Povestind Bucureștiul by Lucian Branea

povestind BucureĹ&#x;tiul

ÂŠ2009 Epsilon Press Editors: Adina Popescu, Eliza Donescu, Lucian Branea Illustrations & layout: Iulia Olariu Pre-press: Iorik Advertising

ISBN: 978-973-87972-1-5

Oraşul, în 2138 de semne (cu spaţii verzi... cu tot) Cuvinte ce ar putea povesti Bucureştiul: covrigi, cîini cu covrigi-n coadă, ungureni, vrînceni, moldoveni, turci, chinezi şi alte naţionalităţi, cei 1.944.367, mitici, mahala, manea, mangafa, trafic greu şi metrou uşor, fiţe, fetiţe pe Ştefan Furtună, străzile Roma, Atena, Paris, cartier, după blocuri, piaţa Obor, brînză bună-n burduf de cîine, trei perechi la un leu, Casa Poporului, între 58 şi 90 de metri altitudine, „Hai, pa!”, mişto, fîntînile lui Onţanu şi ţeapa lui Ghilduş, mici şi bere în pădure la Băneasa, parking pentru căruţe şi ochelarii de cal, greve în faţă la Guvern, cocoşi cîntînd dimineaţa pe strada Verii, mallişti, jipane, clubbing, downshifting, hoţii, vardiştii, boemii, „Nu călcaţi iarba! Nu rupeţi florile!”, 40 de grade la umbră, ne înfrăţim cu Budapesta, Chişinău, Damasc, Lagos şi altele, demolare, construcţie, reconstrucţie, sens unic, patrimoniu, instituţie, aer condiţionat, multinaţională, job, cifre, hîrtii, ierni fără zăpadă, anonimat, singurătate, interzis la dreapta. Cuvinte ce n-ar putea povesti Bucureştiul: gondole şi gondolieri, turnul Eiffel, 15 kilometri de plajă, caipirinha, golf, biciclişti, clădiri care să nu depăşească 5 etaje, urbanism, parcări subterane, spectacol, restaurare, Acropole, pisici ce hoinăresc printre ruine, un picnic pe iarba din parcul Cişmigiu, Manhattan, coffee shops, ne înfrăţim cu Roma, Atena, Paris, jazz, blues, in the mood for love. Cuvinte care au povestit Bucureştiul în această carte: KFC, dieta Montignac, muzică la căşti, lacrimi, autobuzele 300 şi 282, 4 ani, 5 luni şi cîteva zile, Valea Regilor şi „La ţigănci”, şah, o carte de Oscar Wilde, „La motoare”, mat, negresa şi cele patru anotimpuri, frumuseţe discretă, simetrie, junk, trip, Mc, shake, hiper cool, REBU, Matache, şobolani, greaţă, supradoză de ciocolată, Club Bara, asl pls, Cinema Patria, Elena, Adela, un ibric mare şi verde, vată de zahăr, hîrtie şi lipici, tutungerie, băcănie, bombonerie, vedere de pe balcon, habitat tetris, strada meaşata, „Sunt taximetrist – suntem ceea ce facem!”, bucureşti – prima, la stînga. Adina Popescu 5

Marea alienare urbana Andrada Rădulescu

Un oraş este un loc în care oamenii sunt îngrămădiţi la un loc, împinşi unul în altul, un loc care, teoretic, ar trebui să fie raiul socializării. E ca şi cum ai ridica marginile feţei de masă după ce ai mâncat friptură de pui cu cartofi prăjiţi şi mujdei de usturoi şi toate firimiturile de pâine şi cojile de usturoi s-ar strânge undeva în mijloc, buluc, fără nici un drept la replică, s-ar băga unele în altele şi şi-ar împărtăşi toate secretele la ureche, repejor, să mai apuce un pic de veselie până la apocaliptica alunecare spre ghenă. Numai că realitatea e un pic altfel. Omuleţii noştri din marile aglomeraţii urbane se comportă precum pilitura de magnet. Adică isteric. Fug unii de alţii, lipindu-se, inevitabil, între ei. Atmosfera urbană naşte multă paranoia, multă mania persecuţiei şi incredibil de multă alienare.Vă dau doar un exemplu. Aţi observat vreodată cum oamenii evită, în autobuze, să stea pe scaunele “lipite”? Cum toţi preferă scaunele individuale? Dacă se eliberează vreun scaun liber, se naşte brusc o tensiune între toţi cei aflaţi pe scaune “lipite” care vânează scaunul proaspăt eliberat, calculându-şi şansele de a ajunge acolo. În toate mijloacele de transport în comun există o atitudine de genul “Staţi acolo, râioşilor, nu vă atingeţi de mine, nu vă mai holbaţi la cearcănele mele! Hai să stabilim: aia e zona ta şi asta e zona mea. NU!! STAI ACOLO! NU ÎMI RESPIRA AERUL!!!! NUUUU!!!!! MĂ TOPEEEEEESC!!!!”. Scaunele “lipite” sunt doar puţin mai bine decât în picioare. Mai că îţi vine să le cedezi babelor, că oricum lor pare că nu le pasă. Eroare! N-am văzut creaturi urbane mai obsedate de locurile individuale decât babele. Babele de pe locurile “lipite” fug, spre locurile individuale eliberate spontan, mai rapid decât şerpii cu clopoţei în plin atac. E ceva de genul: staţie. Închizi ochii. Îi deschizi şi în jurul tău s-a produs o mare rocadă. Parcă s-a dat un semnal de “căutaţi locuri mai bune... 1... 2... 3... şi!” şi toate babele fug ca apucatele către scaune mai însorite... Aşa că ne înfigem mai adânc caştile în urechi, ochelarii de soare tre’ să fie cât mai fumurii, ca nu cumva să detecteze CEILALŢI în ce parte ne uităm. Sacoşica strânsă la piept şi numărăm secundele... 7

Cele doua regine Andrada Rădulescu

Elisabeta şi Maria. Au fost prietenele mele bune, în primul an de facultate. Elisabeta avea Mamma Mia – unde l-am dus chiar şi pe tata, la o pizza, într-o zi. Avea facultatea din care ieşeam cu ochi de cârtiţă, după examene şi nopţi nedormite (deşi facultatea e mai jos, pe Kogălniceanu – dar prefer să cred că este tot Elisabeta), avea Tosca – singurele momente împărţite cu colegii. Lipseam foarte mult de la facultate. Pentru că nu îmi plăcea. Să mă trezesc, să mă duc, să stau. Nu îmi plăceau colegii. Acum îmi plac unii dintre ei, descoperiţi abia după ce s-a terminat totul. Pe Elisabeta mergeam la Corso, la filme. Din Elisabeta intram în Cişmigiu. Elisabeta a fost unul din primele drumuri pe care am învăţat să le bat pe jos, în Bucureşti. A fost deschisă, m-a luat uşor şi m-a învăţat multe. Mi-a fost prietenă. Maria... Maria era mult mai melancolică. Maria avea mahalale ascunse pe care preferam să nu le observ. Pe Maria plângeam mult. Pe Maria mă lăsau taxiurile noaptea şi tot pe Maria am luat prima amendă RATB, pentru că întârziam la facultate şi s-a întâmplat să ajung în staţie în acelaşi timp cu tramvaiul 32 şi să-l iau până la Unirii. Ştiam toate gropile şi mirosurile Mariei. Într-o noapte, am aşteptat până dimineaţa, într-o scară de pe Maria, pe cineva să se întoarcă acasă. Degeaba. O iubeam mult, deşi era destul de rea cu mine. Mi-a fost amantă. Relaţia mea cu cele două regine a fost ciudată. Istoria spune că Elisabeta avea o fire tristă, retrasă, complet opusă mamei sale care ar fi fost culmea veseliei. Eu ţin minte cu totul altceva... 8

Februarie

Alexandru Filimon

Adela locuia într-o garsonieră veche de prin centrul Bucureştiului. Când ne-am apropiat de blocul ei s-a întors spre mine şi mi-a spus, zâmbind: “Stai liniştit, nu stă să cadă!”, “... dar ar fi mai bine să nu vorbim prea tare pe scară...” Râse. “De unde ştii?”

