Viata Sf. Francisc de Assisi

ANACLETO IACOVELLI

Viaţa Sfântului Francisc de Assisi Mirele Domniţei Sărăcia

traducere de pr.conf.dr. Ştefan Acatrinei, OFM Conv

Coordonator pr. Andrei Ficău, OFM Conv

S

C

C. E. F. A.

CASA EDITRICE FRANCESCANA FRATI MINORI CONVENTUALI Italy - 06082 ASSISI

Titlu original: Anacleto Iacovelli, Vita di San Francesco d’Assisi - Lo sposo di Madonna Povertà, Casa Editrice Francescana, Assisi, 2000.

Nihil obstat: imprimatur P. Giuseppe Piemontese, OFM Conv Custode della Basilica di S. Francesco Assisi - Maggio 2011

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IACOVELLI, ANACLETO Viaţa Sfântului Francisc de Assisi: Mirele Domniţei Sărăcia/Anacleto Iacovelli; Assisi: Casa Editrice Francescana, 2011 160 pagini ISBN 978-88-8413-100-3 I Anacleto, Iacovelli (autor) II Ficău, Andrei (coordonator proiect; responsabil editie) III Acatrinei, Ştefan (traducere) CIP: 271.3 Francisc de Assisi, Sfânt 235.3b Francisc de Assisi, Sfânt 929 Francisc de Assisi, Sfânt

© CASA EDITRICE FRANCESCANA - ASSISI - 2011 BASILICA PAPALE S. FRANCESCO Piazza Inferiore, 2 - 06081 Assisi (PG) - Italia www.basilicasanfrancesco.it Tel. 075 819001

PRINTED IN ITALY - UMBRIAGRAF TERNI

Un sfânt pentru al treilea mileniu Viaţa Sfântului Francisc poate fi împărţită în două etape aproape egale: 22 de ani (1182-1204) oferiţi în slujba realizării unor idealuri omeneşti şi 22 de ani (1204-1226) trăiţi într-o continuă dăruire lui Dumnezeu. Trecerea de la o experienţă la alta a fost determinată de întâlnirea personală cu Cristos, care i-a vorbit în bisericuţa San Damiano, apoi i-a făcut cunoscută voinţa Sa prin intermediul Evangheliei şi prin îmbrăţişarea leprosului.

Dorinţa profundă a lui Francisc, începând din acel moment, a fost marcată de o dragoste nespusă faţă de Cristos şi de trăirea sfintei Evanghelii în sărăcie şi minoritate. Astfel, se maturizează o experienţă umană şi spirituală cu totul deosebită. Mulţi îl numeau sfânt pe când mai era încă în viaţă.

Popularitatea Sfântului Francisc, de-a lungul acestor veacuri, s-a mărit tot mai mult, astfel încât, în perioada secolelor XIX şi XX, printr-un interes tot mai mare pentru spiritualitatea şi cultura franciscană, ea s-a răspândit în întreaga lume.

Astăzi, oameni de toate vârstele şi de toate confesiunile fac referinţă la Sfântul Francisc de Assisi. El se bucură de o stimă deosebită la toate popoarele; este sfântul pe care toţi îl caută.

Susţinătorii democraţiei văd în el pe primul lor reprezentant; reformatorii au descoperit în el un ideal perfect de imitat; ecologiştii şi iubitorii de pace l-au luat drept patron; adepţii meditaţiei „zen” urmează indicaţiile sale; misticii îl consideră o călăuză potrivită pentru zilele noastre. Japonezii îl consideră europeanul cel mai apropiat de spiritul lor; în India, Francisc este sfântul cel mai cunoscut de hinduişti; brazilienii îl apreciază ca fiind unul de-al lor. Din punct de vedere religios, prin intermediul figurii sale, toţi reuşesc să înţeleagă religia catolică: musulmani şi budişti, hinduişti şi evrei, ortodocşi şi protestanţi. De asemenea, Biserica Catolică i-a conferit mai multe titluri: Benedict al XV-lea l-a numit patronul Acţiunii Catolice, Pius al XII-lea, patro3

nul lucrătorilor din comerţ şi co-patronul Italiei, iar Ioan Paul al IIlea, patronul ecologiştilor.

Sfântul Francisc, deşi se oferă tuturor, nu se lasă condiţionat de nimeni. Nenumăratele interpretări ale personalităţii sale, deşi sunt adevărate, nu epuizează bogata sa experienţă umană şi creştină. Secretul său constă în faptul că s-a inserat în mod perfect în societatea şi în Biserica perioadei respective, cu toate că a adoptat o atitudine ce se diferenţia de modul comun de gândire al oamenilor. În locul cuvintelor, a preferat faptele; în loc să denunţe, a optat pentru vestirea Evangheliei; în loc să critice, sa preocupat să dea exemplu bun; în loc să înlăture copacii uscaţi, a preferat să planteze alţii. Acţionând astfel, a reuşit să transmită un mesaj ce a rămas valabil chiar şi astăzi.

4

CAPITOLUL I

Se povesteşte că Sfântul Francisc s-a născut într-un staul, asemenea Domnului nostru Isus Cristos.

Spre sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIIIlea, la Assisi, trăiau doi tineri căsătoriţi, de o condiţie socială nu tocmai modestă şi o situaţie materială foarte bună. El se chema Pietro, sau mai exact Pietro Bernardone, şi era un negustor veritabil, care ştia să-i umple magaziile cu stofe preţioase pe care le achiziţiona din Provence şi din Orient, de unde se întorcea încărcat de noi bogăţii.

5

Ea se numea Pica, dar numele ei adevărat era Giovanna. O femeie înzestrată cu virtuţi foarte alese, poseda o bogăţie interioară atât de mare şi desăvârşită, încât aurul câştigat de soţul ei era nimic pe lângă aceasta. În mod normal, trebuia să fie fericiţi; şi, de fapt, erau. Dar orice trandafir, oricât de frumos ar fi, are întotdeauna şi spini care înţeapă.

Fericirea lor era umbrită de un nor ce apăsa pe inimă pentru că Dumnezeu nu le oferise încă rodul binecuvântat al unui fiu, care să întărească iubirea dintre ei.

Pentru a obţine acest har, doamna Pica făcuse un pelerinaj la mormântul Sfinţilor Apostoli la Roma, se cufundase în mod smerit în rugăciune în sanctuarul Sfântului Mihail, de pe muntele Gargano, l-a implorat neîncetat pe Domnul ca să-i acorde darul maternităţii mult râvnite, dar degeaba. Cerul părea să fie surd la plânsul ei. Într-o zi, Pietro Bernardone era foarte ocupat cu pregătirea unei noi călătorii; voia să ajungă în Ţara Sfântă, unde spera să obţină câştiguri semnificative.

– Domnul meu – îi spuse soţia –, ce ai spune dacă te-aş însoţi şi eu în această călătorie? Cât m-aş bucura să vizitez locurile sfinte, unde a trăit Mântuitorul nostru!

Soţul a rămas îngândurat pentru o clipă. El se gândea la soarta bunurilor sale şi a casei sale în timpul lungii absenţe, iar spre buze se apropia deja un răspuns negativ. Însă, pe urmă, teama de a nu-i provoca supărări soţiei învinse: – Dacă îţi face plăcere, vino.

Au plecat imediat după ce şi-au pus la punct toate treburile, iar inima doamnei Pica era cuprinsă de o fericire inexprimabilă.

Odată ajunşi în Palestina, Pietro s-a cufundat în afacerile sale iar soţia lui, cu multă evlavie, a început pelerinajul ei.

Credinţa, trăită în mod profund, mai mult decât explicaţiile oamenilor, îi arăta uşor, uşor, locurile sfinte din viaţa Mântuitorului şi ea se pierdea în dulci extaze. S-a rugat la Sfântul Mor6

mânt, apoi a fost la Betleem pentru a vizita locul unde s-a născut Mântuitorul.

Cine ar putea şti gândurile ce i-au cuprins mintea înaintea umilului aşezământ unde Fecioara îl născuse pe Isus? Îngenuncheată pe piatra rece, îi destăinui mamei lui Dumnezeu durerea ce o neliniştea. Lăsă ca inima – mai mult decât glasul – să exprime marea sa dorinţă şi, poate chiar în acel moment, simţi că rugăciunea îi era ascultată.

*** În Assisi, după lungul pelerinaj, doamna Pica era sigură de harul obţinut: simţea în pântece că răsare o nouă viaţă.

Era în iarna anului 1181-1182. În liniştea casei sale – unde nu mai era tulburată de discuţiile cu clienţii ale soţului ei, care între timp plecase într-o nouă călătorie –, femeia se pregătea pentru marea zi.

Totul fusese pregătit cu o deosebită grijă, însă Providenţa, în planul său de nepătruns, a vrut ca totul să se desfăşoare într-un mod diferit.

Doamna Pica nu era foarte tânără, iar naşterea – fiind prima – se dovedea a fi foarte grea. În dificultatea acelui moment şi în faţa pericolului iminent, sfânta femeie a recurs ca întotdeauna la rugăciune. Îşi aminti de grota de la Betleem, de naşterea umilă a Mântuitorului şi, luminată de o lumină venită de sus, se gândi să urmeze exemplul Preasfintei Fecioare.

Porunci servitoarelor sale să pregătească un loc în grajdul aflat sub casă, unde soţul ei îşi adăpostea caii, şi a cerut să fie aduşi un bou şi un măgăruş. Când totul a fost pregătit, coborî de îndată şi, aşezându-se pe fân, l-a născut pe fiul ei fără dureri prea mari.

Faptul făcu vâlvă. Prietenele şi vecinii se adunară în grajd şi începură să vorbească despre cele întâmplate. Ele n-au băgat de seamă semnificaţia profundă a gestului doamnei Pica şi l-au considerat drept un capriciu al unei femei însărcinate. Din acel 7

moment, porecla a luat locul numelui mamei Sfântului Francisc; în loc de Giovanna, a fost numită Pica, pentru a indica dorinţele sale ciudate, asemenea păsării care poartă acelaşi nume1.

*** Bârfele femeilor nu au trecut de poarta lui Pietro Bernardone şi nu au umbrit bucuria perfectă a doamnei Pica. Casa ei devenise un paradis în care plânsul celui mic, în loc să întristeze, mai degrabă sporea bucuria.

Cu toate acestea, deşi era cufundată în bucuria acelui moment, nu a uitat de îndatoririle sale de mamă creştină. Şi-a dus copilul la catedrala San Rufino, ca să fie renăscut prin apa botezului şi să i se dea numele de Giovanni. Venirea sa în lume nu era oare asemănătoare cu aceea a lui Ioan Botezătorul? Dorinţa doamnei Pica fusese şi dorinţa sfintei Elisabeta, iar naşterea celui mic, rodul rugăciunii şi al faptelor bune.

Iată, însă, că într-o zi, un pelerin ciudat bătu la uşa doamnei Pica. Înfăţişarea lui era plăcută şi senină. Acesta îşi exprimă dorinţa de a-l vedea pe micuţul Giovanni şi de a-l strânge la piept.

Doamna Pica, mişcată de compasiune faţă de sărăcia acelui oaspete, i-a oferit mai întâi o porţie de pui, după care l-a condus la copilul său.

Pelerinul l-a luat în braţe şi, după ce l-a ridicat – cu un gest sacerdotal care amintea de bătrânul sfânt Simeon –, l-a binecuvântat zicând: „Pe această stradă s-au născut doi copii în aceeaşi zi. Unul – şi arătă pe acela pe care îl ţinea în braţe – va fi printre cei mai sfinţi din lume, celălalt, printre cei mai răi”.

După ce spuse acestea, se îndepărtă şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată.

1

8

Numele păsării e gazza, care înseamnă coţofană.

ASSISI - San Francesco Piccolino, locul unde s-a nﾄピcut Sfﾃ｢ntul Francisc.

9

CAPITOLUL II

Se povesteşte că Sfântul Francisc devenise floarea tinerilor din Assisi.

Pietro Bernardone se afla în Provence când fiul său a venit pe lume. După ce şi-a terminat treburile, a făcut cale întoarsă, cu inima plină de bucurie, pentru că totul mersese foarte bine.

Dar o bucurie şi mai mare îl aştepta în Assisi; soţia îi dăruise, în sfârşit, un moştenitor.

Pietro a rămas extaziat căci printre defectele sale – pe lângă ambiţie, fast, dorinţă de măreţie – se mai număra şi o vanitate nemăsurată. Până atunci – cel puţin sub un aspect –, se considerase inferior celorlalţi muritori, şi faptul de a nu avea moştenitori îl întrista foarte mult. Dar acum nu mai era aşa; avea şi el minunatul său odor pe care-şi putea clădi visele şi în care îşi punea atâtea speranţe; şi totul trebuia să se întâmple aşa cum dorea el: ceilalţi ar fi trebuit să-şi deschidă larg ochii pentru a vedea această minune.

Primul lucru pe care îl făcu a fost acela de a-i schimba numele pe care îl dăduse soţia. Pietro nu voia să facă din el un pustnic, un ascet, un sfânt ciudat, asemenea botezătorului din Iudeea, ci un om educat, care să cunoască muzică şi literatură, să se îmbrace cu haine confecţionate din stofă de calitate, ca aceea din depozitele sale; un mare conducător care să mânuiască bine spada şi să ştie să conducă trupele în bătălie. În cele din urmă, i-a dat numele de Francisc, pentru ca şi prin nume să se asemene cu nobilii francezi care întruchipau valorile cavalereşti şi farmecul poeziei şi al eleganţei.

Sub această influenţă paternă se dezvoltă copilăria şi tinereţea lui Francisc. La şcoala parohială San Giorgio a învăţat latina şi italiana, iar de la tatăl său, cum să pătrundă sensul limbii franceze şi să guste compoziţiile poetice.

10

Sufletul său – din naştere predispus spre tot ce e frumos – îşi însuşea încet, încet „ştiinţa plăcută” şi o transpunea în manifestările tinerilor din oraşul său.

Tinerii de vârsta lui, îndată ce şi-au dat seama de calităţile acestuia, au fost atraşi de farmecul personalităţii sale şi se adunau în jurul lui cu o dragoste şi o admiraţie de nedescris. Îl proclamară regele sărbătorilor şi al ospeţelor, floarea tineretului din Assisi, şi nu putea avea loc vreo manifestare unde Francisc să nu iasă în evidenţă. Lăuta sa avea note dulci, vocea sa timbru înduioşător iar veşmintele sale erau preţioase. Străzile oraşului Assisi erau pline, iar ferestrele se deschideau la trecerea lui, lăsând să se zărească, printre flori, chipurile curioase ale fetelor.

Pietro Bernardone – urmărind totul de la distanţă – tresălta de bucurie.

*** Farmecul tineresc al lui Francisc, chiar dacă arată anumite caracteristici ale spiritului său, nu trebuie să se creadă că ar fi rezultatul unei educaţii superficiale. Alături de tatăl său se afla şi mama sa care a avut o influenţă enormă asupra inimii fiului. Era o femeie de viaţă sfântă, după cum am zis; ea s-a preocupat să sădească în sufletul lui principiile solide ale religiei şi moralei, astfel încât să-i fie drept călăuză pe toată durata vieţii. Rodul acestei sfinte preocupări s-a concretizat în faptul că Francisc s-a menţinut deasupra oricărui compromis moral. Comportamentul josnic şi vulgar îi provocau greaţă şi supărare.

Doamna Pica avea o viziune clară a viitorului său, iar celor care comentau comportamentul lui Francisc, obişnuia să le răspundă astfel: Ce credeţi că va deveni fiul meu? Sunt convinsă că, în ciuda tuturor aparenţelor, va rămâne un fiu al lui Dumnezeu.

Episodul următor confirmă cele relatate anterior.

Pietro Bernardone, printre altele, nu a neglijat deloc să-şi 11

iniţieze fiul în arta negustoriei (pentru care Francisc dovedea aptitudini înnăscute), fie pentru că era o profesie foarte rentabilă, fie pentru a-l obişnui cu simţul responsabilităţii. De aceea, îl lăsa deseori în prăvălie pentru a discuta şi a trata cu clienţii şi, din când în când, îl trimitea la Foligno pentru a ţine sub control piaţa de acolo.

Francisc se afla într-o zi, ca de obicei, în prăvălia tatălui său

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Francisc dăruieşte mantia sa unui cavaler sărac.

12

ocupat cu clienţii, când i se prezentă un sărac care i-a cerut de pomană în numele lui Cristos.

Tânărul, fiind absorbit în acel moment de treburile sale, îşi pierdu răbdarea şi îl respinse pe acel sărac folosind cuvinte aspre la adresa lui. Dar, revenindu-şi imediat în fire, îşi spuse: „Dacă acesta mi-ar fi cerut ceva în numele unui domn important, cu siguranţă nu l-aş fi refuzat. Cum de am putut să fiu atât de dur faţă de el, din moment ce m-a implorat în numele lui Cristos?”

Merse imediat după acel sărac şi, ajungându-l din urmă, i-a oferit cu generozitate o pomană abundentă; apoi şi-a propus să nu mai refuze niciodată pe cei care i-ar fi cerut în numele lui Dumnezeu.

CAPITOLUL III

Se povesteşte că Sfântul Francisc a fost făcut prizonier şi că apoi a plecat spre Puglia. În anul 1202 Francisc avea douăzeci de ani.

Cerul din Assisi se înnorase şi ura mocnea în inimile multora.

După moartea împăratului Henric al VI-lea, poporul s-a ridicat pentru a-şi cuceri libertatea oraşului călcată în picioare cu îngâmfare de vasalii şi stăpânii favorizaţi de legile feudale.

Tinerii din Assisi, însufleţiţi de spiritul acestei bătălii, după ce i-au alungat pe stăpânii feudali din oraş, s-au năpustit asupra castelelor de pe muntele Subasio, devastându-le. Toate amărăciunile, abuzurile, taxele exagerate şi silniciile erau în sfârşit răzbunate.

Dar stăpânii feudali nu s-au predat atât de uşor. Au fugit la 13

Perugia pledând pentru cauza şi drepturile lor. Aşa izbucni un război între Assisi şi Perugia.

Oştile s-au înfruntat la Collestrada, în noiembrie 1202, şi sângele a curs din abundenţă. După o luptă aprigă, assisanii au pierdut iar trupele înfrânte s-au reîntors umilite în incinta zidurilor oraşului.

Dar nu le-a fost dat tuturor soldaţilor să se întoarcă acasă. În afară de cei căzuţi pe câmpul de bătălie, un grup numeros de prizonieri încătuşaţi urca pe versantul opus pentru a umple închisorile Perugiei, iar printre aceştia se afla şi tânărul Francisc.

Suferinţa prizonierilor, care trebuia să simtă în propriul trup consecinţele înfrângerii, era amară.

Prizonierii din Assisi – reduşi la mizerie şi umiliţi – au fost cuprinşi de o mare spaimă, ce a devenit mai acută din cauza asprimii anotimpului. Îndeosebi Francisc, de o constituţie fizică delicată, a simţit aceste repercusiuni mai mult decât ceilalţi. În ciuda unei astfel de mizerii, spiritul său se revărsa în gesturi de caritate, îmbunătăţind starea de spirit a tovarăşilor săi de suferinţă.

Unul dintre aceştia – potrivnic din cale afară faţă de orice gest de politeţe – nu a putut rezista farmecului lui Francisc, îşi recăpătă buna dispoziţie, începu să surâdă şi să binecuvânteze viaţa. Însă cu cât trupul Sfântului slăbea, fervoarea spiritului se întărea tot mai mult. Ce fel de voci misterioase se făceau auzite în tăcerea conştiinţei sale? Într-o zi, se adresă tovarăşilor săi spunând: – Eu mă bucur şi tresalt de veselie în Domnul, pentru că ştiu că va veni un timp în care toată omenirea se va închina înaintea mea.

Cei care îl auzeau, credeau că începutul unei nebunii a atins creierul tânărului prizonier.

*** Francisc, după ce s-a întors în familie, s-a îmbolnăvit foarte 14

grav. Mama sa, Pica, îngrijorată, petrecea ore îndelungate la căpătâiul fiului, urmărind evoluţia bolii.

Dar în cele din urmă, atât datorită grijii iubitoare a mamei, cât şi vârstei sale, sănătatea începu să se îmbunătăţească şi, în scurt timp, se restabili complet. În timpul convalescenţei, mergea până la marginea oraşului, se aşeza pe pământ şi privea în jur. Natura nu-i mai spunea nimic, totul îi era străin. Îşi reluă viaţa veselă cu vechiul grup de prieteni, dar un gol şi o plictiseală îl asaltau pretutindeni. Ce schimbare ciudată survenise în sufletul său? Nu se poate intui cu uşurinţă. Boala, îndepărtându-l uşor de atracţiile lumii, l-a pus în legătură cu misterul veşniciei, iar el se simţea cufundat încă în această atmosferă.

Providenţa, care îl destinase să devină părintele unui imens organism de forţe spirituale care urma să reînnoiască Biserica cu un spirit tineresc, acţiona în mod misterios în sufletul său, lucrând pe diferite căi pentru a-şi atinge scopul.

Dar Francisc nu era conştient de acest proces imens. Singura sa preocupare era doar aceea de a ieşi cât mai repede din criza respectivă, pe care nu reuşea să şi-o explice, şi să-şi restabilească echilibrul spiritual. În timpurile bune, dinaintea acelui război nefast, citise despre expediţiile lui Carol cel Mare şi aventurile ciudate ale cavalerilor lui Arthur. Spiritul său, cuprins atunci de un entuziasm puternic, îl impresionase nespus de mult.

Cel care îi trezise amintirea acelor fantasme, trecute de mult sub tăcere, era un căpitan francez ce cobora spre Puglia, pe nume Gualtiero de Brienne; expediţia sa militară – în apărarea Bisericii şi a Imperiului – îi surprindea pe toţi.

Tânărul Francisc, cuprins din nou de euforie, în fruntea unui grup de soldaţi din Assisi, a decis să se alăture trupelor acestuia, pentru a se putea acoperi de glorie.

Era în anul 1205 când micul grup, purtând drapelul cu crucea, ieşi pe poarta orientală a oraşului în sunetul urărilor de săr15

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Visul palatului plin cu arme.

16

bătoare ale poporului şi lacrimile soţiilor, nobilii săltând deasupra cailor acoperiţi cu valtrap.

Primul popas a avut loc în apropierea oraşului Spoleto, însă aici s-a întâmplat ceva ce a distrus incipienta carieră militară a lui Francisc. În timpul nopţii înstelate, pe când tovarăşii săi se odihneau visând expediţii glorioase, el auzi o voce: – Francisc, pe cine este mai bine să-l urmezi, pe stăpân sau pe slujitor?

– Cu siguranţă, pe stăpân.

– De ce, aşadar, te oboseşti să-l slujeşti pe slujitor şi nu pe stăpân?

– Doamne, ce vrei să fac?

– Întoarce-te la Assisi. Nu acesta este drumul tău.

*** Nu acesta este drumul tău! Aceste cuvinte misterioase îi răsunau încă în urechi. Totuşi, ce anume se dorea de la el? Dacă era vocea lui Dumnezeu, de ce nu s-a exprimat mai clar?

Asemenea unor fragmente de cristal, simţea cum i se spulberă toate visele: tinereţea se ofilea încet, încet. Cine ar mai fi putut să-i redea vigoarea?

Dimineaţă, deprimat şi înfrânt, se despărţi de tovarăşii săi şi făcu cale întoarsă.

17

CAPITOLUL IV

Se povesteşte că Sfântul Francisc, îndrăgostit de Domniţa Sărăcia, a întâlnit-o pentru prima oară şi a recunoscut-o chiar în hainele unui lepros.

– Faceţi loc cavalerului falit!

– Fiul lui Pietro Bernardone a cucerit deja lumea!

Astfel de cuvinte, sau altele asemănătoare, trebuie să se fi auzit din gura mulţimii ce l-a văzut pe Francisc întorcându-se în oraş. Insultele şi batjocurile l-au însoţit până acasă, unde tatăl său îl aştepta cu inima sfâşiată de amărăciune. Unica lui mângâiere era aceea de a plânge în braţele mamei sale, singura care nu-şi pierduse încrederea în el.

S-au scurs alte zile învăluite în tristeţe iar timpul, care cicatrizează orice rană, a atenuat suferinţa lui Francisc. Se reîntoarse în grupul gălăgios al celor de o vârstă cu el,

ASSISI - Bazilica Inferioară.

GIOTTO: Căsătoria mistică a Sfântului Francisc cu Domniţa Sărăcie.

18

pentru ca prin petreceri să ascundă ariditatea sufletului său.

O minunată seară primăvăratică se aşternu peste marele ospăţ: zgomotul comesenilor, alimentat de abundenţa bucatelor şi a băuturilor rafinate, creştea peste măsură, încărcând atmosfera cu un aer irespirabil.

Francisc rezistă liniştit până când grupul vesel de cheflii, în-

19

armat cu alăute şi mandoline, ieşi în aer liber, începu să coboare pe uliţe cântând pe sub ferestrele pline cu flori.

La un moment dat, cineva îşi dădu seama că Francisc nu mai era cu ei: – Unde o fi dispărut? Cine l-ar fi putut reţine în această noapte parfumată de primăvară?

Au plecat în căutarea lui şi, în cele din urmă, l-au găsit rezemat de stâlpul unei porţi, cu privirea pierdută într-o vedenie îndepărtată.

– Francisc, la cine te gândeşti? Oare ţi-a rănit inima vreo domniţă drăguţă?

– Da, prieteni, aşa este. Iar Domniţa mea este cea mai frumoasă, cea mai nobilă din câte vă puteţi închipui.

Nu greşise. El începea să întrevadă chipul unei Domniţe extraordinare care urma să devină însoţitoarea fidelă a întregii sale vieţi: chipul Domniţei Sărăcia.

Ea începea să pună stăpânire pe întreaga sa fiinţă, mai ales după examinarea amănunţită a vieţii sale inutile şi răvăşite. Îi erau cunoscute efectele devastatoare ale bogăţiei în societatea de atunci, nu mai puţin agitată decât cea de astăzi, iar mizeria poporului, însoţită adesea de o dezordine morală, nu-i era străină.

Din acea zi, Francisc a visat să o întâlnească şi să-i redea nobila ei demnitate, printr-o viaţă trăită în mod evanghelic.

Avea nevoie, înainte de toate, de o perioadă de pregătire interioară pentru a se înfăţişa la această întâlnire. Se ştie că fluturele, înainte de a se avânta în aer şi a-şi întinde aripile către soare, petrece o anumită perioadă în umbră, sub formă de larvă; apoi, în cele din urmă, se transformă în acea insectă minunată.

La fel se întâmplă şi cu Francisc. Căută în apropierea oraşului Assisi – poate între rocile aspre ale Colinei Infernului – o grotă ascunsă pentru a medita şi a se ruga.

S-a lăsat însoţit de un prieten care îl urma peste tot şi căruia îi dezvăluia toate secretele. Prietenul se oprea la intrarea în gro20

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc este omagiat de către un om simplu.

21

tă, iar Francisc intra pentru a medita şi a vorbi cu Dumnezeu.

De afară, se auzeau gemetele şi invocaţiile sale. Întărit astfel în spirit, Francisc porni în cele din urmă în căutarea Domniţei Sărăcia. O întâlni pentru prima oară la Roma unde mersese îmbrăcat cu haine mondene, asemenea unui cavaler foarte admirat. Însă, după ce a îngenuncheat la mormântul principelui Apostolilor, a renunţat la toţi banii şi, printr-un gest nobil, i-a azvârlit în cutia milei. Apoi, apropiindu-se de grupul de cerşetori ce blocau intrarea, alese pe unul dintre ei şi îl convinse să-şi schimbe hainele cu el.

Iată-l, aşadar, pe fiul lui Pietro Bernardone, floarea tineretului din Assisi, îmbrăcat cu zdrenţe. Trupul său, care până atunci fusese mângâiat de ţesături fine, a intrat în contact cu ţesătura aspră şi înţepătoare a hainelor cerşetorului. Şi, din dragoste faţă de Domniţa sa, lăsând la o parte orice ruşine, îşi întinse mâinile pentru a primi pomana ce i se oferea.

Tot trupul îi tremura, în timp ce spiritul se înveselea. Întrucât Cristos, din dragoste pentru oameni, a renunţat la mărirea cerească pentru a îmbrăca slăbiciunea trupului nostru, se cuvenea ca slujitorul să-l imite împărtăşind sărăcia fraţilor săi.

*** A doua întâlnire a avut loc la Assisi. Într-o zi, pe când mergea călare, auzi sunetul unui clopoţel ce se apropia tot mai mult, apoi fu surprins de apariţia dezgustătoare a unui lepros. Trupul intrat în putrefacţie răspândea un miros insuportabil.

Francisc, văzându-l, se pregătea să se îndepărteze numaidecât de el, însă un gând i se înfiripă de îndată în minte şi-l reţinu: Cristos a atins cu mâinile sale divine astfel de trupuri sărmane intrate în putrefacţie în care se găsea un suflet nemuritor, regenerat de harul divin şi vrednic de iubirea Tatălui din ceruri.

