindu-se în maşină, veni încărcată cu o grămadă de chei, cleşte, bidoane, pe care le răsturnă cu zgomot lângă Lucian. -Începe… Nu vezi că indivizii au scos capetele pe fereastră şi ne privesc alarmaţi? Vrând-nevrând, îşi ridică mânecile, se dădu câţiva paşi înapoi, după care, alegându-şi o cheie potrivită, începu să desfacă cu atenţie tăbliţa indicatoare a mărcii. Corina privi câtva timp această operaţie, apoi se retrase nervoasă de lângă maşină, plimbându-se cu nerăbdare pe pod şi uitându-se pe ascuns la camionul ce-i fixa atent cu ochii lui sticloşi şi mari. Din când în când le trimitea claxonări insistente, la care „catastrofaţii” nu răspundeau nimic. După multe sforţări, Lucian reuşi să desfacă mica placă ornamentată şi acum o ştergea cu îngrijire cu ulei şi pe o parte şi pe alta, urmând să o pună la loc. O adiere uşoară venită din defileu, tremura încet frunzişurile. Iar în apele neastâmpărate ale Sadului, se oglindeau sinuos, în jocuri capricioase, o umbră roz, o pălărie albă de paie cu boruri mari şi o salcie transparentă. -Termină, Lucian. Ajung douăzeci de minute. Am impresia că vor să vină să ne ajute. -De când am terminat… Du-te şi-i dă drumul. Motorul îşi reîncepu duduitul ascuns, cu accentuări revenite, în timp ce instrumentele se reîntorceau zgomotoase în maşină. Frâna se desfăcu uşor şi în urma lor rămase podul alb şi pata de ulei vărsată anume de Lucian în praful sticlos. Indulgentul camion voi să le acorde câteva întrebări curioase şi compătimitoare, dar coleopterul cu reflexe violete trecu fulgerător pe lângă namila prăfuită şi supraîncărcată cu colete „Herdan” şi „Stirbey”. Totuşi cei din interior avură timpul suficient de a vedea miraţi şi

lămuriţi totodată pe cei doi catastrofaţi, care râdeau cu hohote. -Ei, şi acum încotro, Corinel? -Încotro? Înainte… Sau poate vrei să zburăm. -Bine că mi-ai spus, ca să încep să mă fixez. -Sigur… Ţine-te bine. Conducătoarea mânui câteva comenzi moarte, apoi făcu un gest vag. -Pe mai târziu. Avem aripile umezite de rouă. -Atenţie!… Curba… -În sfârşit, de când o aştept… Maşina parcurse serpentina cu o graţie riscantă, înclinându-se ameninţător spre umbra întunecată a brazilor. În faţă apăru defileul, cu contururile estompate într-o ceaţă albăstruie şi punctat cu roşul turnului de la intrare. -Mergem în jos, Lucian? -Cum vrei. De ce să nu ne oprim la ruine? -Nu, m-am săturat de zidurile goale. Dacă ar fi un castel cu adevărat, l-aş prefera. -Bine, atunci mergem la castel… -La al cui? -La al meu… -A, la castelul dumneavoastră, „Excelenţă”…. -Desigur, duduie… -Chiar, Lucian, azi ce facem? -Azi… Nici nu m-am gândit. -E rândul tău doar. -Da… Eu fac pe contele, iar tu să fii o duduie drăguţă, pe care o întâlnesc pe drum. -Ei, cum mă întâlneşti pe drum… -Voi trece cu maşina pe lângă tine, în timp ce tu o aştepţi pe a ta. -Ba nu, nu-mi place să aştept. M-am oprit, având o pană la motor. -Dar unde-ţi va fi maşina? -Nu te îngriji de amănuntul acesta. -Fie… Perfect. Apoi mergem la castelul meu. -Şi eu, ce sunt? -Tu? Ce vrei… O institutoare, voiajeră… N-are importanţă… -Bine…Sper că voi fi o guvernantă. -Indiferent. Mă urc puţin înapoi, ca să avem o distanţă oarecare. Să joci bine… La revedere…

-Idem. Maşina începu să se caţere spre serpentină, în timp ce Corina cobora încet, spre poalele celuilalt munte, încoronat ca de o coroană gotică, cu aceleaşi ziduri ale trecutului. O duduie îmbrăcată într-un roz simplu şi cu o pălărie albă de paie cu boruri mari, stătea aplecată curios deasupra unei buturugi, acoperită cu muşchi, iarbă măruntă şi gâze. Putea să fie vreo grindă din podul ce ducea odinioară la ruinata cetate de sus, dar prea era cioturoasă şi mâncată de vremuri. Din partea cealaltă, o limuzină cu reflexe violete coborî încet, până se opri prin apropiere. Din ea păşi uşor în afară un tânăr, îmbrăcat simplu dar elegant, din care emana o distincţie impunătoare. -Îmi permiteţi, duduie? Duduia nu răspunse nimic. -Sper că nu vă deranjez cu ceva, dacă voi îndrăzni să vă pun o întrebare, cu toate că situaţia în care sunteţi e evidentă. -În primul rând, dă-mi voie, domnule, să-ţi spun că e riscant să opreşti maşina pe astfel de pante. -Recunosc, dar prea mi-a părut dramatică starea în care vă aflaţi, pentru a trece mai departe. -Dramatică? Nu-mi închipuiam că un tânăr ca dumneata să vadă atât de negru lucrurile. -O, nu, desigur că chestiunea în sine nu prezintă nimic negativ. Ceea ce m-a determinat să opresc, a fost ivirea unui aparat defect în calea mea. -Nu ştiu ce să văd în ce-ai spus, precauţie, sau nepoliteţe. -Sunt de părere c-ar fi bine să vedeţi o politeţe precaută… -Da, da, e interesant, dar gândeşte-te că ne arde pe amândoi soarele în drum. -Tocmai, de aceia îmi veţi permite să iau chestiunea în fond şi să vă întreb dacă aparatul dumneavoastră a suferit într-adevăr ceva. -Probabil… Sper c-am să încep să cred şi acest lucru. Realitatea e că ne vezi pe amândoi stând pe loc. Ţi-ajunge atât. -E prea mult, încă. Deci e datoria mea să încerc a face ceva cu aparatul dumneavoastră. -Poftim!… Eşti liber să te dedai şi la o astfel de ocupaţie. Necunoscutul amabil se apropie serios de buturugă, începând să-i caute cu amănunţime ascunzişurile goale sau umplute cu pământ. -Da. Situaţia e un pic mai dificilă, de aceea sper că-mi veţi acorda în-

voirea unei încercări. -Desigur, fă ce vrei, dar ai în vedere că soarele arde prea tare. -Voi face tot ce-mi va fi posibil.. Duduia în roz începu să se plimbe agitată şi totuşi zâmbind pe marginea drumului, privind distrată în zare. Departe, în fundul unor munţi, un sat căzuse din cer şi din cădere casele se împrăştiară în toate părţile, găsindu-şi fiecare un colţ de stâncă, de care să se agaţe. -Mi-e imposibil să vă repar maşina. Nu am cu mine instrumentele necesare. Dacă duduia binevoieşte, pot să trimit şoferul să desăvârşească ceea ce am vrut să fac personal. Locuiesc în apropiere. -Nu credeam că o simplă frânare bruscă, poate cere atâta reparaţie. În orice caz, îţi mulţumesc, domnule, pentru amabilitatea ce ai arătat-o faţă de maşina mea. Amabilul se sui în coleopter şi dădu drumul motorului. -Regret, duduie, că n-am putut să vă fiu de un folos mai vizibil, pentru a evita eventualele ocazii de a mai fi acuzat de nepoliteţe. -Nu, domnule, cred că-ţi dai seama că chestiunea alunecă pe un teren nepreferabil pe o astfel de temperatură. -Acum da, sunt într-adevăr acuzabil. Am neglijat condiţia ce mi-aţi pus-o adineauri. Îmi permiteţi să vă ofer ca adăpost locuinţa mea, până ce maşina dumneavoastră va fi reparată? Repet că locuiesc în apropiere. -Mulţumesc… Nu crede că gestul acesta poate aduce ceva nou în ceea ce ne interesează. -Deloc. Tocmai, convins de aceasta, vi-l repet. -Nu-i nevoie. Sper că voi putea rezista încă două ore aici. -Sunt încântat că duduia se arată a fi atât de rezistentă, dar totodată, cred c-ar fi bine s-o anunţ că reparaţia necesită aproximativ cinci ore. Nu cred că i-ar conveni aşa ceva… -Ai o extraordinară calitate de a determina pe oameni să-ţi primească părerile, numai prin plictisitoarea insistenţă a convingerilor. Şi drept să-ţi spun, nu-mi place deloc să fiu plictisită. -Atunci, duduie, pot să vă deschid portiera… -Nu, mulţumesc. Prefer să stau la spate. Maşina porni încet la vale, apropiindu-se de punctul pe unde se putea urca la ruine. La început, între cei doi străini fu linişte. Fiecare îşi muşca în parte buzele, spre a strivi orice urmă de râs. -Nu ştiu, cred că vă place peisajul acesta… -Depinde. Sper că la întoarcere îl voi prefera.

-Sunt încântat şi de atât. În schimb, eu nu sunt de loc. În special mă îndoiesc de adevărul că locuieşti în apropiere. Văd că abia ne apropiem de un castel. -Tocmai faptul c-aţi remarcat vecinătatea castelului, înseamnă că nu mai este mult până la mine. Maşina se opri leneşă la marginea muntelui. -Şi acum, duduie, trebuie să urcăm puţin. -Pe cărarea aceasta? -Da, pe aici. -Ai acelaşi drum cu al castelului. -S-a întâmplat să fie aşa. Urcuşul se arăta a fi greu de la început. Dar cu cât te urcai mai sus, cu atât văile se depărtau şi deveneau mai interesante. -Îmi veţi permite să vă ofer braţul? Muntele e cam în pantă. -Mulţumesc. Sunt îndeajuns de rezistentă. -De altfel am recunoscut aceasta şi adineauri. -Nu eşti de părere că la suiş nu se vorbeşte niciodată? -Respect sfatul acesta, atât timp cât se referă la persoane nerezistente, ceea ce nu e cazul acum. -De ce iei rezistenţa în aşa fel, încât să nu mai poţi da atenţie la frumuseţea unui colţ din natură văzut pentru prima oară. -Adevărat. Avem dreptate amândoi. Eu sunt familiarizat cu acest peisaj. -Atunci, pentru că n-ai ce admira ca mine, poţi să-mi oferi braţul. -Sigur… Acum încep să-mi… -Termină! Vrei să trezeşti tăcerea din somn? După câtva timp de oboseală, ajunseră la ruine. O perdea încâlcită de copăcei ţepoşi formau un al doilea zid de apărare, poate mai de netrecut decât acel de odinioară. O potecă mică, şerpuită, conducea pe sub fostul portal, din care nu mai rămăsese decât un perete dărâmat din piatră şi spălat de ploi, de marginea căruia atârnau câteva cărămizi în rotund, arătând vechea boltă. -În sfârşit, am ajuns. -Într-adevăr, suntem şi la castel. Mai e mult până la dumneata? -Nu prea, cam patru metri. -Întotdeauna faci glume de acestea? -Nu v-aş putea spune precis, dar sunt sigur că mai întotdeauna îmi sunt luate vorbele drept glume. Dar aceasta nu ne împiedică să intrăm.

-Depinde… Vreau mai întâi unele precizări. -Voi juca cu plăcere şi rolul unui ghid, dar nu înseamnă să priviţi atât de mirată în urmă, dacă eventual e pentru prima dată când aveţi ocazia să vizitaţi un castel. -De loc. Ceea ce mă miră, e că seamănă grozav de mult cu al nostru. Necunoscutul îşi muşcă buzele. Nu credea că o guvernantă putea vorbi astfel. -Serios? Cu atât mai mult, mă bucură această identitate. De aceea îmi permiteţi: Contele de Waterloo. -Da? Îmi pare bine. E interesantă coincidenţa. Doream de mult să întâlnesc un membru al acestei familii, de care se vorbeşte foarte mult la noi. -O, sunt încântat că numele meu e aşa de cunoscut. Binevoiţi să-mi spuneţi cu cine am onoarea? -Contesa de Sessenheim! Excelenţa-Sa rămase uimit. Nu se aşteptase ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură. -Atunci cred că mă veţi scuza pentru atitudinea ce am avut-o adineauri. Nu credeam că puteţi reprezenta o familie, de care am auzit de atâtea ori. -Nu face nimic. Din contră, îmi place. -Şi îmi închipui că nu-mi veţi mai refuza braţul, când am fericita ocazie să vă ofer castelul meu… Şi trecură pe sub vechiul portal. -Priviţi la bătrânul Roger. E un om de o energie extraordinară. Îl admir numai pentru muşchii şi sprâncenele sale remarcabile. -Şi ce unghii fioroase are… -Puteţi vorbi mai tare. E surd ca şi piatra porţii pe care o păzeşte. Ajunseră sus. Locul pe care îl împrejmuiau ruinele de azi, era destul de întins, împodobit cu câţiva brazi, deformaţi de vântul ce căuta să-i smulgă mereu. Şi de aici se vedea totul până departe: linii tremurânde, scânteieri de ape, vârfuri ascuţite de biserici şi reflexe roşii de ţiglă. Toate se conturau precis şi fantastic, trase ca de o peniţă fină şi măiastră. -Castelul e construit de un arhitect suedez. De aceea poate unele amănunte vă vor părea curioase. -Nu prea. Holul se deosebeşte complet de al nostru. E prea violent albastrul de aici. -Nu-i vina mea. Lui Jacques i-a plăcut nuanţa aceasta.

-Cine e Jacques? Contele de Austerlitz, de care am auzit? -Nu… Şi totuşi nu pot să-i calific rolul în acest castel. La început a fost un simplu curier şi peste câţiva ani a ajuns administratorul mai mare al casei. E priceput dar tăcut ca o armură medievală. De altfel mă mir că nu ne-a întâmpinat până acum… -Şi uşa aceea unde duce? -Acolo e sala armelor. Veniţi chiar s-o vizitaţi. Pe lângă alte lucruri, avem şi două relicve importante. -Începe să devină interesant castelul acesta. -Mai târziu vă veţi convinge şi mai mult. Aici e sala armelor. E cam întuneric, dar veţi putea deosebi măcar contururile. În partea stângă a uşii sunt pintenii unui sarazin, alături scutul capturat de un strămoş într-o cruciadă… Ei, dar ceea ce-i interesant, acolo lângă vitraliu veţi putea vedea platoşa şi casca Prinţului Negru, precum şi mantia purtată de Eminenţa Cenuşie. Amândouă rămăşiţele îşi păstrează săbiile. -Da, sunt lucruri impresionante aici, dar e prea rece. -Să mergem. A, uitaţi-l şi pe nelipsitul Jacques. Ne aştepta. Vino, mutule, să te prezint contesei de Sessenheim. Mutul se apropiase probabil, căci contesa îi oferi graţios mâna, zâmbindu-i prelung. -Jacques, vei trimite întâi şoferul la răscrucea Fleurdelys să repare maşina Excelenţei-Sale, apoi vei pregăti ca dejunul să fie servit în Aripa narcişilor. Jacques fu mai mut ca oricând; se depărtă cu paşi înceţi şi în urma sa uşa se închise tăcută. -Şi acum să trecem în aripa dreaptă. -Narcişii sunt florile dumitale preferate, conte? -Nu, îmi place numai acea parte a castelului, din cauza poziţiei sale. Cât despre… Contele de Waterloo se opri pe loc, uitându-se mirat în jos. -Dar ce-i? -Interesant… Iar a dispărut… -Cine? -Era aici, sub girandola aceasta italiană, o copie în fildeş a Dianei… N-o mai văd. A rămas numai cristalul. -Poate că tot Jacques… -A, nu, înţeleg… Roger e explicaţia. Ce are bătrânul faţă de această statuie, că de câte ori plec de aici, o ia şi-o ascunde, pentru ca la întoarcerea

mea s-o pună la loc. Se vede că azi am intrat prea devreme în salonul de fildeş. -Ce portar ciudat! -Totul e aparte aici, de la umbra transparentă a parcului şi până la obscurul capelei. În sfârşit, de aici începe aripa narcişilor. Tabloul cu acelaşi nume a suferit un accident, dar când eram mic, avea un colorit interesant… -Parcă e o uşă acolo… De ce e sfărâmată? -Pe acolo se dă într-un coridor, care corespunde cu insula de pe lacul din parc. Se spune că un oarecare prinţ, urmărit politic, Orlando de Tannenburg, ar fi fost ascuns de tatăl meu acolo. La percheziţie însă, descoperindu-se că peretele e dublu, au sfărâmat uşa. -Şi l-au prins? -Nici n-au pus mâna pe el, dar nici nu s-a mai auzit nimic de persoana sa. La câteva luni totuşi, i s-a găsit o batistă pe treptele foişorului de faianţă. -Unde vine acest loc? -Tot în parcul castelului. Îl veţi zări în curând. Veniţi pe aici. Coridorul acela duce în bibliotecă. -Excelenţă, vezi să nu te împiedici de piatra din faţă, - îl avertiză zâmbind contesa, arătându-i o bucată mare de calcar, la umbra căreia se făcuse un muşuroi de furnici. -O, aceasta reprezintă o valoare de neînchipuit. Se zice că ar fi o fărâmă din Kaaba mahomedanilor, găsită la câţiva metri de locul unde căzuse cea mare. -N-aş fi crezut că sunt oameni, care se pot închina la pietre de var. -Nu-i nimic. Nu e aceasta singura curiozitate. Treceţi dincoace, în salonul de ametist şi veţi vedea un pian cu clape din aceeaşi piatră preţioasă, nuanţată în două varietăţi. -Un pian? Atunci vom avea ocazia să ascultăm puţină muzică…Nu-i aşa, conte? Contele se depărtă, părând că dă la o parte o perdea mare şi grea. -Întâi veniţi să admiraţi parcul de la înălţime. În stânga se vede scânteind lacul, punctat de insula de care v-am amintit. Lângă cei doi brazi se varsă cascada, pe marginea căreia se vede foişorul de faianţă, smălţuit în mov. E ridicat pe un piedestal gol, împărţit în cămăruţe, iar apele cascadei trec pe dedesubt. Când e linişte, zgomotul lor se armonizează minunat. -Şi de ce sunt atât de închise la culoare, apele lacului? -Pentru că au văzut prea multe.

-Ei, dar acum, conte, cântă-mi ceva la pian! - insistă contesa zâmbind şiret. Excelenţa-Sa tăcu. Până acum dusese conversaţia, însă de data aceasta se găsi în faţa unui punct critic. -Trebuie să vă precizez că nu am nici o partitură. -Nu-i nimic. Vei putea şi fără ele. -Desigur, dar muzica pe care o veţi asculta va fi denaturată. -Îmi plac grozav denaturările. -Şi ce doriţi să vă cânt? -Ce doresc? Aşteaptă puţin… Şi în timp ce oaspetele se gândea, contele zâmbea la rândul său satisfăcut, ca un om ce a găsit o soluţie la moment. -Ştii ce? „Egmont” de Beethoven. Fură câteva clipe de tăcere, după care muzica începu, dar metamofozată în cuvinte, aşa cum se putea executa la un pian cu clape de ametist. -…şi Egmont, abia coborât în mormânt, văzu spre miezul nopţii aşezându-se un necunoscut pe piatra sub care zăcea. Şi armura străinului era la fel cu a sa. „E Rodomont,- gândi cu ciudă,- el e…Mi-a îmbrăcat şi platoşa. Nemernicul…Mai are o aşa îndrăzneală, după ce m-a ucis?” -Conte, ai greşit de-a binelea… -Nu întrerupeţi. Vă plac grozav denaturările…şi Egmont dădu la o parte lespedea grea, în timp ce clopote sunau în depărtări. Cerul era de plumb. „De ce sună clopote? Cine a murit acum, în mijloc de noapte?” Dar îşi reveni. În faţa sa stătea străinul. „Câine, ai venit să-mi sfâşâi trupul? Nu ţi-ajunge că m-ai ucis? Nu ţi-ajunge că mi-ai răpit logodnica? Ce aştepţi cu corbii şi cu hienele la căpătâiul meu? Mişelule de Rodomont, în gardă!” Şi ducându-şi mâna la spadă, văzu cu groază că spada sa era în mâna străinului. Iar străinul îl privea zâmbind pe sub ascuns. Apoi pieri. În depărtări tăcură clopotele. Cerul era de plumb. Şi Egmont plecă înainte, peste morminte, peste câmpuri, într-acolo unde i se păruse că pierise necunoscutul. Iar târziu de tot, fără să ştie când, ajunse la un castel. Parcă îl cunoştea. Era lumină. Ardeau făclii şi mirosea a smirnă. Sub un candelabru de sticlă, îmbrăcată în alb, logodnica sa Bradamanta era moartă. Egmont îşi ridică viziera mai bine, dar ea căzu din nou, fără zgomot. Şi astfel stătu mult în cumpănă. Deasupra moartei era aplecată o altă Bradamantă, îmbrăcată în alb. Era prea mare linişte, în jur. Prea tare sfârâiau făcliile. „Bradamanta!… Răspunde, tu eşti cea moartă…?” Şi glasul i se stinse în

gât Nimeni nu mişcă. Atunci îşi duse mâna la spadă, dar văzu cu groază că nu o mai are. Spada sa atârnă molatic de mijlocul subţire al Bradamantei celei aplecată peste moartă… Egmont se retrase zdrobit. Iar târziu, fără să ştie când, revenind la mormânt, se întâlni cu un convoi. Era linişte şi mirosea a smirnă. O îngropau pe Bradamanta. Iar Bradamanta cea cu paloşul atârnat de mijloc, se aşeză pe marginea gropii şi aşteptă până ce lespedea de piatră fu pusă greoaie deasupra. Şi mai rămase încă acolo. Apoi târziu, clopote sunară în depărtări. Cerul şi noaptea erau de plumb. Şi Bradamanta cea vie se topi în plumbul nopţii… Atunci Egmont înţelese totul. Nu fusese nici Rodomont. Nu era nici Bradamanta. Când apele morţii se revarsă peste cineva, ele iau chipul aceluia şi aplecându-se asupra lui… Şi contele de Waterloo aplecând-se încet, o sărută uşor pe contesa de Sessenheim… Excelenţă, eşti un mizerabil! - apoi luându-l de mână, începură să alerge spre cealaltă parte a salonului de ametist. -Lucian, ce copii suntem! În jur tăcerea îi întâmpină cu răceala ei. Doar vântul mai era singurul supravieţuitor din zbuciumul existent altădată prin aceste locuri. Amândoi priveau, fără să zică ceva, la zidurile goale, dărâmate de vremuri şi înverzite de ploi, trecându-şi fiecare fugar prin minte cuvintele pe care le spusese adineauri cu atâta seriozitate. -Mi se pare că nu-ţi mai place castelul meu, Corina. -Nu, din contră, încep să-l regret, când mă uit la ce ne înconjoară. Vreau să-mi închipui ce ar fi fost, dacă totul era o realitate. Şi adică de ce n-ar fi… -Opreşte-te aici. Prefer mai mult castele construite de mine. Corina tăcu, părând că nu dă nici o atenţie la cele spuse. Şi totuşi era, nu din indiferenţă, sau poate îi sunaseră străin cuvintele lui Lucian, ci pentru că îşi dădea seama că ceva din interiorul ei devenea precizat, independent, ceva care până acum îi fusese confuz. -…De aceea, contesă, dacă priviţi acum în jur, nu vă opriţi numai la ruina zidurilor, ci mergeţi mai departe şi amintiţi-vă de castelul contelui de Waterloo, care se află acum aici împovărat de ani. Contesa tresări şi rămase puţin încurcată, până când îşi luă atitudinea necesară. -Într-adevăr, conte, parcă ieri m-ai adus să-ţi vizitez castelul, pe când mai era încă în toată splendoarea sa, ca şi dumneata. -Ştiu, îmi amintesc când v-am întâlnit pe drum, oprită din cauza ma-

şinii, luându-vă drept o guvernantă… -Iar eu credeam că am de-a face cu vreun lacheu de prin împrejurimi. -Mai ţineţi minte salonul de ametist, în a cărui rămăşiţă ne aflăm acum. -Desigur, de unde se vedea parcul în toată întinderea sa. -În colţul acela se găsea pianul cu clape din aceeaşi piatră preţioasă, la care v-am cântat „Egmont”… -Complet denaturat… -Din cauza lipsei de partituri… Ce tânără eraţi, contesă, pe atunci, când după execuţie v-am sărutat… -Şi când te gândeşti că acum abia te mai ţii, pe picioare… -E groaznic să mai stai măcar o zi în acest castel, care se pierde din ceas în ceas. Stau câteodată noaptea şi ascult cum se topeşte toată măreţia sa, cum se spulberă tot ce a fost odată viaţă. Aud chiar pietrele din ziduri, măcinându-se înfundat şi scurgându-se în jos, în timp ce ţărâna le umple golurile. -Şi locuieşti singur aici, conte? -Ce fericit aş fi dacă aş sta singur. Dar o lume întreagă de nebuni, de închipuiri şi-au dat întâlnire aici. E de ajuns să sclipească prima stea pe cer şi cu toţii îşi fac apariţia… Haideţi dincolo. Cred că vă mai aduceţi aminte şi de aripa narcişilor, de unde, tabloul cu acelaşi nume, a fost furat într-o noapte. -Dacă nu mă înşel, uşa aceea duce în salonul de fildeş. -Aşa e. Ce memorie bună aveţi. Şi acolo cristalul, pe care se odihnea copia Dianei, a rămas, iarăşi gol, sub o aceeaşi girandolă italiană. Roger a răpit într-o seară statuia şi de atunci nu a mai înapoiat-o. Mi-e groază când mă gândesc la scena ce am văzut-o, când m-am dus să i-o iau înapoi. Înnebunise de-a binelea bătrânul şi abia intrat în vizuina lui, s-a şi repezit asupra mea. Apoi s-a retras încet lângă Diana şi aplecându-se protegiuitor asupra ei, a început să mă fixeze cu o privire pe care n-am s-o uit niciodată, strecurată sălbatic prin desimea enormelor sale sprâncene. Şi mai ales unghiile acelea fioroase, aplecate asupra fildeşului gol… Nu, să nu mai vorbim de el… -Dar cu Jacques ce s-a mai făcut? -Jacques… Sărmanul Jacques e mai mut ca oricând şi mai ciudat decât oricine. Şi acum în aparenţă a rămas credincios serviciului său, dar s-a prelins şi în el întunericul nebuniei. Nici nu-l auzi când trece pe lângă tine. Seara, când pătrund până la noi sunetele clopotului de la biserica din

vale, fiindcă un alt mijloc de orientare nu mai avem, apare el, gătit după toate regulile etichetei şi cu aceeaşi ceremonie bate de câteva ori într-un gong hârbuit, pentru cina la care trebuie să mă duc numai eu singur. Apoi dispare. N-am vrut să-l urmăresc, dar odată, fără să vreau, l-am surprins strecurându-se spre foişorul de faianţă. -A, da… Nu s-a prăbuşit de atunci? -Nu, e în picioare, dar a căzut aproape tot smalţul de pe el. Aruncă acum nişte reflexe atât de înşelătoare, asemenea unui întins de apă pe care ai turnat ulei. La fiecare şase luni, de câţiva ani încoace, găsesc câte o nouă batistă pe treptele sale, cu monograma prinţului de Tannenburg. Iar într-o seară era deschisă şi pătată de sânge uşa aceea sfărâmată a peretelui dublu, care corespunde în parc. -Nu ştiu cum de mai locuieşti aici. -Asta mă întreb şi eu câteodată, de ce mai continui să rămân aici, unde şi-au dat întâlnire toţi demonii şi toţi morţii. Până nici cei din sala armelor nu au astâmpăr. Şi tocmai acesta e motivul pentru care Jacques îşi petrece nopţile în foişor. În fiecare seară, oricum ar fi vremea, cei doi, Prinţul Negru şi Eminenţa Cenuşie, coboară în parc lângă cascadă, spre a-şi încrucişa spadele. Şi singurul spectator e Jacques, întovărăşit de noapte. Se bat cu înverşunare, fără a se învinge unul pe altul, până la cântatul cocoşilor în miezul nopţii, când se retrag în locaşurile lor, pentru ca a doua seară să revină şi să continue. Am încercat într-o zi să le iau săbiile, dar nu le-am mai găsit. Le-au ascuns undeva prin subteranele foişorului, ca să aibă cu ce să înceapă, în fiecare noapte, o aceeaşi luptă, fără sfârşit, la rezultatul căreia nu vor ajunge niciodată. E înfiorător… Aş vrea să plec, să nu mai stau aici, dar îmi dau seama că mi-e imposibil. Din depărtare, fluieratul ascuţit al unui tren săgetă aerul. Fu de ajuns, pentru ca totul să se prăbuşească a doua oară. Cei doi se priviră pe loc, fără să zică nimic. De altfel, la ce-ar mai fi folosit cuvinte, când un singur zgomot era destul să le arate cu câtă repeziciune trecuse timpul; personalul de „ora două” ieşea din defileu. Fără să mai stea pe gânduri şi ţinându-se de mână, „bătrâna contesă” şi „vârstnicul conte” începură să alerge la vale, alegând cărările mai ocolite, spre a avea spor la fugă, în timp ce pe creştetul său totul se topea uşor, ca şi cum ar fi fost clădit din ceară, iar jos, în vale, uitatul coleopter le făcea semne disperate, întrebuinţând toată scânteierea reflexelor sale violete, dornic de a-i răpi şi de a fugi cu ei din soare. -Ce repede a trecut vremea.

-Sigur… Odată ce ne-a acordat soarta în treacăt titlul de conte, nu puteam păstra acest privilegiu până la nesfârşit… Dunga albăstruie de fum se prelinse fulgerător pe lângă serpentină, pădurea de brazi şi podul de peste Sad, până când apăru, în faţă, peisajul înroşit de ţiglă. -După-amiază ce faci, Lucian? -Mi se pare că plec în sus. Dar mâine dimineaţă mă reîntorc. -Atunci pornim din nou… -Vin să te iau la aceeaşi oră ca azi. -Mâine merge şi papà. -Serios? O, atunci e minunat. -Dar numai sigură nu-s. Îl cunosc doar… Şi unde vom merge? -La fel. Lăsăm totul în urmă şi fugim spre defileu. -Însă inversăm rolurile. -Bine. Atunci tu vei fi aceea care vei trece cu maşina pe lângă mine. -Da, tu eşti un prinţ, iar eu o fată oarecare… Sau nu, tot o prinţesă şi eu… -De ce să nu preferi limita… Fii o regină. -Exact, o regină… Da, da, voi fi Ecaterina Rusiei, iar tu… -Potemkin. -S-a aranjat… Sperăm că mâine nu vom întârzia ca azi. Opreşte, am ajuns. Numai de n-ar ploua. -Nu, sunt sigur că nu se va întâmpla aceasta, cu toate că e o aşa de mare căldură. Şi căldura era atât de apăsătoare, încât şi tăcerea se oprise pe lângă ziduri, ţinându-şi cu greutate răsuflarea. III

Scările erau azi mai numeroase şi mai grele la urcat ca niciodată.

Nici un zgomot de nicăieri. De pretutindeni, lumina soarelui te orbea în încleştarea ei fierbinte. Corina ajunse sus, cu senzaţia greoaie că-i din ceară. Şi din aceeaşi materie moale îi păreau că sunt şi treptele şi zidurile şi florile. Parfumul violent al unor crini o determină să se strecoare înceată în salon, unde domnea o aceeaşi atmosferă înăbuşitoare. Se aşeză tăcută lângă pianul deschis. Câteva note sunară mirate într-un acord minor. Pălăria de paie cu boruri mari se desprinse uşor şi plecă pe scaunul de alături, de pe capul ce

se aplecă obosit pe luciul din faţă. Florile tăcerii se deschideau din ce în ce mai mult şi mai cuprinzătoare, din bobocii de vată transparentă. Nu ştiu cât stătu aşa. Îşi dădea însă seama că timpul trecea încet, greoi, ca un melc împotmolit, într-un clei cald. Din când în când, câte o clapă neagră se apleca în jos, fără să scoată nici un sunet. Şi coardele păreau azi din ceară. Deodată ridică mirată capul. Ceva se petrecuse în salon. Da, era sigură, nu numai de prezenţa schimbării, dar că acel ceva se întâmplase în spatele ei. I se părea că perdeaua fusese aceea care tremurase, totuşi nu întoarse privirea înapoi. În luciul pianului ferestrele toate se oglindeau confuz. Se apropie de el, dar lumina soarelui o respinse cu putere. Cine o anunţase de acest mic fapt în toropeala de care era cuprinsă? Şi de ce tresărise atât de mult? Se ridică şi ieşi încet din salon. Aici liniştea era mai luminoasă. În curte, câteva găini stăteau întinse în praf pe o parte, cu ochii întredeschişi, răsfirându-şi penele la soare, în timp ce frunzişurile priveau timide în jos. La capătul scărilor apăru o umbră aplecată, cu paşii înfundaţi în pâsla papucilor. -Baba, tu eşti? -Eu sunt, da, dar nu mai pot. Abia mă mai simt de atâta căldură. -Ţi-a spus azi tăticul ceva? -Nici nu l-am întâlnit de dimineaţă. -Sigur… Ţi-ai mai găsit să facă ceva. Unde e Lola? -Javra? Unde ştii… -Şi te-am rugat azi dimineaţă să schimbi câinii de acolo. -Dar ce, nu stau bine acolo? Soarele nu-i arde, au paie, apă, ce mai vrei? -Lasă c-am să-i mut eu… Şi tu eşti la fel ca tăticul. Uşa laboratorului era pe jumătate închisă. Se dădu fără zgomot la o parte ca o perdea şi în cadrul ei apăru Corina. Păşise încet şi grav, cu figura cea mai supărată din lume, iar acum se oprise în prag, privind de sus spre papà. Dar papà nici nu-şi dădea seama că în spatele său se află vreo fiinţă. Aşezat pe scaun într-o poziţie destul de incomodă, se agita necontenit şi tăcut deasupra microscopului. Schimba mereu lamelele cu o abilitate pe care numai preludiul unei victorii o poate da, iar în jurul său se adunaseră muţi, balonul cu lichidul colorat aparte ce fierbea din nou, suportul cu cele două eprubete şi clopotul mare de sticlă, sub care aştepta acelaşi urât batracian cu privirea resemnată. -Tăticule!

Linişte. Corina redeveni din aceeaşi materie moale, din care păreau făcute şi treptele şi florile şi coardele pianului. Păşi înceată înăuntru. -Papà, m-am întors, nu mă vezi? Papà tresări puţin, dar nu-i dădu o atenţie prea mare. Ridică puţin capul, făcu un semn afirmativ din ochi, apoi după ce fixă mai bine lamela, cu toate că nu era necesar, îşi continuă observările. Ca niciodată, broasca arunca acum jocuri de reflexe ruginii. Ar fi voit, din curiozitate sau poate din cauza prea marii tăceri, să-l întrebe cu ce spălase sărmanul animal, dar îşi dădu seama că omului în alb din faţa ei, îi devenea din ce în ce mai absentă lumea din jur. În adevăr, o altă lume, după care umblase de atâta timp, nu numai el dar şi atâţia alţii, i se contura, în sfârşit. Se vedea ajuns aproape de punctul dorit de mulţi, când să nu mai exclame altora obosit: „M-ajunge vârsta… E rândul vostru de acum. E al tău...”, deoarece desăvârşirea se hotărâse a fi în mâinile sale. -De ce nu-mi răspunzi, tăticule… Destul că nu te-ai ţinut de cuvânt nici azi. Întreabă-mă unde am fost, ce am făcut, ca în alte dăţi. Sau spunemi la ce oră vom pleca mâine. Doar şi tu mergi… Nu-i aşa, răutăciosule? Răutăciosul rămase mut, mai mut poate chiar decât sărmanul Jacques. -Bine. N-ai decât să taci. Ne vom mai întâlni noi şi altădată. Dă-mi lanterna să mă duc s-o scot pe Lola din iadul acela de magazie. Dar nu mai aşteptă în zadar să fie servită, ci se duse singură la sertarul unde ştia că se găseşte. Apăsă de câteva ori, dar lumina întârzie să apară la ferestruica rotundă. -Ţi-ai găsit să mai aibă grijă de ea. Unde sunt chibriturile? Balonul cu lichidul colorat aparte fu acela care-i indică sonor prezenţa lor. -La revedere, domnule doctor… Numai batracianul cu infinitul topit în priviri, avu tendinţa să se mişte puţin spre uşă, dar puterile îi erau prea adormite. -Nu-i nimic. Tu şi cu Baba sunteţi nişte oameni… nici nu ştiu cum să vă mai spun… N-am să mai vorbesc cu voi, niciodată… Uşa reveni la loc, fără zgomot, ca o perdea de umbră. Trecu prin curtea pustie şi înfierbântată, îşi dădu plictisită la o parte părul ce-i căzuse în faţă şi intră în magazie. Aici nu se vedea nimic. Stătu câtva timp în loc, spre a se obişnui cu întunericul, în vreme ce lucrurile începeau să prindă contururi vagi şi fantastice, la puţina lumină strecurată printr-o crăpătură. Aerul era cald şi mai apăsător ca afară, nuanţat cu un puternic miros de benzină. Făcu câţiva paşi înainte, pipăind încet groaza de

obiecte îngrămădite peste tot. O margine ascuţită o zgârie puternic sub genunchi. Se retrase puţin, întinzând mâna şi sprijinindu-se de peretele magaziei, dar o pânză de păianjen, groasă şi încărcată cu rămăşiţe chitinoase, i se încurcă printre degete. Mai mult din cauza întunericului îşi aduse mâna lângă corp, fiind obligată de a face câţiva paşi înainte, spre a nu cădea, dar aceeaşi margine ascuţită o zgârie din nou la acelaşi genunchi. Nu se mai putu ţine drept şi căzu în faţă, întinzând mâinile care se cufundară deodată într-un vas plin pe jumătate cu un lichid cald. Îşi simţi faţa umezită, în timp ce un miros puternic de benzină îi pătrundea în nas. Se ridică cu greu, apoi privi spre crăpătura pe unde pătrundea firul de lumină. Nu zări nimic. Atunci începu s-o cheme de câteva ori. Un scâncet tremurat şi zgomotul înfundat al cozii, care bătea fericită peretele magaziei, anunţau cu insistenţă că persecutata mamă se găsea în faţa ei, la câţiva paşi numai. Voi să se strecoare pe lângă vasul de adineauri, dar ceva mare, rotund, o opri iarăşi. Pipăi cu atenţie şi-şi dădu seama că era vorba de un capac, poate acela care trebuia să acopere lichidul din care făcuse cunoştinţă, chiar acum. Sărmana Lola, în ce loc îngrozitor stă. Îndepărtă puţin capacul, dar mâna i se agăţă de ceva care o zgâriase puternic. O altă piedică. Şi-o retrase repede înapoi, strângând dureros din buze sub senzaţia noii răni căpătate. Stătu câteva clipe liniştită. Coada nevăzutei fiinţe bătea mai departe, când mai rar, când mai repede, în acelaşi loc. Corina se convinse în sfârşit că nu se mai putea aventura pe întuneric. Se uită de jur împrejur în căutarea unei ferestre, dar îşi aminti că uitata magazie n-a avut niciodată aşa ceva. Trebuia deci să recurgă la buzunar. Scoase cutia şi frecă un beţişor, dar lumina nu izbucni. Ce va tresări Lola, când o va vedea lângă ea… Pipăi în lung partea aspră de care nu voise să se aprindă chibritul şi o simţi umedă. Întoarse cutia şi mai încercă odată. Un punct violet, o flacără portocalie şi se făcu lumină… Lumina de care avea nevoie izbucni puternică, orbitoare, fierbinte şi zgomotoasă. În primul moment, Corina nu înţelese nimic. Se uită spre partea unde trebuia să zărească blana albă a Lolei, coada care bătuse până acum insistent, paiele şi apa de care amintise Baba, dar nu le văzu. Distinse totuşi prin transparenţa de iad, că ultima piedică ce o zgâriase puternic la mână, era rămăşiţa unei sănii, legată cu sârmă. Săniuţa construită în Norvegia, cu care zbura, odată, pe lângă fiorduri. Şi mama parcă era alături. Îi apăru fugar imaginea câmpiilor îngheţate, peste care aluneca furtunos. Şi nu era atât de cald altădată… Îşi strânse mâinile la piept, fără să-şi dea seama.

Simţi ceva umed la încheietură… Ceva umed… Ce poate fi? Sânge oare? Dar omul are sânge? Are omul sânge? Doamne, de ce nu-şi poate aminti… Omul nu are sânge. Ba nu. Omul are sânge. Are şi Lola… Şi batracianul acela urât de sub clopotul de sticlă… De ce o fi având aşa ochi mari? Ce-ar zice sărmana broască, dacă s-ar vedea într-o sanie cu ea alături, alergând prin şfichiuirea gerului… I se păru că privirea îi coborâse puţin. Sau poate era o părere. Dar ce-i aceea o părere? Nu, era adevărat. În faţă îi juca, într-o nuanţă portocalie, capacul de tablă. Nu-mi place culoarea portocalie. N-am s-o vreau niciodată... Ce margine ondulată are. Parcă ar fi valurile mării. Dar marea are valuri? Nu, nu are… Ce greşeală a făcut. Marea, marea, este o întindere uriaşă de foc. E de foc? Da, de foc, care arde, arde… Atunci de ce nu s-aprind corăbiile, insulele, palmierii, papagalii? Şi totuşi, mările ard, sună, frig… Toate închipuirile de o secundă se risipiră. Ca un ecou îndepărtat, îi sunau în urechi bubuituri repetate, amestecate cu un sfârâit continuu şi supărător. Un fum greoi, cu miros respingător de carne arsă, îi înăbuşi respiraţia. Voi să ţipe şi i se păruse că ţipase chiar. Marea de foc o cuprindea din ce în ce mai mult şi mai dureros. Ridică mâinile în sus spre cap, ca şi când n-ar mai fi voit să vadă nimic, nici să mai fie văzută. În laborator, liniştea apăsătoare fu întâi zguduită, apoi sfâşiată. Doctorul Virgil Stoenescu făcu un gest nervos şi inconştient, ca şi cum s-ar fi găsit lângă el autorul acestei întreruperi. Lamela se desprinse sub lentilă. Voi s-o aşeze la normal, dar nu reuşi. Degetele îi tremurau ca niciodată. Se aplecă din nou deasupra microscopului şi imaginea îi apăru confuză. Începu s-o fixeze, însă şurubul se învârtea fără nici un efect. Se desprinse atunci nervos şi izbi cu palma în masă. Din colţul opus, broasca descoperită îl privea fix, ca un Budha din argilă, în timp ce sfâşierile pătrundeau din ce în ce mai stridente în interior. Doctorul tresări, ascultând câteva clipe atent. Abia acum, aceste sunete i se conturau în conştient. „La revedere, domnule doctor!” Cine îi spusese adineauri aşa? Se repezi spre uşă. Din partea cealaltă, umbra aplecată a Babei, alerga tot atât de disperată spre aceeaşi ieşire. Se priviră câtva timp opriţi în loc şi fu de ajuns să-şi dea seama amândoi despre ce era vorba. Uşile se deschiseră zgomotoase, iar găinile speriate fugiră din praful din mijlocul curţii. În magazie, lucrurile se conturau fantastic, în jocuri de umbre şi reflexe portocalii. Un fum gros şi cu miros de ars îi întâmpină, usturându-le ochii. Se repezi înăuntru, dar cu toată lumina interioară, nu se putea distinge clar nimic. Uşile mari trebuiau deschise, însă anii le înţepeniseră

definitiv. O sforţare disperată şi cedară. Un curent mare de aer năvăli din afară, jucându-se fugar cu flăcările. Doctorul nu distinse nimic şi totuşi ştia despre ce e vorba. -Corina!… Dar Corina nu răspunse decât prin aceleaşi ţipete denaturate, însoţite de zvârcoliri. Se repezi spre ea s-o scoată de acolo, s-o salveze, să-i înăbuşe flăcările, dar limbile ascuţite îl atinseră sfârâind. Se întoarse spre Baba, care venea înapoi alergând cu o pătură ce atârna pe jos. Fără să se mai oprească, se repeziră amândoi, opriţi de scânduri şi bidoane goale. Pâlpâirile începeau să se mărească, dar Corina fu înăbuşită pe loc. Flăcări fierbinţi se urcau în sus, prelingându-se în afară. Halatul alb sfârâi, părul i se strânse pe cap. Mâinile îl dureau. Se întoarse cu focul în braţe şi voi să se repeadă spre uşă, dar sania îl izbi jos. Baba fu acum aceea care se aruncă asupra lor şi o târî pe Corina în curte. În urmă venea doctorul, stingându-şi cu palmele locurile unde flăcările voiau să prindă proporţii. Jos în praf nu era decât o grămadă neagră, ţipând şi zbătându-se cu putere, din care se mai ridicau şuviţe de foc… O şuviţă de fum se ridica înceată şi din balonul cu lichidul colorat aparte, sub care lampa se stingea încet. În laborator era linişte. Se auzea numai foşnetul câtorva hârtii, care tremurau la adierea de vânt intrată prin uşa uitată deschisă. Lângă clopotul perforat de sticlă, resemnata broască respira mai uşurată. Se uitase până acum cu atenţie la flacăra încă vioaie; acum nu se mai zărea nici o fărâmă de lumină. Îşi desfăcu picioarele de dinapoi cu greutate şi se întoarse spre locul pe unde aerul pătrundea în valuri bogate şi-i mângâia pielea cu reflexe ruginii. Lângă ea, într-un vas întins de sticlă, un lichid galben sclipea ademenitor. Îl privi şi pe acesta câtva timp nemişcată, ca şi cum amintiri dureroase ar fi năpădit conştiinţa ei măruntă. Poate îi defilau nostalgic pe dinaintea ochilor ei largi, întinsuri umbrite de ape, în care se oglindeau şi sălciile şi papura şi cerul. Iar într-un colţ, uitat de lume, boschetul de brusturi, unde şi-a petrecut viaţa şi pe când avea o coadă, precum şi când era îndeajuns de mare, ca să poată cânta. Şi acele nopţi ca amurgurile, cu lună, cu neuitatele întreceri dintre ele… Îşi mai mişcă puţin piciorul, apoi se apropie de fărâma adevărată de amintire. Privi câtva timp prin sticla curată, dar lichidul era limpede. Nu se vedeau nici nuferi, nici umblete de peşti. Se mai înălţă într-atât, încât să-şi poată pune picioarele din faţă pe margine. Ce linişte şi ce nemişcată e apa… Nu o mai aşteptă nimeni… S-au ascuns toate, fără să se mai gândească la ea, că mai trăieşte, că va veni într-o zi înapoi. Dar poate totuşi că nu-i aşa, poate

că e prea obosită ca să le mai vadă... Îşi adună încă odată puterile, apoi sări în mijlocul limpezimii galbene. Se auzi un zgomot surd de lichid agitat, după care urmă o sfârâială continuă. Ce puţin de adâncă fusese apa… Voi să se zbată, să sară înapoi, dar nu mai avea puteri… Simţea cum carnea i se topea dureros în claritatea lichidului, cum devenea din ce în ce mai mică şi mai uşoară. Şi totuşi nu o aşteptase nimeni… Deasupra fărâmei adevărate de amintire, plutea molatic o perdea de fum alb… Molatic pluteau deasupra munţilor caiere albe de nori. Doctorul Virgil Stoenescu trase perdeaua la loc. Baba intrase încet, cu buzele strânse, ca şi cum n-ar fi voit să tulbure o tăcere adâncă. -Tăticule… tăticule, vino mai aproape… Întinsă pe patul ei, rămăşiţa înnegrită a Corinei se zbuciuma dureros. Nu se mai putea distinge nici ochii, nici nasul, nici părul, din grămada aceea respingătoare de carne arsă şi sângerândă, acoperită în unele locuri cu o spumă murdară şi din care se ridica un miros înecăcios. -Tăticule… de ce mă doare într-atât, tăticule… Tăticul nu răspundea nimic. Se plimba de la o fereastră la alta, uitându-se cu atenţie la încuietori, cu toate că nu erau deschise, spre a nu mai privi în interior. Simţea cum se înăbuşă. Ar fi vrut să respire adânc, dar mirosul cărnii Corinei i se aşeza în gât. Pe pat, zbuciumul se mărea din ce în ce. Cearceafurile înnegrite de scrumul umed se frământau într-una, când făcându-se grămadă, când întinzându-se să plesnească. Situaţia era clară, poate mai clară decât toate celelalte cazuri, care i se prezentaseră până acum între zidurile spitalului. Nu se mai putea nutri nici o speranţă. Corina va muri, dacă nu azi, la noapte. Ziua de mâine nu o va mai apuca, nu va mai trebui s-o apuce. Corina trebuia să moară. Paşii îi sunau rari pe lângă pereţi. Voia să fie calm, mai liniştit de cum era. Nu privea de loc patul, deşi îi zărea zvârcolirea. Se străduia să-şi treacă prin minte fraze cât mai lungi şi mai reci din cursuri groase, privitoare la astfel de cazuri, să comenteze eficacitatea doctoriilor celor mai recente, dar îşi dădea seama că gândurile i se încurcau haotic, fără nici o legătură, că în inconştientul său se năştea uriaşa dorinţă de a face ceva, de a desăvârşi ceva. - Mă doare, mă doare groaznic, tăticule… „Tăticule”… Cine îl strigase aşa? Niciodată până acum, cât se aflase îmbrăcat în alb şi înconjurat de strigăte disperate, nu-l chemase cineva astfel. Şi acum… Ochii i se opriră îngroziţi în albul celorlalţi ochi, mai mari

ca oricând. Mâinile i se prinseră de marginea măsuţei din spate. Corina, tu… Dar unghiile, de ce sunt aşa? Nu… Acelea nu-s unghii. Şi totuşi… Parcă se mişcă perdeaua. Ce frumos stau cearceafurile la ferestre. Şi aerul e atât de albastru… Oare mai fierbe balonul? S-o fi închis singură uşa laboratorului când a intrat. Dar el n-a intrat, nu. Aerul poate a stins lampa. Mai bine… De n-ar fi deschis broasca fereastra… Fereastra… Este vre-o una? Aceea de lângă o măsuţă verde. Parcă toate sunt albe… Ba nu, înnegrite de scrum. Şi au sculptate pe margini frunze de tei. Da, teiul se întrebuinţează intern, infuzie, fără dozaj maxim. Nu, măsuţa cu frunze de tei e în spatele său. Stă rezemat de ea… Parcă se gândea la ceva… Da, se gândea… Cearceaful fâşâi ascuţit, rupându-se în mâinile care se zbăteau necontenit. -Tăticule, vino mai aproape… Mă doare grozav… Se apropie încet de pat. Respiraţia îi devenea mai greoaie. Voi să întindă mâna dar şi-o retrase, scuturat de un fior. Grămada neagră se zbuciuma mai cu putere. O pernă îi căzu la picioare. -De ce nu te uiţi la mine?… Fă-mi ceva, nu mai pot!… De ce nu-mi faci?… Să-i facă ceva, dar ce… Corina va muri, va trebui să moară. Dar când? Cu ce o mai putea ajuta? Chinurile îi deveneau din ce în ce mai grozave. Va trebui să moară… Un gând fugar voi să i se oprească în conştient. Căută să-l alunge, dar i se întoarse insistent. Durerea aceasta o putea suprima. O putea ajuta cu atâta. Nu trebuia s-o mai lase în starea aceasta. Dar e groaznic… Nu se poate… Încercă din nou să înlăture această idee, dar îşi dădu seama că era singura fărâmă de raţiune care îl mai stăpânea, îi întuneca totul, i se impunea repetat ca bătăile unui pendul. -Nu mă mai privi aşa, tăticule… Du-te, pleacă de aici, fă-mi ceva… De ce nu vrei să mă crezi? -Dar e groaznic, e înfiorator să-i facă ceva… Calea e una, e una singură. S-o ucidă… Pe cine? Se retrase câţiva paşi înapoi. Nu, niciodată. Niciodată nu va face aceasta… Şi totuşi, gândul de adineauri prindea proporţii, se multiplica la infinit, cu cât voia să-l îndepărteze. Pe măsuţa verde într-un cristal gol, câteva flori se vestejeau. De ce oare nu s-a pus apă azi… Florile nu pot trăi fără acest element necesar. Nici alte plante, nici animalele… Apa poate fi considerată… Depinde, încă nu s-a hotărât. Totuşi lipsa ei aduce moartea. Moartea… Nu,

nu vreau s-o ucid… Nu se poate… O a doua pernă se prăbuşi izbită cu putere pe duşumea. Ţipetele Corinei deveneau mai pătrunzătoare, mai disperate. Chinul era din ce în ce mai mare. Lângă uşă, Baba stătea nemişcată, cu figura îngrozită şi purtând ochii când la unul când la altul. Aştepta şi ea ceva, dar nu putea şti ce anume. Doctorul îşi duse mâna la frunte. Trebuia să judece cazul raţional, aşa cum se prezintă. Nu e singurul. Al câtelea o fi însă? Nu interesează numărul… În faţa lui se află un pacient. Dar pentru Dumnezeu, trebuie să fie calm. Se află un pacient. Care va muri. Nu se ştie când. Moartea e sigură. Însă, până atunci, se chinuie îngrozitor. Zbuciumul devine din ce în ce mai mare. Sfârşitul întârzie prea mult. Care e datoria sa? Mai poate salva viaţa? Nu, aşa ceva e imposibil. Totuşi poate permite ca aceste dureri inutile, să mai chinuie fărâma de viaţă? Are vreo logică desconsiderarea lor? Nu, desigur că nu. Nu trebuie lăsate să mai continue. E de datoria sa. E de datoria sa. E obligat să intervină, cât mai repede, să le suprime. Şi cu ce mijloace ar putea aduce la îndeplinire acest lucru? Chestiunea e evidentă, deoarece viaţa e o funcţiune hotărâtă de a înceta… Singura soluţie e moartea… Moartea, singura soluţie. Ce a vrut să spună? Moartea e un fenomen care urmează… Când? Se pare că atunci când apa… Da, apa. De ce nu s-a pus azi apă la florile din cristal… Da, cristalul în formă de coloană grecească. Îşi mai aminteşte ce fel de coloană e. Nu e dorică, nu e corintică. Corintică… Corina… Nu, trebuie să fie calm. Corina e pacientul de adineauri. Desigur, chestiunea e hotărâtă. O doză dublă, introdusă cât mai repede. Trece probabil un sfert de oră numai. Sau mai puţin. Şi pe urmă… -Tăticule, până când vei sta aşa nemişcat… De ce nu vrei să mă crezi că mă doare… Tăticule… Tăticule… Nu, Corina, nu se poate. Nu va face aşa ceva niciodată. Ce număr are pacientul? Dar pacientul e fiica lui. Fiica lui, Corina… Niciodată. Doza trebuie luată dublu… Care doză? Moartea nu e singura soluţie. Şi totuşi e singura cale. Nu, nu se poate. Lăsaţi-mă în pace. Nu vreau… De ce mă forţaţi să ucid? De ce nu s-a pus apă la flori? Oare mâine se va pune? Mâine… Ce înseamnă mâine? Înseamnă că fenomenul viaţă, mâine nu mai există... Şi moartea e un fenomen. Nu, nu-i fenomen. Moartea… Lăsaţi-mă în pace. Moartea nu există. Nu e un fenomen, care se găseşte în natură. Dar natura e fenomen? Frunza aceea este oare natură? Cum poate fi aşa ceva... De ce oare fuge pasărea aceea după musculiţă? O

va prinde oare? Poate că e moartă. Că are doză dublă... Dar ce, moartea e dublă? Doctorul tresări puternic. Strigătele încetaseră câtva timp, pentru ca apoi să continue mai grozave. Cearceaful era numai fâşii, de care degetele înnegrite mai trăgeau încă. Zbuciumul ajunsese la punctul de la care se desfăcea în bucăţi umezite de un lichid cleios şi negricios, corpul însângerat se zbătea cu disperare, ca un vierme strivit pe jumătate în praful din mijlocul drumului. Încetă de a-l mai striga pe acel ce nu voia s-o ajute cu nimic. Durerea îi întunecase totul. Voia să-şi înăbuşe şi ţipetele, dar nu putea. Ar fi vrut să strige până să i se sfărâme gâtul, să-i plesnească vinele. Sau să zboare cu o iuţeală uriaşă prin ceruri îngheţate, prin funduri de mări, numai să-şi distrugă durerea, care creştea din ce în ce mai mult. Doctorul, revenit puţin la realitate, îşi dădu seama că situaţia devenea încordată, de nesuportat. Voia să vâre degetele adânc în urechi, sau să plece din cameră, dar nu înţelegea ce era acea forţă inconştientă, care-l ţinea ţintuit aici. Trebuia să facă însă ceva. Să facă ceva, dar ce? Să fie calm, raţional. Situaţia se prezintă aşa cum este. Pacientul se găseşte în punctul la care au mai fost atâţia alţii. Aşa, cât se poate de obiectiv. Moartea era deja hotărâtă. Nu mai există nici o posibilitate de a salva viaţa. De ce atunci să lăsăm să se mai continue chinul, care se referă exclusiv la viaţă? Există vreo logică de a extinde durerea şi asupra morţii? Deloc. Doza trebuie dublată. Poate se găseşte totul în sertăraşul acela. Nu-i perfect sferic mânerul. Şi-i galben. Seamănă cu petalele acestea scuturate. Mâine trebuie să pună apă la flori… Nu, lasă pentru altădată. Florile nu sunt decât nişte doze duble… Dar e curată nebunie. Trebuie să fie calm, liniştit. Într-adevăr se găseşte totul aici. E dezinfectat acul, desigur. Şi acum doza dublă. Adică de două ori. Aşa cum doi sunt ochii la om, la broaşte, la Corina… Da, Corina e un pacient. Încă nu i se ştie numărul. Mâine am să-l fixez. Corina şi mai cum? Dar e fiica mea… Nu, nu e a mea… Şi totuşi, chiar dacă ar fi, e moartă de-acum… E adevărat, e fiica mea. S-a născut în Suedia. Pe mama ei o chema Lilişor. Tatăl ei e Virgil Stoenescu. Gata, fi calm. Câţi ani are oare pacienta? Încă nu se ştie. Mâine îi voi fixa şi numărul. Unde o fi vata? Da, am în buzunar. Aşa, fii calm, liniştit… Fii calm, doctore Stoenescu… Doctore, n-auzi, fii calm… Îţi faci datoria ca oricând… Fii liniştit, doctore Stoenescu… Doctore Virgil Stoenescu, ascultă… Fă-ţi obligaţia cu sânge rece… Ştii poate cine a descoperit reactivul acesta? De ce nu ştii? Dacă ai fi acum la catedră. Dar cunoşti măcar câţi ani avea. Sau câte petale… Dar numai vata are petale. Nu, vata e în mâna stângă… Florile au petale. Fii

calm, doctore… Liniştit… Ca apele, ca florile. Ca vrăbiile, ca musculiţele… Oare va prinde vrabia musculiţa? Oare o va prinde? Oare o va prinde? Nu, nu va prinde… Nu o va prinde. Trebuie, trebuie… Să fii calm, doctore. Aşa, liniştit, încet… Fă-ţi datoria… Ucide, ucide, ucide… Dar nu, vorbeşti nebunii… Nu faci aşa ceva. Nu faci aşa ceva? Pacienta nu e fiica ta. Florile nu s-au scuturat, n-au prins musculiţele… nu le-au prins. Trebuie de acum. Mâine le va prinde… Mâine voi turna o doză… Apă cu morfină la vrăbii… Da, o doză dublă… Baba se întoarse ducându-şi mâinile la ochi. Parcă mai voia să spună ceva, să ţipe, să se arunce, dar îşi dădu seama că toate i se opriseră în gât. Mai privi câtva timp împietrită într-o parte, apoi se repezi spre uşă. Scările şi picioarele erau ca de ceară. Străzile se acopereau treptat cu păturile de umbră ale amurgul. Plecă înainte şi liniştea era atât de mare, încât i se părea că Oltul se zbuciumă la spatele ei. -Tăticule, încă n-a apus soarele? De ce nu se face noapte odată… E prea multă lumină… Corina începuse să se liniştească. Se simţea obosită, ca şi cum şi-ar fi terminat chiar acum zborul cu iuţeala uriaşă prin cerurile îngheţate, prin fundul mărilor. O mai ardea puţin în unele locuri, dar i se păreau prea neînsemnate aceste senzaţii, faţă de marea durere adormită. Ar fi vrut să închidă ochii, să doarmă, să nu se mai vadă nimic, să n-o mai tulbure nimic, dar simţea ceva interior, care îşi cerea viaţă, ceva care o trăgea în altă parte, cu mişcări lente. Şi aerul pe care îl respira era molatic, greoi, cu un miros ce te făcea să râzi. Parcă puteai să-i prinzi fâşiile viorii în mână, să te joci sau să te învăluieşti în ele… Dar nu putu face acest lucru mult timp, fiindcă un camion enorm şi supraîncărcat venea spre ea, plutind pe apă. Părea a fi Sadul, dar de ce trec undele sale peste podul alb? Namila prăfuită se prelinse pe lângă ea fără zgomot. Nici broaştele violete, cu care era încărcat nu ziceau nimic, cu toate că le făcea din mână. Toate priveau cu ochii lor mari spre un punct fix. Şi parcă punctul acela strălucea departe. Şi ea făcea din mână tot spre sclipirea aceloraşi ziduri, care-ţi luau ochii din cauza soarelui. Când oare s-o fi întors contele de Waterloo? Aerul părea mai greu. Sub ea, treceau leneşe, vârfuri tremurătoare de păduri, iar în faţă îi apărură zidurile transparente. Poarta era deschisă… -Nu te apropia, tăticule… Nu vezi ce privire fioroasă are Roger… Tăticul se opri lângă pat, fără să zică nimic. Îşi duse mâinile în buzunarele halatului, în timp ce privirea îi fugea, ca şi gândurile, în toate părţile. Nu credea să-l vadă. Ochii ei erau aproape închişi, îndreptaţi în altă

parte. Erau ochii ei aceştia? Ea era, Corina. Şi năsucul acesta e tot al ei. Şi mâinile ce oribile sunt… Deodată avu senzaţia unui gol imens, în care aluneca, se prăbuşea. Se întunecase totul. Voii să se agaţe de ceva. Duse mâinile la ochi ameţit de cădere. Căută un sprijin şi i se părea că ar fi vrut să-şi strige să fie calm, dar aceste cuvinte îi sunau acum sacadat, ca nişte hohote de râs repetate. -Sărmane Jacques, de când ai devenit atât de vorbăreţ… Numai tu ai ieşit înainte… Dar contele unde-i? Îşi reveni imediat şi se retrase lângă fereastră, căutând să-şi alunge din minte imaginea patului, a figurii, a Corinei. Munţii îşi aruncau de acum pentru noapte, mantiile de umbră. Un sfert de oră şi totul e gata. Apoi e moartă. Altceva a vrut să spună. Nu e moartă… Cine a închis fereastra oare? Dar florile s-au scuturat de-acum. Nu, nu s-au scuturat încă. Mâine va pune… Ce va face mâine? Mâine… Mâine va fi moartă. Dar dacă va pune apă nu va muri… Şi mâine… -Eu voi coborî, în parc… Poţi să mă laşi singură… Cunosc drumul până la foişorul de faianţă… Şi doza a fost dublă. Dacă nu era dublă… Dar trebuia să fie aşa… De ce, ca s-o ucidă pe Corina… Însă Corina nu e fiica lui. E o pacientă oarecare. Chiar să-i fixeze numărul. Câţi ani o fi având? E fiica lui, Corina. De ce ai omorât-o adineauri? N-a ucis pe nimeni… Trăieşte încă… şi mâine va trăi… Şi sfertul de oră… -Ce fluture mare a zburat din apă… Seamănă atât de mult cu o batistă… Tăticule, cine cântă la pian? Şi-ai ucis… Şi-ai ucis… Nu, opreşte-te. Te-ai încurcat iarăşi. De ce cânţi trioletele acelea? Ţi-am spus să nu te avânţi la clasici… Aşteaptă un sfert de oră… Dar ce e după un sfert de oră? Nu-i nimic. Ba este totuşi, este, este, este… Opreşte… De ce continui să cânţi greşit? Uită-te la note, nu la vrăbii… Ele au prins musculiţa… Şi le-au căzut petalele… Nu-i aşa. Nu s-a pus deloc apă. De asta a murit. N-a murit… N-a murit… Iarăşi. De câte ori vrei să-ţi spun… De undeva, de peste munţi sau din altă parte, veneau sunetele monotone ale unui clopot. Ce calm sună, ce încet… Aşa, fii calm, liniştit… Fii calm, liniştit… De ce nu se opresc odată? Nu, să sune mai departe… Încă un sfert de oră. Va trece, da, fii calm. Mâine va fi moartă. N-ai făcut nimic rău… N-ai făcut… -Sună de-acum… Sărmanul Jacques trebuie să cheme pentru cină. Azi voi fi şi eu singură… Dar nu mă duc. Nu plec de-aici. Se va termina

poate în astă seară lupta… Cred că Prinţul Negru va învinge… Se mută la cealaltă fereastră. N-ai făcut nimic rău… Şi-ai făcut, ai ucis… Da, ai ucis fiica. Nu trebuia. Fii calm. Era o datorie. Dar era fiica ta… Nu mai erai obligat. Era fiica ta… Era… Bine că s-au oprit. A trecut sfertul de oră. Sau poate mâine… -Fereşte-te, tăticule, vine Bradamanta… Ce uşor s-a aplecat asupra mea… Dar nu, nu e ea… E îmbrăcată în roz… Aşează-te aici… Nu te uita la mine. Am mâinile atât de murdare… Şi apoi… A, acum te-am recunoscut… Tu eşti, tu eşti, Corina… Tresări, întorcându-şi privirea înăuntru. Voi să înainteze câţiva paşi, dar se opri în mijlocul camerei. Mâinile i se strânseră puternic de măsuţa verde. Tot mai are frunzele de tei. Va trebui să le smulgă de aici… Mai încet, se scutură şi ultimele petale… Nu-i nimic. Mâine le va pune apă. Da, le va pune… Dar lăsaţi-mă în pace cu ele… Ba nu, mâine le va pune apă… Întunericul se contura din ce în ce mai mult. Nu vedea nimic, nu înţelegea nimic, dar totuşi îşi dădea seama că şi soarele şi lumina şi totul erau deacum apuse… Paşii sunau uscat, fără ecou, pe duşumea. Trei, patru, cinci… Nu, trebuiau şapte. Doar a mai făcut doi. Sau i se pare numai. A făcut cinci… Ba a mai făcut doi pe loc, la uşă, când s-a întors la marginea etajerei… Nu-i nimic. De altă dată va fi mai atent. Trei… patru… cinci… A treia oară merg cu voi. Lasă că vin a patra oară. Vă promit sigur că a cincea oară sunt al vostru… „Ce rău eşti, papà…Nici azi nu vrei să mergi cu noi!” Dar tu nu vezi, Corina? Corina… Parcă e moartă. Ce întrebare… Ţi-a spus cineva acest lucru? Desigur că a murit. A murit. Cine a dus aşa departe scaunul de aici? Ce linişte e afară. Da, fii calm, liniştit. Priveşte chestiunea rece şi adevărat. Nu te mai gândi la aceleaşi idei negre. Trebuia să intervii cu aceasta, atunci când viaţa era pierdută. Nu numai că ţi-ai făcut datoria, ai făcut un bine. Ai ajutat morţii, care era singura scăpare de durere. Da, ai ajutat morţii. Ai ucis deci… Nu-i aşa?.. fii calm! N-ai făcut nimic rău… Nimic rău… „N-am văzut niciodată un tată atât de rău ca tine…” Dar nu sunt rău, Corina. N-am vrut să fiu deloc aşa… De ce nu mă crezi? Ţi-am oprit durerea, te-am ucis… Dar trebuia? Şi-afară de asta… Dar tu cine eşti? Erai tu fiica mea? Nu-i adevărat, nu erai… Răspunde,