Uşile noi, metalice, păreau a nu-şi găsi locul pe holurile înguste, cu podele în tablă de şah, ce se desfăşurau de-o parte şi de alta a scării în spirală, cu treptele ş i

balustradele ei roase de vreme. Abia ce mă obişnuisem cu urcarea când am şi ajuns. Etajul trei roman, un zăngănit de chei şi

eram amândoi în antreul neîncăpător, înghesuiţi de cuier, cu dulapul lui pe

care se găsea un amestec de haine, unele frumos

împăturite, altele aruncate neglijent.

Într-un fel ciudat,

era acasă.

Am intrat în bucătărioara aproape goală. Adela a luat de pe masă un ibric mare, verde şi a pus să

facă un ceai. S-a aşezat apoi de cealaltă parte a mesei şi ne-am privit în ochi, zâmbind.

Nu mă pricep să scriu dialoguri. Poate că nu am vorbit deloc.

Ţin minte doar că era o seară friguroasă de februarie şi ea era nespus de frumoasă.

Călător prin Piaţa Romană Diana F. Cosmin

eu ce fac acum? Anne-Marie Florea

azi a nins. ieşeam din metrou de la aviatorilor şi m-am pomenit cu fulgii pe faţă şi în ochi şi-n păr. de când am mers cu metroul prima oară, asta acum vreo 4 sau 5 ani, mi-am imaginat ce mişto trebuie să fie să fii underground şi când ieşi să înceapă să ningă. well, mulţumesc. e adevărat ca toată faza era în alt context: eu eram la romană, ieşirea spre piaţa amzei, pe scara rulantă şi exact atunci începe să ningă. plus alte elemente de aşezare în pagină, dar nu le comentez acum, aici. ceaiul negru are efect calmant şi e bun înainte de somn, mai ales dupa supradoze de ciocolată. la fel şi câte un episod de grey’s anatomy sau seinfeld. vorbeam ieri cu unul dintre amicii mei de peste 40 ani. ceva de genul cum că “sistemul are erori, alege singurel ce parte să înlăture şi ce parte să potenţeze”, iar tu n-ai decât să te împaci cu ideea şi să mănânci zi de zi doar orez, dacă el n-are chef să-ţi dea cartofi prăjiţi. întrebarea e, ce faci când începe să ningă exact când ieşi tu din metrou?

Foarte târziu Livia Gyongyosi

Nu mişcă nimic. Doar pe trotuar sunt cinci câini coloraţi. Merg împleticit. Eu merg pe stradă. Îi aud pufnind şi strănutând dincolo de şirul de maşini parcate. Nici un loc pentru oameni, pe trotuar. Întuneric, becuri galbene, asfalt, e clar, e noapte! He-heeeii… Nu e nimeni. Staţia RATB e goală şi nu mai vine nici un troleu. Banda de asfalt se tot îngustează. În capăt are câteva lumini. Nişte dungi şi nişte pătrate unde sunt pereţi de clădiri goale. Şi maşinile care mai trec la ora asta, vâââjjjjjj… sunt tot goale. Sunt conduse de fantome. Flutură grăbit, ca nişte cârpe. Parcă le soarbe cineva. E curat, aşa cum ar trebui să fie într-un spital. Asfalt curat. Gri. Neted. Vid. Cineva a măturat tot. N-are cum să mai vină nici un troleu. Ştiu că nu o să vină nici un troleu. N-are de unde să vină. Probabil că nici măcar nu l-au inventat. Metalul şi cauciucul sunt ceva rar. Aproape că nu există. Aşa de rar că nici n-apuci să-l vezi. În afară de asfalt, sunt multe lumini ordonate, de culoarea unor sori congelaţi. Cred că oraşul a rămas singur acasă. Acum toate dreptunghiurile astea o să se coloreze şi o să înceapă să ţopăie unul spre altul. Blocul o să sărute biserica asta pe creştet. Drept pe cruce. Copacii or să se îndoaie pe spate şi-or să se uite în sus. Or să vadă stelele şi or să zică: “Uaaaau!”. Personajele din panourile publicitare vor ieşi din cutiile de plexiglas. Se vor alerga pe trotuar şi-şi vor desena cu markerul, unii altora, mustăţi şi aripi. Or să înnebunească şirurile de cabluri dintre stâlpi. Or să se facă ghem şi or să se rotească în aer. Să-şi simtă capetele. Uite că apar nişte antene. Şi restul omizii, cu caseta luminoasă în frunte. Retragere. O grămadă de oameni care se retrag. Nici nu ştiu de la ce i-a salvat troleul ăsta. Dacă mergi acum pe asfalt, te udă noaptea la tălpi. Nu mai scapi. Suntem înăuntru şi mergem spre casă, nu mai contează. E şi lumină. Articulaţiile membrelor se mişcă sub toate ţesăturile astea atât de ascultătoare. Poţi să-ţi cocoloşesti marginea paltonului în pumn. “Mi-e somn, te-am aşteptat, un dus, şi-atunci ăla, băncile, mirosea a pământ, a vorbit de m-a căpiat!”. O mai fi rămas spanac de la prânz? Când te dai jos din nou nu mai e nimeni. Strada e tot goală, cu becuri galbene şi asfalt pe care nu mai trece nimic. Duce nicăieri. 14

Un loc de parcare cu orice preĹŁ Horia Andrei VĂ˘rlan

OraĹ&#x;ul din cuvinte Cristina Ivan

Amintirea Andrada Rădulescu

Acum mai mult de o lună. Eram pe stradă. Mergeam fără niciun cuvânt pe Lipscani. Se auzeau paşii şi atât. Eu priveam înainte şi vedeam umbrele noastre şi, lângă a noastră, pe a câinelui care ne tot urmărea. E o imagine pe care nu cred că o să mi-o şterg vreodată din minte, indiferent ce o să se întâmple. Pas, după pas, după pas. Noi şi câinele, mergând pe o stradă pustie. E ceva mai frumos decât multe alte lucruri care poate par mai importante. Nu sunt. Filmul ăsta stă la loc de cinste lângă un val anume şi lângă o stradă anume şi lângă un miros pe care n-o să-l uit. E o Amintire. 17

Monoloagele taximetristului de Bucureşti - episodul 1

Camelia din Galati Andrada Rădulescu

“Domnişoară, ce ziceţi de treburile astea cu profesoara şi băiatu’?... Dar, nu vă supăraţi că vă întreb, dumneavoastră nu locuiţi în România?... Nu, domnişoară, nu de la televizor, că aia vorbeşte repede taca-taca-taca-taca, nu înţelegi nimic, îţi intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. Eu citesc ziarele. Acolo ai timp, domnule, poţi să înţelegi ceva... Şi totuşi, ce credeţi de profesoară? Cică vor ăştia să o închidă. Auzi, că în America au închis câteva. Nişte nimfomane. Ce ştie ei, băieţii de 16 ani? Nu pot să trăiesc fără tine. Ce e asta, domnişoară? Cum? Da, aveţi dreptate – aşa văd ei lucrurile.”

“Am păţit şi eu ceva, în iarna lui ‘86 – atunci trăiam încă cu ai mei, şi mama trăia, Dumnezeu s-o odihnească! Mergeam cu taxiu’ pe stradă şi văd o fată. Desculţă, vai mama ei, mergea prin zăpadă. Am oprit, m-am dat jos: ce-i, fă, hăi cu tine? Că n-are unde să se ducă. Era din Galaţi, o dăduse afară bărbaso, şi mai era şi borţoasă în 3 luni. Camelia o chema. Şi mi s-a făcut milă, domnişoară, v-am zis, desculţă era, cu picioarele în zăpadă. Şi i-am zis : fă, io te iau cu mine, da’ la primăvară, cum dă firu’ ierbii, îţi iei hangaralele şi te duci. Nu mă interesează unde, da’ te duci unde vezi cu ochii. Io te scot din iarnă, da’ nu pot să văd de tine. Şi am luat-o acasă, domnişoară. Mama a cârâit, normal, că ce e cu bagaboanta asta, de unde ai cules-o? Să-i zici să se ducă la ea, la Galaţi, stă prin străini, ca Ion fără ţară... Şi într-o zi vine mama şi zice: Vezi că nebuna a încălecat fereastra! Mă duc fuga, deschid uşa, nebuna – asta, Camelia, de care vă povestesc – era călare pe geam. Că eu mă arunc, că te iubesc. Stăteam lângă uşă, la distanţă şi o duceam cu vorba: Stai, fă nebuno, fă, tu-mi iei zilele fă, mă bagi în puşcărie, făi! Ce ai, făi, proasto, îl omori şi pe ăla de la tine din burtă... Fă, tu te iei dupa mama? Făi, Camelio, nu fi tâmpită, poate e băiat. Făi, n-auzi, ăla e lumina ta, proasto! Şi mă apropiam din ce în ce mai mult. Ea, nimic.