Coborî imediat de pe cal, se apropie de lepros, îl îmbrăţişă şi îi oferi sărutul păcii. Apoi îşi văzu de drum, dar când îşi întoarse 22

capul pentru a arunca o ultimă privire asupra acelui nenorocit, nu văzu decât pajiştea ce se întindea înaintea ochilor săi; nu era nicio urmă de vreo prezenţă omenească. Cristos, ascuns sub înfăţişarea leprosului, primise sărutul slujitorului său, după care dispăru.

*** „Domnul mi-a dat mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel: pe când eram în păcate, mi se părea prea amară vederea leproşilor; şi însuşi Domnul m-a condus printre ei şi am fost milostiv faţă de ei. Şi, plecând de la ei, ceea ce mi se părea amar s-a transformat pentru mine în dulceaţa sufletului şi a trupului. Iar apoi, am mai zăbovit puţin şi am părăsit lumea”. Astfel vorbeşte sfântul Francisc în Testamentul său, iar ultimele cuvinte ne arată în mod clar transformările înfăptuite în sufletul său prin întâlnirea descrisă.

Prin intermediul unei cumplite lupte interioare, el reuşise săşi domine simţurile şi patimile, supunându-le spiritului.

Acum trebuia depăşită ultima barieră marcată de limitele naturii omeneşti; experienţa comună nu poate să treacă dincolo, acolo unde se află sfinţenia, exaltarea mistică împreună cu „mângâierea sufletului şi a trupului” ce nu pot fi înţelese de sufletele obişnuite.

Francisc, prin acea întâlnire, a ajuns până acolo. Oricum, era „curat şi dispus să ajungă până la stele”.

23

CAPITOLUL V

Se povesteşte că Isus răstignit i-a vorbit Sfântului Francisc şi el a renunţat definitiv la lume.

Mângâierea obţinută în urma îmbrăţişării leprosului a revigorat pe neaşteptate tinereţea lui Francisc, ce fusese extenuată de visele şi înşelăciunile lumii.

Pentru a savura din plin acea plăcere, se retrăgea în biserici ascunse şi părăsite unde nu pătrundea tumultul vieţii agitate şi, în linişte, se abandona contemplaţiei şi extazului.

Dintre toate acestea, preferă îndeosebi bisericuţa San Damiano care se găsea aproape de oraş, în partea orientală a acestuia, între o livadă de măslini şi una de chiparoşi. Şi alteori obişnuia să intre, dar mai mult în grabă, când mergea sau se întorcea de la Foligno. Acum a intrat în mod voit şi a petrecut mult timp în rugăciune. Într-o dimineaţă, în timp ce cu ochii extaziaţi privea crucifixul bizantin ce atârna deasupra altarului, observă cum trupul Domnului începu să se însufleţească. Buzele se mişcară şi auzi rostindu-se de trei ori aceste cuvinte: Francisc, mergi şi repară-mi casa, care, după cum vezi, e toată în ruină.

După ce membrele şi ochii Mântuitorului au revenit la inflexibilitatea obişnuită, iar stupoarea s-a mai atenuat în sufletul tânărului, Francisc începu să privească împrejur: într-adevăr, umila bisericuţă era afectată cam peste tot iar acoperişul era stricat complet. Nu putea să vadă mai departe, căci nu-şi putea încă imagina pentru ce misiune anevoioasă îl pregătea Providenţa.

Se ridică imediat, urcă spre oraş şi intră în casă. Şi, după cum făcuse de atâtea ori, luă mai multe valuri de stofe şi merse să le vândă la Foligno. Întrucât suma obţinută din vânzarea stofei i se părea insuficientă, îşi vându şi calul.

24

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Rugăciunea în faţa crucifixului din bisericuţa San Damiano.

25

Când ajunse la bisericuţa San Damiano, puse toţi banii înaintea preotului, ca să-i folosească pentru restaurarea bisericii; însă preotul, care îl cunoştea foarte bine pe Pietro Bernardone, a refuzat generoasa ofertă. Nu voia să aibă probleme cu acel negustor bogat. Prefera mai degrabă sărăcia şi liniştea sa.

Tânărul, văzându-se refuzat, s-a simţit stingherit, dar, după un moment de incertitudine, luă toţi banii şi-i aruncă prin deschizătura ferestrei. Apoi îl rugă pe preot să-l ţină cu sine şi să-i permită să se roage, oricând vrea el, în bisericuţă.

Până aici, bunul preot nu avea nimic împotrivă şi i-a permis acelui tânăr ciudat să rămână pe lângă el şi să se reculeagă în linişte înaintea altarului.

Dar iată, pe neaşteptate, apăru Pietro Bernardone. Acesta, foarte îngrijorat, atât de absenţa fiului său, care nu se mai întorsese acasă după călătoria la Foligno, cât şi de comportamentul său ciudat pe care lumea îl remarcase deja, coborâse la bisericuţă, înarmat cu bastoane, pentru a-şi conduce fiul risipitor la casa părintească, chiar şi împotriva voinţei sale, în cazul în care i s-ar fi împotrivit.

Francisc nu a avut curajul să înfrunte mânia tatălui său şi sa închis într-o ascunzătoare. Preotul, însă, cu înţelepciune şi prudenţă, reuşi să-l îmbuneze, restituindu-i suma de bani ce încă se afla pe pervazul ferestrei şi, în cele din urmă, îl convinse să se întoarcă acasă.

*** Francisc a petrecut o lună în ascunzătoarea sa. Voia să se desprindă definitiv de lume; în urechi îi răsuna în mod insistent vocea Domnului: „Cine îşi iubeşte tatăl şi mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine”.

Nici doamna Pica nu a reuşit să-l înduplece pe Francisc să se abată de la hotărârea sa; ea insista zilnic prin intermediul unui servitor de încredere prin care îi trimitea şi câte ceva de mâncare.

26

Într-o zi, însetat de umilinţă, urcă din nou în oraş avântânduse pe străzile cele mai frecventate. Hainele în dezordine, părul zburlit şi barba neîngrijită, îl făceau să fie ridicol şi respingător.

Oamenii l-au recunoscut imediat şi, fie pentru a se distra, fie datorită comportamentului său ciudat, pe care nu reuşeau să-l înţeleagă, dar şi pentru a-l necăji pe tatăl său, îl insultau şi aruncau cu pietre în el. Copiii, profitând de acea distracţie neprevăzută, începură să arunce cu noroi în el.

Această zarvă nu s-a potolit decât numai când a sosit Pietro Bernardone, care, roşu la faţă din cauza unei mânii nestăpânite, îşi luă fiul de umeri, îl duse acasă şi îl încuie într-o cameră de la subsol, pentru ca în acea „închisoare” să se vindece de ciudata boală, să-i vină mintea la cap şi să se decidă, o dată pentru totdeauna, să trăiască în mod civilizat. Însă, în ciuda acestei tragedii, Pietro nu vroia să-şi scape afacerile din ochi. A lăsat soţiei însărcinarea de a-l supraveghea pe prizonier iar el a plecat, după cum făcea întotdeauna.

Dar nu i se putea pretinde unei mame – şi mai ales unei mame ca Pica – să îndeplinească oficiul ingrat de temnicer. Imediat ce soţul a plecat, a coborât la subsol şi şi-a eliberat fiul. Deşi nu înţelegea comportamentul fiului său, era convinsă că ceva se întâmpla în interiorul lui şi nu vroia să se opună voinţei lui Dumnezeu, al cărui proces misterios îl intuia.

Cu toate acestea, îl rugă cu toată dragostea pe Francisc să asculte de tatăl său şi să se întoarcă la viaţa dinainte. Aceste cuvinte nu le spunea din convingere, ci din obligaţie, pentru a-şi face datoria faţă de soţ. Văzând însă că nu se prindea nimic de fiul său, nu a insistat şi l-a lăsat liber să facă ce credea el că e mai bine. Însă gândurile şi planurile soţului său erau altele. Întors acasă şi înţelegând că pasărea scăpase din colivie, şi-a dojenit soţia de repetate ori şi, într-un nou acces de furie, alergă spre bisericuţa San Damiano, unde aflase că fiul său se refugiase din nou.

27

Dar de data aceasta, Francisc, prevalându-se de dreptul său de a-i sluji Domnului, i-a ieşit în întâmpinare cu faţa senină: – Tată, nu mă mai sperie furia ta. Poţi să mă legi, să mă baţi, să mă închizi în închisoare, poţi să faci tot ce vrei cu mine; din dragoste pentru Isus, sunt bucuros să îndur orice pedeapsă.

Vocea lui Francisc avea un timbru nou şi ochii lui, siguranţa unui căpitan.

Pietro Bernardone, uluit de atâta curaj, aproape că-şi ieşi din fire şi alergă furios la autorităţile civile. În speranţa de a-l readuce la ascultare, îşi concepu un plan extrem prin care voia să-şi ameninţe fiul cu renegarea şi dezmoştenirea. Nu putea găsi niciun motiv care să poată justifica un astfel de comportament. Doar răutatea şi nerecunoştinţa puteau să-l facă pe fiul său să adopte o asemenea atitudine.

Francisc nu a acceptat să fie judecat de consuli; considera că situaţia sa nu e de competenţa forului civil şi a recurs la tribunalul eclezial. În acel timp, întâistătătorul catedralei Sfântul Rufin era Guido al II-lea, despre care istoria ne-a transmis un portret de episcop înţelept şi patern.

Episcopul Guido a ascultat plângerile lui Pietro şi apărarea fiului său şi imediat a găsit şi soluţia: – Tu, Pietro, nu poţi să îi interzici fiului tău să urmeze calea pe care Dumnezeu i-a indicat-o; renunţă la planurile tale orgolioase. Iar tu, Francisc, dacă într-adevăr vrei să-l urmezi pe Domnul pe calea perfecţiunii, renunţă la toate lucrurile pământeşti; aceasta este porunca lui Dumnezeu.

Atunci tânărul renunţă la toate hainele şi rămase doar cu ciliciul pe el. Le-a strâns apoi de jos şi le-a puse în braţele tatălui său, care privea uluit.

- Ascultaţi, spuse el; până în această clipă, l-am numit tată pe Pietro Bernardone, dar, de acum, doresc să-l slujesc numai pe Domnul; de aceea, renunţ la toată moştenirea sa şi îi restitui şi aceste haine pe care le-am primit de la el. De acum înainte, 28

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc renunţă la bunurile părinteşti.

29

voi putea spune cu toată libertatea: Tatăl nostru care eşti în ceruri.

Atât cei de faţă, cât şi episcopul au fost cuprinşi de un sentiment puternic de emoţie. Episcopul, desfăcându-şi mantia sa de episcop, acoperi trupul gol al tânărului. Orice legătură cu lumea şi cu trupul fusese deja ruptă. Francisc sărac intra în slujba lui Dumnezeu. Înaintea acestei soluţii, Pietro Bernardone a rămas îngrozit.

Nu se aştepta la aşa ceva; nu avea nevoie de bani, nici de haine, ci voia să-şi recapete fiul, pe întâiul său născut, pe care, în ciuda tuturor celor petrecute, îl iubea încă foarte mult. Acceptase să meargă la tribunalul ecleziastic cu speranţa de a-l readuce la ascultare prin autoritatea episcopului, dar, dimpotrivă, pierduse totul.

Săracul Pietro Bernardone! Calculele sale au eşuat pentru prima oară.

S-a retras în prăvălia lui cu o durere profundă ce i-a frânt inima.

Trebuie să fi murit degrabă, deoarece Angelo, cel de-al doilea fiu al său, în 1215, era înscris în registrele primăriei cu numele mamei, Angelo di Pica, şi nu cu cel al tatălui.

30

CAPITOLUL VI

Se povesteşte că Sfântul Francisc, mergând spre Gubbio, s-a întâlnit cu tâlharii şi că a ajuns la mănăstirea San Verecondo. În primăvara anului 1207, natura se trezea lent şi reacoperea cu un verde fraged pajiştile din valea spoletană, bogată în râuri şi poteci. Printre stâncile muntelui Subasio, înfloreau violetele şi mugurii prunilor încolţeau umplând aerul cu o aromă plăcută.

Soarele cuprindea, cu o alură de glorie, pământul reînnoit.

Pe crestele munţilor, cea din urmă zăpadă strălucea asemenea unui cristal pur. În una din aceste dimineţi, Francisc ieşi din oraş. Purta o mantie lungă – însemnată cu o cruce – cu care îşi acoperea trupul chinuit de ciliciu. Însă, în interior, era plin de fericire.

Fluturii zburau prin înălţime, îmbătaţi de soare şi parfum, trasând linii întortocheate în aer.

S-a îndreptat spre vale până ce a ajuns la râul Chiascio; apoi începu să urce spre izvoarele sale ce se găsesc la Gubbio, la poalele Muntelui Ingino.

După ce a trecut de Valfabbrica, continuând să urce mereu, a ajuns la Caprignone, o localitate ascunsă între chei şi păduri, cuibul ideal al tâlharilor şi al răufăcătorilor. Sfântul începu să cânte în franceză.

Deodată, apărură din senin trei tâlhari: – Cine eşti tu că mergi cântând pe drum?

– Sunt crainicul Marelui Rege, răspunse Francisc, fără să se sinchisească.

– Aha, ia te uită ce crainic, şi ce veşmânt graţios! Şi, prinzându-l, îl aruncară într-o groapă plină cu zăpadă. Francisc nu s-a arătat deranjat. S-a ridicat şi, foarte senin, şi-a reluat drumul.

31

Zăpada începuse să se topească datorită căldurii de primăvară iar râul creştea văzând cu ochii.

Datorită foamei ce îi chinuia stomacul şi în speranţa că va primi o haină care să-l apere mai bine de frig, a bătut la poarta mănăstirii San Verecondo, astăzi cunoscută ca abaţia de la Vallingegno.

Călugării, văzând că au de a face cu un tânăr atât de neîngrijit, îmbrăcat cu acea mantie, nu i-au acordat prea mare încredere, dar i-au permis să muncească la bucătărie pentru a câştiga cel puţin un blid cu supă.

A avut parte de zile foarte triste pentru că nu-l aborda nimeni şi nici nu stătea vreunul de vorbă cu el; nu-i dăruia nimeni o bucată de pâine pentru a-şi potoli foamea şi, ceea ce e mai rău, nimănui nu-i trecea prin cap să-i ofere o haină mai călduroasă.

Toţi credeau că au de a face cu unul din acei pungaşi de care era plină zona respectivă.

Sfântul, nemaiputând suporta, îşi reluă într-o zi, cu amărăciune, drumul spre Gubbio.

*** Acest episod nu trebuie să ne surprindă; el reflectă o realitate cu atât mai adevărată, cu cât cele relatate s-au întâmplat întrun timp în care violenţa şi mizeria morală şi cea materială, poate, erau mai mari decât în timpurile noastre.

Cu toate acestea– povesteşte cronicarul –, câţiva ani mai târziu, când faima Sfântului începu să se răspândească mai întâi în Umbria, apoi în toată Italia, abatele mănăstirii San Verecondo, amintindu-şi de modul în care îl tratase, nu şi-a găsit pacea până când nu l-a întâlnit şi i-a cerut iertare în numele său şi al călugărilor săi.

Această iertare nu l-a costat nimic pe Sfântul iubirii, dimpotrivă, în urma acelei întâlniri s-a stabilit un raport de prietenie atât de profund între fraţii Sfântului Francisc şi călugării acelei mănăstiri, încât s-a menţinut mult timp după moartea Sfântului.

32

Asta se vede şi din faptul că, odată, sfântul Francisc, împreună cu trei sute de fraţi, a vrut să celebreze în această mănăstire un capitul, iar abatele, asistat de călugării săi, le-a asigurat toate cele necesare pentru a avea o masă frugală, însă îndestulătoare, conformă cu sărăcia atât de iubită de sfântul Francisc.

De fapt, fraţii au primit de la călugări „pâine de orz şi de secară, fasole, legume, iar pentru cei mai slabi, vin diluat cu apă”.

Nu doar atât. În acest loc s-au întâmplat două episoade ce merită să fie povestite.

S-a întâmplat odată – iar acest episod este relatat şi de Toma de Celano – că o oaie a născut un miel în timpul nopţii în grajd. O scroafă foarte feroce sări asupra lui şi l-a ucis prin muşcături. Dimineaţa următoare, oamenii au găsit mielul mort şi erau siguri că autoarea acelei fapte nu putea fi altcineva decât acea scroafă. „Auzind cele întâmplate, Părintele a fost cuprins de o mare compasiune şi, amintindu-şi de un alt miel, deplânse moartea mielului, zicând înaintea tuturor: – Săracul frate miel, animal inocent care trezeşte oamenilor amintiri plăcute! Blestemată să fie creatura care te-a ucis şi nimeni, nici om, nici animal, să nu îndrăznească să mănânce din carnea sa! Scroafa se îmbolnăvi imediat şi după trei zile de chin, în cele din urmă, muri, după cum a meritat.

Fiind aruncată în groapa de gunoi a mănăstirii, a rămas pentru mult timp acolo şi s-a uscat ca o bucată de lemn”.

*** Prietenia sfântului Francisc nu s-a limitat doar la călugări, ci s-a extins şi la oameni mai umili, ţăranii din localitate, care, cu trecerea timpului, au ajuns la o anumită familiaritate cu Sfântul.

Se povesteşte că, spre sfârşitul zilelor sale, Sfântul, slăbit din cauza pocăinţei şi însemnat cu sfintele stigmate, însoţit de 33

un frate, trecu prin acele părţi călare pe un măgăruş, din cauza rănilor de la picioare.

S-au adunat imediat toţi localnicii şi, amintindu-i că soarele urma să apună degrabă, l-au rugat să rămână la ei.

– Frate Francisc, rămâi cu noi, nu cuteza să pleci mai departe, pentru că zona e plină de lupi fioroşi care îţi vor devora măgarul şi îţi vor pricinui necazuri ţie şi însoţitorului tău.

Fratele Francisc, în simplitatea lui, răspunse: – Eu nu am făcut niciun rău fratelui lup ca el să aibă curajul să-l devoreze pe fratele nostru măgar. Rămâneţi sănătoşi, fiii mei, şi temeţi-vă de Dumnezeu! Şi, astfel, Sfântul Francisc a scăpat nevătămat.

34

CAPITOLUL VII

Se povesteşte că Francisc, ajungând la Gubbio, s-a îngrijit de leproşi şi a scăpat oraşul de ameninţarea unui lup foarte feroce.

Tânărul Francisc, coborând de la mănăstirea San Verecondo, a ajuns imediat la Gubbio, situat la poalele colinei, pe care se află sanctuarul Sfântului Ubaldo, patronul oraşului.

La Gubbio, Francisc şi-a amintit că are un prieten, Federico Spadalunga, a cărui casă se afla în apropierea zidurilor oraşului, exact în partea de unde Sfântul venea, cu puţin înainte de a începe urcarea propriu-zisă spre oraş.

Astăzi, casa lui Spadalunga este încorporată în frumoasa biserică gotică, pe care oamenii din Gubbio au ridicat-o în cinstea Sfântului, din evlavie faţă de el şi pentru a-şi arăta într-o oarecare măsură recunoştinţa pentru binele primit, fiind izbăviţi de ameninţarea unui lup foarte feroce.

Acest prieten, Federico, a fost foarte surprins văzându-l pe Francisc în acea stare; îl ştia foarte bogat şi fiul unui mare negustor din Assisi; în timp ce-l întrema, încerca să-l convingă să se îmbrace, să-şi pună sandale în picioare şi să se încingă cu o curea de piele, apoi l-a determinat să-i povestească evenimentele ce îl aduseseră în starea aceea.

Ce efect a produs relatarea lui Francisc în sufletul lui Federico? Nu putem şti, dar întrucât întreaga sa familie a rămas devotată şi a păstrat vie amintirea Sfântului, motiv pentru care locuinţa sa a fost aleasă ca loc ideal pentru construirea bisericii, suntem convinşi că cele povestite de Francisc au rămas adânc întipărite în sufletul lui Federico.

După ce s-a bucurat de generoasa ospitalitate a prietenului său, Sfântul şi-a luat rămas bun de la gazda sa, care l-a însoţit cu 35

privirea o bună perioadă de timp; el s-a îndreptat spre şes unde ştia de existenţa unei leprozerii, în care se aflau câţiva nefericiţi.

Tradiţia ne arată şi astăzi locul, alăturat bisericuţei dărăpănate a Sfântului Lazăr, format dintr-o curte mică unde aceştia dormeau şi mâncau. În acest loc de suferinţă, Sfântul îşi exercită din nou generoasa caritate, dăruindu-se pe deplin slujirii acestor săraci abandonaţi; îi spăla şi le îngrijea rănile cu multă dragoste, îi hrănea pe cei care nu mai puteau să mănânce singuri, predispunându-i cu resemnare şi iubire la întâlnirea cu sora moarte.

*** Tot oraşul Gubbio trăia sub coşmarul unui lup feroce care, în numeroasele vizite în oraş, făcea ravagii în rândul animalelor şi oamenilor, astfel încât bieţii locuitori, pentru a se apăra, erau constrânşi să stea închişi între zidurile oraşului. Francisc a fost mişcat de o mare compasiune. Într-o zi, cu toate că tot poporul l-a sfătuit în repetate rânduri să nu iasă, el ieşi în afara zidurilor cetăţii şi când văzu lupul furios venindu-i în întâmpinare îl opri printr-un simplu gest şi îi spuse: – O, frate lup, tu te comporţi foarte rău omorând animale şi oameni. E adevărat că o faci pentru a-ţi potoli foamea, dar, de astăzi înainte, va trebui să te comporţi în mod diferit. Vei veni cu mine în oraş şi vei umbla în mod liber fără să faci rău nimănui.

Iar oamenii vor avea grijă de tine. Eşti de acord?

Lupul, îmblânzit ca un miel, îi întinse lăbuţa lui Francisc şi acceptă pactul propus de acesta în faţa cetăţenilor uimiţi.

A trăit mult timp printre locuitorii cetăţii fără să facă rău nimănui; aceştia îl hrăneau iar lupul se juca pe marginea străzii cu femeile şi copiii. Cetăţenii, în amintirea acestui fapt minunat, au ridicat ulterior o bisericuţă în locul unde a avut loc acel eveniment; această bisericuţă există şi astăzi; ea a fost restaurată cu multă dragoste de generaţiile ce au urmat şi se numeşte „la chiesa della Vittorina”.

36

PIENZA - Anonim din 1300: Sfântul Francisc şi lupul din Gubbio.

37

CAPITOLUL VIII

Se povesteşte că Francisc s-a întors la Assisi şi a restaurat bisericile cele mai sărace, împlinind astfel porunca Domnului.

La Gubbio, în mijlocul atâtor opere de caritate şi de penitenţă, Francisc se simţea în largul său; cu toate acestea, când se întâmpla să fie singur, simţea în inimă ecoul glasului lui Dumnezeu care îl invitase să-i repare casa. Gândindu-se că nu a împlinit încă această dorinţă divină, simţea o tulburare interioară ce nu-i dădea pace. Aşadar, se întoarse şi, după ce a parcurs cale lungă, zări din nou oraşul natal.

Se stabili în apropierea bisericuţei inimii sale şi se gândi imediat la restaurarea ei. Într-o zi, în piaţa din Assisi, începu să cânte şi să se agite ca un clovn şi, când îşi dădu seama că o mare gloată de curioşi se adunase în jurul său, veni cu propunerea ca, în numele Domnului, să fie ajutat să restaureze biserica: – Cine îmi va da o piatră, va primi o recompensă de la Dumnezeu, cine îmi va da două pietre va fi răsplătit de două ori, cine îmi va da trei pietre, va avea trei recompense. Mulţimea, mişcată de cuvintele lui Francisc, începu să care pietre, iar Francisc le încărca pe spate şi le căra uşor, uşor la bisericuţa San Damiano. Aici, schimbându-şi meseria, începu să lucreze cu canciocul şi ciocanul până când termină de restaurat biserica.

Pietro Bernardone, consumat încă de neliniştea sa, văzându-l atât de abătut, îl blestema încontinuu; însă Francisc rugă un sărac să îi stea în apropiere, ca, atunci când tatăl său îl va blestema, el să-l binecuvânteze.

Fratele său Angelo - cu uşurătatea caracteristică tinerilor şi îngâmfarea de fiu perfect - văzându-l într-o zi de iarnă tremurând de frig, în timp ce se ruga într-o biserică, îi spuse unui prieten: 38

Mergi la fratele meu şi spune-i să îmi vândă un strop din sudoarea sa.

Dar Sfântul, care nu s-a simţit jignit, i-a răspuns: – Mi-am vândut sudoarea, pe un preţ mai bun, Domnului nostru Isus.

ASSISI - Bisericuța San Damiano.

39

Francisc, după ce a terminat restaurarea bisericii San Damiano, din devoţiune faţă de principele Apostolilor, se apucă să repare mai întâi biserica „San Pietro della Spina”, apoi pe cea de la Porţiuncula, dedicată Sfintei Fecioare Maria a Îngerilor.

Evlavia sa faţă de mama lui Dumnezeu a găsit aici cea mai bună posibilitate de a se manifesta. Această evlavie o avea în sânge; cu siguranţă, i-o insuflase mama sa încă pe când era copil, iar el urma să o transmită mai târziu fiilor săi ca pe o moştenire preţioasă ce trebuie păstrată cu foarte mare grijă.

Prin Fecioara Binecuvântată, ceruse toate darurile pe care Dumnezeu, în marea sa bunătate, i le dăduse deja; de aceea, la sfârşitul vieţii, nu va găsi alt loc unde să-şi închidă ochii decât numai în acest refugiu mistic, sub privirea maternă a Mariei care îi va deschide poarta cerului.

Chiar în această capelă, în timp ce se celebra Sfânta Liturghie, i-a fost dat odată să audă cuvintele Sfintei Evanghelii: „să nu luaţi cu voi nici aur, nici argint, nici bani, nici desagă, nici două haine, nici sandale, nici baston, pentru că cel ce munceşte e vrednic de răsplată”.

Francisc, care nu căuta altceva decât să se înfăptuiască în mod deplin voinţa lui Dumnezeu, îşi aruncă sandalele, bastonul, desaga şi înlocui cu o funie centura de piele pe care o primise de la prietenul său din Gubbio. Încrezător în providenţa divină, se simţi liber precum o privighetoare care se înalţă cântând către cer şi nu căută nimic altceva.

Ajungând la o mai mare intimitate cu Domniţa Sărăcia, renunţă la hrana sărăcăcioasă pe care i-o oferea preotul bisericuţei San Damiano şi preferă să meargă să cerşească. În Assisi, bătu la uşa multor case. Fiecare îi dădea câte ceva, iar el aduna totul într-un singur recipient. În faţa unei uşi, unde grupul vesel de odinioară benchetuia în voie, Francisc simţi pentru ultima dată cum ceva îl împingea să se îndepărteze. Asta se întâmplă doar pentru o clipă. Bătu, i se deschise şi se găsi deodată înaintea unor feţe cunoscute ce îl scrutau în mod in40

tens. Întinse mâinile către toţi, adresă fiecăruia o vorbă bună, încurajatoare, apoi se retrase într-un loc singuratic pentru a-şi consuma hrana. Ea era greţoasă, însă Francisc îşi aminti de Isus Cristos cel răstignit şi continuă să o mănânce liniştit.

ASSISI - San Damiano, interiorul bisericii.

41

CAPITOLUL IX

Se povesteşte că Francisc i-a permis lui Bernardo de Quintavalle să i se alăture şi a primit şi alţi oameni în compania lor, până când acest grup a ajuns la numărul doisprezece.

Opinia cetăţenilor din Assisi, cu privire la Francisc, uşor, uşor începu să se schimbe. Ceea ce mai înainte era socotit ca o adevărată nebunie, în multe suflete bune se transformă într-o admiraţie sinceră.

Printre oamenii de seamă din Assisi, pe vremea aceea, se afla unul care se numea Bernardo de Quintavalle, negustor cinstit şi devotat ce simţea în sufletul său chemarea la o viaţă mai bună, mai conformă cu Evanghelia şi fără preocupări omeneşti.

Fiul lui Pietro Bernardone, despre care se vorbea aşa de mult, atât datorită sărăciei îmbrăţişate de bunăvoie, cât şi salutului său, atrase imediat atenţia lui Bernardo, care începuse să-l analizeze cu seriozitate.

I se părea că este vorba de un personaj ce a ieşit din cărţile ce prezintă vieţile sfinţilor, iar fizionomia sa parcă era sculptată de dalta unui artist.

Pentru a-l cunoaşte mai bine, îl invita din când în când la cină şi îl ospăta în casa lui. După ce mâncau şi vorbeau îndelung despre Dumnezeu, se retrăgeau pentru a se odihni. Amândoi se prefăceau că dorm în mod profund, dar Francisc, mai ingenuu, crezând că celălalt dormea de-a binelea, a coborât din pat şi, îngenunchind pe podea, a început să se roage. A căzut imediat în extaz şi s-a transfigurat.

De pe buze îi ieşeau numai aceste cuvinte: „Dumnezeul meu şi totul meu”; găsea atâtea mistere de meditat, încât suspine adânci şi lacrimi dulci îi ieşeau din inimă. Apoi, adresa invocaţii către Fecioara Maria care îi încălzeau inima.