Corina, erai tu fiica mea? Paşii începură să sune din nou sec pe duşumea. Trei, patru, cinci… Acesta-i al patrulea sau al cincilea pas? Iarăşi n-a fost atent. Parcă al treilea îl făcuse lângă uşă. Când va ţine oare socoteală? Până când va fi mereu aşa? „Până într-o zi, papà, până într-o zi, numai, când ţi se va împlini… N-ai să mai poţi inventa atunci nici o scuză… Ţi-o fac eu ţie odată…” Şi ţi-am făcut-o eu, Corina, te-am ucis. Dar n-ai ucis-o… Nu înţelegi, doctore, că n-ai făcut aşa ceva. Fii calm, pentru Dumnezeu şi priveşte lucrurile aşa cum sunt. Ce arcuri rigide mai are şi scaunul acesta. Trebuie schimbate. Le va scoate mâine. Da, mâine va turna şi apă la flori. Dar s-au scuturat florile de mult. Nu, mâine e altceva. Ce va fi mâine? Mâine va fi… Mâine va fi… Mâine Corina e moartă… Da, pentru că ai ucis-o. Şi era fiica ta. Fiica ta, născută în Suedia, pe care nu o vei mai vedea. La care ţineai atât de mult. Mâine dimineaţă nu-ţi va mai intra în laborator. Da, era fiica ta, doctore şi-ai omorât-o. Nu trebuia, chiar dacă îţi era datoria astfel. Întâi erai tată şi apoi doctor… Da, erai tată… „Dar unde te gândeşti, tăticule?” Liniştea fu întreruptă din nou. Trei, patru, cinci… Dar al doilea l-a făcut. Desigur, l-a făcut. Şi doza era dublă. Şi sunt şi doze triple. E mai mare sau mai mică? De ce nu-şi aminteşte? A pus-o tot în sertar, parcă. Aşa, e tot aici. Şi cutia e tot aceasta. Aşa a fost adineauri, când era doza dublă. Adineauri, când a ucis-o pe Corina. Pe fiica lui… Nu trebuia, nu… Era tată, întâi… Era tată… şi Corina fiica lui şi a ucis-o… Nu a ucis-o. Revină-ţi, doctore, fii calm. Şi totuşi ai ucis-o… Fii liniştit, doctore Stoenescu. Priveşte adevărat lucrurile. Aşa ai făcut. Ţi-ai omorât fiica… Nu-i adevărat. De ce nu răspunzi, doctore Virgil Stoenescu? De ce nu strigi că nu e adevărat? Priveşte, priveşte, aşa ar fi doza triplă. Deci e mai mare. Ţi-ai ucis fiica fără să te gândeşti… Taci. Nu înţelegi să taci. Nu-i adevărat. Priveşte atent şi fii sigur că doza triplă e mai mare. Mai mare decât cine? Mai mare decât doza dublă de adineauri. Da, de adineauri, când ţi-ai ucis fiica. Ai omorât-o pe Corina… Cine îţi va mai intra mâine în laborator? Mâine… Dar mâine va pune apă la flori… Nu mai trebuie. S-au scuturat florile. Priveşte pe măsuţă la petale. Priveşte-le… Şi lângă ele e ceva alb. E vată. Ia-o, de ce o laşi acolo? Ţi-o iau vrăbiile. Tot ele au prins şi musculiţele. Şi pe Corina… Ba nu, pe Corina ai omorât-o tu. Nu-i adevărat. De ce nu înţelegeţi că nu e adevărat? Lăsaţi-mă în pace… Încep să strig acum. Vreţi să ţip, să mă credeţi? N-am făcut eu aşa ceva. Mi-am făcut numai datoria. Am ajutat-o pe Corina. Şi Corina era fiica ta… Şi pe Corina

ai ucis-o… Nu-i aşa, nu era fiica mea. Trebuie smulse frunzele acestea de tei. Prea te lovesc la mână. Le voi scoate mâine. Da, mâine, când nu o vei mai întâlni pe fiica ta… Nu-i adevărat. Taci. Priveşte aici. E dezinfectat acul. Poate nu-i. Vâră-l în spirt. Ţine-l mai mult. Mai ştii al cui e procedeul acesta? Iarăşi ai uitat. Iarăşi… Până când, doctore? „Până într-o zi, papà…” Taci odată… Acum e dezinfectat. Ai luat vata? De ce ţi-e ruptă cămaşa? Sau e arsă… Nu, e ruptă. Mâine trebuie s-o coşi. Da, mâine… Mâine nu o vei mai vedea pe fiica ta. Era a ta… Desigur că era a ta. Şi ţi-ai ucis-o… Ai ucis-o… Şi erai tată. Ştii ce înseamnă tată? Ştii ce însemnează să-ţi omori fiica? Termină odată… Nu înţelegi că e adevărat? N-am făcut nimic rău… Nimic decât am ucis… Ai ucis. Vezi că-ţi dai seama? Că e aşa? Nu-i aşa, nu-i… Nu strânge din buze. Parc-ai fi un copil. Numai ei fac aşa la injecţii. Numai ei. Şi Corina făcea aşa când era mică… Lasă. Mai bine tamponează mult cu vată; vrei să se infecteze? De ce nu o pui la loc în cutie. Închide-o bine. Pune-o în sertar. Dar de-acolo ai luat-o. Mai este o petală nescuturată. Dă-o şi pe aceea jos. Aşa. Mâine nu vei mai fi obligat să le pui apă. Mâine vei fi mai liber. Da, mâine… Termină odată cu mâine. Nu mai există. A trecut… Ce rigid e scaunul. Parcă i-a mai spus cineva acest lucru. Da, i-a mai spus… I-a promis că mâine îi va scoate petalele… dar nu are petale. Are arcuri… Da, mâine… Ce va fi mâine… Mâine va … mâine… Liniştea de afară se prelinse şi înăuntru. Toate erau adânci şi noaptea şi tăcerea şi văile uriaşe peste care aluneca. I se părea că sunt albe, dar nu-şi puse de multe ori această întrebare. Totuşi erau acoperite cu zăpezi imense, sclipitoare. Prea repede cădea, prea ameţitor se ridica. Şi picioarele abia atingeau puful curat. Ar fi vrut la început să încetinească. Însă nu încercă şi a doua oară. Era atât de plăcută beţia aceasta albă… Nori uriaşi, transparenţi, îi rămâneau în urmă, îl împresurau, îl duceau. Şi în jur îi pluteau întrebări fără înţeles, fără răspunsuri. Le simţea zborurile, le vedea contururile fantastice şi le-ar fi putut prinde, dar renunţă. Câte una se apropia mai mult, îi dădea târcoale de câteva ori, apoi se pierdea în albul înconjurător. Simţi deodată cum totul devine glacial. Zborul îi mângâia faţa şi zări vag ferestre deschise, perdele tremurânde, ceruri înstelate. Întrebările fără înţeles se îndesară în jurul său, în cercuri din ce în ce mai apropiate, cu insistenţă. Voi să le îndepărteze, dar se simţea prea moale. Timpul începu să se scurgă încet, sacadat, ca bătăile adormite ale unui ciocan vătuit. Părea că-l înnebuneşte ritmul acesta monoton, dar se obişnui. Şi în jur, tot aşa de

sacadat, o întrebare se depărta şi revenea, când mai confuză, când mai conturată, asemenea zborurilor umede ale unui liliac prin noapte: …de ce … oare… „Egmont”…te face să plângi?… (1946)

NUVELĂ

! Mvdjb!ef!Tboepmpsf! „Irasemei Dilian” I

n aureola ultimelor lumini ale amurgului, silueta măreaţă şi bine proporţionată a castelului Roccianerra se oglindea în claritatea lacului, care era atât de lucie, încât se părea că adevărata lume e aceea din adâncuri, creată din linii tremurătoare, iar nu aceasta de aici, a cărei masivitate din umbre se profila impunătoare pe fondul închis al negrului pădurii. Deşi construit într-un timp, când numai duritatea zidurilor grosolane putea asigura, sau prelungi, în parte viaţa celor din interior, totuşi, atunci când ducele Leon l-a ridicat, a avut grijă şi de acele nimicuri care, dacă practic nu aveau nici o importanţă, pentru spiritul său însă, dornic de proporţii, ele constituiau partea cea mai principală. Castelul propriu zis, se înălţa pe o ridicătură artificială de pământ, de la care porneau, în toate părţile, cărări şerpuinde pe sub frunzişuri dese şi alei de flori, toate întâlnindu-se şi îmbinându-se armonios în jurul lacului, în limpezimea căruia se reflectau şi munţii stâncoşi şi pădurile sălbatice şi conturul castelului şi seninul albastru al cerului. În mijloc se afla donjonul, mare dar proporţionat, cu exteriorul dantelat şi prevăzut cu creneluri ascunse printre florile cenuşii din piatră, iar deoparte şi de alta a sa, se ridicau, constituind faţada, alte patru turnuleţe, ale căror ferestre ogivale alternau cu ornamentaţii asemănătoare. Şi, între ele, în faţă, susţinut pe patru coloane masive, se afla balconul, sub care, două arcuiri mari se încrucişau sus, împodobite cu sculpturi şi constituind intrarea principală. Iar în partea cealaltă a castelului, se ridicau încă două turnuri, mai pronunţate, ale căror contururi coborau până jos, cuprinzând între ele cel de al doilea balcon, ce se oglindea într-o aripă a lacului şi de unde se cuprindea cu privirea toată această adunare de fantezie, farmec şi culori.

Şi tocmai în depărtare, la o distanţă considerabilă de castel, se ridica de jur împrejurul acestui mic paradis izolat, adevăratul zid de apărare, masiv, lipsit de fantezie, care, la exterior, cobora abrupt în adâncul unui şanţ plin cu apă, a cărui lăţime întrecea înălţimea colosului de piatră ce-l oglindea. Un pod mobil şi greoi făcea legătura între drumul principal şi intrarea cea mare a castelului, iar un altul mai mic, lega intrarea cea mică şi ascunsă cu cărarea pierdută prin păduri, ce conducea la castelul Sandolore. Sus, în ultima cameră a turnului din stânga, era lumină. Patru torţe mari erau aprinse la cele patru colţuri ale patului, pe care, întins pe spate şi cu ochii tulburi înfipţi în tavanul plin de ornamentaţii sclipinde, ducele Leon de Roccianerra, zdrobit de ani şi de războaie, îşi dădea suflarea cea din urmă. Era îmbrăcat în haine de catifea albastră, împodobite cu arabescuri aurii, iar de la şold, atârna molatic în jos paloşul argintiu. Patru cavaleri în armură lucitoare vegheau, ca nişte statui de bronz, la căpătâi, iar de o parte şi de alta, aşezaţi pe catifeaua roşie a patului mortuar, stăteau nemişcaţi cei doi fii ai ducelui: Antonio şi Roberto. Antonio era cel mai mare şi mai înţelept, având o inimă blândă şi un spirit echilibrat, spre deosebire de Roberto, mai mic cu şase ani decât dânsul, care nu era altceva decât întruchiparea omenească a fiarei, dornică de sălbătecie şi cruzime. Lucrul acesta se observa mai bine în acest moment, când faţa, cu trăsături alungite, a celui mai mare, era brăzdată de sincere şi dureroase cute, contrastând cu acea rotundă şi mică a lui Roberto, a cărui ochi erau îndreptaţi cu atenţie spre buzele muribundului, spre a prinde şi cel mai mic sunet. -Antonio… Roberto… Vă repet ultima mea dorinţă, de a nu vă mai certa între voi… Să vă împăcaţi ca adevăraţi fraţi, cu toate că, până acum, n-aţi făcut decât aşa ceva. Fiţi altfel de cum aţi fost până acum… Antonio, tu vei sta aici la Roccianerra, iar Sandolore, să-l ia Roberto… Auzi, Roberto, braţul tău pe care-l ştiu destul de puternic, să stăpânească locul acela, unde Luiza… Bătrânul închise ochii încet, sub apăsarea unei amintiri dureroase, apoi îi redeschise iarăşi, fără pic de lacrimi în ei, deşi trăsăturile îi trădau că plâng. -Te jur, Roberto, să nu înstrăinezi castelul durerii mele… Iar tu, Antonio, când voi pleca peste câtva timp, să iei cheile temniţelor şi să-i descătuşezi pe cei de acolo… Să vadă şi ei lumina soarelui, chiar dacă unii sunt vinovaţi… Să le redaţi libertatea, care mi-a fost atât de scumpă… Să-i eliberaţi… E ultima mea dorinţă… Aţi auzit?.. -Da, tată, vom face întocmai, şopti Antonio, atât ca muribundul să-l

poată auzi, strângându-i încet mâna. -Fiţi binecuvântaţi de Dumnezeu, în care, cât am fost tânăr, n-am voit să cred… Şi pacea pe care am dorit-o atât de mult, să se nască, abia acum, între voi… Iar dacă… Dar nu mai putu continua. Ceva interior îi cuta adânc faţa, mâinile uscate apucară strâns acoperământul roşu, o tuse seacă şi de scurtă durată îi înecă definitiv ultimele cuvinte, în vreme ce ochii căpătară o înfăţişare ciudată. Fu un moment de tăcere, în timpul căruia cei doi fraţi se aplecară deodată, cât mai aproape de chipul de ceară al bătrânului, unul spre a se încredinţa dacă din gura strânsă şi mică se mai ridică vreo răsuflare, iar celălalt, spre a prinde, poate, de pe buzele vinete, vreun ultim cuvânt. Dar totul fu altfel. În cameră nu se mai auzea decât sfârâitul continuu al torţelor, iar dincolo de ziduri domnea cea mai adâncă tăcere. Cei doi fraţi rămaseră nemişcaţi, privind spre tatăl lor, în timp ce cele patru statui de bronz întinseră lăncile în lături, spre a face loc corpurilor lor greoaie să se aplece lin în jos, într-un ultim omagiu, adus acelui ce fusese, până mai în clipa trecută, ducele Leon de Roccianerra … -Mort!… exclamă într-o nuanţă distrusă Roberto, cu ochii mari înspre cadavru. Antonio nu răspunse. Pleoapele i se lăsau din ce în ce mai încet în jos, în timp ce căuta să se deprindă cu gândul că tatăl său e mort. -Mort, repetă Roberto, fără a spune măcar ceea ce era mai de seamă. -Deloc, răspunse încet Antonio, a spus tot ce trebuia. Ba încă prea mult. N-ar fi trebuit să vorbească atâta, pentru a se obosi. De aceea s-a stins aşa de iute… -Prea mult? Ce curios eşti! Dacă pentru tine a spus mai mult decât ai fi dorit, eu unul consider ca nimic, tot ce i-a ieşit, atât de greu, printre buze… -Te înşeli amarnic. -Mi se pare că amândoi. -Era de aşteptat Roberto. Ai rămas acelaşi. În definitiv, ce-ai fi dorit să ne mai vorbească? N-a spus oare cum să ne luăm castelele? N-a dorit oare descătuşarea celor înlănţuiţi? -Da! Lucruri fără nici o importanţă, de care ne puteam foarte uşor lipsi. Cavalerii reveniră la poziţia de mai înainte. -Şi care e chestiunea principală, pe care o doreai atât?

-Mai întrebi? Parcă pentru tine nu prezintă aceeaşi importanţă? Nu suntem, oare, deopotrivă de interesaţi de ea? -Încep să înţeleg şi totodată, cu toate că n-ar trebui, totuşi îmi vine să râd… -Să râzi? De ce? -De ceea ce gândeşti. Roberto nu răspunse. Începuse să devină din ce în ce mai atent şi mai curios. -Nu-i adevărat că gândeai la acel din noi, căruia să i se cuvină conducerea ducatului? -Se-nţelege că da!… Antonio zâmbi amar, privind lung în părţi. -N-ar fi trebuit să-ţi frămânţi creierul în zadar, pentru un lucru, care e hotărât de mult, de la sine! -Ce vrei să spui? -Dar ce, nu înţelegi? -Fireşte că nu! Vorbeşte mai clar… Cum, s-a hotărât de mai înainte? Eu n-am auzit niciodată pe tata, vorbind despre acest lucru. -Nici nu trebuia. Repet că totul s-a hotărât, fără a mai fi nevoie de vreo intervenţie. -Hm! Admiţând că pricep chestiunea, spune-mi atunci, cam ce gândeşti, în această privinţă? -Nu gândesc nimic. Ducatul de Roccianerra îl voi stăpâni eu! -Eşti nebun, Antonio? -Nebun? Deloc! Poate tu, că nu vrei să înţelegi acest lucru. -Dar ce, acesta e un lucru care trebuie înţeles? Te înşeli, în această privinţă. Chestiunea succesiunii în conducerea ducatului e ceva care trebuie hotărât. -Sigur, era de aşteptat. Vei rămâne veşnic cum nu trebuie şi aşa cum voieşti. Oare, fiind eu cel mai în vârstă, nu mi se cade mie aceasta? Răspunde! -De ce să răspund? Crezi c-am să aprob? -Nici nu vreau să primesc un astfel de lucru de la tine, pe care de altfel, nici nu-l vei acorda vreodată. Ceea ce voiesc să fac în acest moment, este să dovedesc că, din noi doi, numai eu sunt acela, care va trebui să devină Ducele de Roccianerra. Şi vreau să dovedesc, nu ţie, ci acestor patru cavaleri credincioşi, precum şi aceluia care ne-a fost tată şi a cărui umbră mai pluteşte încă deasupra noastră. Trebuie să înţelegi, că eu, deja de mai

înainte, începusem să fiu ceea ce sunt din clipa aceasta, fiindcă numai eu eram acela ce reprezentam, în Consiliu, pe adevăratul Duce, care, pe atunci, nu mai auzea bine şi care acum e mort… -Minunat! Dar în războaie şi în turniruri, cine era reprezentantul ducatului de Roccianerra, tu? Nu, niciodată… Numai eu eram acela. -Şi ce, crezi că a conduce un ducat, înseamnă a avea numai un braţ de fier? -Se-nţelege că da! N-a spus oare adineauri, însuşi tata, că am braţul mai puternic? Nu era oare aceasta o hotărâre, de care tu acum nu mai vrei să ţii seama? -Roberto, n-am crezut că poţi să fi atât de neînţelegător, mai ales tu! Ştii prea bine cât de mult ţinea bietul tata la castelul de la Sandolore, ridicat în urma morţi mamei noastre… Ei bine, pe cine ar trebui să pună să stăpânească acolo, dacă nu pe tine sau, mai bine zis, cruzimea ta, pentru a fi sigur de neînstrăinarea acelui loc? Dar dacă tu consideri aceasta ca o sentinţă, pot spune şi eu acum că mai mult drept mi-a dat bătrânul adineauri mie, decât ţie, dându-mi Roccianerra, care ce-i altceva, decât reşedinţa ducatului! -Nu, nu! Repet că te înşeli grozav, Antonio. În tot timpul vieţii sale, tata a recomandat oricărui duce, o mână de fier. -Şi eu n-o posed? -Tu? Mă cam îndoiesc în această privinţă. Gândeşti atât de mult până să intri în acţiune… -Exact, cea de a doua calitate, ce o cerea tata de la orice duce şi pe care o vedea îndeajuns la mine, în timp ce tu n-o posezi deloc. -Da, da!… Înţeleg! Întotdeauna ai fost contra mea, iar în momentul acesta, vrei să mă distrugi cu o groază de argumente. Dar nu mai merge! Nu! -N-am adus decât unul singur şi n-ar fi trebuit să-l aduc nici pe acesta. Nu vezi oare că ne găsim în faţa cadavrului tatălui nostru? -Tocmai, acum când acel care ne mai izola nu mai este, vrei să mă zdrobeşti, vrei să nu mai fiu. Dar nu!.. Nu voi permite niciodată acest lucru. Mai ales de acum, de când ducele Leon nu mai există, voi fi mai rău ca o fiară. Voi sfâşia pe oricine va voii să-mi stea în cale. Pe oricine!… Ai auzit Antonio? Ai auzit? Chiar şi pe tine, câine, îţi voi zdrobi capul!… Şi Roberto sări în sus, duse mâna la paloş, iar lama acestuia străluci deodată la lumina torţelor. -Aceasta e sentinţa, Antonio! Ridică-te şi te supune ducelui de

100

Roberto de Roccianerra şi Sandolore!… N-auzi? -Dar ce, crezi că am să dau atenţie la toate nebuniile tale? Crezi c-am să-mi umilesc genunchii în faţa ta? Îmi vine să râd, Roberto, să râd cu hohote, să se cutremure aceste ziduri până în temelii. Dar nu. Atâta timp cât mă găsesc lângă cadavrul tatălui meu, n-am să râd, nici n-am să mă supun ţie. Mai bine pleacă-ţi genunchii în faţa patului şi sărută mâna celui ce ţi-a fost tată. Roberto nu răspunse. Stătea în picioare, ca un demon, cu sabia tremurând în mână şi privindu-l cu ochi mari şi cruzi pe fratele său care, foarte liniştit, continua să se uite mai departe la cel mort. -Fă întocmai, Roberto!. Vâră-ţi paloşul înapoi şi acordă un umil omagiu, ca un străin, acestui corp neînsufleţit. Respectă cel puţin moartea!… -Veşnica ta metodă, laşule… Încep să înţeleg. Ori vrei să mă convingi şi să eviţi dreptatea, ori, poate, renunţi la ducat. Aşa e. Era şi de aşteptat aceasta. -Niciodată! -Niciodată? Niciodată nu-ţi vei scoate deci spada, să-ţi aperi dreptul, despre care spui că ţi se cuvine? Antonio tresări… -Roberto, eşti nebun? Crezi că-mi voi încrucişa sabia cu a ta, chiar acum? Nu vezi că încă nu şi-a dat suflarea cea din urmă, acel care ne-a fost tată? Nu simţi că încă pluteşte printre noi, duhul aceluia, ce s-a rugat pentru pacea care să fie între noi? -Cu atât mai mult. Glasul paloşului va fi mai hotărâtor ca niciodată în acest moment, afară numai, dacă tu renunţi!.. -Să renunţ? Şi Antonio se ridică fulgerător, ducând mâna la paloş, pentru ca şi lama lui să scânteie în aer. Voi să îndrepte sabia spre exterior, dar ascuţişul lui Roberto i-o opri deasupra patului mortuar. Totuşi, în ritmul scurt al oţelurilor, Antonio se depărtă treptat în afară, spre umbra coloanelor, în timp ce doi din cei patru cavaleri de la căpătâi înaintară în faţă, pentru un ultim respect, faţă de cel mort. Antonio trebui să susţină o rezistenţă îndârjită, la care nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea fratelui său. Roberto, în aceste momente ce i se păreau extrem de hotărâtoare, îşi revărsa întreaga sa cruzime şi forţă în paloşul ce-l învârtea cu tărie. Totuşi, adversarul său nu se lăsă învins. Deşi,

101

la început, luase totul în neserios, acum fu nevoit să depună întreaga sa abilitate şi pricepere în mânuirea spadei, spre a nu fi cumva învins dintr-o idee nebună a lui Roberto. Mai ales, gândul că fratele său l-ar putea învinge şi ar rămânea el la conducerea ducatului de Roccianerra, îi dubla forţa echilibrată. Nu voia să se împace cu gândul că Roberto i-ar lua locul şi ar spulbera, în câteva momente, prin cruzimea şi nedestoinicia sa, tot cea ce tatăl lor crease o viaţă întreagă şi care trebuia păstrat mai departe de cineva puternic şi priceput. Şi acela nu putea fi, decât el. Echilibrul de forţe se menţinu mult timp. Săbiile scânteiau iute şi scurt în ciocnirile lor sacadate, iar luminile lor fugare, se răsfrângeau ciudat în umbra coloanelor de piatră. Cel mai mic muşchi era încordat la adversari până la maximum şi picături mari de sudoare coborau mereu, de pe frunţile încreţite şi umezi. Erau momente când paloşele se opreau pe loc, într-o încleştare decisivă şi când cei doi rivali depuneau ultimele rămăşiţe de forţe, transformându-le în puteri herculeene spre a se învinge unul pe altul. Dar aceasta nu dura decât până ce unul, văzând că nu mai poate rezista, făcea un pas mare în lături şi ciocnirile scânteietoare îşi reluau jocul, mai departe, într-o aceeaşi nuanţă îndârjită. Unul din cei patru cavaleri înaintă până la uşă, bătu încet şi rar, de trei ori cu mănuşa de fier în lemnul ornamentat, apoi se retrase la locul său. Iar drept urmare a acestui gest, sus, în donjon, clopotul cel mare începu să se balanseze din ce în ce mai însufleţit, umplând tăcerea până departe, cu o cascadă de sunete metalice. Antonio tresări, în timp ce Roberto voi să profite de aceasta. Îşi încordă sabia mai puternic şi cu toată intervenţia sa, Antonio fu nevoit să se retragă repede, cu câţiva paşi, până în fundul camerei, unde lumina fumegoasă a torţelor nu mai putea pătrunde şi de unde nu se auzea decât scrâşniri dure de oţel. Iar, tocmai atunci când Roberto se credea stăpân pe situaţie şi pregătea lovitura decisivă pentru adversar, simţi cum tăişul iute al paloşului rival, îi pătrunse adânc în încheietura mâinii. Făcu un pas înapoi, voi să-şi încleşteze cât mai puternic palma pe mâner, dar muşchii i se destinseră deodată. O şuviţă de fluid roşu îşi făcu apariţia. Antonio rămase mai departe în loc, în umbra camerei. Roberto cedă, iar paloşul îi alunecă din mâini, căzând cu zgomot pe lespezile de piatră. Atunci, fratele său se desprinse din întuneric şi voii să alerge la dânsul, dar fu respins pe loc, şi îndepărtat de mâna stângă, ridicată în lături. -Fugi, de lângă mine, câine!… Pleacă!… M-ai zdrobit şi acum… -Te-ai zdrobit singur, Roberto. Tu ai cerut paloşul, care, într-adevăr, a

102

hotărât aşa cum trebuia. -Da! A hotărât întocmai! - rânji rănitul plin de ură, ieşind la lumina torţelor. Una din cele patru statui de lângă patul mortuar, dispăru puţin în umbra unei arcade şi reapăru cu un vas argintat, plin cu apă, pe care-l depuse încet, lângă Roberto. Rănitul îşi aruncă cu mişcări nervoase, armura braţului drept în lături şi cufundă mereu mâna până peste încheietura palmei, în lichidul rece. Acesta începu, treptat, să se coloreze în roşu, umplându-se cu şuviţe, din ce în ce mai subţiri, de sânge. Antonio rămase în acelaşi loc. Îşi vârî fără zgomot, paloşul înapoi, iar acum continua să privească pe fratele său, a cărui cruzime n-o putea înţelege. La început simţea un fel de remuşcare, de a nu fi ascultat cele din urmă cuvinte ale aceluia care abia murise, dar gândul acesta îl îndepărtă repede, deoarece el nu făcuse altceva, decât ceea ce dreptatea şi onoarea, care se găsesc mai presus de orice, au poruncit. Mai mult, o bucurie ascunsă îi lumină interiorul. Putuse, în sfârşit să salveze ceea ce le lăsase tatăl lor şi, cu alte cuvinte, avea înainte perspectiva în a deţine Ducatul, pe care-l dorise atât de mult şi pentru care avea planuri mai măreţe, decât ducele Leon. Şi, însufleţit de aceste idei fugare, Antonio se desprinse din umbră şi ieşi spre lumină. Se opri puţin, zărind la picioarele lui spada celui învins, dar imaginea braţului rănit îi alungă gândul de a o ridica. Roberto îi observă apropierea, dar nu întoarse privirea ci, foarte liniştit în aparenţă, deoarece încordarea trăsăturilor feţei trădau starea sufletească în care se găsea, întinse braţul cavalerului, care începu să-i acopere rana cu o fâşie albastră de pânză. -Roberto, îl strigă Antonio. El nu răspunse, mulţumindu-se să strângă mereu din buze. -De ce nu voieşti să răspunzi acum, dacă dreptatea a hotărât ca paloşul tău să cadă jos, dreptate pe care tu ai cerut-o? -Leagă mai strâns… cât mai strâns - şopti rănitul, cavalerului. -În zadar s-a mai ostenit tata - continuă Antonio după o pauză scurtă să insiste asupra înţelegerii, care să existe între noi, fiindcă ea nu va fi niciodată. Da, niciodată. Şi lucrul acesta l-am ştiut de când am început să trăim împreună şi ne va urmări, până nu vom mai fi. Şi dacă, vreodată, aceasta se va schimba, nu va fi atunci decât o minune, în care nu voi voi să cred, chiar dacă acel mort acum ar învia, nu ar putea-o realiza.

103

-Şi tu ai rămas, Antonio, acelaşi frate nesuferit din totdeauna, care mă pisezi, în fiecare moment, cu nimicuri şi nebunii neîntemeiate. Iar acum, dacă tu consideri drept minune faptul că între noi s-ar putea naşte vreodată înţelegerea, eu sunt de părere să o cred atunci, când nu se va mai ivi de acum ocazia, ca dreptatea să hotărască, ceea ce azi n-a hotărât… -M-am aşteptat la acest lucru… -Foarte bine faci. Momentul acela poate fi oricând… Antonio nu răspunse. Îşi mutase privirea spre cadavrul, pe faţa căruia luminile torţelor se încrucişau tremurânde, în timp ce gândul, că nu va putea să înfrângă niciodată încăpăţânarea fratelui său, îl tortura amarnic. Avea în faţă un adversar cunoscut de mult, care n-ar fi cedat vreodată pentru o idee pe care ar fi vrut s-o realizeze, chiar dacă ar fi trebuit să zdrobească în drumul său obstacolele, pe care nimeni altul, nu s-ar fi încumetat să le înlăture. Pentru Roberto, nu existau acele legături afective, care sunt considerate ca fiind în orice familie, şi care, întotdeauna, stau în calea realizărilor atâtor lucruri. Şi dacă vreodată el ar ceda, aceasta o va face, nu pentru a renunţa la planul său, ci din contră, pentru a întreprinde o nouă intrigă, pe care o crede mult mai bună şi mai trainică, ascunzându-o în aşa fel, încât adversarul său să fie de părere că el a renunţat definitiv la totul. Antonio reveni. E adevărat, nu putea să uite că furia lui Roberto, care, mai grozavă decât aceea a naturii, îl va urmări mereu. Totuşi, atâta timp cât el va deţine ducatul de Roccianerra, nu va trebui decât să se teamă, în parte. Mai ales, era la mijloc şi faptul că la fratele său, totul consta în forţă fizică şi brutală, în timp ce intrigile pe care le urzea, îl trădau ca fiind lipsit de inteligenţă. Şi dacă planurile create de el, erau, în aparenţă, grozave, în fond, aveau o şubredă temelie, ce s-ar spulbera la cea mai mică intervenţie a unei persoane, cu o anumită chibzuinţă. -În definitiv, Roberto, aceasta e o chestiune de viitor, la care nu vei renunţa niciodată. N-ai cedat tu în faţa unor lucruri de proporţii mult mai mici, pe care însă numai îndărătnicia ta le considera ca demne de nerenunţat şi ai să te închini în faţa ideii că ducatul de Roccianerra nu se găseşte în mâinile tale, ci din contră, în ale fratelui tău? Nu, ar fi o nebunie, pe care vei căuta s-o înlături toată viaţa ta. Totuşi, atâta timp cât eu trăiesc, toate acţiunile tale nu vor fi decât gesturile unui copil crud, ale cărui lovituri, oricât de violente ar fi ele, le voi para cu destulă destoinicie. Îţi promit.

104

Roberto îşi muşcă buzele până aproape de sânge. Cavalerul, care zărise acest gest, se grăbi să slăbească legăturile rănii, dar fu imediat oprit. -Strânge, strânge cât mai tare… Nu te uita la mine… Crezi că nu sunt în stare să suport o asemenea tortură? Vă înşelaţi cu toţii… Strânge cât poţi… Cavalerul se grăbi să îndeplinească porunca aceluia, care ar putea să devină stăpânul său. -Acesta e adevărul pe care dreptatea momentului de faţă l-a hotărât… Şi dacă ţie nu-ţi convine, aşteaptă-l pe acela al viitorului, în care tu crezi atât de mult, şi căruia eu nu-i dau, deocamdată, nici o importanţă. Clipa aceasta va fi singura hotărâtoare, deoarece, cum însuşi tu ai spus, braţele noastre au fost conduse de voinţa sfântă şi nespulberată încă, a tatălui nostru, abia mort… Deci, - continuă mai ridicat Antonio, retrăgându-se câţiva paşi în mijlocul sălii şi scoţând maiestuos paloşul - din acest moment, vor trebui ca toate voinţele să mi se supună mie, eu, Antonio, Duce de Roccianerra!… Cei patru cavaleri coborâră într-o mişcare comună cele patru lăncii în faţa noului duce, în timp ce corpurile lor se îndoiau încete spre pământ, sub greutatea armurilor, pentru a acorda primul omagiu aceluia care le va fi, de acum, stăpân. (1943)

LUCIA DE SANDOLORE (Subiectul romanului) Partea I (SANDOLORE)

1. Suntem în Castelul Roccianerra, în plin Ev Mediu timpuriu, cu ambianţă de zonă muntoasă şi de păduri dese. Ducele Leon de Roccianerra e pe patul de moarte, alături de cei doi feciori ai săi: Antonio şi Roberto, care aşteaptă să audă, de la părintele lor, cine din ei va conduce ducatul. Antonio e mai mare ca vârstă şi înţelept, pe când Roberto e plin de îngâmfare şi agresiv. Dar Leon trece în lumea cealaltă, fără să hotărască nimic. Atunci, ambiţia lui Roberto face ca spadele lor să se încrucişeze hotărâtor. Antonio domină, învinge şi preia puterea. Cavalerii de la căpătâiul mortului se înclină. După înmormântare, cei închişi în subterane

105

sunt eliberaţi de către Antonio. În preajma unei înserări, în Capela Castelului, cele două familii se despart: Antonio rămâne aici, iar Roberto, cu soţia lui, Beatrice, pornesc spre celălalt Castel, mai mic şi mai blestemat, Sandolore. Antonio şi soţia sa Henrietta îi însoţesc până la marginea parcului. 2. Drumul de la Roccianerra la Sandolore a fost dur şi greu, cu ploaie şi vânt. După câteva ore de mers, „Castelul durerii” se zăreşte. E o fortăreaţă ce s-a născut dintr-un destin tragic. Cu ani în urmă ducele Leon şi ducesa sa Luiza, porniţi la vânătoare, au ajuns pe aici. O căprioară le tot ţinea calea. Ducele o urmăreşte, dar, totuşi o pierde. Se reîntoarce la ducesă, pe care o găseşte prăbuşită de una din săgeţile sale. A hotărât ca pe acest loc să se ridice o zidire a durerii - Sandolore - în care să fie îngropată ea. Ajung la castel. Toţi cei de aici, în frunte cu Claudia - camerista lui Beatrice - le ieşi în întâmpinare. De două săptămâni, această Claudie a născut un băiat, Emilio. Se retrag în apartamentele lor. Roberto îi spune Beatricei că ei doi trebuie ca, într-un timp cât mai scurt, să-şi aibă un copil, un băiat, un urmaş la domnie. 3. După doi ani, o altă noapte de groază, sfâşiată de furtuni. Beatrice naşte, o fetiţă, pe care o numeşte Lucia. Roberto aştepta băiat şi când aude vestea, îşi pune imediat în aplicare un plan diabolic. Pe toţi cei care au participat la naşterea Luciei sau au transmis vestea, îi ucide, inclusiv pe Claudia. Sunt înmormântaţi în parc. În una din gropile făcute, Roberto îşi pierde pumnalul. Pe Emilio îl salvează, cu greu Beatrice. După toate acestea, Beatrice, împreună cu Lucia şi cu Emilio sunt izolaţi în Turn, iar Roberto anunţă gălăgios şi dă băutură la oameni, spunând că i s-a născut un băiat, Lorenzo de Sandolore. 4. Viaţa de singurătate şi supraveghere în Turnul de la Sandolore este îngrozitoare. Se uită prin crestătura zidului şi nu înţeleg nimic din tot ce se petrece jos. Mereu ţipete de luptă şi strigăte de moarte. Între toţi trei se adânceşte o legătură puternică, o Beatrice, mama unei Lucia şi a unui Emilio. Cei doi copii se cred fraţi şi ţin unul la altul nespus de mult. 5. Între cele două castele, are loc o vânătoare mare. Cei doi, Antonio şi Roberto se întâlnesc şi-şi vorbesc de după caschetă. Acum află Roberto că şi lui Antonio i s-a născut în aceste zile, un copil, o fetiţă, pe care au numit-o Emilia. La întoarcere, Roberto întâlneşte prin pădure pe sălbatica Corina, pe care o duce la castel. Ajunsă aici, Corina devine de îndată amanta lui Roberto şi stăpâna tiranică a tuturor celor din jur. 6. Crescând mai mare, Lucia, acolo în turn, este pusă să se antrene-

106

ze, cu Emilio, la lupte, cu toate armele şi sub greutatea tuturor formelor de armură şi zale. Aceasta îi face să aibă şi mai multă grijă unul de celălalt şi mai multă speranţă în viitor. La zece ani, e prezentată Curţii, în armură medievală, ca fiind Cavalerul Lorenzo de Sandolore. 7. Sălbăticia Corinei a pus de mult stăpânire pe castel. Beatrice nu mai poate suporta teroarea dezlănţuită de aceasta, împotriva ei. Câteva scene descrise acum, spun totul. De aceea, într-o noapte, Beatrice se strecoară în camera Luciei, o sărută uşor, pleacă şi se otrăveşte. Moare greu. Regretă, dar e prea târziu. Luciei nu i s-a spus, de îndată, despre moartea mamei ei, deşi de acolo de sus, a urmărit o înmormântare făcută pe fugă. 8. După alţi câţiva ani, Emilio este trimis la Roccianerra, spre a pregăti sosirea festivă a Ducelui Lorenzo de Sandolore. Emilio se convinge acum că nu e frate cu Lucia. Aici, la Roccianerra, învaţă un cântec la instrument, pe care, apoi, l-a învăţat şi Lucia. Se reîntoarce la Sandolore şi amândoi, entuziasmaţi de revedere, se îmbrăţişează cu toată pasiunea. Ştiu amândoi că nu sunt frate şi soră, ci doi îndrăgostiţi. 9. Roberto şi Corina hotărăsc, a doua zi, uciderea lui Emilio. Scene şi trăiri groaznice pentru Lucia. Corina o ia în primire şi o pregăteşte în continuare, la lupte cavalereşti. Foarte dură devine şi Lucia. 10. Lucia se apropie de 18 ani. În curând va primi conducerea ducatului, ca Lorenzo de Sandolore. Pregătiri aspre şi contradictorii, urmate de nopţi groaznice şi neliniştite. Soseşte, de la Roccianerra, grupul de cavaleri ce o vor însoţi în inima Ducatului. Puternică, dar şi singuratică. Partea II (ROCCIANERRA)

11. Roccianerra. Pregătiri intense pentru primirea şi înscăunarea Ducelui Lorenzo de Sandolore, care va deveni Duce de Roccianerra Sandolore. În parc, scenă de dragoste între Emilia şi Luigi. Se anunţă sosirea cortegiului festiv. Ceremonialul, apoi Banchetul. Ducele Antonio se retrage, iar Lorenzo rămâne personajul dominant. Luigi cântă la instrument, acel cântec pe care, odinioară, îl învăţase şi pe Emilio. Lucia e cutremurată, dar se abţine. Lorenzo îşi alege ca sfetnic pe Luigi. Li se spune de către Antonio să fie prevăzători cu Bonifaccio şi cu sălbatica sa putere de cucerire. 12. Zile frumoase, dar şi contradictorii la Roccianerra. Relaţii fru-

107

moase între cei tineri. Lorenzo e îmbrăcat mereu în armură sau cu capul acoperit de zale. Se întruchipează un triunghi de dragoste, la început mai ascuns, apoi mai declarat între ei. Emilia îl părăseşte pe Luigi şi se îndrăgosteşte de Lorenzo. Luigi rămâne pe mai departe atras de Emilia, iar Lucia/Lorenzo se apropie sufleteşte de Luigi. Un triunghi sensibil, dar şi dramatic, dialoguri sensibile, dar şi ciudate, între perechile acestui triunghi. 13. Aventurierul Bonifaccio atacă, într-o noapte, Roccianerra şi duce cu el ca prizonieri, la Castelul său de la Sadelona, pe Emilia, Luigi şi pe Giulio, acest copil de casă inteligent. Pe ascuns, Emilia se promite lui Bonifaccio, ca şi lichidarea lui Luigi, dacă îi vor elibera. Tiranul acceptă şi cei trei se întorc la Roccianerra. Giulio află de acest plan. 14. Aici, la Roccianerra, confruntările dintre părţile triunghiului se adâncesc. Se ajunge acum la un triunghi al respingerilor. La un moment dat, Luigi îl provoacă la lupte pe Lorenzo. Acesta caută să aplaneze, dar Luigi insistă. Lupte grele, complexe, lungi, în urma cărora Luigi este rănit. Lorenzo îl îngrijeşte cu toată afecţiunea. 15. Planul dintre Emilia şi Bonifaccio continuă să prindă contur. Astfel se primeşte de la Sadelona o invitaţie de Turnir. Emilia propune şi insistă să meargă acolo Luigi. Lorenzo se opune, dar, până la urmă, acceptă. Acolo urma ca prin şiretlicuri, să fie aruncat într-o groapă cu lei. Toate acestea Giulio le află şi pentru că ţine la Luigi, i le spune lui Lorenzo. Luigi era plecat deja la Sadelona şi-şi aştepta, la începutul nopţii, confruntările sale. Ştiind toate aceste manevre, Lorenzo încalecă, aleargă la Sadelona, îl caută pe Bonifaccio, îl provoacă pe acesta la luptă, îl învinge, îi capturează spada şi blazonul, spre a nu mai putea provoca pe nimeni şi fuge înapoi, prin noapte, la Roccianerra. 16. Emilia declară tuturor că va avea un copil, iar ca tată, îl numeşte pe Lorenzo. Acesta, pe cât poate, neagă. Procesul ei intim e foarte contradictoriu. 17. La Sadelona s-a desfăşurat ultima zi de lupte. Bonifaccio, de la confruntarea lui nocturnă cu Lorenzo, nu s-a mai putut angaja în nici un concurs. În schimb, Luigi s-a acoperit de numeroase victorii, câştigate în condiţii foarte grele. 18.Procesul Emiliei, se mută în Catedrală, spre a se putea depune şi jurăminte. Lorenzo apără şi se apără, dar şi judecă. Atunci, Luigi, la care Lucia, în ultima vreme ţinea atât de mult, jură şi recunoaşte că el este tatăl copilului. Lucia/Lorenzo e zguduită cu putere. Leşină acolo. I se dau ajutoare. I se desface armura la piept, în înlănţuirea căreia se ascundeau

108

frumoşii ei sâni. Uimire. Roberto, care era de faţă, neagă orice, se retrage. Şi Luigi şi Giulio, sunt cutremuraţi. Emilia regretă, dar şi întrevede scăpare. Lucia este ridicată şi dusă la temniţă. Se întruneşte pe loc Consiliul de Judecată, care hotărăşte mai multe: condamnarea la moarte a Luciei, căsătoria lui Luigi cu Emilia, trecerea tronului înapoi la Antonio şi de la acesta la Luigi. Decapitarea Luciei o să aibă loc la Sandolore. Luigi, în realitate, e fiul lui Roberto, mereu renegat de către acesta. Se mai hotărăşte şi sancţionarea lui Roberto, urmând ca acesta să-i sape groapa Luciei. Toate acestea sunt aduse şi la cunoştinţa Luciei. 19. Între timp, la Sandolore, Corina rămasă atotputernică împreună cu fratele ei, ocnaşul Giacomo, pătrund în camera Tezaurului ca să-l ia şi să fugă cu el. Aici totul era păzit de orbul Rollo. Acesta luptă crud, pe întuneric, cu cei doi, pe care îi sfârtecă, după lupte grele. Fiind orb, nu-l interesează. Până la ziuă, transportă aurul, argintul şi diamantele lângă cascadă, sapă o groapă, le aruncă aici şi o acoperă. Apoi părăseşte castelul acesta blestemat. 20. Plecat de la Roccianerra, în fapt de seară, convoiul de execuţie al Luciei ajunge la Sandolore aproape de miezul nopţii. Roberto este pus să sape groapa, dar dă aici de o adâncitură mai veche, în care, cu câţiva ani în urmă, îşi pierduse pumnalul. Îl cuprinde în mâini şi se sinucide, căzând în groapa săpată de el. Se trece atunci la săparea unei alte gropi. Între timp, la Roccianerra, are loc căsătoria dintre Emilia şi Luigi. Îndurerat totuşi, Luigi cere de la Antonio iertarea Luciei, ea făcând ce a făcut din cauza terorii tatălui ei. Acesta o acordă. Atunci Luigi aleargă la Sandolore, ca să ducă iertarea acordată de Antonio. Dar, ajunge prea târziu. Lucia fusese între timp decapitată şi coborâtă într-o groapă, lângă cascadă, acolo unde, acum câteva zile, Rollo aruncase toate bijuteriile castelului. De acum încolo, Lucia va fi mereu în apropierea lor. Luigi, sosit prea târziu, se reîntoarce, îndurerat, la Roccianerra. În jur, tăcere şi noapte. Din înălţimea cerului, luna priveşte înspre pământ, cu indiferenţa ei cosmică, dintotdeauna.

109

Dramă în trei acte PERSONAJELE JEAN ARBORE- ultimul descendent al unei vechi familii aristocrate CRISTINA- fiicele sale LAURA EMIL ALBU- profesor de canto TOMA VASILESCU- avocat PAVEL - fratele său DAMIAN - notarul ALBERT- valetul

110

TEATRU

! Wbmfb!vjubujmps! !!!!!!!!!!!!!!!!! „Anilor mei de primă dăscălie”

ACTUL I Scena reprezintă interiorul unui salon al unei vechi case boiereşti, aşezată în mijlocul munţilor. Camera e dreptunghiulară, având două uşi laterale şi opuse: cea din dreapta comunică cu vestibulul, iar cea din stânga, cu interiorul casei. La mijloc se află o fereastră dublă cu patru canaturi, la care atârnă o perdea albă bogată. Tot în planul ultim, sub fereastră se găseşte o canapea de culoare închisă, o măsuţă mică şi înaltă, în stânga, iar în dreapta un scăunaş de lemn, pe care e pus coşul de hârtii. În planul întâi, în stânga, un pian cu coadă iar în dreapta o masă rotundă de salon, două scaune şi un fotoliu. Ultimul se găseşte lângă un chéminée, în care arde focul. Eventual tablouri deasupra pianului. Pe pian, partituri de muzică. E zi de toamnă târzie. De afară se aude vântul răbufnind din când în când. La ridicarea cortinei Jean Arbore se află în picioare în faţa fotoliului. Are peste 60 de ani, părul în parte albit, mic de statură, umblă puţin aplecat, îmbrăcat gros, culoare închisă şi nu poartă ochelari, dar când citeşte, apropie hârtia nu prea mult de ochi. Vorbeşte aranjând întruna lucrurile de pe masă, sau scoate mereu hârtii din buzunarele pline cu aşa ceva, pe care aruncă doar fugar ochii. Acum aranjează, cu mişcări migăloase şi repetate, cărţile de pe masă, pătureşte hârtiile, şterge peniţa sau praful imaginar din faţa sa. Se aşeză apoi în fotoliu dar se ridică înapoi, deoarece apare prin uşa din stânga valetul Albert. Acesta e un om înalt, blond cu câţiva ani mai tânăr decât Jean Arbore. Poartă îmbrăcămintea respectivă în două culori, are o figură cu trăsături inteligente şi rigide, e politicos, vechi în serviciu şi colaborator pasionat la studiile genealogice ale stăpânului său. Duce în amândouă mâinile cărţi şi hârti; totuşi a putut deschide uşa.

111

Jean: -Încet, Albert, să nu cadă jos ceva. Şi închide uşa, repede. (Albert depune cărţile dintr-o mână pe măsuţă, închide uşa şi se întoarce să le ia înapoi). Închide-o cu cheia. Ai uitat? (Valetul face întocmai, apoi descarcă totul pe masă. Amândoi încep să aranjeze). Cred c-ai adus tot ce ţi-am spus. Albert: -Desigur, Excelenţă. Jean: -Da, da. E totul… Aici sunt planurile de ieri… sau nu… e un manuscris… Albert: -N-am luat doar lista descendenţilor feminini, din veacul al XVI-lea. Jean: -Ce descendenţi? De ce n -ai luat -o? Ei vezi, Albert…De care listă e vorba? Albert: - …deoarece mi-aţi spus că nu e nevoie de ea, decât peste o săptămână. Jean: -A… da. Nu e completă încă. Trebuie s-o mai compar cu unele izvoare. Să-mi aduci aminte joi… Sau nu… Lasă că-mi însemn eu. Albert: -Aţi face mai bine să vă însemnaţi. Şi memoria mea a început să mă lase. Jean: -Ce se aude cu focul? Ce-au păţit azi? Albert: -Abia l-au făcut. Aşa-i când lipseşte Elisabeta. Se simte mult absenţa ei. Jean: -Trebuie să fie un frig în bibliotecă… Albert: -Mda… Au mai fost şi ferestrele deschise… Jean: -Ferestrele? De ce? Albert: -Sobele acelea… Ştiţi. Nu mai ard ca lumea. Jean: -Da. Au început vânturile de toamnă. Ce-i aceea? A, o hârtie albă. Albert: -S-o fi desprins… Jean: -Aşeaz-o deoparte… Hârtiile curate pune-le aici, la îndemână. (pauză) Cred că… ce vreau să-ţi spun… ai închis uşa… Albert: -Mi-e obiceiul pe care n-am să-l uit niciodată. Jean: -Da, da. Ştiu. Şi apoi n-o fi rămas… Albert: -Nici un dulap n-a rămas deschis. Le-am încercat pe toate la plecare. Jean: -Bun… bun. Şi… ce vreau să-ţi spun … Albert: -Doar pe unul l-am găsit descuiat… Jean: - (tresare) Care, descuiat? Unde? Cum asta, Albert? Vorbeşte mai limpede, omule!

112

Albert: -Dulapul al treilea de lângă fereastră. Nu era închis cu cheia. Jean: - De lângă fereastră… Cine să fi fost… Albert: -Nu, nu. Aici sunt hârtiile cu anii… Jean: -Da… Aici zici că sunt… Ce vreau să-ţi spun… Al treilea… Albert: -Da, al treilea de lângă fereastră. Era deschis. Dar o să vă amintiţi în curând cu ce ocazie a fost lăsat aşa. Jean: -Mda… Îmi voi aduce aminte… Aşa… Trage-ţi scaunul. Ai terminat, mi se pare. Albert: -Chiar acum. Jean: -Da, bun. Trage-ţi scaunul mai aproape. Ai găsit planul de ieri? Albert: -Îl am în mână. (Trage scaunul) Jean: -Îl ai, bun. (Se aşează şi se scoală iarăşi) Da. Încă puţin (vrea să îndrepte masa) Aşa. Spui că ai planul (se aşează) Să continuăm. (Întoarce capul spre fereastră. Albert se aşează şi desface o hârtie mare). Iarăşi s-au pornit vânturile… Şi frigul acesta. Albert: -E frig, într-adevăr, dar spre amiază vântul are să se mai potolească. Jean: -Da. Ar fi bine. Spui că va mai sta… Dar de acum, Albert, vom avea numai frig. Mă mir că n-au început încă zăpezile. Când ai plecat, ardea focul în bibliotecă? Albert: -O începuse binişor. Peste jumătate de ceas ne putem muta acolo. Jean: -Bun, bun. Să continuăm acum. Şi… ce vreau să-ţi spun… ştii unde ai rămas? Albert: -Da. Am făcut semn. La (caută) fetele boierului din Dăneasa şi anume… Jean: -A, nu, lasă. Îţi citesc ultimul rând. Caută-l bine. Se spune că boierul din Dăneasa ar mai fi avut o fiică… Ai găsit? Albert: -Da… Ar mai fi avut o fiică, Raluca. Jean: -Stai, stai… Mai încet. Aici am ajuns. (scrie repede) Raluca… Albert: - …rudă indirectă cu boierul Grigore. Jean: -Fii atent la nume. În special anii… Da, Grigore… Albert: -Născută la 15 sau 25 a lunii lui Faur, anul… Jean: -Opreşte! Stai puţin… Luna lui Faur… anul… Albert: -anul 1528 Jean: -1528… şi opt ai spus… Albert: -Da, douăzeci şi opt.

113

Jean: -Bun… Ce vreau să-ţi spun… Albert… Azi nu te-ai întâlnit cu Laura… Albert: -Nu, dar am auzit-o pe domnişoara cântând adineauri. Jean: -Încă n-a plecat deci Emil. Parcă aşa era vorba. Albert: -Nu. Mi s-a spus că pleacă la amiază. Jean: -Hm… Se putea ca Laura să facă aşa cum vreau eu. (pauză mică) Albert, poate numai noi doi ştim ce înseamnă pentru un bătrân ca mine, să n-aibă nici un băiat… Să ştii că eşti ultimul, care mai porţi un nume vechi, de sute de ani… Albert: -Dar Excelenţa - Sa are două domnişoare deopotrivă de… Jean: -Fete… Două fete… Pe Laura ca şi cum n-aş avea-o… Cristina când trebuie să se întoarcă? Albert: -Mi se pare că peste patru zile. Jean: -Şi-au început şi vânturile acestea. (pauză mică) Cine să fi lăsat dulapul deschis. E curios… Albert: -Dar nu era nimic deranjat acolo. Nu trebuie să mai aveţi grija aceasta. Jean: -Mda… Se poate… Ce vreau să-ţi spun… Continuă, Albert. Dictează-mi… Albert: -Da, anul l-aţi scris… urmează… spre sfârşitul anului 1545. Jean: -Da… şi cinci… Albert: -Principesa Raluca s-a căsătorit cu contele lituanian… Jean: -Radolscky, mi se pare… Albert: -Da, Radolscky, după nunta cărora… Jean: -Stai, stai puţin. Nu scriu chiar aşa de repede ca pe vremuri. Am îmbătrânit, Albert. Ne pierdem amândoi… Albert: -Într-o oarecare măsură, da, Excelenţă. Jean: -Şi e groaznic când mă gândesc c-am ajuns bătrân… Albert: -La vârsta aceasta, nu încerc încă să mă gândesc la aşa ceva. Jean: -Pentru mine, care trebuie să arunc în curând povara ultimă a unui sânge nobil… Adică ce să mai vorbesc. Hm… Dictează-mi mai departe… Albert: -Da, contele Radolscky, după nunta cărora… Jean: -Vezi, e interesantă situaţia… Iar te opresc, dar… Albert: -Nu-i nimic. N-avem nici o grabă. Aş vrea să ştiu pe acela care mi-ar spune că este vreo altă ocupaţie mai minunată ca aceasta. Jean: -Da, tocmai aceasta aveam să-ţi zic. Toţi aceştia sunt morţi. Au dispărut de mult. Dar noi îi dezgropăm aşa cum sunt. Le întoarcem viaţa,

114

neamurile, copiii. Poate vreunul o fi având ascunzişuri. Pe atunci nu voia să i le cunoască nimeni. Albert: -Dar ce interesează aceste nimicuri. Nobleţea e totul. Jean: -Da, pentru tine care m-ai ajutat să culeg numai familii şi nume. Nu, Albert, nu, ce vreau să-ţi spun… pentru mine nobleţe înseamnă o voinţă, o luptă de a duce cât mai departe, un sânge pur. Albert: -Cunosc părerea. Mi-aţi spus-o de atâtea ori. Dar eu nu pot gândi astfel. N-am nici sângele, nici voinţa cerută. Îmi ajunge să-mi închipui că nobleţea e ceva ce se respiră. Jean: -Şi totuşi de multe ori te cred mai în drept să te bucuri de această favoare, decât alţii… Cu tot sângele tău comun. (pauză mică) Tu, Albert, ar fi trebuit să te fi născut nobil. Nu ştiu de ce, dar de multe ori mi-a venit gândul acesta. Ai şi inteligenţa necesară. Numai asta că nu se rezumă totul la formă... Albert: -Repet, Excelenţă, că-mi ajunge atât. Nu sunt deloc pretenţios de a merge mai departe. Sunt îndeajuns de mulţumit că pot respira ceea cemi trebuie, din sângele lângă care sunt. Sau pe care-l găsesc în aceste hârtii. Jean: -Da, te înţeleg. De altfel, te-am înţeles, întotdeauna. Şi… dictează-mi… Dictează-mi… Trece timpul. De prea multă vreme lucrez la aceasta… Albert: -Mi se pare că n-aţi scris, după nunta fiecăruia… Jean: -Nu. Chiar aici. Fii atent şi aşteaptă. (scrie şi se opreşte iar) Un moment. Stai… Albert: -Trebuia de mai sus, poate? Jean: -Nu, nu, Albert. Mi-am amintit. Ştii ce vreau să-ţi spun… Dulapul… dulapul al treilea de lângă fereastră. Albert: -A, am spus Excelenţei că-şi va aminti. Jean: -Da, aşa e… Tot eu l-am lăsat deschis. Ştii, aseară, am fost cu Emil. I-am arătat nişte albume… Da, da… Am ieşit prea repede… Dar tu l-ai închis. Albert: -Desigur, Excelenţă. Jean: -Da, bun… Dar e frig… E frig aici. Nu cred că s-o fi încălzit în bibliotecă. Nu. Şi aici, trage nu ştiu pe unde, curentul. (se depărtează de masă, se scoală şi Albert) Hm… Doar uşile sunt închise bine. Au îmbătrânit şi casele. (se strânge mai bine în haine) Ia vezi, nu cumva ferestrele sunt desprinse? Acolo în stânga. Da, acolo. Chiar trage binişor curentul. Albert: -Nu. Sunt bine păsuite. Jean: -Da, da. Şi totuşi… Nu, Albert. Uite, puţin aici. E de-ajuns. Cu

115

vântul acesta. Da. Hm… E o deschizătură cam mare. Nu se poate închide fereastra mai tare… Albert: -Doar trebuie înfundată. Jean: -Da, aşa e. Şi… ce vreau să-ţi spun… ce punem oare acolo? Albert: -Nişte hârtie deocamdată. Jean: -Hârtie, da. (se caută prin buzunare) Nu, du-te de adu una. Vezi să nu iei ceva scris. (Valetul caută, nu găseşte, vine şi Jean şi caută amândoi) Nu, asta nu… E albă. (Încearcă să dezvelească o carte, dar revine) Hm… Poate asta… Dar nu, nu… Tu n-ai prin buzunar vreuna? (Valetul caută, găseşte şi i-o dă) Da, da, e bună. Cred că nu-ţi trebuie. De altfel… (se duce la fereastră) Dar e prea sus. Ceva… Adu un scaun. Nu, nu pe acela… Albert: -Atunci scăunelul. Jean: -Care? A, scăunelul. Da, adu-l… (Se urcă pe el şi vâră hârtia într-o crăpătură. E cu spatele. În timpul acesta bate cineva în uşă. Albert deschide şi intră avocatul Toma Vasilescu, bărbat corpolent, 35 de ani, îmbrăcat elegant în gri; poartă în permanenţă o servietă luxoasă şi vorbeşte cu oarecare siguranţă. Dezbracă pardesiul şi-l dă cu pălăria valetului, care iese. Depune servieta pe masă) Albert, ia vezi dă-mi ceva să bat aici. Nu vrea să se preseze bine. A fost cam mare gaura. (avocatul ia tamponul de pe masă şi îl dă) Ei, na, şi tu… Ce-mi dai tamponul… Ce Dumnezeu, n-ai găsit altceva… Ia caută şi-mi dă… (se întoarce; rămâne uimit şi încurcat) Toma: -Dacă nu mă îndoiesc, domnul Arbore… Jean: -(încurcat) A, da. Un moment… Poftiţi… Albert, unde-i?… ce vreau să-ţi spun… Luaţi loc (coboară) Da, curentul acesta… poate e bun şi aşa… Dar… Staţi puţin… Toma: -Nu, mulţumesc. Sper că nu te-am deranjat cu prea mult. Jean: -O, deloc… Ştii… Nici deloc. A plecat valetul?… Toma: -Da, a ieşit. Mai era nevoie oare de el? Jean: -Nu, nu… Poate că… Dar nu… Mai bine. Toma: -(întinzându-şi mâna) Recunosc, am venit pe neaşteptate. Dar bătrânul Arbore îmi va ierta aceasta. Bătrânul Jean, ca să zic aşa cum se obişnuieşte să i se spună, mă cunoaşte doar. Jean: -Da… Nu face nimic… Prea puţin te cunosc… Poate din vedere. Însă… ce vreau să-ţi spun… nu-i nici un deranj. Luaţi loc. Toma: - (ţinându-i încă mâna) Ei cum, dar nu se poate astfel. Mă mir mult că nu-ţi mai aminteşti de mine. Nu e atât de multă vreme… Jean: -Se poate… Asta nu te împiedică să stai jos. Cred că am să

116

încep să-mi aduc aminte. Toma: -Ba nu, de ce să nu fim clari. Desigur că-mi dai voie să-ţi amintesc despre avocatul Vasilescu. Jean: - Da, acum da…Probabil că dumneata eşti. Toma: -Se-nţelege. Ar fi fost culmea ca însuşi bătrânul Jean, (se aşează) sper că nu te superi dacă-ţi spun astfel… Jean: -Să mă supăr? Nici de cum (se aşează în fotoliu). Că sunt bătrân, recunosc… Apoi că…. Toma: -Ştii, toată lumea… Jean: - …că mă numesc Jean, nu se mai poate îndoi nimeni… Toma: -Nici nu mai încape îndoială. Tocmai spuneam că toţi, când se referă la dumneata, nu-ţi zic decât bătrânul Jean. Bătrânul Jean în toate părţile. Sau mai bine zis absent din toate părţile. Jean: -Absent? Hm. E interesant… Toma: -Ce interesant, e şi curios gestul dumnitale. Acum da, nu mai vorbeşte nimeni… Jean: -Cred şi eu. Sunt aproape şase ani de atunci. Toma: -Dar ce subiect de discuţii ai dat. Să te retragi aşa deodată, şi din anturajul pe care-l aveai şi din lumea politică… Zău, câteodată voiam să te pricep, dar nu reuşeam. Jean: -Hm. Ce ştii dumneata? Credeai că… dar ce vreau să-ţi spun… ar fi mai bine să nu mai vorbim de asta… Toma: -Ba deloc. Sincer vorbind, întotdeauna m-a interesat cazul dumitale. Avea o nuanţă, oarecum complexă. Jean: -Complexă… Nu m-am gândit la aşa ceva. Se poate… Ştiu numai că nu merită să fie cunoscut în fond de nimeni. Toma: -Încerci să faci pe misteriosul. Jean: -Probabil că pentru dumneata îţi apar aşa. Un motiv în plus de a mă face să cred că voi putea fi stăpân până la sfârşit, pe situaţia în care mă găsesc acum. Toma: -Mda. Îmi place cum vorbeşti. Parc-ai fi un general, retras strategic. Dar fie vorba între noi. Ştii să pui punct pe „i” atunci când trebuie. Numai de strategie nu poate fi vorba, relativ la dumneata. Jean: -Devii interesant. Toma: -Zău? Şi eu am impresia aceasta. Păcat că chestiunea nu-i decât o paranteză. Ştii, ca să vin la subiect, mai bine aş zice… Dar, cred că eşti puţin iniţiat în arta militară modernă. Nu? Jean: -Aproximativ.