Călare pe geam. Şi când eram la un metru, aşa, am sărit şi m-am ţipat cu mâinile în păru’ ei, ca pisica pe gard. M-am gândit eu: dacă o iau de mână, se smuceşte nebuna. Şi ce era să-i fac eu?! Înfundam puşcăria pentru o nebună! Era femeie simplă, domnişoară, nu ştia educaţie, Camelia asta de care vă zic... Mereu îi ziceam: ce ştii tu, fă, care e diferenţa între sex şi dragoste? Dragoste e când sunt două suflete împreună: mamă, tată, fraţi, prieteni, e greu să gaseşti dragoste, fă. Da’ nu ştia ea, domnişoară, ce e aia... era femeie simplă, nu ştia educaţie... “

Dublura Andrei Dobrescu

Când nu ai destul loc, ordonarea bibliotecii devine un fel de continuă descoperire. Printre teacurile pe care încercam zadarnic să le potrivesc cotor lângă cotor, a apărut deodată Jonathan Wild, într-o ediţie mai veche, cu paginile făcute praf şi o urmă de bocanc pe copertă. Era, bineînţeles, o dublură. Mă pregătisem să o ascund în vreun ungher, când mi-am amintit de vara lui 2005 şi de o noapte cu bere proastă. Mă întâlnisem cu doi prieteni în faţa Teatrului Naţional. De obicei, dacă conversaţia durează mai mult decât de “Ce faci?”, “Bine”, e mai comod să stai jos, undeva. Am urcat “La Motoare”, cu un lift supraglomerat în care liftiera, aşezată comod pe un scaun de plastic, cosea un goblen cu un subiect religios. Începuserăm să ne enervăm. Ceea ce trebuia să fie o bere băută în linişte cu nişte prieteni devenise un fel de vânătoare nocturnă. Bineînţeles că nu erau locuri pe terasă. Vara, niciodată nu sunt locuri pe terasă. Începusem să pândim câtă bere aveau alţii în halbă, sau dacă nu cumva fac vreun gest mai necugetat şi se ridică. Am reuşit cu greu să găsim un colţ de bancă, cu rămăşiţele unui festin şi doi îndrăgostiţi care se tatonau, în celălalt colţ al băncii. Ne-am făcut curaj şi am plecat, în sfârşit, după bere. 20

Noi şi restul celor de pe terasă. Barmanii plictisiţi turnau alene berea, trei sferturi spumă, un sfert lichid. Cozile se întindeau, se răsuceau, se intersectau şi în final îţi dădeai seama că eşti tot pe la mijloc. Cu mica satisfacţie că în spatele tau apăruseră alţi nefericiţi. După câteva ţigări, am plecat dezămagit. Ceea ce găsisem în pahar nu era lichidul gălbui făcut cu grijă din malţ încă de la o mie opt sute nu-ştiu-cât, şi nici conversaţia nu fusese tocmai spumoasă. Când am ajuns la Universitate am auzit dintr-odată un hohot de râs. Un tip de vreo 40 de ani se plimba ameţit printre zeci şi zeci de cărţi, aruncate în mijlocul drumului. Era confuz şi nu ştia dacă să încerce să le adune sau să le împrăştie şi mai tare. De pe treptele facultăţii, un punker de vreo 20 de ani îl privea râzând în hohote. Avea lângă el un pet, probabil motivul euforiei. Invita politicos trecătorii să se servească cu ce doresc, asigurându-i că prietenul lui, anticarul, nu are nimic împotrivă. M-a văzut că am ridicat de jos o carte şi a strigat la mine. Zicea că e o alegere bună, Oscar Wilde e foarte, foarte tare. Pe întunericul ăla nu e de mirare că a greşit. Anticarul continua să se plimbe năuc printre cărţile făcute ferfeniţă. Nu s-a supărat pentru că îi luasem cartea, dar nici nu l-am mai văzut printre standurile de la Universitate. Probabil că noaptea aceea a fost finalul afacerii lui. După patru ani, stăteam cu cartea lui în mână, în mijlocul bibliotecii împrăştiate pe covor, neştiind prea bine ce să fac cu ea. Măcar dacă aş fi avut curiozitatea să o citesc! 21

Povestile Bucurestiului meu Diana F. Cosmin

Bucureştiul meu are farmec, chiar dacă e puţin retro... sau poate tocmai de asta. Bucureştiul meu începe la cofetăria de pe bulevard, actualmente sediu de bancă, dar care mi-a încântat cândva copilăria cu cele mai felurite arome şi gusturi. Unde, în zile aşteptate cu nerăbdare, răsăreau de sub tejghea pungile cu dropsuri atât de râvnite şi de rare. Şi unde, dacă închid ochii, pot vedea şi acum, în locul panoului cu “Operaţiuni persoane fizice”, literele aurii cu “BOMBONERIE”, unde “I”-ul lipsea dintotdeauna. Bucureştiul meu trece pe lângă florăria micuţă de unde mama mi-a cumpărat cândva prima mea lalea roşie în ghiveci un loc unde acum nu se mai vând ghivece, ci asigurări de viaţă, dar de unde parcă înca miroase, în mod straniu, a trandafiri proaspăt tăiaţi. Ocolind clădirea Poştei, unde parcă nimic nu s-a schimbat, începând cu mobilierul prăfuit şi terminând cu atitudinea plictisită a doamnelor care vând timbre şi felicitări ceva mai lucioase decât cele din copilărie, ajung la piaţa cu geamuri termopan, în faţa căreia stătea cândva “nenea cu vată de zahăr”. Iar mirosul de trandafiri e alungat de un miros dulce, de zahăr topit. Mai departe, Bucureştiul meu trece pe lângă peştera cu comori a copilăriei mele, librăria ce ocupa cândva tot colţul dintre Poştă şi Farmacie şi din care a rămas doar jumătate. În jumătatea mea încă se vând cărţi şi rechizite şi miroase întotdeauna a hârtie şi a lipici. În cealaltă jumătate se vând dresuri şi rochii sclipicioase cu paiete aurii.

În fine, am ajuns aproape de magazinul de Electrocasnice, de unde C-ul şi T-ul s-au pierdut pe vecie, dar restul cuvântului a reuşit cumva să supravieţuiască, în ciuda magazinului de termopane pe care îl găzduieşte azi. Cândva, aici trona în vitrină o baie nou-nouţă, cu tot cu faianţă şi gresie de un albastru închis, în ape, care lucea în bătaia soarelui, atrăgându-mă şi intrigându-mă în acelaşi timp. Înainte de el, însă, se afla odată studioul foto de pe colţ, actualmente jumătate magazin second-hand şi jumătate sală de pariuri sportive, studioul în faţa căruia mă opream întotdeauna uluită de pozele imense din vitrină. Dacă închid ochii, le văd. O poză cu un mire şi o mireasă, o poză cu Angela Similea de la un concert, o poză cu o crainică TV al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Deschid ochii şi văd că e promoţie, orice obiect la 100.000 de lei vechi. Deja călătoria în timp m-a obosit şi simt nevoia unei gustări. Trec de fosta Tutungerie, actualmente una din cele opt farmacii pe o rază de doi kilometri şi intru în fosta Băcănie, unde se vindeau cândva cafeaua şi zahărul la kilogram. Mă întind să iau un coş de cumpărături, din plastic roşu, atât de diferit de coşurile împletite de acum douăzeci de ani. În timp ce mă aplec să ridic coşul, reflexia lui roşiatică în geam mă face să tresar şi apoi... să zâmbesc ca de o poznă. Pentru o clipă, am senzaţia că stau din nou în faţa unei vitrine pline ochi ... cu cutii roşii de creveţi vietnamezi. 23