42

Bernardo, care în penumbră vedea şi auzea totul, a fost cuprins de o emoţie vie.

Dimineaţa, i se prosternă la picioare spunându-i: – Părintele meu, dacă cineva, după ce a deţinut şi s-a bucurat timp îndelungat de bunurile stăpânului său, nu ar mai vrea să le păstreze, ce ar trebui să facă?

– Frate, e de datoria lui să le restituie stăpânului.

– Ei bine, Părinte, ştiu că toată averea mea am primit-o de la Dumnezeu şi sunt pregătit să i-o restitui. Arată-mi cum trebuie să procedez.

Francisc a fost plăcut impresionat de acest fapt, dar nici el nu ştia ce să facă.

Fiind în dilemă, s-au gândit să-l consulte pe Domnul şi s-au dus împreună la biserica dedicată Sfântului Nicolae, care se găsea aproape de „Piazza del Comune”.

După ce au ascultat cu evlavie Sfânta Liturghie, Francisc a deschis de trei ori Misalul şi a găsit tot atâtea răspunsuri: „Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi şi vinde tot ce ai şi dă-le săracilor, aşa vei avea comoară în ceruri”. „Nu luaţi nimic pentru drum, nici toiag, nici desagă, nici încălţăminte, nici bani”. „Cine vrea să vină după mine, să renunţe la sine însuşi, săşi ia crucea şi să mă urmeze”.

Limbajul Domnului era foarte clar şi nu-i mai rămânea nimic de făcut decât să i se supună. Bernard nu a schiţat nici cel mai mic semn de părere de rău. Odată întors acasă împreună cu Francisc, şi-a vândut toate bunurile sale şi, adunând săracii din oraş, s-a apucat să le împartă banii.

Un preot, pe nume Silvestru, s-a gândit să profite de această ocazie. S-a prezentat lui Francisc spunându-i: – Tu nu mi-ai plătit în mod corespunzător pietrele pe care ţi le-am vândut pentru restaurarea bisericii San Damiano. Este de datoria ta să-ţi plăteşti datoria acum.

Francisc, aruncând o privire compătimitoare asupra lui, şi-a 43

afundat mâna printre banii lui Bernardo, a luat o mână plină şi ia pus în poala lui Silvestru, spunându-i: – Ia-i; sunt ai tăi.

Dar acei bani erau precum focul. Ardeau în mâinile preotului şi i-au provocat remuşcări de conştiinţă.

Timp de mai multe nopţi, a văzut în vis o cruce care ieşea din gura lui Francisc iar braţele sale se întindeau până la marginile pământului. Silvestru a rămas tulburat de această viziune, iar mai târziu, nemaiputând rezista acţiunii harului care lucra cu putere în inima lui, s-a alăturat lor, devenind primul preot al Familiei Franciscane.

După Bernardo de Quintavalle, un alt assisan s-a alăturat lui Francisc. Acesta se numea Pietro Cattani şi era un jurist ilustru ce învăţase la universitatea din Bologna. Conştientizând pericolul care îl păştea, a preferat să renunţe la agoniseala abundentă a muncii sale ca şi la demnitatea rangului său, acceptând să-şi orânduiască viaţa după o altă logică.

Toţi trei au părăsit oraşul şi au început să rătăcească în zona de şes până când s-au stabilit într-un bordei umil, abandonat între verdele plantelor şi susurul curgător al unui râu întortocheat.

Tocmai datorită acestei caracteristici a râului, localitatea se numea Rivotorto şi îi era binecunoscută Sfântului care o descoperise în timpul peregrinărilor sale solitare.

Sărăcăciosul bordei avea două odăi mici, separate între ele de un spaţiu, în mijlocul căruia au aşezat crucea unde meditau la Patimile Mântuitorului.

Pentru a-şi potoli foamea, erau suficiente verdeţurile ce creşteau prin preajmă, iar setea şi-o potoleau cu apa râului din apropiere.

Viaţa lor reculeasă a fost întreruptă într-o zi de sosirea unui ţăran tânăr, voinic, cu faţa arsă de soare şi de trudă. Se numea Egidio şi străbătuse cale lungă ca să-l găsească pe Francisc.

De la biserica San Giorgio, coborâse către câmpie poposind 44

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc într-un car de foc.

45

pentru o clipă la o răscruce, nehotărât pe care drum să meargă.

Dar apoi, inspirat de Dumnezeu, s-a îndreptat spre leprozerie şi a ajuns la Rivotorto.

Francisc l-a primit ca un tată. L-a îmbrăcat în haina de sac a pocăinţei şi l-a încins cu o funie.

Erau patru acum: un poet, un negustor, un jurist şi un ţăran.

Alături de acela căruia îi plăcea să se înalţe în văzduh, se afla cel care prefera pământul tare de sub picioarele sale, iar lângă omul obişnuit să caute subterfugii, şedea un neştiutor de carte, expert doar în interpretarea anotimpurilor şi în munca grea a câmpului.

Nimeni nu ar fi reuşit să-i adune. Doar iubirea faţă de Cristos i-a unit în trăirea aceleiaşi ideal, iar haina de sac pe care o îmbrăcau era simbolul egalităţii şi al identităţii lor. Între timp, din Assisi au coborât alţi patru oameni şi au bătut

RIVOTORTO - „Bordeiul din Rivotorto” (prima locuință a Sfântului Francisc și a primilor frați) (1209-1211).

46

la uşa umilei locuinţe. Toţi însufleţiţi de aceeaşi dorinţă: de a-l sluji pe Domnul în sărăcie şi în umilinţa inimii. Se numeau Sabatino, Morico, Filippo Longo şi preotul Silvestru.

Francisc i-a primit cu bucurie şi pe aceştia. Dublând Domnul numărul membrilor acestei familii sărace, Francisc a oferit toată atenţia sa noilor veniţi, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi, pentru ca ei să se formeze şi să înainteze pe calea virtuţilor.

Din acea oază de pace, ei s-au pus în mişcare într-o zi pentru a iniţia prima misiune; au plecat doi câte doi în cele patru colţuri ale lumii, ca şi cum ar fi trasat o cruce mare pe faţa pământului.

Experienţa a fost dură, aproape un eşec. Oamenii, văzândui, credeau că sunt vagabonzi şi, în loc să-i asculte, îşi băteau joc de ei.

Dar aceasta este logica Evangheliei. Pentru a vedea grâul încolţind pe câmpuri, mai întâi trebuie să se arunce sămânţa pe pământul arid.

La Rivotorto – când s-au întors – au remarcat cu bucurie că mica familie creştea considerabil. Li s-au alăturat alţi oameni din Assisi: Giovanni de San Costanzo, Barbaro şi Bernardo Vigilante.

Ultimul sosit era un cavaler pe care Sfântul îl cunoscuse la Rieti.

Când Francisc l-a întâlnit, i-a spus cu bucurie: – Pentru mult timp ai purtat cingătoarea, spada şi pintenii.

Este timpul ca acum să înlocuieşti centura de piele cu funia, spada cu crucea lui Cristos şi pintenii cu praful şi noroiul străzilor. Urmează-mă, iar eu te voi face cavalerul armatei lui Cristos.

Angelo Tancredi (acesta era numele cavalerului), copleşit de atâta fervoare, a lăsat toate şi s-a încins şi el cu funia.

Erau doisprezece, ca Apostolii, dar mici ca seminţele de muştar. Iar Dumnezeu, care, în modul său ciudat de a acţiona, îi alege întotdeauna pe cei umili pentru a face de ruşine înţelepciunea lumii, privea la ei cu mulţumire. Era sămânţa bună, bucăţica de drojdie, care urma să dea din nou roade pământului secătuit de ură şi lăcomie.

47

Biserica din Rivotorto.

48

CAPITOLUL X

Se povesteşte că Sfântul Francisc a modelat pietatea însoţitorilor săi şi că a obţinut apoi de la papa Inocenţiu aprobarea Regulii.

Francisc a stat aproximativ doi ani în bordeiul de la Rivotorto. Precum mama veghează cu iubire asupra copilului ei din leagăn şi se preocupă ca trupul să i se dezvolte în mod armonios, tot aşa şi Sfântul s-a preocupat mai presus de toate de creşterea spirituală a primilor săi fraţi. În mod evident, toţi aceştia erau oameni buni. Întrucât deabia părăsiseră lumea, încă nu cunoşteau fervoarea ascezei creştine şi nici extazele contemplaţiei. Întâi de toate, Francisc i-a învăţat cum trebuie să se roage.

Regulile sale nu erau complicate pentru că erau inspirate din simplitatea Evangheliei: – Când vă rugaţi, spuneţi rugăciunea „Tatăl nostru”, sau „Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, şi te binecuvântăm, aici şi în toate bisericile care sunt în lume, pentru că ne-ai răscumpărat prin Crucea ta”.

Pentru rugăciune, în loc să se folosească de cărţi, îl contemplau pe Cristos răstignit, căci, prin meditarea asiduă a Pătimirii, se ajunge la izvorul pur şi nesecat al oricărei devoţiuni.

De asemenea, le-a mai recomandat să facă astfel încât întreaga creaţie să devină motiv de a-l binecuvânta şi a-l lăuda pe Dumnezeu, care se manifestă în mod clar în fiecare dintre creaturile sale.

I-a iniţiat apoi în practica mortificării interioare şi exterioare. Împotriva trupului, care se răzvrăteşte împotriva spiritului, trebuie folosită arma postului, pentru a ţine în frâu virulenţa amorului propriu.

Fervoarea noilor veniţi – care, deja de la sine, îi impulsiona 49

pe ceilalţi fraţi – a găsit în cuvântul Sfântului o incitare eficace, astfel încât rugăciunea aproape că devenise o exigenţă iar penitenţa, o foame nepotolită.

Dar Francisc nu voia excese, iar fervoarea nu trebuia să depăşească limitele normalului. Într-o noapte, unul dintre tovarăşii săi – doborât de abstinenţă – începu să strige: „Mor de foame”. Francisc, preocupat de ceea ce auzea, încetă imediat rugăciunea şi se apucă să pregătească cina. Aşadar, pentru ca fratele respectiv să nu se simtă ruşinat de faptul că mânca, pe când ceilalţi posteau, începu el însuşi să mănânce.

Altă dată – cu delicateţea unei mame –, a condus pe unul dintre ei, care se îmbolnăvise, într-o vie din apropiere pentru ca sănătatea lui să se întremeze mâncând pulpa fructului dulce. În această atmosferă de sfinţenie eroică, Dumnezeu şi-a făcut simţită prezenţa sa printr-un miracol extraordinar. Într-o zi, Sfântul s-a urcat la Catedrala din Assisi şi, pe când aştepta în rugăciune momentul pentru a se putea adresa oamenilor, a fost răpit de Domnul în extaz. În acelaşi timp, fraţii săi – adunaţi la Rivotorto – l-au văzut într-un car luminos învârtinduse de trei ori în jurul bordeiului, răspândind în jurul său o lumină supranaturală, după care dispăru.

Inimile lor – pline de bucurie sfântă – l-au binecuvântat pe Domnul care îl preamărea astfel pe slujitorul său Francisc.

Lumea îi ignora, iar ei ignorau lumea, însă erau nespus de fericiţi. În luna septembrie a anului 1209, Otto de Brunswick, fiind în drum spre Roma pentru a primi coroana imperială, a traversat valea spoletană. Oamenii alergau în grupuri spre locul pe unde urma să treacă pentru a se bucura de spectacolul oferit de somptuosul cortegiu.

Francisc nu s-a mişcat din locul său de refugiu şi nici fraţilor săi nu le-a permis să se mişte. Zarva deşartă a lumii nu trebuia să le tulbure pacea. Totuşi, a dat voie unuia dintre fraţi să mear50

gă înaintea principelui pentru a-l face conştient de neînsemnătatea gloriei pământeşti şi de a-i aminti cât de scurtă este viaţa pământească.

A ascultat oare Otto de cuvintele acelui frate anonim? Cei mari – de obicei – au o deosebită sensibilitate pentru linguşiri şi foarte rar îşi pleacă urechea la sunetul auster al adevărului.

Se povesteşte că Otto a luat în consideraţie acel mesaj neobişnuit şi s-a încredinţat rugăciunilor lui Francisc.

*** Rivotorto, leagănul franciscanismului! Creaturii, ce de abia se născuse aici, i se întăriră oasele şi ajunse imediat la maturitate în spirit.

Aşa cum vulturul trasează în văzduh dâre luminoase, pe care puii săi îşi încearcă rezistenţa aripilor, tot astfel şi Francisc indică fraţilor săi o formă de viaţă de la care nu trebuiau să se abată. În acest sens, a luat Evanghelia în mâini, a selectat câteva versete, ce constituie miezul ei, şi le-a dispus astfel încât ele au format noua Regulă de viaţă.

De îndată ce a terminat de făcut asta, şi-a adunat fraţii şi, părăsind locuinţa lor sărăcăcioasă, porniră la drum mergând la Roma, pentru a obţine aprobarea Papei. În acel timp, pe catedra Sfântului Petru se afla papa Inocenţiu al III-lea, om de o vastă cultură şi de rodnică activitate apostolică, ce reuşise să redea Bisericii prestigiul politic şi sfinţenia vieţii.

Datorită recomandărilor lui Guido al II-lea, episcop de Assisi, şi al cardinalului Giovanni de San Paolo, episcop de Sabina, Francisc a fost prezentat Pontifului roman, îmbrăcat, aşa cum era, cu o reverendă grosolană şi încins cu o funie.

Poate tocmai comportamentul său umil – atât de asemănător cu acela al unor secte eretice – l-a împiedicat pe papă să recunoască în el pe omul lui Dumnezeu.

51

Însă Providenţa, care veghea asupra paşilor Sfântului şi făcea astfel încât totul să se termine cu bine, nu întârzie să ilumineze mintea papei.

Noaptea următoare, papa văzu în vis un palmier crescând viguros la picioarele sale şi auzi o voce din înalt, care asemăna palmierul cu săracul penitent din ziua precedentă.

Pontiful, bulversat din cauza acelui vis, a vrut să-l vadă şi să-l asculte din nou, iar Francisc i-a prezentat în mod umil Regula şi şi-a exprimat dorinţa că ar vrea să o vadă aprobată.

Papa a rămas surprins. Cum să aprobe o formă de viaţă atât de aspră şi o sărăcie aşa absolută? De aceea îi spuse: – Mergi, fiule, şi roagă-l pe Dumnezeu ca să ne arate care este voinţa sa, pentru ca noi să putem îndeplini în totalitate dorinţa ta, dacă aceasta corespunde planului divin.

Dumnezeu nu zăbovi să se exprime într-o formă mult mai clară.

Câteva zile mai târziu – poate concomitent cu rugăciunile Sfântului şi ale fraţilor săi –, Papa a văzut în vis că Bazilica din Lateran începu să se surpe. Însă, iată, apăru din senin figura sărăcuţului frate din Assisi, care, uşor, uşor, începu să ia proporţii gigantice şi sprijini cu umărul construcţia care se ruina. Ca prin minune, pereţii se refăceau şi templul îşi recâştigă stabilitatea.

Nu i-a fost greu lui Inocenţiu să pătrundă semnificaţia simbolică a acelui vis şi să vadă realitatea: Dumnezeu vroia să se folosească de acel om pentru restaurarea Bisericii sale ameninţată de eretici şi de comportamentul necorespunzător al creştinilor.

Papa nu mai avea nicio îndoială cu privire la sfinţenia lui Francisc şi vedea în mod clar semnele lui Dumnezeu. Dar sărăcia sa nu era oare exagerată? Să pretinzi ca Dumnezeu să intervină în mod direct pentru susţinerea fiecăruia, după ce s-a renunţat la ceea ce oferea Providenţa, nu era oare o ispită împotriva lui Dumnezeu? Nu era oare mai convenabil să se mai îmblânzească o astfel de rigoare? Aşadar, l-a chemat a doua oară 52

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Papa Inocenţiu al III-lea aprobă Regula Sfântului Francisc.

53

pe Francisc şi i-a făcut cunoscute temerile sale, ce erau împărtăşite şi de câţiva cardinali. Atunci, Francisc, cu un limbaj cavaleresc, începu să o elogieze pe Domniţa Sărăcia, pe care o asemăna cu o femeie foarte frumoasă ce cucerise inima Regelui Cerului, iar pe chipul său se putea vedea nobleţea Tatălui. Cum aţi putea crede că Tatăl nu s-ar îngriji de propriii fii care sunt rodul iubirii sale?

Papa a fost puternic mişcat de cuvintele lui Francisc iar temerile sale s-au risipit.

– Mergi cu Domnul – îi spuse – şi împreună cu fraţii tăi predicaţi pocăinţa după cum El vă va inspira. Când numărul vostru va creşte, să ne anunţaţi iar noi o să vă acordăm mai multe atribuţii.

Inima lui Francisc iradia de bucurie; Cristos îi vorbise prin gura papei Inocenţiu.

Afară, un soare de început de vară, scălda în lumină piaţa din Lateran.

54

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Visul papei Inocenţiu al III-lea 55

CAPITOLUL XI

Se povesteşte că Sfântul Francisc, după ce s-a întors la Rivotorto, a fost alungat de acolo, iar Ordinul a început să se dezvolte. În frumosul anotimp, când se iveşte aurora iar frunzele se mişcă la prima adiere, păsările se ridică în stoluri şi cântă imnul renaşterii.

Cu aceeaşi bucurie, în acea dimineaţă de iunie a anului 1209, se ridicară şi oamenii penitenţi din Assisi şi făcură cale întoarsă cântând.

Oricine îi vedea, cu îmbrăcămintea grosolană şi încinşi cu o funie, cu barba zbârlită şi cântecul pe buze, considera că este o ceată de cheflii trăsniţi. În schimb, ei erau cei mai serioşi oameni din această lume.

Se îndepărtaseră de toate, lăsaseră deoparte orice preocupare pământească, pentru a se dedica numai slujirii lui Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care păsările sunt fericite: nu seamănă şi nu seceră, dar cântă şi zboară aşa cum Dumnezeu le-a prescris lor. Şi, dacă Domnul se îngrijeşte de ele, de ce ar trebui să se preocupe cei care se comportă întocmai? Bucuria lor era, aşadar, justificată.

După un popas în apropiere de Orte – unde frumuseţea rustică a peisajului şi farmecul apelor râului Tibru care se uneşte cu râul Nera păreau că vor să-i convingă să rămână acolo definitiv –, şi-au reluat drumul şi, după ce au trecut peste Apenini, au intrat în Valea Spoleto. Încă îi mai aştepta bătrâna şi singuratica locuinţă din Rivotorto; bordeiul umil, care a văzut luând fiinţă săraca familie, a devenit, şi din punct de vedere juridic, după aprobarea Regulii, primul convent al Ordinului Franciscan.

La Rivotorto, şi-au reluat ritmul vieţii ce fusese întrerupt de 56

călătoria la Roma, îmbinând practicile de pietate cu operele de caritate.

Francisc îi trimitea adesea doi câte doi să efectueze misiuni apostolice în împrejurimi, să slujească leproşilor din leprozeria învecinată şi să-şi câştige hrana ajutându-i pe ţărani în munca câmpului. Nu putea accepta ca cineva să lenevească.

Pentru ca slujitorul lui Dumnezeu să-şi poată întinde mâna pentru a cere de pomană cu bucurie şi fără remuşcări de conştiinţă, trebuie să o câştige într-o oarecare măsură muncind. Orice muncă este bună atâta timp cât ea nu îl ofensează pe Dumnezeu şi nu stinge duhul rugăciunii şi al evlaviei. Nu voia să aibă niciun „frate muscă” care, fiind în mişcare în mod continuu, să răspândească pretutindeni ariditatea spiritului, fără să facă ceva. Cu aceşti fraţi – dacă era nevoie – trebuia să se recurgă la baston şi la îngrădirea violentă a libertăţii; iar dacă nu voiau să se îndrepte, trebuiau expulzaţi din Ordin.

*** Istoria ne-a lăsat un document foarte important care arată în mod clar influenţa exercitată de noua mişcare religioasă asupra evenimentelor oraşului Assisi, în perioada vieţii sfântului Francisc.

Este vorba de un pact încheiat în noiembrie 1210 între oamenii de rând şi stăpânii feudali din Assisi.

Dacă se ia în consideraţie războiul din 1202, generat tocmai din cauza orgoliului celor mari, care nu ţineau cont de drepturile oamenilor de rând, constrânşi să trăiască la marginea societăţii sau legaţi de munca pământului asemenea sclavilor; dacă se ia în consideraţie suferinţa acestei clase hărţuite, în care dorinţa de libertate se trezea uşor, uşor, pactul din 1210 pare să fie rezultatul unui miracol, ce nu se explică fără influenţa benefică a mişcării franciscane care tocmai se năştea.

Dragostea lui Cristos, care, înfrăţind sufletele, adunase sub haina pocăinţei diversitatea claselor sociale; cuvintele fraţilor 57

umili, ce predicau pacea pretutindeni şi condamnau ura, exemplul lor de dispreţ faţă de bunurile materiale care împietresc inimile, au generat roadele iubirii şi au marcat punctul de întâlnire dintre cele două categorii contrastante. „Pacea să fie în sufletele şi în casele voastre – spunea Francisc – căci mila Domnului e nemărginită. El ne va da harul de a pune capăt războiului care ucide creaturile sale. Remediul se găseşte în inima fiecăruia: abandonaţi zgârcenia şi orgoliul şi veţi fi liberi”. Iar libertatea a strălucit asupra oraşului Assisi în acel noiembrie, datorită acestei noi mişcări religioase.

*** Nenumăraţi fraţi îngroşau rândurile Ordinului; ei vor fi asemenea unui val ce se perpetuează de-a lungul veacurilor.

Printre fraţii din aşa-zisa a doua generaţie franciscană au fost foarte mulţi care şi-au lăsat amprenta asupra Ordinului. Iată câţiva dintre ei: Masseo de Marignano, foarte bun orator şi un îndrăgostit de Dumnezeu, Leon, mieluşelul lui Dumnezeu şi confesorul sfântului Francisc; Elia, un geniu din toate punctele de vedere şi un foarte bun organizator, Rufino, vărul sfintei Clara, de viţă nobilă şi purtat spre contemplaţie; Ginepro, un suflet simplu şi credincios; Toma de Celano, o inteligenţă sclipitoare şi primul biograf al sfântului Francisc; Guglielmo Divini – numit de Francisc fratele Pacifico – fost poet de curte, numit şi „regele versurilor”; Giovanni Parenti, primul ministru general al Ordinului.

Locuinţa de la Rivotorto devenise atât de neîncăpătoare, încât fraţii cu greu reuşeau să se adăpostească în cele două cămăruţe.

Pentru a evita orice neplăcere, Francisc a scris cu cărbunele numele fiecărui frate pe grinda tavanului, astfel încât fiecare să ştie care e locul său. Însă, într-o zi, s-a întâmplat ceva care i-a constrâns să abandoneze acea locuinţă umilă şi să caute un nou refugiu. Un 58

ţăran, ce mâna un măgar din urmă, se prezentă la uşa bordeiului şi începu să strige: – Hai, intră odată, căci a venit timpul să dăm viaţă acestei locuinţe.

Francisc a înţeles limbajul răutăcios ca şi intenţia sa răutăcioasă, dar nu s-a supărat. Şi-a amintit de cuvintele lui Cristos, care ne învaţă să părăsim locul de unde suntem izgoniţi şi să mergem în altă parte, şi s-a adresat astfel fraţilor săi: – Eu sunt convins că Domnul nu ne-a chemat ca să slujim la han, ci să ne rugăm şi să arătăm oamenilor calea mântuirii.

Calmi şi smeriţi, doi câte doi, au părăsit acea locuinţă sărăcăcioasă şi s-au îndreptat către câmpie, luând-o pe cărarea ce ducea spre vest. Faptul că se simţeau mai aproape de Cristos îi făcea să simtă o bucurie de nedescris în inima lor. Cristos spusese: „Păsările îşi au cuiburi, animalele au vizuini, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”. Regăsindu-se într-o situaţie similară, iubitorii Domniţei Sărăcia tresăltau de bucurie.

59

CAPITOLUL XII

Se povesteşte că Sfântul Francisc a obţinut de la călugării de pe muntele Subasio bisericuţa Sfânta Maria a Îngerilor şi că ea a devenit reşedinţa Ordinului.

Unde să se adăpostească? Această situaţie putea să-l întristeze pe omul de rând, dar nu pe Francisc. Dumnezeu, care se îngrijeşte de toate animalele pădurilor şi de păsările cerului, cu siguranţă va avea grijă, ca întotdeauna, de sufletele bune.

Asta e doar o problemă de credinţă.

Au ajuns la Sfânta Maria a Îngerilor, la bisericuţa pe care Francisc o restaurase cu câţiva ani în urmă. Faptul de a putea sta acolo, aproape de Mama lui Dumnezeu, asemenea unor cavaleri ce se pun la dispoziţia ei, îi făcea să simtă o bucurie de nedescris! Întrucât episcopul de Assisi se găsea în imposibilitatea de a le oferi o biserică, propunerea de a rămâne aici începu să prindă rădăcini în inima lui Francisc. Însă, pentru a locui acolo era nevoie de permisiunea călugărilor benedictini, proprietarii acelei bisericuţe, iar pentru a o obţine trebuiau să meargă la Abaţia de pe muntele Subasio, în apropierea castelului devastat al Conţilor de Sassorosso.

De la acea înălţime, priveliştea ce se înfăţişează înaintea ochilor este încântătoare. Toată valea – cu toată întinderea sa impunătoare – se afla sub privirea călugărilor; ei - departe de zgomotul lumii – erau primii care luau contact cu frumuseţea lui Dumnezeu, ce se desfăşura înaintea privirilor lor, reflectându-se în minunata operă a creaţiei. Francisc, în cele din urmă, a ajuns cu fraţii săi până sus. Mai urcase odată pe acel munte, în urmă cu douăzeci de ani, când, luat de valul nemulţumirilor, oamenii au distrus castelul stăpânului feudal; însă, atunci, spiritul revoltei îl împiedicase să guste acest spectacol minunat.

60

ASSISI - Santa Maria degli Angeli, interiorul Porțiunculei.

61

Acum, dimpotrivă, se bucura ca de un dar preţios iar sufletul său a fost cuprins de un cântec de mulţumire înălţat Domnului.

Bătură la poarta mănăstirii. Abatele i-a primit foarte binevoitor şi, ascultând cererea lor, le-o împlini cu caritate evanghelică, dându-le nu numai bisericuţa, ci şi o mică porţiune de pământ dimprejurul acesteia. Însă Francisc nu voia donaţii. Nu dorea să o piardă pe Domniţa Sărăcia, domniţa inimii sale. Atunci s-a stipulat un fel de contract prin care s-a stabilit că totul rămânea în proprietatea călugărilor, iar fraţii se bucurau în veci de folosirea acelui loc.

Drept recunoaştere a dreptului pe care benedictinii îl aveau asupra locului respectiv, fiii lui Francisc ofereau în fiecare an abaţiei un coş cu peşti. Într-adevăr, acesta era un preţ neînsemnat, dar suficient pentru a recunoaşte că proprietatea aparţine altora.

*** Succesul misiunii a bucurat peste măsură inima lui Francisc.

Acea biserică îi plăcea de foarte mult timp şi o iubea atât de mult pentru că era dedicată Mamei lui Dumnezeu.

Cu o inimă recunoscătoare, a stabilit aici reşedinţa Ordinului, întemeind-o în inima Mariei.

Din acel moment, ea a devenit suava mijlocitoare a noii familii pe lângă tronul lui Dumnezeu, iar fraţii, în schimb, au devenit în întreaga lume crainicii iubirii sale materne.

Afară, pe mica porţiune de pământ, aşa-zisa „Porţiuncula”, Francisc a făcut să se construiască câteva adăposturi unde fraţii puteau să se retragă pentru a se odihni şi unde, în tăcere şi solitudine, să se roage şi să practice pocăinţa.

Nu mai venea nimeni ca să-i alunge sau să-i deranjeze; caritatea Sfântului Benedict le-a oferit siguranţă şi i-a ferit de orice neplăcere.

Viaţa de la Porţiuncula era aidoma celei de la Rivotorto. Numărul fraţilor – ce crescuse în mod simţitor - îi permitea lui Francisc să satisfacă în mare măsură exigenţele apostolatului. Îi tri62

mitea adesea să efectueze diferite misiuni lărgind zona lor de influenţă, ajungând chiar în regiuni îndepărtate şi inaccesibile.

Fraţii roiau precum albinele în jurul stupilor şi mergeau - încrezători în Providenţă - oriunde erau suflete de salvat.

Oamenii – împinşi la început mai mult de o simplă curiozitate – se strângeau în jurul lor aşteptând să audă cine ştie ce poveşti cavalereşti sau o nouă melodie a vreunei compoziţii muzicale, însă îşi dădeau seama imediat că sunetul cuvintelor lor simple şi sobre le oferea cu totul altceva.