117

Toma: -De aceea, spunem că mai bine aş considera plecarea dumitale, o capitulare. Da, e curios. Nimeni, în locul dumitale, n-ar fi procedat astfel. Şi nimeni, până acum, n-a găsit o cauză serioasă, care să-ţi justifice gestul. Pe atunci te găseai doar într-o situaţie cât se poate de optimă. Jean: -Am impresia c-ai luat o chestiune dificilă pentru amândoi. Toma: -Mi-am dat şi eu seama. Totuşi nu face nimic. Pentru început era destul de preferabilă. Nu? Jean: -Şi pentru mine, oare? Toma: -Mda. Nu m-am gândit la asta. Jean: -Oricine în locul dumitale, ar trebui tocmai la asta să se gândească întâi. Toma: -Şi aş putea fi acuzat că am făcut abstracţie de acest amănunt? Jean: -Amănunt. Hm. (pauză mică) A, voiai poate să-ţi răspund. Întro oarecare măsură… Toma: -Nu, mi-ajunge. Nu prefer să fiu cotat categoric… Jean: -Aşa cum eşti chiar. Toma: -Da, ai dreptate. Ai subliniat bine cuvântul. Cu toate acestea, îţi voi demonstra că nu sunt chiar atât de exclusivist. Mai pot închide şi eu ochii. Exemplul prim, ajunge cu discuţia noastră. Mă voi mulţumi şi eu cu singura părere, pe care o au toţi, că motivul retragerii dumitale nu constă decât în… cred că ghiceşti… Jean: -Nu-mi plac astfel de artificii… Toma: -Ai dreptate… Nici mie. Ţi-o spun deci limpede. Ştii că sunt interesante studiile dumitale genealogice. Cele două cărţi publicate în anii din urmă, au produs o impresie considerabilă. Jean: -Cum? De cărţile mele… Da, vorbeşti de cele două studii (îşi trage fotoliul mai aproape). Ştii n-am mai fost demult prin capitală… Şi… ce vreau să-ţi spun… De altfel, nu prea le consideram… Toma: -Nu, nimic. Nici nu te gândi. Sunt nişte lucrări de o valoare neînchipuită. Ca să fiu iar sincer, nu-i părerea mea. Nu prea mă bag eu la aşa ceva. În orice caz, nu reprezint decât opinia publică. Jean: -Da… Erau momente când mă îndoiam de succesul lor. Le credeam prea de specialitate. Toma: -Tocmai, mi se pare că chiar în asta rezidă importanţa lor. Le ai făcut singur? Jean: -Desigur. Puţini sunt aceia care s-ar mai da în vânt după aşa ceva… Da, trebuie doar să nu uit ajutorul lui Albert. Toma: -Albert? Cine? Mi se pare valetul. E chiar aşa?

118

Jean: -Da, el. Mi-a fost de un mare folos. Toma: -E nostimă situaţia. Dar ce contează, e adevărată. Şi cel puţin se pricepe? Jean: -Hm. Ce întrebare… Nu-i pot reproşa nimic… Doar că nu lucrează cu pasiune. El nu caută decât să aibă în mână sânge albastru. Toma: -Ciudate ocupaţii. Personal, nu le pot concepe c-ar putea preocupa un om. Deoarece… da… trebuie să venim la subiectul principal, sunt acţiuni din care nu rezultă nici un profit pozitiv. Jean: -Profit? De ce acesta? Îl crezi necesar? Toma: -Dar ştii că eşti interesant… Jean: -Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Toma: -Niciodată? Poate că n-a fost cineva care să-ţi arate situaţia. Jean: -Care situaţie? Toma: -De, materială, financiară, cum vrei s-o numeşti. Jean: -Da. Ai atacat un alt punct pe care nu-l prefer. Toma: -Bine, dar nu e chestiune de preferinţă. E ceva hotărâtor. Ştii că eşti pe marginea dezastrului? (pauză) Jean: -Ştiam. Dar nu vreau să mă gândesc la aşa ceva. Toma: -Nici să-ţi amintească nimeni? Jean: -Nici. Cu-atât mai mult, cu cât nici cel în drept nu o face. Domnul Balan, singurul care e interesat, nu mi-a spus nimic până acum. De altfel nici nu mi-ar spune, îl cunosc. Nu vreau să zic că profit de această situaţie. Dar, în definitiv, nu interesează. Toma: -Dar pe mine mă interesează. Ce spui de asta? Jean: -Dar să cred că vii să vorbeşti în numele domnului Balan. Toma: -Domnul Balan nu mai are nici un amestec în această afacere. Jean: -Cum… Ştii… ce vreau să-ţi spun… începe să devină interesantă vizita dumitale. Toma: -Poate că te-am luat prea repede. Nu-i vina mea. Trebuie să plec înapoi imediat. Jean: -Şi… ce ziceai… că domnul Balan… Toma: -Este o altă persoană care capitulează ca şi dumneata… Numai că dumnealui pleacă din lumea financiară. E curios, nu? Jean: -Şi? Toma: -Apoi urmează ceea ce-i natural. Să nu crezi că-i la mijloc vreun faliment. Deloc. A fost un om abil toată viaţa. Dacă n-ar fi intervenit acele nimicuri. (Jean se scoală şi se duce spre pian) Căci altfel nu le pot numi.

119

Jean: -Şi cum rămâne cu toate afacerile sale? Toma: -Le-a cedat. S-au mai bine zis le-a vândut prietenilor, colaboratorilor. Jean: - (oprit lângă pian) Dar… cum să-ţi spun… nu ştii… Toma: -Îmi închipui că vrei să merg până la capăt. În definitiv de ce am întârzia? Doar de asta am venit. Destul am lungit-o şi atât. În câteva cuvinte, chestiunea e simplă, domnule Arbore. Situaţia dumitale, considerată de pe acum dezastruoasă, s-a întâmplat că a trecut în mâinile mele. (pauză, după care Jean pleacă încet spre uşa dreaptă şi Toma deschide servieta, scoţându-şi hârtiile) Nu ştiu cum de a suportat domnul Balan starea asta. Apoi şi dumneata. Să fii atât de indiferent. (ajuns la uşă, Jean o încearcă, apoi o închide cu cheia) Aici e totul. Ipotecările, poliţele, cu amânări peste amânări, credite neplăcute… Domnule Arbore, un moment numai. Ştii, nu vorbesc decât din punctul dumitale de vedere. Înţeleg situaţia… Jean: - (venit lângă masă) Şi domnul Balan? Acum unde-i? Toma: -Bine, dar ce ne mai interesează asta? Dumnealui nu mai are nici un amestec. M-a rugat numai să vin într-o zi să-ţi expun situaţia nouă, să aranjăm tot posibilul. Îţi trimite apoi salutări prieteneşti şi scuze că n-a putut să facă pentru dumneata decât atât. Jean: - (după ce a privit hârtiile) Atât numai. Toma: -Desigur. Restul rămâne între noi. Repet că e interesant cazul. Mă mir cum de ai avut până acum atitudinea aceasta faţă de starea pe care nici nu ştiu cum să zic… De altfel poate acuz prea repede. Nu-ţi cunosc toate posibilităţile. (După câţiva paşi prin cameră, Jean se aşează pe canapea. Toma îşi îndreaptă scaunul cu spatele spre dreapta) Jean: - Da… Hm. Nu-mi spui ceva nou… Toma: -Tocmai, îmi închipui că-ţi dădeai seama de totul. Şi asta e mai rău… Jean: -Sigur… Ţi se pare foarte simplu. Pentru dumneata… doar singura preocupare… îmi închipui că-i banul… Toma: -Ei, nu trebuie să ne referim la asta. Sunt convins că oricine trebuie să aibă acest simţ al banului. Dar aici nu era vorba decât de un pic de voinţă… Ce, n-o aveai? Jean: -Lasă… E prea târziu acum pentru… Nu… Ştii… ce vreau săţi spun… Toma: Dar trebuie să clarificăm situaţia. Jean: -Mda… Bun… Dar, domnule Vasilescu…

120

Toma: -De-acum înainte, totul depinde de noi… Jean: -Sau… hm… mai bine zis, de-acum mă ai dumneata la mână… Toma: -Nu-mi place să mă consider astfel. Dar nu, domnule Arbore, să ne grăbim. Sunt numai două puncte. Numai două şi am terminat totul. Întâi trebuie să te anunţ că în urma tuturor amânărilor, scadenţa ultimă e peste patru săptămâni. Jean: -Dar… cum vine… ce vreau să-ţi spun… parcă nu… Toma: -Domnule Arbore, avem ceva câştigat amândoi: sunt avocat. Dacă până acum domnul Bălan, din anumite motive îşi permitea cu fel de fel de artificii să desconsidere legea, nu cred că ar fi cazul ca noi să continuăm aceasta. Jean: -Desigur… Poate ai dreptate… Toma: -Deci, în continuare, am nevoie de o evidenţă a situaţiei dumitale… Ştii… Jean: -Da, înţeleg… Văd că vrei să-ţi evidenţiezi o calitate, acea de a pregăti pe oricine înaintea dezastrului. Însă… n-a mai fost cazul acum. Toma: -Se-nţelege. Dezastrul deja era… Dar nu, (se scoală şi se duce spre pian) de ce să nu luăm chestiunea şi altfel. Fireşte c-a fost necesar s-o cunoaştem şi în proporţiile ei reale; însă bătrânul Jean nu se gândeşte şi la partea cealaltă? Jean: -Mda… Depinde… Nu vreau să nu cred… Toma: -Şi ar fi cazul că acum să acţionez puţin. Un pic de voinţă numai. Jean: -Poate… Şi… ce vreau să-ţi spun… hm… scadenţa aceea. Toma: -Ne obligă doar să fim mai rapizi. De altfel nu cred că asta e o piedică serioasă. Îmi închipui că-ţi dai seama de eventualele supape de siguranţă. Jean: -Nu… nu m-am gândit vreodată… însă. Toma: -Nu, dar nu prefer să-ţi fac precizări. Ajunge sugestia. Am stat prea mult. Trebuie să încheiem. (revine lângă masă şi vâră hârtiile în servietă) Şi, situaţia averii dumitale. Aş vrea s-o întocmesc. Jean: -(se scoală) Da… da… Nu aici… Vom merge în bibliotecă… Ştii… şi Albert… Toma: -Bun. Şi repet, fă tot posibilul şi-ţi salvează situaţia. E destul de limpede. A ajuns comun cazul, când cineva îşi salvează averea, printr-o simplă căsătorie. Jean: -Căsătorie… interesant… Toma: -Am zis că nu vreau să precizez ceva. Dar mi se pare că bătrâ-

121

nul Jean are două domnişoare. Jean: -Da… două. De fapt numai una… Laura e logodită… Toma: -Ştiu… Cu un muzician. Jean: -Hm. Să lăsăm asta… Toma: -Şi-o mai ai pe cealaltă. Jean: -Ei da… Cristina… Toma: -Deci tot mai este o posibilitate. Da. Domnişoara Cristina… Mi-o amintesc parcă. Jean: -Se poate… Dar… Toma: -Da… Sunt doar câteva luni… Şi… într-adevăr, a fost între noi, atunci, o situaţie obtuză… Jean: -Să trecem în bibliotecă… Toma: -Adică de ce să nu fim sinceri şi acum. (se apleacă puţin spre masă) Nu? Spun numai în treacăt… dar… domnişoara Cristina… mi s-a părut atunci foarte simpatică… Poate chiar că… Jean: -Mda… ştii… ce vreau să-ţi spun… însă… Toma: -(se aud venind Laura şi Emil, amândoi cântând o arie clasică) Sosesc… da… M-am întâlnit cu ei adineauri… Şi aşa, bătrâne Jean. Eu mai vin pe aici… Voi trece de câteva ori pe săptămână. Situaţia dumitale o cere. Jean: -Da… Bine… Se-nţelege… însă… (În uşa din dreapta se aud bătăi; Jean pleacă, deschide şi intră. Laura, statură potrivită, blondă, întradevăr frumoasă, inteligentă, îmbrăcată cu gust şi chiar luxos, mişcări degajate. Emil, mai înalt puţin, nu chiar brunet, are trăsături expresive, privire limpede, comunicativă, îmbrăcat şi el cu gust, veston culoare închisă, pantaloni mai deschişi. Mergeau la braţ, dar acum se despart. Laura are o partitură în mână). Laura:(puţin mirată) -Domnul Vasilescu? Încă n-ai plecat? Toma: (politicos) -Nu, duduie. Tocmai acum terminasem. Aşa sunt afacerile. Laura: -Uf, iarăşi afaceri… În toate părţile numai de oameni de aceştia dai… (Jean se duce spre uşă, spre a o închide) Emil:-Dar de unde ştii tu, Laura, că domnul Vasilescu a venit aici pentru chestiuni băneşti? Toma: -Sigur. Logodnicul dumitale are dreptate. Laura: -Logodnic? Ha… auzi, Emil, toată lumea ştie de-acum că neam logodit. Emil: -Mai bine. Când vom apărea împreună, nu va mai avea de ce să se mire…

122

Laura: -Da, poate şi asta, (pleacă spre pian) dar poate că va fi un alt motiv care le va atrage atenţia. Jean: (aşezându-se în fotoliu) -Ei, Emil, ce mai ai de spus de fiicămea? Face progrese? Emil: (puţin entuziasmat) -Vă mai îndoiţi de asta? De Laura chiar… Laura: -(aşezată la pian, unde deschizând partitura, execută în surdină câteva fragmente) Ia mai las-o, Milli. Mai bine vino puţin aici. Emil: -Cred că dumneavoastră cunoaşteţi mai bine decât mine progresul ei. Sunteţi tot timpul împreună. Jean: -Dar ce, crezi că şi eu cânt cu ea? Laura: -Chiar, tată, Emil pleacă azi iarăşi. Dacă stă o zi două când vine. Jean: -Laura taci. (către Emil) Te-ntorci azi? Emil: - (cu seriozitate) da, trebuie. Nu pot să mai întârzii. Îmi ştiţi doar chestiunile… Toma: -Desigur, băneşti. Emil: - (râzând) Da, da, băneşti… (serios) Dar asta pe planul al doilea. Toma: -În orice caz, plecăm împreună. Emil: -Depinde. Dumneavoastră când vă întoarceţi? Toma: -Înainte de amiază. Emil: -Ei nu, atunci regret. Eu după masă. N-am nici o grabă. Abia deseară trebuie să fiu. Toma: -Mda. Un concert probabil. Emil: -O, nu. Deloc. N-am avut încă fericirea aceasta. Deocamdată sunt mai modest. Cânt la un bar de noapte… Toma: -Da? Nu la „Select”? Emil: -Aici pot să fiu optimist. La „Imperial”. Toma: - (mirat) „Imperial” ? Emil: -Da. Dar ce? Toma: -De, nimic… Un amănunt doar… Sau mai bine zis, iar o afacere. Emil: -Acum cu adevărat bănească. Toma: -În toată puterea cuvântului… Ei, dar… Jean: -Am impresia că e cel mai luxos bar din capitală… Emil: (entuziasmat) „Imperial”? Da, nimic de zis… Toma: -Eh… Cu toate acestea… Nu, dar… şi ziceai că până acum n-ai fost în nici un concert.

123

Emil: -Încă nu… N-am putut găsi nici o ocazie… Toma: -Interesant… Dar cum… Domnul Arbore n-a putut avea nici o influenţă… Jean: -Hm. Nu cereţi prea mult de la mine? De altfel e tânăr… Toma: -Tocmai că e tânăr… Emil: -(cu desăvârşire) Sigur. Acesta e gândul care mă torturează mai mult. Cât am luptat să ajung acolo unde vreau… Dar… Toma: -Lasă, nu trebuie să fii descurajat… Emil:- Ba din contră… Sunt convins că gloria nu-i de mine. Poate că am dorit-o prea mult… Toma: -Eh, fleac… Până azi a fost… Îmi pare rău tinere, că nu te-am întâlnit până acum. Doar suntem în acelaşi oraş. Cunosc destui, care ar putea să te facă celebru în două zile. Emil: - (entuziasmat iar) Dumnezeule… Dar asta e de necrezut… Laura:- Emil, un moment, ştii, aici am să bag patru triolete. Vino săţi arăt…unde-i fa-diezul tenorului. Emil… Emil: -Laura! Lasă acum. Tu n-ai auzit? Toma: -Sper că mâine seară ne vom întâlni… Dar nu la „Imperial”… Nu obişnuiesc să frecventez barul acela… Vii dumneata la „Select”. Laura: - Dar despre ce e vorba? Emil: -(entuziasmat şi atent) La „Select”? Foarte bine. Cred că vă găsesc. Toma: -Nici nu te gândi la altceva. Întreabă de mine. De avocatul Vasilescu. Laura: - (venită lângă ei) Avocatul Vasilescu? Dumneata eşti, parcă… Dar ce-i? Emil, nu-mi spui? Emil: -Se poate? Dar nu ştii? Ţie să nu-ţi spun? Doar între noi ne vom împărţi gloria, ca s-o numesc aşa. Toma: -Nu mai fi sceptic. Poţi să ai toată siguranţa. Doar nu-i vorba decât de câteva cuvinte şi o prezentare. În parte, cunosc capacitatea dumitale. Fii deci sigur… Emil:- Da, dar ştiţi, dacă aţi fi în locul meu, să fii râvnit până acum după aşa ceva… Laura: -(entuziasmată şi ea) Ştiu totul… Am ghicit, Emil. Dar e de necrezut. Auzi tată… Jean: -Am auzit totul… Omul acesta m-a ameţit azi. Toma: -Se poate. Şi ştiţi, nu-i vina mea. Împrejurările o fac. Laura: -Tată, dar n-aş fi crezut niciodată aşa ceva. În curând vom fi

124

toţi ameţiţi de glorie… Emil, noi doi, capitala, muzică, numai aplauze, flori… Emil: -Da, Laura, e minunat, dar mergi prea departe. Laura: -Deloc. Doar chestiunea e simplă. Şi am toată încrederea în domnul Vasilescu (către Toma) Domnule avocat, de ce ai sosit abia azi? Mai vino pe aici. Toma: -Cu cea mai mare plăcere. Repet că tot interesele mă vor aduce. (se îndreaptă spre uşa dreaptă) Laura: -Emil… Milli, nu mai spui nimic? De ce taci? (în timpul acesta în uşa dreaptă se aud bătăi tari, aşezate în grupuri ca la tobă; Toma, lângă uşă tresare) Toma: -Hei, Albert, dar ştii că-i interesant. Sau, dar cine-i altul? (o voce feminină de alto de afară răspunde înfuriată: Cine-i, e spaima munţilor… Hai, deschide, şi nu mai fi caraghios, întrebând) Jean: - (mirat, îndreptându-se spre uşă) Dar nu se poate… Oare… (se uită în jur la toţi şi deschide uşa. Cristina intră. Are 21 ani, mai înaltă puţin decât Laura, figură nu frumoasă ca a surorii ei, ci energică, părul castaniu, privirea pătrunzătoare; are numai zâmbetul atrăgător. E îmbrăcată simplu, fără eleganţă şi vine de pe drum. Poartă în mână un sac mic de călătorie, pe care-l aruncă pe canapea.) Cristina: - (începând să-şi aşeze îmbrăcămintea de pe ea) uşi închise în toate părţile. Nu ştii de ce nu vă faceţi o casă lipsită de aşa ceva. Jean: - (mirat încă) Dar… Cristina… parcă nu azi… (Laura se retrage spre pian. Emil o urmează, iar Toma rămâne lângă uşă) Cristina: -Ai uitat să încui cu cheia, tată. Jean: - (îndreptându-se iar spre uşă spre a o închide) Da… Şi… ce vreau să-ţi spun… Cristina: -Bine, spune odată. Jean: -Albert zicea că trebuie să vii peste patru zile. Cristina: -Ei, patru… Şi dacă am venit azi, ce-i… Nu vezi că (observă pe Toma, care devine politicos; nu tresare, ci îl priveşte câteva clipe) Sunt şi oaspeţi pe-aici… Toma: -Domnişoara Cristina nu se înşeală. Domnul Arbore a primit azi vizita mea. Jean: -Aşa subţire te-ai îmbrăcat! Pe vântul acesta. Laura: -I s-a udat şi părul… Cristina: - (uitându-se la amândoi) Ei, numai atât? Dumneata nu spui nimic, Emil?

125

Emil: -Deocamdată nu, domnişoară. Mă mulţumesc să ascult. Jean: -Mai bine vino aici… Acolo e fereastra. Toma: -De altfel mă mir cum de s-a udat. Doar n-a venit pe jos. Cristina: - (cu seriozitate) Şi eu mă mir… Dar de, vehiculul a fost de vină. Toma: -Şoferul probabil… De ce nu-l schimbaţi? Jean: -Eh… şoferul. (se aşează în fotoliu) Cristina: -Ce să-l mai schimbăm. Nu-i nici un motiv. Vântul a fost împotrivă. Ştii, aşa-i când călătoreşti pe o coadă de mătură. Laura: -Iar ai început, Cristina. Cristina: -Sigur. Poate nu-ţi place… Dar ce staţi aşa cuminţi… retraşi. (spre Toma) Ce, domnule, dumneata ai făcut probabil o şedinţă de spiritism aici… Toma: -N-am vrut să fie de spiritism… S-a întâmplat astfel… Emil: -În orice caz, a întrecut aşteptările. Cristina: -Se poate. Regret că n-am luat şi eu parte. Toma: -Şi eu regret, duduie… Cristina: - (îl priveşte câtva timp) Mă mir… Dac-aş fi în locul dumitale… Jean: -Nu… Cristina… lasă… Domnule Vasilescu… spuneai că ai nevoie… Toma: - (tresărind puţin) Da, ai dreptate… (vine spre masă; Jean se scoală şi se duce spre uşa dreaptă spre a chema valetul) A trecut repede vremea (spre Emil, aşezându-şi servieta) Sper că ne mai întâlnim înainte de plecare. Emil: -(venind spre masă) Desigur… Doar ai spus că plec după dumneavoastră. Vin şi eu mai acuşi în bibliotecă. Cristina: -Tată… Unde-i Albert?… Am nevoie de el. Jean: -Un moment, Cristina… da. (Albert intră; Cristina se aşeză pe canapea, coatele pe genunchi, capul între palme şi priveşte) Albert condu pe domnul Vasilescu în bibliotecă. Trebuie să alcătuiască un tablou. Da… Ştie dumnealui… Îi dai ce-ţi va cere. Toma: -Domnul Arbore, mergem… Sunt gata… Jean:- Da… da… De altfel merge Albert. Albert, ai cheile… Albert: -Le am, Excelenţă. Toma: - (puţin mirat) Da… Poftim. Ia-o înainte. (Albert pleacă spre uşa stângă) Sper că…(spre Emil) Şi aşa, vii acuşi… Emil: -Am spus. Cred că n-am să vă deranjez.

126

Toma: -O, deloc. (vorbind către toţi) Îmi pare rău că mai am puţin timp la dispoziţie. Laura: -Bine, dar ne-ai promis că mai vii pe-aici. Toma: -Nici o îndoială. Promisiunea rămâne… Mă refeream numai la azi. Ştii, domnule Arbore, până te-am găsit, a trecut o mulţime de timp. E prima dată când trec prin locurile acestea. Întrebam pe toţi de o „Vale a Uitaţilor”. Auzisem că-i pe lângă dumneata. Jean: -Da, e lângă noi… Dar puţini ştiu de ea… E o simplă vale prăpăstioasă. Emil: -Dacă aţi fi întrebat de „Răscrucea lui Bogdan”, aţi fi ajuns mai repede. Laura: -Da, pe asta o cunosc toţi. Toma: -„Răscrucea lui Bogdan”… Da. Ei, dar ce mai e nevoie. Deacum ştiu… la început mi-a venit greu… Emil: - (de pe loc) depinde. Regiunea aceasta e cam înşelătoare. Sunt multe stânci care seamănă între ele. Oricât ai cunoaşte drumul. Jean: -Da… are dreptate. Mulţi se rătăcesc pe aici. Toma: -Nu-i nimic. În viitor voi renunţa la maşină… Am să întrebuinţez… hm… ştiţi ce… Emil: - (râzând de circumstanţă) O coadă de mătură… Toma: - (râzând) Da… Chiar aşa… Cristina: - (către Toma) Şi eu care credeam că-ţi întrebuinţezi coada de mătură la altceva… Jean: -Cristina… Laura: -Las-o, tată… Toma: -Eu plec, domnule Arbore… Cred c-am să reuşesc să fac ceva… Jean: -Da… Albert ştie unele lucruri mai bine ca mine. Albert: -Veniţi pe aici, domnule… Toma: -Da… da… Ia-o înainte… Vă părăsesc numai pentru câtva timp… Tinere, nu uiţi, vii. (iese cu Albert. Jean se aşează în fotoliu) Emil: -Desigur… V-am promis doar… Laura: - (zâmbind) Se poate? Ar fi culmea chiar să nu te duci. (către Jean) Tată, vizita acestui avocat a fost azi drept o minune… Jean: -Ei… ce ştii tu, Laura. Da… o minune, dar nu pentru toţi. Laura: -Bine, nici n-am vrut să spun aşa. În orice caz pentru noi… (spre Emil) pentru mine şi Emil… Emil, nu-i splendid? Emil: - (puţin încurcat) Da, Laura, nu vreau să te contrazic… Dar…

127

ca să fiu sincer… n-am îndrăzneala să mă gândesc la aşa ceva… Laura: -Nici de loc. Sunt convinsă că domnul Vasilescu e un om pe care te poţi baza. Cum de a venit la noi… Însă… (privind spre Cristina) Cristina… tot tu… Se putea să fii un pic ca lumea… Eşti de nesuferit, câteodată… Cristina: -Nu-i nimic… Mai înghite şi tu. Eu cum îţi suport toate mofturile şi miorlăiturile. Jean: -Laura, ar fi bine să termini… Laura: -Se putea să nu-i iei apărarea şi azi… Emil: -Nu, Laura, chiar ar fi bine să lăsăm această discuţie. Laura: -Şi tu? Dar ce aveţi azi… Tu nu vezi, Emil, nu-ţi dai seama ce înseamnă vizita acestui avocat pentru noi… Trebuie să ţi-o spun eu… Emil: -Ei, iarăşi… Însă… Domnule Arbore… Jean: -Lasă, Emil… Nu mai încerca să o scuzi. Sunt obişnuit cu ea. Îi dau dreptate. Ce poate şti ea despre acest avocat… Laura: -Ce mă interesează chestiunile voastre particulare. N-am putut niciodată să mă bizui pe ele… Să ajung acolo unde voiam. De ce sunteţi lipsiţi de înţelegere? Cine altul ar fi putut să facă gestul de azi al domnului Vasilescu? Emil: -Azi sau mai târziu, tot avea să ne vină şi nouă rândul, Laura. Doar de noi depinde totul. Laura: -Da… sau mai târziu… Şi când… Şi cine să-ţi dea atenţie… Dar… Emil, chiar tu vorbeşti… O, nu, dacă vrei să linişteşti lucrurile, termină… Termină… Nu-mi place să te văd decât aşa cum te ştiu. Emil: -Într-adevăr, domnule Arbore, trebuie să ne daţi puţină dreptate… Nu zic, poate venim în contradicţie cu unele chestiuni… Laura: -Nu-mi vine să cred lucrul acesta. Emil: -Ne interesăm poate prea mult de noi… Dar înţelegeţi… De multe ori arta… Laura: -Vorbeşti curate prostii, Emil… Cum îţi închipui că arta te poate face egoist? Emil: -Lasă, dragă… Le iei prea repede. Jean: -Bine, Emil… Ajunge… Nici n-am avut de gând să vă acuz… Cum aş putea să stau în calea voastră… chiar eu… E prea târziu, poate… Şi… nici nu am pretenţia să-mi daţi atenţie la ceea ce mă interesează… Ce puteţi şti voi… sau tu mai puţin… Dar Laura… Laura, fiica mea… O cunosc destul. Ce-i pasă ei că suntem de-acum spre ruină… Sau, de ce să nu zic, c-am ajuns chiar…

128

Emil: -Dar e imposibil… N-am ştiut nimic până acum… Jean: -Nu, Emil… Laura: -Ba ştiam prea bine… Mă aşteptam din zi în zi la aşa ceva. Jean: -Presupuneai şi tu… Parcă acum îţi dai seama de realitate… Doar şi tu faci parte din această familie cu… o oarecare nobleţe… Laura: -Nobleţe… Ha… ha… Tată, termină poveştile acestea… N-am dat niciodată importanţă acestor lucruri. Jean: -Ştiu… ştiu, Laura. (se scoală spre a se plimba puţin şi încet) De ce mă opresc să-ţi spun lucrurile ce mă interesează… Ce ştii tu… Tu… Ei, tu ai alte gânduri… Te-ai îndepărtat de noi. Parc-ai fi o străină… Parcă n-ai fi fiica mea… Laura: -Ba nu, pardon. Îţi sunt fiica dumitale… da, îţi sunt… Dar numai atât. Cât despre celelalte nimicuri, că fac parte dintr-o familie nobilă, că am sânge albastru în vine… o, astea nu… niciodată. N-aş putea înghiţi aşa ceva… Emil: -Laura, dar tu exagerezi… Jean: -Nu, Emil, las-o în pace… N-o cunoşti încă… Nu pricepi nici tu femeile… Vezi numai muzica din ea… Laura: -Da, drăguţule, tu trebuie să taci. Tata are dreptate… Numai muzica ne leagă pe noi… Muzica, arta, care clocoteşte în venele noastre… Nu sângele albastru. Emil: -Nu caut să te contrazic, dar iarăşi mergi prea departe… Cum ne poţi privi în aşa proporţii… Nici eu, că sunt bărbat… Laura: -Ei, tu…Tu niciodată nu ţi-ai putut da seama de ceea ce valorezi… Te-ai crezut întotdeauna un om de nimic… Doar eu… ca să zic aşa… ţi-am mai înlăturat îndoielile. Îmi plăcea lucrul acesta. Şi-mi mai place, Emil, îmi mai place, încă… Da. Fiindcă vom fi ceva… Emil: -Ei, ajunge de-acum… Doar nu vrei… Laura: -Avem ceva în noi… dar nu nobleţea de care vorbeşte tata… Nu mai pot crede… Mi-ajunge că m-a stăpânit şi pe mine gândul acesta, fără să ajung la nici un rezultat… Noroc că mi-am dat seama… Da, şi aceasta o datorez ţie, Emil, (îl ia de braţ, entuziasmată) ţie… În tine am văzut adevărata mea nobleţe… Nu cealaltă… un simplu amestec de sânge… Ha… ha… Ca într-o eprubetă… Emil: -Laura, elanul, elanul acesta exagerat mă îngrozeşte… Laura: -Da, ştiu, dragul meu, te îngrozeşte. Îţi stânjeneşte paşii tăi pipăiţi, nesiguri. Jean: -Ei, Emil, acum ai văzut-o, atât cât ai putut… Mai observ-o

129

încă, să înţelegi ce înseamnă Laura pentru mine… Ca, de altă dată, să nu mai aperi pe nici unul… Laura: - (apropiindu-se de Jean) De altfel, tată, nu trebuie să crezi că nu te înţeleg. Acum ştiu de ce a venit avocatul… E interesantă situaţia… Dar nu te lăsa bătut. Jean: -Opreşte… Nu mai vorbi despre asta… Laura: -Ba nu, că ştiu ce înseamnă pentru dumneata nobleţea, uf… ideea aceasta care te-a cucerit complet… Că a venit dezastrul, trebuia să te aştepţi la aşa ceva… L-am simţit de când ne-am mutat din capitală în pustietăţile acestea… Da… că nu ştiu ce idee ţi-a mai venit şi atunci, să te retragi şi să vii în sălbăticia asta… unde nu vezi cu anii un om… Jean: -Lasă… Termină… termină… Nu încerca să-ţi explici lucruri pe care nu le înţelegi. Laura: -Sigur… Niciodată noi nu trebuia să-ţi pătrundem secretele dumitale… nobleţea dumitale… Şi… Dar, în definitiv, ce mă interesează. Mi-ajunge să ştiu că tot dezastrul s-a ivit de când ai plecat din capitală. Numai de atunci… Tată, vorba dumitale, să lăsăm aceasta… Înţeleg situaţia în care ne aflăm. Nu vreau să mă crezi atât de indiferentă (se apropie de Jean spre a-l mângâia). Îmi pare rău… ţi-o spun sincer… Mă loveşte şi pe mine faptul acesta… Nu-ţi închipui… Cristina: -Ia începe să plângi puţin… Laura: - (tresărind) Ce, te-ai trezit, muto? Am şi uitat de tine că eşti aici… Cristina: -Se poate, domnişoară. Însă dacă vrei să faci pe filantropul, du-te că sunt destui câini pe drumuri. Laura: -O, contesa noastră are gust de vorbă. E interesant, nu? Cristina: -Da, eşti o caraghioasă… Laura: -Şi tu o vrednică urmaşă a unei familii nobile. Nu-i aşa, tată? Laura: -Da, da, Emil, plecăm îndată… Tată, deci nu trebuie să fii atât de distrus… O mai ai pe Cristina… Ea nu-i ca mine… Ea îşi dă seama de ceea ce înseamnă nobleţe… Numai că… ce zici, Cristina… lipseşte cam des. Alberto o să-ţi atragă atenţia asupra acestui lucru… Cristina: -Da, da… Mai bine pleacă… Du-te la tine şi mai miorlăie vreun ceas… Laura: -Nu-ţi convine ce-ţi spun? (Îl ia pe Emil de braţ) Hai, Emil… Numai a contesă nu semeni, cu… Jean: -Laura… Laura: -…cu apucăturile acestea ale tale… Apucături de fată de

130

stradă… Cristina: -Hai, du-te, du-te… Mai bine ai pleca cu Emil dupăamiază… Să-ţi mai audă şi alţii glasul. Laura: - (ieşind cu Emil) Şi ce crezi că n-aş putea face şi aşa ceva, micuţo? Cristina: -Drum bun… Jean: - (ducându-se să închidă uşa) Nu se mai termină… Unii după alţii vin. Unii după alţii… Blestemată zi… Cristina: -Ţi se pare dumitale… Toate sunt la fel… Jean: -Începi şi tu iarăşi, Cristina, te rog. N-aş mai putea suporta… Cristina: -Ei, tată, aşa-i când omul n-are voinţă. Trebuie s-o recunoşti. Jean: -Voinţă… Ce-aş mai putea face acum? Avea dreptate Laura. Dezastrul nostru… Trebuia să apară odată. Era prezent în fiecare zi. Numai că nu îndrăzneam să mă gândesc la el. Cristina: -Într-adevăr, a început de când ne-am mutat din capitală? Jean: -Aşa e. De când ne-am retras. Toate posibilităţile de salvare au rămas acolo. Cristina: -Credeam că-i vreo idee caraghioasă de-a Laurei. Dar, în definitiv, tată, de ce am venit aici, dacă ai ştiut că nu-i bine. Nu te acuz. Miera groază de capitală. Totuşi, de ce n-am rămas acolo. Să nu fi fost în situaţia aceasta… Jean: -Nu, Cristina, te rog. Pentru numele lui Dumnezeu… Te rog… Chestiunea aceasta, niciodată. Cristina: -Ei, chestiunea asta nu, cealaltă iarăşi nu şi tot aşa. Ştiu… Dar în definitiv… Nu vă cunosc decât atât ca să vă pot… Sunteţi toţi la fel. Jean: - (cu seriozitate) Cristina… (mai potolit) iarăşi Cristina, iarăşi… Azi şi tu… şi tu din nou… cu slăbiciunile tale… Cristina: -Ce şi eu? Mă bagi şi pe mine în joc? Jean: -Da, şi pe tine… şi pe toţi… Nu mă determina să vorbesc prea mult. De ce nu vrei să înţelegi situaţia… Nu mai pot... Cristina: -Dar acesta nu-i un motiv să te referi la mine… Dacă am şi eu vreo vină în toate acestea, de ce nu mi-o spui… Jean:- O ai…o ai şi tu…Dar mergem prea departe. Cristina: -Deloc. Tată, să fim nobili… Vorbeşte, te rog, tată… Jean: -Cristina… ei ajunge… Toţi suntem vinovaţi. Nu numai tu… Da, nu eşti numai tu… Ţi-o repet. Cristina: -Bine, suntem toţi… Dar partea mea care-i?

131

Jean: -Termină. Nu mai vorbi cu calmul acesta. Ţi-am spus că nu ai nici o vină… Cristina: -Nu port nici o vină… Însă ce am cauzat? Jean: -Nimic… nimic… Şi ce dacă am plecat? Ce ştiai tu… Sau ce ştii acum… Cristina: -Din cauza mea am plecat din capitală. Jean: -Ei nu… am spus. N-ai nici o vină… Chiar dacă am plecat din cauza ta. Ce ştiai tu. Ajunge… Să terminăm… Prea mult… Cristina: -Nici deloc… Din contră, spui lucruri interesante. Sau faci şi dumneata ca Laura. Jean: -Cristina… Nu mai vorbi aşa. Revino-ţi. Momentele acestea, Cristina... Da, acestea sunt de vină… acestea… nu tu. Cristina: -Nu înţeleg nimic, tată. Jean: -Dar tu nu vezi… Şi-acum chiar… Şi-acum… Cristina… Întotdeauna m-am bizuit pe tine… Numai pe tine… Pe Laura niciodată… Ai văzut şi adineauri de ce… Pe tine însă… Cristina… Dacă n-ar fi pornirile acestea ale tale… Momentele acestea… când nu te mai recunoaşte nimeni… Când parcă ai fi… dar nu… nu pot să spun… De aceea am plecat din capitală… Nu te puteam lăsa în văzul tuturor. Aici nu-i nimeni… Cristina: -Ştiu… şi dacă mă vedeau toţi… Jean: -Ei nu… dar ce… nu… nu puteam. Nu trebuia… nu trebuia să ştie nimeni. (se aşează în fotoliu) Cristina: -Poate tot de nobleţe e vorba… da. Şi astea din cauza mea… Că a venit dezastrul… Că am ajuns pe mâinile altora… Eu să port toată răspunderea… (se apropie de Jean) Tată… Jean: -Cristina… Cristina: - (depărtându-se; reţinut) Da, eu sunt de vină. De la mine vine totul. Dar vina toată n-o port eu… Nu numai eu… Şi voi aveţi partea voastră… Sunteţi o familie de nimic, laşă, lipsită de orice voinţă… o familie slabă, care mi-aţi strecurat şi în mine otrava neputinţei voastre. Ah, tată… mi-e groază când mă gândesc la asta… la lipsa dumitale de voinţă, pe care o simt în mine. Tată… dumneata eşti de vină… Nu eu… Jean: -Cristina… Ce vorbeşti, Cristina… Opreşte-te… Cristina: -Să mă opresc… Mai bine-mi dădeai voinţă decât nobleţe… Să nu fi avut spre ce alerga… Să-mi fi putut înăbuşi pornirile de care spui… Ce ştiţi voi… Ce ştii dumneata ce înseamnă să fii smuls din drumul tău, fără să te poţi împotrivi şi târât în… în… Tată… Momentele acelea sunt groaznice, tată… Să te afunzi în mocirla pe care n-o poţi

132

suferi… de care ţi-e scârbă şi de care fugi… Jean: -Ajunge, Cristina… Te rog… Cristina: -Pentru ca pe urmă să iei drumul înapoi… Să ţi se trezească în tine adevărata dorinţă, spre care să te întorci, cu urmele murdăriei pe tine... cu sufletul plin de dezgust… Şi asta până când… până te vezi acolo, unde ai vrut cu adevărat, pentru ca apoi… De asta m-am întors, tată azi… Voiai poate să-ţi explic de faţă cu toţi. De asta… N-am mai putut suporta mediul acela vulgar, josnic… Ce sunt de vină pădurarii… O biată familie, sărmană… M-au ţinut ca pe copilul lor. Eu am fugit acolo… Ştiam că mă aşteaptă, dar nu m-am putut împotrivi. Mă atrăgea cu putere. Trebuia să mă las târâtă… Lipsa voastră de voinţă… Otrava familiei voastre… Jean: -Voinţă… Voinţă ai… prea multă chiar… Câteodată mi-e frică de ea… de tine… De aceea mă bizuiam pe tine. Te vedeam aşa cum voiam, cuprinsă de nobleţe… de voinţă… Dar pornirile acelea… Le ştii… Le înţeleg… Cristina: -Da, le înţelegeţi… Lauda voastră de totdeauna… Ştiu… şi acum începeţi cu explicări, cu sfaturi… Ce proastă am fost… Mi-e ciudă că ţi-am spus… c-am vrut să-ţi arăt. Nu pot suferi sinceritatea… Dar, în definitiv, dumitale ţi-am vorbit… şi dumneata porţi vina… nu numai eu… Doar dumneata… (afară, viscolul început adineauri, deveni puternic). Tată, afară a început să ningă… Ninge, tată… În sfârşit… (Aleargă la fereastră, le deschide pe toate în lături şi rămâne aplecată în vânt. Perdelele fâlfâie cu putere în spatele ei) Ce vârtej groaznic… Vrea să prăpădească lumea, parcă. Abia se mai văd stâncile de lângă „Valea Uitaţilor”.(Jean îşi ridică gulerul în sus) Tată, de ce nu sunt şi eu ca stâncile acelea. Să se sfărâme de mine totul… Şi vânturile… şi zăpezile… Jean: -E rece, Cristina. Şi perdelele acelea… fac frig… Cristina: -Da, tată, e rece (Se întoarce şi-l vede pe Jean aşezându-şi mai bine gulerul. Cu glas mai coborât) Ai dreptate. E frig. (Închide ferestrele, vine în mijlocul camerei, apoi se opreşte lângă pian, apăsând de câteva ori, cu pumnii în clapele extreme.) Aşa aş vrea un pian, numai cu clapele acestea. Fără celelalte plângăreţe… (Jean rămâne tăcut) Tată… Vreau să-ţi vorbesc. Nu te mai gândi la acestea. Lipsa voastră de voinţă chiar, mă face să vă privesc altfel. Poate n-ar trebui. Îţi cunosc gândul care te chinuie. Îl am şi eu doar. Nobleţea… Mi-ai dat-o şi mie, şi o doresc. O vreau. Că sunt pornirile acelea… Acum îmi vine să râd de ele. Nu le mai pricep. Puţine sunt momentele când mă găsesc în starea aceasta. Dar, sper… că voi putea lupta de-acum.

133

Jean: -Cristina… Eşti fiica mea. Şi tatăl tău te roagă să nu mai vorbeşti despre aşa ceva. Cristina: -Nu, tată, lasă. Ştiu de ce ţi-e teamă. Dar altceva vreau să-ţi spun acum. Ceea ce ai dori şi dumneata. Nobleţea… Nobleţea, care şi pentru mine… da, nu-i simplul amestec de sânge, cum zice Laura. Dar nici haina voastră, a dumitale de exterior. Ei, dar voi nu veţi înţelege. Jean: -Îmi ajunge să ştiu că din toţi ai fi cea mai demnă de aşa ceva. Cristina: -De ce să nu spui că sunt poate singura în drept. Nici dumneata… Ei, dar revenim. Tată, într-adevăr te poţi baza pe mine. Că sunt momentele acelea… Nu-i nimic. Trebuie să ştii că mai întâi nobleţea e aceea după care alerg. Nu ca s-o am ci… ca s-o simt. Jean: -De altfel, întotdeauna am fost sigur de acest lucru. De aceea am mai închis ochii. Te-am înconjurat cu dragostea mea. Cristina: -Ei nu… Începi iarăşi să vezi greşit. Fără alte complicaţii. Nu-i nevoie. Sunt fiica dumitale, deci, e datoria la mijloc. Că mai este şi altceva. Am spus întotdeauna că vouă nu vă plac chestiunile încurcate. Jean: -N-aş fi crezut că blestemata asta de zi să se termine astfel. Şi avocatul. Şi Elisabeta, Laura… Apoi venirea ta, Cristina. Ce zi… Cristina: -Şi astea din cauza dumitale. Să lăsăm. Se vor aranja toate. Voi vedea ce voi putea face şi eu. Ce n-aş vrea să fac… dar… de n-ar fi… Dacă nu mi-ai fi dat aceasta, te rugam să mi-o dai, tată. Sau ţi-o luam cu forţa. Jean: - (sculându-se) Ştiu, Cristina. De ce te-a ales pe tine. De Laura nu vreau să mai ştiu nimic. Cristina: -Taci. Iarăşi cu felul vostru de a vorbi. Să fim simpli. Singur recunoşti că nu e timp de pierdut. Avocatul Vasilescu e la noi în casă. Jean: -Da, da. Dezastrul… Parcă m-am trezit din somn… (începe să se plimbe) Iarăşi gândul acesta… Ce putem face oare?…. Cristina: -N-ai nici un motiv să te zbuciumi. Chestiuni de acestea se aranjează uşor. Jean: -Da… Îmi spunea şi avocatul adineauri… Amintea în treacăt de… ce vreau să-ţi spun… ei da… că de multe ori… prin căsătorie… Cristina: -Nu… Astea-s nimicuri. Să vorbim serios. Îl cunosc pe avocat. Nu-i un obstacol greu. Tocmai pentru că îi ştiu gândurile. Căsătorie….Nu, tată…(se aude bătând în uşă. Se deschide şi Albert intră) Albert: -Excelenţă, domnul avocat Vasilescu a terminat. Pleacă şi vrea să-şi ia rămas bun.

134

Jean: -Da, da… Albert, merg acum. E cald în bibliotecă? Mergem. Spui c-a terminat. Cristina, plec… pentru puţin numai… ştii… Cristina: -Da, du-te. Nu uita că nu-i nimic rău. Situaţia e bună. Lasă pe mine. Jean: -Da, da, ştiu. (se întoarce) Cristina, aş vrea să-ţi spun ceva, ştii… da… e şi Albert. De el nu mă feresc… Da, vreau să te văd fericită, Cristina… Înţelegi… Poate nu-ţi dădeai seama… Cristina: -O, da, ştiam. Du-te. Albert: - (către Cristina) Domnul avocat v-a rugat să-i permiteţi să vină şi la dumneavoastră să-şi ia rămas bun. Cristina: -Nu. Nu-i nevoie. Spune-i avocatului că relativ la dumnealui, am o singură dorinţă. Să-l arunc în minunata Vale a Uitaţilor. S-o cunoască mai bine. Jean: -Da, da… E bine zis. Albert: -Dar mica noastră contesă trebuie să-şi amintească… Cristina: -Lasă, Albert. Văd că eşti conştiincios. Acum nu-i nevoie. Jean: -Nu, Albert, nu mai e nevoie. Ai scăpat de povară. Va trebui să te dezobişnuieşti de aceasta. Albert: -Dar nu era nici o povară, cu toate c-o fac de atâţia ani. Era nobleţea noastră la mijloc. Mi-a părut bine când mi-aţi încredinţat mie serviciul de a atrage atenţia domnişoarei. Jean: -Dar nu, Albert. Nu mai e nevoie. Haidem. Am plecat, Cristina. (se reîntoarce) Şi… mi-ai spus adineauri da… Parcă aveai nevoie de Albert. Ţi-l trimit imediat. Cristina: -Poţi să mi-o trimiţi şi pe Elisabeta. Jean: -Elisabeta… Dar Elisabeta… Nu ştii ce i s-a întâmplat. Nu ţiam spus. Elisabeta nu mai poate nimic. Are picioarele sfărâmate. Ştii… durerea ei continuă de cap… N-a mai putut suporta. A încercat să se arunce în prăpastie… în „Valea Uitaţilor”… Dar, în ultimul moment, s-a ţinut, s-a agăţat, i-a fost teamă, sărmana. A scăpat numai cu picioarele distruse… Cristina: -I-a fost frică… Alt exemplar… Toţi… Jean: -Să se arunce în prăpastie. E ceva groaznic. O înţeleg de ce s-a reţinut… Cristina: -Da, îmi închipui. Jean: -Vrei poate să mergi s-o vezi? Cristina: -Nu… Nu-mi place carnea sfârtecată… Mi-ar place s-o văd sfârtecându-se. Jean: - (plecând grăbit pe uşă) Da… da… Ai dreptate. Ştiu, Cristina,

135

ştiu… (Cristina îl urmăreşte zâmbind. Se duce la fereastră apoi la pian. Se aşează, deschide o partitură şi încearcă să dezlege câteva măsuri, dar le execută fals. Vrea să rupă partitura) Laura: - (care apăruse pe uşa dreaptă şi văzuse scena) Şi acum ai de gând să-mi rupi partiturile? Cristina: - (tresare, era să devină violentă dar revine) Ce cauţi aici? Laura: - (înaintează) O, ce întrebare… Eşti interesantă, Cristina… Cum, ce caut aici? Da, am venit să-mi iau partiturile… Le uitasem. Cristina: -Ia-le… Da, poţi să le iei. Laura: -S-a schimbat fetiţa noastră. Nici nu te mai cunosc. De ce numi vorbeşti ca adineauri? Cristina: -Termină. Ai venit să-ţi iei ceva. Ia şi pleacă. Laura: -Nu, nu-i nici o grabă. Emil porneşte mai târziu. Ştii, îmi place să te văd când devii serioasă. Nu-mi zici nimic? Ce calmă. Eşti adorabilă… Cristina: - (se aşează pe canapea) Îţi dădusem un sfat, să pleci cu Emil. De ce mă faci să revin? Laura: -Să plec… Dar acesta nu-i sfat. Am vorbit şi cu tata. Ce, îţi închipui că numai tu poţi să fugi? Să fim serioşi acum. De data aceasta unde ai fost? De ce nu vrei să-mi spui nimic? Cristina: -Şi asta-i seriozitate? Dacă vrei într-adevăr să fie aşa, ia-ţi partiturile şi pleacă. Laura: -Cristina, ştii, e drăguţ calmul tău. Mi-aduce aminte de muzica lui Bach. Acum da, îmi place să vorbesc cu tine. Dar ce folos, rar te prind aşa. (se aşează lângă Cristina) Cristina ştii, ca soră mai mare. Să stăm puţin de vorbă. În momentele acestea ai să mă-nţelegi. Dar nu zâmbi. De ce râzi? Cristina: -Ai spus că-mi vorbeşti ca soră mai mare. De ce-mi faci reproşuri? Laura: -Dar tu… începi iar să nu mai dai atenţie cuvintelor mele. Parcă fac aceasta pentru mine. Ţie mă adresez. Bagă-ţi minţile în cap. Termină de acum cu nebuniile tale. N-au nici un rost. Gândeşte-te la tata. E bătrân de-acum. Cristina: -Aşa cum te-ai gândit şi tu… Laura: -Ei nu, cu mine e altceva. Nu poţi avea astfel de pretenţii de la mine. Căile mele sunt altele. Le ştii şi tu. Şi veţi vedea în curând ce mă aşteaptă, dacă reuşeşte Emil. Cristina: -Dacă reuşeşte Emil…

136

Laura: -Sigur. Dar cine vrei, eu? Doar e bărbat. Ei, dar situaţia e simplă. Mai ales de când s-a ivit avocatul acesta… Tu însă, Cristina… Tu, altă grijă n-ai doar. Nu te preocupă nimic. Eşti mare într-adevăr, dar tot copil ai rămas la minte. Pentru tine, viaţa e simplă. N-ai nimic complicat în faţă, care să te împiedice să rămâi copilul răsfăţat al familiei. Da, că tata te iubeşte. Nu-ţi închipui cât ţine la tine. Nu zâmbi. Te cunosc doar. Te cunosc mai bine decât alţii. Cristina: -Nu zâmbeam. Mă gândeam că tu nu ai putea fi în locul meu? Sau poate, tu ai complicaţii… Laura: -Da, ai spus bine aici. Ah, ştii cât de complicată e viaţa pe care o duc. Şi mai ales când mă gândesc la ce mă aşteaptă. Îţi închipui şi tu, cred. Da, voi avea poate parte de glorie, dar, în fond, mereu să te gândeşti la ce va veni… Oamenii, publicul pe care trebuie să-l satisfaci… Şi Emil… Emil… acesta, cu firea lui îndoielnică. Ei, Cristina… Tu nu poţi înţelege acestea. (Cristina se ridică ducându-se spre uşă) Dar ce? De ce pleci? Ştii, pentru binele tău vorbesc. Când mă gândesc şi la tata… La bietul tata. E şi bătrân şi chinuit de gândurile sale. De altfel, da, şi tu te mai gândeşti la nobleţe, dar… din când în când… mai mergi şi pe alături. Cristina: -Iar vrei să te fac caraghioasă… Laura: -Nu, taci… Nu mai vorbi aşa… Zău… nu-ţi fac morală. Să nu râzi, dar, câteodată, te invidiam. Aveai privilegiul de a fi iubită de tata. Cristina: -Ajunge. Poţi pleca de-acum. Sau poate vrei să te arunc afară? Laura: -Iar începi. Nu mai înţeleg nimic. Şi ce dacă ţi-am amintit de tata. Din contră, nu trebuie să-l mai superi. Să te cuminţeşti odată şi să rămâi lângă el. Cristina, vreau să-ţi spun ceva. Ştii, nu-ţi dau sfaturile acestea, gândindu-mă la nobleţe… Nu mai are nici un sens azi. Îţi dai şi tu seama… Dar… (Cristina începe să devină neliniştită, o nelinişte reţinută şi puţin exteriorizată) Ştii… pe tata nu-l poţi convinge de aceasta. (se ridică, apropiindu-se de Cristina) Şi atunci ar fi o piedică pentru mine. Am nevoie de libertate. Nu-mi trebuie încurcături familiare. Aşa… dacă eşti tu… Dar numai să fii cuminte. Auzi, Cristina? Ştii, totodată îl scuteşti şi pe Albert să-ţi atragă mereu atenţia. E interesant, nu? (îi pune mâinile pe umăr) Cristina: - (retrăgându-se) Lasă-mă… Vă mai şi atingeţi de mine. Laura, scurt. Ori pleci afară, ori dacă nu… ştii ce-ţi fac pe urmă. Laura: -A, nu… nu aşa. Ţi-am spus să fii cuminte. Iar începi ca adineauri? Cristina: - Ce încep? Termină. Hai, hai pleacă.

137

Laura: - Cristina, dar aşa ne-a fost vorba. Din nou ai uitat de nobleţe. Cristina: -Taci. Laura: -O, nu… La noi nobleţea a fost ceva sfânt. Cel puţin acum am scăpat de aşa ceva. Dar cât a trebuit să fiu, am fost aşa cum trebuie... Numai tu… De asta nu ţinea mama la tine. Cristina: -Ieşi afară, Laura… N-am nevoie de discursurile tale. Laura: -Mă dai afară, când îţi vorbesc de mama. O, Cristina, mama… N-a întrecut-o nimeni… Era nobilă până la cea mai mică fibră… Şi acum că e moartă, tot e simţită pretutindeni aici. Cristina: -Lasă. N-am aşa admiraţie pentru familia aceasta… S-a întâmplat numai, că e nobilă, dar nu era demnă de aşa ceva. O familie ştearsă, slabă, bună de zdrobit în picioare. (se întoarce spre Laura) Toţi, toţi sunteţi la fel… O familie laşă, lipsită de voinţă. Buni să fiţi cu toţii în „Valea Uitaţilor”. Laura: -Cristina… Ce vorbeşti?… Eşti nebună? Cristina: -Taci, micuţo. Aşa meritaţi cu toţii. Dar mai întâi trebuiţi să fiţi legaţi la ochi… Să nu vedeţi prăpastia. V-ar fi frică. Aţi face ca Elisabeta… (se retrage spre pian şi se aruncă deasupra lui) Laura: -Cum poţi vorbi aşa? Te legi şi de sărmana Elisabeta. Parcă n-ai şti în ce stare se află. Cristina -Ba da… ştiu totul. Ştiu şi minunatul gest ce l-a făcut la urmă. Laura: -O mai acuzi. Dar tu, dacă ai fi fost în locul ei, ce-ai fi făcut? Cristina: -Eu? Hm, proasto… Mai întâi trebuie să te gândeşti dacă aş putea fi în locul ei… Dar nu… Ajunge. Hai pleacă… pleacă odată… Laura: -Ţi-am vorbit degeaba. Dă-mi partiturile. Cristina: -Vino de le ia. Ce, ţi-e frică? Laura: - (stă puţin şi se apropie. Cristina sare de pe pian) Cristina! Cristina: -Stai, prostuţo… Ia-le şi du-te… Laura: - (le ia şi pleacă spre uşă) Eşti de nesuferit. Aşa cum te-am ştiut întotdeauna… mândră, încrezută, şi, în fond, o fată de nimic… Emil: - (intră cu precauţie) Erai aici, Laura? Dar ce-i liniştea asta? Laura: -Dar tu? Cu tine ce-i? Mă căutai? Emil: -Eu, nu. Plec… Am venit să-mi iau rămas bun de la domnişoara Cristina… Ştii, plec acum. S-a dus şi avocatul… Nu mai am răbdare să stau aici… Laura: -Pleacă, Emil, pleacă. Şi vezi ce faci.

138

Emil: -Dar ce? Aşteaptă-mă. Câteva clipe numai. Laura: -Să rămân şi eu? (priveşte spre Cristina) Nu, nu mai rămân. Când pleci, mă găseşti în camera mea. (iese) Cristina: - (neliniştea i se măreşte crescendo în acelaşi mod reţinut; pune întrebări dar nu dă atenţie la ce i se răspunde. Nu stă pe loc) Ia loc. Vino încoace. Ce stai acolo? Emil: - (face întocmai) N-aş vrea să te reţin prea mult şi pe dumneata. Şi-afară de asta, m-aşteaptă. Cristina: -Şi te duci. Pleci acum? Emil: -Da, tocmai spuneam că maşina m-aşteaptă. Cristina: -Ce faci în capitală?… Emil: -Deocamdată cânt la un bar de noapte. Am fost la mai multe pe rând. Acum se spune c-aş fi la cel mai bun bar din oraş. Cristina: -E un local… Ce fel… Emil: -Da, se spune c-ar fi bun. Dar cred că vin tot felul de oameni şi aici. Nu prea am dat atenţie. Câteodată, mai încolo de pupitru, nu văd nimic. Însă, sunt lucruri, care de altfel nu ne interesează. Mai ales pe dumneata. Cristina: -Ai dreptate, da. Ce, pleci? Emil, mai stai. Aşeză-te. Emil: - (se aşează) E uşor de spus pentru dumneata. Dar, e la mijloc avocatul Vasilescu. Poate îl întâlnesc mai devreme. De-acum altă preocupare. Cristina: -Avocatul Vasilescu… Ce-i cu el? Emil: -Vorbeam… da… Trebuie să-l întâlnesc azi. Nu erai când am discutat. Poate mai fac şi eu un pas înainte. Dar de el depinde… Cristina: -Şi dumneata depinzi de cineva. Emil: -Deocamdată împrejurările ne obligă să recurgem şi la astfel de metode. De întâlnit, trebuie să-l întâlnesc. Vreau să-mi împac gândul că n-am închis ochii la o ocazie care poate… Cristina: -Emil, la revedere. Dacă pleci… Emil: - (mirat) Nu, domnişoară… într-adevăr plec… vin însă… Cristina: -A, nu… Un moment numai. Emil… da… Emil: -Un răspuns probabil de dus în capitală. Da, sigur… Ajung ziua… Cristina: - (lângă pian, cu mâinile pe el) Emil, merg şi eu cu dumneata… Sau vin… nu-mi răspunde… De ce nu stai… Ori pleci… da… pleacă… Emil: -Să mergi cu mine? Dar domnul Arbore…

139

Cristina: -O, nu-i nimic. Am făcut numai o glumă. Cum aş putea să merg… Nu te mai gândi la asta… Vorbeşte altceva… Vorbeşte… De ce vrei numaidecât să înaintezi… Te-atrage gloria. Emil: -Glorie… Nu, deloc… Nu doresc aşa ceva. Idealul meu e să fii singur pe scenă şi să cânţi, ştiind că ai în faţă sute de suflete… pe care să le ţii în mână… să le modulezi după tine… Cred că ai o senzaţie ciudată atunci… Nu doresc aplauze… Acestea parcă te complică… Cristina: -Pleacă, de-acum… Hai, du-te. Nu mai zi nimic. Nu-ţi mai lua rămas bun. Acum… Da… Să mai rămâi… Poţi să mai stai… Dar nu mai vorbi… Nu mai vorbi nimic, te rog. Emil: -Domnişoară, nu-mi pot explica deloc… Cristina: -Taci… Ţi-am spus, nu mai vorbi nimic. Îmi plăcea să-ţi suport prezenţa, pentru că aveai ceva amorf în dumneata… în care nu se putea reflecta nimic… Emil, de ce vrei să-ţi explic situaţia… E ceva întunecat la mijloc. Îţi plac situaţiile complicate? Emil: -Întotdeauna am fugit de ele. Le-am evitat… Cristina: -Mda… E altceva. Bine că puteai… Dar adică de ce să ţi se pară lucrul acesta complicat… Ştii, un exemplu… Ce-ai zice dacă aş merge şi eu acum cu dumneata în capitală… E destul de simplu doar… Emil: -Da… dacă-i aşa… simplu… Foarte uşor. Te sui în maşină şi plecăm. Cristina: -Emil… (revine; se duce şi se aşează pe canapea. Scoate din sacul de călătorie o batistă, pe care o frământă în mână. Mai târziu o rupe) Te reţin prea mult. Vorbim numai prostii. Emil: -Deloc. Chiar mi-a părut bine. Niciodată n-am vorbit astfel cu dumneata. Dar… timpul acesta… De-acum plec… Domnişoară Cristina, plec. Cristina: -Bine, Emil. Ce... pleci… Ştii… te rog ceva. Cântă-mi puţin la pian. Puţin… Câteva clipe numai… Emil: -O… dar ce-mi spui acum… Cristina: -Lasă… Nu mai vorbi… Nu vreau să te aud vorbind. Cântămi, hai. Emil: - (aşezându-se la pian) Dacă ai fi fost ieri acasă. N-am făcut lecţii cu Laura. Ţi-aş fi cântat cât ai fi dorit… Cristina: -Nu… lasă. Nu mai cânta. Nu mai e timp. Mergem, Emil… Da, merg şi eu cu dumneata. Nu mai întreba nimic. Merg şi eu… Te rog, Emil… Deloc. Nici o întrebare. Emil: -Domnişoară, ceva numai…

140

Cristina: -Taci… Lasă, omule… Nu mai are nici un rost. Vreau linişte, auzi? Vreau linişte… Ce-i dacă merg şi eu? Emil: -Dar mai e un lucru… Cristina: -Nu mai e nimic… Mai ales pentru dumneata… Nimic… Mergem, e târziu. Nu-ţi pot explica nimic. E ceva complicat. Dumitale nu-ţi plac complicaţiile. Albert: -(care tocmai intră) Domnişoară, Albert e prezent. Îl iertaţi că vine cam târziu. Dar de-acum sunt al dumneavoastră. Cristina: -Albert… dumneata… da… te chemasem. Ştiu… da… Bine ai venit. Nu mai e nevoie… Sau nu… De ce să fi venit pentru nimic. Adu-mi paltonul. (Îşi ia sacul de călătorie) Îi spui tatei la revedere. Albert: -La revedere? Cum, iarăşi domnişoară? Dar… Cristina: -A, nu… Lasă. Nu-l mai aduce… Îl iau eu singură când ies… Hai, Emil, mergi înainte. (către Albert) Ce te uiţi aşa la mine? (pauză mică) Albert: -Dar mica noastră contesă trebuie să-şi amintească… Cristina: -(întorcându-se pe când ieşea) Mica voastră contesă… O, Albert, nu fi atât de caraghios… Veniţi mai bine şi închideţi uşa… Şi… nu uitaţi… cu cheia… (Cortina) ACTUL II Scena reprezintă interiorul unui budoar al unei cântăreţe la barul „Imperial”. E mic, de formă neregulată, având în stânga o proeminenţă, în care se comunică printr-o uşă de perdea, aşezată spre mijloc. În fundal dreapta un divan, mai în faţă o uşă ce comunică cu interiorul localului, iar în planul întâi un fotoliu. În stânga o masă de toaletă cu oglindă, acoperită cu mărunţişuri multicolore; în faţa ei un taburet şi alte scaune. Restul camerei prezintă un aspect evident de neorânduială. Pretutindeni sunt împrăştiate, cutii, rochii, fragmente de costume, flori. Lumină puternică. În tot timpul actului, pe lângă caracteristica rumoare a capitalei precum şi vorbăria, râsetele clienţilor, se mai aude muzica din bar, cântând după indicaţiile date consecutiv. În restul localului animaţie. La ridicarea cortinei, Emil intră îmbrăcat în toreador, - deoarece în seara aceasta urmează să cânte în Habanera, - apoi începe să-şi aşeze mai bine costumul. Vorbeşte cu Cristina, care e în proeminenţa amintită. În bar

141

se cântă un tango. Emil: -Cristina… Eşti acolo, Cristina? Cristina: -Aici. Ce vrei? Emil: -Am venit să te văd. Să văd dacă eşti gata. Peste câtva timp trebuie să apărem. Cristina: -Aşteaptă puţin… Emil: -Aştept, dar nu prea mult. Cristina: -Ce-ai venit aşa târziu? Am crezut că în astă seară nu mai ieşim. Emil: -O, chiar în astă seară… Nu, am amânat doar numărul nostru. Dar nu cu mult. Am vrut să nu mai fie ziaristul acela aici. E un om pe care nu-l poţi suferi. Cristina: -L-ai dat afară, probabil. Emil: -Cât am putut. E cam încăpăţânat. Mai era şi ameţit. Cristina: -Curios. Ştiam că nu-ţi plac complicaţiile. Emil: -Dar nu… Ce complicaţii. Nici deloc. Cristina: -E acelaşi pe care l-ai dat afară şi acum două seri. Emil: -Acelaşi. Termină-te. Să fim gata mai de vreme. Îţi place Habanera? Cristina: -Nu mă mai întreba aşa ceva. Emil: -Nu ştiu de ce, dar o prefer mult. E bucata în care am impresia că excelez. Mi se pare că şi dumneata la fel. Cristina: -Eu… Emil: -De aceea am şi ales-o pentru astă seară. Vei fi minunată, Cristina. Cristina: -Ce repede îţi dai părerile. Nu te ştiam atât de sigur. (intră) Emil: -O, gata? Aveam dreptate… Cristina: -Nu, încă puţin să mă mai pieptăn. (se aşează la masă) Emil: -Habanera… Vom avea succes în astă seară. Publicul e anunţat de acest lucru. Nici nu mai pot apărea jos fără dumneata. (se aşează pe un scaun) Cristina: -Dar nu-mi placi deloc azi, Emil. Ce-i cu calmul acesta? Încerci să te schimbi? Emil: -Sunt calm… Se cunoaşte chiar? Ştiu eu… Cristina: -Poate pentru că ai să cânţi în Habanera. Emil: -Ei, Habanera… Dar nici eu nu ştiu ce să zic (se ridică). Da, sunt calm. Vreau să fiu calm. Nu-mi mai vorbi de aceasta. Mi-e teamă.