Monoloagele taximetristului de Bucureşti - episodul 3

Domnul taximetrist Andrada Rădulescu

“Domnişoară, nu vă supăraţi că îmi permit să vă întreb: în ce domeniu lucraţi?.... A, şi credeţi că faptul că sunteţi frumoasă a avut vreo legătură cu angajarea dumneavoastră?... Înţeleg...” “Domnişoară, dumneavoastră aveţi prieten? ... Da? Şi îl iubiţi?... Cum adică nu ştiţi?! Dacă îl iubeaţi, ştiaţi lucrul ăsta... Şi dacă ar veni mâine şi v-ar spune: vreau să ne mutăm împreună – cum aţi reacţiona?... Cum adică nu ştiţi?! Dar trebuie să vă gândiţi la lucrurile astea. Sunt lucruri foarte importante, viaţa trece, nu ştiţi unde se duc zilele. Dacă nu ştiţi, atunci de ce mai pierdeţi timpul?” La un semafor, întorcându-se cu un aer conspirativ: “Mă credeţi un ciudat, nu-i aşa? Să ştiţi că nu pun genul ăsta de întrebări decât persoanelor distinse care se urcă la mine în taxi. Eu fac lucrul ăsta, meseria asta, din curiozitate. A fost o perioadă când am avut nevoie de bani, atunci de aia am început. Dar acum am mai multe firme şi fac lucrul ăsta aşa, mai mult din inerţie. Ştiţi, credeţi că angajaţii sunt datori patronilor? Nu e chiar aşa... Şi patronii sunt datori angajaţilor. Vine, îţi cere o zi liberă... i-o dai, ce naiba să faci? Că ştii că începe să gândească rău de tine. Şi uite-aşa ajungi la mâna lui... El e la mâna ta, dar şi tu eşti la mâna lui.” “Odată, o doamnă blondă, am luat-o de la televiziune, mi-a zis când a coborât: dumneavoastră nu sunteţi taximetrist! Şi i-am raspuns: cum să nu fiu, doamnă? Sunt taximetrist – suntem ceea ce facem.” “Stau aşa, câteodată şi mă gândesc: Doamne, cum trece viaţa asta pe lângă tine! Am divorţat o dată. Acum am o prietenă – de când ne-am văzut prima dată şi până acum nu ne-am despărţit. Niciodată. De 6 ani suntem numai împreună. De aia vă întrebam: de ce staţi cu cineva dacă nu ştiţi că vreţi să fiţi împreună?” 24

Ploua peste Bucuresti Cristina Ivan

Poate că plouă diferit pentru fiecare dintre noi, Poate că plouă ca să nu ne mai auzim doar vocile dinăuntru, Poate că plouă de jos în sus, Poate că norii se formează sub apăsarea paşilor noştri, Poate că o imagine, o listă, o lume are mai mult sens răsturnată, Poate că o cădere e, de fapt, un zbor, Poate că... mesajul ăsta a început cu sfârşitul lui, Poate că se continuă...

BucureĹ&#x;teanul invizibil Cristina Trofim

Lacrimi de capitala Silvia Marinescu

Bucureştiul e locul unde am plâns cel mai mult. Tragediile mele s-au desfăşurat aici, ca pe o mare scenă, un spectacol pe lângă care spectatorii treceau grăbiţi, preocupaţi de taxe şi impozite, nu de lacrimile unei fete. Am plâns pe stradă, în apartamentul meu, în apartamentele altora, în băi, în baruri, în metrou, din nou pe stradă. Îmi amintesc fiecare lacrimă, îi simt curgerea tăcută sau vulcanică pe obraz, îmi amintesc cât şi cum m-a durut. Îmi amintesc şi că, eventual, le-am şters şi am întors spatele spectatorilor, într-un gest de frondă, fără utilitate. Bucureştiul e un loc grozav în care să plângi. Are exact atâta mizerie cât să-ţi pornească şuvoiul de lacrimi care-ţi stă în gât de ceva vreme şi fix atâta frumuseţe cât să te facă să te opreşti. Bucureşti e oraşul în care poţi să plângi în apartamentul tău, în apartamentele altora, în băi, în baruri, în metrou sau pe stradă, fără ca cineva să vină şi să te întrebe de ce plângi. Mie nu-mi place să fiu întrebată de ce plâng. Cu ce mă ajută pe mine să-ţi spun ţie de ce plâng? De parcă mi-aş dori să-mi amintesc... mai bine păstrează-ţi curiozitatea pentru tine! Bucureştiul e locul unde am plâns cel mai mult... şi, cumva, ăsta e un lucru bun.

Primele zile în Bucuresti Maria Vişănoiu

M-am mutat în Bucureşti acum 4 ani, 5 luni şi câteva zile (mai exact pe 2 octombrie 2004), după ce aflasem cu o săptămână înainte că intrasem la facultate. Am venit cu părinţii, cu fetele cu care mă mutam într-un apartament cu două camere, undeva pe-aproape de Sălăjan (unde am stat vreo 2 ani), cu multe bagaje, mult entuziasm şi cu şi mai multe speranţe. M-am instalat în apartament după două zile de frecat, spălat, curăţat, aranjat, despachetat şi toate cele, am inspectat cartierul pe o arie destul de restrânsă încât îmi provoca un oarecare sentiment de teamă şi mi-am cunoscut o parte din vecini care îşi făceau veacul în scara blocului. Duminică seara, pe la 8 (când coborâsem să cumpăr câte ceva) m-au întâmpinat cu tot felul de comentarii pe care nu aş putea să le redau aici, iar unul dintre ei îmi flutura un cuţit mare prin faţa ochilor, îndreptându-l spre gâtul meu şi spunându-mi că nu ma lasă să ies din scară dacă nu-i dau bani. Nu ştiam cum să reacţionez. I-am spus că nu am bani, că mă duc să-mi cumpăr doar pâine. “Bine, atunci spune-mi o poezie!”, mi-a răspuns, ţinându-mi cuţitul sub nas. “N-nu ştiu...p-pppoezii!”, am îngăimat eu. După care m-am enervat (nu ştiu cum de mi-am regăsit curajul), i-am dat peste mâna în care ţinea cuţitul, i-am spus: “Şi mai lasă-mă cu prostiile astea, că nu merg la mine!” şi am ieşit din scară. De atunci, nu am mai avut probleme cu vecinii.

A doua zi, luni, am plecat spre facultate. Îmi dăduseră fetele nişte explicaţii de genul: “La Unirii, ca să schimbi metroul, urmăreşti şi tu oamenii şi vei ajunge la cealaltă linie!”. Aşa că m-am urcat în metrou (măcar ştiam în ce direcţie să merg) şi stăteam cu urechea ciulită ca să aud când anunţă Piaţa Unirii. La fiecare staţie se urcau oameni; mai mulţi, şi mai mulţi, şi mai mulţi, până când aproape că nu mai puteam respira. Am ajuns la Unirii, am coborât şi m-am oprit câteva secunde ca să respir, dar am fost luată pe sus de valul de oameni care coborau şi ei din metrou. Am fost aproape purtată prin pasaj până la cealaltă linie. Aveau dreptate fetele, nu a fost nevoie să cer indicaţii. La facultate eram dezorientată. Culoar în stânga, culoar în dreapta, afişe peste tot, încă trei etaje de culoare şi săli de curs. Trebuia să găsesc orarul, pe undeva. L-am descoperit în cele din urmă, am văzut că am cursuri, am încercat să găsesc sălile, dar dădeam numai peste studenţi de anul intâi care erau la fel de pierduţi ca şi mine, aşa că am renunţat la cursuri şi am plecat acasă, sperând că voi şti să mă întorc. Acum, după 4 ani şi jumătate, stau într-o zona mai bună şi nu-l cunosc decât pe administratorul de bloc, pe care nu ţineam neapărat să-l cunosc, dar nu am avut de ales. Într-o zi, un prieten încerca să-mi spună cum să ajung la el, la birou: “Când ajungi la Unirii, faci dreapta şi mergi pe lângă KFC, drept în faţă, până când ajungi la prima intersecţie unde faci stânga şi mergi din nou în faţă, până ajungi la o biserică şi în spatele ei vei vedea sediul firmei, o clădire mare şi galbenă”. “Adică urc pe Calea Călăraşi? Dar pot să ajung şi mergând spre Universitate, fac dreapta pe a doua străduţă şi ies direct acolo!”. “Aaa, scuză-mă! Dar parcă nu erai din Bucureşti...”. “Păi, nu eram...”