Ei povesteau pătimirea Domnului nostru, vorbeau despre daunele viciilor şi frumuseţea virtuţilor. Şi aveau un mod atât de eficace de a spune aceste lucruri, încât, în inimile ascultătorilor, încolţea dorinţa de a face pocăinţă şi hotărârea de a duce o viaţă mai bună. Şi cei învăţaţi erau fascinaţi de cuvintele lor şi, chiar mai mult, de modul lor de viaţă. Citeau Regula pe care o purtau peste tot şi toţi rămâneau uluiţi.

Evanghelia, atât de admirată şi venerată, dar a cărei transpunere în practică poate nu o considerau posibilă, se prezenta acum în ochii lor ca fiind trăită în mod integral de aceşti oameni ciudaţi care îşi găseau plăcerea în renunţări şi se bucurau de compania sărăciei.

Forţa de atracţie era atât de puternică, încât mulţi, fiind impresionaţi de stilul lor de viaţă, renunţau la haina de catifea şi îmbrăcau rasa religioasă.

*** „Dragoste dulce a sărăciei, sentiment sublim, cât de mult ar trebui să te iubim!” Aşa avea să cânte mai târziu Jacopone de Todi, pentru a exprima acel sentiment care a fost suflul vital al sufletului Sărăcuţului şi obiectul fascinaţiei primilor săi fii. „Sărăcia trăită cu bucurie”: antiteză stridentă pentru lumea superficială, dar o sinteză prolifică în bine, proclamată de Mântuitorul în prima „Fericire”.

63

Francisc devenise din nou vestitorul ei şi o făcea cunoscută şi fraţilor. Într-o zi de iarnă, se întorcea de la Perugia în compania fratelui Leon, îndreptându-se către Porţiuncula. Era multă zăpadă şi vântul şuiera trecând prin rasa sărăcăcioasă de culoare cenuşie.

Mergeau unul după altul; fratele Leon mergea înainte iar Francisc după el. Zăpada ceda scârţâind sub picioarele goale.

Cu un dialog simplu şi profund – întrerupt de perioade lungi de tăcere – Părintele îşi învăţa fiul referitor la secretul noii ştiinţe.

Nu atracţiile pământeşti, nici posedarea secretelor naturii, şi nici puterea de a face minuni a sfinţilor nu sunt în măsură să-l facă pe om fericit şi să dea gust vieţii sale. Doar depăşirea propriilor patimi – realizată prin sărăcie şi suferinţă – poate să deschidă izvorul bucuriei şi să cuprindă spiritul de fericire, asemenea frumuseţii unei statui care prinde viaţă prin munca lentă şi obositoare a artistului ce îndepărtează din blocul de marmură părţile inutile.

64

CAPITOLUL XIII

Se povesteşte despre felul în care Clara şi Agneza au renunţat la lume şi au iniţiat Ordinul Doamnelor Sărace.

Oraşul Assisi participa în mod intens la evenimentele noului Ordin. Fraţii străbăteau acum străduţele oraşului, urcau treptele ascunse în umbră, doi câte doi, cu mâinile încrucişate la piept, reculeşi în rugăciune.

Băteau la toate uşile întinzând mâna pentru pomană şi adresând salutul de bun augur: Pacea să locuiască în această casă !

Intrau în biserici şi predicau cu umilinţă cuvântul Domnului.

Se puneau la dispoziţia clerului şi îndeplineau orice slujire în casa Domnului, chiar şi cele mai umile.

Toţi îi înconjurau cu respect şi cu veneraţie.

Alături de Biserica San Rufino se afla casa domnului Favarone de Offreduccio, cavaler nobil din Assisi, şi a soţiei sale, doamna Ortolana, care fusese în pelerinaj la Sfântul Mormânt, în Ţara Sfântă, şi la alte sanctuare creştine.

Casa lor fusese împodobită cu patru fiice, frumoase asemenea florilor de primăvară, înţelepte şi bine educate; ele erau: Penenda, Clara, Agneza şi Beatrice.

Tatăl murise înainte de a le vedea aşezate la casele lor.

Clara atrăgea atenţia tuturor; manierată, cu un păr frumos precum aurul, dădea impresia că vine dintr-un vis. Însă gândurile sale nu erau îndreptate spre pământ. Simţea în inimă dulceaţa şi frumuseţea chemării religioase, invitaţia la o maternitate spirituală care se revărsa asupra celor părăsiţi şi necăjiţi.

Ascultase de mai multe ori în Catedrală cuvintele calde şi convingătoare ale lui Francisc; rămăsese fascinată de ele şi, în liniştea cămăruţei sale, nu se gândea decât la cum să-l urmeze într-o viaţă de sărăcie.

65

Ajutată de una dintre slujnicele casei, Bona de Guelfuccio, Clara a reuşit să aibă câteva discuţii cu Francisc.

Cele două suflete s-au înţeles imediat; fără să existe vreo divergenţă, decizia a fost luată neîntârziat.

*** Primăvara anului 1211. Duminica Floriilor Oamenii din Assisi urcau la Catedrală, pe care artistul Giovanni din Gubbio o făcuse mare şi frumoasă, pe măsura generozităţii lor.

Prin piaţa mare dinaintea catedralei trecea lume din toate categoriile sociale: magistraţi şi paji, doamne nobile şi femei din popor, domni şi meşteşugari. Toţi mergeau să-şi împlinească datoria lor de creştini, pentru a lua acasă o ramură de măslin pe care să o pună la capul patului ca o binecuvântare a lui Dumnezeu.

S-a dus şi familia Favarone. Copilele mergeau înainte, nobile şi modeste, sub privirile pline de respect şi admiraţie ale poporului.

Clara îmbrăcase haina cea mai frumoasă şi era într-adevăr de o strălucire orbitoare, dar ea mergea ca şi cum ar fi fost cufundată într-un vis; reculeasă cum era, nici nu şi-a dat seama de lumea care o înconjura şi, cum intră în biserică, se adânci în rugăciune. În momentul când se distribuiau ramurile binecuvântate de măslini, toţi s-au dus ca să le ia din mâinile episcopului Guido; ea, însă, fiind total absentă, rămase nemişcată la locul ei. Şi-a venit în fire abia când episcopul, coborând scările altarului, ajunse până la ea şi îi oferi crenguţa de măslin.

Un gest simbolic! Biserica i-a acordat, încă din acel moment, primul ei omagiu viitoarei sfinte. În noaptea următoare – când în casă toţi erau învăluiţi de un somn profund –, Clara se ridică în linişte şi, prin uşa de serviciu, ieşi afară.

66

ASSISI - Bazilica Inferioară. SIMONE MARTINI: Sfânta Clara.

67

O chemă pe Pacifica de Guelfuccio, care locuia în casa de pe partea opusă a pieţei, şi împreună fugiră în jos pe străduţa întunecată şi îngustă până când au ieşit afară din oraş. Aici luară străduţa ce duce la Sfânta Maria a Îngerilor, unde au ajuns gâfâind şi obosite.

Francisc cu fraţii săi le aşteptau în lumina vie şi strălucitoare a torţelor.

– Fiică, ce anume te-a adus până aici?

– Părinte, vreau să-l iubesc şi să-l urmez pe Isus într-o viaţă de sărăcie şi de rugăciune. Îngenuncheată la picioarele Sfântului, îşi scoase de pe cap vălul prins cu un ac şi părul ei splendid se revărsă ca o cascadă de aur. Sfântul îl tăie dintr-o dată, consumând sacrificiul.

Era prima femeie care intra să facă parte din mişcarea franciscană, o plantă firavă ce avea să dea roade consistente de sfinţenie şi de har.

Părăsi Porţiuncula îmbrăcând rasa grosolană a fraţilor şi pe cap purtând un văl dintr-o stofă aspră; Francisc o conduse la surorile benedictine din Mănăstirea San Paolo, din Bastia. Însă aici s-a întâmplat ceva neobişnuit. În dimineaţa următoare, familia a avut neplăcuta surpriză de a nu o găsi pe Clara în casă. Durerea fu mare şi mânia de nestăpânit când au aflat că fiul lui Pietro Bernardone o luase pentru Cristos.

Religiozitatea lor - deşi bine cunoscută – nu se ridica totuşi la un asemenea nivel. Nu-şi puteau imagina că în viaţa unei copile ar putea exista un alt ideal în afară de cel al dantelelor, florilor, al iubirii şi al familiei.

Se îngrozeau la gândul că trupul său urma să fie sfâşiat de ciliciu şi extenuat din cauza foamei. Triste preocupări ale sufletelor mici şi mediocre.

Au alergat aşadar, foarte preocupaţi, la Bastia, au înconjurat mănăstirea şi au intrat pentru a lua copila înşelată. Însă s-au străduit degeaba. Clara s-a prins de altar, fără văl 68

pe cap, lăsând să se vadă tonsura făcută de Francisc. Văzând-o astfel, nu a mai avut nimeni curajul să se apropie şi s-au retras ca şi cum ar fi fost loviţi de fulger.

*** Acest episod violent, ca şi sfaturile călugăriţelor, l-au determinat pe Francisc să găsească un alt refugiu mai sigur.

La poalele muntelui Subasio se afla mănăstirea Sant Angelo di Panzo, care, pentru faptul că era mai aproape de abaţia Sfântului Benedict, Francisc a considerat că e un loc mai sigur şi a condus-o pe Clara acolo. Însă aici, în mod imprevizibil, s-a întâmplat un alt fapt şi mai răsunător.

Agneza - a treia fiică – după numai 16 zile, a spus şi ea adio lumii şi a urmat-o pe sora ei în liniştea mănăstirii.

Bucuria Clarei fu de nedescris, având posibilitatea de a o îmbrăţişa. Acum o simţea mult mai aproape de ea, fiind unite nu doar de legătura de sânge. Amândouă erau pătrunse de aceeaşi iubire şi de aceeaşi dorinţă.

Un al doilea val de indignare şi de disperare s-a abătut asupra familiei Favarone. Astfel s-a organizat o a doua expediţie pentru a o recupera pe cealaltă nebunatică.

Rudele, călăuzite de unchiul Monaldo, tutorele copilelor, au pătruns cu forţa în mănăstire iar Agneza fu smulsă cu putere şi scoasă afară din refugiul ei dulce.

Au târât-o în jos pe pantă, dar nu după mult timp au trebuit să se oprească. Acea fragilă creatură devenise foarte grea!

Au încercat din nou, stimulaţi de strigătele şi blestemele lui Monaldo, dar nu era nimic de făcut, Agneza devenise mai grea decât o stâncă de bazalt.

Cuprins de o mânie sălbatică, Monaldo îşi ridică braţul pentru a o lovi cu pumnul pe acea fiinţă vrăjită, dar braţul i s-a înţepenit ca un lemn uscat. Răpitorii, cuprinşi de spaimă, o luară la fugă.

69

După ce au dispărut prin tufişurile de stejari şi ienuperi, Clara ajunse la Agneza pe care o găsi întinsă încă la pământ.

– Surioară!

Copila se ridică deodată şi se strânse cu putere de gâtul Clarei.

– Surioară, cât de mult m-am rugat pentru tine! Iar mirele nostru Isus m-a ascultat. Iată-ne, în sfârşit, libere. Vino, El ne aşteaptă.

*** Episcopul Guido îi cedase lui Francisc bisericuţa San Damiano. Era un loc ideal pentru Clara şi pentru Agneza, şi a devenit prima mănăstire de clarise.

70

ASSISI - Bazilica Sf창nta Clara.

71

CAPITOLUL XIV

Se povesteşte despre modul de viaţă al Doamnelor Sărace de la San Damiano şi despre felul în care a murit Sfânta Clara Bisericuţa San Damiano fusese pentru Francisc motivul cel mai evident al transformării sale iar cuvintele Crucifixului bizantin mai răsunau încă în urechile sale.

Pentru Clara şi Agneza va deveni cetăţuia mistică a iubirii, din care se vor ridica într-o zi încununate de o aureolă nepieritoare.

Foarte curând, atrase de parfumul sfinţeniei, au sosit şi alte femei pentru a umple acel spaţiu sfânt.

Un pergament din corul mănăstirii păstrează încă înşiruirea acelor nume: Pacifica, Cristina, Agneza, Benvenuta, Francesca, Balvina... cele mai bune fete din Assisi.

Toate fuseseră fascinate de miracolul unei frumuseţi ce depăşeşte orice comparaţie omenească.

Până şi casa părintească a Clarei, care dădea în fermecătoarea piaţă San Rudolfo, a fost închisă pentru totdeauna şi a trecut în proprietatea canonicilor Catedralei: Ortolana, mama lor, şi Beatrice, a patra soră, au abandonat-o pentru totdeauna pentru a se retrage în liniştea şi pacea mănăstirii San Damiano.

Cine ar putea povesti fervoarea dragostei acestor suflete nobile?

Pământul, care pentru cei mai mulţi este un obstacol de neînvins, care anulează orice tentativă de îndreptare către sferele înalte, pentru ele, devenise o pistă de lansare spre regiunea înstelată. Urmând exemplul Clarei, înaintau în siguranţă, fără oprire şi fără ezitare, asemenea agricultorului care întoarce brazda fără să se uite în urmă.

Sub biciul penitenţei, îşi frângeau alabastrul trupurilor lor, iar 72

sângele era sămânţa fertilă a vieţii nemuritoare. Îşi mortificau simţurile cu mâncăruri insipide pentru că papilele gustative îşi găseau bucuria în împărtăşirea cu trupul lui Cristos. Îşi umileau în cenuşă şi în lacrimi frumuseţea trupească pentru ca într-o zi să poată stăluci într-o lumină nepieritoare.

Francisc le încuraja cu dragostea sa.

Era conştient de forţa de atracţie de care el şi fraţii săi se bucurau de pe urma rugăciunilor şi a penitenţelor acestor sfinte femei, iar inima sa era în mod profund emoţionată. Avea o inimă sfântă, saturată de iubirea divină, care se revărsa asupra creaturilor. Ştia, însă, din propria experienţă, cât de slab este trupul

ASSISI - San Damiano, Corul de lemn al clariselor.

73

şi cu câtă uşurinţă se împotriveşte duhului dacă o mână puternică nu-l ţine în frâu; era conştient că orice perlă preţioasă îşi poate pierde strălucirea dacă nu e aşezată la locul potrivit.

De aceea, a vrut ca acel spaţiu sacru să nu fie accesibil nici unui frate, decât numai în cazuri excepţionale şi pentru slujirea ministerială.

Voinţa sa – menţionată şi în Regulă – nu lăsa loc la interpretări: „Poruncesc cu tărie tuturor fraţilor să nu aibă legături sau conversaţii suspicioase cu femei şi să nu intre în mănăstirile călugăriţelor, afară de aceia care au aprobarea specială a Scaunului Apostolic”.

Aceste dispoziţii nu-i priveau numai pe ceilalţi fraţi, ci şi pe el însuşi. Nu se putea citi fără emoţie acest pasaj al lui Celano: „În timp ce se afla la San Damiano, părintele a fost implorat de mai multe ori de către vicarul său să le prezinte fiicelor sale cuvântul Domnului (In 3,34) şi, în cele din urmă, convins de atâta insistenţă, a fost de acord.

Când s-au adunat, ca de obicei, să asculte cuvântul Domnului, dar şi ca să-l vadă pe părinte, Francisc şi-a ridicat ochii spre cer, acolo unde îi era întotdeauna inima, şi a început să se roage la Cristos. Apoi a poruncit să-i fie adusă cenuşă, a făcut cu ea un cerc pe podea în jurul său, iar ceea ce a mai rămas a pus-o pe cap.

Călugăriţele aşteptau şi, văzându-l pe părinte nemişcat şi stând în tăcere în cercul de cenuşă, au simţit cum sufletul le-a fost invadat de o mare uimire. Atunci, deodată, Sfântul s-a ridicat şi, spre surprinderea lor, în loc de un discurs, a recitat psalmul Miserere (Ps 50). Şi, îndată ce l-a încheiat, a ieşit repede afară.

Datorită acestui comportament foarte semnificativ, slujitoarele Domnului au simţit atâta căinţă, încât au izbucnit în lacrimi”.

*** Faima păcii şi a liniştii de la mănăstirea San Damiano a stră74

bătut veacurile. Clara se îngrijea de o grădină bogată, unde Mirele cobora pentru a savura parfumul îmbietor al aromelor. Se apleca până la pământ pentru a săruta şi a spăla picioarele surorilor; ea frângea pâinea pentru ele, chiar înmulţind-o uneori; se mai odihnea puţin atunci când trupul îşi revendica în mod irezistibil drepturile; îşi mortifica trupul fraged cu un ciliciu aspru din piele de mistreţ.

Tăria spiritului său nu a scăzut nici când, mai târziu, boala a ţintuit-o la pat, oboseala nu s-a apropiat de buzele sale ce se aflau într-o continuă rugăciune, inima suferea în pace iar mâinile n-au încetat să muncească. Se încredea numai în Dumnezeu; de aceea, siguranţa şi seninătatea sa erau absolute.

Când, în 1240, trupele de sarazini ale lui Frederic al II-lea au încercat să pătrundă în mănăstirea San Damiano, Clara luă în mână mostranţa cu Sfânta Taină şi se înfăţişă la o fereastră înaintea hoardelor gălăgioase. O forţă supranaturală ieşi din Sfânta hostie şi puse pe fugă soldaţii posedaţi de demonul desfrâului.

Prin intermediul rugăciunilor sale, oraşul Assisi a fost eliberat din nou de asaltul armatei imperiale condusă de Vitale de Aversa; acest fapt a demonstrat încă o dată forţa rugăciunii împotriva puterii armelor.

Parfumul sfinţeniei sale ajunsese până la cele mai înalte vârfuri ale ierarhiei Bisericii. În 1228, cu ocazia canonizării Sfântului Francisc, papa Grigore al IX-lea a vizitat călugăriţele şi, în semn de profundă preţuire pentru ele, a binevoit să se aşeze la masa lor sărăcăcioasă. Înainte de a mânca, s-a adresat Clarei, spunând: – „Noi am dori să binecuvântaţi aceste pâini”.

Sfânta încercă să se eschiveze înaintea papei, dar, în cele din urmă, se supuse făcând semnul sfintei cruci asupra mesei.

Ca prin minune, acel semn s-a imprimat pe pâini mult mai bine decât dacă ar fi fost trasat cu degetul pe pâinea ce urmează să fie pusă în cuptor.

Papa, fiind impresionat de gradul înalt al sărăciei ce domnea 75

în mănăstire, a vrut să o mai îndulcească prin intermediul unui privilegiu.

Reacţia Sfintei fu imediată: „Sfinte Părinte, doresc să mă dezlegaţi de păcate, dar nu de obligaţia de a păstra sărăcia pe care am promis-o Domnului”.

*** În timpul sărbătorii Crăciunului din 1252, Clara se afla ţintuită la pat de o boală îndelungată. Toate surorile se găseau în rugăciune recitând Oficiul divin.

O linişte profundă învălui cămăruţa goală iar inima Clarei fu pătrunsă de o singurătate de mormânt; pereţii chiliei sărăcăcioase dispărură deodată şi ea se văzu transportată într-un mod misterios în măreaţa Bazilică a Sfântului Francisc. „Începură să-i răsune în urechi – povesteşte biograful ei – cântecele ce se interpretau acolo. Simţea bucuria fraţilor care intonau psalmii, auzea armonia cântărilor şi sunetul orgii. Datorită distanţei mari, aşa ceva nu ar fi fost posibil, dacă acea solemnitate nu ar fi fost transmisă în mod miraculos sau dacă fineţea auzului ei nu ar fi întrecut orice posibilitate umană. Mai mult decât atât, a fost învrednicită să vadă până şi ieslea în care era aşezat pruncuşorul Isus”.

Când surorile s-au întors, după ce au terminat recitarea Oficiului divin, au găsit-o cufundată într-o fericire de nedescris. Mirele era acum aproape. Clara auzea în sufletul ei dulcea invitaţie: „Vino, o preaiubita mea, vino, te voi încorona în curând”.

Cu ultimele forţe, se pregătea pentru minunata întâlnire.

Se înstrăină complet de pământ şi îşi fixă privirea spre cer, acolo unde se aflau toate dorinţele ei. Suferinţa trupului nu mai constituia o piedică, ci un mijloc eficace pentru a se înălţa, simţindu-se pironită împreună cu Cristos pe lemnul Crucii.

La căpătâiul ei sosi mesagerul papei Inocenţiu al IV-lea care îi aducea „Privilegiul Sărăciei”, prin intermediul căreia îi acorda atât ei, cât şi fiicelor sale, dreptul de a trăi pentru totdeauna în 76

sărăcia pe care o profesau de foarte mult timp.

Alergă şi Agneza, pentru a-şi îmbrăţişa sora pentru ultima dată. Probabil presimţea că despărţirea urma să fie de scurtă durată, căci simţea şi ea dorinţa de a se uni cu Cristos.

Clara era în agonie. La un moment dat, încăperea se umplu de lumină şi apăru Preasfânta Fecioară Maria însoţită de un grup de fecioare consacrate.

Faţa Clarei se lumină de bucurie: – Mergi, mergi în pace, sufletul meu!

Cortegiul mistic – îmbogăţit de sufletul Sfintei – îşi reluă drumul către cer, pierzându-se dincolo de nori.

Era seara de 11 august 1253.

ASSISI - Bazilica Sfânta Clara: Urna cu moaştele Sfintei Clara.

77

CAPITOLUL XV

Se povesteşte despre faptul că Sfântul Francisc a mers să predice în lume, şi despre felul în care a încercat să ajungă în Ţara Sfântă. În opera intitulată „Fioretti”, se povesteşte că, într-o zi, Francisc era tare abătut din pricina a două gânduri care îl frământau: să continue activitatea de predicare sau – rupând orice contact cu lumea – să se retragă într-o peşteră pentru a se dedica cu totul rugăciunii? A doua soluţie pusese stăpânire pe inima lui Francisc. „În rugăciune – se gândea – obţin cu siguranţă meritele pe care nici mândria şi nici un alt viciu nu le poate îndepărta… În rugăciune, vorbim cu Dumnezeu şi îl lăudăm, şi astfel ducem o viaţă aproape angelică; în schimb, când predicăm, trebuie să coborâm la multe lucruri, să avem de a face cu oamenii, să vedem şi să zicem lucruri lumeşti… Predicarea prăfuieşte sufletul”.

Raţionamentul acesta nu-l deranja, dar, urmându-l, nu se împotrivea oare planului Providenţei? Îl chemă atunci pe fratele Masseo: – Mergi la Sora Clara, apoi la fratele Silvestru şi spune-le să se roage lui Dumnezeu pentru ca să-mi arate ceea ce trebuie să fac.

Fratele Masseo se porni de îndată la drum. A ajuns mai întâi la San Damiano şi a transmis Clarei mesajul lui Francisc, apoi urcă pe coasta aspră a Muntelui Subasio şi, găsindu-l pe Fratele Silvestru în sihăstria grotelor, îi repetă acelaşi lucru.

Fratele Silvestru începu imediat să se roage şi când termină îi spuse confratelui: – Dumnezeu spune ca tu să-i spui fratelui Francisc următoarele: El nu l-a chemat la această stare de viaţă doar pentru sine, ci pentru a câştiga suflete, pentru ca mulţi să fie salvaţi prin intermediul lui.

78

Sora Clara se exprimă în acelaşi fel. Aşadar, primind Francisc dubla confirmare a voinţei lui Dumnezeu, a îndepărtat orice alt gând şi se dedică cu toată ardoarea slujirii sufletelor.

*** Anul 1212. Flacăra entuziasmului cuprinse din nou creştinătatea la strigătul: „Dumnezeu o doreşte”. 40 000 de copii, purtând cruci şi steaguri, strigau: „Doamne, eliberează mormântul tău!”. Ei plecau spre Orient, prin podişul Tolosa, pentru ca armatele creştine să zdrobească trufia musulmană.

Spiritul cavaleresc al lui Francisc tresări de bucurie, se aprinse ca o materie incandescentă şi se gândi să treacă marea pentru a participa la marea aventură. Însă inima sa nu tânjea după o cucerire pământească; erau în joc multe suflete şi tocmai acestea îl interesau mai presus de toate. Visa să alerge ca un cavaler în mijlocul musulmanilor şi să-i lege de Cristos cu lanţurile credinţei şi ale carităţii. Însă, înainte de a părăsi Italia, a vrut să meargă la Roma, pentru ca Vicarul lui Cristos, măreţul papă Inocenţiu, să-şi pună pecetea asupra propunerilor sale şi să-i binecuvânteze paşii.

Se porni de la Porţiuncula, însoţit de un frate; se oprea prin oraşe şi sate pentru a predica oamenilor şi pentru a le adresa mesajul său de „Pace şi bine!”. În apropiere de Cannare, într-o dimineaţă rece de primăvară, văzu o mulţime de păsărele cântând vesele pe ramurile înflorite. Împins de o forţă misterioasă, merse în mijlocul lor şi toate începură să zboare în jurul lui aşezându-i-se pe spate, pe cap şi pe mâini. În ochii uimiţi ai fratelui care-l însoţea se părea că realitatea se transformă în vis sau că Adam, printr-un miracol nemaivăzut, s-ar fi întors în starea de inocenţă, ca să vorbească animalelor.

Francisc însă, ca şi cum totul se desfăşura în cel mai firesc mod, ceru prietenelor sale ce cântau să se liniştească; apoi se adresă lor, îndemnându-le să-l laude mereu pe Domnul care le 79

hrăneşte şi le înveşmântează cu o nespusă dragoste. La sfârşit, le însemnă cu semnul sfintei cruci şi le dădu permisiunea să-şi reia zborul şi cântatul. Stătu puţin să le privească în timp ce pluteau voioase în aer, răsucindu-se şi cântând cu multă gingăşie, apoi îşi reluă drumul.

La Alviano – târguşor între Orvieto şi Orte –, vorbea într-o zi poporului adunat în piaţă, dar un stol de rândunele gălăgioase făcea ca vorbele sale să nu fie auzite de cei prezenţi.

– Dragele mele surori, rândunele, spuse Francisc, voi aţi vorbit destul. Potoliţi-vă acum, lăsaţi-mă să vorbesc şi staţi liniştite până când îmi voi termina discursul.

Rândunelele amuţiră dintr-odată, spre uimirea tuturor celor de faţă. Şi nu se mai mişcară deloc până ce nu-şi termină predica.

Francisc îşi continuă drumul urmând cursul râului Tibru. La Roma, predică pe străzi şi în pieţe şi, prin cuvântul şi exemplul său, a atras multă lume pe urmele sale.

Printre aceştia se afla un oarecare Wilhelm din Anglia, cu o viaţă atât de neprihănită şi plină de fervoare, încât a fost răsplătit de Dumnezeu cu miracole răsunătoare după moarte; acesta punea în umbră până şi faima Sărăcuţului.

Fratele Wilhelm îşi doarme acum somnul de veci în Bazilica Inferioară din Assisi, aproape de mormântul părintelui său.

La Roma, Sfântul o întâlni şi pe doamna Jacopa de Settesoli, văduva lui Graziano dei Frangipani. Era o doamnă extraordinară care, pe lângă frumuseţe fizică, dispunea de un suflet nobil şi nu accepta răul, atât de comun unor oameni greşitori şi mediocri. Din acest motiv, Francisc o numea „Frate Jacopa”, vrând parcă să înlăture de la ea orice slăbiciune feminină.

Dacă sora Clara era imaginea Mariei care se desăvârşea în extazele vieţii contemplative în urma iubirii şi luminii Mirelui divin, Jacopa devenise imaginea Martei, a vieţii active, care nu se pierde în mijlocul pădurii întunecoase a lumii, ci tinde către bine, lăsând în urmă orice preocupare deşartă.

80

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc predică păsărilor.

81

Jacopa l-a primit pe Sfânt de mai multe ori în casa ei ospătându-l cu dragoste, bucurându-se la rândul ei de cuvintele ce ieşeau din gura lui.

Francisc i-a adus odată în dar o oiţă, pe care o scăpase de la moarte şi Jacopa o primi cu bucurie. Îi mângâia lâna moale şi o privea în ochii plini de inocenţă, în timp ce timidul animal cu botişorul roz lua hrana din mâinile sale. Într-o zi, nobila doamnă o tunse şi adună cu atenţie toate smocurile de lână, le puse pe furca de tors pentru ca apoi să facă o haină pentru sfântul ei prieten; o haină caldă, făcută cu dragoste, care să înzdrăvenească trupul chinuit al lui Francisc, înainte ca duhul său să se întoarcă la Dumnezeu.

După moartea Sfântului, Jacopa, după ce şi-a pus la punct toate treburile la Roma, s-a stabilit la Assisi de unde, după ce a dus o viaţă austeră de pocăinţă, a zburat în Paradis.

Cine coboară azi în cripta bazilicii poate vedea în faţa mormântului Sărăcuţului urna umilă în care se găsesc rămăşiţele pământeşti ale fratelui Jacopa, iradiată de lumina epopeii franciscane.