142

Cristina: -Teamă? De ce să-ţi fie frică? Emil: -Nu. Nu-ţi pot explica. E ceva necesar. Eu mi-o fac starea aceasta. De aceea spuneam că mi-e teamă să nu ajung să nu mai pot fi stăpân. Trebuie să înţelegi şi dumneata. Cristina: -Desigur. Evenimentele prin care ai trecut. Toate cauzate de mine. Dar, deocamdată… Emil: -Lasă. Şi de asta mi-era teamă. Nu voiam să vorbeşti de aceste lucruri. M-am obişnuit să le văd aşa cum mi le-ai spus. Cristina: -Ei, nimicuri. Politeţe. De ce nu ai şi dumneata îndrăzneala să priveşti lucrurile din faţă? Toţi întrebuinţaţi cam aceeaşi metodă. Emil: -La ce vrei să faci aluzie? Cristina: -Nu mai departe chestiunea dumitale cu avocatul Vasilescu. Emil: -Avocatul Vasilescu… Dar nu-i nimic pierdut. Cristina: -Nu-i… Trebuia să-l întâlneşti în seara aceea, când am venit. Dar n-ai făcut nici un pas de atunci. Te-ai mulţumit numai să te agiţi două săptămâni la rând. Şi de ce, pentru că eram eu? Emil: -Repet că nu-i nimic pierdut. Şi în astă seară dacă l-aş întâlni, aş aranja totul. Cristina: -Îmi închipui că de atâtea zile, mereu îţi repeţi acelaşi lucru. Vrei să te convingi singur. Să eviţi gândurile negre. Se vede că nu-l cunoşti pe avocat. Emil: -Nu. Sunt sigur că nu şi-a schimbat părerile despre mine. Cristina: -Copilării. Şi dumneata crezi că toţi sunt la fel cum eşti. Nu ţi-ai pus deloc întrebarea că se va afla că sunt aici. C-am cântat împreună. Presupuneai poate că se va mira numai de mine. Ci se aşteptau toţi ca Laura, nu eu. Dar de dumneata ce va zice, când va afla… Emil: -Nu cred c-a aflat. Cristina: -Sigur, cânţi la „Imperial” şi nu ştie nimeni. O, Emil, dar ce va zice Laura când va afla. Laura, logodnica dumitale. Nu vă era planul să veniţi amândoi în capitală? Să vă acoperiţi de glorie? Şi acum… Emil: -Nu, nu-i adevărat. De ce-ţi place să risipeşti liniştea unui om? Am avut gândurile acestea. M-au chinuit prea mult. Dar nu le mai pot suporta. Vreau linişte. Nu m-am zbuciumat destul atâtea zile? Cristina: -Ca să te lauzi acum, ca un erou. Atunci îmi plăceai, Emil. Nu vreau să te văd calm. De altfel n-ai nici un motiv. Te găseşti într-o situaţie destul de rea. Emil: -O, ştiu. Nu mi-o mai spune. Lasă-mă. Cristina: -Dar ce va spune tata când va afla, Emil? Tata cu gândurile

143

lui. (Muzica încetează) Te-ai gândit şi la aceasta? Ce va zice oare? Emil: -Cristina, termină. Auzi, au încetat. Se apropie rândul nostru. Nu mai vorbi despre aceasta. Trebuie să fim calmi în astă seară. Acuşi apărem. Cristina: -Mai este. Nu m-am pieptănat încă. Nu-i nici o grabă. Emil: -Cum… nici o grabă. Ce vorbeşti? În astă seară… La Habanera chiar. Şi afară de asta… Exact, Cristina. Dumneata nu ştii. Noul patron al barului vine în astă seară. Cristina: -Serios? Ai dreptate. Un amănunt care te interesează. Emil: -Dar e imposibil. Cum mă interesează… E linişte. Nu se mai cântă nimic… Trebuie să apărem mi se pare. Şi nu eşti gata. Cristina: -Nu te agita atât. Şi dacă vom ieşi puţin mai târziu. Lasă să ne sune. Atunci prefer să mă duc. Emil: - (se aşează) Chiar azi. Trebuie să te gândeşti că şi momentul acesta e destul de hotărâtor. Cristina: -Pentru dumneata da. Eşti liber să cânţi şi singur. Vin şi eu apoi. Emil: -Dar asta nu se poate. Cum să ies singur? Îţi vine uşor să vorbeşti. Sigur, ai dreptate. Dumneata nu eşti în situaţia mea. Cristina: -Ajungem din nou acolo. Parcă spuneai că vrei să eviţi acel punct. Emil: -Dumneata vrei să mă întorc. Da, cânţi la un bar. Dar numai din simplu capriciu. Nu ţi-e acesta singurul scop, cum e la mine. Eu nu-mi pot permite aventuri ca dumneata. O mică neînţelegere şi sunt dat afară. Cristina: -Poate ai dreptate. Sunt multe lucruri la care nu m-am gândit deloc. Sau n-am putut să mă gândesc. Emil: -Tocmai, situaţia dumitale e limpede. Cristina: -Dar dacă te-am aprobat, nu înseamnă să insişti. Emil: -Nu, nici nu vreau, Cristina. Dar ştii, voiam să spun că dumneata ai în spate un sprijin serios, care te salvează oricând. Ai nobleţea. (Muzica începe o mazurcă) Nobleţea pe care eu n-o am. Cristina: -Ne-au mai lăsat puţin. Ai timpul să revii calm. Emil: - (se ridică) Dacă aş fi şi eu ca dumneata. Să pot face orice. Să pleci când vrei. Numai că eu n-aş fi făcut astfel. Nu m-aş fi oprit la un bar. Cristina: -Lasă… Spuneai că trebuie să fim calmi. Emil: -Eşti de invidiat câteodată. Zău, Cristina, trebuie să recunoşti. Ai venit pentru câteva zile aici. Toţi te-au ridicat în slavă, ţi-au făcut curte. Mulţi s-au îndrăgostit de dumneata. Ziaristul ţi-a făcut şi propuneri.

144

Cristina: -Ziaristul… pe care l-ai dat afară. Emil: -Desigur. Cristina: -Sper că nu e acesta motivul. Emil: -Care? Nu… ştii… Doar suntem prieteni. Totuşi nu-mi place deloc. N-am vrut ca în astă seară să fie jos. Când vom cânta Habanera. Numărul în care vom excela amândoi. Cristina: -Am impresia că eşti puţin romantic, Emil. Emil: -A, nu, deloc. Sau dacă sunt, cred că numai atunci când e vorba de muzică şi… da, poate şi de femei. Cristina: -Ceea ce nu e cazul acum. Emil: -Nu ştiu. N-am îndrăzneala s-afirm, Cristina. Cristina: -(îl priveşte apoi se ridică) În astă seară voi cânta în Habanera, dar cu cineva pe care să-l prefer. Şi… niciodată nu mi-au plăcut oamenii caraghioşi. Emil, uită-te, şi dumneata începi să-ţi descoperi gândurile. De ce vrei să-mi devii insuportabil? Nu te-ai întrebat niciodată de ce am venit aici cu dumneata? Să fi găsit adevăratul răspuns. Emil: -A, nu, nici nu vreau să încerc aşa ceva. Cristina: -Ei… Da, ştiu că nu-ţi plac chestiunile obscure. Dar cel puţin, trebuia să te întrebi ce mă determină să mai stau încă aici. De altfel, ţi-ai şi explicat aceasta. Mi-ai spus adineauri, nişte prostii. Ce figură faci… Dacă te-ai uita în oglindă, ar fi un răspuns complet. Pentru cineva care ar înţelege. Emil: -Cristina, un moment… Cristina: -Toţi aveţi aceeaşi atitudine aici. Parcă de sute de ani sunteţi aşa nemişcaţi, preocupaţi de nimicuri, animalice. Şi totuşi vă prefer. Îmi place să vă văd astfel, nefăcând nimic, lăsând să treacă timpul pe lângă voi, stând fără să înaintaţi un pas. Să am impresia că toată lumea e aşa. Emil: -Numai între zidurile barului. Cristina: -Am spus că mi-ajunge impresia. Mă mulţumesc numai cu atât. Parcă dumneata ai ceva real în faţă. Tot impresie. Cânţi azi la un bar, mâine la altul şi crezi că progresezi. Că eşti aproape de culmile gloriei. (se aşează) Nu mă opresc să ţi-o spun. Ştiu ce-ţi dărâm. Dar te-am văzut două săptămâni. Într-adevăr, trebuie să depinzi de cineva, cu toată arta pe care o ai. Dacă vrei să faci ceva numai. Trebuia să te duci la avocat. Ar fi bine şi de-acum înainte. Fără de el, nu vei face nimic singur. Asta nu înseamnă că de-acum taci. Emil: -N-am ce să-ţi răspund. Nu ştiu, ai vrut poate numai să faci o glumă. (se aud paşi pe coridor, oprindu-se la uşă) E cineva. Ai auzit?

145

Cristina: -Da, du-te şi vezi. Emil: -Te caută pe dumneata. Ce să-i spun? Cristina: -Ei, vezi întâi cine-i. Emil: - (se duce la uşa dreaptă, o întredeschide, se întoarce şi şoptind) Cristina… E Laura… E la uşa de alături… Cristina: -Bine, să vină… (văzând că Emil stă la îndoială) Sau nu. Nu trebuie s-o văd. (se scoală şi se duce spre uşa din mijloc) Cheam-o. Spune-i ce vrei… (iese) Emil: - Laura… Laura aici. Laura: - (intră) Emil, aici eşti… De când te caut, Emil. (pune mâinile şi capul pe pieptul lui Emil) În sfârşit. Emil: -Nici nu mă aşteptam, Laura. Laura: - Ştiu. Nu mai vorbi. Emil: -Cum de ai venit? Nu-ţi închipui… Laura: -Te-am luat pe neaşteptate. (Se despart. Laura se aşează pe taburet cu spatele la masă. Emil îşi trage un scaun mai aproape.) Credeam că nu te voi găsi. Dar de ce… O, nici nu ştiu ce să-ţi spun. Emil: -Ce bine ai făcut c-ai venit… Ştii, Laura… Laura: -Am să-ţi spun atâtea, Emil… Emil: -Şi eu câte n-am. Ce mai e pe la „Valea Uitaţilor”? Laura: -Nu, lasă, nu mai întreba. Nici nu ştiu cu ce să încep. E rău… Emil: -Laura, iartă-mă. Ce-a zis domnul Arbore? N-am mai venit de două săptămâni. Laura: -Chiar… Două săptămâni… Dar de mine ce zici? Nu ştii nimic de Cristina?… Tata a plecat. Emil: -Nu ştiu nimic. Ce bine ai făcut c-ai venit. Mi-era dor de tine. Laura: -Dar mie… Emil: -Atât m-am simţit de rău fără tine. M-am obişnuit cu felul tău de a fi… Sau… cum să-ţi spun… Laura: -O, da, te înţeleg. Tot timpul m-am gândit la tine… Credeam… Emil: -Mi-a lipsit mult prezenţa ta… Laura: -Sigur… Două săptămâni… Noi doi… Emil: -Învăţaţi mereu împreună… Ne-am împăcat întotdeauna de minune. Laura, cum de te-ai hotărât? Laura: -O, taci. Nu mai aminti de aceasta. Ce te interesează, am venit. Să nu mai ştiu nimic de soarta ta? Tu, cu firea ta… Emil: -N-a fost nimic rău.

146

Laura: -Cât sunt de mulţumită… Bine că n-a fost… Dar acolo, în pustietăţile acelea, numai la asta mă gândeam… Ştii… Emil: -Înţeleg, Laura. Laura: -Mai era vorba şi de afacerile tatei. Cu avocatul Vasilescu… Ce-ai făcut cu el? Sau nu… Lasă că-mi spui mai târziu. Emil: -Avocatul Vasilescu… Da, deocamdată…. Laura: -Taci, mai târziu… Să-mi revin. Ştii cât sunt de emoţionată… Am plecat aşa… Îţi spun acum totul. Apoi barul acesta… Ce cabină drăguţă… Când te gândeşti că în curând voi avea şi eu una aşa. Sau nu… Ţie nu-ţi place să vorbesc astfel. Emil: - (se ridică) O, nu… De ce să te opresc. Vorbeşte. Mi-era dor de felul tău de a vorbi. Îţi închipui. Laura: - (privind în jur) Prima dată când sunt într-o astfel de cameră. Abia aştept. N-am mai avut cui da sfaturi. Emil: -Tocmai. Sfaturile tale îmi lipseau. Când stăteam de vorbă împreună. Laura: -Ne corectam unul pe altul. N-am mai făcut nici un progres de când lipseşti. Şi cu plecarea Cristinei… Nu te miri c-am venit aşa pe neaşteptate aici? Emil: -Nu. Sau poate puţin. Nu te ţin minte să fi ieşit singură. Laura: -O, de-ar şti tata… Emil: -Tata… Dar domnul Arbore? (se aşează) Laura: -Nu-i acasă. A plecat ieri. Ştii… Sau nu ţi-am spus. O, Emil, câte sunt… În ce situaţie grea ne aflăm… Emil: -E imposibil. Ce poate fi rău? De altfel bine c-ai venit… Laura: -Ei, Cristina. Nu se ştie nimic de ea. Doar a plecat cu tine. Întotdeauna face ea de astea. Acum s-a întrecut prea mult… Emil: -Domnişoara Cristina… Da, am plecat împreună. A venit în capitală. Laura: -Avea dreptate tata. E distrus. De data asta prea a exagerat. Nu-ţi închipui, aceste două săptămâni… Emil: -Şi domnul Arbore unde-i acum? Laura: -A venit aici. E în capitală. Vrea numaidecât s-o găsească. Emil: -E aici deci… Laura: -A plecat de ieri. Am crezut că vei veni tu pe la noi. Azi am pornit-o şi eu. Când mă gândesc… N-aş vrea să afle tata. Dar tu ce ştii de Cristina? Ai venit cu ea… Emil: -O, nimic. Da, a venit cu mine.

147

Laura: -De altfel o găseşte tata… Ah, nebuna aceea. Emil, tu nu ştii nimic. Nu-ţi închipui câte supărări ne-a făcut fata asta. Şi sărmanul tata… Mai ales cu ideile lui… Emil: -Domnul Arbore. Da, îl cunosc. Laura: -Până acum i-a permis… Dar când a auzit că a plecat cu tine. Emil: -Bine, însă nu cred că şi-o fi închipuit. Laura: -Deloc. La ce te gândeşti şi tu. Plecând cu tine o ştia sigur că e-n capitală. Tu ce-ai făcut, ai aranjat cu avocatul? Ah, şi omul acela Ştii, se ţine scai de noi. Am început să-mi dau şi eu seama de dezastrul familiei noastre. E groaznic. Te-ai întâlnit cu el atunci? Emil: -Nu, Laura, nu l-am întâlnit deloc. N-am cum să-ţi explic. Laura: -Nici eu nu ştiu ce să mai cred despre el. A mai fost odată la noi. Emil: -Serios? Când? Dacă ştiam… Laura: -O, e atât de încurcată situaţia. Dacă n-ar fi fost fuga aceasta a Cristinei. Emil, trebuia să fi aranjat cu el. Tu nu cunoşti lucrurile. Emil: -Cum să aranjez? Nu l-am întâlnit şi atâta. Tu te învârţi numai cu chestiunile de la „Valea Uitaţilor”. Aici e altceva. Laura: -O, da. Înţeleg… Dar vezi, situaţia e disperată. Îţi închipui tu, Emil. E vorba să ne desfacă logodna noastră! Şi asta numai din cauza Cristinei… Emil: -Laura… dar e imposibil. Laura: -Imposibil. Întotdeauna numai aşa te mulţumesc să spui. Vezi dacă am lipsit eu. Se cunoaşte. Emil: -Nu mai înţeleg deloc. N-are nici un rost să se lege şi de noi. Că a venit dezastrul vostru, bine, e simplu. La câţi nu se întâmplă aceasta? Dar ce are cu noi? Şi ce, dacă a fugit Cristina? Laura: -După tine nu-i nimic. Totuşi nu e aşa de simplă situaţia. Cunoşteai tu gândurile avocatului Vasilescu? Emil: -Gândurile avocatului? Ce, are un amestec atât de mare în toate? Nu-mi închipuiam chiar aşa. Laura: -Tocmai, avocatul e punctul cel mai principal în încurcătura aceasta. Într-adevăr, dezastrul era de mult. De câţiva ani, dar nu ne ameninţase deloc. Avocatul Vasilescu a fost acela care l-a desfăşurat asupra noastră. A lucrat rapid. Zilele acestea e scadenţa totală. Şi astea numai ca să ne aibă în mână. Şi ştii pentru ce, Emil? Ca s-o ia pe Cristina. Vrea să se căsătorească cu ea… Emil: -Ei cum, dar e imposibil. Nemernicul…

148

Laura: -Ce nemernic? Noi încă n-avem nimic cu el. De ce vorbeşti astfel? De aceea îţi spuneam că trebuia să-ţi fi aranjat afacerea cu el. Emil: -Dar ce-l împiedică de-acum înainte? Cu atât mai mult… Laura: -O, cum vorbeşti. Îmi vine să râd. Nu-i asta totul. Trebuie să-l avem şi noi la mână. Nu să fim, ca până acum, nişte jucării în faţa lui. Să facem faţă situaţiei cu ceea ce putem. Astfel, nici tata n-ar mai putea dispune aşa uşor de mine. Emil: -Cum vine asta? Ce tulburată eşti azi. Laura: -Dar… Nici nu ţi-am spus totul. E prea mult. E complicat. Şi tu… Ştii… tata… Ei da, zilele acestea e scadenţa. Chiar acum şi Cristina cu fuga ei. Dacă ar fi fost nebuna aceea acasă, s-ar fi aranjat totul. De căsătorit, tot va trebui… Emil: -De ce? Nu se poate şi altfel? Numaidecât s-o căsătorească pe Cristina? Laura: -Dar ce, vrei pe mine? De aceea îţi spuneam. Tata vrea să ne despartă. Să mă căsătorească pe mine cu avocatul. Mai ales cum ţine la Cristina. Ah, e îngrozitor. (Se ridică) Emil, şi nu ştii nimic de ea… (muzica încetează) Emil: -De care… de ea… nu, Laura… Ştii… spui că domnul Arbore e în oraş… Laura: -Sigur, e de ieri… De-ar găsi-o. Ce ne facem, altfel? Dacă nar fi dezastrul acela. Ei, dar Cristina e de vină aici. Să fugă iar şi chiar în capitală. Emil, dar dacă află avocatul c-a fugit… c-a venit chiar cu tine… că e în oraş. (soneria sună, chemându-i în bar) Ce-ar zice atunci… Abia acum m-am gândit… Ah… Dar e groaznic. Emil: -Laura… însă… sună de-acum… Tu, tu de ce-ai venit? Laura: -Trebuia să vin. Să te anunţ. Dar nu avea nici o grijă. Emil: -Nu, Laura, nu trebuia să vii. Chiar în seara aceasta… Laura: -Dar ce-i? De ce te nelinişteşti? Din contră, trebuia să vin. Credeam că ai aranjat cu avocatul… Emil: -Nu, n-am aranjat nimic. Nu mai putem vorbi de aşa ceva. Nu trebuia să vii… Laura: -Emil, dar ţi-o jur… Nu-i nimic la mijloc. Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? Emil: -Taci, pentru Dumnezeu. Pleacă de acum. Nu vreau să se afle c-ai venit aici. (Soneria sună iar) Iarăşi sună. E târziu. Pleacă. Laura: -Nu, nu-i târziu. Rămân aici. Poate mă întâlnesc cu tata. Emil, dar ce ai?

149

Emil: -Nimic. Nu se poate. Trebuie să pleci. Laura, înţelege-mă. Vrei să se afle c-ai fost aici? Nu, e imposibil. Trebuie să cobor şi eu. Laura: -Şi ce, dacă se află. Odată şi-odată tot trebuie. Tu unde cobori? Jos? Merg şi eu. Nu vreau să-l mai întâlnesc pe tata. Nu mai vreau. Nici pe Cristina. Emil: -Laura? Nu, nu-ţi pot explica. Ajunge numai că te rog. Nici nu sunt în camera mea. Vrei să te vadă aici? Laura: -Da, n-am observat. Exact, e camera unei femei. Nu face nimic, Emil. Emil: -Te duci la soră-mea. Mâine pleci acasă. Nu mai stai în oraş. Laura: -O, la ce te gândeşti. Totuşi aşa voi face. Ţin prea mult la tine, ca să mai dau atenţie la ce spui. Mă duc, Emil, însă, cum să-ţi spun. Vezi în ce situaţie ne aflăm. Fă să nu se afle nimic. Caută-l pe avocat. Aranjează în aşa fel, să nu ştie nimic de Cristina…(se îndreaptă spre uşă; soneria sună iar) Emil: -Voi face totul, Laura. Îţi promit. Pleacă, mai repede. Laura: -Ah, de s-ar termina odată. Şi de-ar găsi-o şi tata pe blestemata aceea. Şi, Emil, (se întoarce) vezi ce faci cu avocatul. Aranjează, odată… Emil: -N-avea nici o grijă. Lasă… Laura: -Şi nu spui la nimeni c-am fost aici. (pleacă) Ce-ar zice tata… nu vreau să mă creadă ca pe Cristina. (iese) Emil: -La revedere, Laura. Mâine du-te acasă. Vin şi eu poate… Laura: -Chiar, vii mâine. Vii neapărat. E situaţia noastră la mijloc doar. Emil: - (către Cristina care intrase pe scenă) Cristina… Ce facem? Cristina: -Ţi-a plecat logodnica? Emil: -Da, dar… lasă acum. Ne-a sunat de jos. Cristina: -Nu-i nimic. Tocmai am vorbit cu ei. Ţi-au acordat un sfert de oră. Emil: -Cum… de ce mie? Cristina: -Apoi vei apare dumneata singur. Vei improviza ceva pentru moment. (se aşează la masă; continuă pieptănatul) Emil: -Dar dumneata? Cristina: -Eu vin mai târziu. Ai să mă suni. Nu mai fi tulburat pentru aceasta. Emil: -Dacă au hotărât aşa. Nu venise încă nimeni? Ştii, noul patron. Cristina: -Îl aşteaptă acum. Tocmai de aceea au primit să ne amâne

150

numărul. Vor să se dea atunci lovitura principală. Emil: -Da, au pregătit bine. Şi eu mă gândeam la asta. Sunt momente pe care nu trebuie să le scapi. Cristina: -Deci ar fi bine să cobori. Nu mai are nici un rost să mai întârzii aici. Emil: -Dar ce să improvizez. Să cobor singur. Ei cum; dar nu pot. Cristina, de ce ai aranjat lucrurile astfel… Trebuia să mergi şi… O, nu mai încerc. M-am ciocnit două săptămâni de dumneata. Oricât ţi-ar spune cineva să faci ceva, e-n zadar. Îţi place să răspunzi invers. Chiar dacă e contra dumitale. Cristina: -Cu atât mai mult. Bine că ştii. În viitor vei fi altfel. Emil: - (începe să se agite reţinut) Însă nici în bar nu cobor. Cristina: -Trebuie să ai motive puternice. Emil: -Desigur. Nu pot coborî. (se aşează) Cristina: -O piedică serioasă. Emil: -Da… Sau… Cum întrebi… Nu… n-am ce să-ţi răspund. Nu vreau. Trebuie să înţelegi… Cristina: -Da, ghicesc. Încerci să te convingi iarăşi de ceva. Să te forţezi, să fii calm. Emil: -Dacă ştii, taci. (mai încet) Da, vreau calmul dumitale. Vreau să-l am şi eu. Cristina: -Calmul meu… L-ai observat bine? Îmi închipui, ca un artist ce eşti. Emil: -Nu era nevoie să-l aprofundez. Mi-am dat seama că numai aşa aş putea face ceva. Cristina: -În Habanera cred că vei cânta. Nu te împiedică nimic. Emil: -Da, Cristina, continuă să vorbeşti astfel. Dar ce întrebări îmi pui… În Habanera… O, nu, lasă-mă. Cristina: -Fii stăpân pe situaţie. Abia ţi-ai format-o. Sau nici dumneata n-ai voinţă. Emil: -Voinţă… De ce complici lucrurile? Vorbeai de Habanera… Da. Depinde. Voi vedea. Cristina: -Devii interesant. Desigur, vizita logodnicei dumitale te-a schimbat aşa. Emil: -Ei… Laura. Nu vreau să vorbesc despre aceasta. (se ridică) Cristina: -Abia a plecat doar. Regreţi c-a venit? Emil: -Din contră. Bine a făcut c-a venit. Mi-am dat seama… Dar nu… Nici nu ştiu cum să spun.

151

Cristina: -Vezi dacă ai fugit de situaţii complicate? N-ai nici o experienţă. Dar cu Laura, chestiunea e simplă. Emil: -Deloc… Sau da, e prea simplă. N-aş mai putea-o suporta. Laura, cu vorbele ei exagerate, cu firea ei, în care te afunzi. Cristina: -Ce contează, e logodnica dumitale. Chiar adineauri ai vorbit cu ea. Emil: -Da, şi mi-e ruşine… Acum îmi dau seama. Am minţit-o adineauri… N-o mai pot suporta. Acum încep să înţeleg abia. Nu voi face nimic cu ea… Cristina: -Şi afară de asta e sora mea… Emil: -Şi… M-ai învăţat să privesc lucrurile din faţă, să le spun din faţă. Cristina: -O, nu, Emil, nu te-ai învăţat. Încerci numai. Un motiv încă de a-ţi reaminti că e sora mea. Emil: -Lasă-mă, Cristina. S-a întâmplat că e sora dumitale, că ne-am logodit. Altceva urmăresc. La care n-am ajuns până acum. Cristina: -Dar vă iubiţi. Emil: -Cum iei lucrurile. Sunt chestiuni la care n-am încercat să mă gândesc. Vreau să fac ceva, să fac ceva în viaţă. Să n-o mai las să treacă pe lângă mine. Dumneata mi-ai arătat aceasta. Chiar dacă am fost tot timpul în contradicţie. Tocmai, astfel mi-am putut da seama. Nu mai pot să stau până la nesfârşit în barul acesta. Vreau să fac ceva, Cristina. Înţelege-mă. Cristina: -Te înţeleg. Mai mult decât îţi închipui. Sunt oameni de care soarta a vrut să-şi bată joc. Emil: -Şi trebuie să recunoşti că numai ciocnindu-mă de dumneata voi reuşi. Nu-mi trebuie vorbe mari. Laura cu sfaturile ei. Abia acum văd. Am nevoie de dumneata. Vreau să lupt. Dar să-mi arăţi cum, Cristina, sunt primul care mă opun la toate planurile familiei dumitale. Nu vreau să te căsătoreşti. Cristina: -Care planuri…Să mă căsătoresc! Emil: -Cunosc toată situaţia. Să se descurce singuri din dezastru. Fără să te căsătorească cu avocatul Vasilescu. Am să mă opun. Cristina: -Depinde. Sunt şi alte amănunte. Emil: -Orice ar fi… De ce iei lucrurile aşa de calm? Doar ştii totul. Cristina: -Da, ştiu… Sau poate presupuneam. N-am nici un motiv însă să mă agit. Chiar dacă mă vor căsători. Sunt situaţii, Emil, care nu mă ating cu nimic. Vor dispune de mine tot ca şi până acum. De altfel şi-au dat seama.

152

Emil: -În orice caz, dacă dumneata te gândeşti astfel, nu la fel voi face eu. Mă voi putea îndeajuns opune. Cristina: -Şi de ce vei face aceasta? Emil, (îl priveşte) nu cumva… ai de gând… ştii ce vreau să-ţi zic. O ai pe Laura. Iubeşte-o pe ea. Emil: -Dar nu… Ei… Cine s-ar putea îndrăgosti de dumneata… Doar unul care nu te cunoaşte. Cristina: - (sculându-se) Pregăteşte-te să cobori. A trecut sfertul de oră. Emil: -Nu, fără dumneata nu cobor. Înţelege, n-aş reuşi să fac nimic. Cristina: -Coboară. Apoi mă suni să vin pentru Habanera. Cred că voi cânta. Mă gândesc că e ultima seară. Mâine plec. Emil: -Pentru Dumnezeu, dar nu se poate. Unde pleci…. Cristina: -Plec de aici. Din barul pe care nici dumneata nu-l poţi suporta. Fii gata de coboară. Emil: -Cristina, dar nu se poate. Chiar acum. Am nevoie de dumneata. Ce mă interesează dezastrul celorlalţi, nobleţe, idei. Nu trebuie să pleci de aici. Cristina: -Tocmai ai pronunţat un cuvânt care explică totul. Nici eu n-aş pleca, dar n-am ce face. Nu depinde de mine, cu toate că prefer să stau aici. Ţi-am spus de ce. Hai lasă, vezi c-a trecut sfertul de oră. Emil: -Nu, nu cobor. (îşi aruncă repezit capa pe un scaun) Nu vreau să cânt… nu pot. Cristina: -Încerci să te convingi de altceva. Gândeşte-te că timpul trece. Emil: -Nu… de ce nu vrei să înţelegi, Cristina, fii câteva momente altfel. Am nevoie de dumneata. Vreau să fac ceva… să ajung acolo unde am vrut. Dumneata nu ştii ce înseamnă să poţi, să fi avut cum şi să nu fi făcut nimic. Mă îngrozesc, când mă uit la anii trecuţi… N-am făcut nimic. Dumitale ce-ţi pasă… N-ai nevoie de aşa ceva. Ai nobleţea, care ţi-e de ajuns… Cristina: -Emil… Şi dumneata eşti un caraghios. Emil: -Nu mă interesează. Mi-ajung atâţia ani de nimic. Nu vei pleca de aici… Mă opun la toate… Vreau să ajung acolo unde ar fi trebuit… Nu mă interesează de altceva. Dumneata m-ai învăţat să fiu astfel… Voi merge aşa cum mi-ai spus… Jean: - (intră pe uşa dreaptă, întâi nehotărât, apoi o închide) Cristina… Aici sunteţi… Emil: - (mirat) Domnule Arbore…

153

Cristina: -Dumneata erai, tată. Intră mai încoace. Ce stai la uşă? Jean: -Da, lasă. Cristina: -Stai pe scaun. Ai unul acolo. Aruncă-le jos…. Jean: -Da… da… (eliberează un scaun, apoi se aşează) De când umblu… Abia mă mai ţin picioarele. Şi e frig aici… Cristina: -Nu prea… Poate că vii de pe drum. Jean: -Şi tu aici, Emil? Acesta e barul de care spui? Emil: -„Imperial”… Domnule Arbore, acesta-i. Jean: -N-ai mai venit la Valea Uitaţilor. Te aştepta Laura. Emil: -Trebuia să vin, da. N-am putut însă. Cred că zilele acestea. Jean: -Eşti de mult aici, sau… ce vreau să-ţi spun… Cristina: -Dacă vrei să-mi zici ceva, tată, de ce n-o faci? Sunt şi eu în camera aceasta. Emil: -Da, domnule Arbore, să vorbim deschis. Sunt poate chestiuni de aranjat. Aţi făcut bine că aţi venit. Jean: -Ai dreptate, Emil. Te-ai gândit bine. N-am făcut drumul acesta de plăcere. Emil: -Vă înţeleg. Îmi vine şi mie greu să vă spun. Totuşi trebuie să fim clari. Jean: -Da… dar ce vreau să-ţi spun. Te întrebam adineauri… Cristina: -Nu-i bine să te grăbeşti, Emil, chiar aşa. Crezi că toate chestiunile sunt ca ale dumitale, să le ataci din primul moment. Nu vezi la ce-l determini pe tata? Emil: -Ba nu, Cristina. Nu mai are nici un rost să amânăm. Jean: -Dar despre ce e vorba?... Cum… Emil... Emil: -De ce să mai complicăm lucrurile? Cazul e simplu, domnule Arbore. Jean: -Dar nu se poate… Ce… dumneata… n-ai nici un amestec. Nu poţi vorbi. Emil: -Poate, până acum nu. Nu cunoşteam unele amănunte. Acum însă… Jean: -Emil, e adevărat… E imposibil… Ce ştii… Cristina… Cristina: -Nu-ţi fă nici o închipuire, tată. Oamenii pot vorbi multe. Şi tu, Emil, nu crezi că mergi acum prea departe? Emil: -Nici deloc… De altfel, ce-am avut de spus, ţi-am spus adineauri. Cristina: -Mai întâi trebuie să te gândeşti că a trecut sfertul de oră. Ce naiba, chiar dumneata desconsideri întârzierea aceasta?

154

Emil: -Nu. Deocamdată mă preocupă altceva. Domnule Arbore… Cristina: -Emil… Tată, dacă eşti dispus să asculţi nimicurile unui om, care presupune ceva, poftim… Jean: -Cristina… dar fă-mă să înţeleg… Ce înseamnă toate acestea?… Cristina: -N-au nici o importanţă. Nu-i nevoie numaidecât să dăm atenţie la ceea ce fac sau doresc unii. Te ştiu obişnuit cu aceasta. Emil, pleacă! Emil: -O, nu… Domnule Arbore, nu credeţi că-mi spune să plec, deoarece aş împiedica vreo convorbire. Nu, căci cunosc. Cristina: -Ei, cunoşti. Termină mai bine. Ştii şi dumneata că am plecat de acasă, iar acum tata a venit după mine… Jean: -Emil, dar la ce te gândeşti? Nu mi-ai mai dat o explicaţie. Cristina: -Şi da, mai sunt nimicurile cu dezastrul, căsătoria. Nu te interesează acestea. Emil: -Poate. Nu mă interesau până acum. Nu, Cristina, recunosc că am mers prea departe. Sau par îndrăzneţ. Dar ţi-am spus totul. Sunt singurul care încep să-ţi înţeleg situaţia. De aceea am să mă opun. Cristina: -Ce-ai spus? Ce puteţi să înţelegeţi? Vă cunosc prea mult ca să mai cred aşa ceva. Emil: - (către Jean) Cristina nu va pleca de aici. De asta aţi venit, ştiu doar. Jean: -Cum nu va pleca?… Ce vrei să spui? Dar dumneata… Emil: -Da, eu am fost acela care am întovărăşit-o. A venit cu mine aici. La început credeam că-i numai o aventură. Am vrut chiar să vin la dumneavoastră, fără să ştie. Jean: -De ce n-ai venit? Trebuia să fi făcut aceasta, fără să te fi gândit la nimic. Emil: -Nu, mai târziu am aflat adevărul. Nu înseamnă că dacă n-aţi ştiut să evitaţi dezastrul, să se reverse totul pe fiica dumneavoastră. Cristina nu se va căsători. Jean: -Poate unele lucruri sunt aşa, dar nu văd ce amestec ai dumneata în acestea… Emil: -Vorbesc ca un simplu trecător, care a văzut situaţia. Jean: -Mă faci să cred altceva acum. Mi-aduc aminte că… da, aţi plecat împreună. Emil: -Şi acesta nu-i un motiv de a ne împiedica să rămânem împreună.

155

Jean: -Dar nu se poate. Cristina, e adevărat ce spune omul acesta? Cristina: -Nu mai zic nimic. Sunteţi amândoi la fel. Emil, cel puţin dacă vrei să vorbeşti asemenea prostii, fă-l pe tata să-ţi înţeleagă gândurile. Dă-ţi seama de ce spui. Nu trebuia să vin cu dumneata. Acum văd greşeala. M-am încrezut prea mult în nimicul din dumneata. Dacă aş fi putut gândi în momentele acelea… Emil: -De altfel şi eu încep să văd ce-a însemnat să fi venit cu mine. Trebuia să te fi evitat. Preferam mai bine starea în care mă aflam înainte. Chiar dacă nu-mi dădeam seama de realitate. Jean: -Emil, îţi repet că n-ai nici un drept să te amesteci în chestiunile mele. Explică-te cel puţin. Cristina: -Dacă vrei să fii lămurit, tată, gândeşte-te la un om căruia nu-i plac complicaţiile. Şi dacă acum s-a ciocnit de una, a căutat s-o simplifice după el. Emil, pleacă. N-ai să stai aici până mâine. Emil: -Unde, în bar? Dar am spus că nu cobor. În astă seară nu cânt. Cristina: -E aproape jumătate de oră. Singur ai spus că nu poţi lua aşa ceva în glumă. Emil: -Da, am spus multe, dar nu înseamnă că de-acum… Cristina: -Tocmai. Cu-atât mai mult. Grăbeşte-te. Ia-ţi capa de acolo. Emil: -Cristina… Cristina: -Tată, dă-i capa lui Emil. E lângă dumneata. Emil: -Nu, domnule Arbore, lăsaţi. O iau eu. În definitiv nu înseamnă că totul e pierdut din momentul acesta. Cristina: -Desigur, chiar în astă seară când vine noul patron. Emil: - (îşi pune capa) Trebuia să te gândeşti că nu voi face nimic jos. Cristina: -Ştiu. Nu uita să mă chemi mai târziu. Să ai în vedere că sunt cu tata. Jean: -Emil, pleci? Fără să ne fi explicat. Ai spus lucruri interesante. Cristina: -Nu chiar aşa. Pleacă. Lasă, tată. Nu era nevoie de explicaţii. Emil: - (plecând) Cristina, nu pleci. Domnule Arbore, nu trebuie să plece de aici. Trebuie să rămână. (iese) Cristina: -Tată, închide uşa după el. Jean: - (cântând s-o închidă cu cheia) Dar ce fel de uşă… Cristina: -Închide-o numai aşa. Acestea n-au chei, cum doreşti. Îţi vine cam greu, cred. (Jean revine, căutând ceva din ochi prin cameră) Ce cauţi, tată?

156

Jean: -Nu, Cristina, lasă. Ştii… nu vreau să te deranjez. Un pahar cu apă. După atâta alergătură… Spune-mi numai unde-i. Cristina: -Stai pe scaun. Ştiu ce drum ai făcut. (Jean se aşează. Cristina ia o sticlă şi un pahar şi vine lângă Jean) Jean: - (privind în lături) Şi cu frigul acesta. E atât de obositor drumul. Nu se mai termină odată şi iarna… (Cristina îi întinde paharul. Jean îl ia, uitându-se la Cristina. Scena durează câteva clipe. Cristina pune sticla alături şi se întoarce la masă. Jean priveşte în urmă, la pahar, apoi fără a-l bea, îl pune lângă sticlă) Cristina: -Ce înseamnă tăcerea aceasta? Jean: -Nu, Cristina. Cred că ştii. Cristina: -Ştiu. Ai venit după mine. De ce? Jean: -Dar… cum vorbeşti? Nu se poate. Chiar în capitală? Cristina: -Da, tată. S-a întâmplat c-am venit în capitală. Parcă eu ştiam! Jean: -Dar gândeşte-te. De asta am fugit de atâţia ani. Cristina: -Mi-aduc aminte. Mi-ai spus doar. Jean: -Cu atât mai mult. Nu trebuie să mai prelungim situaţia. Cristina: -Dacă ar fi după mine. La „Valea Uitaţilor” nu mă mai întorc. (Se aude Emil cântând) Jean: - (agitându-se) Nu, am spus. Cristina, nu-ţi închipui în ce stare ne aflăm. Cristina: -Cred. Se vede după cum te agiţi. Jean: -Pentru Dumnezeu, dar nu mai putem continua astfel. Niciodată n-am reuşit să te fac să vezi adevărul. Întotdeauna m-am ciocnit de tine. Cristina: -Chiar de mine. Eu fiind şi cauza. Jean: -Nu, lasă. Calmul acesta al tău… Mereu m-ai redus la tăcere. Nu-ţi puteam vorbi aşa cum trebuie. Cristina: -Şi-acum te împiedică acelaşi lucru… Calmul meu… Întradevăr sunt chiar aşa? Toţi spuneţi la fel. Jean: -Nu, nu ştiu cum să vorbesc. (se ridică) De când te caut. Nu credeam că te voi găsi aici. Cristina: -Şi de ce-ai venit după mine? Ştii doar că mă întorc întotdeauna singură. Jean: -Nu, nu vreau să mai rămâi aici… Cristina: -Poate mai târziu mă voi hotărî şi eu la aşa ceva. Jean: -E destul de mult şi atât. Cristina, trebuie să pleci de aici. Nu-ţi

157

spun unde. Te cunosc. N-aş putea să-ţi dau nimic care să… Nu, numai atât. Nu trebuie să mai stai aici. Cristina: -Înainte nu insistai atât. Jean: -Eşti în capitală acum. (se aşează) Eşti în capitală. Cristina: -De care ai fugit întotdeauna. Dar de ce nu aminteşti de dezastru? Am auzit că situaţia e gravă. Nu spui nimic de el? Jean: -Dezastrul. Lasă-l. M-am obişnuit cu el. În aceste două săptămâni mi-am dat seama că nu se mai poate evita. Nu mă mai gândesc la aceasta acum. Cristina: -Un motiv în plus de a nu te mai preocupa situaţia mea. Jean: -Ba nu. Cu-atât mai mult acum. Trebuie să-ţi amintesc că faci parte dintr-o familie nobilă. Indiferent… unele amănunte… Cristina: -Ai dreptate. Un punct pe care-l aminteşti abia acum. Mă aşteptam să-l spui de când ai intrat. Jean: -Credeam că-ţi dai încă seama de ea. Tu, chiar tu, Cristina, S-o fi uitat. Cristina: -N-am uitat-o deloc. M-a chinuit într-una. Cu tot calmul de care spui. Pare curios, poate. Dar sunt situaţii în care te găseşti fără să le preferi şi în care continui să mai rămâi, gândindu-te numai că ai o poartă de salvare. O poartă care îţi stă întotdeauna deschisă. Jean: -Ce vorbe… Chiar tu să te gândeşti la aşa ceva! Cristina: -Chiar eu. Poate sunt cea mai indicată să prefer astfel de senzaţii. Nu-i vorba decât de simplă senzaţie. Jean: -Nu, ajunge. Nu ne mai putem încurca de-acum cu de astea. Cristina: -Am impresia că începi să devii categoric. Nu te ştiam până acum capabil de aşa ceva. Jean: -Taci, nu mai vorbi nimic. Vrei iar să-mi pierd clipele acestea? Sunt prea puţine. Cristina: -O, şi dumneata eşti unul dintre acei ce încercaţi să vă faceţi singuri calmi, prin a vă constrânge. Interesant. Iată un punct, prin care se pot cunoaşte oamenii lipsiţi de voinţă. Jean: -Iarăşi, Cristina, termină. Sunt momente în care disperarea te transformă. Cristina: -Poate fi şi asta o explicaţie, numai dacă într-adevăr se poate vorbi de disperare. Jean: -Nu mai putem continua astfel. (se ridică) Scurt. Eşti fiica mea. Cristina: -E curioasă starea în care te afli acum, dar gândeşte-te la aceea care urmează după asta.

158

Jean: -Nu mă interesează. Sunt răspunzător de soarta copiilor mei. Nu mai poţi rămâne aici. Cristina: -Tată! Jean: - (privind în altă parte) Am spus! Cristina: - (ridicându-se) Nu plec încă de aici. În astă seară trebuie să cânt. Poate eşti curios să ştii în ce? Jean: -Termină. Cristina: -În Habanera, tată. Nu ştiu dacă dumneata te pricepi la de astea. Îmi închipui că cu nobleţea dumitale. În orice caz, Habanera e splendidă. Jean: -Cum îţi poţi permite să vorbeşti astfel? Cristina: -Nu-ţi fac decât o invitaţie. În astă seară, dacă vrei, rămâi să mă vezi. Credeai poate că numai Laura e capabilă de aşa ceva… Din contră. Dar nu, să fim serioşi, rămâi să mă vezi. Jean: -Cristina, te rog. Gândeşte-te că vorbeşti unui tată… Cristina: -Nu înseamnă să-ţi pierzi calmul de-acum. Tot aşa de calm vom coborî în bar. Îţi fac rost de-o masă mai retrasă; mă gândesc la nobleţe, ştii. Apoi îţi vei vedea fiica dumitale, cântând în Habanera, împreună cu Emil. Lui nu-i vei da atenţie, e logodnicul Laurei numai. Mie însă, desigur. Sunt fiica dumitale doar, în care ai ştiut să prelingi voinţa voastră splendidă, strălucitele voastre aspiraţii. Jean: -Ajunge, Cristina… Cristina… Cristina: -Numai o seară. Mâine poate mă-ntorc. Am nobleţea care mă cheamă. Poarta de salvare. Nu-s sigură dacă asta va fi mâine. Ştii doar şi dumneata. În momentele acelea, nu mai pot face uz de conştiinţă. Jean: -Taci… Dacă ai şti ce ai vorbit. Cristina: -Nu vreau să ştiu. Am vorbit şi eu aşa, nu ca să te supăr. Nu m-ar distra astfel de lucruri. Poate voiai să discutăm de dezastru. Jean: -Nu mai aminti de el. Chiar dacă am venit cu el în gând aici, iată unde am ajuns acum. Cristina: -De ce, putem să ne legăm şi de el. Numai că mă interesează prea puţin. Parcă e din altă lume. Jean: -Din care faci şi tu parte. Cristina: -Da. Am auzit că e inevitabil. Sau nu, poate fi înlăturat prin căsătoria mea cu avocatul. Jean: -Cristina… Cristina: -Poţi să faci şi aşa ceva, tată. Dacă vrei să-ţi salvezi situaţia. Îţi spun că nu mă opun deloc. Nu m-atinge cu nimic.

159

Jean: -Dar nu-mi închipuiam aşa. Cristina: -Sigur, voi care mă cunoşteaţi întotdeauna atât de bine. (În bar muzica încetează) Nu, serios vorbind, îţi spun să nu vezi în mine o piedică atât de mare. Într-adevăr sunt fiica dumitale. Vrei să mă căsătoreşti, poftim. Nu mă interesează cu cine. Jean: - (se ridică) Nu mă îndoiam deloc de tine. Mi-era numai teamă. Cristina: -Cu o condiţie însă, fă totul fără multă vorbă, fără să-mi spui nimic. Sunteţi liberi să mă căsătoriţi oricând. Salvaţi-vă situaţiile. De altfel trebuie să mă cheme de-acum. Emil a terminat. Jean: -Dar unde pleci? Trebuie să aranjăm. Cristina: -Nu, am spus, fără mine. Jean: -Trebuie să-l întâlnesc pe avocat. Cristina: -Da. Ai dreptate. Jean: -Dar cum… Tu ce faci? Cristina: -Mă sună acum. Jean: -Cum… ce înseamnă asta? Ştii… Rămâi puţin încă. Până mă întorc. Vreau să-l întâlnesc pe avocat.

Cristina: -Te grăbeşti? Jean: -O, da… Nu-ţi închipui, Cristina. Iar îmi dovedeşti că nu m-am îndoit pentru nimic. Ştii pentru fericirea ta fac totul. (Soneria sună) Dar ce? Ce-i asta? Cristina: -Trebuie să cobor. Spui că nu vrei să vii cu mine. Ai altă preocupare acum. Jean: -Dar ce înseamnă astfel de glume? Cristina: -(Aşezându-şi costumul) Bine, dacă nu vrei. Cobor singură. Jean: -Nu se poate. Ce vrei să faci? (Soneria sună) Cristina: -Nu mai insista. Mă sună iar. Din nou să-i amân?… Jean: -Nu vei face aşa ceva. Rămâi aici. Aşteaptă-mă. Sau mergi cu mine? Cristina: -Nu, grăbeşte-te să-l găseşti pe avocat. Ştii ce fel de om e. (Se îndreaptă spre uşă) Jean: - (se opune) Cristina, unde pleci? Pentru Dumnezeu, ce faci? Nu pleci. Cristina: -De ce? Jean: -Cum? De ce… Nu, lasă. Nu vei pleca.(Cristina încearcă să-l înlăture) Nu, Cristina, rămâi… Nu te gândeşti ce faci… Nu… Fiindcă…

160

Cristina: -Fiindcă… Jean: -…trebuie să ştii, să-ţi spun. Vreau să-ţi spun ceva. Cristina, întoarce-te. Trebuie să cunoşti. Cristina: -Ce anume? Jean: -Nu mai întreba aşa. Trebuie, trebuie să-ţi vorbesc. Nu se mai poate continua aşa. (Cedează amândoi. Soneria sună) Un moment numai, Cristina. Să-ţi spun ceva, ce trebuie să ştii. Nu pleca… Nu te uita astfel la mine. Întoarce-te. Cristina: - (ducându-se spre masă) Vorbeşte. Jean: - (agitându-se reţinut) Cristina… Cristina, cum să-ţi spun… Nu pot. Cristina: -Hai, vorbeşte. Jean: -Nu, lasă-mă. Nu zi nimic. Tu taci. Trebuie să taci. Ascultă numai… Cristina… ştii… ce vreau să-ţi spun… Ascultă… O, Doamne… E groaznic… Nu pot… Cristina: -Gândeşte-te că m-au sunat. Jean: -Nu, nu vei pleca… Rămâi. Trebuie să ştii… Nu vorbi nimic, Cristina… Cristina… Dar nu… trebuie… Cristina… Eu îţi sunt tatăl tău… însă mama… mama nu e aceea pe care ai crezut-o. Nu era Luiza, soţia mea adevărată… (se aud instrumentele acordându-se) Nu zi nimic. Ascultă-mă. Să nu mă priveşti. (Cristina rămâne pe loc) mama ta a fost… Cum să-ţi spun… Aşa-i când eşti tânăr… Ce am ajuns să-ţi vorbesc. Chiar ţie… tatăl tău… A fost o femeie oarecare, uşoară… Cânta într-un local de noapte… (Muzica începe valsul: „Sânge vienez”. Pauză mică) A murit într-un accident. Într-un accident oribil. Nu ţi-l mai spun… după aceea nu mai ştiusem nimic de tine. Nu ştiu pe unde ai crescut. Te-am găsit după trei ani. N-am spus nimic. Te-am adoptat. Nu puteam spune ceva. Mai ales Luiza… Dar, la un an, s-a aflat că eşti fiica mea. A fost groaznic. N-ar trebui să-ţi spun. Luiza s-a sinucis. Nu putea permite aşa ceva… şi pentru ea nobleţea era ceva mai mult decât chiar pentru mine, Cristina. (Pauză mică. Cristina rămâne nemişcată; se evidenţiază zbuciumul interior reţinut) Cristina, ai auzit… Ce ţi-am spus… Nu mă privi. Te rog… Dar de ce taci? Nu tăcea… Mi-e frică. Vorbeşte ceva. Fără să te întorci, Cristina. (Pauză mică) trebuia să ştii totul. Era poate o datorie şi pentru tine… şi pentru toţi… Dar, pentru Dumnezeu, vorbeşte ceva… Nu mai tăcea (pauză mică) Cristina… Cristina… Cristina: - (câteva clipe îşi exteriorizează zbuciumul) Tată… (se întoarce, ducând mâinile la tâmple) Tată…

161

Jean: -Cristina… De ce te-ai întors… (priveşte în lături) Cristina: - (devine deodată calmă) Tată… Ieşi afară!… Ieşi tată acum!… Imediat!… Jean: -Ce spui, Cristina? Ce vorbeşti?… Cristina: -Pleacă!… Nu vreau… Nu mai pot să… Jean: -Gândeşte-te la ce spui… La ce ţi-am spus. Nu trebuie să ştie nimeni. Cristina: -Ieşi, tată!… De ce mai stai?… Jean: -Dar nu trebuie să ştie nimeni. Ce va fi dacă se află iar… Cristina: -Lasă. Nu mai vorbi nimic. Jean: -Gândeşte-te la nobleţea noastră, Cristina. Cristina: -Pleacă, tată, odată… Ţi-am spus să ieşi afară. (se întoarce spre uşă) Jean: -Nu te mai gândi la ce am spus. Ştii… ce vreau să-ţi spun… (se duce spre uşă) Cristina: -Ieşi!… Du-te unde vrei… Jean: - (întorcându-se) Pentru Dumnezeu, mai ascultă-mă puţin… Nu trebuie să se afle. Nici avocatul chiar… Nimeni… Cristina: -Pleacă!… Jean: - (se duce iar spre uşă) Dar nu se poate… Cristina… Gândeştete la mine… (iese. Cristina rămâne câteva clipe lângă masă, în aceiaşi stare, apoi tresare, întorcându-se) Cristina: -Tată… tată… (se îndreaptă spre uşă) Tată… (Avocatul Vasilescu apare în uşă. Cristina rămâne puţin pe loc, apoi se retrage) Toma: - (înaintând) Are tătic, micuţa noastră spaniolă? Sau… Dar dumneata erai? Domnişoara Cristina parcă… Cristina: -Da, eu. Îmi închipui că ştii. Ce vrei aici? Toma: -Interesantă întâlnire. Azi într-adevăr a fost o zi cu noroc. Cristina: -Probabil. Altfel n-ai fi venit aici. Toma: -Nu crezi că te laşi prea mult chemată, Cristina? Cred că-ţi pot spune aşa de-acum. Suntem împreună doar. Cristina: -Depinde. Nu vreau chiar eu să fiu aceea, care să te învăţ. Şi în definitiv, ce te interesează dacă mă sună de atâta timp? Toma: -În calitate de patron al barului „Imperial” am, îmi închipui această… favoare. Nu? Ce spui? Cristina: -Cu-atât mai mult. Ca patron ar trebui să te porţi altfel. Dumneata erai acel aşteptat? Toma: -Mda. Eu am fost. (se aşează)

162

Cristina: -Te aşezi? În astă seară ai poate unele datorii. Toma: -Se poate. Le-am aranjat în aşa fel, ca să pot vorbi cu dumneata. Cristina: -Te-ai întâlnit cu tata? Toma: -Cu domnul Arbore… Da, ar trebui. Nu ştiu când. Avem multe de vorbit. Cristina: -Îmi închipui. Numai cu dezastrul câte sunt de aranjat. Toma: -Da, dar mai sunt şi altele. De pildă… dumneata. Cristina: -Exact, uitasem. Uitasem că trebuie să mă căsătoresc cu dumneata. Toma: -Cum, ştii totul? O, a mers repede… Cristina: -Sigur. Eşti demn de felicitat. Toma: - (se ridică) Ce vrei să spui cu aceasta? Cristina: -Ştii prea bine. Faci pe naivul de la început. Nu crezi că eşti caraghios? Toma: -Din contră, îmi pare bine că ştii totul. Presupuneam că aici va fi piedica cea mai mare. Cristina: -Şi, domnule Vasilescu, ce te-a determinat să faci toate acestea? Aşa, o întrebare din curiozitate. Toma: -Da. Ar trebui să mă explic. Nu ştiu cum să-ţi vorbesc, Cristina. Stai jos. De ce să vorbim în picioare? Cristina: -Lasă. Prefer mai bine aşa. Toma: - (aprinde o ţigară, plimbându-se rar) Aş vrea să fiu sincer cu dumneata. Cred că cu toţii aţi început să vedeţi în mine, ceea ce nu sunt. Aşa au fost împrejurările. Nu sunt un om rău, sau preocupat prea mult de bani. Te rog să mă crezi, Cristina. Cristina: -N-am încercat niciodată să mă gândesc la dumneata. (Muzica încetează) Toma: -Da… se poate. Să nu-ţi pară curios cum am să-ţi vorbesc. Îmi închipui că nu eşti obişnuită cu aşa ceva. Crescută numai cu domnul Arbore cu felul domnealui de a fi. Cristina: -Ai dreptate. Îţi spun de la început că nu-mi place sinceritatea. Toma: -Tocmai. Repet, Cristina, să nu vedeţi în mine un om rău. Cristina: -Dar n-ai nici un motiv să te aperi. Dezastrul era de mult. Din contră, familia mea îţi va fi recunoscătoare că ai acceptat să le salvezi situaţia, căsătorindu-te cu mine. Toma: -A, da. Iată lucruri la care nu m-am gândit. Nu m-am gândit,

163

din contră, mă vedeam eu obligat de a fi recunoscător familiei Arbore. Ştii, făceai doar parte din ea. Cristina: -De mine spui. Toma: -Desigur, Cristina. Nu trebuie să râzi de aceasta. Sunt nimicuri în viaţă care te cuprind şi-ţi devin, mai târziu, scopuri. Cristina: -Cât eşti şi dumneata de… Dar nu. Nu meriţi să-ţi spun astfel. Toma: -(aruncă ţigara pe jumătate) Eşti liberă să gândeşti ce vrei. Trebuie mai întâi să ştii că nu-i un simplu joc. Ai în vedere atâtea acţiuni, începute pentru aşa ceva. Cristina: -Ce ştii dumneata? Crezi c-ai să mă striveşti cu toate acestea? Toma: -Cu timpul se simt. (Muzica începe un tangou) Cristina: -Deloc. Au trecut deja pe lângă mine, fără să-mi fi dat seama de ele. Şi de altfel, ai ajuns de-acum la capăt. Toma: -Da, poate, dar cred că încă nu. Tocmai de aceea mă bucur că te-am putut surprinde aici. Mai sunt şi altele de aranjat. Cristina: -Nu, îţi spun de la început, fă ce vrei, dar fără mine. Puteţi lucra şi fără să mă plictisiţi în fiecare moment. Toma: -Şi fără să iei şi dumneata o astfel de atitudine. Cu toate că poate o prefer. Nu ţi-ai pus întrebarea de ce oare mi-am permis aventura să vin după dumneata? Cristina: -Astfel de întrebări nu mi-am pus niciodată. Toma: -Eşti groaznică. Da, tocmai aici e totul. Mi-au plăcut întotdeauna terenurile unde trebuia să lupt, unde era ceva de cucerit. Cristina: -N-am văzut nici una nici alta. Toma: -Pentru că a fost totul dus în tăcere. Da, trebuie să mai adaug că mai prefer şi unele artificii. Să surprind de exemplu pe inamic, când nu se aşteaptă, când nu mai poate ţine piept. Cristina: -Ceea ce nu-mi place. Sunt sigură, că dacă vreodată te vei sinucide, vei întrebuinţa revolverul. Toma: -Cum de ai ghicit? Dar am impresia că a trecut timpul. Nu se face ca, chiar în astă seară să întârzii prea mult de la datorie. Cristina: -Nu te-am ţinut cu nimic. Nu ştiu de ce-ai mai venit. Toma: -A, nu. Trebuia. Îmi pare bine că eşti aici. E altceva când eşti mai aproape. În astă seară am auzit că vei cânta în Habanera. Sper c-ai să cobori. Cristina: -Nu ştiu.

164

Toma: -De altfel nu-ţi mai permit de-acum aşa ceva. Seara asta însă, ştii, nu trebuie să ne pierdem clientela. Regret că nu pot să-ţi mai vorbesc. Am întârziat prea mult. (Se duce spre uşă) Am plecat? Nu-mi spui nimic? Cristina: -Pleacă!. Toma: -Ţi-aduci aminte că nici acum două săptămâni nu ai vrut sămi iau rămas bun. Te-ai mulţumit să mă arunci doar în Valea Uitaţilor. După cum vezi, am scăpat. Cristina: -Mai e timp. Nu eşti omul care te crezi. Toma: -Desigur, obrăznicuţo. Mai e vreme să mă vezi. (Iese. Cristina se aşează la măsuţă cu capul între palme. După câteva clipe, pe uşă intră Pavel Vasilescu, fratele avocatului, fostul patron al barului „Imperial”. Puţin mai în vârstă, cam gras, îmbrăcat prost şi e ameţit) Pavel: -Eşti singură, puicuţo? E bine că uşa n-are încuietoare. Cristina: - (fără a se uita) N-ai plecat odată? Pavel: -Ce să plec, abia am intrat. De când aştept să-mi vină şi mie rândul. Într-una ai musafiri. Cristina: -(întorcându-se, se scoală) Dumneata? Şi-acum ce vrei? Pavel: -Nu mă lua aşa, aşa deodată. Stai, drăguţo. Ce te grăbeşti? Cristina: -Şi dumneata acum. Pavel: -Şi ce dacă vin şi eu? Ţi-am fost patron doar două săptămâni. Te-am crezut fată cuminte. Nici nu îndrăzneam să te privesc. Cristina: -Hai, termină. Mai bine pleacă. Pavel: -Sigur, să plec. Să plec de-acum. Dacă mi-a luat fratele barul, nu mai am ce căuta aici. Cristina: -Ce frate? Pavel: -Te faci că nu-l cunoşti. N-a ieşit adineauri de la tine? Avocatul. Ce crede el că dacă-i avocat, poate să facă orice? Să lovească chiar în fratele lui mai mare. Şi să nu bei. Dar ce stai acolo? Te gândeşti la el de-acum. Ţi-o fi plăcând. (Cristina se întoarce cu spatele) Te cred şi eu. Nici tu, puicuţo, nu eşti de aruncat. Îi dau dreptate. Când a auzit că eşti la mine, s-a şi pornit contra mea. Şi ce dacă mă avea la mână. Îi plăteam eu totul Îi eram şi frate. Dar nu, nu s-a lăsat. Ce taci, micuţo? Nici nu vrei să te uiţi la mine. Nu-ţi mai place Pavel, că a rămas pe drumuri. Că bea de-acum. Ei şi? Iar din cauza unei femei… Din cauza ta, puicuţo. Zău, dac-ai fi altfel, nu mi-ar părea rău deloc. E învăţat Pavel şi cu de astea. Hai, nu spui nimic? (Cristina se întoarce şi iese prin uşa din mijloc) Ce, pleci de-acum? Nu-i nimic. Pavel te-aşteaptă. Ştiu că ai treabă. Te-aştept aici. Doar tot aici ai să vii, frumoaso. Dar să nu stai mult. (se aşează pe un scaun) Pavel te aşteaptă.

165

A avut întotdeauna răbdare la femei. De asta a ajuns unde-i. (Zăreşte ţigara pe jar. O ia, se aşează şi o aprinde) Te-ai dus prea devreme. Încă mai cântă muzica. Puteai să mai stai. Dar Pavel are răbdare. A avut întotdeauna. (Cristina intră îmbrăcată de drum, cu paltonul deschis şi cu sacul de călătorie) O, ce puicuţo, zbori de-acum? (se ridică) După ce te-am aşteptat. Unde pleci? (Muzica încetează) Nu vei pleca! Nu te mai las eu să-mi scapi. Pavel are răbdare, dar până când? (Se duce înaintea ei) Întoarce-te. Cristina: -Hai, lasă-mă în pace. Pavel: -Ce să te las? Să te scap de-acum? Din cauza ta am pierdut totul. Şi-acum fugi. (Se duce la uşă) Şi n-are nici asta. Ce rău e când n-au încuietori. Dar nu fugi tu de aici. (pune un scaun în uşă) Nu te mai las eu azi. (Revine lângă ea) Întoarce-te, puicuţo. Nu-l cunoşti pe Pavel. Ce crezi, că dacă eşti îmbrăcată îmi scapi? Nu se mai poate. (Înaintează; Cristina se dă puţin înapoi) Lui Pavel îi e tot una. Şi ce, dacă eşti a avocatului. M-a crezut întotdeauna de nimic. Am să-i arăt eu. Tu eşti de vină. Ce te uiţi la mine. Hai, puicuţo, că trece timpul. (Înaintează şi o apucă puternic de braţe. Se zbat amândoi) Şi fără mofturi. Să-i spui avocatului. Pavel nu rabdă mult. Cristina: -Lasă-mă. Lasă-mă, pentru Dumnezeu. (Soneria sună) Pavel: -Nu… nu-mi scapi tu mie. (Îi smulge paltonul peste un umăr în jos) Aştepţi să te dezbrac eu… Cristina: -Lasă-mă… n-auzi… Pavel: -Şi nu ţipa aşa. (Caută s-o sărute; nimereşte pe gât) Cristina: -Lasă-mă…(Se zbate cu putere şi-l aruncă în lături. Pavel se prăbuşeşte întâi pe un scaun apoi cade cu el pe jumătate pe duşumea) Cristina: -Beţivi ordinari, ce sunteţi… (Pleacă spre uşă) Pavel: -Eşti tare, fetiţo… Nu te credeam aşa. (Se ridică) Fugi deacum. Te duci la avocat. (Cristina dă scaunul la o parte şi o deschide. Soneria sună) Nu-mi scapă el mie. Şi tu, târfo, ai scăpat. Fugi de-acum. (Se reazemă de un scaun) Eu nu-ţi plac… Nu mai am bani… Tot aici ai să vii. Ha… Ha… Ha… (Cristina iese) Vă ştiu eu pe voi. Vă daţi aere de con-tesă, târfe ce sunteţi. Ha… Ha… Ha… Şi tu, târfo… şi tu faci pe contesa? (Cortina) ACTUL III Scena ca în actul I. De afară se aude continuu viscolul, răbufnind din când în când. La ridicarea cortinei, Albert e la masa din mijloc, în

166

picioare, aranjând hârtii. Pe uşa dreaptă intră avocatul, sosit chiar atunci de pe drum. Albert îl primeşte cu răceală, ocupându-se de hârtii. Toma: -A, tu eşti, Albert? Albert: -Da. Toma: -Singur probabil. Albert: -Vine şi Excelenţa-Sa, în curând. Toma: -S-a întors, cred, din capitală. (caută prin cameră) Albert: -Aseară. Toma: -Dar, Albert, nu ştii unde mi-aş putea lăsa paltonul… Albert: -Este dincolo un cuier. (Toma dezbracă paltonul şi-l lasă pe un scaun.) Toma: -E cam frig aici. Albert: -S-a făcut foc târziu. Toma: -Nu-i vorbă că şi afară e un viscol. Întotdeauna e pe aici vremea aşa de aspră? Albert: -Cam întotdeauna. Toma: - (plimbându-se) N-aş fi crezut. În capitală nici n-a nins măcar. Se auzeau nişte fluierături dincolo de şosea. Ce înseamnă aceasta? Albert: -Erau oamenii noştri. S-a înzăpezit ieri noapte drumul morii. Au surprins şi câteva căruţe de-ale noastre. Toma: -Dar şoseaua principală e liberă. Albert: -E în bătaia vântului, de asta. Toma: - (se aşează pe un scaun şi scoate o ţigară, pe care începe s-o scuture) Nu fumezi, Albert? Albert: -Nu. Toma: -Sau poate eşti ocupat acum. Te-am deranjat. Lucrezi la vreun studiu genealogic? Jean: - (Intră repede pe uşa stângă. E îmbrăcat gros, cu paltonul pe el, totuşi mereu se strânge de frig) A, domnule Vasilescu… Da, imediat. Puţin numai… Continuăm acuşi… Stai jos, domnule avocat… Du-te, Albert, vezi că au sosit câţiva salvaţi. Fă ce trebuie cu ei. Domnule Vasilescu, stai jos. E un scaun lângă dumneata. (Albert se îndreaptă spre uşă. Toma se aşează) Aşa, Albert, vezi ce faci şi… ce vreau să-ţi spun… e cam frig în bibliotecă. Da… du-te. (Albert iese. Jean vrea să vină lângă uşă, se întoarce, închide uşa cu cheia şi revine. Se aşează în fotoliu) Toma: -Animaţie multă pe aici. V-a pus iarna pe lucru. Nu-i vorbă, a venit cam devreme.