Catre Giului Monica Bucurenciu

Din nou, duminică. Din nou, acelaşi ritual. Deschid laptopul, intru pe net, caut numărul de telefon al restaurantului şi sun. – Alo, bună ziua! Aş dori să fac o rezervare pentru astăzi. – Sigur. Pentru ce oră? Cuvintele le înţeleg, dar accentul nu e de găsit în baza de date a creierului meu. Ezit pentru câteva secunde. – Pentru ora 1, vă rog. Două persoane. Îi spun numele şi îmi aduc aminte că nu ştiu exact adresa locului. – Îmi puteţi spune care e adresa, vă rog? – Strada Giului, vine răspunsul, un pic debusolant. – Giului? întreb. – Nu, nu.

Dar când întreb din nou, răspunsul mi se pare a fi acelaşi. Mă simt nelalocul meu să întreb a treia oară. De fiecare dată când o conversaţie nu decurge natural sau e blocată de diferite bruiaje, simt nevoia să disimulez înţelegerea. Mi-e ruşine să nu îl înţeleg pe celălalt. Aşa că mulţumesc, spun la revedere şi închid. După câteva căutări, găsesc în fine, pe un forum, adresa restaurantului. E Jiului, la naiba, ar fi trebuit să mă gândesc! Giului e varianta coreeană a Jiului. Mintea mea a refuzat să facă legăturile, nefiind obişnuită cu strania idee că româna e vorbită şi de alţii, în afară de românii înşişi. La Londra, aş fi fost la fel de surprinsă de un accent britanic corect şi mi s-ar fi părut bizar să fac o rezervare sau o comandă fără să aud accentul omniprezentului pakistanez care pare să răspundă tuturor telefoanelor din UK. Ajungem, parcăm în faţă. E destul de cald şi temperatura nu face o prea bună companie cu praful ridicat de maşinile care trec în viteză pe lângă noi. E atât de arid locul şi atât de lipsit de orice formă de viaţă pietonală, încât îmi lasă senzaţia că m-am teleportat, fără voia mea, undeva în State. Dar din momentul în care deschid uşa, Texas-ul se evaporă şi mă trezesc la Seul: aglomeraţie, agitaţie, la televizor o telenovelă coreeană, miroase a mâncare picantă şi alge fierte. Când ne îndreptăm spre masă, privirile celorlalţi ne urmăresc mirate, dar doar pentru o clipă, pentru a se întoarce apoi la bolul din faţă şi la spaghetele de orez. Nostalgici după senzaţiile familiare ale oraşului natal, corporatiştii coreeni din Bucureşti se adună aici pentru a uita de distanţa dintre ei şi casă. Comandăm, dar mâncarea nu mai e decât un pretext pentru a savura pe îndelete exotismul unei după-amieze petrecute, în cel mai neaşteptat mod, în mijlocul altei culturi.

Pe drumul spre casă, îmi dau seama de ce am ajuns, în cele din urmă, să iubesc Bucureştiul: pentru lumile neaşteptate din care îşi compune puzzle-ul unei identităţi urbane atât de greu de surprins, uneori. 31

Monoloagele taximetristului de Bucuresti - episodul 4

O fobie pentru fiecare Andrada Rădulescu

“Uff, ce cald e! E nenorocire, ştiţi? E ne-no-ro-ci-re. Toate bacteriile care plutesc în aer sunt acum fericite. Nu tu vânt să le răsfire, nimic. Stau în căldură şi se înmulţesc şi ne intră nouă în gură, pe nas, în ochi, în urechi... Uite, dacă deschid geamul, năvălesc peste noi. Armate întregi de bacterii. Mă întreb unde merge societatea asta... Ia uite şi măturătorii... cum valsează ei prin nori de praf... ta-da-da, ta-da-da. Ei sunt parte din plan... Aşa drăguţilor, aşa, ridicaţi praful ca să ne intre mai uşor în urechi şi în nas şi în gură şi în ochi. Aşa, valsaţi, valsaţi! Suntem o generaţie bolnavă. Ieri am făcut otită. La urechea asta! Am deschis geamul puţin şi gata! Otită. Du-te la doctor, fă injecţii, tratamente. Nu cred că mai e nimeni sănătos în lumea asta, în ziua de azi.”

Greenpeace or else Andrei Orcula

Another view Maria Vişănoiu

Aţi fost vreodată în Valea Regilor, dimineaţa? Parcă intri într-o altă lume. Parcă am ajuns în “La ţigănci” a lui Eliade. Cafenele cu specific oriental, arhitectura deosebită a clădirii foarte înalte şi vechi, acoperită de o cupolă galbenă prin care pătrund timid razele soarelui. E multă lumină. Îţi dă impresia unei zi călduroase de vară, deşi e 31 ianuarie. Este, de fapt, pasajul Villacross, un gang micuţ cu multe cafenele, restaurante şi magazine, care reflectă un colţ al vechiului Bucureşti. Aici pare să se păstreze încă vraja şi frumuseţea Bucureştiului care fascina, odată, lumea. Seara, un nou tărâm se deschide aici. Cafenelele sunt pline de oameni şi zgomot. Dar dimineaţa e linişte. Undeva, în dreapta mea se vede o firmă veche de optică, scrisă cu litere de tipar roşii, bine conturate şi ieşite în relief. Sunt afişe care prezintă meniurile fiecărui bar, încercând să atragă clienţii. Aici vin oamenii să-şi bea cafeaua, coniacul, să discute despre afaceri, să-şi împărtăşească problemele, dar nu se lasă pătrunşi de magia locului. În cafeneaua în care sunt eu serveşte o doamnă blondă, de vârsta a doua, cu o expresie de om trecut prin Pe la 10 a venit poştaşul. E un om micuţ şi îndesat care de-abia târăşte geanta aia grea, plină de plicuri. Intră cu greu în cafenea, făcându-şi loc printre scaune. Scoate două plicuri din geantă, i le oferă barmaniţei şi iese.

viaţă.

Muzica din local e oferită de un post de radio foarte cunoscut. Nu se potriveşte cu specificul locului. Dar localul trebuie totodată să se supună “normalului” pentru a atrage clienţii: oamenii de pe stradă care caută un loc unde să-şi bea cafeaua şi pentru a comunica. Oamenii trec grăbiţi către casă, la copii, sau spre serviciu şi probleme. Nu au timp să se lase patrunşi de atmosfera degajată de acest gang care pentru ei nu înseamnă decât o scurtătură în drumul pe care-l au de parcurs prin marele Bucureşti. Pentru cei ca mine acest loc înseamnă o evadare din “real”, o poartă magică spre o lume pe care noi o creăm, dar care este reprezentată de realul lor. O fetiţă cu o geacă roz, prea mare pentru ea aleargă fericită de la un capăt la celalalt al gangului, exprimându-şi fericirea şi uimirea în faţa fiecărui lucru nou pe care-l descoperă. Ea a fost pătrunsă de atmosfera emanată de acest colţ de lume. Trece uneori câte un turist care încearcă să imortalizeze, într-o fotografie, întregul sentiment pe care i-l inspiră acest loc. Grupuri de tineri se opresc ca să analizeze cafenelele, pentru a alege una în care să-şi petreacă urmatoarea oră. Telefonul bâzâie pe masă, mă uit la el şi revin la realitate: trebuie să ajung la serviciu, diseară am examen, la noapte lucrez, mâine dimineaţă am un alt examen. Şi-mi dispare zâmbetul de pe faţă, pixul se opreşte instinctiv şi nu reuşesc să formulez încheierea, pentru că acel sentiment de linişte şi plăcere a disparut, iar visul meu s-a spulberat.