*** Istoria nu ne spune nimic despre a doua întâlnire a lui Francisc cu papa Inocenţiu al III-lea, dar se poate deduce că Pontiful, căruia nu-i scăpa din vedere mersul noii mişcări religioase, la binecuvântat pe omul lui Dumnezeu şi l-a încurajat în desfăşurarea misiunii întreprinse. Francisc, însufleţit de toate acestea, s-a îmbarcat la Ancona pe o navă a cruciaţilor care pleca spre Orient. În timpul călătoriei, aştepta cu nerăbdare clipa sosirii, moment în care, punând piciorul pe pământ, ar fi dat frâu liber fervorii sale apostolice, îndelung reţinută, şi poate ar fi fost învrednicit chiar de obţinerea martiriului.

Dar evenimentele s-au petrecut altfel. O furtună a împins ambarcaţiunea spre coastele Dalmaţiei, pierderile suferite au 82

fost semnificative, şi a fost obligat să se întoarcă. Datorită insuficienţei alimentelor ca şi a anotimpului de iarnă care se apropia, proprietarul navei nu a vrut să-l îmbarce pe săracul frate, dar Francisc s-a furişat şi s-a ascuns, iar Domnul a inspirat un om binevoitor care i-a oferit alimentele necesare.

Datorită acestei soluţii ingenioase, s-au salvat toţi cei de pe navă, pentru că o a doua furtună a fost cauza pierderii tuturor proviziilor; singurul mijloc de subzistenţă au fost alimentele încredinţate Sfântului, care se înmulţeau în mod miraculos prin mâinile sale.

Ajungând la Ancona, Francisc folosi timpul pentru a-şi continua apostolatul. „Părăsind marea – menţionează biograful său –, slujitorul Celui Preaînalt începu să cutreiere pământul şi, brăzdându-l cu plugul cuvântului, semăna sămânţa vieţii care producea roade binecuvântate”.

La Osimo, a vorbit în faţa episcopului şi a poporului, făcând referinţă la un mieluşel pe care îl obţinu în urma vânzării mantiei. Le-a vorbit de iubirea lui Dumnezeu care a fost jertfit asemenea unui miel şi aminti păcatele oamenilor care au înarmat mâinile călăilor; a vorbit cu atâta vehemenţă, încât cei prezenţi au fost mişcaţi până la lacrimi.

La Sanseverino, s-a dus să viziteze o mănăstire a doamnelor sărace.

Viaţa lor de pocăinţă şi de rugăciune i-au amintit de surorile de la San Damiano; le-a vorbit cu atâta fervoare, încât le-a edificat foarte mult.

Printre cei prezenţi, într-un ungher întunecat al bisericii, îl asculta un poet faimos, care fusese încoronat la Curtea împăratului ca „regele versurilor”. Cuvintele lui Francisc au pătruns mai adânc în sufletul său decât un cântec de dragoste, l-au entuziasmat mai mult decât un cântec de vitejie. Şi, în timp ce se afla acolo savurând suavitatea acelei muzici, a văzut trupul lui Francisc străbătut de două săbii fulgerătoare în formă de cruce; 83

una pleca de la cap spre picioare, iar a doua traversa pieptul de la o mână la alta.

Rămase înmărmurit neştiind ce să creadă, dar, revenindu-şi, îşi făcu loc prin mulţime şi, îngenunchind în faţa Sfântului, îi ceru să-l îmbrace cu haina sărăcăcioasă a fraţilor, în schimbul îmbrăcămintei sale rafinate.

Francisc l-a primit cu o deosebită dragoste, cu o delicateţe maternă şi cuvinte suave. Şi el era poet, iar poeţii au privilegiul de a citi în suflete. Gugliemo Divini – devenit fratele Pacifico – nu a uitat niciodată acea zi, pentru că din acea clipă, Sfântul i-a devenit „mama sa preaiubită”.

Tunica Sf. Francisc.

84

CAPITOLUL XVI

Se povesteşte despre alte călătorii apostolice ale Sfântului Francisc şi despre instituirea marii Indulgenţe. În vara anului 1224, Francisc, deja în mod vizibil bolnav, s-a dus pentru ultima dată pe muntele Verna. L-a urcat, dar i-ar fi fost imposibil fără ajutorul unui animal de povară; de aceea, fraţii care îl însoţeau au făcut rost de un măgar, pe care l-au împrumutat de la un ţăran evlavios care i-a şi călăuzit.

Soarele strălucea nemilos pe acel versant, arzând smocurile de iarbă dintre crăpăturile de piatră. Totul părea adormit şi plin de un sunet înăbuşit; până şi frunzele copacilor, răsucite, atârnau leneşe.

La un moment dat, stăpânul animalului, întorcându-se spre faţa Sfântului, începu să-l implore: – Părinte, ai milă de mine. Voi muri cu siguranţă dacă nu voi bea puţină apă.

Francisc, care simţea mereu compasiune pentru cei suferinzi, descălecă de pe măgar şi se aşeză în rugăciune cu mâinile ridicate spre cer; nu încetă a se ruga până când nu i se îndeplini rugăciunea. Apoi se adresă omului spunându-i: – Grăbeşte-te, pentru că acolo, printre pietre, vei găsi apa pe care chiar acum Cristos a făcut-o să izvorască pentru a-ţi potoli setea.

*** Acest episod a căpătat şi o valoare simbolică.

Apa izvorâtă din stâncă prin îndurarea lui Cristos nu este altceva decât cuvântul Sfântului, care a luat fiinţă pentru a potoli setea atâtor suflete arse de vicii sau private de mângâiere din pricina neglijenţei păstorilor sufleteşti.

85

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Minunea izvorului din stâncă.

86

Cu siguranţă, se predica şi atunci, dar cuvântul devenise ineficient şi steril din cauza viciului. Ştiinţa sacră - bine îngrijită - reuşise să se articuleze într-un mecanism dialectic, care fiind studiată în şcoli ar fi trebuit să se vadă în mod necesar şi în viaţa de fiecare zi.

Pe de altă parte, limbajul speculativ purta oratorul, de obicei, spre abstract; datorită acestui fapt, dacă el avea aderenţă asupra auditoriului rafinat şi cult, nu avea nicio influenţă asupra credincioşilor simpli.

Francisc, cu intuiţia sa genială, şi-a dat seama de acest neajuns al timpului său, făcând referinţă întotdeauna la învăţătura evanghelică. În locul discursurilor scolastice, el a preferat alocuţiunile spontane, folosindu-se de asemănări, parabole şi exemple ce pun stăpânire mult mai uşor pe memoria ascultătorilor; în locul aridităţii argumentelor abstracte, a optat pentru cele practice, morale şi expunerea adevărurilor de credinţă ce mişcă în mod sănătos voinţa.

De aceea, stilul său de a predica era unul nou, nu pentru că ar fi folosit o tehnică specifică, ci pentru că nu folosea niciuna.

La asta se mai adăuga fervoarea interioară, care încălzea cuvântul, ca şi credinţa sa puternică, ce făcea ca predica să fie clară şi pătrunzătoare precum apa ce pătrunde adânc în pământ.

Aşa se explică faptul că, la Ascoli, treizeci de oameni, atât clerici, cât şi laici, au renunţat la lume pentru a urma calea pocăinţei. Giacomo de Vitry, episcop de San Giovanni d`Acri, mărturisi cum clericii şi preoţii săi intrară în Ordinul Franciscan după ce au ascultat cuvântul Sfântului; oriunde s-ar fi dus, oamenii îl urmau fiind răpiţi de învăţătura sa.

Cuvântul său nu căuta doar oile din staul, ci îndeosebi pe cele rătăcite, conştiinţele atinse de vicii. La Montecasale, converti trei tâlhari; la Todi, în baza unei tradiţii, împiedică o femeie rătăcită să mai trăiască din roadele păcatelor sale.

87

Şi astfel de fapte se repetau în mod frecvent, indiferent de locul pe unde trecea.

*** Primăvara anului 1213 l-a pus din nou să străbată drumurile lumii. Trecu peste hotarele Umbriei în compania fratelui Leon, se îndreptă către Emilia Romagna şi urcă la fortăreaţa din Montefeltro.

Când a ajuns acolo, o mare sărbătoare era în toi; soseau marchizi, conţi şi cavaleri în mare număr. Trubaduri şi bufoni, atraşi de acel eveniment, bucurau inimile oamenilor cu sunetul mandolinei şi al cântecelor de dragoste; erau fredonate cele mai frumoase cântări de provenienţă franceză.

Francisc a fost cuprins de farmecul cavaleresc.

– Să mergem la această sărbătoare, îi spuse fratelui Leon, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom face multe roade spirituale.

Au trecut peste puntea mobilă şi au intrat în imensa curte interioară unde era adunată mulţimea. Printre hainele sclipitoare de catifea şi ornamente, rasa grosolană a celor doi fraţi trebuie să fi avut un anumit efect; simplitatea lor a atras cu siguranţă amuzamentul şi râsetele frumoaselor castelane şi ale galanţilor feudali. Într-un târziu, i-au permis lui Francisc, care ceruse să le adreseze câteva cuvinte, să se urce pe un zid de dimensiuni mai mici ca să le vorbească.

Sfântul începu să le vorbească plecând de la refrenul unui cântec foarte popular: „Binele ce mă aşteaptă e atât de mare, încât orice durere îmi e spre desfătare”.

Cuvintele sale, în măsura în care forţa argumentului punea stăpânire pe sufletul oratorului, aveau un efect enorm asupra auditoriului, astfel încât părea că vorbeşte un înger şi nu un om.

Curiozitatea a cedat imediat locul interesului. Printre ascultători era un anume Messer Orlando, conte de Chiusi în Casentino, care fusese atins mai mult decât oricare altul de magia acelor cuvinte. Spre sfârşitul discursului, acesta s-a apropiat de 88

Francisc pentru a vorbi cu el despre lucruri ce privesc sufletul său, însă Francisc nu i-a acordat pe moment permisiunea pentru că nu vroia să-l sustragă de la obligaţiile sale de oaspete.

Mai târziu, după ce contele s-a ridicat de la masa domnului de Montefeltro, Francisc vorbi îndelung cu el şi-i îndepărtă toate neliniştile sale.

Erau pe punctul de a se despărţi când Messer Orlando îi spuse: – Părinte, eu am în Toscana un munte singuratic care se numeşte Verna; acesta este un loc foarte potrivit pentru a face pocăinţă. Dacă ţi-ar plăcea, l-aş dărui cu bucurie ţie şi prietenilor tăi pentru sănătatea sufletului meu.

Francisc tresări. Presimţea oare marea minune ce urma să se înfăptuiască pe acel vârf inaccesibil?

– Messer Orlando, după ce vă veţi întoarce acasă, vă voi trimite doi dintre fraţii mei. Dacă ei vor considera că acel munte este un loc potrivit pentru reculegere, atunci accept oferta voastră generoasă încă de pe acum. Într-adevăr, Francisc şi-a ţinut promisiunea. După ce s-a întors la Sfânta Maria a Îngerilor, a trimis doi fraţi să cerceteze locul respectiv, iar aceştia, găsindu-l foarte potrivit pentru reculegere, au ridicat un bordei din crengi pentru ca Sfântul să se poată retrage vreodată acolo în rugăciune şi contemplaţie.

*** Italia nu mai era suficientă pentru inima lui Francisc.

Dacă este un mare lucru să reaprinzi credinţa în sufletele reci şi în inimile devastate de păcat, e şi mai frumos să mergi la popoarele păgâne pentru a răspândi Vestea cea Bună şi să primeşti martiriul.

Fiind pus în imposibilitatea de a ajunge în Palestina, a vrut să încerce să meargă în Maroc unde alte suflete, înşelate de doctrina falşilor profeţi, aşteptau să afle calea mântuirii.

Aşadar, porni din nou la drum. S-a dus spre nordul Italiei şi a 89

poposit în oraşul Susa, ca oaspete al marchizei Beatrice de Savoia, căreia, la plecare, i-a lăsat ca amintire o mânecă din rasa lui.

După ce a trecut Alpii şi a lăsat în urmă Provence, a ajuns în Spania, ultima etapă înainte de ajunge în Maroc.

Dorinţa martiriului îl făcea să tresalte de bucurie la fiecare pas „şi era aşa de puternic pătruns de această dorinţă, încât uneori îşi lăsa fratele în urmă, pentru ca în fervoarea spiritului să alerge în a pune în act visul său”. Însă şi de data asta dorinţa va rămâne dorinţă. Martiriul va fi în viaţa sa ca o lumină puternică spre care va tinde în mod continuu, fără a o putea ajunge vreodată; sau, altfel spus, într-o zi, urma să primească martiriul, dar într-o formă care până atunci nu fusese acordat niciunui alt muritor.

După ce a vizitat Sanctuarul Sfântului Apostol Iacob din Compostella, Francisc a fost răpus de o lungă boală care l-a constrâns să se întoarcă. Cine ar putea descrie durerea acestei întoarceri? Dezamăgirea spirituală e însoţită de suferinţa fizică.

Lipsit de toate, alungat ca un câine din casa la a cărei uşă bătuse, umblă câtva timp ca un cerşetor, pierzându-şi chiar şi glasul pentru trei zile.

Intimitatea cu Domniţa Sărăcia devenea tot mai intensă şi profundă. În cele din urmă, începu să-şi revină şi porni spre mare, unde spera să găsească un mijloc pentru a se întoarce în Italia. În timpul călătoriei, îi destăinui fratelui Bernard, care îl însoţea, dorinţa de a mânca puţină carne de pasăre, dar de unde să o ia?

Bernard, cu foarte mare uşurinţă, se adresă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, care-i mângâie pe cei umili, l-a consolat şi pe slujitorul său. „Deodată, de pe o pajişte, apăru un cavaler care i-a oferit o pasăre a cărei carne era de o calitate extraordinară, spunând: – Slujitor al lui Dumnezeu, acceptă şi primeşte ceea ce îţi trimite Îndurarea divină.

Francisc a fost foarte fericit de darul primit şi, înţelegând că 90

era Cristos cel care avea grijă de el, îl binecuvântă şi-i mulţumi din toată inima”.

*** Odată întors din Spania, Francisc a reluat apostolatul său în Italia. Însă urmărirea cronologică a peregrinărilor sale nu mai e posibilă; miracolele înregistrate de biografii săi ne indică doar din când în când etapele călătoriei sale pe peninsulă: de la Bari la Alessandria, de la Veneţia la Gaeta.

Nici dificultăţile călătoriilor, nici pericolele nu l-au făcut vreodată să dea înapoi; retrăia întru totul ardoarea Sfântului Paul. „Trupul său – menţionează Celano – nu avea o clipă de răgaz datorită lungilor călătorii evanghelice, efectuate de acel spirit devotat, arzător, neobosit şi prompt întotdeauna. Ar fi vrut să vestească de unul singur Evanghelia lui Cristos lumii întregi…. Îi edifica pe cei care îl ascultă nu numai prin cuvânt, ci şi prin exemplu”. Drept expresie a unei puternice sete pentru suflete şi ca o sinteză a apostolatului său fertil, a înflorit în 1216 minunea Indulgenţei de la Porţiuncula. În timp ce într-o noapte de iulie stătea în genunchi în faţa altarului din bisericuţa Porţiunculei, cufundat în mod profund în rugăciune, văzu deodată o lumină strălucitoare ce lumină pereţii înnegriţi ai bisericuţei umile.

Aşezaţi pe un tron strălucitor, îi apărură Cristos şi Preasfânta Sa Mamă, înconjuraţi de o mulţime imensă de îngeri.

– Francisc, ce har doreşti pentru binele oamenilor?

– Niciunul, o, Doamne, decât acela ca toţi aceia care vor vizita această biserică, după ce s-au căit, să poată dobândi iertare pentru pedeapsa meritată pentru păcatele lor.

– Ceea ce îmi ceri e mare lucru, dar tu meriţi lucruri şi mai mari. Mergi la Vicarul meu ca să confirme voinţa mea.

Francisc nu pierdu timpul. La ivirea zorilor, îl luă cu sine pe fratele Masseo şi se îndreptă către Perugia, unde se găsea Papa în acel moment. Cu un an înainte, fusese la Roma, unde 91

asistase la celebrarea Conciliului al IV-lea din Lateran. Înaintea impunătoarei adunări de cardinali, patriarhi, episcopi şi prelaţi, a simţit o dragoste puternică pentru Biserică, ancoră de salvare şi far al adevărului.

Ascultase arzătoarea cuvântare a papei Inocenţiu al III-lea şi sufletul său a vibrat la unison cu cel al marelui Pontif.

Acum, Inocenţiu nu mai era. În locul său se afla Honoriu al III-lea, „un bătrân bun şi evlavios, foarte simplu şi generos care a dat săracilor tot ceea ce a avut”.

Când Francisc s-a prezentat înaintea lui, i-a povestit viziunea de la Porţiuncula şi dorinţa pe care o avea de a duce toate sufletele în Paradis. Şi pentru câţi ani vrei această Indulgenţă?

Sfinte Părinte – răspunse Francisc – nu cer ani, ci suflete.

Cererea sa depăşea limitele normalului. O astfel de indulgenţă se acorda doar celor care mergeau pentru eliberarea Sfântului Mormânt.

Cu toate acestea, Pontiful, cu toată opoziţia Curiei, i-o acordă.

Francisc, foarte bucuros, era pe punctul de a-şi lua rămas bun: O, om simplu, îi spuse Papa, unde mergi fără documentul ce atestă permisiunea noastră?

Sfinte Părinte, îmi e de ajuns cuvântul pe care mi l-aţi dat.

Eu nu am nevoie de niciun document. Documentul meu va fi Preacurata Fecioară Maria, Cristos e notarul iar îngerii îmi vor fi martorii.

*** În acelaşi an, pe 2 august, în prezenţa episcopilor din Assisi, Perugia, Todi, Spoleto, Nocera, Gubbio şi Foligno, Francisc, cu inima plină de o bucurie pe care nu reuşea să o stăpânească, a dat citire scrisorii ce promulga Indulgenţa Plenară de la Porţiuncula, adunată fiind şi o mare mulţime venită din toate părţile.

Din acel an, umila bisericuţă – până atunci aproape necunoscută – a devenit ţinta multor penitenţi care erau în căutarea păcii.

92

CAPITOLUL XVII

Se povesteşte cum a fost celebrat Capitulul Rogojinilor şi cum cardinalul de Ostia a devenit protector al Ordinului Focul este un element ce nu poate rămâne ascuns: „frumos, vesel, viguros şi puternic” îşi întinde limbile roşii în jur pentru aşi potoli foamea nesfârşită.

Ceva asemănător făcea ca atât sufletul, cât şi limba lui Francisc să fie incandescente. „Cuvintele sale erau – spune Celano – ca un foc ce pătrundea în profunzimea inimilor şi umplea de admiraţie minţile tuturor. Când îşi îndrepta privirea spre cer, vrând parcă să-l coboare pentru a restabili armonia pe pământ, celor care îl ascultau li se părea de nerecunoscut.

Primii care au fost devoraţi de zelul său au fost chiar fraţii săi care s-au angajat într-o activitate de salvare a sufletelor.

– „Mergeţi, dragii mei, doi câte doi, în diferite părţi ale lumii, pentru a vesti oamenilor pacea şi pocăinţa pentru iertarea păcatelor; şi fiţi răbdători în încercări, căci Domnul nu uită de promisiunea făcută: „Răspundeţi cu umiliţă celor care vă întreabă, binecuvântaţi pe cei care vă persecută, mulţumiţi celor care vă jignesc şi vă calomniază pentru că, în schimbul acestora, vă este pregătită o împărăţie veşnică”.

Iar ei, primind cu mare bucurie şi veselie misiunea încredinţată prin sfânta ascultare, se prosternară umili până la pământ în faţa sfântului Francisc, care, îmbrăţişându-i cu o deosebită dragoste, spunea fiecăruia: „Încredinţează-i Domnului neliniştile tale şi el te va susţine”.

Cronica lui Giacomo de Vitry ne face cunoscut faptul că, în jurul anului 1216, fiii lui Francisc erau răspândiţi în Lombardia, în Toscana, Puglia şi Sicilia. Şi, dacă luăm în consideraţie întinderea geografică a acestor teritorii, din perioada respectivă, ne dăm seama că ele cuprind aproape toată Italia.

93

Două pauze întrerupeau călătorile lor în fiecare an: în perioada Rusaliilor şi de sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail.

Fraţii se adunau la Porţiuncula pentru a se întări din punct de vedere spiritual şi pentru a discuta problemele Ordinului. Aceste întâlniri se numeau „capituli”.

Capitulul din 1217 a fost foarte important pentru că Francisc a întocmit pentru prima oară o schiţă organizatorică, ce mai apoi trebuia să rămână punct de referinţă în structurile Ordinului.

A împărţit Italia – şi chiar câteva alte ţări – în mai multe provincii iar provinciile, în diferite custodii. Astfel, au luat fiinţă denumirile de „provincial” şi „custode”, prin care erau desemnaţi fraţii pentru guvernarea caselor religioase existente în teritoriile respective. La acest Capitul, s-a vorbit şi de problema evanghelizării altor ţări, inclusiv a teritoriilor păgâne.

Pentru misiunea din Ţara Sfântă -care ocupa un loc important în inima Sfântului - a fost ales, drept conducător, omul cel mai indicat pentru capacităţile sale intelectuale şi forţa voinţei, fratele Elia de Assisi. Pentru misiunea din Germania, s-au oferit şaizeci de fraţi, în frunte cu fratele Giovanni de Penne. Tot astfel s-a procedat pentru Ungaria şi Spania. Misiunea din Franţa, Francisc a lăsat-o pentru sine.

La Florenţa, s-a întâlnit cu episcopul de Ostia, Cardinalul Ugolino dei Conti di Segni, care va urca mai târziu pe scaunul pontifical cu numele de Grigore al IX-lea.

Cardinalul i-a interzis să lipsească din Italia şi Francisc, supusul său, a fost nevoit să asculte, lăsându-l pe fratele Pacifico să preia misiunea din Franţa.

Cardinalul Ugolino – om înţelept şi bun cunoscător de oameni - vedea foarte clar cât de benefică era prezenţa fraţilor, dar, cu toate acestea, nu-i scăpau nici împotrivirile pe care le întâlneau aceştia în anumite cercuri ecleziale şi laicale.

De acum, nu mai erau o mână de oameni slabi şi dispreţuiţi, ci o mulţime ce creştea văzând cu ochii. Pentru a putea depăşi dificultăţile în a face şi mai mult bine, fervoarea lor trebuia în94

dreptată pe o cale sigură, indicată de o organizare mai matură.

Cardinalul avea perfectă dreptate. În Germania, fraţii au fost consideraţi drept eretici, au fost persecutaţi şi dezbrăcaţi chiar şi de haine. În Ungaria, au fost hăituiţi ca nişte sălbătăciuni de către locuitori, care asmuţeau câinii împotriva lor, şi au fost constrânşi să fugă. În Franţa, fiind luaţi drept albigenzi, au fost alungaţi în mod violent de prelaţi şi credincioşi.

Aceste dezastre l-au convins pe Francisc să se încredinţeze întru totul în mâinile episcopului de Ostia. Cei doi abia se cunoscuseră, însă, chiar din acea zi, se stabilinăscu între ei o prietenie profundă, trăită cu stimă şi veneraţie reciprocă.

*** În ziua de 27 august 1218, printr-o bulă papală a papei Honoriu al III-lea, cardinalul Ugolino luă în posesie, în numele Sfintei Biserici, toate conventele fraţilor şi pământurile adiacente.

Astfel, se insera, ca parte vie, în istoria Ordinului. Legăturile cu Francisc, deja trainice, au devenit şi mai puternice şi nu erau rare întâlnirile la Roma. Într-o atmosferă de încredere reciprocă, a fost organizată celebrarea Capitulului din anul 1219, care va intra în istorie cu numele de „Capitulul Rogojinilor”.

Au participat mai mult de cinci mii de fraţi, care s-au instalat în jurul bisericuţei Porţiuncula în grupuri de 50, de 80, şi de 100, punându-se la adăpostul unor împletituri de nuiele şi dormind pe pământul gol.

Nu aveau nimic cu ei, nici măcar strictul necesar, însă Dumnezeu i-a inspirat pe locuitorii din împrejurimi să-i aprovizioneze cu de toate. „Şi iată că au venit de îndată oameni cu cai, măgari şi catâri, cu care încărcate cu pâine, brânză şi vin, şi alte bunătăţi”. Când a ajuns cardinalul Ugolino, a rămas mişcat în faţa acestui spectacol şi a spus: „cu adevărat aceasta este tabăra şi oastea cavalerilor lui Cristos”. A participat şi Sfântul Dominic cu 95

şapte fraţi din Ordinul său şi, constatând că Providenţa se îngrijeşte de cei ce au încredere în ea, se îndrăgosti şi el de Sfânta Sărăcie: „De acum înainte, eu promit să păstrez sfânta sărăcie evanghelică şi îi blestem, din partea lui Dumnezeu, pe toţi fraţii Ordinului meu care vor pretinde să aibă lucruri personale”.

Francisc a ţinut fraţilor un discurs care a devenit celebru: „Fraţilor, mari lucruri am promis lui Dumnezeu, dar mai mari ne sunt promise nouă. Să le păstrăm pe acestea şi să suspinăm după acelea. Scurtă e plăcerea, pedeapsa e veşnică. Suferinţa e scurtă, însă gloria vieţii viitoare este veşnică. Cât mai avem timp, să căutăm să facem binele”.

A fost reluată din nou tema misiunilor în afara Italiei, însă, de această dată, ea a fost pregătită mult mai bine. Înainte ca ei să se pornească, episcopul de Ostia a trimis scrisori de recomandare în ţările unde fraţii urmau să meargă să predice, asigurându-i pe episcopi şi pe credincioşi că fraţii sunt buni catolici şi se bucură pe deplin de aprobarea Sfintei Biserici.

A făcut chiar mai mult. A vrut ca fraţii care plecau în misiune să aibă asupra lor aprobarea papei Honoriu al III-lea, obţinută pe data de 11 iunie 1219, pe care să o prezinte autorităţilor religioase în localităţile prin care urma să treacă.

Acest document a fost cu adevărat providenţial deoarece a deschis drumul unei răspândiri rapide a franciscanismului în Franţa, Anglia şi în alte ţări.

96

CAPITOLUL XVIII

Se povesteşte cum cinci fraţi au fost martirizaţi în Maroc şi cum Sfântul Francisc s-a dus misionar în Ţara Sfântă.

Capitulul Rogojinilor a dat Ordinului două roade foarte preţioase: martiriul a cinci fraţi în Maroc şi epopeea lui Francisc în a Cincea Cruciadă. Împreună cu grupurile de misionari care plecau către ţările Europei, de la Porţiuncula, a plecat şi un grup mai mic, format numai din şase fraţi, spre Maroc. Aceştia erau: Vitale, Berardo, Pietro, Adiuto, Accursio şi Ottone. În Spania, Vitale s-a îmbolnăvit grav, astfel încât ceilalţi au fost nevoiţi să continue singuri, călăuziţi de Berardo.

La Sevillia, au intrat pe teritoriul musulman şi, fără să piardă timpul, au început să predice Evanghelia în pieţe şi în jurul moscheilor, după cum Duhul Sfânt le spunea.

Păgânii i-au lovit cu brutalitate şi i-au dus înaintea reprezentantului religiei lor, numit Miramolino.

Acesta – considerându-i drept nişte bieţi neghiobi - i-a închis mai întâi într-un turn înalt, apoi a ordonat să fie duşi la Ceuta, de unde o navă creştină ar fi trebuit să-i ducă în Italia.Dar ei nu doreau aşa ceva. Nu plecaseră degeaba din Assisi.

Ajunşi în Maroc, fraţii au reuşit să scape de supravegherea paznicilor şi, recăpătându-şi libertatea, au început să predice Evanghelia, denunţând nelegiuirea lui Mahomed.

Berardo se distingea de toţi prin fervoarea dragostei şi puterea sa de convingere; el îi înfrunta fără teamă pe păgâni, făcându-i de ruşine în public.

Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, într-o zi, au aşteptat până când trecea mai marele musulmanilor şi l-au atacat cu un discurs înflăcărat. Drept consecinţă, toţi au fost arestaţi. Con97

duşi după trei zile înaintea tribunalului său, au fost bătuţi crud şi ucişi. Era ziua de 16 ianuarie 1220.

Când Francisc a aflat de martiriul lor, plin de admiraţie şi de o sfântă invidie, exclamă: ,,Acum pot spune într-adevăr că am cinci fraţi minori”.

*** După terminarea acelui capitul faimos, a plecat şi Francisc în misiune. Încerca să ajungă în Ţara Sfântă, unde mersese fratele Elia cu alţi fraţi în 1217. Erau cu el fraţii Iluminato, Pietro Cattani, Barbaro, Sabatino şi Leonardo împreună cu alţi şapte fraţi ale căror nume nu le cunoaştem. Îmbarcarea a avut loc tot la Ancona. Au traversat Marea Adriatică şi, lăsând în urmă insulele Creta şi Cipru, au ajuns la San Giovanni d΄Acri spre sfârşitul lunii iulie 1219.

Aici, Francisc s-a despărţit de câţiva dintre însoţitorii săi, iar cu ceilalţi a ajuns în Egipt, unde armatele cruciate erau instalate de un an de zile în vederea cuceririi oraşului Damiata.