167

Jean: -Pe aici e iarnă într-una. Dacă n-ar fi viscolul acesta! Toma: -În capitală nici nu se pomeneşte de aşa ceva. Jean: -Da, în capitală ştiu. Aici ne-au înzăpezit drumul cel principal. Toma: -Am auzit c-a surprins călători. Jean: -Câteva căruţe. Erau şi de-ale noastre. Sperăm să-i scăpăm până la noapte. Toma: -Ai sosit târziu, aseară? Se călătoreşte cam greu… Jean: -Da… aseară… Toma: -Am auzit că ai fost în capitală. Jean: - (Se ridică şi se duce la masă, unde începe să caute prin hârtii) Am fost. Toma: -Am aflat din întâmplare. Probabil te-ai dus să-ţi întâlneşti fiica. Jean: -Da… mi-am întâlnit-o. Ai venit de mult? Toma: -Chiar adineauri. Cam târziu! Cu vremea asta... Jean: -De altfel nu era nici o grabă. Puteai să vii şi mâine. Toma: -Pentru dumneata calculul e bun, dar mie nu-mi place să aranjez ceva în ajun. Poimâine e doar scadenţa. Jean: -Ştiu. Toma: -Mai sunt multe de făcut. E prima dată când n-am pus încă la punct o afacere, care în curând, se lichidează. Jean: -Ai avut timp două săptămâni. Toma: -A trebuit să umblu după altceva. Dar de când priveşti lucrurile, domnule Arbore, în felul acesta? Timpul pierdut l-am consumat dându-ţi dumitale sugestii şi posibilităţi de salvare. Jean: -Nu văd în asta un motiv de a-mi reproşa acum. Toma: -Poate acesta e felul meu de a vorbi. Jean: -Nu-i nevoie de justificări. Toma: - Vreau să fim rapizi. De aceea… E o afacere care, sincer vorbind, mi-a dat prea multă bătaie de cap. Jean: -Cred că ştiai aceasta de la început. (Trage un scaun, se aşează şi pare că devine mai atent la hârtii. Răspunde totuşi) Toma: -Depinde. Ce ne mai interesează trecutul? Inventarul de care era vorba l-aţi alcătuit? Jean: -L-a făcut Albert. Toma: -Ei, Albert. Nu-mi place deloc amestecul acestui valet în chestiunile dumitale. Cu-atât mai mult cu cât e la mijloc o persoană nobilă. Jean: -Câteodată nobleţea nu se moşteneşte. O găseşti în tine, fără să

168

vrei. Toma: -Sper că l-ai controlat, cel puţin. Jean: -Nici nu l-am văzut. Fii în situaţia mea. Toma: -Bine, dar nu e nimic legal. Jean: -Mai mult decât atât. De câteva timp, totul a trecut de partea lui Albert. S-au mi se pare c-a luat el singur. E mai puţin complicat decât noi. Toma: -În definitiv, ai dreptate. Ce mă interesează acestea, (se ridică spre a se plimba) chiar dacă sunt unele procedee cam curioase. Îmi pare bine că nu sunt superstiţios. Cred că nici dumneata. Jean: -M-a învăţat, tot Albert, să nu fiu, cu toate că n-am înclinaţii pentru aşa ceva. Toma: -S-a şi văzut. Jean: -E mai interesant că el e, dar se forţează să se lipsească de astfel de gânduri. Pentru el, nobleţea nu trebuie să creadă în superstiţii. Toma: -Poate dacă ai fi fost aşa, ajungeai până acum la o soluţie. Poimâine e scadenţa. Jean: -Nu pot fi acuzat. Ideile au fost ale dumitale. Toma: -Ei da, am vrut să-ţi fac un bine. Dar n-a avut nici un efect. Jean: -Singura piedică a fost că tot dumneata ai mers prea departe. Toma: -Cred că tocmai invers. Jean: -Acum fiecare vedem lucrurile altfel. Toma: -Dacă am vrut să ies puţin din cercul strict al afacerilor, am fost considerat altul. Jean: -Ţi-ai dat seama şi dumneata? Toma: -Nu, domnule Arbore. Ştiu că te referi la căsătoria mea cu Cristina… cu domnişoara Cristina. Jean: -Dacă vrei. Toma: -Dar e o adevărată copilărie. Jean: -Nici nu vreau s-o susţin. Toma: -A fost numai o glumă. Poate pentru a-ţi indica mai concret posibilitatea de care aveai nevoie. Jean: -E posibil. Mai ales ai făcut şi declaraţii… Toma: -Cum? Ce declaraţii? Jean: -Ai mai fost aici odată. Toma: -O, mi-amintesc. Jean: -Şi ieri, am venit din capitală. Dar, domnule Vasilescu, să terminăm. Nu vreau să crezi că insist. Ştii prea bine că la început mă opuneam.

169

Toma: -Atunci când dezastrul nu era categoric încă. Acum însă… Jean: -Ajunge că mă vezi indiferent. Toma: -Îmi pare rău că s-au tras astfel de concluzii. Jean: -Nu cumva le-ai tras singur? Toma: -Nu vreau să neg că m-am gândit cândva la posibilitatea unei căsătorii. Dar acum, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Acceptam căsătoria, dar fără să se fi crezut că am făcut aceasta cu un plan oarecare. Să fiu luat un om de pură afacere. Jean: -N-a făcut încă nimeni vreo presupunere asupra dumitale. Toma: -Poate mai erau şi alte cauze, care mă determinau să acţionez astfel. Un om de afaceri nu e chiar atât de amorf după cum credeţi. Jean: -Repet că nu mi-am făcut o astfel de părere. Toma: -Felul dumneavoastră de a fi mi-a arătat îndeajuns. Jean: -(revine) Domnule Vasilescu, dar cum? Nu te gândi deloc la aşa ceva. Situaţia în care sunt… Toma: -Să lăsăm… Jean: -Nu sunteţi obişnuit să mă vedeţi calm? Am poate motivele mele. Nu presupune nimic. Toma: -N-am făcut nici o precizare. Jean: -Sunt momente când calmul îl ai fără să vrei. Poate ca o resemnare, sau din precauţie. Toma: -Şi-afară de asta, poate aş fi primit propunerea chiar şi zilele trecute. Acum nu mai pot face aşa ceva. Jean: -Cred. Sunt piedici la care nu m-am gândit. Toma: -Nici dumneata n-ai primi o astfel de situaţie. Spui că ai venit aseară. Ce ştii de domnişoara Cristina? Jean: -Cristina? Ce vrei să-ţi spun? Toma: -Ai fost doar s-o găseşti. Şi-ai găsit-o. La „Imperial”, mi se pare. Jean: -Cum, ai întâlnit-o? Dar de ce să mai vorbim… Toma: -Nu ne împiedică cu nimic… Jean: -Domnule Vasilescu… (se ridică) Toma: -Chiar e nevoie să lămurim şi punctul acesta? Jean: -Dar nu se poate. Nu putem nimic. Cristina nu-i încă aici. Toma: -Ştiu.

Jean: -Abia mâine dimineaţă plec din nou. Toma: -Dar să nu te mai duci la acelaşi bar. A plecat de la mine.

170

Jean: -Cum? Dar nu înţeleg. Toma: -Sau poate nu cunoşti amănuntul cu barul „Imperial”… E al meu de-acum. Jean: -Ei, dar… Toma: -Am întâlnit-o ieri seară acolo. Pe de o parte mă bucurasem. Jean: -Nu ştiu nimic. Toma: -În parte părea că ne înţelegem. La câteva ore însă n-am mai găsit-o. Jean: -E imposibil. Toma: -Plecase. Jean: -Unde… dar unde putea să se ducă? Domnule Vasilescu, e adevărat? Toma: -N-am nici un motiv să vorbesc poveşti. Jean: -Dar, Dumnezeule, cum facem… Unde să fie?… Toma: -Sunt lucruri pe care nu le pot şti. Jean: -Trebuie s-o găsim. Înţelegi, domnule avocat. Toma: -Bine, poate ai dreptate. Jean: -Situaţia e groaznică. Nu vreau să se afle. Însă unde s-o găsesc? Toma: -Vezi acum, deci, al doilea motiv care mă împiedică să primesc căsătoria. Jean: -O, lasă… Cum s-o aflăm? Spui că a plecat de mult. Toma: -Nu înţeleg de ce te agiţi. Şi adineauri ştiai că fiica dumitale nu e acasă. Ce dacă a plecat de acolo? Nu e tot una?… Jean: -Dumneata nu poţi înţelege aceasta. Toma: -Ai poate motivele dumitale. Altele decât acelea pe care le cunosc. Jean: -Nu… nu-i nimic. Trebuie s-o găsesc. Toma: -Putem să mergem în bibliotecă? Mă grăbesc. N-aş vrea să rămân aici pe noapte. Jean: -Un moment numai, domnule Vasilescu. Sau nu putem pleca acum în capitală? Toma: -Dacă terminăm îndată. De aceea spuneam. Jean: -Da, mergem. Inventarul acesta… Mai târziu… nu se poate… Nu, mergem… Toma: -Îmi pare bine că te grăbeşti şi dumneata. Unde-i Albert? Jean: -Albert… da, Albert… ( se duce spre uşă) Mai avem timp oare?

171

Toma: -Cu inventarul e chestie de un sfert de oră. Dumneata te pregăteşti până atunci. Jean: -Da, da, îndată. (deschide uşa) Albert… Unde eşti? Vino puţin. (Albert intră) Da… ce vreau să-ţi spun… ne grăbim, Albert. Trebuie să plecăm… Plec cu domnul Vasilescu. Albert: -Dar e noapte. Jean: -Nu, mai e timp. Şoseaua e liberă. Trebuie să plecăm. Te duci cu domnul avocat în bibliotecă… Ştii, inventarul acela… Albert: -L-am alcătuit, dar nu pot primi să-l ofer domnului avocat. Excelenţa-Voastră e liberă să facă aşa ceva. Jean: -Albert… şi tu… Ce vrei să spui? Albert: -Eu am interesul meu. Nu s-a mai putut salva nici o căruţă. Toma: -Dar ce are a face… Ce ne împiedică pe noi amănuntul acela cu înzăpeziţii? Jean: -Nu… domnule Vasilescu… nu ştii… Albert: -Nu pot închide ochii la aşa ceva. Aceasta e o tradiţie a noastră. Întotdeauna familia Arbore a salvat pe nenorociţii care încercau să treacă drumul morii în timpul viscolelor. Toma: -Curate poveşti. Şi acum vă mai gândiţi la aşa ceva? Albert: -Nu mă dau deloc în lături de la acest obicei al casei, vechi de atâţia ani. Jean: -Da, Albert… dar acum… Ce facem? Trebuie să plecăm îndată. Toma: -Sigur, domnule Arbore. Ce spuneţi de asta? Albert: -Excelenţa-Voastră e liberă să facă ce vrea. Jean: -Nu, dar nu se poate… Albert: -Şi nu vreau să fiu eu acela care să lichidez cu familia aceasta nobilă. Inventarul îl puteţi da şi dumneavoastră domnului avocat. Toma: -O simplă formalitate. Albert: -Acum, pentru ca mai târziu să găsească alţii scris, cum găsesc şi eu, că Albert a fost acela care a lucrat ultimul la distrugerea familiei Arbore. Jean: -Are dreptate… Iată lucruri la care nu m-am gândit. Albert, nu trebuia să-mi aminteşti de aşa ceva… Toma: -Ei, dar ce facem? Timpul trece… Jean: -Domnule Vasilescu… şi… trebuie să plecăm. Albert: -Puteţi să vă grăbiţi. E noapte şi viscolul se înteţeşte. Voi avea grijă de înzăpeziţi. Prefer mai bine asta.

172

Jean: -Albert… Tot tu Albert… Mi-e ruşine să stau în faţa ta. (Albert se îndreaptă spre sobă unde rămâne) Doamne… ce trebuie să facem… Toma: -E un sfert de oră la mijloc. Putem fi şi mai rapizi. Jean: -Da… da. Mergem… (se îndreaptă spre uşă) Poftim. Şi noaptea vine… Albert… (Se întoarce; Albert rămâne nemişcat, cu spatele) Toma: -Treci înainte, domnule Arbore. Uşa e deschisă… (Ies amândoi. Albert rămâne puţin pe loc, apoi vine la masă. Pe uşa dreaptă intră Cristina îmbrăcată la fel ca la sfârşitul actului II) Albert: -(tresărind) A, dumneata, domnişoară? Te-ai întors aşa de curând! Cristina: -(îl priveşte câteva clipe, apoi îi întinde sacul de călătorie) Ţine, Albert. (Albert îl primeşte) Unde e tata? (Se dezbracă de palton şi i-l dă. Albert pleacă cu el dincolo) Albert: -În bibliotecă. (iese şi revine) Cristina: -Singur? Albert: -Cu domnul Vasilescu. Se grăbesc. Vor să plece amândoi în curând. Cristina: -În capitală cred. Albert: -Sigur. După dumneata. Cristina: -N-au decât. Dacă vor cu orice preţ să mă găsească. (Albert se îndreaptă spre uşa stângă) Unde te duci? Albert: -(privind în lături) La drumul morii… Cristina: -Da? A început? Vin şi eu. Albert: -Nu. Ori eu, ori dumneata. Cristina: -Hm… Hai pleacă. (Albert iese. Cristina îşi aranjează îmbrăcămintea. Pe uşa stângă intră Jean repede) Jean: -O, Cristina… tu eşti? (Se întoarce, închide uşa şi rămâne acolo) Cristina… Când ai venit… (vine lângă masă şi începe să aranjeze hârtii) Şi cu timpul acesta… Ce viscol. Nu-i vorbă că şoseaua e măturată de vânt. (Cristina se duce lângă pian şi răsfoieşte partituri) Cred c-ai venit greu. Dacă ştiam, trimiteam pe Albert. Ai plecat de dimineaţă? Cristina: -Eh… Ce interesează acestea… Jean: -O, da. Îmi închipui că ai venit tare greu. Cristina: -Şi totuşi am venit. Jean: -Bine, lasă. Dar vremea aceasta… Cristina: -Şi cu tot timpul rău, totuşi am venit. Nu-ţi pare curios? Jean: -Dar ce vorbeşti? Ştiam. Cristina: -Poate.

173

Jean: -Ştiam că ai plecat de la Imperial. Cristina: -N-aveam să rămân doar acolo. Jean: -Sigur. Sper că ai venit direct acasă pe urmă. Cristina: -N-are importanţă. Sunt în sfârşit aici. Jean: -Ai venit tocmai bine. Tocmai când trebuie. Cristina: -Încă nu m-am gândit la asta. Jean: -Nu, chiar nu m-aşteptam. Mă pregătisem să vin după tine. Eram îngrijorat de soarta ta. Înţelegi, trebuia să ştiu ceva de tine. Nu te puteam lăsa aşa în capitală. Auzi, Cristina? Ce taci? Nu mai vrei să-mi răspunzi? Cristina: -Vreau să nu-ţi spulber calmul în care eşti iar. Îmi închipui că ai nevoie de el. Jean: -Da, poate, sunt calm. Tuturor vă par aşa. Cum aş putea fi altfel, cu avocatul Vasilescu dincolo? Cristina: -Voiai să-ţi spun adevărul? Jean: -O, nu. Nu mai e timp de vorbă. Cristina: -În locul dumitale, n-ar sta nimeni de vorbă cu copiii. Ai spus că avocatul e dincolo. Jean: -Da, e dincolo… Cred că ştii de ce a venit… Cristina: -Cine nu ştie aceasta? Jean: -Cu-atât mai mult. E ultima zi; diseară pleacă. Cristina: -Cred şi eu. Odată ce a terminat, ce să mai întârzie pe aici. Are în capitală altceva de făcut. Jean: -Şi noi avem interesele noastre. Cristina: -Pe care vi le cunoaşteţi. Urmează să faceţi ceva. Jean: -(se aşează în fotoliu, într-o parte) Da, şi am făcut… Am hotărât de acum. Te vei căsători cu avocatul. Cristina: -Fie. Jean: -Acesta nu-i răspuns. Vreau altceva. Cristina: -Să-ţi vorbesc jumătate de zi. Aşa voieşti, ştiu, dar mulţumiţi-vă şi cu atât. Jean: -Nu se mai poate amâna nimic. De aceea îţi spuneam că ai venit numai bine. Cristina: -Bine, tată. Şi de ce-mi spui mie toate acestea… Şi cu un astfel de ton… Jean: -Dar cum… ce vrei să zic?… Cui să vorbesc dacă nu ţie. Trebuie să te obişnuieşti odată cu acest lucru. Cristina: -Nu mergeţi prea departe. V-am spus să nu vă faceţi de-

174

acum pretenţii. Jean: -Mai mult decât suntem nevoiţi, nu. Cristina: -Nu m-am opus niciodată la căsătoria aceasta. Dacă o credeţi necesară, faceţi-o. Nu voi fi eu piedica, pe are o veţi căuta s-o înlăturaţi cu vorbe, cu… Jean: -Ştiam că n-ai nici un motiv să te opui. Dar nu mai poţi nici tu continua aşa. Cred că-ţi dai seama. Cristina: -Deocamdată să ne oprim aici… Jean: -Sau dacă nu, ai ajuns să-ţi poţi da seama de toate. Ce înseamnă atitudinea ta faţă de avocat… Cristina: -E aceeaşi pe care o am faţă de toţi. Dar, tată, nu crede că m-am întors să-mi faci de-acum lecţii de morală. Şi dacă tac… Jean: -N-ai nici un drept să-mi răspunzi. Drept am eu numai să-ţi vorbesc. Cristina: -L-ai avut întotdeauna. Nu ştiu de ce abia acum ţi-ai găsit să-l întrebuinţezi. Jean: -Cristina, s-au terminat toate. Îmi ajunge că am închis ochii la atâtea. Oare dezastrul în care suntem de unde vine? Cristina: -Să-ţi răspund? Jean: -Şi dacă avocatul primeşte să ne salveze, căsătorindu-se cu tine, tot tu vei fi aceea care vei merge contra? Cristina: -Termină, tată. Termină. Niciodată nu v-a plăcut felul meu de a fi. Dar cine, dacă nu voi mi l-aţi făcut? Jean: -Gata, gata. Nu mai pot permite orice. Am ajuns la capăt. Cuatât mai mult cu cât şi tu ştii totul. Ţi-am spus ce era de spus. Cristina: -Te-ai schimbat mult, tată. Nu ştiu, îmi ziceai că disperarea e aceea care te transformă. Jean: -Disperare. Ce disperare! Situaţia în care sunt nu m-a redus la aşa ceva. Mi-a arătat numai că nu trebuie să stau pe loc. A fi nobil, nu înseamnă să dai numai din mâini. Cristina: -Ci să fii cuprins de voinţă, nu? Jean: -Da, voinţa e totul. Voinţă. Numai prin ea se poate salva totul. Cristina: -Chiar dumneata, tată, vorbeşti? Jean: -De ce chiar eu? Dar ce-ai crezut? Ce, eu… Cristina: -Poţi fi dumneata capabil de aşa ceva? Jean: -Da, eu. Ştiu. Aţi crezut întotdeauna că sunt lipsit de voinţă. Mereu m-ai acuzat. Dar nu, Cristina. Trebuie să ştii şi tu. Vi se părea numai. Dar cum puteam fi altfel? Am căutat să nu se afle niciodată

175

adevărul de care mă temeam. Pe care-l cunoşti. Nobleţea mea nu putea fi pătată cu aşa ceva. De la început am fost aruncat în situaţia aceasta. Cristina: -Şi abia acum… Jean: -Dar mi-am dat seama că a o înlătura, însemna a se şti totul. Am preferat să rezist. Nu e şi asta voinţă? O voinţă mai mare decât aceea de a face ceva în viaţă. Trebuia să lupt chiar în contra nobleţei, numai pentru a o salva. Interesant, Cristina, nu? De ce taci? Tatăl tău n-a fost lipsit de voinţă. A dorit-o întotdeauna. A găsit-o şi în tine, mai mult decât se aştepta. Că ţi-am spus totul, trebuia. Ştiam că va sosi momentul acesta, dar l-am aşteptat. Şi acum, da, sunt încredinţat că ceea ce ştii, aici va rămâne. Numai între noi. Nu, Cristina? Cristina… Cristina: -O, tată, lasă-mă. Jean: -Şi pentru tine doar nobleţea a fost ceva. Cristina: -Nu-mi mai aminti toate acestea. Jean: -În orice caz, Cristina, trebuie să salvăm situaţia. (se ridică) Numai prin căsătoria ta. Îmi pare bine că n-ai nimic contra. Cristina: -Sigur, ce uşor aranjezi lucrurile, tată. Dar nu te-ai gândit că numai eu nu sunt acea capabilă de a duce mai departe nobleţea? Chiar eu, tată? Chiar eu? Jean: -Pentru Dumnezeu, ce vrei să mai spui… Cristina: -Nobleţe e asta la dumneata? Jean: -O, lasă. Numai pe tine mă pot baza. Mi-ajunge voinţa ta. Cristina: -Dar la mine nu vrei să te gândeşti? Nu crezi că iei prea egoist chestiunea? Singur recunoşti că şi pentru mine nobleţea înseamnă ceva. Jean: -Nu mă îndoiesc. Tocmai de aceea… Cristina: -Iarăşi… iarăşi felul dumitale de a vorbi. De altfel ai tot dreptul. Jean: -Cristina, să terminăm. Nu putem s-o începem iar. Cristina: -Nici eu nu vreau. Ştiu prea multe ca să mai pot suferi aşa ceva. Jean: -Cu-atât mai bine. Nu mai e timp. Cristina: -Începi să dispui serios de voinţa pe care spui că o ai. Sigur. Eşti liber acum. Ai scăpat de ceea ce ai ascuns atâta timp. Ce-ţi mai pasă de mine. Eu trebuie numai să mă căsătoresc. Să vă salvez situaţia, nobleţea. Eu nu am dreptul să mă gândesc la ea. Jean: -N-am spus aşa. Cristina: -Aţi ştiut numai să vă dedaţi la aventuri. Nu v-aţi gândit la

176

ceea ce poate urma. La mine. Fiinţa jertfită pentru voi. Jean: -Nu era numaidecât nevoie să vorbeşti despre astea… Cristina: -Eu să tac, să port mai departe otrăvurile tuturor mocirlelor. Vouă ce vă pasă? Sunteţi curaţi. Nu strigă nimeni în sângele vostru. Jean: -Termină. Cristina: -Şi să duc eu mai departe nobleţea acestei familii. O, tată, nu te gândeşti la asta? Şi pentru mine nobleţea e ceva, mai mult decât a fost pentru voi. Jean: -Cuvinte fără nici un rost. Ce mai poţi aduce nou? Cristina: -Cum aş putea suporta o viaţă întreagă situaţia pe care vrei să mi-o dai? O, nu, niciodată. Nu pot primi să mă căsătoresc cu avocatul. Jean: -Prostii. Cristina: -Nu, nu pot. Abia acum îmi dau seama. Şi, tată, nu ai nici un drept să insişti. (Pe uşă intră Laura şi Emil, uimiţi) Laura: -Cristina, aici eşti? Am auzit c-ai venit. (Înaintează) Cristina: -Da, aşa e. Ai un scaun acolo. Dacă ai de gând să stai. Laura: - (se retrage) Şi pe viscolul acesta. Cum de ai ajuns? (se aşează) Emil: - (venind lângă Laura) Dacă ştiam când se întoarce, venea cu mine. Laura: -Dar nu ştiu, Emil, ce om mai eşti. Cum Dumnezeu, doar aţi fost împreună, aşa am auzit. Jean: -Lasă Laura. Întotdeauna ai fost atotştiutoare. Laura: -Dar n-am dreptate, tată? Ei, dar acum bine c-a ajuns. Ştii, Cristina, ai venit chiar atunci când aveam nevoie de tine. Cristina: -Poate. Emil: -Te-am căutat ieri prin capitală. Laura: -Ştii de ce, situaţia noastră. E încurcată, nu, tată? Jean: -Deocamdată e destul de simplă. Cristina: -Sigur. Mă mir ce vă determină s-o vedeţi astfel. Laura: -Ei, şi dumneata, tată. Parcă până acum nu spuneai aşa. Emil: -Laura, tu n-ai de unde să ştii unele amănunte. Laura: -De un timp încoace, vreau nu vreau, trebuie să iau şi eu parte la zbuciumul familiei. Cristina: -Dar ce zbucium. E şi natural să v-ajungă pe toţi. Jean: -Poate tot noi suntem aceia care-l vedem aşa de mare. Emil: -Sigur. Atât cât ştiu eu, nu există nici o piedică serioasă. Doar avocatul…

177

Laura: -Aşa mi se pare şi mie. Dar de, sunt sigură că vei sări în contra, dar tot tu eşti de vină şi aici. Cristina: -Nu, nu mai acuz pe nimeni. Vina toată o port eu. Recunosc că n-ar fi trebuit să apar în familia aceasta. Jean: -Copilării. Laura: -Ai dreptate, tată. Totdeauna am considerat-o pe Cristina un copil. De-acum poate, căsătoria o va schimba. Cristina: -Dar dumneata, Emil, parcă aveai alte gânduri zilele trecute. Ce, toţi v-aţi schimbat? Laura: -Ce gânduri, Emil? Nu cred. Emil: -De un timp încoace am început să fiu atent la momente. Tot dumneata m-ai învăţat. Mi-am dat seama că chestiunea cu avocatul nu e o afacere pierdută. Laura: -I-am spus de la început aşa. Emil: -Totul depinde de bunăvoinţa dumnealui. Laura: -Dar e ca şi tranşat. Nu-l mai împiedică nimic. Ca şi pe noi, nu tată? Jean: -Ei, şi tu. Taci mai bine. Laura: -Parcă altă dată nu-mi vorbeai aşa. Mă interesează doar. E Emil la mijloc. Jean: -Nu ştiu. Cristina zice că nu se căsătoreşte cu avocatul. Laura: -Cum? Dar e imposibil. Emil: -Parcă nu avea nimic împotrivă. Cristina: -Odinioară. Singuri aţi dat dovadă că împrejurările te pot schimba. Laura: -Cristina, dar nu se poate. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus acum două săptămâni. Cristina: -Am uitat de atunci. Nu era ceva nou. Emil: -Domnule Arbore, cred că nu e din cauza mea. Ştiţi, atunci când aţi venit la bar… Mă gândeam… Jean: -O, nu, Emil. Lasă. N-a fost nimic. Cristina: -Ţi-ai complicat doar fără să vrei situaţia. Emil: -Dacă ştiam că se va întâmpla aşa… Laura: -Nu, tată, nu pot să cred. Cristina: -Te vei obişnui. Laura: -Cristina, de ce vrei să încurci lucrurile? Cristina: -Nu fac nimic care să vă pară curios. Laura: -Nu zic că nu. Te cunoaştem doar. Însă chiar acum. Parcă ce

178

te împiedică să te căsătoreşti? Tată, e ceva serios la mijloc? Jean: -Nu văd nimic. Emil: -Ştiam că nu ai nimic împotrivă. Ţi-era indiferent. Laura: -Dar e o ocazie care nu-ţi va mai veni. Să fii tu aceea care să duci mai departe familia noastră. Eu nu mă opun deloc. Tata mă ştie doar. Jean: -Bine, Laura, lasă. Laura: -Dar nu-i aşa? După cât mi-amintesc, întotdeauna i-a plăcut nobleţea. Acum ce i se oferă altceva decât să rămână în locul mamei. Cristina, ţi-am vorbit odată de mama, de nobleţea ei exemplară. Şi ce dacă nu ţinea la tine, din contră, ai ocazia să arăţi că poţi fi şi tu ca ea. Jean: -Deocamdată nu interesează familia. (Se ridică) Laura: -O, nu zic decât în treacăt. Dar gândeşte-te la noi. Nu e puţin lucru să fii în situaţia dezastruoasă a tatei. Cristina: -O cunosc. Doar de la mine a pornit totul. Laura: -Nu e cazul să ne aruncăm acum vina. Crezi că momentul acesta se mai repetă? Ştii doar că Emil depinde de avocat. Cristina: -Şi de ce-mi spuneţi mie? Ai un tată, adresează-te lui. E mai în drept s-o facă. Laura: -Tată… Jean: -Ei, dar continuăm mereu cu poveşti. Nu acelaşi lucru face avocatul dincolo. Ascultă, Cristina, trebuie să fim hotărâţi odată. Până când să mergem aşa? Cristina: -Fie. Chemaţi-l pe Albert. Jean: -Albert? Laura: -Dar ce vrei cu el? Cristina: -Să fim categorici. Nu vreţi aşa? Jean: -Bine, Emil. Cheamă pe Albert. Laura: -Dar e la drumul morii. Emil: -S-a întors, mi se pare. (se duce la uşa stângă) Jean: -E în camera de lângă bibliotecă. Emil: -Albert… Da, vino aici. Laura: -Tată, nu mai putem permite aşa ceva. Albert: - (intră) Am fost strigat, mi se pare. Jean: -Da, Albert. Intră. Laura: -Ei, Cristina. Cristina: -Albert, chemi imediat notarul. Pe domnul Damian. Laura: -Notarul? Jean: -Dar ce înseamnă asta?

179

Cristina: -Stă aproape, lângă răscrucea lui Bogdan. Îl chemi numaidecât. Jean: -Bine, dar ce vrei să faci? Cristina: -Am şi eu toată libertatea cred, să hotărăsc ceva. Albert, pleacă. Albert: -Excelenţa Voastră ce spune? Cristina: -Tată, domnul Vasilescu e dincolo. Jean: -Du-te, Albert. Albert: -Avocatul a terminat. Trebuie să vorbească cu dumneavoastră. Jean: -Da… voi vorbi… Şi… cu înzăpeziţii… Ce-i? Albert: -Nimic, încă. (se duce spre uşă) Dar nu mai avem mult.(iese) Emil: -(venind de lângă uşă) Mi se pare că vine avocatul Vasilescu. Am auzit uşa. Era în bibliotecă? Jean: - (tresare) Cum, vine? Da, în bibliotecă. Laura: -Dar nu înţeleg, ce, a terminat? Toma: - (intră cu servieta) O, interesant. Vă găsesc pe toţi adunaţi la un loc… Probabil… Dar şi domnişoara Cristina e aici. S-a întors aşa curând… Laura: -Ia loc, domnule Vasilescu. Rar ne mai vizitezi. Toma: -Aşa sunt împrejurările, domnişoară. Nu-i aşa, domnule Arbore? Domnul Arbore le cunoaşte doar. Jean: -Da, desigur. Preferi pe scaunul acela… Toma: -Da, mai aproape de uşă. Se cunoaşte că-s grăbit. Ce e mai trist, e că plec singur. Era vorba că plecăm împreună. Jean: -Ştiu, dar s-a întors. M-a scutit de o călătorie. Toma: -Destul de neplăcută. Văd că s-a întărit viscolul serios. Şi când mă gândesc că trebuie să plec. Laura: -Rămâi la noi. Emil: -Dar şoseaua nu-i înzăpezită. Şi-apoi, numai până ieşiţi din nămeţi. Toma: -Şi-aşa domnişoară, te-ai întors. Cam repede mi se pare. Cristina: -Ce are a face? Ştiam că-ţi place acţiunile rapide. Toma: -Da… da. Ai zis bine. Tocmai, domnule Arbore, am terminat. Nu ştiu, în situaţii de acestea se spune ceva deosebit. Jean: -Ai terminat… da. Imediat. Toma: -E prima dată când pus în faţa unei astfel de afaceri. Am tresărit când v-am văzut adunaţi pe toţi. Îmi închipuiam că există vreun ri-

180

tual al… dezastrului. Laura: -Ei, dar ce discuţii mai luăm. Nu încadrează deloc, domnule Vasilescu. Toma: -Nu văd de ce… Doar… Laura: -Chiar acum, când suntem cu toţii aici. Toma: -Tocmai. Trebuie să profităm de aceasta. Nu-i aşa, domnule Albu? Emil: -Depinde. Nu pot avea încă un amestec în acestea. Toma: -Deci, să fiu prozaic. Domnule Arbore, (se ridică, ia servieta şi se duce la masă) Chestiunea dumneavoastră e în sfârşit terminată. Jean: - (se apropie) Da, e adevărat. Totuşi… Toma: -Cu regret, trebuie să recunosc că a mers repede. Cred că şi domnişoara Cristina recunoaşte acelaşi lucru. Cristina: -Prea puţin mă interesează afacerile altora. Toma: -Vedeţi, vă spuneam adineauri că mă judecaţi greşit. Dar sunt chestiuni de amănunt. Domnule Arbore, mă cam grăbesc. Deci… Jean: -Un moment, domnule avocat. Se pot permite câteva clipe, cred. Toma: -Dar de ce? Odată ce sunt toate gata… Laura: -Tată… Jean: -Cristina, de ce ai trimis după domnul Damian? Cristina: -În starea în care vă găsiţi, nu strică şi un notar. Toma: -Un notar? Ce vrea să zică domnişoara… Laura: -O, nu, domnule avocat, ştiţi… Jean: -Domnule Vasilescu, puţin numai. Este o chestiune de explicat. Toma: -Probabil cu presupusa mea căsătorie. Nu, domnule Arbore? Jean: -Da, dacă vrei să ne referim şi la asta. Toma: -Bine, însă nu înţeleg. Domnişoara Cristina e de faţă doar. Laura: -O, Cristina. N-o cunoşti? Nu putem lua în consideraţie toate mofturile copiilor. Jean: -Se va aranja totul. Trebuie să facem aşa ceva. Toma: -Rămân mai departe neutru. În urma experienţei avute, prefer mai bine refugiul acesta. Nu înţeleg motivele pentru care domnişoara e aşa pornită contra mea. Cristina: -V-am recomandat odată să nu mai căutaţi astfel de explicări. Emil: -Nu cred să fie chiar aşa cum ziceţi. Am fost doar atâta timp împreună.

181

Toma: -A, da, domnule Albu, ai dreptate. Ce-ai avut să spui? Aţi fost chiar împreună câtva timp… (Se aude notarul sosind şi bătând din picioare. Are 45 ani, scurt, gras, voinic totuşi, îmbrăcat cu o culoare închisă, pantaloni golf, poartă o servietă enormă. Vorbeşte mult, fără să răsufle, iar pauzele le completează cu monosilabe. La început atmosferă de stângăcie) Damian: - (de dincolo) Ţine şi căciula, domnule Albert. Să nu râzi de ea. Am o căciulă remarcabilă. Aici spui? Cred că e deschisă uşa. (intră) Bună seara, domnii mei. Domnule Arbore, primiţi salutări din partea vecinului dumneavoastră. (stă în uşă) Cu atât mai mult cu cât am avut onoarea să fiu chemat. Da. Jean: -Ia un scaun, domnule Damian. Damian: -Aşa am să fac. Şi-am să mi-l aduc lângă sobă (Trage un scaun de la masă) Toţi ne refugiem lângă ea acum. Domnule, dar straşnic viscol. Trage şi trage. (Se aşează; pune servieta pe genunchi şi o mângâie mereu) Drept să vă spun m-a apucat groaza. Nici n-am mai ieşit din casă. Nici Sofica. E nevastă-mea. Tocmai vorbeam de asta cu ea, când a venit domnul Albert din deal. Te cheamă sus. Grăbeşte-te, dragă. Şi m-am grăbit. Se putea să nu vin la domnul Arbore?… Da… Sigur… da… Bine că nu-i şoseaua înzăpezită. Emil: -Cred că niciodată nu se întâmplă aşa ceva. Damian: - (întorcându-se spre Emil) Deloc. Niciodată. Dacă tot timpul suflă vântul în lungul ei. Măcar atât. Ce ne-am face altfel, dacă ar fi ca drumul morii? Am auzit că a şi surprins oameni viscolul pe el. Domnul Arbore cred că ştie. Sigur. De ani de zile are grijă de nenorocirile acelea. M-am uitat, când am venit, să văd aprinsă lumina de acolo. Ştiu că aşa se obişnuieşte. N-am zărit-o încă. Jean: -Trebuie s-o aprindă Albert. Damian: -Da… Domnul Albert se ocupă cu aceasta. Priceput om. Întotdeauna am avut admiraţie pentru el. Când am auzit adineauri că a venit la noi… Am vrut să-l primesc, să intre puţin înăuntru. La noi nu-i chiar aşa. E cam strâmt. Am căutat să mai fac câteva odăi, dar aşa amână omul. Domnul Arbore ştie. Am avut cinstea să vină odată la mine. A văzut cele două camere, ocupate cu prostiile mele. Măcar cu atâta să-mi mai omor timpul. E aşa plictisitoare viaţa. Dar aşa, azi găsesc o ciupercă nouă, mâine alta, le strâng sămânţa, am grijă de ele. Sofica nu prea mă are de bine cu ocupaţiile mele. Ba că-mi trec timpul după nimicuri, ba că i-am ocupat cele două camere cu răsadniţele. Dar i-am spus de atâtea ori, lasă, dragă, atâta pasiune am şi eu. Şi că mai fumez doar. Încolo, de băut nu-mi place, copii

182

n-avem, de ce să fi trăit degeaba pe pământul acesta? Şi-afară de asta, ce-ai să faci cu cele două camere? N-ai pe celelalte trei? Să le dai cu chirie, dar cui… Cine mai vine prin sălbăticiile astea? Ei, dar aşa e Sofica, te împaci uşor cu ea. Laura: -Tată, mi se pare că domnul Vasilescu se pregăteşte de plecare. Toma: -Aţi spus bine, domnişoară. Văd că se cam întunecă. Damian: -Se întunecă… da… da… Se lasă uşor noaptea acum. Nici nu ştii când a trecut ziua. (Pune servieta jos lângă scaun, scoate o cutie de metal în care are tutun şi începe să-şi facă o ţigară groasă) Iată, de pildă azi n-am făcut nimic. M-am învârtit în vreo două locuri şi s-a terminat. Ei, însă ieri, ştiţi, am avut o zi bună. Mi-am şi însemnat-o. Tocmai voia să mă trimită Sofica în oraş… Lasă-mă, dragă, pe vântoasa asta… Nici nu se mai vede om cu om. Şi m-am închis în odăile mele. Pusesem de două zile într-o răsadniţă nişte seminţe de luna trecută. Ei, domnii mei, mi-a ieşit o ciupercă nouă. N-am întâlnit-o niciodată, nici n-am găsit-o într-un atlas. Dar ştiţi ce interesantă e. Are un picioruş subţire şi atât de drept. De aceea mi-am botezat-o Ortomanubrium. Da, Ortomanubrium montanum. Cred că e numele cel mai potrivit. (Se ridică spre a-şi aprinde ţigara din cămin) Emil: - (îi oferă un chibrit) Poftim… De acolo se aprinde greu. Damian: -Nu, lăsaţi… Nu era nevoie. (o aprinde) Mulţumesc… mulţumesc. (se retrage pe scaun) Am observat că iarna fumez dublu decât vara. Nu numai eu, dar şi Sofica mi-a zis acelaşi lucru. Jean: -Cristina, cred că ajunge de-acum. Ar fi timpul să lămurim chestiunea. Cristina: -Iarăşi te grăbeşti. Văd că domnul Vasilescu nu e chiar aşa. Damian: -Dar nici eu, domnule Arbore. Nu vă gândiţi la asta. Noaptea nu lucrez nimic; nu mă pot ocupa de ciuperci. Citesc numai şi fumez. Da. Toma: -Sunt curios doar să văd cum se va termina totul. Laura: -Cristina, gândeşte-te că toţi aşteptăm acelaşi lucru. Cristina: -Bine. Mi-am dat seama de toate. Domnule Damian, o întrebare. Poţi legaliza căsătorii? Damian: -Căsătorii… Dar ce, nu înţeleg. Desigur. Cristina: -O simplă căsătorie. Urmează să se încheie în familia Arbore. Damian: -Da, domnişoară… dar… De ce m-aţi chemat pe mine? Familia Arbore putea foarte bine să se adreseze…

183

Cristina: -Aşa au fost împrejurările. Au mers rapid şi nu ne mai permit altceva. Am fi mulţumiţi dacă dumneata ai putea face acest lucru. Jean: -Dar asta trebuia s-o fac eu. Cristina: -După mine, aveţi cu toţii libertatea. Numai aşa. Laura: -Tată, e adevărat oare? Cristina: -Ce zici, domnule Vasilescu? Toma: -Mă văd forţat de a renunţa la neutralitate. Cristina: -De altfel cu toţii au făcut acelaşi lucru. Domnule Damian, vei oficia deci, cât vei putea, căsătoria dintre mine, fiica domnului Arbore şi avocatul Vasilescu. Destul de simplu, nu? Damian: -O, domnişoară, (se ridică) dar repet. Parcă nu-mi vine să cred. Chiar eu să fiu acela care să fac aşa ceva în familia Arbore. Domnişoară… Domnule Arbore, cum vine asta? Jean: -E aşa, domnule Damian. Vezi ce vreme e afară? Şi ca vecin al nostru… Laura: -Cristina, eşti adorabilă. Ce zici, Emil? Toma: -Domnul Arbore are ceva de adăugat? Jean: -N-am putut niciodată să înţeleg unele lucruri. Damian: -Am totul cu mine. Nu mă despart deloc de servietă. Dar n-aş fi crezut aşa ceva. Toma: -Şi acum, cum rămâne? Laura: -Desigur că nu mai poţi pleca în astă seară. Rămâi la noi. Trebuie să rămâi. Cristina: -O, dar fără discuţii multe. Totul e simplu, aşa cum aţi dorit. Vă pare curios doar că aşa a plecat de la mine? Am poate motivele mele. Domnule Damian, vom trece în bibliotecă. Damian: -Da, da, domnişoară; dacă spuneţi. Mergem imediat. (îşi stinse ţigara) Domnule Arbore, dar nici nu v-am felicitat. Ce va zice Sofica? Abia aştept. Cristina: -Haideţi. Nu cred că doriţi aici. Ştiu că vă plac la toţi anumite formalităţi. (Se îndreaptă spre uşă) Jean: -Domnule Vasilescu, mergem? Îmi închipui că-i clar totul. Toma: -Imediat. Las acestea aici. Mi-ai furat strategia, Cristina. Dar mi-a plăcut.

Cristina: -Nu-i chiar ceea ce crezi. În orice caz, deocamdată să terminăm. Nu pot stăpâni prea mult unele momente. Laura: -Dar şi tu, cum ne-ai luat pe neaşteptate. Emil, nu mergi? Sau… da, tată, noi rămânem. Felicitări, Cristina. La cealaltă 184

venim. Te-asigur. Damian: -Mergem, mergem domnii mei. Nici prin cap nu-mi trecea azi dimineaţă că voi face aşa ceva. (ies) Laura: -Emil, ce minunat au mers lucrurile, nu? În sfârşit, după atâta încordare… De ce taci? N-ai spus nimic. Emil: -Nici eu nu ştiu. Poate n-ar fi trebuit să fi venit azi aici. Laura: -Nu vorbi copilării. Din contră, dar ce, tu nu ştii ce însemnă momentul acesta? Emil: -Da… tu ai gândurile tale. Laura: -Sigur, parcă sunt numai ale mele. Sau poate c-am fost luaţi pe neaşteptate. Într-adevăr, situaţia era rea de tot. Dar, ca să fiu sinceră, eram sigură că se va întâmpla aşa. O cunosc destul pe Cristina. Când pleci? Emil: -Unde? A, nu ştiu. Am să văd. Laura: -Pleci mâine, odată cu avocatul. Vă duceţi amândoi. Cred că de-acum nu mai avem nici o piedică. Emil: -O, Laura, taci. Nu-ţi pot suporta siguranţa cu care vorbeşti. Laura: -Ştii că-i interesant. Ce vrei să zici ?Nici nu te mai cunosc. Emil: -Nu, Laura, te rog. Laura: -Dar cum, Emil, ai uitat de planurile noastre? Emil: -Ei planuri… Începi iarăşi să iei lucrurile aşa. Laura: -Nici deloc… Îmi închipui tu, cu firea ta. Asta nu ne împiedică cu nimic. N-o să ne oprim aici. Emil: -Ca să poţi vorbi astfel, trebuie să-ţi dai seama dacă am făcut până acum vreun pas. Sau dacă suntem capabili să facem aşa ceva. Laura: -Îmi vine să râd. Emil: -Dacă într-adevăr vei putea vreodată reuşi. N-am să stau toată viaţa numai cu impresii. Laura: -Te-ai găsit tu acum să faci filozofie. Emil: -Nu-i filozofie. Cânţi prin baruri, în fiecare seară la câte unul şi te crezi mare cântăreţ. Te crezi de-acum gata de cucerit lumea. Laura, numai prostii am plănuit până acum. Laura: -Poate, după tine. (În cameră se întunecă) Emil: -Numai nimicuri. Mi-e ciudă pe timpul care l-am lăsat să treacă, fără să facem ceva. Ne-am bazat numai pe împrejurări. Ca şi acum. Laura: -N-ai ştiut cum să le prinzi. Emil: -Nu suntem oameni de afaceri. Situaţia noastră nu se tratează, cum s-a tranşat chestiunea domnului Arbore. Niciodată. Laura: -Fă cum crezi, dar tot aici ai să ajungi.

185

Emil: -Deloc. Am început să-mi dau seama. Nu vreau să primesc oferta avocatului. Nu. Laura: -Emil… Emil: -Ştii tu ce înseamnă asta? Nu vreau şi gata. Laura: -Dar ce spui, Emil? Nu se poate… (Se întorc. Întâi intră Cristina şi Toma apoi ceilalţi doi) Cristina, gata? Toma: -Ce să amânăm, domnişoară. Cristina: -Aşa îi place avocatului, să meargă totul rapid. Toma: -Ai şi început cu răutăţile. Damian: -Am de gând să le trimit în capitală. Ştiţi, domnule Arbore, aceste ciuperci încă nu sunt catalogate. E o lovitură minunată. Jean: -Cred şi eu. Ce culoare spui că au? Damian: -Pălăria e verde, un verde intens, transparent şi numai ţi se pare c-ar fi vărgate cu unele dungi mai închise. Jean: -Nu, n-am văzut aşa ciuperci chiar. Damian: -Eu ce vă spun? Dar picioruşul e totul. Laura: -Ei, tată, ce spui de ziua de azi? Jean: -Laura, nu mă mai întreba. Îţi dai şi tu seama ce înseamnă asta. Dar e cam întuneric. Unde-i Albert? S-aducă lumânările. Laura: -Lasă că-l chem eu. (plecă la uşă şi-l strigă) Cristina: -Şi tu, Emil, de ce taci? Emil: -Nu, caut cuvinte mai frumoase. Nu ştiu cum să te felicit. Toma: -Nu, nu cu prea frumoase. Pe urmă vom fi şi noi obligaţi să te felicităm la fel pentru succesul ce-l vei avea. Cristina: -Sigur. Avocatule, chiar ce faci? Ai promis doar de atâta timp. Toma: -Dumneata ai vina. Nu-ţi mai aminteşti de încurcăturile ce le-ai produs? Jean: - (Apropiindu-se) Ce încurcături? De ce e vorba? Damian: -Nu vă închipuiţi, domnule Arbore, de ce poate fi vorba? Laura: - (Către Albert care stă în uşă) Albert, e întuneric. E întuneric că nici nu te văd. (Albert iese) Domnule avocat, sper că nu te mai împiedică nimic acum. Ştii ce vreau să spun. Emil: -Laura, ei lasă… Toma: -Se-nţelege. Numai doar dacă domnul Arbore mai are vreo… domnişoară. Damian: -Ce vorbeşti, domnule Vasilescu? Fii atent că sunt şi eu de faţă. (Râde) Mi-ajunge c-am avut cinstea să căsătoresc pe domnişoara

186

Cristina. Când va auzi Sofica… Ştiţi, nevastă-mea nu-i rea. Vorbeşte numai, vorbeşte prea mult. Jean: -S-a adaptat mediului. Damian: -Exact, exact, domnule Arbore. (Râde) Dar… mi se pare că şi domnul Vasilescu e avocat. Nu cumva să fie şi aici acelaşi fenomen. Laura: -Nu, cu Cristina deloc. O cunosc doar. Ai venit, Albert? (Albert intră cu trei candelabre, şi le aşează pe pian, lângă uşa stângă şi pe cămin) Toma: -O, ce mai lumină. Damian: -În toate părţile numai lumină. Semn că trebuie să plec. Nu-mi place să merg noaptea. Jean: -Dar n-ai să te duci singur. E prea întuneric. Toma: -Spuneţi că este o lanternă la drumul morii, nu? Domnule Damian? Damian: -Ferească Dumnezeu… N-am ce căuta acolo. Jean: -Albert, chiar ce-i cu lanterna aceea? Albert: -Am aprins-o, Excelenţă. Adineauri, după ce s-a terminat cu înzăpeziţii. Cristina: -S-a terminat? Laura: -O, ce bine. Jean: -Slavă Domnului. Şi anul acesta ne-am făcut datoria. Damian: -Da, da, ca întotdeauna. Familia Arbore nu şi-a dezminţit niciodată nobleţea. Laura: -Albert? Tată, Albert ştie? Jean: -A, da. Dar sunt sigur că a simţit-o. Are un simţ special al nobleţei. Albert, adineauri Cristina s-a căsătorit cu avocatul Vasilescu. Ce zici? Ştiai dealtfel proiectul. Albert: -Domnişoara Cristina… (o priveşte câtva timp, apoi vine şi-i ia mâinile) Domnişoară, familia Arbore va trebui să nu vă uite niciodată. Şi eu, valetul Albert, vă mulţumesc cât pot. (caută să-i sărute mâinile) Cristina: - (retrăgându-le) Lasă, Albert. Ştiu că nu vă aşteptaţi ca eu să fac chiar aceasta. Dar dacă am făcut-o, poate numai dumneata ai înţelege de ce. Toma: -Material în plus pentru studiile dumitale genealogice. Jean: - (Către Albert) Unde te duci? Nu stai? Albert: -La drumul morii. Laura: -S-a terminat, ai spus. Albert: -Vreau să mai aprind o lanternă. E prea întuneric în astă

187

seară. Şi viscolul s-a pornit şi mai tare. Damian: -Phi…I-auziţi, domnii mei. Cum mă mai duc acasă. Trebuie să mă grăbesc. Plec, domnule Arbore, nu mai pot sta. Jean: -Bine, dar nu te vei duce singur. Albert, vei însoţi pe domnul Damian. Tu eşti obişnuit cu vremurile acestea. Albert: -Sigur. Mergem, domnule notar? Damian: -Imediat, dragă domnule Albert. Mergem acum. Nu mai pot sta. Mă iertaţi. Ştiţi, niciodată nu merg noaptea pe drum. Cristina: -Dumneata eşti, mi se pare, acela care te temi noaptea de strigoi. Laura: -Da, Cristina, ai dreptate. Ţi-aduci şi tu aminte? Chiar, domnule Damian, eşti aşa de superstiţios? Damian: -(râde) Ca să vedeţi. Nu-i chip deloc să mai ascunzi ceva. Aşa e, de ce să spun că ziua mă duc oriunde, dar cum se face întuneric, gata. Nu mai ies din casă. Sofica, săraca, râde mereu de mine. Dragă, eşti bătrân şi tot mai crezi în de astea. Dar nu-i vina mea, ce să fac? Jean: -În astă seară îl ai pe Albert. El nu-i superstiţios. Nu crede în aşa ceva. Damian: -O, da, da. Nu mă îndoiesc, cu domnul Albert. Mergem, mergem. (Se retrage) Repet, felicitările mele, domnişoară Cristina şi dumneavoastră domnule Arbore. Domnule avocat, ai făcut un pas bun. Ascultă ce-ţi spun eu. Cunosc familia Arbore de când eram mic. Pe atunci nu venise pe la noi. Noapte bună. Mâine vin, vin pe la amiază. Atunci nu mă tem de strigoi. (Râde) Jean: -Sigur, te-am rugat chiar. Toma: -Eu cred că plec mâine seară. Damian: -Ne mai întâlnim noi, se poate. Sper că vin şi eu în capitală peste vreo două luni. Laura: -Atunci vă întâlniţi în curând. Damian: -Natural. Domnii mei, am plecat. Mergem, domnule Albert? (se îndreaptă spre uşă) Albert: -Pe acolo. Să-mi iau şi eu ceva. Damian: -Şi eu trebuie să mă îmbrac. (întorcându-se puţin) Am o căciulă cât stâncile morii. Dar ţine cald. Nici nu mă mai văd de sub ea, însă nici eu nu mai văd nimic. Sofica e de vină, merită s-o acuz, săraca. Ea mi-a făcut-o, de data asta, dar merge. Noapte bună, dragii mei. Pe mâine, ne vedem. (iese cu Albert) Cristina: -Ai avut ocazia, Emil, să vezi un om lipsit de complicaţii.

188

Jean: - (ducându-se să închidă uşa cu cheia) Da, un om cumsecade, notarul acesta. Laura: -Tată, dar eşti culmea cu paltonul pe dumneata. Cristina: -Chiar azi. Nu te-au încălzit destul evenimentele? Laura: -Ei, ştiu eu ce l-ar încălzi pe tata. Are şi el o pasiune. Jean: - (se dezbracă de palton) Laura, Laura. (râde) Şi tu vrei să mă necăjeşti? Cristina: -Dar ce spuneţi de Emil? Emil, nu zici nimic? Laura: -O, lui i-e frig. E şi acesta un friguros. Toma: -Dar acesta nu-i un motiv să tacă. Cristina: -Mi-o faci şi dumneata acum. În astă seară îţi dau voie să fii romantic. Emil: -O, nu, dar nu sunt trist. Are dreptate Laura, poate mi-e frig. Jean: -Ce frig, şi-acum? Nu-mi mai este mie, d-apoi la alţii. Laura: -Albert acesta e o minune. A avut grijă de toate, cu tot drumul morii… Jean: -Da, slavă Domului că s-au terminat toate. Toma: -Încă nu. Mai rămâne domnul Albu. Laura: -De asta nici nu mai vorbim. Cristina: -Emil? Sigur. Emil: - (începe să se plimbe) Nu, cu mine lăsaţi. Sper că vom mai putea aştepta. Toma: -Da, îţi mai trebuie răbdare până mâine. Mâine mergem. Am aranjat deja cu dumneata. Emil: -Aranjat? Sau mai bine zis… Toma: -Nu, nu, aranjat. Vorbesc serios. Laura: -Ce naiba, toţi ne luaţi azi prin surprindere. Cristina: -Aşa cum îi place soţului. Toma: -O, Cristina, cum vorbeşti. Acum mă iei tu pe neaşteptate. Jean: -Mai bine lămuriţi-l pe Emil.(râde) Nu vedeţi cum a rămas? Emil: -Ei, domnule Arbore, dar… Toma: -Nu, să fim serioşi. Am tranşat şi afacerea lui Emil, ca să spun aşa. Chiar zilele trecute vorbeam cu secretarul operei. Era liber un loc mi se pare. În orice caz, trebuie să te prezinţi săptămâna aceasta. Ei, ce zici? Laura: -Emil… Cristina: -Dar ştii că e un pas serios. Jean: -Şi la început încă. Aici e tot greul. Laura: -Tată, în sfârşit s-a terminat şi cu aceasta. Emil, când mer-

189

gem? O, dar e minunat. Emil: -Domnule Vasilescu, dar cum… parcă aş vrea să vă mai întreb ceva… Toma: -Poftim, însă am spus totul. Laura: -De acum începi tu, cu îndoielile? Emil: -Nu, Laura, lasă. Tu nu înţelegi că… Jean: -Laura de-acum a şi aranjat. L-a şi pus în locul lui Carusso. Cristina: -Ba nu, că are şi voce. L-am auzit doar. Emil: -Cristina… Toma: -Sigur, au fost împreună. Jean: -Cristina, nu-mi vine să cred toate acestea. Vă speriaţi că devin sentimental. N-am fost niciodată. Laura: -Lasă, tată, că te ştiu. Jean: -Ei, Laura, vorbeşti şi tu copilării. Cristina: -De acestea numai eu am dreptul să vorbesc Jean: -Tu… Ştiţi… ce vreau să spun… Laura: -Nu, în astă seară nu se mai admit discuţii lungi. M-am săturat de atâtea zile. Toma: -Poate are dreptate domnişoara. Laura: -Şi nici tu, Emil, nu mai ai ce filosofa. (îl ia de braţ) Ai ajuns acolo unde te temeai că nu vei fi. Emil: -(puţin entuziasmat)Domnule Vasilescu…nu vă pot mulţumi… Jean: -Ei, mulţumiri. De-acum suntem în familie, copiii mei. Laura: -Sigur. Cristina: -Şi totuşi, tată, devii sentimental. Emil: -Are tot dreptul. Azi a fost o zi ce nu trebuie s-o uităm. Toma: -Vorba notarului, o vom însemna. Emil: -Şi totul… nu? Totul a pornit de la Cristina. Laura: -Cristina… Jean: -Da, da. Mi-a făcut ea atâtea, dar am ajuns să mă bucur de fericirea ei. Cristina: -O, lasă, tată. Laura: -Tu taci de-acum. Nu mai ai drept să mai răspunzi la nimeni. Nu, domnule avocat? Toma: -Desigur. Admiţând numai că se va adapta mediului ca doamna Sofica. (râd cu toţii) Emil: -Dar ce, aveţi şi dumneavoastră de gând să vă pasionaţi după ciuperci?

190

Jean: - (îndreptându-se spre dulăpiorul din stânga) Ei, notarul e un om de care-mi place. (scoate o sticlă de rom şi câteva păhărele pe o tablă) Laura: -Pentru că e ca dumneata, tată, nu? Fiecare cu pasiunea lui. Jean: - (râde) Da, am şi eu o pasiune. E adevărat. Dar ce ziceţi de ea, e inofensivă. Rom curat, nu? Toma: -Dac-ar fi s-o numesc pasiune, o prefer în locul aceleia după ciuperci. Emil: -Dar ce-i mai interesant e că sticla-i goală. Jean: - (uitându-se la sticlă) Aşa-i, Emil. Ai dreptate. Ce faci cu câteva picături? Cristina: -Aici e totul. Să te văd dacă din trei picături poţi desfăşura o pasiune. Laura: -Ce, trei picături… Tatei îi vorbeşti? Jean: -Dar vine el Albert. Tot Albert. Nu mă lasă el chiar în astă seară. Emil: -Când s-a căsătorit Cristina… Jean: -Sigur, nu? Sper că nu te supără momentul acesta. Cristina: -Ei, lăsaţi. Singuri vă întoarceţi înapoi. Am spus că nu eram contra căsătoriei. Am primit-o, numai ca să dispun activ de nobleţe, salvând-o. Nu? Numai că… (încleştare nervoasă; duce mâinile la tâmple) O, tată, dar… (izbucneşte într-un râs nervos) Tată, să nu mai vorbim de aceasta. Ce ai rămas aşa, Emil? Te gândeşti că trebuie să cânţi? Toma: -Da, ne va arăta şi nouă ce poate. Jean: -Ştim noi. O, acesta până va cânta, trebuie să-l rog toată noaptea. Laura: -Deloc. În astă seară să nu cânt? (vine la pian) Cristina: -Sigur, în astă seară? (râde nervos până la sfârşitul scenei) Toma: -Dar domnişoara Laura de ce nu? Jean: -Laura? Nici mie nu vrea. Laura: -Eu, la urmă… Toma: -Îmi închipui ce va fi. Poate şi Cristina va cânta. Cristina: -Cine, eu? De ce nu? Imediat. Emil, cânţi dumneata întâi? Emil: -Dar ce, vrei să mi-o iei înainte? Cristina: -Nu, eu la urmă. Sau, pentru ce nu acum? La o parte. Cântă Cristina. (se aşează la pian) Jean: -Chiar tu ţi-ai găsit, la pian? Laura: -De unde ştii că nu poate, tată? Cristina: -Linişte. Vă cânt ceva greu. Repet că va fi greu de înţeles.

191

Laura, nu râde. Linişte.(Vorbeşte mai încet) Sst… Ascultaţi. Se imită viscolul de afară. E un călător în noapte. Ia… (începe deodată să cânte numai cu clapele extreme ca în actul I. Apoi se ridică râzând. Râd cu toţii) A fost splendid, nu? Laura: -Cristina, tot nebună eşti. Toma: -Dacă ştiam, vorbeam cu secretarul operei pentru două locuri. Jean: -Sigur. Vezi ce faci, chiar. Emil: -De altfel are voce. O voce minunată de alto. O ştiu din Habanera. Toma: -Exact, ai cântat în Habanera. La „Imperial”, nu? Cristina: - (tresare; un moment serioasă) Habanera… Da, am cântat. Împreună cu Emil. Nu cumva vreţi să v-o cânt şi aici? Laura: -Dar e bună ideea. Emil: -Cânt şi eu atunci. Sau nu, o acompaniez la pian. Toma: -S-a aranjat. Domnule Arbore, daţi voie, nu? Jean: -Natural. Nu mai am nici un motiv s-o opresc. Laura: -I-auzi Cristina. Hai. Va fi minunat. Emil: -Splendid. (se aşează la pian) Eu sunt gata. (bate câteva acorduri) Laura: -Haide, te rog, Cristina. Toma: -Poate doreşte costum. Laura: -O, costum? Vrei, chiar? Îl am eu. E la mine în cameră. Sunt pregătită pentru toate. Emil: -Da, da, cu costumul, Cristina. Altfel nu primesc. (cântă fugar două, trei măsuri din Habanera la pian) Cristina: -Habanera… Vreţi chiar să v-o cânt? Laura: -O, de ce mai întrebi? Cristina: -Tată, vrei şi dumneata? Jean: -Te şi rog, Cristina. Vreau să te văd şi eu odată altfel. Cristina: -Primeşti să-ţi cânt Habanera? Laura: -Nu mai întreba. Nu vezi că primeşte? Jean: -De ce nu! N-am auzit de mult Habanera. Cristina: -Se cântă şi acum. Prin baruri, localuri de noapte… Primeşti, deci? Jean: -Sigur, de ce atâtea întrebări? Cristina: -Vrei să-ţi vezi numaidecât fiica dumitale, cântându-ţi Habanera. Nu? Jean: -Da, dar ce…

192

Emil: -Haideţi mai repede. Domnule Vasilescu, poate aveţi mai multă autoritate. Jean: -A… sau te referi la… hm… la nobleţe, nu? Cristina: -Sunt fiica dumitale. Jean: -Cu atât mai mult, că-ţi dau eu voie. N-are cu ce ne împiedica acum nobleţea. Bine că nu mai e ameninţată. Toma: -Are dreptate, Cristina. Cristina: - (în continuare) Nu vei spune nimic, deci? Jean: -Nu sunt atât de absurd. Sunt mulţumit că mi-am salvat-o. Cristina: - (deplasându-se) Sigur! Odată ce-ai ajuns aici. Ce-ţi mai trebuie altceva? Ţi-ai salvat totul, şi căruţele de pe drumul morii. Aici e cald, uşile ţi le-ai încuiat. M-ai văzut fericită. Ce mai vrei altceva? (reîncepe râsul) Să-ţi cânt Habanera, tată. Ţi-o voi cânta. Voi veni în faţa ta şi am să ţi-o cânt. Am să-ţi cânt Habanera. Laura: -Te duci să-ţi iei costumul? Cristina: -Se poate fără costum? Să cânt aşa? Ce-ar zice tata… Laura: -Du-te. Ştii unde-i. Jean: -Ştie ea. Du-te, Cristina. Cristina: -Mă duc, tată. Sunt curioasă să aud ce vei spune, când am să-ţi cânt. (se îndreaptă spre uşă) Toma: -Dar ia-ţi ceva. Nu vezi ce viscol e… Cristina: -Fie. Să-mi iau. Dă-mi-l pe al dumitale. Jean: -E acolo. Ia-l şi du-te. (Cristina ia paltonul pe umeri) Cristina: -Aşteptaţi-mă. Mă întorc îndată. Vin îndată, tată, să-ţi cânt Habanera… (iese) Jean: - (închizând uşa cu cheia după Cristina. Râde) Nici nu vrea să-şi scoată nebuniile din cap. Laura: -După cum vezi, ai grea misiune, domnule avocat. Abia aştept s-o văd. Aşa încă n-am văzut-o. Jean: -Dar eu…Am mai crezut că fetele mele sunt bune de artiste… Emil: -Şi când vă gândiţi că eu i-am deschis calea aceasta… Laura: -Ei, şi tu. De altfel nu mi-o pot închipui pe Cristina altfel. Doamne… (începe să râdă). Cum ar arăta ea să fie o doamnă serioasă? Sau da, amanta unui bancher… Jean: - (râde) Sau să se îndrăgostească de cineva. Emil: -Chiar. S-o vezi vărsând lacrimi, sau făcând declaraţii de dragoste. Laura: -Mai încetişor. Îl faci gelos pe avocat.