Prezentul in retrovizor Diana F. Cosmin

Monoloagele taximetristului de Bucureşti - Episodul 5

Misoginul rutier Andrada Rădulescu

Deschid uşa, el urlă: „CUM VĂ CHEAMĂ? A, ok. Şi unde mergeţi?... Cam nasol... Nasol. De acolo vin. Bine, n-am venit de acolo la comandă, dar am lăsat pe cineva şi am pornit uşurel, pe 1 mai.” La un semafor: „Aaa, n-am văzut că era femeie, că n-o lăsam dacă vedeam că e femeie. Nu sunt misogin, dar femeile sunt rele rău la volan. N-aveam nimic cu ele, dacă nu făceam accident cu una. Nu eram cu maşina asta, cu alta, cu o Dacie din aia normală. Şi n-am văzut eu că era femeie, că n-o lăsam... De fapt, cu două am făcut accident, nu cu una singură. Trei, de fapt. Două mi-au intrat în portbagaj şi una în uşa din dreapta. Dar nu cu maşina asta, cu alta. De fapt stai, a intrat una în mine şi când eram cu maşina asta. Da, şi în portbagaj la asta mi-a intrat una. Ce-am păţit odată... Femeia era nu ştiu ce manager, la nu ştiu ce computer-systems, din astea. Şi am umblat de nebun 12 zile după ea, că plecase după piese de calculator nu ştiu unde dracu’... în Thailanda, într-o ţară din asta... asiatică... în Bangkok, nu mai ştiu unde dracu’. Şi făcea asta la poliţist: că ce domnule, eu sunt femeie de afaceri, nu am timp să vin şi să dau declaraţii... Da, aşa zicea, că ea e femeie de afaceri.” Sună telefonul. „Da, mă, unde eşti?... Auzi, mă? Nu mă mai cobi atâta. Auzi, mă? Cum adică că de ce iau curse cu voucher, păi da mă, da, iau curse cu voucher între 17 lei şi 34 de lei. Acuma nu, nu sunt cu voucher. Băăă, ce mă enervezi, ţi-am zis să nu mă mai cobeşti atâta! Dreapta, aici? Of... cum mă prinde ăsta la telefon numai când... conduc. Mereu mă sună. Nu, că e cumnată-meu, nu e de asta... da’ mă cobeşte mereu.“ 37

Amintiri din liceu – trip în rond la Romana Andreea Dragomir

Gin, Ghicitoru şi Păduche, la iarbă verde. Noaptea e calmă, cerul e senin şi doar din când în când mai trece câte o maşină, cu faza lungă aprinsă. Taman bine! Aşa ocolesc măcar o parte din căcaţii de câine. Gin – doar pentru el: “There can be only one, frate. Înţelegi, tu? I fucking kill you...” Urlă: “Are you talking to me, are you talking to me?”. Râde isteric, gura-i cade, flască, într-o grimasă scârboasă. Scoate briceagul din pantalonii căzuţi în vine. Priveşte cu nesaţ către cowboy-ul întors cu spatele. “Nici n-o să ştie ce l-a lovit!” E tot mai aproape de el. Se agaţă neputincios de briceag. Păduche ţipă, oripilat : “Fraţilor, e moartea. N-o vedeţi, băi?! Mă linge pe gât!”. Se cară, alergând pe stradă, printre maşinile care îl claxonează repetat. Ghicitoru se uită după el şi râde: “He, he, tare marfa asta! Să-mi bag....” Apoi, îi dau lacrimile: “Oamenii-cârtiţă… au venit să mă ia. Frate, eu plec cu ei!”. Gin nici nu-l vede când traversează spre florărie şi dispare în noapte. Gin: “Must kill, must kill... “. Păşeşte sacadat spre cowboy-ul tolănit pe iarbă. E foarte aproape. De ce nu îi simte ăla răsuflarea în ceafă? Ce, nu-i e frică de el? Îl ignoră, poate... Pentru că Gin e un nimic. Dar el nu ştie că Gin are o armă ascuţită, ucigaşă. Lama briceagului aruncă scântei înfiorătoare. Ridică braţul şi îl lasă în jos, cu putere. O dată şi încă o dată. A treia oară atinge firele electrice şi se curentează. Cade pe iarbă, geme de durere. Dimineaţa îl găsesc trecătorii şi ajunge la spital. Trip-ul se termină violent, acasă, unde tat-su îl bate, iar el promite a mia oară că n-o mai arde cu Ghicitoru şi Păduche. În rond la Romană, billboard-ul luminat e praf. Cowboy-ul e pe jumătate hăcuit. Ies din el firele electrice fix ca nişte maţe, împrăştiate peste tot… “Welcome to Marlboro Country!”

Reclamatie Silvia Marinescu

Dragă oraşule, Prin prezenta vreau să reclam faptul că ieri ai fost nemilos şi nu m-ai lăsat să te fotografiez, încălcând astfel flagrant termenii contractului nostru. Sau să înţeleg că ţie-ţi place să fii pozat numai din unghiurile bune? Numai din parcuri, de pe terase, numai la evenimente cool, numai când te luminează un curcubeu? Sunt profund dezamăgită de faptul că nu m-ai lăsat să fotografiez mizeria din Militari, intrarea la gura de metrou, camionul parcat aiurea, geanta doamnei care mă împungea fără milă în şoldul drept. Sunt înciudată de faptul că mi-ai pus în cale algomeraţie, trafic, oameni care ma îmbrânceau, ba chiar ai făcut în aşa fel încât să fiu şi în întârziere! Sunt convinsă că ceea ce faci tu se cheamă abuz de putere şi sunt convinsă că, în lipsa unei autorităţi mai înalte, această plângere va rămâne fără răspuns. Şi cum m-am obişnuit cu toanele tale, o să mă resemnez. Dar sper să nu uiţi că, deşi nu pot poza o gură de metrou, pot să scriu despre ea după bunul meu plac. Aşa că ai face bine să încetezi cu tertipurile ieftine! Îţi mulţumesc, A ta rezidentă, pentru încă ceva vreme, S.

O zi obisnuita Cristiana Gabriela Pruneanu

Doi ochi sumbri şi o pereche de sprâncene încruntate observă cum Bucureştiul se povesteşte prin oamenii săi. Şi ar fi fost recomandabil să nu fiu un povestitor subiectiv dar, vezi tu, sunt într-un autobuz, geamurile sunt aburite de la respiraţia la unison a oamenilor care îmi scriu povestea prin prezenţa lor. Fiindcă afară nu mă pot uita, apelez la călători, îi văd bine. E un bătrân chiar lângă mine. Seamănă cu Moş Crăciun. Are ziarul “Compact” în mâinile tremurânde şi s-a obişnuit cu faptul că nimeni nu îi oferă un loc. Însă are demnitate şi nu scoală pe nimeni de pe locul dezirabil. Te-ai gândi că îşi petrece bătrâneţea liniştit, conducându-şi nepoţii la grădiniţă. Dar nu e aşa. Iarna vieţii lui şi-o petrece cu geanta pe umărul drept. Munceşte. A îmbătrânit frumos sau munca l-a îmbătrânit? Degetele bătătorite sunt din cauza anilor care au trecut sau, deşi a intrat demult în anul pensiei, lucrează pe ascuns? Munceşte pentru un ban, de-abia vede, de-abia ţine ziarul, munceşte. O blondă stă lângă uşă. Are tocuri de Bamboo şi atitudine de prinţesă. Ea nu are ce căuta cu noi şi strâmbă din nas, căci în jur ceva miroase urât. Are haine de la Mall, mobil de ultimă fiţă, însă credit zero. Dă beep-uri. Însă şi de ea ştiu. Are o slujbă. Am văzut-o zilele trecute într-un bar. Servea băuturi, flirta cu clienţii, se lăsa ciupită de fund şi replica cu un zâmbet pişicher: “Mai veniţi pe la noi!”. În fond, bacşişul e binevenit. E criză, aşa se spune. Trebuie să storci bani din piatră seacă. Însă acum, că un cocalar s-a dat la ea, ţipă ca din gură de şarpe: “Mă crezi uşoară? Nesimţitule!” şi se îndepărtează profund jignită de la locul faptei. Are principii. De care se dezbracă noaptea, în bar. Intră într-o rockeriţă care ascultă muzică la căşti, se uită la pletele ei şi dă dezaprobator din cap: “Satanisto, huo, dă-te din drum! Nu vezi că ocupi cât doi cu ghiozdanul ăla în spate?!”. Rockeriţa clipeşte şi se mulţumeşte să îi spună: “Şi ce vrei să fac cu ghiozdanul? Să mi-l pun pe cap? Să fac echilibristică cu el? Sau să mă ocoleşti frumos prin partea dreaptă? Vezi că e spaţiu, nu? Sau îţi place să mergi doar prin anumite locuri ale autobuzului?”. Blonda pufneşte, vădit surprinsă că “satanista” i-a răspuns, crezând că a emis un mare adevăr referitor la cultul pletoasei şi că merită să fie susţinută de alţii din autobuz. 40