Armata creştină era inertă. Comandanţii ei erau divizaţi între ei şi nu reuşeau să se pună de acord asupra unui plan comun de acţiune.

Soldaţii leneveau, se dedau la jafuri, uitând de importanţa misiunii lor.

Această situaţie l-a întristat în mod profund pe Sfânt care nu reuşea să găsească un motiv eficace pentru a trezi conştiinţa acelei turme dezordonate.

Singura mângâiere a fost faptul că a primit în Ordin pe câţiva clerici fascinaţi de exemplul său. În ziua de 19 august, a început bătălia. Ce altceva se putea aştepta de la o asemenea situaţie, dacă nu o înfrângere ruşinoasă. De fapt, asta s-a şi întâmplat; nu le-a fost nimic de folos, nici măcar îndemnul Sfântului care prezisese totul.

Bătuţi şi umiliţi, creştinii se găseau la grea strâmtorare; doar credinţa i-a scăpat de consecinţe şi mai nefaste.

98

MONTEFALCO - Biserica Sfﾃ｢ntul Francisc. BENOZZO GOZZOLI: Intﾄネnirea Sfﾃ｢ntului Francisc cu Sfﾃ｢ntul Dominic la Capitulul Rogojinilor.

99

În acest timp, Francisc, care nu a uitat de scopul pentru care a venit în Orient, hotărî să intre singur pe pământul sarazinilor.

Toţi erau de acord că aşa ceva ar fi o nebunie şi încercau să-l convingă să renunţe; asta cu atât mai mult cu cât în tabăra adversă exista o lege care acorda recompensă în aur oricui ar fi tăiat capul unui creştin.

Francisc nu s-a înspăimântat, ci, luând cu el pe fratele Iluminato, pătrunse pe teritoriul inamicului strigând: Sultan, Sultan.

Au fost luaţi îndată prizonieri, bătuţi cu cruzime şi conduşi înaintea sultanului Malek-El-Kamel, principe valoros şi înţelept.

Francisc expuse scopul vizitei sale, care nu era acela de a renunţa la Cristos, ci de a-l converti pe el şi poporul său.

I-a vorbit îndelung de misterul lui Dumnezeu Unul şi Întreit, dar, văzând că nu reuşea prea mult prin intermediul cuvintelor, născoci altceva, mult mai eficace.

– Porunceşte - zise - să fie aprins un foc mare, să vină preoţii tăi şi să intrăm împreună în mijlocul flăcărilor.

– Niciunul din preoţii noştri nu ar accepta această provocare pentru a apăra credinţa noastră – răspunse Sultanul - văzând pe unul fugind de frică din faţa Sfântului.

Dar Francisc nu s-a lăsat bătut. Duhul ce-l însufleţea îi sugera noi argumente şi noi provocări, dar în zadar: Sultanul – foarte convins – se temea de „zarva poporului”.

100

CAPITOLUL XIX

Se povesteşte cum Sfântul Francisc, înaintea sultanului Malek-El-Kamel, a apărat credinţa creştină de acuzele păgânilor. Şederea Sfântului Francisc în palatul sultanului şi în mijlocul musulmanilor, într-o perioadă în care creştinii şi necreştinii se luptau între ei în mod violent, este un fapt ce scoate în evidenţă atât statura sa spirituală, cât şi cea morală, capabil de a potoli ura şi de a insufla un respect enorm.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că violenţa exterioară, care era vizibilă datorită armelor, avea repercusiuni asupra conversaţiilor de la curte, îndeosebi înaintea Sfântului care, prin prezenţa şi manifestarea propunerilor sale, le amintea în mod involuntar contrastul de spirit dintre cele două părţi adverse; poate tocmai aceasta a fost cauza pentru care apostolatul Sfântului Francisc nu a produs roadele pe care le promitea. În rest, se ştie că polemica nu poate produce convertire, dimpotrivă, tinde să intensifice neînţelegerile, căci pasiunea ce o generează face cuvintele să fie ineficace.

Giuliano de Spira face referinţă la astfel de contraste polemice în opera sa: „Ar fi nevoie de prea mult spaţiu pentru a descrie cu ce fervoare a spiritului, Sfântul Francisc a rămas înaintea sultanului şi cu câtă elocvenţă îi înfrunta pe aceia care denigrau credinţa creştină”.

Cu siguranţă, Francisc, sfântul iubirii – după cum ştim prea bine din viaţa sa – nu era adeptul acestui gen de discuţii, însă, de cele mai multe ori, era constrâns să-l facă, după cum rezultă şi din următoarele episoade. Trebuie totuşi menţionat că admiraţia musulmanilor, mai ales a sultanului, se datora lucidităţii şi rapidităţii cu care Sfântul răspundea la toate întrebările; astfel de calităţi au fost mereu apreciate, îndeosebi în 101

Evul Mediu, unde erau considerate ca fiind o manifestare a înţelepciunii.

*** Episoadele următoare sunt luate din Liber exemplorum fratrum minorum saec. XIII şi nu au fost explorate încă în mod suficient; ele corespund numerelor 98 şi 99, din testul publicat de P. Livario Oligher: „Fratele Bonaventura, Ministrul General al Ordinului, spunea că a aflat de episoadele următoare de la fratele care l-a însoţit pe fericitului Francisc (fratele Iluminato) la sultan.

Sfântul, găsindu-se într-o zi în palatul somptuos al sultanului, a fost pus la încercare de acesta printr-o metodă foarte ingenioasă, pentru a vedea cât de puternică e credinţa sa şi cât de mare este evlavia faţă de Cristos răstignit.

Sultanul a poruncit ca în sala tronului să se aştearnă un covor imens, brodat peste tot cu multe semne de cruci, care să acopere toată pardoseala; le-a spus celor prezenţi: – Chemaţi-l imediat pe acest om, ce pare a fi un creştin adevărat: dacă, apropriindu-se de mine, va călca peste crucile de pe covor, îl voi mustra că îl ofensează pe Dumnezeul său; dacă însă nu va avea curaj să treacă, îi voi zice că mă ofensează pe mine.

A fost chemat Sfântul care, plin de Duhul lui Dumnezeu şi inspirat de acesta cum să acţioneze, păşi pe covor şi se apropie de Sultan. Acesta, gândindu-se, aşadar, că, în sfârşit, îi putea reproşa ceva omului lui Dumnezeu, şi anume că l-a ofensat pe Domnul său, îi spuse: – Voi, creştinii, adoraţi crucea ca un semn distinctiv al Dumnezeului vostru; cum de nu ţi-a fost frică să calci peste un astfel de semn?

Iar fericitul Francisc i-a răspuns astfel: ,,Trebuie să ştiţi că împreună cu Domnul nostru au fost răstigniţi şi doi tâlhari; noi avem crucea lui Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, pe care o adorăm şi o strângem la inimă cu toată dragostea. Din 102

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Credinţa lui Francisc înaintea sultanului.

103

moment ce această cruce a lui Cristos este la noi, la voi au rămas crucile tâlharilor, peste care nu mi-e teamă să calc”.

*** Într-o altă discuţie, pe care sultanul a avut-o cu fericitul Francisc, i-a spus: – Dumnezeul vostru v-a învăţat în Evanghelie să nu răspundeţi răului cu rău, şi celui care ţi-a luat mantaua să nu i-o mai ceri înapoi, şi multe alte lucruri bune. Cu atât mai mult trebuie să fi poruncit creştinilor să nu invadeze pământurile noastre.

– Dumneavoastră - răspunse Sfântul Francisc – se pare că nu aţi citit toată Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. În altă parte mai zice: ,,Dacă ochiul tău te ispiteşte, scoate-l şi aruncă-l departe de tine”, vrând să ne înveţe că niciun om, oricât de apropiat şi drag ne-ar fi, chiar precum ochii din capul nostru, nu ar trebui să fie îndepărtat, atâta timp cât nu ne îndepărtează de credinţă şi de iubirea Dumnezeului nostru. Creştinii vă creează neplăceri şi pun stăpânire pe pământurile pe care le-aţi ocupat pe nedrept, pentru că blestemaţi numele lui Cristos şi îndepărtaţi oamenii de la cultul său. În schimb, dacă ar încolţi în voi dorinţa de a-l cunoaşte, de a-l iubi şi de a-l mărturisi pe Creatorul şi Răscumpărătorul lumii, creştinii v-ar iubi ca pe ei înşişi.

La auzul unui asemenea răspuns, toţi au rămas uimiţi”.

*** Însă Sfântul Francisc nu căuta uimirea, admiraţia, ci martiriul, pe care îl dorea de foarte mult timp şi care se dizolva din nou în vidul unui miraj.

Rămase câtva timp în mijlocul sarazinilor sperând că poate converti pe vreunul. Când le vorbea de Cristos şi de iubirea aproapelui, era ascultat cu atenţie, însă când denunţa falsitatea doctrinei lui Mahomed, toţi se îndepărtau.

Dându-şi seama de imposibilitatea de a avea vreun avantaj 104

pentru credinţă, se despărţi de sultan pentru a se întoarce în mijlocul creştinilor.

Malek-El-Kamel încercă să-l reţină oferindu-i aur şi pietre preţioase, însă Francisc, mirele fidel al Domniţei Sărăcia nu vroia nimic. Acceptă doar - ca semn al prieteniei - un corn de fildeş, pentru a-i chema pe fraţii săi, şi un permis de liberă trecere pentru a vizita Palestina.

S-a întors asfel la Damiata. Oraşul, după un asediu îndelungat, s-a predat în ziua de 5 noiembrie, iar cruciaţii au început săi măcelărească. Se năpusteau asupra lor cu atâta lăcomie, încât păreau lupi înfometaţi.

Francisc, dezgustat, se gândi să se întoarcă în Italia. A lăsat câţiva fraţi la Damiata pentru a-i asista pe cruciaţi, apoi s-a îmbarcat pentru San Giovanni d’Acri, unde îl aştepta fratele Elia. Împreună cu el a vizitat Locurile Sfinte.

Sufletul său de serafim fu absorbit de evocarea misterelor mântuirii noastre, străbătând, una după alta, etapele pământeşti ale vieţii lui Isus.

Sufletul i s-a înflăcărat înaintea Grotei din Betlehem şi la Sfântul Mormânt şi s-a întors cu inima plină de emoţie şi bucurie, ca o floare ce se desface la căldura soarelui, răspândind un parfum îmbătător.

105

CAPITOLUL XX

Se povesteşte cum Sfântul Francisc s-a întors în Italia şi cum, din cauza bolii, a renunţat la conducerea Ordinului.

Francisc, plecând spre Ţara Sfântă, a lăsat în Italia doi vicari: pe fratele Matteo de Narni şi pe fratele Gregorio de Napoli.

Primul trebuia să stea în mod obişnuit la Porţiuncula, pentru a-i primi şi a-i înveşmânta pe cei care intrau în Ordin, în schimb, cel de-al doilea avea obligaţia de a vizita comunităţile şi să vegheze la păstrarea disciplinei.

De fapt, începură să apară în curând anumite neorânduieli, datorate, în parte, ştirii false cum că Francisc ar fi murit. S-a vorbit mult – îndeosebi de biografii moderni - despre natura acestor neorânduieli şi s-a dat frâu liber ipotezelor şi presupunerilor. De aceea, istoria este foarte reticentă. Giordano de Giano face referinţă în Cronica sa la acest fapt cu următoarea expresie: ,,Ordinul este tulburat, se destramă şi se risipeşte”. Evident, aceasta nu era decât o exagerare.

Oricum, pentru a da valoare acestor cuvinte, trebuie să se facă referinţă, fără nicio îndoială, la controversa ce avea drept obiectiv înăsprirea practicilor tradiţionale de post, la tentativa unor prelaţi de a se amesteca în conducerea mănăstirilor clariselor şi, îndeosebi, la proiectul fratelui Giovanni della Capella de a fonda o nouă familie religioasă, rupându-se de Ordin.

Toate acestea, şi poate chiar şi altele de natură disciplinară, provocaseră, în absenţa lui Francisc, o atmosferă tensionată; aceasta, după părerea multora, părea să fie, dacă nu o trădare evidentă a idealului franciscan, cel puţin o piedică în calea operei de apostolat şi de sfinţire personală.

Unul dintre aceştia, şi anume fratele Ştefan cel Simplu, s-a îmbarcat pe o navă şi l-a ajuns pe Francisc la San Giovanni 106

d’Acri şi l-a informat cu privire la situaţia din Italia, arătându-i cât de necesară era prezenţa sa aici.

Această ştire îl făcu pe Francisc să se grăbească şi îl luă cu sine pe fratele Elia, Pietro Cattani, Cesario de Spira şi câţiva alţi fraţi.

La 1 august 1220, au debarcat la Veneţia. Francisc era extenuat. Clima neprielnică din Orient îi zdruncinase sănătatea.

Boala de ochi, pe care urma să o poarte ca pe o cruce grea până la moarte, începuse să-şi facă simţită prezenţa, iar stomacul slăbit nu mai reţinea decât foarte puţin din hrana pe care o primea.

Acestor suferinţe fizice li se mai adaugă şi cele morale. La Bologna, a constatat că fraţii şi-au construit o casă din piatră, pe care oamenii o numeau „casa fraţilor”, în care deschiseseră chiar şi o şcoală de teologie.

La început, sufletul lui Francisc s-a indignat şi porunci ca toţi să iasă afară, inclusiv cei bolnavi, însă mai apoi – după ce a aflat că fraţii nu locuiau acolo ca proprietari, ci ca oaspeţi ai cardinalului Ugolino – s-a potolit şi le-a permis fraţilor să reintre.

Lui Francisc îi era teamă de ştiinţă; nu pentru valoarea sa intrinsecă, pe care o respectau şi o venerau teologii, ci pentru că se temea că poate ucide sfânta simplitate şi poate să trezească demonul mândriei în sufletul fraţilor săi. De aceea, când fratele Anton de Padova i-o ceru, nu ezită să dea permisiune fraţilor să studieze ştiinţele sacre.

Francisc, din cauza bolii, a coborât în Italia Centrală călare pe un măgar.

Curtea Pontificală se găsea atunci la Orvieto; aici, Sfântul se întâlni din nou cu cardinalul Ugolino.

Au discutat împreună despre starea Ordinului şi au luat măsurile necesare pentru îndreptarea neorânduielilor ivite. Au fost abrogate privilegiile acordate unor mănăstiri de clarise, a fost respinsă întemeierea unei noi familii religioase şi s-a lăsat pentru următorul capitul, care urma să aibă loc în septembrie, nece107

sitatea de a revedea reglementările cu privire la post, ce fuseseră introduse în absenţa Sfântului.

Pe de altă parte, pentru a reprima hoinăreala unor „fraţi muscă”, s-a stabilit ca noii sosiţi să facă un an de noviciat, cum se obişnuia în alte familii religioase, şi fiecare frate să ceară permisiunea superiorilor pentru a se îndepărta de locuinţa proprie.

*** Sărbătoarea Sfântului Mihail Arhanghelul, 1220. Înaintea fraţilor adunaţi în capitul, Francisc, din cauza suferinţelor fizice şi datorită unui profund simţ de umilinţă, renunţă la conducerea Ordinului şi alese ca vicar pe Pietro Cattani. „De acum, eu sunt mort pentru voi, însă iată-l aici pe Pietro Cattani, căruia atât eu, cât şi voi trebuie să îi dăm ascultare”. În realitate, conducătorul era întotdeauna el. Dacă organizarea externă era de competenţa altuia, el era acela care forma conştiinţele şi hrănea sufletele fiilor săi cu pâinea exemplului său şi a sfinţeniei sale.

Pietro Cattani a rămas puţin timp la guvernarea Ordinului.

La 10 martie 1221, sora moarte îl întâmpină la Porţiuncula şi îi duse sufletul sfânt în paradis.

Acum trebuia să se aleagă din nou alt conducător, ceea ce s-a şi făcut în capitulul următor, de Rusalii.

Cardinalul Ugolino, fiind reţinut de obligaţiile oficiului său, a fost reprezentat de cardinalul Ranieri Capocci, iar Francisc a ţinut un discurs plecând de la textul Sfintei Scripturi: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul meu, care îmi călăuzeşte sufletul în bătălie”. Apoi, după ce s-a invocat cu umilinţă asistenţa Duhului Sfânt, s-a ales noul vicar în persoana fratelui Elia.

Toţi îl cunoşteau.

Era omul care, cu o minte genială şi cu puterea voinţei sale, întemeiase misiunea în Ţara Sfântă, în condiţii mult mai grele decât în altele locuri.

Alegerea Fratelui Elia a fost providenţială.

108

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc apare fraţilor din Arles.

109

Franciscanismul, cu el, se va răspândi şi se va afirma în lume ca o putere formidabilă, declanşând acea revoluţie spirituală, care a dat o nouă fizionomie istoriei veacurilor ce au urmat. În acest capitul, a fost prezentată din nou situaţia misiunii din Germania, care nu se bucurase de succes în 1217.

Cuvântul fratelui Elia a fost atât de convingător, încât imediat s-au prezentat 90 de voluntari pentru a încerca o nouă aventură în Germania, sub conducerea fratelui Cesario de Spira.

La acest capitul, a participat şi un frate portughez pe care nu-l cunoştea nimeni.

Dorinţa martiriului îl îndreptase spre Maroc, mânat de gestul nobil al celor cinci confraţi ucişi pentru credinţă, însă o boală nemiloasă îl constrânse să se întoarcă în patrie.

Corabia cu care călătorea – lovită de o furtună îngrozitoare –, în loc să ajungă în Portugalia, a fost aruncată undeva pe coastele Siciliei, actualizând astfel planul misterios al Providenţei.

Acest tânăr a urcat spre nord, până ce a ajuns la Assisi, cu speranţa de a-l cunoaşte pe Sfântul Fondator.

Dorinţa i s-a împlinit, însă nimeni nu-l lua în seamă. Doar fratele Graziano, superiorul Provinciei Romane, ştiind că este preot, a fost interesat de el. El îşi spunea: chiar dacă nu ştie să facă nimic, cel puţin o să celebreze Sfânta Liturghie pentru fraţii din sihăstria Montepaolo. Dar el era asemenea unei candele ce a fost pusă sub obroc; aşezată fiind în candelabru, în curând, urma să lumineze lumea cu o lumină orbitoare.

Numele său era Anton de Padova.

110

CAPITOLUL XXI

Se povesteşte cum Sfântul Francisc a fondat al III-lea Ordin al Pocăinţei şi cum a reelaborat Regula Primului Ordin.

Opera vastă de apostolat, întreprinsă de Francisc, nu a produs doar întoarcerea sufletelor la practica vieţii creştine, ci, mai mult, a redat oamenilor gustul perfecţiunii, atât de obişnuit în primele veacuri ale creştinismului.

Oriunde ajungea, era copleşit în mod continuu de cereri, atât din partea bărbaţilor, cât şi a femeilor, atât liberi, cât şi căsătoriţi, ce implorau să fie primiţi în Ordin.

Se putea oare descompune o familie, ar fi fost oare posibil să se renunţe deodată la toate legăturile cu societatea pentru a îngădui unora ca aceştia să îmbrace haina religioasă? În faţa acestor dificultăţi, mulţi trebuiau să renunţe la idealul sfânt şi să continue viaţa obişnuită, unde sufletul nu se simţea în largul său.

Intuiţia genială a lui Francisc a inventat ceva cu totul nou: să ducă atmosfera claustrală în familie, în mijlocul societăţii.

De aceea, trebuia întemeiat un Ordin nou, unde să nu existe conflicte între exigenţele sufletului însetat de perfecţiune şi obligaţiile specifice propriei stări de viaţă.

De aici îşi trage seva al treilea Ordin. În 1221, Francisc – ajutat de cardinalul Ugolino - a scris Regula, pe care a dat-o poporului ca să trăiască după ea. Această Regulă consta în puţine puncte esenţiale, ce recomandau o profesiune clară a credinţei şi o ascultare absolută faţă de Biserica Catolică; interdicţia de a purta arme şi practicarea perfectă a obligaţiilor propriei stări, cultivând modestia, castitatea conjugală şi spiritul de sacrificiu.

Istoria nu ne spune nimic unde anume a fost înfiinţat iniţial Ordinul al Treilea, însă tradiţia se opreşte de preferinţă la Pog111

giobonsi, în jurul persoanelor Lucchesio şi a soţiei sale Buonadonna.

Omul acesta, cândva robul zgârceniei şi al intereselor pământeşti, a fost biruit într-o zi de cuvintele lui Francisc şi a cheltuit întreaga sa avere în fapte de milostenie faţă de aproapele.

Soţia sa, atinsă şi de o minune a providenţei, a urmat cu acelaşi entuziasm fervoarea soţului ei.

Francisc le-a dat la amândoi câte o haină simplă şi i-a încins cu câte un capăt de funie.

Ei au mai trăit un timp oarecare mulţumindu-se cu venitul ce-l realizau din cultivarea unui mic ogor, până când au adormit amândoi în Domnul.

După această primă pereche, Ordinul al Treilea s-a răspândit cu repeziciune în lume, producând roade incalculabile în mijlocul societăţii şi devenind un motiv de cinste nu numai pentru oamenii de rând, dar şi pentru oamenii mari şi intelectuali.

Elisabeta de Turingia şi Ludovic al IX-lea, regele Franţei, sau sfinţit profesând această Regulă şi nu au fost chiar primii din această oaste de sfinţi constituită în Ordinul Franciscan Secular.

*** În timp ce fraţii mai locuiau la Rivotorto, puţini la număr şi nerecunoscuţi, Sfântul a fost învrednicit de Domnul cu o vedenie admirabilă, ce i-a revelat viitorul şi răspândirea Ordinului său în lume. „Am văzut – aşa povesteşte el – o mare mulţime de oameni venind la noi, cu dorinţa de a îmbrăca haina sfintei noastre familii religioase şi de a trăi Regula fericitului nostru Ordin.... am văzut străzile aglomerate de mulţimea lor, veniţi aici din toate părţile şi popoarele. Vin francezii, se grăbesc spaniolii, aleargă germanii şi englezii, şi vine în fuga mare o gloată de oameni ce vorbeşte toate limbile pământului....”

Paisprezece ani mai târziu, vedenia era tradusă în cea mai mângâietoare realitate. Pomul plantat cu trudă îşi împlântase bi112

ne rădăcinile în pământ; crescuse viguros şi falnic, iar acum îşi oferea roadele sale preţioase de bine.

Aşa cum se ştie, atunci când papa Inocenţiu al III-lea a aprobat Regula, de altfel unica Regulă a Ordinului, pe când fraţii mai erau la Rivotorto, a făcut-o prin viu grai, fără să lase niciun document scris, şi a spus că vrea să fie informat în legătură cu ceea ce se petrece în Ordin, pentru a-i conferi noi atribuţii, în cazul în care acesta ar fi corespuns aşteptărilor sale.

Toate acestea arată în mod clar că Regula a fost aprobată de papa Inocenţiu în mod experimental şi, ca atare, era nevoie de o recunoaştere definitivă, de o întărire printr-un document pontifical.

Pe durata celor paisprezece ani ce s-au scurs de la aprobare şi până la confirmarea Regulii, Ordinul – aşa cum s-a spus – s-a dezvoltat foarte mult şi, prin intermediul capitulilor, s-a îmbogăţit cu numeroase experienţe. Întrucât includerea acestui material în Regulă nu a mai fost posibilă, căci ea fusese aprobată deja de autoritatea bisericească, el a primit putere de lege de la însăşi autoritatea capitulului, sub formă de constituţiuni.

Cu toate acestea, venind vremea de a înainta Sfântului Scaun un statut definitiv, s-a simţit necesitatea îmbogăţirii Regulii existente cu experienţa acumulată.

De altfel, pentru ce ar fi trebuit să se înlocuiască Regula, din moment ce Evanghelia – aşa cum spune sfântul Bonaventura – fusese pusă drept temelie neclintită şi nu se mai putea schimba?

Prin urmare, nu se poate vorbi de o nouă redactare a Regulii, ci numai de o completare.

Francisc, retrăgându-se la Fonte Colombo, o sihăstrie tocmai bună pentru reculegere, undeva în munţii din preajma oraşului Rieti, s-a dedicat acestei activităţi.

Relaţia sa intimă cu Dumnezeu l-a eliberat de orice cuvânt de prisos, astfel încât el a putut să se apuce de scris în mod liniştit.

113

Când a terminat de scris, a încredinţat manuscrisul vicarului său, însă acesta, din neatenţie, l-a pierdut.

Atunci Sfântul, fără să-şi piardă răbdarea, s-a urcat din nou pe munte şi a refăcut acest manuscris, întocmai cum fusese cel care se pierduse.

Probabil la începutul toamnei anului 1223, Francisc a pornit iarăşi spre Roma, pentru a supune noua redactare a Regulii examinării Sfântului Scaun.

Acesta era un act nu numai necesar, dar şi obligatoriu.

Pentru ca Regula să aibă putere de lege, Biserica, cu autoritatea pe care o avea de la Dumnezeu, trebuia să-i dea aprobarea definitivă; însă nu o putea aproba cu ochii închişi, ci era de datoria ei să o discute şi să o analizeze la lumina experienţei sale.

Din mărturisirea cardinalului Ugolino, ştim că el însuşi a fost propus, probabil împreună cu alţii cardinali, să revizuiască Regula care a fost ulterior confirmată de autoritatea papală prin bula „Solet annuere”, în Lateran, la 29 noiembrie 1223.

Această revizuire ecleziastică a adus oare vreo schimbare în manuscris?

Cu siguranţă, Regula nu a fost atinsă câtuşi de puţin în esenţa ei, ba chiar se observă munca depusă de Francisc la Rivotorto şi aprobată de papa Inocenţiu al III-lea; asta se vede în mod clar în textul bulei papale: „Honoriu, episcop, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, iubiţilor fii, fratelui Francisc, şi celorlalţi fraţi ai Ordinului Fraţilor Minori..... Prin prezenta, confirmăm Regula Ordinului vostru, aprobată de predecesorul nostru Papa Inocenziu, de fericită amintire...”.

114

CAPITOLUL XXII

Se povesteşte cum Sfântul Francisc a reprezentat la Greccio Naşterea Domnului şi cum a primit stigmatele pe muntele Verna.

Viaţa Mântuitorului se rezumă în întregime la misterele măreţe ale întrupării şi ale patimii sale, care se desfăşoară între Betlehem şi Calvar.

Francisc, icoana vie a Mântuitorului, nu putea trăi decât între aceste două extreme. „Memoria sa – povesteşte Celano – era ocupată în totalitate de umilinţa întrupării şi dragostea pătimirii, şi nu-i permiteau săşi îndrepte privirea în altă parte”. Şi Francisc venise în lume în umilinţa unui staul şi a fost răstignit de divina străfulgerare de pe Verna. Prin urmare, se înţelege foarte bine evlavia sa faţă de aceste mistere.

*** După aprobarea definitivă a Regulii, Francisc, părăsind Roma, a plecat pe Via Salaria şi a ajuns la Greccio cu 15 zile înainte de Crăciun.

Sihăstria de la Greccio este o altă oază a păcii; ea este situată în partea de apus a văii Rieti şi a fost dăruită fraţilor de contele Giovanni Velita.

Francisc se gândi să petreacă acolo sărbătoarea Crăciunului; de aceea, l-a rugat pe conte să pregătească cele necesare pentru o întruchipare plastică a presepiului.

Pentru el ideea nu era nouă, ci îi fusese transmisă de mama lui atunci când i-a povestit împrejurările în care el însuşi se născuse.

Răspândindu-se această veste, au sosit la Greccio fraţii din toate părţil şi, împotriva oricărei aşteptări, au sosit locuitori nu 115

numai de prin satele învecinate, ci chiar de prin oraşe şi târguri mai îndepărtate.

Când, în cele din urmă, a sosit noaptea biecuvântată, şesul şi pădurea erau complet luminate de făclii. Părea că întunericul a fost alungat într-o clipă de apariţia neaşteptată a unei noi străluciri. Poporul urca spre sihăstrie cântând, iar ecoul pădurii şi al stâncilor abrupte ducea glasul mulţimii până la mari depărtări.

La miezul nopţii, s-a celebrat Sfânta Liturghie. Francisc a oficiat ca diacon.

După citirea Evangheliei, el a luat cuvântul. Biograful său povesteşte că „atunci când pronunţa numele lui Isus Cristos, toată fiinţa i se înflăcăra de o nespusă dragoste şi îl numea pruncul din Betlehem; iar atunci când pronunţa „Betlehem” glasul său semăna cu un behăit de oaie; gura i se umplea cu acest cuvânt şi cu o dragoste deosebită!”.

Poporul, care asculta, a fost cuprins de emoţie. Dumnezeu şi-a manifestat astfel gratitudinea sa.

Un om cumsecade a avut parte de o vedenie admirabilă. El a văzut în iesle un copilaş mort şi, apropiindu-se sfântul lui Dumnezeu de el, l-a trezit pe acest copil din somnul letargic.

Această vedenie nu ni se pare nelalocul ei, dacă ne gândim că pruncul Isus era uitat complet în inimile celor mai mulţi dintre credincioşi; însă harul divin, prin slujitorul său Francisc, a binevoit să-l învie şi să-l întipărească în inimile şi memoria credincioşilor.