193

Toma: -Pe Cristina? (râde) Cunosc destul sexul acesta. Voi face tot posibilul. Va fi chiar ceea ce nu credeţi. Jean: -Şi pe ea? E interesant să începi să-ţi înţelegi copiii la bătrâneţe. Dar bine că-i cunosc acum. Laura: -Nu, nu cred că va reuşi. Ştiţi, cum să vă explic… cu temperamentul acela al ei. Emil: -Într-adevăr, mi-aduc aminte (începe să fie cuprins de o veselie copilăroasă) Dar… tocmai. Domnule avocat, partea aceasta trebuie speculată. Temperamentul ei… Ar fi o minune. Laura: -Nu zic… Şi totuşi… Ei, nu, Emil. Emil: -Ba nu, tăceţi. Cum de nu ne-am gândit la aceasta? Jean: - (către Toma) Ce mai zici şi de asta? Toma: -Nu-i rău ce spune. Poate că mă pricep prea puţin. Emil: -(entuziasmat) Aşa e. Am dreptate. Laura, toţi trei. Ce-ar fi? Nu, domnule Arbore? (se aude o uşă) Jean: -Mi se pare că vine. (Toma se duce spre uşă) Laura: -Aşa repede? Jean: -Nu.. Nu deschide încă. Mai las-o puţin… Laura: -Da… Faceţi-vă că n-o auziţi. Jean: -Dar nu…, e frig. Toma: -Are paltonul dumitale. Laura: -Sigur. (accentuând) Nu, Emil, e minunată ideea. Şi cum spui, toţi trei. Emil: - (la fel, râzând) Toţi trei, Laura. Pornim în termen. Vom alege numai bucăţi celebre… Nu? Dar e splendid. Laura: -Sigur. Tată, nu zici nimic de asta? Domnul avocat ne va susţine. Nu, domnule Vasilescu? Pornim imediat. Toma: - (la fel ca ceilalţi, până la sfârşitul scenei) Se poate să mai amânăm? Imediat. Cu ce începem? Tot cu Habanera? Emil: -Trebuie să improvizăm ceva. Ce zici, Laura? Laura: -Mai stai? (se aude bătând în uşă) Sigur… Ce improvizăm? Emil: -Dar ce… ce subiect? Toma: -Luaţi-l pe Albert de model. (râd toţi) Laura: -Da… da pe Abert. Emil: -Sau nu… pe notarul Damian. Laura: -Minunat… Gata. Pe notar, Emil. (râd, veselia merge crescendo) Emil: -Pe notar… Tu vei juca rolul Soficăi. (se bate în uşă iar şi cere

194

să i se deschidă) Laura: -Şi tu pe el… Omul îndrăgostit de ciuperci. Jean: -Dar Cristina? Emil: -Cristina… Laura: -De ea se îndrăgosteşte notarul. Da… Ce va zice Sofica… Dar e de neînchipuit… Toma: -Şi cum o numim? Laura: -Titlul, da titlul… Emil: -„Culegătorul de ciuperci”, nu? Gata. Laura: -O, dar trebuie muzică. Nu, Emil, „Omul ciupercă”. Emil: -Fie, „Omul ciupercă”. Sau nu, „Omul cu ciuperca”. Laura: -„Omul cu ciuperca”, „Omul cu ciuperca”… (râd; se bate iar în uşă) Jean: - Ce înseamnă să fii tânăr! Toma: - Şi Emil va scrie muzica. Laura: - Sigur… Ce mai stai? Muzica… Vreau muzica… Emil: -Un moment, domnilor. Domnii mei… (râd; se aşează la pian) Atenţie. Faceţi linişte… Muzica. Tăceţi. O clipă linişte.(mai încet) Omul cu ciuperca merge spre casă… Sst… Afară e un viscol groaznic. Laura, taci… Ia… (cîntă numai cu clapele extreme, motivul Cristinei, ca în scena precedentă; în uşă se bate iar. Apoi râd cu toţii) Laura: - Emil, ai uitat. Omul cu ciuperca e superstiţios. Emil: - Da… da. Linişte iar. Nu-i gata… Sst… Înainte îi apare… Laura, nu mai râde… i-apare o stafie… Taci… O stafie în formă de ciupercă… (în uşă se bate iar şi se strigă. Laura râde. Emil tresare) Taci. (Laura râde) Taci, Laura. (Laura râde. Emil se ridică) Ascultaţi… Nu-i Cristina… Taci, Laura. Îi cunosc vocea… Nu-i Cristina. (toţi revin) Jean: -Emil… Emil: -Deschideţi… Laura: -Dar nu se poate… (Toma se duce la uşă şi o deschide. Albert, îmbrăcat ca de pe drum, intră îngrozit. Rămâne pe loc.) Jean: -Albert… Albert: -Excelenţă… aici… Aici sunteţi… Laura: -Ce-i, Albert? Albert: -Dumnezeule… Nu se poate… Jean: -Albert… Albert: -Doamne… stafiile. Au intrat şi aici strigoii… Toma: -Vorbeşte, omule, ce-i…

195

Albert: -Lăsaţi-mă… Nu se poate… Nu cred… V-am văzut acum… mă întorceam… Excelenţă… V-aţi aruncat în „Valea Uitaţilor”… Jean: -Ce-i, Albert… Chiar tu… Albert: -Nu… nu… paltonul… Vă cunosc doar paltonul… Jean: -Ce spui, Albert… Emil: -Cristina… Domnule Arbore… Laura: -Tată… (Laura şi Emil se reped la ferestre şi le deschid spre a se uita afară. Vântul pătrunde înăuntru, umflând perdelele) Albert: -Cum… Cristina… (se repede la uşă. Toma îl urmează, dar rămâne acolo. Albert iese) Laura: - (revine de la fereastră) Tată… Dar nu se poate… Emil: - (la fel) Domnule Arbore… Laura, ce stăm… (Ies amândoi. Jean rămâne lângă masă. Vântul stinge lumânările de lângă uşa stângă şi pian) Toma: - (de lângă uşă) Nu vii? Dumneata nu mergi? Jean: -Pleacă… Duceţi-vă cu toţii… Nu merg… Rămân aici cu stafiile… care mi-au năpădit casa… Ce stai? Du-te, n-auzi? Chemaţi-l pe Albert… Am nevoie de el… Îl vreau şi pe Albert aici… în mijlocul strigoilor… (Toma iese încet; Jean stă câteva clipe pe loc. Vântul şi frigul ce vin pe fereastră îl fac să-şi ridice gulerul. În acelaşi timp se întoarce spre fereastră şi vede perdelele fâlfâind) Cristina!…(se retrage lângă pian, în fund, cu faţa spre ferestre şi cu vocea sugrumată) Cristina!…Cristina!… (Cortina) (12-22 decembrie 1946)

196

ESEU POEMATIC

! !

Dsjtubm!opduvso „Salcâmilor de pe planetă”

!!!!!!!!!!!!!!! !

NOCTURNA I

F adevărat oare că tristeţea există? Nu-mi pot răspunde, dar nici pe Tine, Zeus, nu Te-ntreb. Eşti prea trist, ca să-mi vorbeşti despre tristeţe. Şi tristeţea Ta e atât de cuprinzătoare, încât îmi dau seama că trebuie să plec. Am plecat, Zeus. De ce oare nu simt nimic? De ce n-am reuşit niciodată să Te-nţeleg? Sunt neînţelegător, dar trebuia măcar tristeţea Ta să Ţi-o înţeleg, tristeţea care m-a determinat să plec.

Sunt plecat, Zeus. Dar ce să-ţi mai spun. Sunt încă aproape de Tine ca să Te mai simt, dar m-am îndepărtat îndeajuns, încât să-mi dau seama că nu eu am plecat. Tristeţea Ta m-a făcut să plec. Sunt singur, Zeus şi trist. Sunt singur, pentru că sunt trist. E tristeţea singurătăţii iniţiale. Şi simt că dacă n-aş mai fi trist, n-aş mai fi singur. Dar sunt încă aproape de Tine. Depărtarea s-a aşternut între noi. Sunt atât de departe de Tine, încât ştiu numai că exişti. Ştiu că odată nu-mi dădeam seama decât de Tine, că Tu erai singurul care existai şi pentru mine. Şi totuşi nu sunt singur. Cineva e lângă mine. Cine te-a trimis, străinule? Parc-ai fi plecat odată cu mine. Întotdeauna oare, Zeus, vei fi atât de aproape de mine? De ce mă simt că nu mai sunt atât de singur. Streinul acesta mi-a absorbit tristeţea. Streinul acesta, a cărui prezenţă am simţit-o numai.

197

Nu-mi pot da încă seama de el. Prima dată i-am auzit numai zgomotul paşilor săi, zgomotul bocancilor săi grei. Mergea tăcut pe lângă mine, dar observam că ar fi vrut să-mi vorbească. Nu putea suporta tăcerea mea, tăcerea prin care gândeam la Tine. Nu-ţi pot spune nimic, prietene. Încep să cred că aşa va trebui deacum să-ţi zic. Ce să-ţi spun? Să-ţi arăt tristeţea mea? Văd că mi-ai absorbit-o. Sau mirarea? De ce m-aş mai mira, dacă Zeus e acela care te-a trimis mie. Sau poate ai vrea să-ţi spun supărarea mea? Nici eu nu ştiu încă ce înseamnă aşa ceva. Dacă eşti trimis de Zeus, cum aş putea să mă ridic în contra Lui? Sau chiar dacă eşti venit prin tine, ce ar fi supărarea mea, faţă de tăcerea ta? Nu te ştiu încă, prietene, dar nu trebuia să vii. Cu cât privesc mai mult sosirea ta, cu atât îmi dau seama că e mult mai bine să nu mă mai gândesc la aşa ceva. Şi paşii prietenului meu sună zgomotos în urma mea… NOCTURNA II

Nâna prietenului meu m-a atins adineauri. Nu i-am spus nimic. Am continuat să mă preling înainte. Aveam impresia că rămânea în urmă. Am crezut chiar că m-am îndepărtat de el. Dar i-am simţit din nou mâna sa apucând-o uşor pe a mea. Nu m-am ridicat niciodată, Zeus, împotriva Ta, dar acum de ce mă împingi să fac aşa ceva? Ţi-am primit totul ca bun, ştiind că vine de la Tine. Trimiterea acestui străin însă, mă face să-Ţi cântăresc faptele. Nu trebuia să mi-l dai. Deocamdată nu fac nimic, nu-i răspund deloc, dar sunt sigur că nu-l voi mai suporta mult lângă mine. Miră-Te, Zeus, că încerc să mă gândesc la altfel de îndrăzneli, dar Tu eşti de vină. Tu m-ai învăţat să fiu singur şi să-mi placă tristeţea. Dar nu mi-ai spus niciodată că tristeţea ar putea fi absorbită de vreun străin, care ar merge în urma ta şi te-ar apuca de mână. Mâna prietenului meu mă strânge uşor. Aş putea să mă desfac de el şi să fug tot înainte. Nu ştiu de ce, dar am impresia că nu m-ar putea ajunge. Mi-l închipui greoi, tot aşa cum greoi îi sunt bocancii care sună zgomotos. Şi totodată iarăşi nu-mi pot explica de ce a început să-mi placă mâna străinului, mâna aceasta umedă, prin care îmi strecoară căldura pe care

198

n-am simţit-o niciodată. Căldura aceasta a început să-mi placă, de care Zeus m-a lipsit întotdeauna. Prietene, dacă n-ai avea mâna umedă. Nu mă mai strânge atât de mult. Ştiu că mi-ai înţeles gândul de a fugi de lângă tine. Dar nu voi face aşa ceva. Am fost pornit contra lui Zeus, dar tot El mă face să-mi dau seama că n-aş reuşi cu nimic. Sunt atât de mic şi am fost atât de singur, încât abia acum înţeleg de ce-ai venit în urma mea. Că El te-a trimis. Voi fi liniştit, prietene. Şi dacă vom merge amândoi de mână, n-aş vrea să se creadă că eu am fost acela care te-am luat cu mine, că ţin la tine atât de mult, încât nu ne vom despărţi niciodată. Mi-ai absorbit tristeţea, e-adevărat, dar rămăşiţa ei, singurătatea, mi-ai păstrat-o. Treci lângă mine. Am încercat să mă uit la tine, dar n-am înţeles nimic. Sunt atât de mic şi lipsit de înţelegere. Singura impresie pe care mi-am făcut-o a fost bunătatea ta. Afară de mâna ta umedă şi călduroasă şi de paşii tăi apăsaţi, nu-mi mai pot închipui nimic, după cum tot sub forma de nimic mi-a apărut şi până acum totul. Căldura mâinii prietenului meu m-a cuprins complet. O căldură care mă face să simt altfel. Sau mai bine zis care mă face să simt ceea ce până acum nu ştiam. Mergem înainte, dar nu spre nimic. În faţa noastră se întinde un drum lung şi drept şi nesfârşitul său mă umple de tristeţe. Pe prietenul meu însă nu. Încep să-mi dau seama de forme, de culori, de lumină, de zgomote, de prezenţa masivă a prietenului meu, de căldura mâinii sale. Mi se conturează o lume nouă, clară, aşa cum neînţelegerea mea o poate numi, şi pe care n-am simţit-o niciodată din răceala tăcerii lui Zeus. Oare El a ştiut de ea? Nu-mi mai răspund. Prietenul meu o cunoaşte atât de bine şi prietenul meu a fost trimis de Zeus. Nu mă mai împotrivesc cu nimic. Deocamdată îmi place să merg strâns cu acest străin, care mi-a devenit mai mult decât un prieten, prin lumea aceasta nouă, plină de lumină, de claritate şi de ritm. Simţi şi în tine şi în afară cum totul picură aici într-o măsură fixă, egală, într-o cadenţă ce sună din infinit şi în care eşti cuprins. Cadenţa aceasta a început să-mi placă. Dar unde am mai simţit-o? Râd singur. Lumea aceasta m-a învăţat să şi râd. Sunt bocancii prietenului meu, care sună măsurat şi zgomotos.

199

!!!

NOCTURNA III

J-ai spus Tu, Zeus, prietenului meu să nu-mi vorbească, sau vrea el să nu-mi arate nimic, ca să le simt deodată? Mergem mereu, în acelaşi ritm în care înaintează totul în jur. Cu fiecare pas pe care îl facem, mai conturat îmi apare ceea ce mă înconjoară. La început aş fi vrut să fug şi când mă gândesc acum la pornirea mea de adineauri, nu mă înţeleg deloc. Prefer tovărăşia acestui străin şi călătoria ce o facem îmi place. Îmi place, Zeus, şi străinul şi drumul pe care îl vom face împreună. Întotdeauna am zis că nu te-am înţeles cu lipsa mea de înţelegere. Mi-e ciudă că am încercat să mă răzvrătesc în contra Ta. Căldura prietenului meu m-a învăţat să văd altfel multe lucruri şi gândindu-mă la Tine, simt că Te înţeleg. Mergem înainte şi fiecare pas pe care îl face, e mai apăsat, mai cadenţat. Cadenţa aceasta m-a cuprins complet. N-am ştiut niciodată că marele nimic în care am fost topit până acum ar putea fi fărâmat în părţi mici, egale şi grele, care să picure mereu fără voia mea. Şi la fiecare picătură mă simt şi eu mai conturat, mai integrat în curgerea aceasta conştientă şi continuă, în vreme ce linii multiple mă împart şi pe mine în fragmente cadenţate. Multe m-ai făcut să văd prietene. Te simt şi pe tine acum, masiv şi mişcător. Câteodată cred că mi-ai luat toată mişcarea, că fără tine aş rămâne pe loc, în timp ce tu ai înainta mereu măsurat, cu paşii tăi măsuraţi. Ar trebui să mă pornesc din nou împotriva lui Zeus, care n-a voit niciodată să-mi spună că va fi o vreme când voi fi legat de zgomotul unor bocanci greoi, în tovărăşia cărora vom merge fără a mă împotrivi. Mi-e frică. Nu mă mai uit nici la prieten, nu mă mai întorc nici spre El. Mă gândesc la ceea ce simt acum, la ceea ce n-am simţit niciodată. Mi-e frică şi cu fiecare pas răsunător, teama creşte mai mult. N-aş vrea să mai aud zgomotul acesta, de care simt că depind atât de mult. Şi totuşi, cu cât încerc să mă gândesc în altă parte, cu atât îmi sună mai puternic, ca şi cum ar şti că vreau să mă desprind de el. Am ajuns să stau încordat, să tresar la fiecare pas, să aştept mereu pe următorul. Şi teama că următorul nu va veni mă cuprinde din ce în ce mai mult.

200

Prietenul meu nu mi-a vorbit deloc până acum. S-a mulţumit numai să mă strângă cu mâna lui umedă şi călduroasă, ducându-mă cu el. Începe să-mi fie teamă şi de el, de tăcerea lui, de mersul său cadenţat, în care simt topindu-se toată mişcarea mea de altădată. Şi în faţa noastră, din ce în ce mai clar, se întinde drumul lung, cu nesfârşitul său îngrozitor. N-am încercat niciodată ca acum să-l privesc înainte. Prietene, mi-e groază. Simt iar că nu voi mai putea merge lângă tine. Mi-e groază de drumul acesta lung, răsunând în cadenţa atâtor paşi din jurul nostru, din urma noastră, de lunga încordare în care va mai trebui să stau, aşteptându-ţi fiecare zgomot al bocancilor tăi. Nu mă strânge. Vorbeşte-mi ceva, priveşte-mă, sfarmă tăcerea aceasta apăsătoare. Sau vrei să mă porţi mereu în încăpăţânarea aceasta de a merge tot înainte? Prietene, unde te uiţi? Ce vezi acolo, departe? Nu pot vedea nimic. Spune-mi şi mie. Poate se zăreşte capătul drumului. Arată-mi- l, prietene, şi nu mă mai lăsa să mă zbat în strânsoarea mâinii tale. Vorbeşte-mi, ce se vede acolo, departe, unde ne duce cadenţa paşilor tăi? NOCTURNA IV

Qrietenul a început să-mi vorbească, liniştit, ca şi cum n-ar fi văzut cât de mult m-am zbătut în tăcerea lui. Şi vorba sa e înceată, greoaie câteodată dar caldă. Aceeaşi căldură o simt pe care o primesc din mâna lui umedă. Mi-a vorbit mult. mi-a spus atâtea, încât acum mă simt cu totul altfel. Am început să-l înţeleg, să-i cunosc tăcerea de până acum, să nu mă mai mir de tovărăşia sa, să nu-mi mai fie teamă de paşii săi apăsaţi. Îi aud şi acum, dar m-a făcut să-i ştiu regulaţi şi să nu-i mai aştept. Din contră, se armonizează minunat cu vorbele sale încete. Mi-a spus apoi de mine, că n-aş fi făcut nimic fără el, după cum nici el n-ar fi avut nici un rost, lipsit de tovărăşia mea. E adevărat că mi-a luat mişcarea de care e lipsit, dar paşii săi zgomotoşi vor şti mult mai bine s-o întrebuinţeze, decât peregrinările mele în nimic. Apoi mi-a spus că nici el nu ştie unde mergem. Ne îndreptăm în direcţia aceasta, deoarece e singurul sens în care se poate mişca. Mergem înainte, fără să ne întrebăm mult de aşa ceva. Departe de tot, oricât s-ar uita

201

el, nu vede nimic, decât aceeaşi linie dreaptă a drumului. Nimic altceva decât cadenţa sonoră din jurul nostru, care ne poartă mereu înainte. Şi dacă priveşte în faţă, nu face aceasta pentru a vedea ceva, ci pentru a se ţine mereu pe acelaşi drum. E singurul, pe care bocancii săi greoi pot merge uşor, în aceeaşi măsură regulată. E singurul. Alături de acesta mai sunt şi altele. Mi le-a arătat şi abia acum le-am văzut. El nu le vede, dar le simte mereu. Eu le-am văzut abia acum, fără să le fi simţit. Sunt trei la număr, nu sunt toate dar atâta văd. Sunt trei, tot aşa de drepte, dar nu aşa de îngrozitoare în lungimea lor. Prietenul meu a tăcut. Îmi dau seama că îi pare rău de a-mi fi arătat ceea ce el nu vede. În adevăr m-atrag mereu aceste dungi ce ne întovărăşesc. Nu ştiu dacă fac aceasta spre a nu mai privi în faţă, sau caut să văd ceea ce n-am simţit vreodată, dar ştiu numai că prietenul meu a tăcut, strângându-mă mai stăruitor cu mâna sa umedă. Iarăşi e linişte. Liniştea care îmi măreşte din nou teama de adineauri. Şi prietenul meu tace. Încerc să-mi desprind privirea de la dunga mai apropiată, dar nu reuşesc. Nu pot, cu atât mai mult cu cât tăcerea mea mă umple din nou de groază. Caut să mă zbat. Şi prietenul meu m-a înţeles mai mult decât oricând. Prietenul meu mă trage pe alt drum. Mergem pe drumul alăturat, de care adineauri nu mă puteam despărţi, privindu-l. Nu simt decât ciudă de a mă fi purtat atât de urât cu acela, care îmi înţelege gândurile în marea sa bunătate. Acum aş vrea să mă întorc, să nu mai fiu în contra sa. Noul drum se întinde în faţa noastră, nici lung, nici drept şi nici îngrozitor. Linişte. O linişte absolută, lipsită de cadenţa zgomotoasă de până acum. Paşii prietenului meu se aud încet, uşori şi moi ca niciodată. De ce oare n-a voit de la început să mergem pe aici, unde bocancii săi pot fi atât de tăcuţi? Dar nu-mi spune nimic. Îl simt lângă mine, mai puţin material, mai puţin plin de mişcare. Îmi vine să cred că eu sunt acum acela, care-l duc de mână, de mâna sa acum rece. Îl simt în urma mea numai, mergând tăcut şi privind la albul din jur. Albul acesta care m-a ameţit. Simt cum uşor redevin nimicul de altădată. Am uitat de ce am venit aici, de prietenul meu, de cadenţa răsunătoare, de drumul pe care mergeam. Renaşte în mine tristeţea iniţială cu singurătatea ei. Aş vrea să mă opresc, să rămân aici. Albul acesta tăcut mă redă pe mine. Albul acesta, care m-a făcut să mă gândesc la Tine, Zeus. Nu m-am întors de mult spre Tine. Voi rămâne aici. Spune prietenului meu să rămână

202

şi el. Se simte doar atât de bine. Aici bocancii nu mai sună ca înainte. Spune-i, Zeus, e lângă mine doar. Şi m-am întors spre prietenul meu. M-am întors să-l văd, să-i spun fericit că vom merge de-acum pe drumul acesta. Dar m-am oprit, uitândumă îngrozit spre el. Mi-am adus aminte că nu a văzut niciodată albul din jur. Un bocanc i-a răsunat prelung. Şi-atunci mi-am dat seama că prietenul meu mergea cu paşii sugrumaţi, greoi, spre a înfunda zgomotul lor, care ar fi fost aici mai pătrunzători şi mai neobişnuiţi decât oriunde.

NOCTURNA V

Jar m-a cuprins gândul răzvrătirii. Un gând tulburător şi urât. Încep să-mi închipui că prietenul meu a devenit o adevărată povară. Prietenul de care în momentele trecute, fusesem atât de legat. Dar imaculatul tăcut din jur mi-aminteşte de Zeus, de mine, de singurătatea iniţială. I-aş spune să plece singur, dar îl simt cum m-aşteaptă. Mâna lui i-a devenit rece de tot. Şi-a dat seama că i-am văzut paşii şi acum s-a oprit pe loc. Ne uităm unul la altul. Prietene, ar fi trebuit să-ţi fi luat un alt întovărăşitor. Faţă de bunătatea ta, nu eram eu cel mai bine ales. Nu vrei să-mi vorbeşti nimic. Aştepţi să plecăm. Am plecat, Zeus. Am plecat de aici, unde aş fi vrut să rămân, să-mi dau şi eu seama de mine, acum când tovărăşia acestui străin m-a învăţat atâtea. Am plecat, închizând în mine iarăşi gândul răzvrătirii. Voi încerca să-mi închipui ca şi până acum că sunt poate încă lipsit de înţelegere, că lucrul cel mai bun e să mă las dus de acest străin, care m-a cuprins din nou cu mâna sa umedă şi caldă. În faţa noastră se întinde acelaşi drum cu nesfârşitul său îngrozitor. Cadenţa sonoră ne-a aşteptat, ne-a primit în măsura ei. Cadenţa sonoră ne poartă din nou înainte, fără a ne cere să ne gândim unde duce acest drum. Nu privesc decât în faţă. Ştiu că lucrul acesta mă umple de groază, dar vreau să mă obişnuiesc cu groaza de care nu voi fi despărţit atâta vreme. O las să crească, să mă cuprindă complet, să mă nimicească. Regularitatea paşilor din jur, mă ciocăneşte mai mult ca niciodată. Merg închizând în mine orice simt. Alături, prietenul a început să-mi vorbească. Eşti fericit, prietene. E prima dată când te văd râzând. Îmi spui atâtea,

203

cu atâta avânt, că nici nu te mai recunosc. Dar nu mai înţeleg nimic. Groaza de care m-am lăsat cuprins, mi-a întunecat totul. Simt numai că eşti fericit, că vrei să mă faci şi pe mine la fel. Iar mâna ta caldă mă strânge din nou prietenos, cu bunătate. Fă ce vrei. Nu-ţi mai spun nimic, nu-ţi mai cer nimic. Mi-am dat seama de tine, de tot ce faci, de tot ce ai putea face. La ce, deci, să-ţi cer ceva? Mi-ai putea realiza tu gândurile mele? M-ai putea face cu adevărat fericit, aşa cum doreşti acum? Nu simţi groaza în care m-am aruncat şi care m-a cuprins complet? Fă-mi ceva, dacă vrei să merg cu tine până la nesfârşit, pe drumul acesta nesfârşit de lung. Dă-mi libertatea de altădată, dă-mi nimicul din care am plecat. Dă-mă pe mine. De ce râzi mereu? Nu simţi că groaza mi-a devenit nesfârşită? Vreau linişte. Dă-mi tăcere, prietene, tăcerea cea absolută. Şi bocancii prietenului meu sună zgomotos, alături de mine. NOCTURNA VI

Bm început să mă gândesc iarăşi. Mi-am dat seama că gândul nimiceşte mai mult decât paşii străinului de lângă mine, care mi-au nimicit mişcarea. M-am gândit la groaza de care am fost cuprins şi acum sunt liniştit. Liniştit e şi prietenul meu. A tăcut, dispărându-i veselia de adineauri. În faţa noastră doar, se întinde acelaşi drum cu nesfârşitul lui. Şi de câte ori îl privesc, teama de adineauri nu mă mai încearcă. Ştiu că nu e singurul căruia aş putea fi obligat să-i aştept cu frică zgomotul cadenţat. Alături de noi mai sunt şi alţii. Am privit din nou înspre acolo, dar n-am spus nimic. Ar fi trebuit. Alături de noi nu mai erau decât două dungi. Poteca imaculatului tăcut dispăruse. Prietenul meu oare ştie? Şi singur mi-am răspuns, simţind mulţumirea de care cuprins, mergea fără să-mi vorbească. Nesfârşitul drumului din faţa noastră nu mă mai îngrozeşte, dar mă face să simt altceva. Ştiu acum că paşii vor continua regulat, fără a-i opri cineva, iar mersul lor ne va îndrepta mereu înainte. Ştiu aceasta şi tocmai siguranţa viitorului, care va curge picurând, mă lasă cuprins de ceva nou, mai grozav decât groaza. Monotonia drumului nostru începe să mă roadă. E prea târziu s-o mai îndepărtez. Oricât ar vorbi prietenul meu, n-ar reuşi cu

204

nimic. Iar dacă am încercat s-o nimicesc, gândindu-mă la ea, nimic n-am făcut. Mereu îmi apar amândouă în faţă. Drumul cu monotonia sa şi monotonia drumului nesfârşit. Ispita de a mă uita alături, m-a cuprins iarăşi. Privesc din nou acolo. Privesc şi mă trag spre dunga cea mai apropiată. Prietenul meu a înţeles din nou. A tăcut, apoi cu mâna sa caldă, m-a tras, ca niciodată, într-acolo. Trebuie să mă mir. Am şi început, dar gândurile mi-au fost oprite de răceală. În faţa noastră se întindea un alt drum, nici drept, nici nesfârşit de lung. Un drum în care răceala te cuprindea complet. Liniştea era apăsătoare, mai adâncă decât paşii prietenului meu. Sunau zgomotos şi cadenţat, dar nu ştiu de ce nu mă mai supărau acum cu nimic. Nu mă mai atrăgea nimic, pentru că începeam din nou să mă găsesc pe mine. Mă găseam aşa cum sunt. Înţelegeam totul şi pe Zeus şi pe prietenul meu şi zgomotul paşilor săi. Prietenul de lângă mine a început să-mi vorbească. Mi-a spus, ca niciodată, o groază de lucruri. Şi mi-a spus atâtea, deoarece simţea, ori de câte ori înţelegeam totul, înainte de a termina. Şi în răcoarea aceasta tăcută, am înţeles mai mult ca niciodată. Cum de ştie el atâtea lucruri? De altfel, ceea ce mi-a vorbit, de el mi-a spus. Dar tocmai de străinul de lângă mine am dorit întotdeauna să cunosc cât mai multe. Nu ştiu cât am mers aşa. Am început însă să nu mai simt. Îmi dau seama că bocancii îşi continuă cadenţa lor, dar nu-i mai aud. Iar vorbele pe care mi le spune, le primesc ca de la depărtare. Răceala din jur m-a cuprins complet. Răceala pe care o simt şi din mâinile care mă ţin. Mâinile prietenului meu nu mai sunt calde. M-am întors spre el. S-a întors şi el spre mine şi a tăcut. De ce nu-mi mai spune nimic? Am înţeles prea multe lucruri pe drumul acesta. Tot ce a vorbit străinul de lângă mine, a fost spre a alunga răceala. Dar răceala ne cuprinsese pe amândoi. Îndoiala începe şi ea să mă cuprindă. Nu mai pot crede în ce mi-a vorbit. Am crezut în nimic. Şi am înţeles tot ce mi-a spus. Zeus, sunt adevărate oare cuvintele prietenului meu? De ce nu mi-ai arătat de la început că a făcut aceasta spre a îndepărta răceala tăcerii de aici? Şi de ce tace, acum? Vreau să-mi spună că m-a făcut să înţeleg numai adevărul. Îl vreau vorbind, spre a scăpa de îndoiala aceasta groaznică. Spune-i, Zeus, spune-i să-mi vorbească!

205

NOCTURNA VII

Ttrăinule,

nu-mi mai vorbi de-acum. Vorba ta mă supără. Mă

supără cu atât mai mult, cu cât încerci să mă linişteşti că am plecat de acolo. Avem iarăşi în faţa noastră drumul cu nesfârşitul său. E singura cale pe care te văd liniştit. Şi răzvrătirea mea continuă, ţi-a făcut atâtea nelinişti. Tu nu eşti cu nimic de vină. Şi dacă spun aceasta, nu o fac spre a-ţi arăta vina mea, ci pentru că tu m-ai învăţat în ultimul timp să înţeleg orice. Iar răzvrătirea mea a fost mereu şi acum şi atunci când eram lipsit de înţelegere. Am plecat de acolo, din răceala aceea absolută a tăcerii, unde aş fi vrut să rămân, că ea îmi aducea aminte de Zeus. Am plecat din răceala care te-a alungat. N-ar fi trebuit să fi mers. Îmi dau seama că te ating îndeajuns şi pe tine alungările acestea, retragerile pe care le facem mereu din cauza ta. În faţa noastră, drumul ne arată nesfârşitul său. Cadenţa sonoră ne-a aşteptat, ne-a primit cu nerăbdare. Cadenţa sonoră ne poartă acum mai departe, fără s-o putem întreba unde ne duce. Paşii tăi mi-au devenit plini de înţelegere. Nu mai simt nimic din ce simţeam, odinioară, lângă tine. Nu mai am nici teamă că zgomotul din jur s-ar putea opri, nici groaza că voi purta această teamă de-a lungul nesfârşitului acestui drum. Privesc înainte ca şi tine. Nu văd nimic, dar nici nu vreau aşa ceva. Deocamdată, nimicul din faţă, monotonia aceasta apăsătoare, e singura vibraţie pe care o mai simt în mine. Ce sălbatic am fost odată, când m-ai întâlnit şi când mă zbuciumam la cea mai mică lipsă de înţelegere. Acum dacă înţeleg totul, sunt calm, sunt greoi şi monotonia roade din mine cu abundenţă. Tăcerea ta îmi face bine. Am pornit ca doi străini, pentru ca după o călătorie făcută ca doi prieteni, să ajungem aceiaşi străini. Mergi tăcut, în cadenţă, ducând cu tine tăcerea ta, înfrângerile tale, bocancii tăi greoi, iar alături merg eu, cuprins de înţelegere, de monotonie şi de nostalgia singurătăţii iniţiale. Prietene, n-ai vrea să ne oprim? Starea aceasta m-a obosit şi cred că pe tine şi mai mult. Să ne oprim la marginea acestui drum al nesfârşitului. Să stăm puţin în loc, lăsând cadenţa să treacă sonoră pe lângă noi.

206

Dar nu. Te-am înţeles din nou. Niciodată n-ai putea face aşa ceva. Pentru tine nu există opriri de-a lungul nesfârşitului. Tu nu cunoşti decât înfrângerea mersului înainte. Nici să priveşti în urmă n-ai putea. Mâna ta caldă mă trage după tine mai stăruitoare. Am privit în urma noastră. Sau mai bine zis în urma ta. Şi dacă ar trebui să-ţi spun ceva, ar fi să te consider fericit. Nu fericit că mergi mereu înainte, ci pentru că nu priveşti deloc în urmă. Şi nu privi înapoi. Nici nu încerc să-ţi spun ceea ce se vede acolo. Cu atât mai mult, cu cât mă ispiteşte gândul să privesc mereu. Îmi place curgerea aceasta nesfârşită, care vine în urma noastră, adusă de cadenţa sonoră, de vântul care bate puternic, de paşii noştri. Iar monotonia nesfârşitului din faţă mă împinge să mă întorc, să mă desprind de mâna ta şi să pornesc în contra acestui curent. Ar fi minunat să vezi cum atâţia paşi trec pe lângă tine, cum reuşeşti tu singur să înfrunţi vântul ce mână nesfârşitul din urmă. Dar ce idee nebună, prietene… Nu te mai gândi la aceasta. Nu avea teamă că aş face aşa ceva. Mi-am adus aminte de tine. Nu mai avea teamă. Ţi-o simt, din felul cum îţi afunzi mai apăsat bocancii tăi greoi, în drumul acesta fără liman.

NOCTURNA VIII

Jdeea că gânduri răzvrătitoare ar putea să mă cuprindă din nou a

dispărut. Şi gândurile eliberate se zbuciumă mereu înaintea mea. Au dispărut şi încercările de a-l face pe acest străin să înţeleagă ceva. M-am mulţumit numai să-mi închipui că prezenţa sa e acelaşi lucru cu monotonia care mă înconjoară. Şi prezenţa prietenului meu o simt mai mult ca oricând. Cum s-o numesc, Zeus, starea în care mă aflu? N-am gustat-o de loc până acum şi dacă aş numi-o resemnare, nu m-ar împăca de fel. Oare resemnare înseamnă să te laşi dus de cadenţa zgomotoasă din jur, în timp ce în tine se zbuciumă atâtea gânduri de care nu-ţi poţi da seama? Nu, Zeus, e mai bine să nu mai vorbesc nimic, să nu mă mai întorc spre Tine. Nu e prima dată când m-am gândit la inexistenţa Ta. Îmi venea să cred că eşti o idee de-a mea, spre a mă învăţa cu realitatea că am plecat. Dar înainte de ce-mi era atât de străină prezenţa Ta? Sunt îndrăzneţ, Zeus, nu-i adevărat? Călătoria cu acest străin m-a schimbat mult. Alături de noi, sunt sigur că se întinde drumul încă neumblat. Nu

207

încerc să mă uit într-acolo. Poate nici nu vreau. Şi înaintea noastră avem drumul neumblat de noi. Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu ştiu dacă tot prietenul meu a fost acela care mi-a ghicit gândul. Ştiu numai că e minunat să nu te gândeşti la aşa ceva. Şi indiferenţa de care am fost cuprins până acum, începe să se topească. Revin iarăşi. Curiozitatea mă face să privesc în jur. Şi în jurul nostru, lumina te împresoară în valuri rotunde, te ameţeşte cu jocul ei, te poartă în sonoritatea sa sticloasă. Am tresărit şi m-am gândit fugar la Zeus, la Acela de care transparenţa din jur mi-a amintit. Paşii prietenului meu sună încet, uşor şi-mi dau seama că a rămas cu mult în urma mea. M-am îndepărtat de el, dar îl simt ţinându-se după mine, îl simt fericit. Dacă m-aş întoarce, i-aş vedea figura deschisă şi râzătoare. Prietenul meu e fericit. E fericit poate că paşii săi sună frumos. Lumina se ridică mereu, din jurul meu, în evantai, în arcuri nuanţate la nesfârşit. Şi tot la nesfârşit sunt şi nuanţele sonore, care picură din atingerea aripilor de evantai. Sunt ameţit de atâta joc şi ameţeala aceasta mă regăseşte. Mă simt din nou eu, cel de la început. Mai mult, mă văd, mă aud, îmi dau seama cum ar trebui să fiu. De ce oare nu m-a trimis Zeus de la început pe acest drum, lipsit de monotonia nesfârşitului? Zeus… Îmi vine atât de greu să vorbesc de El, în lumina aceasta care-i toată a Lui. Lumina aceasta sonoră şi rece. Prietene, unde ai rămas? Vreau să te văd. Am început să te uit. Străinule, ce minunat eşti! Nu ştiu dacă îţi dai seama de aceasta. Şi nici eu nu mi-am dat seama mai înainte, că ai putea fi vreodată atât de minunat, în jocul acesta al arcadelor de lumini, ale căror nuanţe se suprapun pe figura ta fericită. Şi fericirea ta ţâşneşte parcă tot în evantai, din râsul tău sonor. Ce curios ţi-e râsul… Prietene, vino. Te aştept. Abia acum te vreau. Nu mă mai gândesc la felul cum m-am purtat odată. Te aştept, prietene. M-am oprit. Şi în jurul meu s-a oprit totul. Arcadele de lumină au rămas îngheţate în ultimele nuanţe, în ultima sonoritate prelungă. Şi în gheaţa acestei lumini, mă văd mai clar ca niciodată. Mă îngrozeşte claritatea aceasta, care m-a ameţit, care m-a făcut să nu mai înţeleg nimic. Paşii prietenului meu au sunat lângă mine. Îl simt uriaş în spatele meu. Îi întrezăresc nesfârşitul umbrei sale, proiectată în faţa mea. Dar nu mă întreb nimic. Toată atenţia mi-e legată de râsul său sonor, de râsul său fără măsură. Nu-l mai pot suporta. Prietene, cum poţi să fii atât de fericit? Şi m-am întors să-l privesc. Pe figura sa era îngheţată gheaţa ultimei

208

arcade de lumină. Şi lumina era atât de orbitoare, că toată figura îi era încleştată hidos. Figura sa, pe care o credeam adineauri atât de minunată. Prietenul meu nu râdea. Prietenul meu n-a râs niciodată aici, unde lumina te striveşte cu jocurile ei. În jurul nostru, simt din nou cadenţa măsurată, ducându-ne monoton. Un gând groaznic îşi face loc în mine. Vreau să-l îndepărtez, dar mai mult creşte. Îmi amintesc de cascadele de lumini de adineauri. Mâna prietenului meu, mă strânge molatic. Mai aud parcă în jur picuratul sonor al aripilor de evantai. Dar printre arcadele îngheţate în aripile lor de nuanţe, care-mi joacă fugar înainte, zăresc pierzându-se în depărtare un drum drept şi monoton, îngheţat în nesfârşitul său. NOCTURNA IX

Nergem în tăcere. Nu se aude decât cadenţa sonoră, care ne-a aşteptat, ne-a primit şi ne duce mai departe, spre capătul acestui drum, lipsiţi de înţelegere. Mergem tăcuţi, fără să ne mai gândim la altceva decât la tăcerea în care înaintăm. Doar Tu, Zeus, mi-ai apărut fugar. M-am întors puţin spre Tine, ca să pot să îndepărtez gândul groaznic de adineauri, care nu mă părăseşte deloc. Dar ideea că încerc să-l îndepărtez, mi l-a întărit pentru totdeauna. Nu mai năzuiesc nimic, Zeus. Am ajuns la capătul răzvrătirii. M-ai făcut să înţeleg atâtea şi mi-am dat seama că orice am simţit, n-a fost decât tristeţea singurătăţii iniţiale. Nici ura, nici iubirea n-au fost nimic. Acum însă, aceeaşi înţelegere, mă face să simt ceea ce n-am dorit deloc. De ce vrei oare, Zeus, să-mi oferi din toate? Cu atât mai mult cu cât nu sunt toate ale Tale? Întotdeauna m-am ferit de milă şi mila îmi umple acum existenţa. N-am să reuşesc niciodată să scap de acest gând, care roade mereu. Şi străinul de lângă mine merge tăcut, gândindu-se la el. Mâna sa îi este moale. Nu mă mai trage ca altădată. Nu-l mai simt masiv ca la început, alături de mine. Îmi vine să cred că i-aş putea învinge orice avânt, că l-aş putea duce oriunde ar voi gândurile mele răzvrătitoare. Dar acum n-am decât unul. Mila de care am fugit întotdeauna, s-a revărsat zgomotoasă în mine. Mila, care caută să mă cuprindă cu dispreţul ei, cu care trebuie să cuprind şi eu pe acel de lângă mine. Încerc să mă întorc spre altceva. Prin faţa mea, defilează fantastic, încrucişându-se mereu, drumurile

209

pe care am căutat să fugim de cadenţa sonoră. Fugar, mi-apare imaculatul de la început, răceala adevărului şi peste toate se răsfrâng în jocuri de evantai, arcadele de lumini. Dar cu cât caut să mă agăţ de acestea, de groaza gândului ce mă roade, cu atât mi-amintesc de înfrângerile pe care le-a trăit străinul de lângă mine. Îl întrezăresc amestecat printre amintiri, cu figura sa stâlcită de lumină, vorbind mereu spre a fugi de răceală, mergând uşor şi caraghios, spre a-şi acoperi zgomotul bocancilor săi greoi. Şi mila creşte mai mult în mine. Mila de care nu pot să scap. Aş vrea să mă desfac încet din strânsoarea mâinilor sale umede, să mă îndepărtez, rămânând în urmă, să mă despart, fără să ştie, de acest prieten, pentru care nu simt decât dispreţ. Şi mi-e silă şi de simţirile mele, gândindu-mă că nu poartă nici o vină. Zeus, de ce mi-ai dat întovărăşitor pe acest străin, a cărui prezenţă să mă umple de atâta urâţenie de simţire? Nu-i vinovat cu nimic. Şi aceasta mă chinui mai mult, cu cât tace. Prietene, vorbeşte ceva. Poate cuvintele tale îmi vor îndepărta urâtele răzvrătiri. De ce am ajuns oare să te consider mai mult decât o povară? Nu mai privi mereu înainte. Şi eu văd acelaşi drum, împresurat în monotonia sa nesfârşită. Vreau să-mi vorbeşti ceva. Vreau să-mi umplu auzul existenţei mele cu vorbele tale. Vorbeşte-mi, prietene, nu mai tăcea! Şi prietenul meu tace mereu, închis în aceeaşi tăcere apăsătoare, punctată de zgomotul cadenţat al bocancilor săi greoi.

NOCTURNA X

Jarăşi mă întorc spre tine, prietene. Sunt obosit. Oricâte drumuri ar

fi alături de noi, nu m-ar mai ispiti nici unul. Sunt mai obosit ca niciodată. Aş vrea să ne oprim puţin la marginea acestui drum. Mă gândesc la tine, e adevărat, dar te simt şi pe tine atât de slab. Ne oprim, prietene. Aşează-te jos. De ce te îngrozeşti din nou? De ce te cuprinde iarăşi frica, încât nici nu îndrăzneşti să mai priveşti în jur? Aruncă-ţi puţin ochii şi te uită. E-atât de minunat să-i vezi pe toţi cei ce erau în spatele nostru, cum trec mereu cadenţat înainte, spre nesfârşitul acestui drum. Ridică-ţi capul, prietene, pentru o clipă numai. De ce tremuri? Şi de ce nu vorbeşti nimic?

210

Trec mereu, pe lângă noi, iar noi stăm aici, pe această margine a nesfârşitului, învingând vânturile din urmă. Ce poate fi mai minunat? Nu fi atât de îngrozit. Nu se uită nimeni aici, n-a râs nici unul de tine, străinule. Ce străin mă simt lângă tine acum. Îţi aminteşti, prietene, de vremea când ne-am întâlnit, când ai venit lângă mine tăcut. Ce neascultător şi lipsit de înţelegere eram atunci, iar tu îmi păreai atât de mare, de bun. De bunătatea ta m-am legat, de mâinile tale umede şi de paşii tăi zgomotoşi. Şi acum, nici nu încerc să mai privesc spre tine. Fă şi tu la fel. N-aş vrea să-mi vezi vălul negru, în care m-au împresurat gândurile urâte ce le-am avut pentru tine. Tu n-ai avut niciodată nici o vină. De ce nu-mi spui vreun cuvânt? Cu cât stau mai mult aici, încep să-mi dau seama că n-aş mai putea înainta cu tine. Nici un pas. Unde duce acest drum cu nesfârşitul său? Nici tu nu ştii. Am să mă întorc, prietene. Vreau mai mult să înfrunt acest vânt, decât să fiu dus de el. Nu tresări. De ce mă strângi aşa de puternic de mână? Şi teama aceasta care te-a cuprins complet. Voi rămâne, dar să nu mă mai întrebi nimic. Voi merge cu tine mai departe, legat până la nesfârşit de mâna ta umedă. Nu mi-a trecut decât o nebunie prin gând. Nu te mai gândi la ea. Să mergem. Şi tu eşti obosit. Te-au obosit gândurile mele urâte. Ridică-te. Să plecăm… Priveşte însă, numai pentru o clipă în urmă, prietene. Priveşte, aşa cum n-ai făcut niciodată. Nu e minunată venirea aceasta fără sfârşit, îndreptându-se cadenţat pe acest drum al nesfârşitului? Şi vântul acesta puternic, care caută să ne poarte înainte. Aş vrea să sufle mai puternic. Să ne ridice pe amândoi în sus. Şi totuşi să rămânem pe loc. Nu mai stau aici. Mă-ntorc. N-aş mai putea înainta nici un pas. Nu mă mai trage spre tine. Mă-ntorc, prietene. Nici o încercare de-a ta, nu m-ar putea reţine aici. Dă-mi drumul de mână. Desfă-ţi mâna ta umedă de mine. Grăbeşte-te, prietene, căci n-aş mai putea sta nici un moment aici. Priveşte, cât e de minunat în urmă. De ce mă strângi mai departe? De ce-ţi tremură mâna, străinule? Mi-e imposibil să mă mai gândesc la tine. M-am întors. Vino şi tu. Porneşte-te şi vino după mine. Am destulă putere să te duc. Ridică-te cât mai sus. Cât mai deasupra acestui drum cadenţat, să nu te prindă nimic de jos. Ridică-te mai sus, străinule. De ce te tragi mereu în jos? Şi bocancii aceia grei… Nu e minunat să mergi spre început, cu-atât mai mult cu cât nimeni

211

n-a făcut aşa ceva? Priveşte în jos, să vezi nesfârşitul drumului de care am scăpat. Se văd şi opririle noastre şi locurile unde am încercat să mă răzvrătesc în contra ta. Ridică-te mai sus, ca să poţi vedea mai bine. Aici mi se pare că ne-am întâlnit. Mergem mai departe. Nu ne mai împiedică nimic. Aici nu mai auzim cadenţa zgomotoasă, care ne împingea înainte. Dar ce ai, prietene? De ce ai devenit atât de greu? Nu putem coborî acum. Ar însemna să începem din nou drumul acesta nesfârşit. Prietene, ce ai? Nu poţi vorbi nimic? Nu te-am văzut niciodată atât de obosit ca acum. Mergem mai departe, dincolo de cadenţa aceasta monotonă. Prietene, priveşte puţin spre mine. Ce ai? Ce sunt picăturile acelea limpezi, reci şi luminoase, care picură din ochii tăi străini?

NOCTURNA XI

Hândul că prietenul meu ar putea să mă părăsească vreodată, nu

l-am avut până acum. Şi acum îl simt sfârşit lângă mine. Mă mai ţine cu mâna sa rece, dar nu mă mai trage nicăieri. Şi eu abia îmi dau seama de el. Căci unde suntem? Unde ne-a adus fuga mea nesocotită? Nu-mi pot răspunde. Şi simt că ceva din mine vibrează cunoscut, ca şi cum aş mai fi trecut vreodată pe aici. Dar nu-mi amintesc nimic. Ştiu numai că am fost întotdeauna lipsit de înţelegere, până să-l întâlnesc pe acest străin. Şi străinul de lângă mine tace. Se lasă tras de mine, lipsit de orice viaţă. Aş vrea să-l întreb în şoaptă unde suntem, să-mi spună cum mi-a spus atâtea. Păşim într-o lume care mă umple de teamă. În jur e întuneric. Un întuneric de care te loveşti şi prin care plutesc fâşâitor nouri de penumbră. Şi la slaba lumină verde, care alunecă din când în când pe lângă noi, nu zăresc nimic. Şi totuşi ceva mă opreşte să păşesc. Îmi vine să cred că aş cădea în jos înfundat, asemenea umbrelor verzi care mă ating cu răceala lor. E frig şi mi-e teamă. Nu mi-aş fi închipuit că din nemişcarea aceasta apăsătoare ar putea izvorî acest zgomot surd, înăbuşit şi continuu, asemenea unui fâşâit îndepărtat. Şi fâşâitul acesta se ridică mereu moale de undeva, revărsânduse tot mai cuprinzător în jur şi prelingându-se cât mai departe. Fâşâitul acesta încet, adânc şi nemăsurat, mă umple de groază.

212

De când suntem aici? Cum mi-aş putea răspunde? Altădată îmi dădeam seama de cadenţa sonoră şi măsurată a unui drum monoton. Aici nu se întinde nimic în faţă Iar întunericul din jur nu mai răsună de zgomotul bocancilor grei. Prietenul meu tace. Mi-am adus aminte de el. Îl simt şters prin umbra aceasta deasă. Nu spune nimic. Nu face nici un pas. Prietenul meu şi-a pierdut cea din urmă existenţă. Încerc să înaintez, dar teama mă opreşte pe loc. În faţă, prin întuneric, ceva se înalţă uşor, se apropie. Obişnuinţa vieţii de adineauri mă îngrozeşte. Mi se păruse. Suntem pe un loc mai înălţat. Nu mi-aş putea răspunde cum am ajuns aici. Prietenul e lângă mine. L-am simţit fugar strângându-mă cu mâna-i moartă. Nu-l mai întreb nimic. Nici n-aş mai putea. Umbra din jur se prelinge rece în mine, întunecându-mi totul. Încerc să desluşesc ceva, dar nu reuşesc. Fâşâitul nemăsurat mă cuprinde tot mai mult în revărsarea sa. Mâna rece de lângă mine s-a desprins. Aş vrea să mă gândesc la lucrul acesta, dar mă simt moale. Ceva mă îndeamnă să nu mă mai întorc la ceea ce se petrece în apropiere. Prietenul meu… L-am pus la grea încercare, aducându-l în lumea aceasta, care mă înăbuşă cu fâşâitul ei vegetal şi întunecat. Lumea aceasta ciudată, care i-a amorţit orice existenţă. Mi-e dor parcă să-i mai aud cadenţa bocancilor săi, să-i simt bunătatea scurgându-i-se caldă în mine, prin mâna sa moale. De ce mă simt atât de singur? Şi cu cât mă gândesc la aceasta, groaza mă înfioară tot mai mult. Mă agit, ca niciodată. Şi ca niciodată, norii verzi de penumbră se îngrămădesc ameninţător în jur. Aş vrea să fug de-aici, dar foşnetul acesta vegetal mă reţine. Prietene, unde eşti? Prietene? Lângă mine nu mai simt decât întuneric. Şi prin întuneric, zăresc tot mai mică umbra prietenului meu, prelingându-se departe, odată cu revărsarea nemăsurată a fâşâitului cuprinzător. Sunt singur. Şi în jur, tristeţea singurătăţii iniţiale se ridică mereu cuprinzătoare, tot mai sălbatică, tot mai de nemăsurat. Şi beţia aceasta verde mă înconjoară, mă ameţeşte. Sunt fericit oare? Dar groaza aceasta întunecată de ce mă înfioară într-atât? Nici eu nu mă mai pot înţelege. Haosul din mine freamătă ca niciodată. Şi sunt şi singur. Singur în lumea aceasta străină, ciudată şi obscură. Să fug de aici. Dar unde? Nesfârşitul care se revarsă mereu

213

fâşâitor mă îngrozeşte mai mult decât nesfârşitul drumului cadenţat. Nesfârşitul acesta în care mă topesc. Şi groaza întunericului mă face să mă uit spre mine. Iar în jocul acestor nouri de penumbră, mă zăresc singuratic şi şters şi pierdut printre revărsările fără limită, ale acestei lumi vegetale. NOCTURNA XII

Bm început să cred că alături de mine, pierdut în această răceală verde, se află cineva. Mi-e teamă să mă gândesc mult că s-ar putea aşa ceva. Să fie prietenul meu? S-o fi reîntors rătăcindu-se? Imaginea prietenului meu, plecat singur şi rătăcit în întunericul acesta nesfârşit mă umple de groază… Şi groaza mi se măreşte, gândindu-mă că alături de mine simt pe cineva. Alături de mine s-a conturat o umbră. Sunt sigur că n-am să încerc niciodată să-mi dau seama de ea. Îmi va ajunge să ştiu că se află în urma mea, nelămurită, întinsă mult în spaţiu şi ţinându-mă legat de ea prin răceala cu care m-a înconjurat. Iarăşi nu sunt singur. Şi tristeţea singurătăţii iniţiale mi s-a topit, tot aşa de greoi, cum greoi s-a format umbra de lângă mine. De ce îmi pare atât de curioasă această transformare? În jur, totul devine mai apăsător. Simt încet un avânt puternic, sălbatic şi înfundat ridicându-se mereu, zbătându-se parcă cu o forţă imaginară şi revărsându-se total în spaţiul pe care-l cuprinde treptat în revărsările ei. Şi senzaţia aceasta de vibraţie continuă şi acoperită, mi-o măreşte mai mult umbra rece de lângă mine. Nu ştiu de când stau aici. Aici unde nimeni nu bate cadenţa, aici unde spaţiul te striveşte cu nemăsuratul său. Şi totuşi m-am obişnuit cu atmosfera aceasta vegetală. Sau mai bine zis, foşnetul acesta ameţitor m-a oprit să mă uit spre aşa ceva. Am încercat să mă gândesc la imaginea prietenului meu, la locurile pe unde am trecut împreună, la căldura sa cu care mă înconjura, dar gândurile mi-au părut şterse. Şi-atunci mi-am dat seama greoi, că pierdut în această lume obscură, nu mai pot să mă mai întorc spre ce am trăit. Lumea străinului de altădată trebuie s-o uit. Căci lumea aceea nu trebuia s-o cunosc înainte de a veni aici. Aici nu trebuie să ai nici o idee despre nesfârşitul unui drum alcătuit din cadenţe, despre lumină, despre

214

căldură sau despre prezenţa unui prieten, care te-a dus de mână. Şi lucrurile acestea îmi fac din ce în ce mai grea şederea mea aici. Abia acum văd urmările fugii mele înapoi. Zeus m-a trimis numai înainte. De ce m-am întors în contra lui Zeus? Zeus… Ce străin îmi apare acum, în aceste locuri, în această lume mai apropiată de El. Am încercat să-L uit. Şi încep să cred că numai în tovărăşia prietenului pierdut, imaginea lui Zeus mi-era clară. Aici nu-mi dau seama de nimic. Lipsa de înţelegere de la început mi se aşterne din nou. Nu simt decât groază. Groază de acest întuneric apăsător, de acest fâşâit sălbatic, de această lume, unde nu ştiu cât am să stau şi unde am să ajung. Groază şi de gândurile mele. În adevăr, încep să-mi dau seama că aici gândurile sunt singurul mijloc de mişcare, de devenire. De aceea mă opresc mereu de a mă mai întoarce spre ceva. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş porni din nou şi în contra acestei umbre, a cărei prezenţă mă umple de nelinişte. Aş vrea s-o îndepărtez. Să scap de sub răceala ei. Să-i arăt că nu sunt pentru lumea aceasta, pe unde am mai fost odată. Atunci poate eram pentru ea. Acum însă sunt un străin, un răzvrătit fugit înapoi aici, dintr-o lume care m-a învăţat atâtea. Dar ce s-ar întâmpla dacă mi-aş întoarce gândul spre acest lucru, aici unde gândurile se materializează în deveniri? N-aş mai vrea să mă mai port urât cu cineva. Însă cum să mă stăpânesc? Spre ce să mă întorc? Şi printre zbaterile din mine, tot atât de sălbatice ca revărsările din jur, aud încet, răzbătând cu greu până aici, de departe, zgomotul pierdut al unor bocanci greoi. NOCTURNA XIII

Ou aş mai vrea să mă întorc pentru nimic pe drumul acela nesfârşit, de unde monotonia cadenţei m-a alungat în această lume străină. Şi ideea mi s-a format, dându-mi seama că revărsările înfundate şi nemăsurate de aici, mă poartă greoi spre locurile de unde m-am întors. Iar undeva, de lângă mine, conştientă de aşa ceva, o umbră mă întovărăşeşte spre acel liman. Şi acolo ce va fi? Unde va dispare? Sau poate mă va întovărăşi mai departe,

215

conturată în imaginea prietenului de care m-am despărţit, prietenul care odinioară poate a fost şi el tot atât de difuz şi rece ca umbra acestuia de acum. Şi apoi? Să începem din nou mersul acela cadenţat, trecând prin locurile pe care le ştiu de-acum, îndreptându-ne spre nesfârşit? Niciodată. Drumul cu nesfârşitul său monoton nu mă va mai simţi. Şi nici aici nu mai pot rămâne, încleştat în sălbăticia revărsărilor vegetale, care să mă poarte uşor spre locurile de care fug. Iar zbătându-mă mereu, mă simt mulţumit pe ascuns, amintindu-mi că gândurile sunt aici mijloc de devenire, de fugă. Gândurile de care mi-e groază să mă apropii. Să mai aştept puţin. Dar cât? Niciodată nu mi-aş putea da seama aici de aşa ceva. Să mai aştept, dar revărsările înfundate mă poartă mereu prin întuneric. Iar din întuneric, nouri greoi mă ating mereu cu transparenţa lor rece şi verde, împingându-mă spre începutul marelui drum nesfârşit. Şi dacă aş fi singur. Dacă tristeţea singurătăţii iniţiale m-ar împresura în avântul ei. Dar aşa sunt nemişcat, întovărăşit de această umbră neconturată, care mă ţine încleştat. Vreau să mă mişc. Să scap de plutirea aceasta înfundată. Vreau libertate să-mi mişc în voie gândurile. Gândurile mele răzvrătitoare. Şi am simţit atunci tăcere. Umbra de lângă mine s-a şters pentru câtva timp. Un întuneric mai dens ca oricând m-a împresurat. Nu-mi mai dădeam seama decât de o mare răceală, care m-a îngheţat complet. Au îngheţat şi gândurile mele răzvrătitoare. Gândurile care în adevăr aici au fost mijloc de devenire. Să se fi oprit cu adevărat foşnetul ameţitor din jur? Nu-mi vine să cred. Eu doar am fost acela care m-am oprit din înţelegere. Mai târziu am început să simt încet atingerea valurilor de străluciri verzui, care se prelingeau mai departe haotic, cu indiferenţă. Şi eu eram unul din acestea topit în umbra din jur, alunecând prin jocul revărsărilor sălbatice, în tovărăşia unei umbre. Mi-am revenit complet. Groaza care m-a cuprins de la început mă înfioară din nou cu o aceeaşi putere. A dispărut şi întunericul absolut de adineauri şi gheaţa şi tăcerea. Încep să cred că mă simt nemulţumit de această fugă nebună, dar prezenţa umbrei de alături îmi arată că mă înşel. Din contră, îmi dau seama că trebuie să rămân liniştit. Nu-mi arată nimeni nimic. Nimeni nu se supără

216

de începutul meu de răzvrătire de adineauri. Odinioară, simţeam aceasta prin prietenul meu bun. Aici însă nu mi se arată nimic. Nimic decât umbră. Şi aceasta mă umple şi mai mult de răzvrătire. Prezenţa mea lângă această umbră, devine mai de nesuportat. Aş vrea să-mi spună ceva, să se răzvrătească şi ea împotriva mea. Şi cu cât stă mai nemişcată, cu atât mă pornesc împotriva ei. Căldura prietenului de altădată, îmi ştergea urâţenia de simţire a răzvrătirilor. Aici pornirea mea a rămas mută. Nu mai vreau prezenţa nimănui. Vreau libertatea. Doresc să fiu singur. Singurătatea iniţială. Să mă împresor de tristeţea singurătăţii iniţiale. Şi am rămas singur… Umbra de lângă mine s-a topit de tot. Întunericul a devenit absolut ca şi tăcerea. Nu mai simt nimic. Nimic decât gheaţă şi groază. O groază nouă şi străină, ca şi lumea în care alunec. ! NOCTURNA XIV

Pbişnuit să simt mereu în urma mea pe cineva, mă opresc de a mai gândi. Gândurile mele au fost întotdeauna răzvrătitoare. Dar acum, sunt singur. Şi tristeţea singurătăţii iniţiale, care mă întovărăşeşte, mi-arată îndeajuns starea aceasta. Sunt singur. Şi pentru aceasta nu e nevoie să mai simt prezenţa nimănui alături de mine. Aici nu mai simt nimic. Gândirea e singura care mă face să-mi dau seama de aceasta. Gândirea de care mi-e teamă, ca şi de întunericul din jur. În jurul meu, întunericul e absolut. Un întuneric greu, în care lumina nu s-a rătăcit niciodată. Iar răceala pluteşte prin el tot atât de absolută, în fâşii sticloase, care coboară mereu spre mine. Sunt singur. Singur în lumea aceasta rece şi nemişcată, unde nu se aude nici cadenţa zgomotoasă a timpului, nici revărsările nemăsurate în spaţiu. Nimic, nici simţire, nici lumină. Şi, cu fiecare fâşie de gheaţă care coboară spre mine, mă topesc mereu. Mă desfac din ce în ce în lumea aceasta, în care s-a desfăcut nesfâr-

217

şitul. Şi senzaţia aceasta am mai avut-o odată. Nu ştiu când. Poate pe atunci eram lipsit de înţelegere. Prietenii mei de altă dată însă, m-au făcut să înţeleg atâtea şi de aceea ştiu că am mai trecut pe aici. Dar când? Şi de ce gândurile mi se joacă mereu în jurul lui Zeus? E adevărat că am uitat de El. Numai gândurile mă mai îndreaptă spre Acela, pe care totuşi Îl simt mai mult ca oricând în jurul meu. Şi tristeţea singurătăţii iniţiale mi se prelinge încet în mine, cu fiecare fâşie de gheaţă ce mă acoperă şi mă desface mereu în răceala aceasta cristalică, în întunericul acela transparent şi mineral. Absolutul tăcerii mă umple de groază. Tăcerea aceasta adâncă mi-arată la nesfârşit, nesfârşita putere ce o au gândurile aici. Mi-e groază de ele. Şi căutând să le îndepărtez, le simt plutind uşor de la mine, prin gheaţa din jur. Îmi simt gândurile pierzânduse, ele care odinioară m-au dus la atâtea răzvrătiri, m-au adus aici. Să fiu fericit că mă părăsesc şi ele? Dar nimicul din jur le ia locul, mă cuprinde mereu. Nimicul de care am fugit odată. Nu-l mai vreau. Doresc să-mi păstrez gândurile. Dar gândul că am să le pierd mă umple de groază. Şi groaza îmi îndepărtează gândurile printre cristalii aceştia de întuneric. NOCTURNA XV

Tunt singur. Şi din întunericul din jur, nimicul m-aşteaptă. Gândurile mă părăsesc treptat. Nu eu le îndepărtez, ci ele pleacă de la mine. Mi-e groază de aceasta, dar încep să mă obişnuiesc. Şi groaza o simt, topindu-se în tăcerea minerală. Transparenţa cristalică de care îmi dădeam uşor seama, se apropie de mine. Sau mai bine zis eu sunt acela care mă confund în ea. Tristeţea singurătăţii iniţiale m-a învăluit complet. Realitatea existenţii mele e aceeaşi cu a ei. Şi astfel, ca niciodată, îi simt în mine nemărginirea avântului ei, care mă poartă prin lumea aceasta de cristale.