Bucureştiul se întâlneşte în autobuz. Bucureştiul meu e spus de o persoană care povesteşte ce vede, aici nu sunt implicaţii, doar interacţiuni, aici e viaţa de zi cu zi. Şi privesc fără să intervin la acest spectacol matinal, privesc neputincioasă oamenii, asta nu mă face mai bună, poate sunt de condamnat, poate eu sunt de judecat, eu trebuie să fac parte din poveste, sau, fiind un simplu spectator, totuşi am rolul meu în această scurtă istorisire? Eu privesc acum prin geam, şterg aburii cu mâneca bluzei, caut să număr blocurile gri care mi se perindă în faţa ochilor. O studentă fără scop precis, comasând trecutul şi viitorul meu într-un autobuz încălzit de respiraţiile sacadate ale bucureştenilor, presărate de vise cum că acest oraş va oferi mai mult decât o perspectivă pe foaia A3 a unui autobuz ce traversează jumătate de capitală pentru a se învârti în cerc, serviciu-casă, casă-serviciu. Nu pot preaslăvi arhitectura, străzile, nu pot să îţi vorbesc de idile petrecute pe scările unui bloc cu iz comunist, nu mă pot angaja într-un dialog despre politică sau salarii şi nici de fapte inventate la lumina care se tot întrerupe, din cauza lucrărilor de pe strada mea. Deci nu tu trafic, nu tu câini vagabonzi, aici oamenii îmi scriu povestea, ea nu se termină niciodată. Bucureşti făr’de sfârşit. Astăzi, ceaţa s-a risipit. Şi totuşi, blonda nu putea să evite să intre în mine? Zic şi eu... 41

Mademoiselle Bonbon vine ĂŽn Bucuresti Cristina Koszti

O mare sala de sport Silvia Marinescu

Demult, tare demult, vorba cântecului, de fapt, un “demult” relativ, fiindcă aceste lucruri se petreceau acum vreo doi ani, locuiam pe Ion Mihalache şi circulam des cu 300 şi cu 282. De vis, ambele. Ei, imaginează-ţi cât de minunat este să prinzi ultimul 282, într-o seară de vară, tu şi încă câţiva rătăciţi, şi să te îndrepţi spre casă, gândindu-te că nu te mai poate surprinde nimic. Evident că încă mai poate, aşa că la o staţie se suie un om, vârsta a treia spre a patra, dat cu gel şi cu o minunată cărare pe o parte, cu un tricou polo, pantaloni scurţi, şosete trei sferturi şi pantofi, cu o mină mai mult decât serioasă, cam ca un businessman la şedinţa vieţii lui, ei bine, iar acest om se apucă cu mâinile de bara de susţinere, aia mai de sus şi începe să facă… tracţiuni. Multe şi, după părerea mea de profan în ale sportului, corecte. Şi le făcea în serii, nu ştiu exact de câte, după care se oprea să se uite preocupat pe geam. A coborât la 1 Mai. Şi până la Domenii, am avut un lucru în comun cu ceilalţi doi oameni din autobuz: mirare, amuzament maxim şi, cel puţin din partea mea, invidie că eu nu pot să fac nici măcar un sfert de tracţiune.

Trăieşte clipa foto: Mihail Ursu

Amor în tramvaiul 41 Andrada Rădulescu

Seara, în tramvaiul 41. Ascult Amalia Rodrigues, o singură melodie am în playlist. Se termină şi dau să caut altceva, când nişte sunete bizare îmi atrag atenţia. Întorc capul uşor, în dreapta. Un cuplu de pigmei (adică ambii sub 1.70) se pupă scârbos, cu zgomot. Par a avea în jur de 28-30 de ani. Amândoi împieliţaţi (adică în haine de piele). Şi hainele miros... a piele. Dar rău. El cu un aspect pregnant de melţean şi aromat de bere, ea vopsită roşcat închis, gene lungi, machiată cu un pic de mov. Şi se pupă... şi se pupă... el îi zice: “Îmi eşti dragă rău. Măi, dar îmi eşti dragă rău!”. Şi iar se pupă, şi se pupă, şi se pupă, şi se pupă. El: “Acum eşti caldă, dar să vezi ce o să te răceşti tu... faci aşa acum, că suntem la început, dar dup-aia să vezi ce nu mă mai pupi.” Ea (afectată): “Nici nu mă cunoşti.” El: “Uite, sunt curios să te văd cum faci după o perioadă de timp.” Ea: “O să fac şi mai rău.” El: “Chiar sunt curios să văd dacă mă mai pupi aşa după 10 ani.” Ea: “E, păi mai rezistăm până atunci? Poate mor. Poate mori tu. Poate murim. Poate murim mâine.” El: “Haide, termină cu d-astea...” Ea: “Poate mâine facem accident de maşină şi murim amândoi.” El: “Lasă-mă, mă, cu d-alde d-astea...” Ea (cu un aer filosofic profund): “Nu prea îţi place să vorbeşti de astea... “ El: “Oricum eu am pus de mult ochii pe tine.” Ea (vizibil flatată, dar vrând să pară intrigată): “E... zău! De când?” 46

El: “E... demult, nu mai ştiu, prin vară... Păi veneam să mă tund la Cristina...” Ea: “Şi la aia te-ai tuns?” El: “Păi da, şi de atunci te ştiu. Da’ atunci eram îndrăgostit. Câteodată veneam şi cu Oana, da’ stătea pe canapea, acolo-şa în spate.” Ea: “Păi şi de când vii tu la noi?” El: “Cred că dinainte să lucrezi tu acolo. Acu’ vreo 2 ani veneam să mă tund la Mihaela.” Ea: “Şi la janghina aia te-ai tuns?” El: “Da, ţi-am zis, cred că mă tund acolo dinainte să fii tu.” Ea: “Nu... că am trei ani acolo, eu.” El: “Coborâm?” Ea: “Nu, la a doua. De câte ori am făcut eu drumu’ ăsta ... de trei ani de când sunt aici..“ Şi se pupă... şi se pupă... şi se pupă... Eu îmi fac loc să cobor.

Monoloagele taximetristului de Bucureşti - episodul 2

Violenta în familie Andrada Rădulescu

Un tip tuciuriu, la 150 de kile, pe puţin: “Da’ cine e, domnişoară, băiatu’ ăsta pă care l-am lăsat? Prietenu’ dumneavoastră? Nu? Păi de ce? E... vă iubeşte el, vă zic eu sigur. Nu există d-astea cu prietenii, cu prostii... nu există. E mort dupa dumneavoastră, să-mi sară ochii din cap dacă vă mint! Am avut şi eu o prietenă... frumoasă... aşa, ca dumneavoastră de frumoasă. Era dăşteaptă, făcuse facultate, era fotomodel. Şi ne-am îndrăgostit. Nevastă-mea ştia, normal că ştia. La 100 de kile ale iei, normal că ştia. Da’ asta – nebuna – trebuia să-şi dea seama că n-o să las navastă şi copil pentru ea. O iubeam, să mor dacă mint, o iubeam cu tot sufletu’, că iera frumoasă rău şi dăşteaptă, da’ nu era să las familia şi copilu’ pentru una, aşea aiurea. Şi, într-o zi, i-am zis: Fă, io nu mai pot, io am scandal cotidian zilnic acasă! Să supără nevastămea, nu mai pot. Şi a sărit nebuna cu pantofu’ pă mine. Uite, aici în cap mi-a dat, dă mi-a sărit sângili. Şi uite (scotocind sub scaun şi întorcându-se cu un prosop în mână) – cu ăsta m-am şters! Mergeam pă stradă şi mă ştergeam... Da sigur, mă uit la drum, normal că mă uit la drum, ce credeţi că nu ştiu să conduc? Dă ani dă zile fac taximetrie şi nu am nici un accident. Şi îmi pare rău dă iea, domnişoară, că v-am zis că era frumoasă şi dăşteaptă. Şi mă şi iubea, tuta. Da’ cum iera să las io fomeia mea? Orcât aş fi iubit-o io pă iea...“