La sfârşitul acestor sfinte ceremonii, oamenii s-au întors veseli pe la casele lor, iar paiele luate din presepiu le păstrau ca pe o relicvă sfântă; acestea au făcut foarte multe minuni, vindecând oameni şi animale de diferite boli şi suferinţe.

*** În vara anului următor, Francisc s-a urcat pe muntele Verna pentru a ţine postul de 40 de zile în cinstea sfântului Mihail Arhanghelul.

116

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc istituie primul presepiu la Greccio.

117

Faptul de a se retrage în locuri singuratice, pentru a se dedica rugăciunii şi pocăinţei, era unul dintre obiceiurile sale constante. Ştia bine că apostolatul nu aduce roade şi rămâne steril dacă nu e susţinut în mod continuu de o viaţă interioară ordonată, iar viaţa activă nu are niciun sens, dacă nu este unită cu viaţa contemplativă.

Există multe sihăstrii de acest fel, care au fost sfinţite de extazele Sărăcuţului, şi numai Dumnezeu ştie toate cele petrecute acolo.

Numele unora dintre acestea sunt celebre şi astăzi şi au devenit ţinta pelerinajelor evlavioase, cum ar fi: Grotele de la Assisi, insula de pe lacul Trasimene, Fonte Colombo, Greccio, Certona, Belverde, Grotele de la Cortona, Monte Casale, Vicalvi şi multe altele.

Verna era una dintre aceste sihăstrii, însă le-a întrecut pe toate prin minunea extraordinară ce s-a săvârşit acolo.

Verna este un munte sălbatic ce se înalţă spre cer între valea fertilă a localităţii Casentino şi trecătoarea din Apenini. Vârful, tăiat în trei părţi, se aseamănă cu o fortăreaţă. Pe faldurile acestui munte, brazii, fagii şi frasinii îşi mişcă vârfurile într-o continuă luptă cu vânturile şi furtunile.

Legenda învăluie acest munte într-o aură de mister.

Stâncile enorme, despicate transversal, dau loc la o despicătură adâncă între blocurile enorme suspendate care îl fac pe om să se gândească la cutremurul de pământ ce a avut loc la moartea Mântuitorului.

După ce contele Orlando i l-a dăruit fratelui Francisc, fraţii au înjghebat acolo un fel de colibă ceva mai mare, însă, pe măsură ce numărul fraţilor îndrăgostiţi de viaţa contemplativă a crescut, s-a îmulţit şi numărul locuinţelor.

Pe acest munte, în preajma sărbătorii Sfintei Cruci, Francisc stătea şi medita patima Domnului nostru Isus Cristos, cu toate că trupul său era torturat de suferinţe. El dorea să sufere şi mai mult, pentru a se asemâna în întregime cu Cristos.

118

Doamne Isuse, te rog, îndepărtează-mi mintea cu arzătoarea şi dulcea putere a dragostei tale de la toate lucrurile pământeşti, pentru ca eu să mor din dragoste faţă de tine, aşa cum tu ai binevoit să mori din dragoste faţă de mine. Întrucât Francisc nu fusese învrednicit să sufere martiriul din partea oamenilor, îl cerea neîncetat de la Dumnezeu. Deodată, o strălucire supranaturală a făcut să crească luminozitatea aurorei şi, într-un glob de lumină, Francisc privea în extaz un om răstignit pe cruce.

Două aripi de serafim se uneau deasupra capului, două erau deschise spre a zbura şi două se plecau în jos spre a-i acoperi trupul. În faţa acestei minuni, inima Sfântului a fost cuprinsă de două senzaţii la fel de profunde: o nespusă fericire şi o durere dintre cele mai mari, care îi străpungea mădularele.

Această mângâiere şi această durere erau atât de intense, încât depăşeau puterile sale fizice şi, cu siguranţă, ar fi murit dacă harul nu l-ar fi susţinut.

După această vedenie, el a remarcat că atât din mâinile, cât şi din picioarele sale, picura sânge.

El purta în trupul său răni adânci, ca şi cum ar fi suferit atunci chinurile răstignirii.

Pe o parte a mâinilor şi a picioarelor, se puteau vedea excrescenţe cărnoase, ce semănau cu capetele cuielor; iar pe cealaltă parte, se vedeau urmele străpungerii. În dreptul inimii, avea o rană largă din care curgea sânge, ce-i împurpura hainele şi îi brăzda trupul.

*** Blândul soare de toamnă strălucea peste stâncile Vernei. O ceaţă rară învăluia localitatea Casentino, bogată în struguri şi în fructe de tot felul. După căldura arzătoare a lunii august, a urmat anotimpul care face ca darurile Domnului să ajungă la maturitate.

119

Tot astfel şi focul iubirii, care ardea ca un rug în inima Sfântului, în cele din urmă, i-a maturizat martiriul.

Cele cinci răni întipărite în trupul său străluceau ca tot atâtea pietre preţioase purpurii.

ASSISI - Capela relicvelor, Regula Franciscană.

120

CAPITOLUL XXIII

Se povesteşte cum Sfântul Francisc a compus Cântecul Creaturilor şi cum l-a împăcat pe episcop cu autoritatea civilă a oraşului Assisi.

Porunca iubirii are două obiective distincte: Dumnezeu şi omul: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toate puterile tale, cu toată mintea, iar pe aproapele, ca pe tine însuţi”.

Spiritualitatea de pe Verna explică până la ce punct a fost înrădăcinată în inima lui Francisc această virtute. De acum înainte, întreaga lui fiinţă – trup şi suflet – îşi luase zborul către veşnicie.

Ultimii doi ani de viaţă au fost pentru Francisc un înfocat avânt de dragoste.

Trupul îi era mistuit, nu atât de suferinţele fizice, cât mai ales de focul lăuntric de care era cuprins. „Ce este pentru mine în cer? Şi ce am dorit eu de la tine o, Doamne, pe pământ? Trupul şi inima îmi slăbesc, Dumnezeul inimii mele şi Dumnezeul moştenirii mele veşnice!”.

Nostalgia omenească are tonuri mai puţin patetice. În mod logic, dragostea faţă de aproapele izvorâşte din dragoste de Dumnezeu. Cine iubeşte Capul nu poate să nu iubească şi mădularele. Şi această dragoste, în cele din urmă zile ale Sfântului Francisc, părea că se măreşte.

Nemaiputând umbla pe picioarele sale, Francisc se folosea de un cal sau de un măgar împrumutat de la credincioşi.

Toma de Celano povesteşte: „În fiecare zi vizita patru sau cinci localităţi”. Iar sfântul Bonaventura mai spune că ardoarea iubirii îi era atât de puternică, încât „vroia să-i slujească pe leproşi aşa cum făcuse la începutul convertirii sale”. Însă puterile trupului nu-l mai ajutau de a mai face aceasta.

121

Dacă sufletul îi delira într-o beţie divină, trupul îi era chinuit de moarte.

Atunci fratele Elia, care ţinea foarte mult la viaţa părintelui, a intervenit cu autoritatea lui de vicar general spre a-l convinge să se odihnească. În urma unei înţelegeri cu episcopul Guido, Sfântul a fost primit într-o cameră de la palatul episcopal, unde avea posibilitatea de a fi îngrijit şi ferit de frigul iernii.

Pentru a da un sens mai profund reculegerii, în cameră i s-a aranjat un fel de chilie din rogojini, unde se putea ruga în linişte şi se putea odihni atunci când boala de ochi îl mai slăbea. Întrucât sărmanii săi ochi nu mai puteau tolera lumina, fraţii i-au cusut în faţa capuciului o bucată de stofă cu scopul de a atenua lumina, oferind astfel pupilelor sale bolnave posibililitatea de a se odihni.

Dragostea faţă de părintele lor îi îndemna pe fraţi să-l invite să ia puţină mâncare spre a se întrema, însă cuvintele lor nu erau niciodată ascultate.

Odată, când şi cu mai multă insistenţă îl rugă să mănânce, Francisc le-a răspuns: – Fiilor mei, nu mai doresc nimic, dar, de-aţi avea vreo bucată de mreană, poate aş mânca din ea.

Vai, unde să meargă ei să prindă un astfel de peşte? Iarna, cu zăpezile şi viscolele ei, împiedica orice tentativă de a procura un astfel de peşte.

Dar cu toate acestea, Dumnezeu s-a îngrijit încă o dată de acela care se încredea numai în El. De îndată ce sfântul Francisc şi-a exprimat dorinţa, iată că sosi un om ce aducea un coş în care avea trei mrene mari şi ceva creveţi.

O aşa mare atenţie din partea Providenţei l-a emoţionat atât de mult pe Francisc, încât a început să plângă.

*** Însă, cu toate acestea, crucea nu i-a fost mai uşoară, ci, 122

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Sfântul Francisc primeşte stigmatele pe muntele La Verna.

123

dimpotrivă, ea a devenit mult mai grea, chiar insuportabilă, şi, cu siguranţă, puterea fizică a lui Francisc ar fi cedat dacă nu l-ar fi susţinut harul. Într-o noapte, nemaiputând suporta durerea, a înălţat către Dumnezeu o rugăciune îndurerată spunând: – „Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi şi dă-mi tăria de a îndura această boală cu răbdare”.

– Francisc – i se răspunse –, dacă cineva, în schimbul acestei încercări, ţi-ar dărui o comoară atât de mare încât să te facă să socoteşti ca lucruri de nimic toate bunurile pământului, nu ai fi mulţumit?

– Da, Doamne, aş fi mulţumit!

– Aşadar, fii vesel, frate, şi te bucură în aceste suferinţe ale tale, căci poţi rămâne liniştit ca şi cum ai fi în împărăţia mea.

Atunci, Francisc, cu inima plină de bucurie, din cauza făgăduinţei divine, a început să cânte astfel: Preaînalt, atotputernic, [prea]bun stăpân ...

Aşa a apărut Cântecul Creaturilor şi, odată cu el, cea dintâi floare a literaturii italiene.

Această operă exprimă într-o viziune lirică visul Sfântului ca întreaga creaţie să se transforme după voinţa lui Dumnezeu.

Lumea, aşa cum e descrisă aici, nu se aseamănă cu lumea zilelor noastre. În această lume domneşte farmecul frumuseţii primordiale ieşită de curând din mâinile artistului divin, pe când păcatul nu dezechilibrase încă mersul lucrurilor. În această poezie se resimte emoţia lui Adam, atunci când a deschis pentru prima oară ochii asupra lumii ce abia fusese creată, în care domnea ordinea şi armonia, cântarea şi veselia; răzvrătirea nu exista, pentru că ea nu-i altceva decât semnul păcatului originar. În această lume, fratele soare este frumos, strălucitor şi mare; sora lună şi stelele sunt podoaba şi sentimentele credincioase ale nopţii; fratele vânt şi toate alternanţele atmosferice sunt 124

Cântecul Creaturilor Preaînalt, atotputernic, [prea]bun stăpân, ale tale sunt lauda, mărirea, cinstea şi toată binecuvântarea.

Numai ţie, Preaînalte, ţi se cuvin [acestea], şi niciun om nu-i vrednic să-ţi rostească numele.

Preamărit să fii, tu, Doamne, cu toate făpturile tale, îndeosebi cu măritul frate Soare, căci el este ziua şi ne dăruieşti prin el lumina.

El e frumos şi îşi revarsă splendoarea în nespusă strălucire căci e iradierea chipului tău, Preaînalte.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora Lună şi pentru stele, pe care le-ai creat pe cer strălucitoare, frumoase şi preţioase.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Vânt şi pentru aer, pentru nori, [cer] senin şi pentru orice [altă] vreme, prin care dai hrană făpturilor tale.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora Apă, care-i atât de folositoare, smerită, preţioasă şi curată.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Foc, prin care ne luminezi noaptea; el e frumos, voios, viguros şi puternic.

Preamărit să fii, tu, Doamne pentru sora noastră, Mama Glie, ce ne hrăneşte şi ne cârmuieşte, şi produce felurite roade, multicolore flori şi ierburi.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru cei ce iartă din dragoste faţă de tine şi îndură boli şi necazuri.

Fericiţi cei ce [pe toate le] suportă în pace, căci vor fi încoronaţi de tine, Preaînalte.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora noastră Moarte [cea] trupească, de care nu poate scăpa viu nicio fiinţă omenească.

Vai de aceia care mor în [starea de] păcat de moarte; fericiţi cei care vor fi găsiţi împlinind preasfânta ta voinţă, căci a doua moarte nu le va dăuna.

Preamăriţi-L şi binecuvântaţi-L pe Domnul, aduceţi-I mulţumiri şi slujiţi-L cu deosebită smerenie.

Sfântul Francisc de Assisi 125

tot atâtea semne materne ale providenţei pentru susţinerea creaturilor. Sora apă este foarte folositoare, smerită şi curată; fratele foc, care ne luminează pe timp de noapte şi ne încălzeşte atunci când ne este frig, este frumos şi puternic: Pământul este ca o mamă iubitoare ce ne susţine şi ne hrăneşte, producând tot felul de ierburi, flori şi fructe.

Această viziune a unei armonii perfecte recompuse a fost experimentată în mod concret de Francisc, când creaturile necuvântătoare, uitând de sălbătăcia şi ferocitatea lor, alergau la Sfânt pentru a sta de vorbă oarecum cu el.

*** Deşi Cântecul Creaturilor are o valoare universală, în care fiecare om îşi poate afla calea sa de reîntoarcere la Creator, Francisc, în zilele acelea, a compus o altă Laudă, pe care a dedicat-o surorilor de la San Damiano deoarece condiţia lor de femei pretindea ceva mai potrivit vocaţiei lor feciorelnice. În acest poem, Sfântul cântă excelenţa idealului monastic, frumuseţea unei vieţi trăită în sărăcie, în curăţie şi în ascultare, eliberată de toate legăturile pământeşti şi orientată în întregime spre câştigarea vieţii veşnice.

*** Pe când se mai afla încă în palatul episcopal din Assisi, Francisc a observat că între episcop şi autoritatea civilă nu existau relaţii chiar foarte bune. Primarul, fără să ţină cont de decretul papei Honoriu al III-lea, care interzicea stimularea vechilor probleme dintre nobilime şi lumea de rând (maiores et minores), fusese lovit împreună cu întreaga cetate de o interdicţie din partea episcopului. Drept răspuns, primarul a comunicat prin intermediul crainicului primăriei ordinul prin care li se interzicea cetăţenilor de a mai vinde sau de a cumpăra ceva de la episcop.

Francisc, foarte supărat din această pricină, a chemat la el pe fraţii Leon, Rufino, Angelo şi Masseo şi le-a spus: 126

– Faptul că între episcop şi primar există o astfel de învrăjbire, şi nimeni dintre noi nu intervine pentru a media pacea, pentru noi, slujitorii lui Dumnezeu, e foarte ruşinos.

Zicând acestea, se reculese puţin şi, în acelaşi timp, un val de poezie îi izvorî din nou din inimă: era strofa iertării care trebuia adăugată Cântecului Creaturilor.

– Mergeţi – le zise – la cei doi învrăjbiţi: la mai marii oraşului, la cler şi la tot poporul, şi chemaţi-i să vină la episcopie.

Cine şi-ar fi permis să lipsească de la această convocare?

Nu era Francisc acela care îi ruga, ci Cristos care trăia în el. În curând, marea piaţă din faţa episcopiei era ticsită de oameni şi, atunci când a încetat murmurul mulţimii şi orice zgomot, iar tăcerea, din cauza aşteptării, a devenit vibrantă, fratele Angelo şi fratele Leon intonară Cântarea, accentuând noile cuvinte care se refereau la iertare.

Ca prin farmec, ura din inimă a dispărut şi pacea s-a restabilit, ea fiind pecetluită chiar şi în exterior, prin îmbrăţişarea frăţească şi prin sărutul păcii, pe care şi l-au dat cele două autorităţi rivale.

127

CAPITOLUL XXIV

Se povesteşte cum Sfântul Francisc a suportat cu linişte operaţia la ochi şi cum s-a întors pentru totdeauna la Assisi înainte de a muri.

Lungul repaus din Assisi nu a adus nicio ameliorare sănătăţii lui Francisc; boala de ochi îl supăra cel mai mult.

Cu toată împotrivirea sa, atât fratele Elia, cât şi cardinalul Ugolino, l-au obligat să se ducă la Rieti pentru a fi tratat de un medic de la curtea pontificală, a cărui faimă era cunoscută de toţi.

A ajuns la Rieti în vara anului 1225, fiind primit în palatul episcopal cu toată afecţiunea şi veneraţia. Toţi demnitarii curţii se întreceau în a-l vizita, iar medicul şi-a folosit toate cunoştinţele pentru a-i alina suferinţa. Însă toată osteneala a fost zadarnică, pentru că boala, asemenea unei buruieni otrăvitoare, îşi împlântase adânc rădăcinile în trupul firav al lui Francisc.

– Frate – spuse el fratelui care stătea lângă el ziua şi noaptea, şi care în lume fusese un mare cântăreţ de lăută -, aş dori să cauţi un instrument din care să scoţi o armonie modestă, spre a aduce puţină alinare fratelui meu trup copleşit de durere.

– Dar, mă ruşinez, părinte, şi nu puţin, – răspunse fratele – de teamă ca oamenii să nu se scandalizeze şi să mă acuze de nechibzuinţă.

– Bine, frate, dacă aşa stau lucrurile, să lăsăm toate în plata Domnului, căci e mult mai bine să ne abţinem chiar şi de la lucrurile bune şi trebuincioase, decât să scandalizăm pe cineva.

– Însă, în noaptea următoare, Domnul l-a învrednicit de ceea ce oamenii îi refuzaseră. În timp ce domnea cea mai absolută tăcere, s-a auzit un sunet dulce de vioară şi o undă melodioasă şi misterioasă se răspândi în cameră pentru a întări inima Sfântului. Uneori se ate128

nua, ca un firicel de apă ascuns printre pietre, pentru ca deodată să apară impetuos cu sonoritatea unei orchestre simfonice.

Răpit de o dulce vrajă, sufletul Sfântului se înălţa din ce în ce mai mult spre patria sfântă şi fericită.

Dorinţa de a-l vindeca cu orice preţ l-a determină pe fratele Elia – ca o tentativă extremă – să-l supună la o operaţie foarte dureroasă, executată de acelaşi medic: cauterizarea, după posibilităţile medicinii epocii respective, cu fierul înroşit. Francisc, deşi cunoştea noua tortură, totuşi a acceptat-o ca pe o altă dovadă a dragostei pe care o putea oferi lui Cristos, cu condiţia ca intervenţia chirurgicală să aibă loc în sihăstria de la Fonte Colombo. Acolo, în marea tăcere de care era înconjurat, ar fi simţit prezenţa lui Dumnezeu mai confortantă, iar jertfa proprie mai bine primită.

Fraţii, când au văzut fiarele înroşite în foc, au fugit de spaimă, ba chiar şi Sfântul s-a îngrozit, dar cu toată liniştea sufletească a spus: – Frate foc, nobil şi folositor tuturor creaturilor, fii amabil acum cu mine pentru dragostea ce ţi-am purtat-o şi ţi-o voi purta din dragoste faţă de Acela care te-a creat.

Acestea fiind spuse, îşi oferi faţa chirurgului.

Fierul înroşit a pătruns prin maxilar, a urcat în sus pe obraz, căutând venele; pielea trosnea şi un fum greu mirositor se răspândea în jur.

Când fraţii au intrat în cameră, au văzut că o dâră lungă de sânge brăzda faţa lui Francisc, dar, cu toate acestea, surâsul nu-l părăsise nici în acele clipe grele.

– O, oameni cu inima mică şi de puţină credinţă, pentru ce aţi fugit? Adevăr vă spun că nu am simţit nicio durere şi nici arşiţa focului; deci, dacă nu este arsă carnea în mod suficient, să o mai ardeţi.

*** După această operaţie, mii de ochi au fost aţintiţi asupra 129

Sfântului, considerând că şi-a recăpătat sănătatea şi că se săvârşise minunea pe care o doreau toţi. Însă, în curând, a dispărut orice speranţă, asemenea unei raze de soare ce se frânge în cortina de nori. Între timp, a sosit şi iarna anului 1225-1226, când suferinţelor obişnuite li se mai adăugară şi acelea ale frigului. Trebuia căutată o localitate unde frigul iernii să nu fie atât de dur.

Se zvonise vestea cum că la Siena s-ar afla un oculist faimos.

Dată fiind valoarea vieţii părintelui, nu ar fi fost prea mult să se facă o altă încercare. Cine ştie, poate că s-ar vindeca.

Există anumite plante care, înainte de a produce roade, pretind multă răbdare şi o muncă susţinută fără descurajări. Nu s-ar putea realiza aşa ceva şi în ceea ce priveşte sănătatea Sfântului? La Siena se putea bucura şi de o climă mai blândă şi de mâini mai dibace. Toate vor fi de folos.

Pentru a se hotărî la aşa ceva, trebuia să intervină din nou porunca vicarului general.

Câte griji îşi fac oamenii! Se merită oare această trudă?

Boala este un semn al lui Dumnezeu şi n-are niciun sens să te mai încrezi în mijloacele omeneşti. Acela care a trimis-o o poate şi retrage, după cum, foarte bine, poate să o lase şi în continuare. Cel mai bun lucru este să-ţi pui toată speranţa în Dumnezeu şi în voinţa sa preasfântă.

Avea dreptate. La Siena, nici blândeţea climei, nici arta medicală nu i-au ajutat la nimic. Vederea continua să-i scadă tot mai mult.

O hemoragie l-a determinat pe fratele Elia să creadă că sfârşitul nu poate fi departe şi, ca urmare, trebuia să ia toate măsurile de precauţie.

Sfântul îşi manifestase dorinţa că ar vrea să moară în Assisi, şi trebuia ţinut seama de dorinţa sa. Pe de altă parte, locuitorii din Assisi nu vroiau cu nici un preţ să fie lipsiţi de rămăşiţele pământeşti ale lui Francisc, iar fratele Elia a căutat să satisfacă această dorinţă a concetăţenilor lui Francisc.

130

Micul grup de fraţi s-a pus în mişcare la jumătatea lunii aprilie, însă trebuia să înainteze foarte încet, pentru ca Francisc să nu sufere din cauza zdruncinăturii. Au trebuit să se oprească la Cortona, pentru că între timp boala s-a agravat în aşa fel, încât cu toţii erau preocupaţi ca moartea să nu-l surprindă pe cale.

Odihnindu-se puţin, scumpul bolnav îşi mai recăpătă ceva putere şi astfel au putut să plece din nou la drum.

La Assisi nu ar fi fost greu de ajuns, dacă s-ar fi urmat drumul care trece pe marginea lacului Transimeno şi urcă spre Magione, însă în vremea aceea Perugia şi Assisi se aflau în stare de război, iar trecătoarea nu putea fi folosită din cauza rivalităţii. Întregul grup a trebuit să facă un ocol: de la Cortona, la Gubbio, de aici, la Nocera iar apoi la Assisi. Ştirea sosirii Sfântului, ce s-a răspândit cu repeziciune în cetatea natală, a trezit un val de emoţii în rândul poporului.

Autorităţile locale i-au trimis în întâmpinare un escadron de cavalerie, pentru a-l însoţi, iar întâlnirea cu micul grup a avut loc la jumătatea drumului, în apropierea castelului din Satriano.

Francisc de abia şi-a dat seama de aceasta.

După o lungă călătorie, cavalerilor din Assisi a început să le fie foame şi s-au răspândit prin împrejurimi ca să caute ceva de mâncare, însă din toate părţile nu au primit altceva decât ostilitate şi refuz. Din cauza mândriei şi aroganţei lor, ţăranii îi priveau cu suspiciune, şi-au încuiat porţile şi s-au închis în casele lor.

Cavalerii neliniştiţi şi flămânzi au recurs la Sfânt şi i-au spus: – Oameni de puţină credinţă, nu aţi aflat nimic pentru că vaţi pus toată speranţa în banii voştri şi nu în Dumnezeu. Întoarceţi-vă pe la casele pe unde aţi mai fost şi cereţi pomană în numele Domnului şi atunci veţi primi de toate din belşug.

Cavalerii au făcut întocmai după cum le-a spus Francisc şi, după făgăduinţa dată, au obţinut gratuit tot ce au căutat.

Sosirea la Assisi a fost un triumf. Într-un fel, s-a repetat scena evanghelică a intrării lui Isus în 131

Ierusalim din duminica Floriilor. Poporul, aclamând, cu ramuri de măslin în mână, alerga ca să-l vadă.

Acum, cât de îndepărtată părea acea perioadă când tot acel popor îl credea nebun, îl insulta şi arunca cu pietre după el!

*** Francisc fu din nou oaspetele episcopului Guido în palatul episcopal.

Primăvara, ce se stabilise de mult în valea de la poalele cetăţii, răspândea miresme îmbătătoare dintre cele mai diferite şi plăcute. Întregul şes părea un covor multicolor de flori şi de verdeaţă; un ciripit de păsărele, o unduire în valuri a spicelor de grâu….toate îl slăveau pe Dumnezeu în graiul lor. Într-adevăr, Francisc avea dreptate atunci când spunea că nu a văzut niciodată ceva mai frumos decât această vale spoletană.

Acum, ochii lui bolnavi nu mai vedeau nimic, dar, cu toate acestea, simţea în jurul lui minunea frumuseţii dăruite de Dumnezeu oamenilor pentru bucuria sufletelor lor.

Care ar fi fost următorul itinerar?

Francisc nu se îndoia câtuşi de puţin că nu se va mai mişca de aici decât spre a merge să o întâmpine pe sora moarte, care trebuia să-i deschidă porţile veşniciei.

132

CAPITOLUL XXV

Se povesteşte despre ultimele zile ale vieţii lui Francisc şi cum s-a săvârşit fericita sa trecere din această viaţă. „Scumpă este moartea drepţilor înaintea lui Dumnezeu”. Ea este sfârşitul victorios al unei lungi bătălii, răsplata cuvenită şi câştigată cu preţul nenumăratelor sacrificii.

Iată motivul pentru care Francisc cânta chiar şi în timpul celor mai mari suferinţe ale sale. Se simţea ca o pasăre călătoare atunci când suflul primăverii, care reînverzeşte câmpiile şi umple natura cu un parfum plăcut şi îmbătător, o cheamă la cuibul ei şi o îndeamnă să ciripească cu mai multă veselie.

Fraţii care îl asistau au fost impresionaţi de aceasta şi au mers ca să relateze totul fratelui Elia. O atare bucurie nu putea să pară ca fiind exagerată şi nepotrivită? Nu putea să fie socotită ca o îngâmfare, ca o prezumţie înaintea severităţi morţii? În privinţa asta, fratele Elia i-a atras atenţia cu delicateţe scumpului bolnav, însă Francisc nu a ţinut cont de aceasta. Sărmanii oameni erau prea mici pentru a înţelege!

– Îngăduie-mi, frate, să mă bucur în Domnul, în a-i aduce laude Lui, în bolile mele, pentru că prin harul Duhului Sfânt mă simt unit într-un mod atât de puternic cu Dumnezeul meu, încât, prin nespusa sa îndurare, mă pot bucura în cel Preaînalt.

Vara trecuse de acum şi se anunţa o toamnă lungă şi temperată.

Un alt medic a binevoit să-l consulte pe bolnav. Sfântul l-a privit lung în faţă, apoi l-a întrebat: – Frate doctor, ce spui despre fratele meu trup?

– Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei face sănătos.

Aceasta era blânda minciună cu care doctorii obişnuiesc săi amăgească pe oameni în cele din urmă clipe ale vieţii lor.

De cele mai multe ori, aceasta nu-i decât o milă prostească, 133

care nu-i dă posibilitatea muribundului să se pregătească aşa cum se cuvine la marele pas pe care trebuie să-l facă.

Evident, Sfântul nu s-a bazat câtuşi de puţin pe cele spuse de medic; de aceea, i-a şi spus: – Eu v-aş ruga să-mi spuneţi adevărul, pentru că nu mai sunt un copil.

– Părinte - răspunse atunci medicul cu toată sinceritatea -, după ştiinţa medicală, această boală este incurabilă şi cred că pe la sfârşitul lui septembrie, sau în primele zile ale lui octombrie, vei muri.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci să vină sora moarte - spuse Sfântul - cuprins de o mare bucurie.

Mai lipsea ultima strofă din Cântecul Creaturilor, pe care Francisc a dictat-o fratelui Leon şi fratelui Angelo, iar ei, după ce au scris-o, au şi cântat-o părintelui: „Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora noastră Moarte [cea] trupească, de care nu poate scăpa viu nicio fiinţă omenească….”. În realitate, firul zilelor sale se cam încheiase. Întâlnirea cu eliberatoarea nu trebuia să mai întârzie.

Fraţii îngenuncheară în jurul Sfântului: Bernardo de Quintavale – întâiul născut al Ordinului – se aşeză la dreapta iar fratele Elia, vicarul general, la stânga.

Aşa cum procedase odinioară patriarhul Iacob, la fel şi Francisc îşi puse mâinile în formă de cruce pe capul celor doi fraţi şi apoi întrebă: – Pe cine mi-am pus eu mâna dreaptă?