218

Dar de ce oare, gândindu-mă la ei, am impresia că mă privesc pe mine? Lipsa mea de înţelegere de altădată se desăvârşeşte iar. Mă cucereşte mereu, cu cât gândurile au început să fugă de mine. Gândurile mele răzvrătitoare. Le simt acum atât de străine. Mai străine chiar decât cristalii întunecoşi, de care parcă mi-am dat seama întotdeauna. Şi răzvrătirea gândurilor mele n-o mai recunosc. Ea m-a adus aici, unde încep să uit de ea. Nemărginitul s-a contopit cu mine. N-am fost niciodată atât de cuprinzător, atât de cristalic. Câteodată aş vrea să ştiu cât sunt de mare, sau de când sunt astfel, dar recunosc că n-am să ajung niciodată la aşa ceva. Dar ce mă interesează? Nemărginitul acesta cristalic în care m-am topit, mă determină să înţeleg numai nimicul. Mi-am pierdut cea mai mică urmă a existenţei mele. Dar existenţa totală mi-a întunecat totul. Ultimele fărâme de gânduri îmi plutesc uşor în jur, tot atât de reci ca şi fâşiile de gheaţă pe care nu le mai simt. Şi parcă nu mai sunt ale mele. Vin de undeva, dintr-o lume străină, amestecându-se haotic. Tristeţea singurătăţii iniţiale e singura realitate care mă mai stăpâneşte cu avântul ei, în voia căreia m-am lăsat. Avântul ei neţărmurit. Dar unde mă duce? Lipsa de gândire mi-a răpit orice înţelegere, dar cu greu mi-am dat seama, că nemărginirea aceasta rece, se îndreaptă spre revărsările sălbatice de altădată. Ar trebui să mă mai răzvrătesc din nou, dar nu pot. Îmi dau seama numai. În contra cui să pornesc? Să mă ridic împotriva mea? Şi nu vreau să mă îndrept într-acolo. Unde-mi sunt gândurile de altădată? Nici un gând. Nimic. Tristeţea singurătăţii iniţiale e singurul. Şi aceasta nu-i decât existenţa mea. Eu sunt totul. Atunci ce mai aştept? Revărsările nemăsurate sau drumul sonor de

219

cadenţă, când eu sunt totul? NOCTURNA XVI

Deea ce odată mi-a fost gândire, acum nu mai este. Şi dacă îmi dau seama de starea mea, ştiu că nu eu fac aceasta. Existenţa mea personală a dispărut de mult, în marea tristeţe a singurătăţii iniţiale. Şi câteodată mi-amintesc că a fost o vreme când mă îndoiam de ea, când întrebam de Zeus, dacă într-adevăr există. Iar acum o simt atât de mult, încât nu mai simt nimic altceva. Cu-atât mai mult, cu cât ultima mea răzvrătire, ridicată tot împotriva mea, m-a îndepărtat pentru totdeauna de revărsările nemăsurate ale vegetalului. Lumea cristalică mă părăseşte şi ea. O las în urmă şi am impresia că odată cu ea, dispare totul. Ca niciodată, Zeus mi-apare atât de străin. Şi mă cuprinde teama că va fi un timp când Îl voi vedea şi mic. Mă mir cum de puteam odată să-L cred atât de nesfârşit, atât de mare, acum când nesfârşitul s-a coborât în mine. Şi toate acestea, numai răzvrătirea mea continuă le-a făcut. Realitatea existenţei mele s-a topit. Absolutul, sau ceea ce vedeam odată haotic, s-a confundat cu mine. N-aş mai putea şti ce e în jur. Îmi dau seama că a dispărut şi întunericul şi răceala şi transparenţa cristalică. Un singur lucru mi-a mai rămas. Mi-a rămas ultima fărâmă de gândire. Şi gândirea nu porneşte de la mine, ci o simt plutind în jur, în nesfârşitul în care m-am topit. Gândirea de care întotdeauna mi-a fost groază, şi care odată mă părăsea. Iar acum mă mai stăpâneşte un singur gând. Gândul că sunt singur. NOCTURNA XVII

Iotărârea

de a nu mă mai gândi la nimic, mi s-a strecurat,

poruncitoare, în suflet. Numai ideea că m-aş putea gândi la ceva, mi-a devenit acum mijloc de devenire. De aceea, unicul gând de care m-am agăţat definitiv, e acela de a nu mă mai gândi la nimic.

220

Şi astfel, m-am simţit aruncat, dintr-o dată, într-un joc nou. Într-o mişcare nebună şi neprecisă, în care îmi dau seama că nu există reveniri. Un joc, care mă aruncă sălbatic în lături, depărtându-mă nemăsurat de orice trimitere regulată şi calculată a vreunei lumi prin care am trecut. Nu e o lume nouă, eu sunt o realitate nouă. O realitate pe care n-am gândit-o niciodată. Nu ştiu ce vrea să însemne jocul acesta, care mă distruge încet. La început mi-a fost groază. Şi groaza îmi creşte cu atât mai mult, cu cât îmi dau seama că totul e nou. Şi astfel sunt singur şi totul şi mare.

NOCTURNA XVIII

Jar Zeus unde-i? Zeus, pe care odată, Îl aveam atât de prezent în mine. Zeus, pe care acum Îl văd mic. Îl simt inexistent. Auzi, Zeus? M-am îndreptat spre tine, Zeus… Mă simţi tu acum? Sau poate eşti prea mic, prea neînsemnat, aşa cum te simt eu acum. Eşti neînsemnat. Te zbaţi mereu, divizându-te în ghearele tristeţii, care m-a alungat şi pe mine din apropierea ta. M-ai trimis, dar acum abia te mai simt. Fă şi tu la fel. Porneşte-te cu totul. Nu te mai divide şi nu mai trimite pe atâţia alţii ca pe mine. Avântă-te cu totul şi apoi te răzvrăteşte. Răzvrăteşte-te şi vino după mine. Te aştept, Zeus. Te aştept aici, unde mi-am răspuns singur la ceea ce tu nu mi-ai răspuns odinioară, la început. Acum îmi dau seama, Zeus, că tristeţea există cu adevărat…

221

PROZĂ ! !

! Qvoufb!Ejbwpmvmvj -din prozele neterminate„Neastâmpăratului imaginativ al omului”

E mult oare de când poarta greoaie s-a închis, scârţâind în urma noastră, pentru ultima oară? Cine mi-ar putea răspunde, parcă. Nici Erhard, plecat de patru zile, fără să spună vreo vorbă cuiva, nici orbul Iosafat, pe care nu l-am văzut niciodată la lumina zilei, tot aşa după cum n-am reuşit să aflu, nici până azi, numele câinelui său cu piciorul rupt, ce-l întovărăşeşte mereu. Am rămas singură. Singură între zidurile acestea groase, prin care nu poate pătrunde nimic, decât tăcerea. Şi albastrul acesta violet al catifelei de lângă mine, mă ameţeşte, mă face să văd halucinant, prin penumbra camerei reci, aceleaşi contururi, de atâtea zile. Naiba să mai înţeleagă. Eu una, m-am săturat de situaţia aceasta monotonă, şi zgomotul cascadei, pe care o aud, de când am căzut în pustietatea aceasta, mă face să ţip, să-i acopăr conştiinciozitatea sonoră. Câteodată mă cuprind idei nebune. Mai târziu mi-e silă de ele, dar oricine ar trăi aici, oricât de puţin, mi-ar da dreptate. Dar cine-i acel oricine, pe care să-l aud venind, să-l simt apropiindu-se de mine? De câte ori n-am vrut să fiu un luptător de rând, sau o brută cu piept păros şi voce dogită şi să mă izbesc cu umărul, ca un taur, în adunătura aceasta de ziduri umede, care se numeşte castelul ducelui sau prinţului Erhard. Am şi uitat ce-i. Albastrul acesta ţipător m-a ameţit mai rău, decât o cupă regească de vin burgund. Erhard… Ducele Erhard… Da, acuma sunt sigură că-i duce. Toţi miau găsit o groază de calităţi, afară de aceea pe care o recunosc eu singură. Am o memorie bună, care mă ajută să-mi revin din ameţeala ce pluteşte

222

mereu în jurul meu. -Hei, la o parte, nătărăilor! Mută-ţi şandramaua de acolo, Fried. Ce, Osvald, te-au părăsit vederile, destul de scurte şi până acum? Faceţi loc! trece Excelenţa Sa, ducele Erhard!... Şi Excelenţa Sa ducele Erhard apăru furtunos de după colţ. Am observat că râdea pe ascuns. Râdea de venirea noastră neaşteptată, în mijlocul acestor indivizi zăpăciţi care, la apariţia călăreţilor grăbiţi, rămaseră mai înţepeniţi în mijlocul prafului. Nu ştiu dacă Fried a mai reuşit să-şi mute şandramaua plină cu atâtea nimicuri, dar nu m-am mai gândit mult la acesta. Întotdeauna am fost încredinţată că oştenii noştri sunt rapizi în chestiuni de astea. L-am mai zărit doar pe deasupra coifurilor pe Osvald, căutându-ne miop cu ochii săi mari. Sunt sigură că şi azi crede că n-a fost nici un duce atunci. -Dă-mi calul tău, Adalbert. Al meu s-a muiat de tot. Merge mai rău ca tine. Era spre noapte când am ajuns la castel. Porţile scârţâiau îngrozitor. În schimb n-a trâmbiţat nimeni. Ne-a întâmpinat o mână de oameni bărboşi cu figuri îndobitocite şi armuri împestriţate de rugină. S-au aplecat întâi lung, vârându-şi adânc pumnul în burtă, apoi au venit pe rând să sărute mânuşa ducelui. A avut destulă răbdare. Poate că privea de pe cal de jur împrejur ca să-şi dea seama de ducat. Eu n-am văzut însă decât brazi şi stânci. S-o fi terminat ceremonia? Mai este unul. L-am zărit şters prin întuneric, stând deoparte, masiv, ca şi castelul din faţă. De ce n-o fi venind la rând? Alături îl păzea un dulău păros ca şi el şi cu laba din faţă atârnată. -Iosafat, du-mi caii. Nu le da decât mâine mâncare. Mai târziu am aflat că Iosafat e orb din naştere. Mai bine. Ne-a scutit atunci de o plecăciune în plus. Doream groaznic să mă văd în castel. -Să se aducă lumină… Unde naiba e Osvald? Într-adevăr, al naibii e Osvald ăsta. Când ne-a ajuns aşa de repede, din urmă? Eram curioasă să-i mai privesc odată ochii lui de broască. Torţele au început să sfârâie fumegos lângă noi. Dar, m-am înşelat. Osvald al nostru e un cavaler înalt cu ochii mici şi şireţi. De atunci m-aşteptam ca pe toţi străinii, să-i cheme la fel. A fost minunat, o vreme. O vreme în care Erhard m-a luat mereu cu el. Şi Erhard a iubit întotdeauna drumurile, după cum o pot spune zidurile acestea, care l-au văzut atât de puţin, sau eu, care-l aştept acum singură aici, ameţită de albastrul violet al catifelei de lângă mine. Înainte nu m-a părăsit nici o zi. Nu sunt îndrăgostită de el, dacă încerc acum să-i iau apărarea, dar

223

îmi place să-mi amintesc de timpul nebuniilor noastre, nebuniile trecutului cu Erhard. Pare curios. Pe atunci, probabil, avea încă în faţă momentul, când bătrânul său tată i-a lăsat ducatul în preajma morţii, pe marginea acelei ape, unde a căzut. -Erhard, îmi pare rău că mor. Am trăit mai mult decât trebuie şi totuşi mor neliniştit, fiindcă te cunosc. Păstrează Erhard, coroana mea. Păstreaz-o. Trei au murit năprasnic pentru ea. Nu uita niciodată de aceste trei blesteme, care o însoţesc!… A murit repede bătrânul. Dar mai repede am sosit noi la castel. Excelenţa Sa Ducele Erhard, şi-a făcut intrarea, fără nici o sărbătorire. -Iosafat, l-ai cunoscut pe tata? -El m-a cunoscut întâi. Sunt tot atât de bătrân, ca şi zidurile acestea. Dar nu l-am văzut niciodată. -Ei, slăbănogule, află că a murit. -Poate. Mi-ajunge să ştiu că stau acum în faţa Stăpânului meu. -Orb nenorocit, adu-mi calul! De multe ori a mai scârţâit poarta în urma noastră şi de multe ori neau mai înjurat portarii, când trebuiau să ne-o deschidă sub furtună, la înapoieri. Omul acesta a mers întotdeauna, cu capul în nori. -Eşti un animal respingător Erhard. Să-ţi moară bătrânul de atâta vreme şi eu să beau abia acum. -Un porc beţiv ca tine, nu poate decât să se tânguiască. -Ţine-ţi gura, nenorocitule, că beau şi pentru tine, acuşi. Ia-ţi Gotfried, scoicile acestea de aici. Alăptează-ţi nepoţii cu ele. N-ai găsit alte pocale? S-a băut mult atunci. Ne-am întors după patru zile, când Erhard a sfărâmat falca gazdei, cu o lovitură socotită de spadă. -Stăpâne, cine o mai fi aşa de târziu jos, la poartă? -Ce mă poate întreba un orb ca tine? Ai uitat că mâine plecăm la vânătoare? Du-te de le deschide. -De când aveţi, Excelenţă, o mână atât de sigură? -De când ai început şi tu, nătărăule, să te pricepi la vânat! Treci în partea cealaltă. Vreau să-l prind în văgăuna asta. Era un mistreţ respectabil, care nu i-a putut scăpa. -Stăpâne, Coroana. Daţi-mi voie să v-o ridic. -Eşti un băiat bun, Osvald. Ce zici, e semn rău? -Dacă ar fi căzut de pe capul meu, nu mă mai îndoiam. E deasă amarnic pădurea pe aici.

224

Îmi place mult Osvald. E singurul pe care-l mai prefer, în sălbăticia aceasta. I-am auzit adineaori glasul prin curtea de jos. -Iar se va întoarce târziu. Pleacă gătit pentru chef. -Ce-ţi pasă ţie. Înjură-l şi deschide-i poarta. -E prea comodă filosofia ta, Lorenz. -Erhard, de când doream să te văd aşezat lângă mine. Noaptea aceasta mă umple de fiori. -Adevărat, Aldegunda. În sfârşit ai ajuns şi lângă mine. -Ce linişte… -Da, e interesantă noaptea. Nu-i minunat cum apune luna? -E dumnezeiesc de frumos… -Ar fi şi mai frumos de dumnezeiesc dacă te-aş vedea agăţată de ciotul acela de lună, apunând odată cu ea. -Erhard! -Iosafat, nu deschizi la nimeni. Ducele nu-i acasă pentru nimeni. -Cine-mi vorbeşte? -Stăpânul tău, dobitocule, care se-nchide pentru toţi. Au început ploile. Nu se mai zărea nimic prin ferestre. Cioatele pocneau umede între pietrele reci. Toţi mergeau în vârful picioarelor, vorbindu-şi prin semne. Îmi dădeam seama că o astfel de vreme, îi era îngrozitoare. -Deschide, Lorenz, stăpânului, care-ţi pleacă iar pe o aşa mizerie. Dar fără să te aud înjurând, filosofule. Era o nebunie să mergi pe o aşa vreme. Crengile mă atingeau ude şi mă zgâriau amarnic. Mă gândeam numai că nimeni nu cunoaşte drumurile ca el. -Excelenţa Sa mă iartă cum mă găseşte. Nu m-aşteptam să am oaspeţi pe-o astfel de furtună. -Nu-ţi răspund nimic, Clara. Mai răscoleşte cărbunii ca să mă pot usca. -Pune-ţi coroniţa mai departe de flăcări. Pe o femeie ca mine, o tentează mult strălucirea aceasta. Prin apropiere, mi-aduc aminte că s-a prăbuşit un brad. -Nu bei nimic, Erhard? Nu te credeam atât de cuminte. Vino mai aproape. Sunt prea mulţi cărbuni acolo. Torţa a fost stinsă. -O întrebare duce. De ce ai înfruntat furtuna, ca să vii până aici? S-o vezi pe Clara? Nu cred. Toţi fug de mine, de când ai rămas, în noaptea

225

aceea, aici. -Scuteşte-mă de aşa ceva. Adineauri ai vrut să-mi dai de băut. -E lângă tine. Toarnă-ţi. Nu mai bei? -Mai e mult până la ziuă? -De ce? Erhard, chiar pleci? Torţa s-a aprins iarăşi. -N-am să te pot înţelege niciodată. Abia ai venit şi pleci. Atunci ce-ai căutat aici? Afară vântul se pornise şi mai puternic. -Ia-ţi coroniţa, Excelenţă. N-am ce face cu ea. Numai un individ ca tine i-ar putea da o aşa de mare atenţie, ca s-o uite pe unde poposeşte. Crengile m-au zgâriat din nou cu mângâierile lor reci. Din noaptea aceea, mi s-a strecurat în mine otrava îndoielii. Nici el nu mai pleca atât de des, din castel. A fost o vreme când s-a închis în aripa stângă, unde nu-l putea ajunge nimeni. Ploile se opriseră de mult. Dar porţile n-au mai scârţâit. Într-o noapte, pe când era Osvald de veghe, a bătut cineva, jos, însă nu i s-a deschis. Mi-aduc aminte numai, cu amar, de cele câteva vizite pe care mi le-a făcut. Mă mângâia cu mâini tremurânde, până când ochii îi alunecau de la mine spre fereastră. Departe, se zărea Puntea Diavolului, răscrucea de unde porneau drumurile nebuniilor noastre. -Iosafat, pregăteşte-mi calul. Am tresărit. Afară era o dimineaţă neobişnuită. Îi auzeam mereu paşii prin coridoare, pregătindu-se de drum. Apoi, tăcere. N-o fi chiar atât de nesimţit, încât să întârzie. Dumnezeule, nu mai vine. S-a auzit poarta de jos, scârţâind. De unde eram nu puteam să văd până acolo. Dar l-am zărit trecând, fulgerător, pe la răscruce. Erhard, aş vrea să-njur ca şi portarul Carol, dar e prea groaznic momentul primei destrămări… Şi de atunci, n-am mai simţit grila porţii, trecând cu rânjet de fiară pe deasupra mea. N-am mai văzut nici pe Lorenz, nici pe Osvald. Din când în când, doar intra Iosafat, căutând mereu lucruri pe care nu le găsea niciodată. Nu-l vedeam dar îl simţeam cum pipăie, ca un păianjen, întunericul. Poarta de jos scârţâia mereu. -Du-mi tu caii, Gustav. Nu ştiu unde o fi nenorocitul acela de orb. -A plecat şi el, dimineaţă. -Iosafat, să plece? Vă duceţi toţi, de-acum? A doua zi, s-a întors însă.

226

-Câine bătrân, unde ai fost ieri? Adu-mi calul. -Iar pleci, stăpâne? Azi nu te mai pot căuta. -Nu cumva vrei să spui că mă urmăreşti? Scârţâitul porţii a acoperit protestul orbului. -Tu, Lorenz? Ce cauţi pe-aici? -De ce te miri, Osvald? Nu înseamnă că dacă tu mergi uşor, ducele e în castel. Adineauri am închis poarta în urma lui. S-au pornit iar ploile. Cascada a devenit mai sălbatică şi mai de nesuportat. -Să mi se facă foc, Osvald. Sunt ud tot. -V-aţi întors pe-o aşa vreme, stăpâne? -Te ştiam mai aşezat, băiatule. Ce-s întrebările astea? Plouă mereu. Plouă peste pădure, peste castel. Erhard e plecat iarăşi, de două zile. Uşa mi s-a deschis pe furiş. Cine ar mai putea fi la miezul nopţii? Ceva s-a răsturnat. Iar e Iosafat. N-a găsit nici acum, nimic. -Tu eşti, Osvald? -Eu bătrâne. Nu-i acolo? -L-am căutat peste tot. Mergem? -Spune-i lui Gustav să nu ne mai aprindă lumină. Au plecat şi aceştia de două zile, fără să se mai întoarcă. Sunt calmă, totuşi. Am încredere că Erhard se va întoarce. E adevărat, va reveni, dar nu se vor mai întoarce şi vremurile fugilor noastre împreună, când nu mă părăsea niciodată. Singurul prieten, mi-a rămas doar albastrul violet al catifelei. Cât n-aş vrea să mă biciuiască din nou ploaia, să fiu stropită cu vin, să ne întoarcem târziu, la săptămâni şi să auzim înjurăturile violente ale lui Carol. Numai să fiu cu Erhard. Jos, a scârţâit poarta. Totuşi e linişte. Cascada aceasta mă înnebuneşte. -Ei, Osvald, cum e? -Întoarce-te Lorenz şi veghează. Trebuie să sosească. De ce oare mă bucur, când aud că n-a venit? M-ar ferici oare moartea lui? Gânduri idioate. În orice caz, calmul acesta în care mă aflu, după atâtea săptămâni de frământări, nu-i a bine. Simt că se va întâmpla ceva, dar nu îndrăznesc să mă mai gândesc mult la aşa ceva. Deocamdată aş dori mult să sece blestemata asta de cascadă. Ploaia a stat. Dar, întunericul e de nepătruns. Numai Erhard s-ar în-

227

cumeta să-l spintece. Dumnezeule, dar de ce mi se pare că-l aud apropiindu-se de castel? Trebuie să fie pe aproape acum. Poarta se aude scârţâind. Asta-i bună. Ce presimţire curioasă… Nu ştiu dacă am mai avut-o până acum, dar ştiu că furios trebuie să mai fi înjurat Carol, acum, când a deschis. Erhard. Nimic. Nu mă mai interesează… Un simplu străin, intrat în castel. Un simplu oaspete, la miezul nopţii. Dar stăpânul? Am impresia că merg prea departe… -Osvald, adu-mi lumină şi nu-mi deşăua calul… Dimineaţă plec iarăşi. -Iarăşi? Sunt călători prin apropiere. Cum lăsaţi castelul? -Castelul? Ce-mi spui mie acestea? Osvald? S-aduci, când vii şi vinuri. Vreau să beau cu tine în noaptea aceasta. E linişte între ziduri. În aripa stângă, stăpânul bea cu singurul om pe care-l mai prefer. N-a venit până acum la mine, ca altădată. Îl aştept. Îl voiu aştepta până mâine. Trebuie să vină… -Iosafat, ţine lumina bine. Ţi-o stinge vântul. Se aud paşi pe coridor. Acum va intra… Se apropie. -Grăbeşte-te nenorocitule. Nu vreau să mă prindă miezul nopţii prin apropiere. Pe coridor s-a aşternut liniştea. Prin noapte, aud poarta scârţâind. Şi tropotul calului, parcă… O creangă, bătută de furtună, îmi zgârie la fereastră. Am rămas iarăşi singură. Şi-adică de ce spun „iarăşi”? sunt o străină, o necunoscută, părăsită în această cameră umedă, de unde aud viaţa acestui castel blestemat, trecându-mi pe la uşă. Dar, uşa aceasta blestemată rămâne mereu închisă. Oricine ar fi, numai să-l aud intrând, să-l simt repezindu-se asupra mea, să plece cu imaginea mea în gând… Dar, nimic. Şi ducele Erhard trece mereu indiferent, pe coridorul acesta pustiu. A uitat de mine? Nu-şi mai aduce aminte de nebuniile noastre, care nu cunoşteau ce-i aceea noapte, ce-i aceea furtună? Omul acesta m-a uitat complet… Omul acesta, căruia i-am fost dăruită… „Mor neliniştit, Erhard, fiindcă te cunosc”. Şi atunci n-am dat nici o atenţie acestor cuvinte. Un bătrân poate vorbi multe, după o viaţă plină de lupte. „Eşti un animal respingător, duce…” Din noaptea aceea am început să-mi dau seama de el. Dar n-are nici

228

un rost să-mi reamintesc acestea, pentru a doua oară. „Ce zici, Osvald, e semn rău?” Momentul acela mă roade mereu. Rău semn a mai fost. Dar nu. Cascada aceasta groaznică o să mă înnebunească. Ce caut cu aceste gânduri? Erhard e un om pierdut pentru mine… „Erhard eşti un dobitoc. Ia-ţi coroana” Ei dar nu se poate. „Ia-ţi coroana, Excelenţă!” Nu. Să termin odată cu aceste gânduri. Sunt o idioată că mă las dusă de asemenea valuri… „Iosafat, pregăteşte-mi calul!” Ei şi? Nu e prima dată. A plecat de atâtea ori. E un om, căruia nu-i plac zidurile. „Castelul? Ce-mi spui mie aceasta?” E adevărat. Castelul sau eu, e tot una. „Ce-mi spui mie aceasta?” E groaznic. Ce mai caut eu aici? Ce-l mai interesează pe el prezenţa mea? „Ce-mi spui mie aceasta?” Pe toţi zeii, dar ce caut eu aici? Până când aştept eu, ca Excelenţa Sa să se întoarcă la mine? E o curată nebunie. Nu. Abia acum văd… A intrat cineva aici? Ce-o mai fi însemnând şi aceasta? Cel puţin dacă l-aş fi văzut vreodată pe acel nenorocit de orb ca să-mi dau seama când va mai veni. Şi totuşi, nu-i el. E trecut de miezul nopţii. Frica aceasta, care m-a cuprins, mai rău decât răceala camerei, mă nelinişteşte. Parcă nici cascada nu se mai aude. Ce se va întâmpla oare? Prevestirea aceasta mă îngrozeşte… Mă îngrozeşte, dar, în acelaşi timp, încearcă să mă şi liniştească. Vreau să mă conving că ce se va întâmpla, nu va porni de la mine… Doar transfigurarea… S-a deschis uşa, parcă. E deschisă acum, cu adevărat. Paşii mă îndreaptă spre ea. Îmi vine să râd, gândindu-mă că n-am făcut niciodată aşa ceva. Şi totuşi am ajuns în prag. Coridorul e pustiu, e rece. Păşesc pe el. ceva mă reţine. Mă întorc, şi văd că haina mi s-a agăţat. Da, o haină neagră şi lungă. Caut s-o privesc mai de aproape, dar simt că o glugă grea mi-e trasă peste ochi. Paşii mă poartă mereu. Am impresia că nu se mai aude cascada. Coridoarele toate sunt pustii. Într-un colţ, arde cu fum o torţă mică, sub care un perete umed străluceşte fantastic. Sunt aproape, deci, de ieşire. De

229

nu m-aş întâlni cu Osvald. Sau cu el poate aş vrea, dar de n-ar fi pe-aici Lorenz, sau Carol, sau altcineva. Am avut întotdeauna teamă de sălbaticii aceştia cu mână grea. Nu ştiu de ce, dar ceva îmi spune că ar fi mai bine, dacă nu m-ar vedea nimeni. Curios. Sunt, acuşi, ieşită din castel, fără a şti ce se întâmplă cu mine, iar eu mă mai gândesc la nimicuri de acestea. Curtea de jos e pustie. E pustie şi rece. Miezul nopţii i-a adormit pe toţi. Din turnul din mijloc, vin până la mine paşii apăsaţi ai omului de veghe. I-am zărit umbra o dată, trecând dintr-o parte într-alta. Nu cred că voi ieşi pe poarta mare. Ar fi minunat să-i bat lui Carol în uşă şi să-l rog sămi deschidă. Aş vrea să-i văd chiar ce figură ar face, când ar vedea că au de-a face cu un necunoscut cu gluga trasă. Dar mă văd silită să renunţ la o asemenea curiozitate. Paşii mă conduc spre portiţa mică, ascunsă pe după capelă. Paşii aceştia, pe care nu ştiu cine naiba îi poartă. În orice caz, e cineva aşezat. Nu-i deloc neobişnuit să vezi un om îmbrăcat ca mine, ieşind pe portiţa mică, ce duce la biserică. Drumul e pustiu şi plin de apă. M-am întors puţin, ca să privesc în întuneric castelul nostru. Dar e prea noapte. N-are nici un rost să-mi mai aduc aminte de ceva. Şi-afară de asta, la ce-ar mai ajuta? Erhard e dispărut de-a binelea din viaţa mea. Cu-atât mai mult, cu cât ceva neobişnuit mă mână prin întuneric de-a lungul acestui drum anevoios: „Puntea Diavolului”. Nu e prima dată, când ne-am oprit aici, fără să fi aşteptat pe nimeni, înainte de a intra în castel. Sau poate aveau vreun rost opririle noastre. În orice caz, nu le-am înţeles niciodată. Erhard acesta mi-a dat, întotdeauna de gândit… Dar ce caut eu aici? M-am văzut scoasă din castel şi acum mă văd aşezată pe această piatră, rostogolită de ani din munţi, la această răscruce. Stau cu spatele la drumul pe care abia l-am mers, în vreme ce mă cuprinde teama de el. Mă mir de îndrăzneala ce-am avut-o de a veni până aici şi îmi dau seama că nu m-aş mai putea întoarce. Groaza care mă cuprinde acum treptat, mă face să cred că aici voi rămâne. Aştept, probabil, pe cineva, care să mă întâlnească, şi să mă ducă înapoi. Aşa trebuie să fie. Aştept pe cineva, dar nu pe Erhard. Am siguranţa că omul acesta nu va trece acum pe aici. Şi nici nu aş vrea… Îmi place deocamdată starea aceasta, în care nu mă pot gândi la nimic. Şi dacă aş încerca aşa ceva, mi-ar apărea înainte marea destrămare dintre noi. Mi s-a părut că aud un tropot de cal. Cineva se apropie de „Puntea

230

Diavolului”. Ce târziu mai trece şi acest necunoscut. Nu pare a avea blazon. În orice caz, struneşte bine calul. Am mai întâlnit eu vagabonzi de aceştia. -Ce faci, bătrâne, la miezul nopţii aici? Era să-ţi ating o lance bună. Am încercat să-i răspund, dar mi-am dat seama că nu pot. -Nu ai glas? Ţi-au smuls şi ţie limba din rădăcină? Necunoscutul s-a dat jos. Îmi place de acest om. Nu l-am văzut la figură, dar gestul acesta de a coborî şi de a veni spre mine, m-a făcut să-l privesc cu bunăvoinţă. -Urâtă vreme, călugărule. O, ce umeri slabi ai. Ia uită-te aici. Priveşte ce mâini are Norbert. I-am pipăit nişte braţe colosale, cu o oarecare satisfacţie. Nu m-a jignit cu nimic vanitatea sa. Erhard, însă n-a fost niciodată aşa. -Bătrânule, ţi-o spun direct. Nu sunt de pe-aici. Arată-mi undeva unde să mă duc. Am spadă bună, după cum ai văzut. Mi-a venit să râd, dar în acelaşi timp, mi-e ciudă că nu-i pot cuvânta. -E adevărat, cu alte cuvinte, că nu poţi vorbi? Frumoasă întâlnire. S-a dus să încalece, dar l-am reţinut, fără să-mi dau seama de ceea ce fac. Ceva îmi spunea că venirea acestui necunoscut nu e un lucru fără importanţă. -Ei, ce mai vrei? M-au mai oprit atâţia ca tine. Mai bine depărtează-te de aici. S-a nimeri vreunul mai nebun. De ce nu pot să-i arăt castelul nostru? Ar merge, poate, cu mine înapoi. Mi-e teamă să reiau singură drumul. Dar e atât de întuneric. Ce ar putea vedea el prin noapte? -Unde duce acest drum? De când aşteptam să mă întrebe aşa ceva. Era vorba de drumul nostru. M-am întors spre el. Am ridicat mâna spre castel, dar nu se zărea nimic. Nu ştiu cât am rămas astfel. La un moment dat, însă, Norbert a început să râdă în hohote. Îi arătam mereu cu mâna, numai să tacă, dar nu-l puteam opri. Un val de ciudă m-a cuprins. Îmi venea să-l izbesc în faţă, cu toate braţele sale grele, dar ceva îmi spunea că omul acesta nu trebuie lăsat să-şi continue drumul. Dorinţa de a-l face să vadă ceva s-a născut uriaşă în mine. De ce nu pot vorbi, să-i spun acum despre castelul nostru, despre Osvald cel plăcut, de cascadă, de Erhard, care a părăsit totul. Nemernicule, ghiceşte-mi măcar gândul, dacă eşti atât de lipsit de vedere, încât nu vezi zidurile din faţa noastră. Norbert râde mereu. L-am apucat cu putere de braţ, într-o ultimă for-

231

ţare de a-l face să înţeleagă că sunt singură, că trebuie să mă ducă înapoi. Priveşte acolo, aş fi vrut să-i urlu, dar am rămas împietrită pe loc, cu ochii prinşi de întuneric. Departe, acolo unde ar fi trebuit să se zărească zidurile noastre mohorâte, a izbucnit o lumină puternică, o lumină albastră, care ameţea. Izvora parcă dintre brazii noştri, la dreapta cascadei. O lumină care, abia acum îmi dau seama, înconjoară un castel sfidător de cristal. Un cristal, atât de albastru şi de orbitor. La început am rămas uimită, e adevărat, dar acum sunt calmă. Am impresia că lucrul acesta l-am ştiut întotdeauna. În orice caz, spectacolul e minunat, văzut de la această răscruce şi înconjurat de tăcere. Norbert e tăcut. M-am întors spre el să-i privesc figura, pe care abia acum o văd limpede. Nu m-am înşelat, când am gândit că e un vagabond, ca atâţia alţii. În orice caz, îmi place faţa sa, schimonosită de emoţia priveliştii din faţă. A rămas şi el pe loc, încleştat într-o atitudine caraghioasă. Mă distrează acest lucru. Îl apuc mai strâns de braţ şi mă întorc spre castelul de lumină. Privim amândoi acum. Şi cu cât privim mai mult, se zăreşte, prin transparenţa albăstruie a cristalului, o coroniţă mică de argint, scânteind din ametistele ce o înconjoară. Abia acum văd aceasta. Cred că Norbert a zărit-o mai de mult. Curios lucru… Şi curios nu e tot ce s-a întâmplat până acum, de când am ieşit pe portiţa ascunsă, ci acel ceva, care mă opreşte să mă gândesc la cele petrecute. Îmi par atât de naturale toate şi am rămas aşa de rece la ele, încât mă face să râd mirarea în care a căzut sărmanul Norbert, cel cu braţele grele. Sunt mulţumită acum. Mulţumită, având siguranţa că acest vagabond nu mă va mai părăsi. Nu şi-a dat seama că îl atrag spre drum. A luat calul de hamuri şi pornim printre bălţile drumului, pe jos. El priveşte tot înainte, iar, eu, mereu spre el. „Puntea Diavolului” a rămas în urma noastră. Înaintarea e grea. Nu mi-aduc bine aminte cum am venit de la castel, dar acum paşii noştri se înfundă mereu. Şi când te gândeşti că Norbert ar putea foarte bine să urce pe cal şi să mă părăsească. Deocamdată, însă, acest străin nu seamănă lui Erhard… Mai avem mult până la castel. Şi apoi? Un amănunt care abia acum mi-a răsărit. Un călugăr ca mine poate intra pe portiţa de din dos. Dar acest vagabond, ce va face? Şi are un cal atât de înalt. N-aşi vrea să stârnesc, disde-dimineaţă, mânia lui Carol. Strigătele unui om care ţipă la cai, ajung până la noi. A avut dreptate

232

Osvald, când a spus că sunt călători prin apropiere. Întunericul acesta, însă, e groaznic. Norbert a tresărit. A început să se grăbească, parcă, dar îşi ţine drumul mai departe. E o caravană împotmolită în mijlocul drumului. -Străinule, vino de ajută aici. Văd că nu eşti călare. -Ai pe semne o spadă mai ascuţită decât a mea de-mi vorbeşti astfel. -Deocamdată mă numesc Arnaldo, neguţător de cristaluri. Nu mă gândesc la spada ta. E îndrăzneţ neguţătorul acesta. Cred că se bazează pe el, de vorbeşte astfel. Oamenii care îl însoţesc, par de prin partea locului. -Cu cine vorbeşti, tată? Pare curios acest glas de femeie prin întuneric. -Linişteşte-te, Gilda. E un străin care, înainte de a mă ajuta, vrea să mă sperie. -Norbert nu sperie oamenii, ci se luptă cu ei. -N-am crezut că cu oamenii te poţi numai bate. Mai ales că toţi posedăm spade, deopotrivă. Mai bine, vino de ne ajută aici. Bătrânului de lângă tine nu-i spun. Mi se pare prea slăbit. Hai, vino! -De ce nu-i lumină acum, ca să mă vezi râzând de cuvintele tale? -Ai dreptate străinule. La o aşa lipsă de simţire, numai cu o spadă bună se poate răspunde. Şi şi-au încrucişat săbiile. Calul lui Norbert a rămas lângă mine. Nu aud decât scrâşnetul oţelurilor. În orice caz, o situaţie lipsită de frumos. Amândoi o fac numai din prostie. Pe de altă parte, însă, nu zic nimic. Ceva mă îndeamnă să cred că totul era necesar. -Tată, pentru Dumnezeu, de ce te baţi? -Nu te nelinişti, Gilda. Sunt lângă tine… M-am apropiat de căruţa de unde venea glasul, ca să leg calul de ea. Era prea întuneric, dar mi-o închipui tânără, brunetă şi energică. Spadele se mai aud încă, îndârjite. -Cine e acest om, bătrânule? N-am răspuns nimic acestui om cu întrebări ironice, care îşi lasă stăpânul singur. -Eşti surd, pe semne. Şi iapa mea-i la fel. -E prea întuneric, tată. Lăsaţi să se lumineze. -Sunt aici, Gilda… Nu avea grijă!… Ţine cam mult, lupta asta, dar nu mă amuză. Au trecut dincolo de drum. Mai bine. Acolo nu-i atâta apă.

233

-Tată… -Nimic Gilda, aici sunt… Încep să cred că şi acest Arnaldo trebuie să aibă braţele tot atât de tari, ca şi Norbert. -Ia dă-te-n colo, ramolitule. O umbră de lângă mine încercă să-mi trimită un pumn, dar m-am ferit. Lemnul căruţei a trosnit. -Oricum s-ar termina lupta, eu nu m-aleg cu nimic din ea. Dă-mi calul. Nu m-am opus. L-a luat şi l-am zărit galopând prin apă. Ce-i întorc lui Norbert? Nu cred că ar mai veni după mine la castel. S-au depărtat mult de noi. -Tată, e prea întuneric… -În curând, Gilda… Acel ceva, care m-a purtat în această noapte, inconştientă, prin aceste aventuri, îmi spune că lucrul cel mai bun, ar fi să mă retrag. Poate numai aşa va veni Norbert la castel, dacă va mai scăpa cu viaţă din această luptă îndârjită. Mă depărtez. Prin întuneric, zăresc zidurile mohorâte. Era aproape caravana de ele. Mâine ar fi trebuit s-o fi primit. Dar Erhard unde o fi fost? De treabă pare acest Norbert. Numai de ar scăpa cu viaţă… A dispărut orice coroniţă, orice Castel de cristal. Totuşi, şanţul nu-mi pare atât de adânc. Mai groaznică e cascada, pe care o aud din nou. -Tată, rezistă mai departe. Se luminează. Se luminează chiar bine. -Tată, de ce nu răspunzi? Pentru Dumnezeu, unde eşti?.. A fost într-adevăr o luptă serioasă. - Tată… Curtea e încă pustie. Omul de veghe de sus n-a adormit în noaptea aceasta. Nici torţa fumegoasă nu s-a stins de tot. Pereţii umezi strălucesc mai ciudat. Coridorul meu e întunecat. De nu m-aş întâlni cu Osvald. Nu-l vreau de loc, acum. Nu cred să fie pe aici. Osvald s-a priceput întotdeauna la vinuri, mai ales atunci când îi spune stăpânul său. Cascada se aude mai clar. O creangă bătută de vânt îmi zgârie fereastra. Lumina dimineţii prinde viaţă şi, odată cu ea, se trezeşte şi albastrul violet al catifelei de lângă mine. Am fost undeva în noaptea aceasta? Poate. Ca niciodată, amintirile îmi sunt şterse. Mi-a mai rămas, parcă, imaginea unui om cu braţe grele,

234

venind înspre castel. „Păstrează, Erhard, coroana aceasta! Şi nu uita niciodată cele trei blesteme care o însoţesc!”... Cuvintele bătrânului duce mi-au venit, fără să vreau, în minte. O fi având şi ele vreun rost. Vor poate să-mi explice nebuniile pe care le-am făcut, singură, în noaptea aceasta? Dar nu le dau nici o atenţie. Deocamdată, îmi place lumina dimineţii, care a năvălit pe neaşteptate şi în colţul meu. Altceva, nimic. Niciodată nu mi-au plăcut complicaţiile. Şi n-am dreptate? Unei biete coroniţe ca mine, aşezată pe această catifea albastră, nu i se poate permite aşa ceva… (1948)

PUNTEA DIAVOLULUI (Subiectul Nuvelei) 1.Suntem în lumea legendelor medievale. „Coroana” princiară ca personaj principal al întregului edificiu epic, trece printr-o serie de evenimente stranii şi singuratice, mai ales de când ducele ei misterios, Erhard, porneşte în necunoscutul drumurilor sale fără ea. Se petrece, astfel, o dedublare de autoritate şi mister. Treptat, treptat, Erhard nu a mai dorit-o. Atunci, ea pune în aplicare seria de blesteme, cu care a fost blagoslovită de la începutul ei. Astfel, într-o noapte, se întruchipează în fiinţa unui Necunoscut, cu gluga trasă, care poposeşte la „Puntea Diavolului”. Aici vine vagabondul Norbert, căruia îi arată, la orizont, „Castelul de Cristal”, în mijlocul căruia lucea o coroniţă de argint. Amândoi pornesc într-acolo. Vagabondul e preocupat cum să pătrundă în castel. Pe drum se întâlneşte cu Neguţătorul de cristaluri, însoţit de fiica sa, Gilda. Norbert îl ucide în duel pe acesta, îi ia caravana şi pe fată şi cu toţii merg la „Castelul de Cristal”. Necunoscutul însă, dispăruse. 2. A doua zi, Norbert şi Gilda pătrund în Castelul lui Erhard. Sunt găzduiţi de îndată. Prinzând interes faţă de Gilda, i se amenajează o cameră şi îi cumpără toate cristalele. Ea este însă, în primul rând interesată să afle ucigaşul tatălui ei. Pornesc toţi trei în căutare, dar nu găsesc nimic. Se întorc târziu. Ajunsă în castel, Gilda începe a fi interesată şi de „coroana” lui Erhard.

235

3. Trec câteva zile. În parc, Gilda se întâlneşte cu Erhard. Se trădează că ea luptă între iubire şi dorinţa de a avea în Erhard un stăpân puternic şi încoronat, de care nimeni să nu se apropie. Seara, Norbert pătrunde în camera Coroanei. Erhard presimte şi vine şi el. prin întuneric se caută unul pe altul şi se luptă. Unul din ei este ucis şi aruncat, afară, pe fereastră. 4. A doua zi se află că cel mort era Erhard. Peste castel, Norbert rămâne atotstăpân. Slujitorul orb îl slujeşte acum pe acesta, cu indiferenţă şi supus. Gilda rămâne ca o străină. Norbert încearcă să se apropie de ea, dar este mereu respins. Ea are pasiunea călăritului, în afara castelului. Pe Norbert îl rod mai departe cele două dorinţe: Gilda şi Coroana, prima fiind mai puternică. Atunci blestemul coroanei izbucneşte din nou. Se întruchipează în acelaşi Necunoscut şi pleacă la „Puntea Diavolului”. Pe aici trece Gilda. E oprită şi i se arată şi ei mirajul „Castelului de Cristal”. 5. Gilda e cuprinsă de dorinţa Coroanei. În acelaşi timp, ea presupune pe Norbert ca fiind ucigaşul tatălui ei. Vrea să-l otrăvească. Într-o noapte, îl cheamă pe acesta în camera ei, unde a pregătit otrava. Norbert soseşte şi o doreşte mult. Aici Gilda se dezbracă complet în faţa lui, arătându-i, în acelaşi timp şi ce figură brutală, monstruoasă are el. Norbert rămâne năucit. Face câţiva paşi spre ea. În Castel se aud zgomote. Se dă alarma. Se spune că ar fi pătruns cineva. Norbert pleacă. Rămasă singură în camera ei, Gilda îşi pune Coroana pe cap şi se admiră goală în oglindă. I se aduce vestea că e aşteptată jos la poartă. Repune Coroana pe masă, se îmbracă şi coboară. Aici o aştepta un cal care o va duce departe. Norbert caută s-o îndepărteze şi să rămână doar cu dorinţa Coroanei. Simţind toate acestea, Gilda se otrăveşte. E aruncată pe fereastră. În castel alarma răsună întruna. 6. Necunoscutul din noaptea trecută nu a fost găsit, dar se spune că e pe mai departe în Castel. Alarma e din ce în ce mai mare. Norbert se tulbură, intră în panică. Dezordinea se accentuează. Slujitorii părăsesc castelul, în afară de cel orb. Norbert nu mai poate face nimic. Groaza l-a cuprins complet. Acum se luptă între Coroană şi libertate. În noaptea următoare, pătrunde în camera Gildei, în faţa cristalului se priveşte îndelung în luciul oglinzii, se îngrozeşte de figura lui, după care părăseşte castelul. Coroana îl vede pierzându-se în noapte, oprindu-se puţin la „Puntea Diavolului” şi, apoi dispărând. În ultima vreme, nu a fost nici un Necunoscut între aceste ziduri. 7. În castel, a rămas numai Orbul. Acesta intră peste tot şi când ajunge în camera Gildei, dă de Coroană. O ia între degete, o pipăie, nu înţelege ce e cu ea şi o aruncă pe fereastră, căzând în apă. Blestemul ei,

236

ultimul, o mai învăluie o dată. Se întruchipează din nou în acel Necunoscut şi merge la „Puntea Diavolului”. Aici, un alt necunoscut, însoţit de un câine. I se arată şi lui, „Castelul de Cristal”, dar acesta rămâne indiferent. Spune că-şi caută stăpânul. Era slujitorul orb. Ultimul blestem al Coroanei s-a destrămat. Acolo, departe, „Castelul de Cristal” devine părere, miraj, nimic. Coroana se reîntoarce la zidirea lui Erhard şi-i vizitează fără grabă, pustietatea. Nu reuşeşte să închidă nici o fereastră. Se strecoară afară şi se retrage apoi în apă. Nu se mai aude decât susurul ciudat al acesteia, ca şi scârţâitul ferestrelor deschise, bătute de vânt.

237

POEZII „Rădăcinilor mele părinteşti”

„SONATA LUNII“ Miresme suave în valuri albastre, Plutinde pe aripi de vânt, Coboară din cerul tăcerii de astre Şi zboară fugar spre pământ. Argint de lumină şi lacrimi de îngeri Împrăştie luna pe flori, Luciri transparente în albe răsfrângeri Se sfarmă în picuri uşori. Rămasă e numai adânca tăcere, În haina-i din umbră şi cânt, Iar mici luminiţe, frânturi de părere, Veghează al vieţii mormânt… …Imagini trecute acum reînvie Şi-n mersul lor dulce, umil, Prin neguri de vremuri*ntr-o noapte târzie, Un chip văd, senin de copil. Aceeaşi feerie era izvorâtă, Din raze de lună şi cânt… Privirea spre stele-o avea ridicată, Iar gândul departe…’n curând, Sosi-va o vreme, când lumea cea mare Deschide-i-va porţile ei… Din pragu-i privi-va cu-adâncă mirare, Acele ţinuturi de zei.

238

Oriunde de-acum întâlni-va castele, Zidite-n parfum şi zefir Prin care cascada luminii de stele Coboară-n seninul potir. Cerni-vor din ceruri azururi de soare, Pe-al lumii feeric altar… Şi omul, prea gingaşă cupă de floare, Din car*emana-va nectar… …Iar anii trecură, senina făptură, Intrată-i în raiul dorit, În lumea stăpână de demoni şi ură, În iadul de ei chinuit. Amarnic se-nalţă oriunde ruina Speranţei în farmec şi vis, Şi-n clocot de neguri se sfarmă lumina-n Adâncul durerii de-abis. Nu poate din ceruri, prin veşnicul nour, Străbate frânturi din senin; Şi cupa de floare-i potir dur de aur, În neguri muiată din plin… Umilă apune stăpâna tăcerii, Tăcerea-i stăpână de-acum… Iar visul dispare în ziua durerii, Ca firul albastru de fum… (1944)

MIRAJ Un farmec dulce, în penumbră, a coborât peste natură, Nici vânt, nici zgomot, nici durere, în astă clipă nu trăiesc, Ci numai un parfum prea gingaş, ca o ciudată creatură, Pluteşte lin printre boschete şi printre umbrele ce cresc… E-a-tot stăpânitoarea noapte, cu-al ei veşmânt de încântare,

239

Ţesut din vis, din umbră, cântec, din clar de lună şi păreri, Ce varsă-n valuri argintate de melodii, a ei splendoare Şi care-atârnă pe arcade, zidite-n aripi de-adieri… Dar ochii mei, nu văd aceasta; o altă umbră, mult mai crudă, Venită dintr-o lume nouă, ce-n astă zi a răsărit, Acoperă şi zarea clară şi pajiştea de rouă udă Şi sufletu-mi, pornit să cânte, acest moment prea fericit… Şi nici urechea nu aude, a nopţii dulce simfonie, Ce se ridică-n aer lină, de pe pădurea de argint, Atunci când razele de lună, şoptesc această melodie, Căzând pe frunzele sticloase, peste petale iar sclipind. (1943)

ÎNSERARE Din nou vin umbre lungi din depărtare, Şi-un parfumat zefir adie lin, Iar vrăjile-nserării-ncet revin Împresurând viaţa în tăcere… Revino iar, din cerul cel senin, Tu, sfântă*ncântătoare înserare, Aşterne-a*tale aripi călătoare, Şi-mbată-ne cu-al tău parfum divin! Numai cu tine simte-a mea simţire Şi-a vraja ta insuflă o pornire De a mă pierde mult, în depărtări, Când sufletu-mi nu e decât o umbră, Un cântec mut, o melodie sumbră, O luntre mică-n marea de dureri… (1942)

240

NOSTALGIE O frunză s-a desprins uscată, de pe-o crenguţ-aşa plăpândă Şi cade-n jos, mereu în triluri, pe lina aripă de vânt Şi în venirea ei uşoară, de mică luntre rătăcindă, Se mai învârte-odată-n aer şi cade moartă pe pământ… E toamnă şi aceast-o spune, întreaga viaţă spulberată, O spune lunca fără cântec, o spune câmpul fără flori, O cântă trist întreaga fire, cu frumuseţea ei curată, O plânge-ncet a mea simţire, acum cuprinsă de fiori. De mult trecut-au pe departe, triunghiuri multe de cocoare, Ce-au părăsit această ţară şi-acest pământ aşa iubit Şi s-au pierdut în zări albastre, spre depărtările cu soare, Lăsând în urma lor fugară, satul din vale părăsit. Doar vântul aspru de mai bate cu-a sa suflare-atât de rece, Printre copacii fără frunze şi prin câmpia fără flori, Apoi fugarnic, deodată aripa-şi călătoare-o trece, În alte lunci, cu stoluri negre de corbi flămânzi, croncănitori. Şi-n timp ce tot mereu cad frunze, pe aripe de vânt lăsate, Iar umbrele-nserării triste, acopăr firea ca un nor, Acum dintru a mea simţire, o parte mică se desprinde, Un gând, încet se naşte iarăşi, şi se redeapănă uşor… S-a redeschis o amintire, o mică umbră tremurândă, Prin care văd imagini moarte, poveşti şi visuri din trecut, Prin ea, acum o viaţă nouă, înşelătoare şi plăpândă, Se naşte-n faţa mea înceată, sub al părerii tainic scut. Şi trec mereu, în marşuri repezi coloane lungi şi nevăzute, De chipuri moarte, de-altădată, în mii şi sute de culori… Şi vin şi altele din urmă…, apoi cu toate pier tăcute-n, Aceeaşi depărtare mută, ţesută-n nouraşi uşori.

241

Dar deodată îmi apare-n aceeaşi dulce-nfăţişare, Un mic decor din alte vremuri, o iconiţă de demult, Pe care am dorit-o*ntr-una să vină-n simpla-i încântare, Povestea ei de altădată, tăcut, acuma să ascult. Şi vine tot mai mult spre mine şi tot mai clar se desluşeşte, Pe orizontul slab al vremii, în cântecul patriarhal, Cu cât mă simt mai mult aproape, simţirea-mi renviată creşte, Şi se îndreaptă înspre dânsa, departe de al vieţii val… E-un sat tăcut, frumos şi-aceeaşi tăcere lină-l împresoară; Aceleaşi dealuri înflorite şi câmpu-acoperit cu snopi, Apar acum încântătoare şi pe a serii boltă clară, Se profilează maiestoase, cinci umbre lungi de la cinci plopi. Ah! Unde sunt acestea toate, de ce-s acuma spulberate, De ce viaţa lor cea lină, de mult în urmă s-a pierdut?… De ce imaginea lor clară, nu-mi este acum o realitate, Ci doar o umbră legănândă, un vis zădarnic şi tăcut?.. Unde-i tăcutul sat din vale, cu-a* sale case înălbite, De unde se urca-nspre ceruri coloane lungi de fum uşor, Şi cu bisericuţa veche, cu geamurile-ngălbenite, Cu crucea strâmbă, ruginită, cu umezitul ei pridvor. Unde-s pădurile umbrite, pline de cântec şi de viaţă, Pline de pajişti largi, frumoase, acoperite tot cu flori?… Unde-s potecile umbroase, pe unde-n fapt de dimineaţă, Treceam la vale voiniceşte, dar plin de frică şi fiori? Unde-i căsuţa învechită, pe dealul de lângă pădure, Şi mărul cel bătrân şi putred, de lângă geamul aplecat? De unde, stând, priveam întruna natura până-n depărtare, Sau mă uitam tocmai în vale, la satul mic şi fermecat?…

242

Dar unde-s umbrele-nserării, peste căsuţe lungi lăsate, Şi-ntinse până-n depărtare, de la un deal la celălalt, În timp ce liniştea eternă, venea din sfere depărtate, Lăsându-se pe nesimţite, din ceru-aşa de clar şi-nalt? Şi-acum revăd reînserarea, venind din umbrele pădurii, Şi revărsată-n valuri negre de ceaţă, peste-ntregul sat, Se profila ca o fantomă, pe cerul lin al depărtării, Tăcuta cumpăn-a fântânii, rugându-se neîncetat. Iar înspre răsărit, pe unde puteai vedea până departe, Că nu era nici deal, nici codru, stăteau ca cinci bătrâne slugi, Cei cinci plopi vechi de lângă casă, cu-a*lor priviri îndepărtate, Cu-a*lor întunecate umbre, atât de triste şi de lungi. Şi-n timp ce luna, proaspăt plină, se furişa prin plopi tăcută, Acoperind întreaga vale, cu-a sa lumină de argint, Revăd o altă umbră mică, desprinsă lin din noaptea mută, Apoi la deal venind înceată şi îngânând un cântec sfânt… E mama! O cunosc de-acuma, după mişcarea ei uşoară, După cântarea ei cea lină şi pasul cel încet, plăpând… Şi-n timp ce luna se ridică, mai mult pe bolt-atât de clară, Aud, pe aproape lângă mine, pe cineva tăcut plângând… Ah! Unde sunt acestea toate, această viaţă de-altă dată, Acea frântură de natură, de vrajă, cântec şi de vis, De ce-o revăd acum în faţă, fără de viaţă, spulberată În hăul cel adânc al vremii, în al trecutului abis?… Zădarnic mai încerc acuma să reînviu ce-a fost odată, Să readuc trecutul iarăşi, spre-al mai trăi doar un minut, Ce a fost ieri, nu este astăzi, decât o stea-ndepărtată, O umbră slabă, dar plăcută, un vis gingaş şi tăcut

243

Şi de-aş voi să am în preajmă, în faţa mea realitatea, Să mai revăd acele locuri, pe unde-odată am trăit, Un trist tablou desfăşura-s-ar, acuma, când natura toată, Şi câmpul verde de-altă dată, de vântul vremii-i pustiit… Tăcutul sat pierdut în vale, cu-a sa biserică-nvechită, Cu ale sale case albe, cu-a sa pădure cu cărări, În astă dureroasă ziuă, când viaţa toată-i spulberată, E o imagine prea tristă, un colţ de jale şi dureri… Nici o coloană albăstruie de fum, acum nu se înalţă, Spre cerul plumburiu de toamnă, cu nouri grei acoperit… Nici o cântare nu recheamă, întreaga fire la viaţă, Ci totul e lipsit de farmec, de vraja veche părăsit. Pădurea verde de-altă dată, acum e tristă şi uscată, Nu mai răsună de cântare, şi nu mai regăseşti iar flori… Poteca strâmtă şi umbroasă, de toţi din jur este uitată, Şi pretutindeni nu-i acuma, decât tristeţe şi fiori. Căsuţa veche bătrânească, cu mărul ei de la fereastră, De unde mă uitam departe, pe câmpu-acoperit cu snopi, Acum e goală şi pustie, iar gardul din grădina noastră, E-ntunecat în depărtare, de cinci lungi umbre a cinci plopi. Şi peste dealul cel din faţă, de unde se întinde-n zare, Câmpia lină ca o mare, până la-ndepărtatul crâng, Se află cimitirul singur, izvorul tainic de durere, Grădina sufletelor albe, în care viaţa lor şi-o plâng… De mult uitatu-l-au cu toţii; doar de mai vine câteodată, Cortegiul unei vieţi pierdute, urmat de lacrimi spre mormânt… Încolo-şi doarme în tăcere, viaţa sa netulburată, Învăluit în taină, plânset, singurătate, ploi şi vânt…

244

Şi-acolo, într-un colţ în umbră, o veche cruce stă pribeagă, Lâng-o movilă de ţărână, acoperită cu dureri, Iar trei salcâmi încet s-apleacă şi scârţâind, mereu se roagă, Pentru acel ce-a fost odată, izvorul meu de fericiri… Şi vântul şuieră amarnic, dinspre pădure spre coline, Voind într-o clipită parcă, să surpe tot ce-i pe pământ… Îşi scutur frunzele salcâmii, ce cad în jos în triluri line, Acoperind cărarea tristă, o cruce veche şi-un mormânt… (1941)

RÂNDURI PENTRU TRANSILVANIA E tristă şi urâtă vremea, iar vântul bate dinspre-apus, De-a cărui aripi călătoare, atâtea vorbe sunt de spus… Le ştim şi le cunoaştem toate, nici una nu a fost pierdută, Că ele vin numai din tine, o, Transilvanie iubită… Tu eşti copilul ţării noastre, ce-atât de mult ai suferit, Trăind o viaţă de pieire, de sânul nostru despărţit! Mereu ai plâns acea durere, pe care-am plâns-o toţi şi noi, Şi-a* noastre lacrimi seculare, ni s-au unit cu-al tău şuvoi, Iar, suferinţele de veacuri, în două noi le împărţeam, Tăcând şi aşteptând momentul, la care-ntr-una toţi gândeam. Însă zădărnicia vremii, ne-ngreuia mult suferinţa, Dar ne-aprindea-n a*noastre inimi şi mai scânteietor dorinţa… Ai devenit pentru-a ta mamă, nu o copilă-ndepărtată, Ci-un ideal, un vis fantastic, ce se va realiza vreodată… Şi-atunci când înecat-am doară, a noastră suferinţă-n sânge, Şi-am încetat şi noi odată, de-a te dori, de-a te mai plânge, Când paşii tăi, atât de sacri au răsunat pe-a noastră vatră, Când toate îţi cântau venirea, de la azur şi pân* la piatră, Noi ne-am ascuns privirea oarbă şi-a noastră faţă-nsângerată, Spre-a nu mai fi treziţi de-acum, din visul nostru de-altădată. Nu ne-ncredeam în realitate, credeam venirea-ţi o minciună, Nu ne-aşteptam ca, după veacuri, durerea noastră să apună…

245

Dar mai târziu, deschizând ochii şi prin-mprejur i-am învârtit, O, Transilvanie, pe tine, văzutu-te-am că ai sosit… Atunci de-abia noi înţeles-am, acea fantastică splendoare. Acea visare minunată, acea măreaţă sărbătoare. Şi te-am unit pentru vecie, la trupul mamei tale scumpe, Şi am pecetluit dorinţa, ca nimeni de-a nu te mai rupe… Am început o nouă eră, în viaţa noastră zbuciumată, Şi am aprins o torţă nouă, ce nu va mai fi stinsă vreodată… Scriind pe troiţi şi-n biserici, tot, a trecutului mărire La care toţi să-ngenuncheze să se oprească, să se-nchine… Acuma însă, când durerea din nou răsună trist prin văi, Când tu, de-abia recucerită, plecat-ai iar de lângă noi, Spre suferinţa seculară, şi-nspre ascunsele-ţi suspine, Şi fericirea de-altă dată, să ţi-o transformi iar în ruine, Nu te încrede în aceasta, nu-ţi plânge soarta nemiloasă Şi nu privi astă durere, atât de mult de mincinoasă. Nu-ţi pierde-a ta nădejde vie, în biruinţa viitoare, Ci-al libertăţii sfânt luceafăr, aşteaptă-l până el răsare… Şi-atunci, în ziua-aceea mare, când va pieri a ta robire, Când toate-ţi vor cânta iar vesel, strălucitoarea ta venire, Când o durere seculară, ce-a ros voinţa ta supremă, Sfărma-se-va şi fi-va dusă, în foc cu flacără eternă, Ce arde pentru totdeauna, durerea unei vremi trecute, Şi redeschide-o altă cale, spre biruinţi nebănuite. Atunci va fi adevărata şi veşnica-ţi eliberare, Din locul suferinţii crude şi al prigoanelor amare… Atunci va fi momentul ultim, când vei scăpa iar din robie, Iar revenind din nou voioasă, să te-alipim pentru vecie. Şi nu mai fi-va *atunci putere şi nici voinţă omenească, Care să-ţi stingă fericirea, voind din nou să te răpească… S-or prăbuşi în faţa noastră, întreaga poftă necurată, Ce îndrăzni-va să-ţi răpească, viaţa ta nevinovată… Şi-n clocote de răzbunare, Carpaţii tăi s-or ridica, Şi-or face zid de apărare, de nepătruns în faţa ta…

246

Că eşti a noastră pe vecie, şi noi ţi-am suferit durerea Şi-am răzbunat şi răzbuna-vom, pe-acei ce-ţi tulbură tăcerea. Şi nu mai fi-vei de acum, sub stăpânirile străine, Spre-a-ţi chinui fiinţa-ţi tare, sub asupririle haine… Dar pân-atunci tu fii vitează, în vis transform-a ta durere, Şi-aşteaptă ca întotdeauna, momentul de reînviere… Nu te uita la suferinţa-ţi, ce-ţi soarbe zi cu zi fiinţa, Nu te încrede că putea-va să-ţi fie nimicită viaţa… C-atâtea inime române, puternic bat în pieptul tău, Şi te-a-nzestrat cu nemurire nebiruită Dumnezeu. Nu te gândi că eşti răpită şi aruncată iar în chin, Şi că paharul suferinţii, din nou acuma este plin. Că un neadevăr amarnic, îţi înăspreşte-a ta durere, Şi îţi distruge-a ta dorinţă puternică, spre eliberare… Aşteaptă ceasul mântuirii, prin rugăciunea-ţi creştinească! Nu-ţi pierde deci nădejdea vie şi limba ta cea strămoşească!… Că tu n-ai fost acum răpită şi dusă de lângă a ta mamă, Care-ţi aşteaptă iar venirea şi-a cărei voce te recheamă… Ci tu faci parte din aceeaşi bogată Românie Mare, Şi tu având mereu acea credinţă în biruinţa viitoare… (1941)

ADIO Adio ţie, dulce primăvară, Ce-ai înflorit în pragul vieţii mele, Şi flori mi-ai presărat în a mea cale, Când eu, copil eram odinioară!… Adio ţie, cântec din chimvale, Duet, ce ai făcut ca să dispară, Durerile-ale lumii din afară, Ce le-necai cu sunetele tale! În van fiinţa mea acum te cată,

247

O, vis frumos, ce te-am visat odată Şi care astăzi tu ai dispărut! Ori unde plec, mă cheamă amintirea, Ori unde-ascult, aud cum toată firea, Şopteşte-a ta poveste de demult… (1941)

REVINO Revino noapte, cu a ta-ncântare, Cu-a ta eternă vrajă de amurg, Acuma când pâraie-ncete curg Şi umbre se aştern în depărtare! Când spre câmpie toate lin se scurg Şi totul se găteşte de culcare, Revino noapte, cu a ta*ncântare, Povestea unei zile să mi-o strâng!… Şi în a-tot-eterna ta tăcere, Să gust a infinitului plăcere, Să dorm visări, să zbor spre nemurire, Să scap dintru a trupului*nchisoare, Să mă ridic mai sus, mai sus, spre soare, Cântând sublima mea dezmărginire… (1941)

DUMNEZEIRE Acum când totul lin adoarme şi e cuprins de o tăcere, De o singurătate care, transformă firea-ntr-o părere, Când sferele îndepărtate, încet coboară-nspre pământ, Când pretutindeni se aude al nemuririi cântec sfânt, Acuma, Creator Sublime, hotarul mic al minţii mele,