– Pe fratele Elia - i se răspunse.

– Aşa vreau şi eu.

Apoi, ridicându-şi ochii spre cer exclamă: – Pe tine, fiule, te binecuvântez în toate şi pentru toate, cum pot şi mai mult decât pot, iar ceea ce nu pot eu, să săvârşească în tine Acela care poate totul….

Apoi îndreptându-se către ceilalţi, adăugă: 134

ASSISI - Pinacoteca Oraşului. SERMEI: Sfântul Francisc binecuvătează oraşul Assisi.

135

– Adio, scumpilor mei fii; trăiţi în frica lui Dumnezeu şi rămâneţi întotdeauna în El… O tăcere adâncă se coborî asupra celor de faţă, întreruptă din când în când de plânsul ce nu mai putea fi stăpânit.

*** Sfârşitul nu sosise încă. Un cavaler desăvârşit nu poate muri ca un nobil în camera luxoasă a unui palat. Sufletul său trebuia să se întoarcă la Dumnezeu în libertatea spaţiului.

Aşa şi Francisc, luându-şi rămas bun de la episcop şi de la primar, a fost dus la Porţiuncula, unde, în liniştea unei colibe, să poată auzi încă o dată cântecul păsărilor şi foşnetul frunzelor.

Pe la jumătatea drumului dintre Assisi şi Porţiuncula, a cerut să fie oprit şi întors cu faţa spre Assisi. Cu toate că ochii săi bolnavi nu puteau vedea frumoasa privelişte a cetăţii, totuşi, spiritul său îi simţea prezenţa.

Assisi, patrie fericită, cetate aleasă de Providenţă pentru un plan de iubire…! „Fii binecuvântată de Dumnezeu, pentru că multe suflete se vor mântui prin tine, şi mare va fi numărul slujitorilor celui Preaînalt care vor locui între zidurile tale şi care vor fi aleşi pentru veşnica împărăţie”.

Acesta era salutul Sfântului adresat cetăţii, în vreme ce toţi cei de faţă de-abia îşi stăpâneau lacrimile.

La Porţiuncula a început fericita trecere din viaţă a lui Francisc.

Fiilor, pe care i-a lăsat orfani, le-a dictat un Testament care, în lipsa lui, trebuie să le slujească drept ghid spiritual printre furtunile vieţii,ca un izvor de apă cristalină, de unde să obţină forţă şi ajutor pentru înălţarea spiritului lor.

Clarei şi surorilor de la San Damiano, care nu mai conteneau cu plânsul, le-a trimis binecuvântarea şi un scurt îndemn la fidelitate faţă de Regulă, făgăduindu-le că nu peste multă vreme îl vor revedea.

136

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Moartea Sfântului Francisc (1226).

137

Fratelui trup, pe care atât de aspru l-a pedepsit, i-a cerut pace şi iertare.

Apoi, gândul i-a zburat departe. În Cetatea Eternă (Roma) se afla Jacoppa, femeia desăvârşită, ospitalieră şi miloasă, care îl primise de multe ori în casa ei.

Francisc nu dorea să moară înainte de a o revedea şi îl rugă pe un frate să-i scrie o scrisoare. Dar, auziră deodată că cineva bate la uşă; era ea împreună cu doi fii ai ei, înştiinţată fiind de Dumnezeu într-un chip misterios.

Inima Sfântului s-a umplut cu bucurie şi a dorit ca Jacoppa să-l asiste în acele momente, aşa cum Domnul Cristos îngăduise femeilor evlavioase de a fi de faţă la moartea sa şi să se îngrijească de trupul lui.

Cu o inimă de mamă, nobila femeie romană, aduse cu ea o prăjitură foarte gustoasă, pe care i-o oferi Sfântului ca să o guste, însă acea gură, care de multe ori mâncase şi cenuşă, nu a reuşit să o înghită.

Cu toată sforţarea voinţei, cu trupul foarte slăbit, nu era în măsură să îndeplinească un ultim gest cavaleresc.

Clipa cea mare era pe punctul de a fi indicată pe cadranul ceasului lui Dumnezeu.

Sfântul, gândindu-se la Cristos care a murit pe cruce, a voit să-l imite.

I-a rugat pe fraţi să-l dezbrace de hainele sale şi să-l aşeze astfel pe pământul rece, în cea mai mare sărăcie. Şi, dacă în cele din urmă, s-a lăsat îmbrăcat, asta s-a întâmplat numai datorită vicarului care, în virtutea sfintei ascultări, i-a poruncit să o facă, dăruindu-i o haină de împrumut.

*** Vineri, 2 octombrie, Francisc a pierdut noţiunea de timp.

Crezând că ar fi fost tot joi, a pus să i se citească un capitol din patima Domnului; apoi a binecuvântat pâinea şi a împărţit-o celor de faţă în amintirea Cinei Domnului.

138

Restul zilei şi o parte din ziua următoare a petrecut-o într-un extaz continuu. În seara zilei de sâmbătă, 3 octombrie, a sosit în cele din urmă şi moartea. Într-o strălucire măreaţă, soarele dispărea după muntele Amiata, transformând într-o cale argintie albia întortocheată a pârâului Tescio. Frunzele foşneau şi o pace adâncă se răspândea prin câmpia vastă, cuprinsă parcă de o aşteptare îngrijorătoare.

Atunci Francisc a intonat Psalmul 141: „Cu glasul meu strig către Domnul, Cu glasul meu mă rog către Domnul meu”.

El simţea în clipa aceea reluarea unei lupte, pe care o aştepta de multă vreme. Frica de moarte îi apăru dintr-odată şi o simţi în toată urâciunea ei. Acea dezlipire de trup, pe care o dorise atât de mult, i se înfăţişa ca ceva înspăimântător.

Duhul cel rău, într-o oarecare măsură, îşi pusese în joc toate resursele de care dispunea spre a-l duce la disperare, făcându-l să vadă ca inutile toate suferinţele îndurate, binele săvârşit, meritele câştigate, legătura sa sensibilă şi frecventă cu Dumnezeu.

Francisc gemea de durere: „Către tine, Doamne, îmi ridic glasul; sufletul meu se încrede în tine.

Eu zic: tu eşti speranţa mea, partea mea pe pământul celor vii.

Mântuieşte-mă de prigonitorii mei căci sunt mai tari decât mine”.

Ispita dispăru pe neaşteptate, aşa cum de altfel venise.

Luând în consideraţie faptul că trebuie străbătută calea pe care a mers şi Cristos pentru a se înălţa în slava Tatălui, spectacolul morţii s-a transformat în viziunea unei surori aducătoare de libertate şi fericire.

139

Pacea a coborât în sufletul lui Francisc şi el s-a simţit transportat într-o sferă foarte înaltă, unde chinul preocupărilor pământeşti nu putea ajunge. I se părea că merge pe o cărare plină de flori şi se îndreaptă spre o lumină ce devenea tot mai strălucitoare. În zbuciumul agoniei, rosti cele din urmă cuvinte: „Scoate, Doamne, din închisoare sufletul meu, pentru ca să aduc laude numelui tău; mă aşteaptă sfinţii pentru o dreaptă răsplată”. În clipa aceea, inima lui a încetat de a mai bate. Dumnezeu îi ascultase cea din urmă cerere.

Tot în aceeaşi clipă, un îndelung fâlfâit de aripi înveseli amurgul, ciocârliile începură să cânte în jurul chiliei Sfântului, pe când primele stele începură să brăzdeze cu razele lor albastrul cerului.

140

CAPITOLUL XXVI

Se povesteşte cum Sfântul Francisc a fost înmormântat în biserica San Giorgio şi cum, după doi ani, a fost canonizat de papa Grigore al IX-lea.

Despărţirea de tatăl a îndurerat foarte mult inimile fiilor.

Deşi erau formaţi să năzuiască cerul, totuşi aveau şi ei o inimă omenească înclinată spre plâns.

Adunaţi în jurul rămăşiţelor pământeşti ale Sfântului, au plâns fără întrerupere ca nişte orfani, cu toate că nu duceau lipsă de motive de mângâiere.

Trupul Sfântului, care până la moarte avusese o culoare brună, după moarte, căpătase o culoare foarte frumoasă, strălucind de o admirabilă candoare, fiind foarte plăcut la vedere. Iar mădularele, care mai înainte erau rigide, au devenit moi ca ale unui copil… Mâinile şi picioarele aveau pe ambele părţi semnele cuielor, nişte cicatrice de culoarea cuielor ruginite, iar coasta, ca şi cum ar fi fost străpunsă, sângera.

Sufletul îi zburase la cer. Dar trupul „deveni de o nespusă frumuseţe”. În seara aceea, toate clopotele din Assisi sunară îndelung şi evenimentul s-a răspândit din gură în gură cu iuţeala fulgerului.

Assisienii alergau spre Porţiuncula pentru a aduce omagiul lor trupului Sfântului, iar mai marii oraşului au trimis un grup de soldaţi pentru a-l apăra împotriva unei evlavii indiscrete.

A doua zi a fost transportat înăuntrul cetăţii. Clerul, autorităţile, oamenii de frunte, poporul, formau un lung cortegiu, care urca spre poarta de răsărit a cetăţii cântând, rugându-se şi fluturând ramuri în mâini.

Ajunşi la San Damiano, s-au oprit; Clara şi fiicele ei aveau tot dreptul să-l revadă pentru ultima oară pe părintele lor. Plânsul lor ar fi fost în stare să mişte şi pietrele. Era un plâns de fe141

ASSISI - Bazilica Superioară. GIOTTO: Călugăriţele clarise îl plâng pe părintele lor spiritual.

142

mei care cunoşteau bine lumea, un plâns de fecioare pentru omul pe care îl urmaseră cu o dăruire totală, atrase de farmecul şi exemplul vieţii sale. O asemenea tristeţe nu se potrivea atmosferei sărbătoreşti a poporului în acea blândă dimineaţă de duminică.

După ultimul şi extremul salut al clariselor, cortegiul şi-a reluat calea.

Funeraliile au fost celebrate în biserica San Giorgio, după care trupul neînsufleţit al Sfântului a fost depus într-o urnă masivă de piatră, închisă la suprafaţă cu zăbrele dese, care au fost asigurate cu mari întărituri de fier. În cele din urmă, comoara sfântă a fost coborâtă sub altarul bisericii.

*** Între timp, minunile nu au încetat să apară pe acel mormânt.

Orbi, şchiopi, surzi, muţi, oameni loviţi de orice boală îşi recăpătau pe neaşteptate sănătatea trupului, iar sufletele îşi redobândeau lumina credinţei şi tăria pentru o reînnoire sufletească conform Evangheliei.

Sfinţenia lui Francisc era preamărită în toate părţile lumii.

Lipsea numai ca Biserica să-şi pună pecetea şi să-l înalţe la cinstea altarelor. În ziua de 19 martie 1227, bătrânului şi evlaviosului papă Honoriu al III-lea îi urmă pe tronul pontifical cardinalul Ugolino, cu numele de Grigore al IX-lea.

El fusese prietenul şi consilierul Sfântului, cardinal protector al Ordinului Minoriţilor, acela care, mai bine decât oricare altul, înţelesese şi ajutase mişcarea franciscană. Providenţa îi rezervase lui cinstea de a-l trece pe Francisc în catalogul sfinţilor.

O răzvrătire, pusă la cale de Frederic al II-lea, îl constrânsese pe papă să părăsească Cetatea Eternă şi să se refugieze în Umbria.

Trecând prin Rieti şi Spoleto, a ajuns în Assisi la începutul 143

anului 1228. După ce a vizitat surorile de la San Damiano, a urcat la biserica San Giorgio pentru a îngenunchea, în semn de veneraţie, la mormântul lui Francisc. „Aici – ne spune Celano – a început să suspine, şi-a bătut pieptul plângând şi şi-a aplecat fruntea cu mare evlavie”. Îndemnat apoi de marea lui dorinţă, şi de aceea a întregii creştinătăţi, grăbi procesul de canonizare, formând pentru acest scop o comisie de cardinali.

O serie de 40 de minuni au foste dovedite şi dezbătute din punct de vedere istoric, însă cu toţii au fost de părere că toate acestea ar fi de prisos şi spuseră: „Ce trebuinţă mai avem de dovedirea minunilor unui om atât de sfânt, pe care l-am văzut cu ochii noştri, l-am atins cu mâinile noastre şi a fost întărit cu mărturia adevărului?”

Aşadar, nu mai rămânea altceva de făcut, decât să se treacă la ceremonia canonizării.

La 16 iulie 1228, papa Grigore al IX-lea, venind din Perugia la Assisi, a înscris în mod solemn numele lui Francisc în catalogul sfinţilor, celebrând liturghia pontificală în piaţa bisericii San Giorgio.

144

CAPITOLUL XXVII

Se povesteşte că în cinstea Sfântului Francisc, pe Colina Paradisului, a fost construită o biserică suprapusă, unde a fost transferat trupul său stigmatizat.

Dispariţia fondatorului l-a lăsat pe vicarul său în cea mai mare consternare.

De abia acum îşi dădea el seama cât de mare este responsabilitatea conducerii supreme a Ordinului. Acum, ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui. În această stare de spirit, a scris o scrisoare faimoasă miniştrilor provinciali pentru a le face cunoscută moartea părintelui. Acest document, care a ajuns până la noi, este o mărturie a iubirii sale faţă de sfânt, de care fusese ales să fie atât mamă,cât şi tată pentru fiii săi.

Cuvintele fratelui Elia vibrează de emoţie când arată lumii minunea sfintelor stigmate şi, sub arta retorică a vremii, se simte bucuria de a fi fost învrednicit să admire pecetea lui Dumnezeu în trupul lui Francisc.

Tocmai de aceea, dragostea trebuia acum să se concretizeze într-o construcţie de piatră. Trebuia construit un templu mare, care să vestească peste veacuri slava Sfântului Francisc din Assisi.

După o discuţie avută cu papa Grigore, s-a hotărât începerea lucrărilor.

Aceşti doi bărbaţi, care, mai mult ca oricare alţii, au fost cei mai apropiaţi şi l-au înţeles pe Sărăcuţ, au căzut de acord, iar papa a lansat o chemare către întreaga creştinătate ca să coopereze cu oferte în bani.

La 29 martie, un nobil din Assisi, Simone di Pucciarello, i-a dăruit papei Grigore al IX-lea partea de sus a colinei dinspre est a oraşului Assisi, denumită Colina Infernului.

Se spune că aici erau executaţi toţi tâlharii şi toţi criminalii 145

condamnaţi la moarte şi că Sfântul, în umilinţa lui, pe când se mai afla în viaţă, ar fi indicat-o ca loc unde dorea să fie înmormântat.

Prin fratele Elia, Grigore al IX-lea a acceptat donaţia, însă, atunci când a pus cea dintâi piatră la temelia bazilicii, i-a schimbat numele în Colina Paradisului.

Din iniţiativa fratelui Elia, acel loc stâncos s-a populat cu zeci şi sute de muncitori, în aşa fel încât, în primăvara anului 1230, biserica inferioară era terminată.

Marile arcade romanice, sprijinite pe stâlpi masivi, şi bolţile care se plecau oarecum în rugăciune, creaseră un cadru foarte sugestiv. Se respira sentimentul reculegerii şi al sărăciei, dar mai ales tonul liniştit al smereniei în faţa măreţiei Domnului.

Era cea dintâi biserică inspirată de franciscanism, cea mai potrivită pentru a păstra rămăşiţele pământeşti ale lui Francisc.

La 22 mai, ajunul Rusaliilor, printr-o procesiune memorabilă, au fost mutate în mod solemn moaştele Sfântului Francisc în noua bazilică; la această ceremonie au participat mii de pelerini veniţi din toate părţile.

Pe parcurs, de la un capăt la altul al cetăţii, Dumnezeu a săvârşit multe minuni prin mijlocirea Sfântului Francisc.

După terminarea acestei procesiuni şi a întregului ritual, au fost reluate muncile de construcţie.

Deasupra bisericii inferioare, a fost înălţată o a doua biserică înaltă, semeaţă, asemenea unei flori care îşi deschide corola la căldura soarelui.

Rânduri de coloane măreţe, arcade gotice prelungite asemenea unor raze multicolore, ferestre mari împodobite cu vitralii, pereţi împodobiţi cu diferite fresce, bolţi ample şi înstelate precum cerul de primăvară au dat bazilicii tonalitatea măririi cereşti, de care este înconjurat în paradis mirele Domniţei Sărăcia.

Francisc s-a socotit pe pământ un vierme netrebnic, a călcat în picioare onorurile şi bogăţiile şi a îmbrăţişat un stil de viaţă pe care oamenii îl socoteau o nebunie.

146

ASSISI - Morm창ntul Sf창ntului Francisc.

147

ASSISI - Capela relicvelor, Pergamentul ce conţine două dintre Scrierile autografe ale Sf. Francisc: Binecuvântarea dată fratelui Leon şi Laudele aduse lui Dumnezeu Cel Preaînalt.

148

Însă aceasta era adevărata cale. Acum, toată cinstea, toată dragostea, toată mărirea şi toată frumuseţea se răsfrângeau asupra lui, devenind lumină, culoare, cântare, suspin şi rugăciune.

*** După moarte, Francisc a devenit mai viu ca oricând.

Pe Colina Paradisului au urcat şi continuă să urce mii de pelerini din întreaga lume.

Lumina emanată de mormântul său binecuvântat este o chemare adresată oamenilor ce rătăcesc în labirintul patimilor şi sunt chinuiţi de setea nepotolită de fericire.

Pacea şi binele există numai în Dumnezeu.

Trupul chinuit al Sfântului din Assisi pare să se mai vadă încă înălţându-se într-un nimb de lumină deasupra bazilicii sale, întinzându-şi mâinile stigmatizate şi rostind tuturor creaturilor cuvintele pe care obişnuia să le repete neîncetat fraţilor săi. „O, preaiubiţi fraţi şi în veci binecuvântaţi fii, ascultaţi-mă pe mine, ascultaţi glasul părintelui vostru.

Mari lucruri am promis, mai mari ne sunt promise nouă.

Să le păstrăm pe acestea şi să suspinăm după acelea.

Plăcerea este scurtă, pedeapsa este veşnică, mărirea este nemărginită.

Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi; toţi vor primi răsplata.

Fraţilor, până când mai avem timp, să facem binele”.

149

ADAOS

Semnul Tau “Avea o mare veneraţie şi afecţiune faţă de semnul Tau. Îl recomanda deseori în cuvântările sale şi îl scria cu mâna sa la sfârşitul scrisorilor pe care le trimitea” (FF 1079).

Semnul Tau este ultima literă din alfabetul ebraic. A fost folosit cu valoare simbolică încă din Vechiul Testament, pentru a indica mânuirea şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Îl întâlnim în Cartea profetului Ezechiel, atunci când Dumnezeu îl trimite pe îngerul său să scrie acest semn de mântuire pe frunţile slujitorilor lui Dumnezeu: “Domnul a spus: mergi în mijlocul oraşului, în mijlocul Ierusalimului, şi scrie un Tau pe fruntea oamenilor care suspină şi plâng”. Aşadar, Tau este semn de mântuire. Este semnul exterior al noutăţii vieţii creştine, marcată profund în interiorul său de pecetea Duhului Sfânt pe care am primit-o în dar în ziua Botezului nostru. Semnul Tau a fost preluat şi de 150

creştini încă de la începutul Bisericii: îl găsim în catacombele din Roma, forma sa amintind primilor creştini de Crucea pe care Cristos s-a jertfit pentru mântuirea lumii. Tocmai datorită acestei asemănări, Sf. Francisc de Assisi a îndrăgit într-un mod special semnul Tau, acordându-i un loc important în viaţa sa. Vechiul semn profetic se actualizează în Francisc, recapătă puterea sa mântuitoare, deoarece Sărăcuţul din Assisi se consideră “ mântuit de iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu”. A iubit cu mare veneraţie Crucea lui Isus, imitându-I umilinţa, deoarece Crucea este semnul cel mai mare al iubirii Sale. De asemenea, pentru Francisc simbolul literii Tau reprezenta semnul concret al mântuirii şi victoriei lui Cristos asupra răului.

Semnul Tau are în spatele său o puternică tradiţie bib-lică creştină. A fost preluat de Sf. Francisc din pers-pectiva valorii sale spirituale, iar Sfântul şi l-a făcut propriu într-un mod atât de intens, încât a devenit el însuşi, prin intermediul stigmatelor din trupul său, un Tau viu, simbol pe care atât de des l-a contemplat, desenat, şi, mai ales, iubit. Tau, semn concret al devoţiunii creştine, este mai ales semn al angajării în urmarea lui Cristos.

Prin urmare, semnul Tau trebuie să ne amintească un mare adevăr al spiritualităţii creştine: viaţa noastră, mântuită şi răscumpărată de iubirea lui Cristos răstignit, trebuie să devină în fiecare zi, tot mai mult, o viaţă nouă, viaţă dăruită pentru iubire.

Purtând acest simbol, să-i trăim spiritualitatea, imitându-l pe Francisc.

151

Binecuvântare dată Fratelui Leon Fericitul Francisc, cu doi ani înainte de a muri, a ţinut în sihăstria de pe muntele Verna un post de patruzeci de zile, de la sărbătoarea Înălţării Sfintei Fecioare Maria până la sărbătoarea Sfântului Mihail, în cinstea Fericitei Fecioare, Mama lui Dumnezeu, şi a fericitului arhanghel. Iar mâna Domnului a fost asupra lui; după viziunea şi cuvintele serafimului şi întipărirea stigmatelor lui Cristos în trupul său, a compus aceste laude care se găsesc pe cealaltă parte a pergamentului şi le-a scris cu propria sa mână, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru binefacerea acordată.

Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească; să-ţi arate faţa sa şi să se îndure de tine.

Să-şi întoarcă faţa spre tine, şi să-ţi dăruiască pace.

Fericitul Francisc a scris această binecuvântare cu propria sa mână pentru mine, fratele Leon.

Frate Le on Dumnezeu să te binecuvânteze De asemenea, el însuşi a făcut acest semn Tau cu mâna sa.

152

Laude aduse lui Dumnezeu cel Preaînalt Tu eşti Sfânt, Doamne, singurul Dumnezeu care faci lucruri minunate.

Tu eşti puternic. Tu eşti mare. Tu eşti preaînalt.

Tu eşti atotputernic. Tu, Părinte sfânt, regele cerului şi al pământului.

Tu eşti unul şi întreit, Domnul Dumnezeul dumnezeilor, Tu eşti binele, tot binele, supremul bine, Domnul Dumnezeul cel viu şi adevărat.

Tu eşti iubire, caritate. Tu eşti înţelepciune. Tu eşti umilinţă.

Tu eşti răbdare. Tu eşti frumuseţe. Tu eşti blândeţe.

Tu eşti siguranţă. Tu eşti linişte.

Tu eşti bucurie şi veselie.

Tu eşti speranţa noastră.

Tu eşti dreptate şi cumpătare.

Tu eşti toată bogăţia şi îndestularea noastră.

Tu eşti frumuseţe. Tu eşti blândeţe.

Tu eşti ocrotitorul. Tu eşti păzitorul şi apărătorul nostru.

Tu eşti tărie. Tu eşti răcorire.

Tu eşti speranţa noastră.

Tu eşti credinţa noastră. Tu eşti iubirea noastră.

Tu eşti toată desfătarea noastră.

Tu eşti viaţa noastră veşnică, mare şi minunate Doamne, Dumnezeu atotputernic, Mântuitor preamilostiv.

Fratele Francisc, după ce a fost însemnat pe muntele Verna cu glorioasele stigmate ale lui Cristos (septembrie 1224), a scris cu propria sa mână acest bilet preţios şi l-a înmânat fratelui Leon cu aceste cuvinte: „Ia acest bilet şi păstrează-l cu grijă până în ziua morţii tale” (2Cel 49).

153

Pergamentul original, se păstrează la Assisi, în capela relicvelor din Bazilica Sfântului Francisc.

154

Rugăciune pentru pace Fă-mă, Doamne, un mic ajutor, Al păcii Tale mijlocitor: Unde-i ura, să aşez iubirea; Unde-i jignirea, să aduc iertarea, Nădejdea, unde-i disperarea; Unde-i întunericul, lumina să aprind.

Bucuria, unde-i întristarea!

Fă, Stăpâne, să cuprind: Să nu aştept mangâiat să fiu Ci să mângâi eu mai bine; Decât înţeles să fiu Să înţeleg eu mai bine; Să iubesc în loc să fiu iubit! În Cel pururea Viu Să fi preamărit mereu prin mine.

Rugăciune în faţa crucifixului de la San Damiano [Oratio ante crucifixum] Preaînalte şi măreţe Dumnezeule, luminează întunericul inimii mele, dă-mi credinţă dreaptă, speranţă sigură şi dragoste desăvârşită; dă-mi, o Doamne, umilinţă profundă, înţelepciune şi cunoştinţă, pentru ca să înţeleg şi să împlinesc, sfânta şi adevărata ta voinţă.

155

Bazilica Sf. Clara - Crucea de la San Damiano secolul al XII-lea.

156

Îndemn spre lauda lui Dumnezeu [Exhortatio ad laudem Dei] Temeţi-vă de Domnul şi daţi-I cinste.

Vrednic este Donmul să primească laudă şi cinste.

Toţi cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El. Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu Tine.

Lăudaţi-L pe El cerul şi pământul.

Lăudaţi toate râurile pe Donmul.

Binecuvântaţi fiii lui Dunmezeu pe Domnul.

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Donmul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.

Aleluia, Aleluia, Aleluia! Împăratul lui Israel!

Toată suflarea să laude pe Domnul.

Lăudaţi pe Domnul că este bun; toţi cei care citiţi acestea, binecuvântaţi pe Domnul.

Toate făpturile Lui binecuvântaţi pe Donmul.

Toate păsările cerului lăudaţi pe Donmul.

Toţi pruncii lăudaţi pe Domnul.

Tinerii şi fecioarele lăudaţi pe Donmul.

Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească laudă, slavă şi cinste.

Binecuvântată fie Sfânta Treime şi nedespărţita Unime.

Sfinte Arhanghele Mihaile, apără-ne pe noi în luptă.

157

Salutare Preasfintei Fecioare Maria [Salutatio Beatae Mariae Virginis] Bucură-te Doamnă, Sfântă Regină, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Marie, care eşti fecioară făcută biserică şi aleasă de Preasfântul Tată Cel din ceruri, pe tine te-a sfinţit împreună cu Preasfântul şi Iubitul Său Fiu şi Sfântul Duh Mângâietorul, în tine a fost şi este toată plinătatea harului şi tot binele.

Bucură-te palatul Lui; bucură-te cortul Lui; bucură-te casă a Lui; Bucură-te haină a Lui; bucură-te roaba Lui; bucură-te maica Lui, şi voi toate Sfintele Virtuţi, care prin harul şi luminarea Sfântului Duh aţi fost revărsate în inimile credincioşilor, ca din necredincioşi să faceţi credincioşi lui Dumnezeu.

ASSISI - Bazilica Inferioară.

Transeptul din stânga: P. LORENZETTI, „Fecioara Apusurilor”, detaliu.

158

CUPRINS

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV

-

XV XVI XVII XVIII XIX XX XXI

-

XXII XXIII XXIV XXV XXVI XXVIIAdaos

Nașterea Sfântului Francisc................................................ pag. 5 Educația și tinerețea lui Francisc ........................................ » 10 Prizonieratul și plecarea spre Puglia................................... » 13 Întâlnirea cu Domnița Sărăcia și leprosul............................ » 18 Misiunea Divină și renunțarea la lume ................................ » 24 Drumul spre Gubbio............................................................ » 31 Îmblânzirea lupului din Gubbio........................................... » 35 Restaurarea bisericilor sărace din Assisi ............................ » 38 Venirea primilor frați ............................................................ » 42 Formarea spirituală și aprobarea Regulii ............................ » 49 Plecarea de la Rivotorto...................................................... » 56 Obținerea bisericuței Sfânta Maria a Îngerilor..................... » 60 Sfânta Clara și Sfânta Agneza ............................................ » 65 Modul de viață a Doamnelor Sărace de la San Damiano și moartea Sfintei Clara....................................................... » 72 Viața apostolică și încercarea de a ajunge in Țara Sfântă.. » 78 Călătoriile apostolice și instituirea marii indulgențe ............ » 85 Capitulul Rogojinilo ............................................................. » 93 Martirii din Maroc și misiunea în Ţara Sfântă...................... » 97 Sfântul Francisc înaintea sultanului .................................... » 101 Întoarcerea în Italia și renunțarea la conducerea Ordinului » 106 Fondarea Ordinului al III-lea și reelaborarea Regulei Primului Ordin.......................................................................... » 111 Reprezentarea Nașterii Domnului la Greccio și primirea stigmatelor pe muntele Verna ............................................. » 115 Cântecul Creaturilor ........................................................... » 121 Operația la ochi și întoarcera la Assisi ................................ » 128 Ultimele zile și moartea Sfântului Francisc ......................... » 133 Canonizarea........................................................................ » 144 Construirea Bazilici și transferarea trupului stigmatizat ...... » 145 ....................................................................................... » 150 159