248

Se-ntinde tot mai mult în spaţiu, ca să-nţeleagă toate-acele Creaţiuni nemuritoare, prin Tine, din nimic, făcute, Şi toate operele Tale, văzute mult şi nevăzute… Se-nalţă Doamne-a mea gândire, tot mai departe de la mine, Şi zboară tot mai slab în haos şi se îndreaptă înspre Tine, Voind să-Ţi ştie, să-Ţi cunoască, eterna Ta a-tot-putere, Ce mişcă toate, prin nimica, purtându-le spre re-nviere… Însă cu cât mă-nalţ spre Tine, spre-a-mi crede toate luminate, Cu-atâta Tu devii mai mare, şi-a* Tale taine-ntunecate… Tu eşti întregul, conduci totul, în spaţiu-ntocmai ca pământul, Tu eşti ideea, Tu eşti fapta, prin Tine s-a născut Cuvântul… Tu eşti nemărginitul haos, în care peste-ntunecime, Reverşi eterna Ta căldură, de care lumile sunt pline, Reverşi eterna-Ţi bunătate şi-a Ta creare de lumină… Tu eşti furtuna-ngrozitoare, eşti bolta clară şi senină, Eşti totul, Doamne, şi din toate, o firmitură de-o să iau, Găsesc în ea, oricât de mică, puterea unui Dumnezeu… Cuvântu-ţi e dezmărginire, prin el e tot ce-i mărginit, Iar mărginirea Ta sublimă, se-nalţă spre dezmărginit… (1941)

DE PROFUNDIS Din adâncimi fluide, reînviaţi acuma, Figuri, odată triste, d-eterni rătăcitori, Voi, care pe întinsuri de ape, întruuna, Aţi dus o viaţă crudă, de mări stăpânitori. Reînviaţi acuma din iadul vostru negru, Unde-aţi plecat să duceţi un trist sinistru vis, Fără de cânturi sfinte şi făr*de marş funebru, Îndepărtaţi cu groază de-al lumii paradis. Sfărmaţi într-o minută, ne-ndurătoarea moarte, Şi reveniţi în umbre, în taină pe pământ, Rugaţi zefirul dulce prin lume să vă poarte,

249

Apoi să vă rentoarcă, l-al vostru mut mormânt. Veniţi ca să revedeţi ce aţi lăsat în urmă, Un vis, fără odihnă, ce voi l-aţi părăsit, Cum fiecare-ntr-un necunoscut îşi scurmă, Ideal din umbre şterse, ce duc înspre sfârşit. Voi aţi plecat să duceţi o viaţă infinită, Un vis tăcut şi negru unde v-a aruncat, Natura nemiloasă-n pornire răzvrătită, Mormânt în ape mute şi-ntinse v-a săpat. În urma voastră, însă, voi aţi lăsat o lume, Ce veşnic se frământă-ntr-un gol făr*de-nceput, A voastră amintire şi-al vostru sacru nume, În volbura uitării, de mult au dispărut… Apoi să vă reîntoarceţi, să rechemaţi sfârşitul, Ce l-aţi zdrobit în drumul venirii spre pământ, Şi să dispăreţi iarăşi, spre-a retrăi trecutul, În liniştea eternă a negrului mormânt… (1940)

GLOSSA Veniţi în loc făr*de durere, p-eterna cale-a fericirii, Veniţi în sferele tăcerii şi în izvorul nemuririi! De ce mai staţi în lumea asta, întruna în întunecime, În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline, Trăind o viaţă aparentă, în încordarea ei supremă? De ce urmaţi mereu cărarea, ce duce-n negura eternă? Ieşiţi din locul rătăcirii şi din ascunsa lui durere, Veniţi pe calea fericirii, veniţi, în loc de re-nviere!… O, nu vedeţi cum se frământă atâtea valuri furioase, Şi se izbesc de stânca vieţii, în clocote prăpăstioase? Nu vă simţiţi puterea voastră, cum scade-n faţa lor când vin, Cum temeliile se surpă, treptat, căzând în adâncimi? Nu auziţi deloc ecouri, venind încet din depărtare?…

250

Sunt strigătele vieţii voastre, care mereu îşi cer scăpare. Plecaţi urechea-n zbor de vânturi, ce vin din plaiul nemuririi, Veniţi în loc făr*de durere, p-eterna cale-a fericirii. De ce nu-ntoarceţi înainte, privirea voastră tulburată, Spre a vedea întunecimea, în care viaţa vi-i scăldată? Priviţi cum zările, întruna de nouri grei acoperite, Apasă tot mai mult asupra fiinţei voastre rătăcite! De ce mai staţi aicea unde, nimic viaţa n-o încântă, De ce suflarea voastră rece, spre depărtări nu se avântă?… Lăsaţi locaşurile negre, a*rătăcirii şi-ale urii, Veniţi în sferele tăcerii şi în izvorul nemuririi!… Acolo este paradisul, izvorul de simţiri reale, Unde răsună întruuna, psalmodieri patriarhale… Acolo este nemurirea şi locul de reînviere… Şi cât de dulce-i fericirea, precum şi chinul în tăcere… Să cânţi eterna bucurie, în scânteierea aurorii, Să plângi durerile tăcute, în lina încântare-a serii. Când ştiţi că se mai afl-o lume, reală fără de suspine, De ce mai staţi în lumea asta, întruna în întunecime… De ce nu părăsiţi noianul, din zarea voastră-ntunecată, Şi să plecaţi înspre lumină, pe calea cea adevărată… Şi să veniţi acolo unde nu este nici o întristare, Ci o aceeaşi fericire şi-acelaşi vis fără hotare? Că fericirea nu-i lumină scăldată în furia mării, Ci ea e-o umbră rătăcită, în spaţiul mare al tăcerii… De ce-o mai aşteptaţi zădarnic, între pierdutele ruine, În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline?… Veniţi ca să vedeţi cum urcă, într-o tăcere absolută, Atât de tainic şi de dulce, pe calea cea necunoscută, Zeiţa visurilor line, a fericirilor reale, Ce-şi cântă nemurirea sfântă, pe culmile patriarhale! Apoi cum ea încet se lasă în depărtări, de-apus răpită, Lăsând în urma ei uitată, aceiaşi linişte vrăjită… De ce mai staţi aicea unde, nici o strigare nu vă cheamă, Trăind o viaţă aparentă, în încordarea ei supremă?… Acelaşi soare încălzeşte, atât pe spin cât şi pe floare…

251

Dar mult mai dulce e a florii, mireasm-atât de-ncântătoare... Acelaşi drum urmează toţii, în faţa tuturor e viaţa. Dar unii merg numai-n lumină, iar ceilalţi toţi păşesc prin ceaţă… Lumina veşnic străluceşte, pe culmile urcate-n soare, Iar ceaţa tot mai mult umbreşte potecile rătăcitoare. În loc să vă-ndreptaţi spre soare, a cărui voce vă recheamă, De ce urmaţi mereu cărarea, ce duce-n negura eternă?… …O, vis, izvor de fericire, prin tine se renaşte-o lume, Ce nu cunoaşte suferinţa, trăind pe-ncântătoarea-ţi culme! Ai fost creat din nemurire şi ea din tine izvorăşte, Prin tine moare realitatea şi-o altă viaţă încolţeşte… În mrejele-ţi fermecătoare, această lume o recheamă Şi spre ascunsa-ţi fericire, şopteşte veşnic, o îndeamnă… Când se aude vreo strigare de-ntunecata ei cădere: „Ieşiţi din locul rătăcirii şi din ascunsa lui durere!” Ea-ntoarce-a ei privire oarbă şi-urmează calea înainte, Spre-aceeaşi ţintă şi menire, viaţă fără de cuvinte… Îndeamn-o tu, poate prin tine, vedea-va ea tot adevărul, Şi toţi veni-vor înspre tine şi regăsi-vor iar izvorul Al nemuririi-al fericirii şi-al vieţii fără suferinţă, Că ei, în culmea rătăcirii, pierdutu-şi-au a lor credinţă… Deci pleacă-n drumul lor amarnic şi astfel strigă-i din durere: „Veniţi pe calea fericirii, veniţi în loc de renviere!…” Veniţi, pe calea fericirii, veniţi în loc de renviere!… Ieşiţi din locul rătăcirii şi din ascunsa lui durere!… De ce urmaţi mereu cărarea, ce duce-n negura eternă, Trăind o viaţă aparentă, în încordarea ei supremă, În foc cu flăcări nevăzute, în bucurii de neguri pline, De ce mai staţi în lumea asta, întruna în întunecime?… Veniţi în sferele tăcerii şi în izvorul nemuririi, Veniţi în loc fără durere, p-eterna cale-a fericirii!… (1940)

252

SCRISOARE De ce nu vii din depărtări, Pe plaiurile ţării, De ce nu vii ca să visezi, În sferele tăcerii?… Să vii atuncea pe la noi, Când este primăvară, Când lunca se îmbracă-n flori, Iar bolta este clară! În miez senin de vară iar, Să vii din nou pe plaiuri, Să vezi, cum se înşiră lin, Comoar-acestor raiuri!… Apoi să vii din nou pe-aici, Să vezi cum plâng salcâmii, Când frunza-i ruginită-n vii, Şi când jelesc bătrânii!… Când luna se ridică trist, Peste natura moartă, Şi cum prin-ncremenite lunci, Ale ei raze-şi poartă. La noi e ţară de poveşti, De visuri împlinite, De amintiri de prin trecut, Ce au rămas vrăjite… La noi să vii ca să asculţi Melancolia serii, Când luna se ridică lin, Prin umbrele tăcerii. (1940)

PRIN VãI 253

Prin văi răsună lung tălăngi, Ce se cobor la vale, Cântări de fluier se aud Doinind încet a jale… Amurgul se relasă lin, Pe văile-adormite Iar umbrele tot cresc mereu, În hainele cernite. Apoi, târziu de tot, din văi, Se urcă întruuna, Spre bolta lină de cristal, Tot mai încet şi luna… (1940)

SONET De ce rămân cu inima-ntristată, Atuncea când privesc în pragul serii, Cum se îndepărtează lin cocorii, De-această ţară binecuvântată?… De ce îmi pierd privirea-n fundul zării, Şi urmăresc îndurerata ceată, Cum spre necunoscut încet se-ndreaptă, Pierzându-se în bolta depărtării?… Iar în grădină, plopii din cărare, Atunci când plâng cu frunze vestejite, Ce se desprind de creanga ce le poartă, De ce scăldat mi-e sufletu-n durere, Iar clipele îmi par nefericite, Şi fericirea, mi se pare moartă?… (1940)

254

AMURG Ca într-o mare de smaralde, de pietre scumpe, de argint, Apune soarele ca focul, se lasă-ncet şi strălucind… Iar zgomotele zilei, imnuri a*muncii fără de răgaz, Se sfarm*întocmai cum se sfarmă de stânci năprasnicul talaz. O linişte de-nmormântare, se lasă-ncet ca în neştire, Iar viaţa veselă a zilei devine-acum o fericire… Sub nuci bătrâni de lângă case s-aprind iar focuri aurii, Şi razele tremurătoare se frâng pe feţe de copii. Ca o perdea fermecătoare, a nopţii întunericime, Se lasă-ncet, pe nesimţite, ca o suflare fără urme… Iar luna, în singurătate, se urcă tainic şi frumos, Cum urcă treptele măririi, un chip viteaz şi maiestuos… Din depărtarea fermecată, s-aude ca o rugăciune, Un glas de fluier care cântă, un cântec de amărăciune… La trilurile plângătoare, ce par a fi chemări de moarte, Ecoul, tot aşa de jalnic, răspunde tainic, de departe… (1939)

CÂNTECUL SINGURãTãŢii Ca o perdea sinistră, venită de departe, Lăsată peste dealuri, păduri şi pe câmpii, Aşa şi tu, eternă, de mult singurătate, Lăsată eşti pe visul unei copilării… Lăsată eşti de-a pururi, de-o mână fermecată, De-o mână-ucigătoare, de pe acest pământ, Din cupa ta de umbră, suflare nevăzută, Reverşi în fericire, tristeţe de mormânt. În van răsună dealul şi cântă păsărele,

255

În van… pădurea verde, se zbuciumă uşor, Că haina ta din visuri, cusută-n fir, de iele, Înveşmântează viaţa întocmai ca un nor. În liniştea lăsată de umbra ta de moarte, În visurile tale, pierdute în etern, O fericire mută, ascunsă se renaşte, Plăceri încântătoare, tăcute se aştern. Sunt visurile vieţii, sunt visuri netrăite, Care-n singurătate, încet, încet revin, Iar oamenii cei veseli le-nchipuiesc plăcute, Pe când nefericiţii-ncărcate cu venin… Iar eu, când trist odată, când vesel, sunt tot singur, Aş vrea o altă viaţă şi, nu un vis etern… Dar când gândesc că viaţa, nu e decât un tremur, Singurătate lină, pe tine te rechem… (1939) MOARTEA LUI IiSUS Cu faţa blândă, obosită Şi plină de sudoare multă, Mergea Iisus, suind Calvarul, Să împlinească „zisa” sfântă. Şi sub povara grea a Crucii, Sub lovituri, ajunge sus, Iar fariseii cei făţarnici Batjocoresc dur pe Iisus. Şi locul jertfei-i plin de oameni Ce spre Golgota mereu vin, Privind cu ură pe Hristosul, Ce cu blândeţe stă la chin.

256

Cu ochii-n sus, Iisus se roagă, La Tatăl-Său cel Creator, Să ierte pe acei din juru-I, Ce răstignirea lui o vor. Dar iată-L, răstignit pe Cruce, Înconjurat de doi tâlhari, Sub răcnete-nspăimântătoare Şi pironit cu ţinte mari. Ei cu oţet îl adăpară, Cu suliţele L-au împuns, Punând inscripţie deasupra, Pe care scriseră: „Iisus”. ………………………… Dar, deodată-n miez de noapte, Cutremurele s-au pornit… Cu capul, aplecat în faţă, Iisus Hristosul, a murit… Catapeteasma sus la templu, În două ea s-a despărţit, Iar morţii, duşi în cer deapururi, În lumea asta au venit. Şi fariseii fug spre templu, Mulţimea ţipă fără rost… -„Cu-adevărat, - strigă sutaşul,Lui Dumnezeul Fiu, El a fost!” (1938)

TOAMNã

257

Stau trişti acum copacii în grădină, Natura pare bolnavă de mult, Şi glasul buciumului de la stână, Zadarnic vreau acum să-l mai ascult… Iar crengile par noaptea reci fantome, Pe jos zac biete frunze vestejite… De păsări ce-s plecate-n altă lume, Stau cuiburile goale, părăsite… Prin lunci pustii şi făr*de floricele, Călătoreşte aprig straniul vânt, Şi prin pădurea moartă, păsărele, „Sosit-a toamnă, -zic- iar pe pământ”… (1938) MAMã O, mamă sfântă, mamă dragă, Tu eşti cinstită-n lumea-ntreagă… Al tău sfânt nume proslăvit, De toată lumea e iubit. Tu mamă ai născut pe Iisus, Care apoi s-a-nălţat sus, Iisus cel bun, nemuritor, Al lumei-ntregi izbăvitor… Tu stai în prag şi mereu plângi, Când mor ai tăi copii plăpânzi, Apoi te ştergi cu o năframă… O, nu mai plânge, dragă mamă!… (1937)

258

PASTEL O noapte lină, cristalină, Se lasă peste-ntregul sat… O melodie prea senină, În noaptea ast*am ascultat. Deodat-o linişte-ntrerupe, Al cântecului farmec, vis… Iar luna sus, din cer priveşte, Spre adormitul paradis… (1936) FINAL Ştiu, că-ntr-o zi n-am să mai fiu, decât o mână de ţărână, prin care-şi va scurma o râmă, cărarea ei înspre pustiu… (1944)

CREIONĂRI

259

CÂND VOM CUCERI UNIVERSUL?

„Generaţiilor noastre de mâine” Iată, cu adevărat, o întrebare care interesează, nu numai pe oamenii de ştiinţă ci şi pe acei ce sunt străini de cuceririle înfăptuite în lumea tainelor naturii. O întrebare care nu e sortită ca peste câteva decenii, să treacă în grupa problemelor banale, ci e o chestiune de care ar depinde formarea unui hotar între două ere uriaşe în istoria omenirii. Prin ea s-ar hotărî soarta, nu numai a speciei umane, ci şi a altora, atât de diferite şi existente în lumi depărtate. La ea ar alerga şi învăţatul specialist, ca şi omul obişnuit, că oricine, în momentul rezolvării acestei întrebări, ar face parte dintr-o aceeaşi specie comună, ce a învins una din cele mai mari piedici care ne-a închis calea înspre necunoscut. Apoi, în definitiv, cine nu ar dori ca, în călduroasele luni de vară, în loc să meargă, la Sinaia sau la Mare, să tragă o raită fugară pe suprafaţa moartă a Lunii, sau în lumile însufleţite ale celorlalte planete mai apropiate de noi? Sau cine nu ar vrea să înceteze o dată frământările care persistă încă în lumea noastră din cauza lipsei de spaţiu, printr-o emigraţie uriaşă în univers, în urma căreia specia umană să-şi câştige şi loc de vieţuire şi dominaţie asupra celorlalte? Şi care om de ştiinţă, obsedat de numărul redus de cunoştinţe, culese numai de pe planeta noastră, nu ar dori o evadare a studiului său şi în alte sfere necunoscute? Totuşi, de atâtea veacuri de când aceste întrebări chinuiesc mintea muritorilor ca noi, nu s-a găsit un răspuns îmbucurător şi mai exact, în această privinţă. Cu toţii au analizat problema, dar nu a rezolvat-o nimeni. Şi omul de ştiinţă a înşirat calcule şi scriitorul a aşternut rânduri pe hârtie, dar nu s-a găsit calea cea mai bună. Ar fi o victorie de proporţii incalificabile. Atunci când forţele neştiute ale necunoscutului vor fi sub puterea noastră, când tainele care astăzi trec de limitele imaginaţiei noastre vor deveni simple fapte curente, când planeta noastră va fi un simplu glob de tină părăsit şi când ştiinţa Astronomiei de acum, aproape imaginară, va constitui un studiu foarte pozitiv, numindu-se „Astrografie”, atunci noi nu ne vom mai numi pământeni, ci „Universalieni”, iar dispariţia noastră,

260

acum aşa de bine prevăzută, s-ar anula complet şi Universul, nemărginitul haos de astăzi, ar deveni simpla noastră patrie. Dar, până atunci? Până atunci, suntem nevoiţi a părăsi imaginaţia noastră atât de îndrăzneaţă, a ne privi pe noi ca pe nişte simpli oameni primitivi în această problemă şi înainte de a ne veni sfârşitul, de la care nu putem face excepţie, să ne mai aruncăm, pentru câteva clipe, privirea, cu realism, asupra întrebării de mai sus: Când vom cuceri Universul? O întrebare căreia, până acum, îi putem răspunde în două moduri: Primul, cu mult îmbucurător, îl vom da afirmativ, gândindu-ne la continua perfecţionare a Rachetei cosmice. Nu e momentul de a da acum o descriere amănunţită a ei, deoarece fiecare din noi îi cunoaşte principiul funcţionării, gândindu-se la mişcarea ce o face îndărăt o armă de foc, atunci când este trimisă cu putere în afară proiectilul din ea. Cu toate că racheta e constituită cu sute de ani înainte de apariţia Creştinismului, totuşi şi astăzi ea se află în aceeaşi stare primară, neputând fi încă utilizată cosmic. La ora actuală se lucrează mult asupra ei, deoarece ea rămâne a fi singura noastră nădejde de a ne aventura, cu ea, în necunoscut. După astfel de cercetări, specialiştii mondiali au stabilit că racheta, spre a putea fi întrebuinţată în a ne realiza visul nostru, mai are nevoie de trei perfecţionări, simple la vedere, dar foarte greu de îndeplinit şi anume: -primul-existenţa unui oţel foarte dur faţă de cel de acum, spre a putea învinge toate forţele cosmice pe care le-ar întâlni în drumul ei vertiginos; -al doilea, este existenţa a unui înveliş protector împotriva razelor ultra-violete care, dincolo de atmosfera noastră, domină; -al treilea, ar fi să se găsească un combustibil dens, care să degaje o cantitate foarte mare de gaze în raport cu greutatea rachetei, relaţie care, până azi, nu s-a rezolvat încă favorabil. Dar ne mai gândim şi la legile firii, ce nu pot fi vreodată încălcate. Pornind de la această constatare, ajungem la cel de al doilea mod de a răspunde întrebării noastre principale de la început, la un răspuns care ne dărâmă toate speranţele noastre, şi prin care se hotărăşte, unilateral, soarta noastră pe acest glob: Universul nu va fi cucerit niciodată!… Niciodată... Un cuvânt simplu, dar cu consecinţe uriaşe, în ceea ce priveşte problema noastră. Un cuvânt care, rostit acum, în vremurile acestea, în care atâtea descoperiri şi previziuni pecetluiesc destinul tragic

261

al tuturor eforturilor noastre, ne cutremură. Prin el, cădem pradă necunoscutului ce ne aşteaptă, prin el, legile firii îşi spun cuvântul lor fatal, prin el, ideea unei victorii a omenirii se preschimbă într-un simplu eveniment al unei morţi reale. Şi de ce toate acestea? De ce oare ştiinţa nu ar putea învinge această răscruce, aşa cum a învins şi atâtea altele, până acum? De ce nu am putea dezlega şi această mare taină a lumii, aşa cum am dezlegat nenumărate în istorie? Iată câteva întrebări, la care s-ar mai putea adăuga încă multe altele, dar la care vom fi nevoiţi a răspunde că Natura îşi are legile ei, ce nu pot fi încălcate. A ne abate de la ele, înseamnă a o distruge, a nu mai exista nici noi. Dar, aşa ceva nu se poate, deoarece tot ea a orânduit totul în aşa fel, încât nici un muritor să nu se poată împotrivi acestor legi. Deci ea ne stăpâneşte, noi ne supunem şi astfel, suntem „sclavi” şi nu „regi” ai ei. Deci despre indestructibilele ei legi, ele sunt multe şi, după ce am surprins existenţa de sus mai putem să spunem că şi cucerirea Universului este subordonată unei legi a firii, pe care nu o putem încălca. Universul trebuie să creeze şi nu să fie stăpânit de creaturile lui. Şi acest lucru îl putem observa şi în lumea lumilor înconjurătoare, în care ne privim ca într-o oglindă, atât trecutul, cât şi viitorul nostru. Astfel, de ce Marţienii preferă moartea, în loc să învingă forţele necunoscutului şi să se avânte spre alte lumi salvatoare? Dacă ar fi să credem că ei au o civilizaţie înapoiată, nu putem afirma acest lucru, deoarece ar fi împotriva evoluţionismului universal, ca o lume cu o aşa de mare vechime, să nu aibă un grad superior de dezvoltare. Chiar dacă ne gândim la micimea planetei lor, deci şi la media de vieţuire a marţienilor, precum şi la condiţiile geografice de acolo, suntem nevoiţi să admitem că ei au, la ora actuală, un nivel de civilizaţie superior celui de pe pământ. Existenţa acelor uriaşe canale duble o dovedeşte cu prisosinţă. Dar să ne gândim mai departe, la acele planete imense, care populează, cu miliardele, Universul, cu perioadele lor, colosale, de rotire, pe care s-au putut afirma civilizaţii, ajunse la grade extraordinare de dezvoltare, civilizaţii, de care ar fi trebuit să ne dăm seama, sau să fi ajuns, măcar una, până la noi Iată întrebări şi răspunsuri, care întăresc şi mai mult părerea noastră. Cu cât ne adâncim mai mult în necunoscut, cu atât acesta rămâne mai necunoscut.

262

Pentru noi şi pentru toate lumile inteligente din Univers, tuturora, fiindu-le determinantă o aceeaşi lege cosmică universală. Iată-ne, astfel, izolaţi, singuratici, neputincioşi de a salva şi pe alţii, sau noi să fim salvaţi, de a realiza o colaborare şi un colectivism universal. Suntem supuşi unei noi legi a naturii, în care se oglindeşte destinul vieţii din cosmos, că o lume izolată se naşte, trăieşte şi moare singură, pe când o alta, dominantă în Univers, şi-ar putea crea o nemurire. Haosul este infinit, totuşi, în el, nu există nemurire, ci doar cicluri perpetue. Astfel, putem spune clar: Universul nu va fi cucerit niciodată! Nici de noi, nici de o altă civilizaţie extraterestră. Niciodată o lume vie din spaţiul cosmic, nu va putea şti de existenţa unei alteia. Niciodată haosul cosmic nu va permite ca prin el, să se poată întinde o mână, de la o civilizaţie, către o alta. Niciodată viaţa unei lumi nu se va contopi cu viaţa alteia, într-o dezvoltare comună. O veşnică izolare ne va despărţi pe toţi, pentru totdeauna… Iar atunci, când pumnul uscat al morţii va bate la porţile lumii noastre, când imaginea hidoasă a ei va apărea la orizontul nostru albastru, când pământul va deveni scena pe care turneul evoluţionismului universal va juca una din îngrozitoarele sale tragedii, zadarnic vom bate şi noi, plini de groază şi de disperare, în zidul imaterial al necunoscutului, zadarnic vom cere ajutor prin privirile noastre îndreptate înspre cerul înstelat, zadarnic ne vom uni cu toţii într-o putere comună în a ne salva, zadarnic lumile din jur ne vor privi, poate, cu milă sau curiozitate, după care ne vor acoperi cu uitarea, zadarnic vor fi toate, deoarece natura, Universul, şi-a înfăptuit acţiunea legilor sale la fel ca şi pe alte numeroase lumi. O natură care nu simte, nici milă, nici pe alţii. Cât despre noi, noi va trebui, atunci, să ne supunem, să înţelegem, şi să ne retragem pumnul cu care am tot bătut până acum în poarta necunoscutului şi la care ne-a răspuns, doar ecoul. (1941) PROBLEMA BIOLOGICÃ PE PLANETA MARTE E seară. Umbrele amurgului se revarsă tot mai lungi peste câmpii. Tăcerea devine din ce în ce mai profundă şi în timp ce astrul radios al zilei dispare, foarte mulţi dintre noi ne exprimăm poetic: „Soarele se lasă în împărăţiile sale de azur!”, nedându-ne seama că prin aceste spuse

263

sentimentale, afirmăm un mare neadevăr. Adică nu-i tot poetic, ba încă suntem de acord să credem că e cu mult mai frumos şi demn de exprimat acest moment al apusului de soare, într-o altă formă, mai aproape de adevăr şi mai înălţătoare, gândindu-ne că enormul balon care ne poartă în neant îşi întoarce această parte a lui în cealaltă parte a cerului, lăsând în urmă un infinit de lumină şi viaţă şi intrând în altul, de umbră şi de vis. Iar noi, sărmani atomi de materie vie, suntem întorşi în aparenţă încet, spre această parte de cer care, pentru toţi, e închipuită - fireşte tot poetic - ca o boltă enormă din umbră, presărată cu mii de luminiţe mici. Să ridicăm privirea în sus şi să cugetăm câteva momente şi îndată ne vom da seama că mult mai poetic este a ne imagina infinitul în toată măreţia lui, decât să admitem închisa boltă a anticilor, pe care spiritul creator n-o putea străpunge. Să ne gândim numai la o singură steluţă, să-i cunoaştem numai puţin povestea şi atunci vom şti ce înseamnă nemărginire, ce înseamnă Divinitate şi ce însemnăm însuşi noi. Să sfărâmăm, pentru câteva momente neagra carapace a materialismului, să părăsim, câteva clipe, această lume egoistă şi vanitoasă, şi conduşi pe aripele îndrăzneţe ale imaginaţiei noastre să zburăm în infinit, prin abis, spre adevăr… În adâncimile nemărginite ale cerului, vedem adeseori o stea mică, roşie, sclipind în lumini slabe. E Marte. E planeta care a format, în veacul anterior şi acesta, obiectul cel mai important al discuţiilor astronomilor. E corpul ceresc în care se oglindeşte viitorul nostru, e scena pe care evoluţionismul universal îşi joacă ultimul act al teribilei sale drame. Nu vrem, în rândurile de mai jos, să dăm o descriere minuţioasă a acestei planete, ci, în câteva cuvinte dorim să expunem o problemă care ne-ar interesa întrucâtva, nu numai din motive materiale, ci şi spirituale. Nu e vina noastră dacă suntem străini de cruciadele îndrăzneţe, întreprinse de această ştiinţă destul de veche, dar şi de necunoscută, care este Astronomia şi mai ales de către actuala ei ramură biologică, deoarece mediul nostru înconjurător, situaţia de azi a lumii, nu ne-a permis aşa ceva. De la început ţin să atrag atenţia că Problema biologică de pe planeta Marte nu e un caz unic în tot universul şi astfel merită câteva momente de a o cunoaşte ca pe o simplă curiozitate, ci ea este atât de simplă pentru acel care o cunoaşte, atât de răspândită pe toate frânturile de lumină de pe cer şi atât de demnă de a o şti puţin, nu pentru viitorul nostru, ci pentru interesul generaţiilor viitoare. Această problemă s-a născut treptat, ascunsă de urechile lumii, prin

264

nenumăratele observaţii, făcute în tăcutele nopţi senine. Astăzi, e un lucru incontestabil că această planetă a avut pe ea o dezvoltare de fiinţe superioare. Preludiul ipotezei l-au deschis desenele „geografice” ale lui Fontana şi Cassini, dintre care numai cele ale ultimului au o importanţă mai mare, deoarece primul le-a făcut cu o lunetă defectă. Mai târziu, Maraldi a găsit la poli două pete albe, pe care le-a observat că, într-un anumit timp, ele dispar, dar nedând nici o explicaţie. Cel ce a lămurit acest fenomen a fost Herschell, care, după numeroase observaţii, a afirmat că cu cât un pol se înfundă mai adânc în umbră, cu atât şi calota ia proporţii mai mari, în timp ce calota cealaltă, a celuilalt pol, fiind în lumină, dispare. Din acestea a dedus că albele calote polare nu sunt altceva decât enorme gheţuri, care se topesc succesiv cu venirea căldurii, de la un pol la altul. Un alt fapt care a contribuit la aflarea sus numitei chestiuni a fost acela al feţelor mai deschise şi mai întunecate, observate pe faţa planetei şi pe care unii, printre care a fost şi Herschell, le-au socotit drept oceane şi continente, iar alţi, în frunte cu Schrötter, au luat petele mai închise drept nişte nori mai voluminoşi. Pentru lămurirea acestei chestiuni, mulţi astronomi, părăsind calotele polare, s-au apucat să facă un planisfer al lui Marte, cât mai precis, dintre care cel mai reuşit a fost acela al lui Beer şi Mädler, la care s-a lucrat zece ani. Această hartă e cât se poate de importantă, unde mările, oceanele şi continentele au luat numele celor mai mari astronomi ai pământului şi prin care s-a tras definitiva concluzie că asemănările geografice şi cosmografice dintre Pământ şi Marte sunt uimitoare. Totuşi, nemulţumiţi şi cu această hartă, făcută numai cu ajutorul ochiului liber, astronomii au recurs mai târziu la mijloace micrometrice, care ofereau avantajul de a reda în desen, cu cea mai mare precizie, poziţia diferitelor puncte de pe suprafaţa unui corp ceresc. Acel care a aplicat primul această metodă la studiul planetei Marte a fost Schiaparelli, directorul Observatorului din Milano. Astfel, după o serie de cercetări efectuate în 1877, el dă la iveală o hartă cât se poate de importantă, unde, pe lângă alte probleme destul de valoroase, ea redă, pentru prima oară, acel sistem, acea reţea alcătuită din linii perfect drepte, pe care marele astronom italian le-a numit canale. Lucrul acesta produse o neînchipuită impresie în lumea astronomilor, mai ales când Schiaparelli, pe lângă că mai descoperă un număr mai mare de canale, mai observă şi importantul fapt că, în anumite perioade, unele

265

canale se dedublează, succesiv într-o emisferă şi cealaltă. El măsură pe unele din ele şi ajunse la rezultatul că cele mai lungi au dimensiunea de 5000 km, fiind largi până la 120 km. Ceea ce mai minunează, nu numai pe astronomi, cât şi pe întreaga lume, este şi faptul că două canale paralele, deşi fiind între ele o depărtare de 890 km, totuşi paralelismul lor e absolut uniform. La început, cu toţii au crezut că Schiaparelli a observat un simplu fenomen geografic; dar, mai târziu, cu cât rezultatele obţinute la marele observator se înmulţeau, cu atât şi mulţi alţi astronomi au fost de părere că la mijloc nu e altceva decât o iluzie optică. Astfel Maunder explica acest lucru prin tendinţa ce o are ochiul nostru de a completa spaţiul mic dintre două puncte apropiate, formându-se o linie continuă, tendinţă pe care o verifică cu copiii unei clase, în faţa cărora pusese Planisferul lui Marte, pe care canalele lui Schiaparelli erau înlocuite cu puncte şi pe care copiii le desenară pe caiet cu linii drepte, continue şi paralele. Alţii, în schimb, cum au fost Dreer şi Perotin, au susţinut acest fapt, iar unii au căutat chiar să le explice. Astfel, Fizeau le asemăna cu despicăturile ce se formează în gheţari. Penard le-a considerat ca fiind crăpături enorme de natură geologică, alţii că suprafaţa lui Marte, fiind nisipoasă, apele şi-au croit cu uşurinţă, căi lungi pe ea şi, în sfârşit, o mulţime de alte păreri care rămâneau însă absurde, deoarece în faţa tuturor ipotezelor se opunea extraordinara exactitate geometrică a lor. Cu toate acestea şi alţi astronomi descoperiră, după Schiaparelli, aceste linii, lucru care alungă credinţa că la mijloc nu e decât o iluzie optică. Şi explicaţia logică a acestui fapt întârzia mult. Lucrul merse aşa până în 1882, când astronomul Proctor publică în marea revistă americană „Times” un articol, prin care spunea că ciudatele canale de pe Marte nu pot fi decât artificiale, create de civilizaţia superioară a unor locuitori ce ar popula acest corp ceresc. Gândindu-ne numai la reputaţia acestei reviste şi ne putem da seama ce repede a fost împrăştiată în toată lumea această ciudată, dar minunată părere. Pe loc, întreaga lume astronomică s-a împărţit în două tabere: „canaliştii”, în care figura numai Proctor şi câţiva alţi partizani şi „anticanaliştii”, sub drapelul cărora se număra întreaga oaste a astronomilor lumii. Atacul începu imediat. Canaliştii primeau zilnic o enormă corespondenţă, violentă şi ironică, din partea anticanaliştilor, acuzând-i de fantezie şi copilărie, iar unul din ei, Green, a protestat energic pretutindeni, susţinând că în chestiunile serioase nu trebuie să fie amestecate şi glumele.

266

Surpriza însă a fost foarte mare când, întreaga falangă a anticanaliştilor văzu plină de uimire, că marele astronom francez, Flammarion, care stătuse, până atunci, pasiv, se dă de partea lui Proctor, cu bogate afirmaţiuni şi expresii, dintre care şi aceea că locuitorii de pe Venus ar crede că e o glumă să te gândeşti la artificialitatea reţelei de căi ferate de pe pământ? Treptat, treptat, grupuri de anticanalişti evadau zilnic şi se strecurau tăcuţi în tabăra canaliştilor, condusă cu izbândă de către Flammarion şi Proctor. Din acel moment, planeta Marte deveni lucrul cel mai comentat din toată lumea şi primii care au luat această ipoteză din turnurile observatoarelor au fost, fireşte, scriitorii. Totuşi, după câtva timp, un eveniment neaşteptat făcu pe „canalişti” să se prăbuşească de pe apogeul victoriei lor, spre care începură să năzuiască imediat anticanaliştii. În 1892, Pickering descoperi că reţeaua de canale nu este întinsă numai pe continente, ci şi pe acele locuri de o culoare mai închisă, numite oceane. Canaliştii, la început, nu prea credeau, dar, mai târziu au afirmat şi ei acest lucru. În schimb, ceilalţi au susţinut cu cel mai mare entuziasm acest aspect, fără a mai recurge la verificări. Tabăra lui Flammarion şi Proctor căuta să explice acest lucru, dar ecourile puternice de origine anticanalistă le acopereau glasul. Se părea chiar că au să învingă ei, când tot Pickering descoperi, mai târziu, că la întretăierea a două canale se află o pată mai închisă. Canaliştii se grăbiră iute să explice acest fapt. Totuşi, chestiunea rămase tot nelămurită. Atacurile diplomatice dintre cele două tabere, egale acum, continuă, dar din ele, nici o voce nu se ridică mai sus, spre a explica îndepărtatul fenomen. Trecură doi ani de la descoperirile lui Pickering, până se afirmă personalitatea lui Percival Lowel. Acesta era un astronom american, bogat, care îşi construi un observator propriu în pustiul Arizona, pe o înălţime minunată şi sub un cer veşnic senin. Din 1894 începu cercetările sale asupra planetei Marte. Munca lui fu uriaşă, înregistrând pe fiecare din cele aproape 200 canale şi observându-le, cu atenţie, mereu. Întreaga operă a lui Lowel se compune din trei volume: „Planeta Marte”; „Marte şi canalele sale” şi „Marte ca sediu al vieţii”. El afirmă artificialitatea canalelor şi explică întreaga serie de fenomene pe planetă, prin următorul fapt: reţeaua de canale observată e în legătură cu cei doi poli; când în emisfera nordică se topeşte calota glacială, apa vine prin canale şi înaintează până dincolo de ecuator, cu o viteză considerabilă. Atunci, deoparte şi de alta a canalului se formează două zone bogate în vegetaţie, lucru care explică dedublările observate de

267

Schiaparelli. Deci ceea ce vedem noi în cele două linii paralele nu este canalul acvatic propriu-zis, ci acesta se află între ele. Un acelaşi lucru se petrece la fel, atunci când se topeşte calota sudică, reţeaua de canale dedublându-se acum în această emisferă, în vreme ce în cealaltă, sosind anotimpul rece, cele două zone, paralele de vegetaţie dispar, iar în locul lor reapare una mai slab conturată, care e canalul propriu-zis. De asemenea el explică şi cele 186 puncte observate de Pickering la întretăierea a două canale, ele fiind centre importante de civilizaţie, aşezate acolo unde viaţa e mai puternică şi pe care el le numeşte „oaze”. Cealaltă problemă a lui Pickering, că reţeaua de canale se continuă şi în zonele mai întunecate, pe care Herschel le-a numit „mări”, Lowel o explică prin aceea că pe suprafaţa planetei Marte nu se găsesc mări şi oceane şi de aceea, în lipsa acestora, s-a construit acest sistem de irigaţie. Zonele mai întunecate sunt regiuni mai fertile, iar celelalte, mai roşcate, sunt nişte deşerturi asemănătoare cu Sahara de pe pământ. Acesta este, în rezumat, epocala operă a lui Lowel, o adevărată epopee a ştiinţei. Pentru argumentarea artificialităţii canalelor de pe Marte, el enunţă opt motivaţii puternice: -sunt în linie dreaptă; -mărimea lor uniformă; -sunt înguste; -caracterul dublu al unora din ele; -legătura lor cu calotele polare; -legătura lor cu oazele; -caracteristicile oazelor; -înfăţişarea sistematică generală a acestor canale şi oaze; Din artificialitatea acestora, rezultă că planeta Marte e locuită de nişte fiinţe destul de superioare în civilizaţie, lucru care se explică şi prin vârsta veche a acesteia. Superioritatea acestor locuitori o mai explică Lowel şi prin inventarea de către ei a unor maşini ingenioase cu care să propulseze apa şi să o conducă până dincolo de ecuator; dacă apa ar porni singură de la poli, ea nu ar ajunge, atât de repede şi de abundentă până aici. Ilustrul astronom trage, astfel, concluzia că planeta Marte e locuită de nişte fiinţe inteligente, care au dovedit un colectivism puternic şi au depus o muncă comună, pentru salvarea vieţii lor, aflată în pericol, din cauza dispariţiei treptate a apei de pe acest corp ceresc. Acesta este rezultatul cercetării începută de Lowel, prin care s-a lămurit o chestiune atât de interesantă şi de simplă. Prin apariţia sa, cele

268

două tabere de mai sus se uniră, spre a se afirma şi mai mult, prin efortul lor, aceste păreri atât de deosebite în domeniul astronomiei. Nu toţi au fost însă, de aceeaşi părere, ci unii „anticanalişti” mai îndârjiţi au atacat, în special, volumul al 2-lea al lui Lowel, apelând la o mulţime de pretexte, din care amintim numai două. Unii au spus că dacă Marţienii ar fi fiinţe inteligente, de ce au preferat să facă o reţea de canale drepte, care trec direct peste toate asperităţile terenului şi nu au ocolit unele înălţimi mai mari, rezultând, astfel o linie de canale mai sinuoasă. Alţii au afirmat că la o depărtare de soare de 240 milioane de kilometri, nu se poate dezvolta viaţa. Lowel, însă, a combătut cu dibăcie, în volumul al 3-lea, toate aceste atacuri. Problema fiind, oarecum, definitivată, planeta Marte începu să dispară din atenţia tuturor. Dacă la început ea apăruse ca ceva senzaţional, acum ea a devenit o chestiune banală. În puţine cuvinte, aceasta este întreaga evoluţie ştiinţifică, ce a ajuns la concluzia de mai sus şi care a ţinut aproape două veacuri. O concluzie importantă, deoarece datorită ei, astronomia şi-a creat o ramură nouă, pe acea biologică. E rândul nostru acum să spunem, tot în câteva cuvinte, unele păreri, prin care să caracterizăm acea rasă de fiinţe, ce trăieşte, în aceste momente, în agonie, la 94 milioane km. depărtare de noi. Până în prezent suntem neputincioşi de a le trimite ajutor, de a salva o specie conştientă şi, în special, de a salva de la pierire o civilizaţie atât de înaintată, care, în viitor, va deveni o ruină. Incontestabil că varietatea creaţiunilor biologice e infinită şi totuşi, e la fel de incontestabil că acestea toate depind de mediul în care s-au dezvoltat. Şi cum în univers, aceste mediuri sunt, la rândul lor, infinite, acestea explică varietatea vieţuitoarelor de mai sus. Având cunoscute trăsăturile mediului planetei noastre de mai sus, putem deduce în parte, caracteristicile fizice şi spirituale ale marţienilor, deoarece varietatea creaţiei universale constă din „forme” adaptabile sau, dacă nu, destructibile şi nu din „fond”, la baza căruia, peste tot se găseşte o aceeaşi materie, însufleţită de un acelaşi spirit. Cunoscându-se că planeta Marte are o masă mai mică decât acea a pământului, deci şi o atracţie gravitaţională redusă - un pământean greu aici de 60 kg. ar cântări acolo doar 20 kg. - se poate deduce că fiinţa conştientă de acolo va avea o masă mică de materie, fiind mai uşoară şi de o statură joasă. Anatomic, nu ne putem da seama de el, ci doar numai de unele parti-

269

cularităţi externe ale acesteia. Ca simţuri, are organul văzului mai dezvoltat decât al nostru, iar cel al auzului şi al mirosului sunt inferioare nouă, din cauza mediului atmosferic în care trăieşte. Dacă are poziţie verticală, lucrul acesta îl afirmăm, deoarece ne gândim că e o fiinţă superioară, constructoare de canale şi că trăieşte pe o planetă cu o gravitaţie mică. Analizând clima planetei, să nu ne pară curios că marţianul este acoperit cu un mic strat de păr, sau dacă nu e aşa, putem spune că el e înconjurat de animale asemănătoare celor hiperboreene de la noi. Şi tot de la climă, s-ar mai putea deduce felul lor de locuinţă, dar aşa ceva nu comentăm, deoarece civilizaţia lor actuală pare a fi mult superioară celei a noastre. Ca alimentaţie, marţianul este, în genere, vegetarian, lucru pe care îl confirmă suprafaţa planetei. Se pare că produsele de sinteză sunt foarte răspândite. Din punct de vedere spiritual, putem spune că marţianul are o astfel de zestre, superioară nouă. Puţinătatea materială, întinderea pustie a suprafeţei planetei, sistemul de aşezări postat de-a lungul canalelor, revărsările anuale, clima, cerul luminat de cei doi sateliţi şi o mulţime de alte cauze necunoscute nouă au contribuit la făurirea unei spiritualităţi deosebite, a unei viziuni abstracte, dezvoltându-se mult acea cunoaştere, numită de noi Metafizică. Ideea Divinităţii la ei a apărut cu mult mai devreme decât la noi şi credem că a fost de la început sub formă monoteistă şi care desconsidera, în parte, materia inertă. Doar starea actuală a planetei, poate, o fi determinat o afirmare a materialismului, din cauza unei veşnice lupte pentru acapararea ultimelor molecule de apă, indispensabile vieţii. Tot sub aspectul moral, mai putem presupune că în lumea marţiană predomină un colectivism puternic, un anumit socialism, creat din nevoia de a trăi. Acestea sunt, în puţine cuvinte, caracterizările noastre despre planeta Marte, făcute asupra timpului actual în care se găseşte acest corp ceresc. Cât despre trecut, credem că odinioară, viaţa pe Marte a fost cât se poate de fericită, cu toate că planeta e situată la 240 milioane km. de soare, o planetă pe care o populaţie, bogată în spiritualitate şi dispreţuitoare de materie, era necunoscătoare a urei, egoismului şi a răzbunării, trăind într-o lume ideală, neavând nevoie de a lupta pentru existenţă. Ce pitoresc trebuie să fi fost descrise fostele peisaje marţiene, aflate într-o veşnică penumbră, sau acele nopţi ideale, cam reci, în care totul era luminat dublu, de către cei

270

doi sateliţi: Deimos şi Phobos. Totuşi pământenii nu prea au dat atenţie acestui colţ uitat de cer. Abia după ce Johann von Littrow, directorul Observatorului din Viena, a emis părerea că ar fi bine să se facă o comunicare luminoasă cu „locui-torii” de pe Lună - a căror existenţă pe atunci, nu se nega - Flammarion a luat el această idee şi a căutat să o aplice pentru marţieni. Mijlocul de a comunica cu ajutorul luminii, pe atunci destul de greu de realizat, a fost părăsit, modalitate care şi astăzi nu se aplică, deoarece gândul tuturora este îndreptat înspre Racheta interplanetară. Flammarion propunea ca pe o întindere mare, pe pământ, să se instaleze lumini multe în formă de cerc, în mijlocul căruia un altul în formă de pătrat şi, în sfârşit, în interiorul acestuia, o figură în formă de triunghi. Astfel, când marţianul va privi pământul nostru - lucru destul de posibil că locuitorii de pe Marte se ocupă cu astronomia şi, mai ales, cu studierea pământului care, pe cerul lor, apare mare, ca luceafărul nostru - va observa un mic cerc de lumină. La început îl va considera ca pe un excepţional fenomen geologic, dar, mai târziu, când va vedea că cercul se stinge, apoi apare un pătrat şi, după aceasta, un triunghi de lumină, atunci îşi va da seama că noi îi semnalizăm, iar ei vor căuta să ne răspundă. De altfel, fără a se crede că este o fantezie, mulţi astronomi, au observat în apropierea petelor lui Pickering şi numite de către Lowel centre de civilizaţie, nişte lumini mici în forme geometrice, dar cărora nu le-au dat nici o importanţă. E şi logic că nimeni nu s-a silit să răspundă, deoarece acest lucru nu oferea nici un avantaj şi astfel cu toţii au părăsit definitiv această ciudată planetă, fără a se mai preocupa, cât de puţin, de soarta acestei lumi pe cale de dispariţie. Doar Marte de mai străjuieşte palid pe cer, în seninele nopţi pământene. Iar acolo sus, în adâncimile din umbră ale infinitului, nimeni nu-şi închipuie ce se întâmplă. Privim câteodată, nepăsători acel punct neînsemnat şi, poate, mii de alte priviri deznădăjduite, se uită către planeta noastră. Convoiuri întregi de marţieni îşi îndreaptă privirea înspre planeta Pământ, pe care, prin telescop, au văzut-o ca fiind alcătuită dintr-o aşa de mare cantitate de apă şi în tăcerea rece a nopţii, o şoaptă lugubră, cu o rezonanţă înspăimântătoare, într-o atmosferă de moarte, răsună prelung, arătându-ne pe noi: apă! Iar ecoul le răspunde, în aceeaşi nuanţă, deznădăjduită, de prin canalele surpate, de prin câmpiile pustii… Mii de mâini, luminate sumbru de cei doi sateliţi ai lor, s-au ridicat, de atâtea ori,

271

spre noi, cerând ajutor. Şi spectacolul acesta se va repeta încă, până când cortina morţii va cădea definitiv peste cimitirul pustiu din cer… Iar atunci când civilizaţia noastră va învinge teribilile legi ale naturii, când aparatele noastre salvatoare de lumi vor porni vertiginos în neant, când negrele porţi imateriale ale necunoscutului vor cădea definitiv, când specia umană, câştigându-şi eternitatea cerească, va porni să creeze un colectivism universal, când ştiinţa de azi va deveni una din cele mai pozitive, luându-şi numele de Astrografie, când cavalerii necunoscutului vor salva atâtea lumi în agonie şi în sfârşit, când şi noi vom sosi pe planeta Marte, totul va fi zadarnic… Fi-va cu mult prea târziu… Un spectacol trist, mut, rece ne va înconjura. Iar atunci când noaptea marţiană se va relăsa, lumina celor doi sateliţi va cădea sumbră şi ciudată, peste pierdutele ruine ale unei lumi ce a trăit odată… (1942)

CONSIDERAŢIUNI ASUPRA ORIGINEI VIEŢII Viaţa s-a născut pe pământ. Nu spunem nimic nou. O revenire analitică şi comparativă însă nu poate fi deloc inutilă, cu atât mai mult cu cât problema aceasta poate fi privită dintr-o diversitate de puncte de vedere. A afirma că viaţa e de origine terestră ori cosmică, înseamnă a rămâne, în amândouă cazurile, în domeniul ipotezei. Nu mai avem deci decât să cercetăm unde presupunerea e dusă la minimum, pentru a adopta apoi cu aproximaţie acel punct de vedere. Viaţa e de origine cosmică. În spaţiul intersideral se presupune că ar pluti mereu acei germeni iniţiali, care se vor depune pe planete şi din care, dacă vor fi condiţiuni prielnice, se va naşte viaţa. Ca simpli locuitori pe pământ, ideea e comodă, e flexibilă, deoarece ne scuteşte de atâtea întrebări curioase, iar de la punctul de la care nu mai poate fi simplificată, ne permite cu uşurinţă să alunecăm în ipotetic. Dar nu tot atât de comodă se prezintă chestiunea şi pentru natură, care, din contră, întotdeauna îi place acest fel de a fi, şi care a dovedit mereu o preciziune şi o lipsă de risipă, susţinută de multe ori în detrimentul organismelor. Momentan şi parţial, explicarea poate rămâne în picioare; privită însă ca o funcţiune cosmică, integrată perfect în complexul armoniei universale, trebuie să recunoaştem că totul e lipsit de orice logică pură. Problema originii vieţii, e o chestiune de ştiinţă, iar ştiinţa exclude orice ipoteză. Ori teoria generaţiei cosmice se bazează

272

exclusiv pe ipoteză. Mai mult chiar, putem spune că nu s-a adus nimic nou. Ne mulţumim să privim lucrurile descriptiv şi actual, în timp ce ne-am asigurat că totul va fi explicat de o filosofie pe care am adoptat-o ca pe o improvizaţie, filosofie asemănătoare cu acea a „vulpei care n-a putut să ajungă la struguri”. Celălalt punct de vedere ne demonstrează că viaţa e un element autohton. Iată-ne în faţa unei planete în plină formaţie, zbuciumată mereu sub enorma masă de energii din care e formată. Procesul de sinteză e predominant acum şi în special sinteza, care va conduce la primul element, nu ca o excepţie, ci ca o funcţiune normală. Marea piedică însă, ridicată de toţi şi care constituie pentru această teorie singurul punct ce conduce la ipoteză, e imposibilitatea actuală de a se repeta procesul de sinteză, când energia de atunci, poate fi înlocuită cu acea de laborator. Într-adevăr, mediul de energie poate fi substituit, dar oare pământul mai posedă acum chimic aceleaşi elemente ca la origine? Nu suntem oare nevoiţi să presupunem existenţa unor elemente, în faza când pământul era în plină frământare, pe care să le numim „primordialine”? N-ar fi nimic supranatural. Şi singure „primordialinele” au fost în măsură să conducă la sinteza organică iniţială. Azi lipsesc. Pământul nu se mai află în faza când prezenţa lor e verificabilă, dar dacă sinteza de azi nu reuşeşte, nu avem nici un motiv să le negăm. Astfel, ne găsim în faţa a două teorii, a două ipoteze. Prima, a generaţiei cosmice. Rămâne mai departe ca o creaţie metafizică adecvată şi permanent nedemostrabilă, deoarece chiar spaţiul intersideral, elementul ajutător explicativ, îl posedăm îndeajuns de obscur. Pe când ipoteza „primordialinelor” poate fi oricând argumentată, nefiind o explicaţie de moment. Existenţa lor e cerută chiar şi de ştiinţele fizico-chimice, unde poate aduce importante completări în lacunele actuale, în special în materie de radioactivitate. Totodată, prezenţa lor iniţială, se explică şi printr-o suprapunere de fapte. Astfel, dacă observăm regnul vegetal şi cel animal, se evidenţiază la primul o vădită tendinţă spre spaţialitate. Lipsa unei diferenţieri organice complete, permanenta anatomie plană, precum şi întinderea nelimitată în suprafaţă, demonstrează îndeajuns predominarea elementului spaţiu, faţă de care celălalt regn rămâne indiferent. Un animal e cu atât superior, cu cât posedă o mai perfectă diferenţiere organică, o mai remarcabilă densitate şi o rezistenţă în timp mai mare; regnul animal pare a avea o finalitate în timp. Concluzia care reiese de aici, arată că regnul vegetal e acela care a apărut

273

întâiu, într-o vreme tulbure, nesigură, cu abuz sau lipsă totală de lumină şi cu apa în suspensie. Vegetalul apare astfel creaţia neînlăturată şi necesară a momentului acela de adâncă frământare geologică, şi am spus că existenţa „primordialinelor” nu poate fi plasată decât în acel moment. Cât despre regnul animal, în continuare, el poate fi considerat ca o apariţie târzie, corolară, când pământul intră în concertul planetelor „serioase”, cu un mediu constant de apă. Un fenomen de ruptură, face legătura dintre vegetal şi acest mediu acvatic. Primul e nevoit să cedeze, să se acomodeze. Şi astfel regnul animal ia fiinţă, posedând până azi rămăşiţele reacţiunilor contra acvaticului; coelomul o arată îndeajuns. Nu e de mirare deci că noul regn poate fi considerat ca o creaţie anormală, de moment, ca o consecinţă, momentană a unei acomodări, în timp ce vegetalul constituie singurul element natural şi permanent. De aceea şi fuga sa după spaţiu, în vreme ce animalul, dându-şi seama de situaţia sa colaterală, se agaţă de timp, singurul într-adevăr care i-a asigurat existenţa. Mai departe chiar, ori de câte ori vom căuta viaţă pe o planetă oarecare, să ne oprim imediat ce am aflat vegetalul. Ca o concluzie în urmă acestor rânduri, unde am căutat să trunchiem atâtea idei, care ar fi necesitat o dezvoltare mai amplă, trebuie ca vegetalul să fie considerat ca făcând, necesar şi unic, parte din patrimoniul organic ai oricărui corp ceresc. (1947)

274

IDEI ŞTIINŢIFICE PROPRII 1. Noţiuni de Astrofilosofie Astrofilosofia este ştiinţa care se ocupă cu zonele de nepătruns ale universului, cu ajutorul filosofiei şi al fizicii. -Introducere -Programul acestei ştiinţe -Cartea I -Generalizare asupra Universului -Originea Universului (pe cale religioasă) -Originea Universului (pe cale filosofică) -Cauzele care au determinat crearea Universului -Crearea Universului, propriu zis -Cartea II -Noţiuni despre necunoscut -Elementele care alcătuiesc necunoscutul -Noţiuni despre Divinitate -Raportul dintre Univers şi Divinitate -Crearea Divinităţii (1941) * 2. Prin Superstiţie se înţelege totalitatea metodelor pseudoştiinţifice, bazate pe o cauzalitate aparentă, pe subiectivism şi pe misticism care, în mod interesat, încearcă să explice fenomenele din natură şi să stabilească relaţii de incertitudine în acţiunile omului. (1943) * 3. Teoria evoluţiei spirituale în lumea biologică universală: „Intensitatea evoluţiei spirituale desfăşurată la o specie conştientă este în raport invers proporţional cu massa corpului ceresc corespunzător” 1

(E= M)

(1943)

275

* 4. De calculat Circumferinţa Căii Lactee, considerată circulară, cu o lungime aproximativă a diametrului ei de 14.000∞٧ (1∞٧=1 an lumină); calculul a dus la valoarea de: 444.588.951.329.600.000 km. (1943) * 5. Structura fundamentală a Universului (plan): -Introducere -Noţiunea de Univers (în Antichitate) -Concepţiile Materialistă, Spiritualistă şi Dualistă -Concepţia Dualistă, argumentare; Noţiunea şi Conoţiunea ca ceva permanent (cu ex. din toate ştiinţele) -Concepţia dualistă la unele Religii -Analiza Dualismului Universal: Materia, cu forţa ei suspendată şi Spiritul pur. -Divinitatea, ca Sfântă Treime: Gravitaţia, Lumina şi Căldura, corespunzătoare şi funcţiilor sufleteşti umane: voinţa, inteligenţa şi sentimentul -Fiinţa şi perpetuarea ei în Univers (1942) * 6. şi 7. se reiau în cercetare subiectele: a).Tratat de Astrobiologie, cu Teoria Evoluţiei Cosmobiologice -Teoria allohtonă (Panspermismul cosmic) -Teoria generaţiei autohtone -Biologia cosmică; originea vieţii b).„Dicosmophysos”, împreună cu „Teoria perpetualismului” (1943) * 8. „Dicosmophysos” = în această lucrare se analizează: Materialism şi Spiritualism, Darwinism şi Radioactivitate, precum şi reprezentarea grafică a Universului:

276

Universul

Cuprins: -Introducere -Universul privit în toate epocile -Structura materialistă şi spiritualistă -Concepţia dualistă -Realitatea celor trei concepţii -Materia pură -Spiritul -Evoluţionismul spiritual -Radioactivitatea -Reprezentarea grafică a Universului -Concluzii, comentarii la grafic; concepţia perpetuodualistă -Divinitatea (Treimea) -Fiinţele, gradele de superioritate, după reprezentarea grafică -Cele trei perioade ale fiinţelor: -anterioară (divergenţa primară) -planetară (convergentă) -posterioară (divergenţa secundară) Spiritual

Desmărginit Mărginit

(1943) * 9. Un indiciu al declanşării Sfârşitului Lumii este şi acel semnalat de modificarea coeziunii intermoleculare dintre hidrogenul şi oxigenul din apă. A se construi un astfel de aparat care să măsoare variaţia coeziunii în cauză - „Hidrodiscoezionarmetru” - şi prin aceasta să se calculeze, anticipativ, un astfel de eveniment. (1943) * 10. Speciile de vieţuitoare sunt reversibile, pe baza următoarelor principii -în raport invers proporţional cu depărtarea de actual -numai speciile din Era cuaternară -în raport direct proporţional cu inferioritatea speciei

277

-numai speciile exogame -numai speciile ale căror embrion e înfăşurat în materii uscate -în raport invers proporţional cu dimensiunile embrionare Unele comentarii: -imposibil de a arăta tabelul cu speciile reversibile -posibilitatea reapariţiei anumitor „epiteoni” -nu este vorba de o reîntoarcere a unor specii dispărute complet -importanţa acestor principii, a fenomenului, pentru Biologia cosmică (1942)

278

CREAŢII PROIECTATE

SPICUIRI DIN SUMARUL UNOR ÎNCERCĂRI CREATIVE ALE ACELOR ANI TERMINATE, ÎNCEPUTE SAU NUMAI PROIECTATE -Poezii, peste 100 -Nuvele, schiţe, peste 30 (Mama, O comunicaţie între Pământ şi Marte, Din lumea celor care…nu se mişcă, Ultimul Adio, NewYorkul în flăcări, Flori de câmp, Spovedania, Umbrele oceanului, Razele Y, Deceneu, Egmont, Puntea Diavolului etc.) -Romane, peste 35 (Cântecul Apusului, Paradisul durerii, Îşi scutură cireşii floarea, Hanul Voinicilor, Prima iubire, Singur, Tragedia Castelanului, Cuceritorul Universului, Vis de floare, Clopotele din Locarno, Lucia di Sandolore etc.)

-Teatru, peste 15 (Rămăşagul, Chemarea cea din urmă, Valea Uitaţilor, Grădina Dianei, Radio-Conferinţa etc) -Scenarii de film, 5 în limba română (Îşi scutură cireşii floarea, Sarmisagetuza, Mihnea-Vodă cel Rău etc.) şi 5 în limba italiană (Lucia di Sandolore, Rosa di Tanneburgo, Il primo Trattimento etc.) -Reviste, scrise cu mâna ca de tipar, peste 15 (Fabula -1932, Victoria - 1934, Speranţa - 1935, Popas, Eden, Stop, Retorta, Sadelona etc.) -Ştiinţă, peste 50 (Dicosmophyzos, Elemente de Paryologie, Problema cuceririi Universului, Psyhochimie comparată, Teoria evoluţiei cosmobiologice, Materialism şi Spiritualism, Studii comparatiste asupra Facerii lumii, Darwinism şi Radioactivitate, O posibilă Rachetă cosmică, Consideraţii asupra vieţii pe planeta Marte, Când vom cuceri Universul, Structura Universului, Problema originii vieţii în Univers, Principiul reversibilităţii biologice, Nictitropioza de la „Triffolium n”, O posibilă specie nouă de „Ephemera”, Problema phytotropismelor, Luceafărul din Epydaur, Problema psyhologică a clasificării elementelor chimice, Aspecte comparatiste între phyto şi zoo Embriologie, etc)

279

-Patente, peste 15 (Vaporimertu, Spectrograf, Hidrodiscoezionarmetru, Pluvioscop, Dispozitiv grafocinetic la Maşina Atwood, Automatism la Maşina de scris etc.) -Muzicologie, (Teoria modurilor însumate într-un sistem de 294 moduri) -Compoziţii muzicale, 10 terminate (Preludiu pentru 2 viori şi pian; două Sonatine pentru pian; Serenadă pentru vioară şi pian; Sonata în re pentru vioară solo; trei studii muzicale, coruri pentru copii) şi 15 neterminate: Spartacus, Anotimpuri, Sonate, Suite, Studii, Rondo, Lucrări corale etc. (1940-1957)

280

! Vmujnj!!gjpsj!

TIPĂRITE: -Locul şi Spiritul - Valori artistice din Roman (1998) -Irimescu, statornicie şi zbor (2000) -Primii fiori- Scrieri din adolescenţă (2004) -Scrieri (primele 5 volume) - Comentarii de artă ( 2004) DE TIPĂRIT: -Mileniul Trei în cheia Sol-Ontifonismul -Scrieri (următoarele 5 volume): vol.6 - De la Existent la Existenţă (12 poposiri filosofice) vol.7 - A şti şi a te şti (comentarii la lumina zilei) vol.8 - „Gânditorul de la … Miordava” (1221 micromeditaţii) vol.9 - „ De la … Spuse adunate” (idei noi din vechi expuneri) vol.10 - Icariene (prefigurări…figurative) -„Tratatul despre Sublim” al Spiritualităţii româneşti-„Mioriţa” -„Interludiu la …Unison” (111 viziuni enesciene) -„Muzica… Sferei umane” (faţa inedită a unor audiţii muzicale) -Constelaţii fără nume (portetizări) -„Judecăţile…de Apoi” (creionări pentru mâine)

281

POSTFAŢĂ

Intraţi fiind, de acum, în Mileniul al treilea, trebuie să ne obişnuim în a trăi firesc „paradoxul” vectorului Timp, a cărui traiectorie, din cauza marilor viteze cu care suntem contopiţi, ajunge din urmă pe „odinioară” şi astfel, într-un prezent al lui „azi”, viitorul lui „mâine” se reîntâlneşte cu un trecut al lui „ieri”. Iată şi motivarea acestui „volum-retro”, în care autorul aflat acum nu departe de răscrucea a opt decenii, se reîntâlneşte cu propria sa fiinţă, pe când acesta îşi număra, pe degete, cei opt ani de existenţă. Un volum aflat sub zodia lui „Et in Arcadia ego”, ce strânge în paginile sale acei „Fiori primi” ai primelor zămisliri întru ale condeiului, de la „Pastelul” nocturn, la diurnul dramei din „Egmont” şi de la universul scenic restrâns din „Valea Uitaţilor”, la infinitul cosmic al peregrinărilor făcute dincolo de „Planeta Marte”. O reîntâlnire cu imaginaţia, nelogaritmată încă, a primilor ani, a unui timp în care spaţiul interstelar avea dimensiunile grădinii de lângă casă, iar imposibilul, era metabolismul obişnuit al vieţii de zi cu zi. O retrăire a unui anotimp trecut al lui „a fi”, a cărui revărsare, lipsită de coordonatele şi de formula lui „este” a devenit acum, când clepsidra îşi numără ultimele ei boabe, amintirea cuminte a lui „a fost”. De aici şi rugămintea noastră adresată cititorilor, ca atunci când răsfoiesc acest volum, să-şi lase la cuier halatul criticist al unui prezent saturat de „soft” şi să-şi arunce pe umeri cămaşa, fără de nasturi, a primelor explozii adolescentine de puritate şi necunoscut.

TâàÉÜâÄ (2004)

282

CUPRINS

Prefaţă…………………………………………….7 Deceneu .………………………………………... 11 Egmont …………………………………………. 55 Lucia de Sandolore ……………………………. 96 Valea Uitaţilor………………………………….111 Cristal nocturn ……………………………….. 197 Puntea Diavolului …………………………….. 222 Poezii ………………………………………….. 238 Creionări ştiinţifice…………………………….260 Creaţii proiectate………………………………279 Ultimi fiori…………………………………….. 281 Postfaţă…………………………………………282

283