BucureĹ&#x;ti tatuat Andrei Orcula

Ma întrebi cum e orasul? Silvia Marinescu

Oraşul în care trăiesc are mâini lungi, e neîndemânatic, haotic şi colorat de anotimpuri în nuanţe care fac ochii să se mire. Oraşul în care trăiesc are blocuri gri şi oameni gri, graffiti pe metrouri şi pe inimile oamenilor, frunze arămii, ecouri de zâmbete, priviri perverse, leagăne rupte, tobogane înalte, copii ciudaţi, iubiri nenumărate, pierderi irevocabile, o toamnă curată. În oraşul în care trăiesc, lebedele sunt întotdeauna mirate, străzile mereu agolmerate, iar bicicletele scârţâie a jale când văd că banda lor specială e ocupată de câte un 4×4. Oraşul în care trăiesc habar n-are ce e ăla IQ emoţional, dar ştie cel mai bine cât e euro, într-o dimineaţă oarecare. Oraşul în care trăiesc are femei în vârstă care se răstesc la alte femei în vârstă să nu mai cerşească pe scările de la metrou, că n-au loc să treacă ele primele. Oraşul în care trăiesc n-are bun simţ, mănâncă seminţe şi, totuşi, seara merge la operă. Oraşul în care trăiesc scrie ca să nu uite şi uită să scrie, luminează noaptea cu ţipete la apariţia câinilor vagabonzi/aurolacilor/liliecilor; oraşul acesta uită să doarmă şi mănâncă la KFC, dar uneori mai ţine şi dieta Montignac. Oraşul în care trăiesc respiră şi iubeşte, dar nici el nu mai ştie cum. Fumează, bea şi înjură, dar are nas de copil, lasă oamenii pe străzi, dar le colorează cutiile de carton. Oraşul în care trăiesc acum, Bucureşti, trăieşte şi el prin mine, cum poate, cum vrea, cum îndrăzneşte. 50

Club Bara Alexandru Dumitru

Club Bara este locul unde ne-am petrecut adolescenţa, unde şi alţii şi-o vor petrece. Este un loc de întâlniri, distracţie, momente importante, beţie, prietenie şi multe altele. Un colţ de bloc, un perete cu graffiti şi o bară de bătut covoarele. Ăsta e clubul. Are 2 zone: zona VIP, adică bara, pe care pot sta până la 4 persoane şi zona normală, care oferă locuri confortabile pe jos, blocul fiind un spătar de excepţie. Scuipăm seminţe pe jos şi înfundăm bara cu ambalaje. Când nu avem seminţe, doar scuipăm, până facem nişte băltoace dizgraţioase. De obicei, avem câteva sticle de cola sau de bere pe care le poştim, fără niciun fel de reţinere. Cum unii fac sharing de fişiere, noi facem sharing de bere la PET, asta ne leagă mai mult decât orice. Club Bara este locul unde o să auzi: “Bă, ia scoateţi măruntu’, că strângem bani de ţigări!” sau “Bă, tirează şi tu berea aia că trece garda!”. Suntem mereu puşi pe caterincă şi când nebunu’ din blocu’ de vizavi aruncă după noi cu cartofi, îi cerem şi ulei, ca să-i prăjim. Club Bara este un loc al socializării, unde toată lumea se împrieteneşte cu toată lumea, iar uneori vine chiar şi garda să se bage în seamă, cu un “ASL PLS”. Quintesenţa vieţii de cartier este: “Nu contează ce, ci cu cine!” – nu tot timpul ai bani să bei trei beri în oraş, da’ mereu o să ai suficiente resurse pentru o seară la Club Bara. Pentru că la colţul blocului ne simţim bine datorită nouă, nu datorită unor factori externi, reci şi materiali.

Viaţa într-un oraş grăbit Mihail Ursu

Dinspre Romana venea un iz de junk… Andreea Dragomir

Nu ştiu despre alţii, dar eu când mă gândesc la locul copilăriei mele simt un miros de junk-food… Mc-ul s-a deschis când eram prin clasa a 7-a, la o şcoală din centru, pe lângă Romană. Doi ani mai târziu am intrat tot la un liceu din zonă. Mc-ul din Romană era eternul loc de întâlnire. De la Mc porneam spre oriunde şi la Mc ne despărţeam seara. Fiecare la casa lui! Tei, Berceni, Militari, Drumul Taberei. Aproape orice amintire din adolescenţă se leagă într-un fel de mirosul specific de fast-food, un miros greoi… Prima ieşire în club. Am plecat de la Mc-ul din Romană. Primul prieten mai apropiat de sex diferit. L-am cunoscut la Mc-ul din Romană... îmi amintesc foarte clar că purta pantaloni largi de la Psycho, un magazin hiper cool la vremea aceea. Era pe undeva pe Moşilor. Primeam bani de la ai mei cât pentru un shake şi, eventual, o porţie mică de cartofi. La Mc erau mese mari de lemn, pline de liceeni care trăgeau cu orele de-un cico. Vara îi vedeai pe role, iarna umblau cu patinele în mână. Tineri veseli, lipsiţi de griji. Ultima oară când am intrat la Mc-ul din Romană mi-am dat seama că totul s-a schimbat. Mesele de lemn, pe care ne scrijelisem toţi din clasă numele, miroseau a vopsea proaspătă. Pe jos, trona o gresie gri, grea. Lespezi mari ce acopereau ultimele rămăşiţe ale copilăriei generaţiei mele. Am tăiat-o rapid de acolo, strecurându-mă printre fetele ieşite la produs şi peştii lor. Mirosul… de fapt, totul devenise prea apăsător.

Statuile Bucurestiului Alexandra Corolea

Farmecul Bucureştiului, oricât de alterat ar fi de gropi, izuri şi claxoane, stă şi în statuile sale. Prin plimbările mele hai-hui sau cu scop am observat că am putea împărţi statuile din Bucureşti în mai multe categorii. În primul rând, ar fi statuile ignorate. Aici intră, de exemplu, statuile din faţa Universităţii care, pe cât sunt de erecte, pe atât sunt de anonime. Am trecut pe lângă ele de atâtea ori, ştim că sunt acolo, dar când vine vorba să le numim, ridicăm din umeri. Faceţi o încercare! Fără să trişez, eu ştiu să numesc două dintre ele: Mihai Viteazul şi Spiru Haret. Însă şi pe acestea le-am cunoscut târziu, prin anul al II-lea de facultate. Statuile oportune. Acestea sunt forme, cu sau fără fond, care prind contur cu ocazia unor evenimente de anvergură. De regulă, la dezvelirea statuilor oportune se adună şi câţiva oameni politici, clipesc cîteva blitzuri şi se rostesc 2-3 discursuri la subiect. Cam aici îşi are locul Charles de Gaulle, plantat cu fast la intrarea în Herăstrău într-una din minunatele zile ale Francofoniei. În aşteptarea Summitului NATO din 2008, nu am putut să nu mă întreb dacă la Km 0 al Capitalei nu va răsări, out of the blue – vorba americanului – un bust lustruit al lui Lincoln. Statuia lui Nicolae Bălcescu intră în familia statuilor controversate, întrucât amplasarea sa a stârnit destule reacţii negative în presă. Apariţia sa ar fi trecut neobservată dacă Primaria nu ar fi ales să-l mute pe bietul istoric de pe vechea sută de lei şi să-l înfingă taman în fântâna arteziană din Parcul Izvorul Rece. Prin urmare, Parcul Izvorul Rece a rămas fără izvor, iar aleşii au fost acuzaţi de lipsă de imaginaţie în alegerea unui loc mai bun pentru mai sus numita statuie.

Spre deosebire de statuile ignorate, la celalalt pol, se află statuile reper. Îţi este imposibil să nu le cunoşti. Dacă nu le ştii, atunci eşti un dezorientat cu acte în regulă. Astfel de statui, cum sunt Kogălniceanu sau Rosetti dau numele unor pieţe arhicunoscute şi aglomerate şi privesc suveran şi imperturbabil la ambuteiajele de peste zi şi la omuleţii înghesuiţi în trolee. O altă categorie ar fi cea a statuilor sinistre. Aici mă refer la decapitaţii de bronz aşezaţi în cerc în Parcul Herăstrău. Toţi unul şi unul: chelii generoase, guşi labărţate, ochi bulbucaţi şi nasuri coroiate, toate la scară MARE. Întruchipând foşti oameni de stat francezi, capetele au fost şi ele comandate cu ocazia Sommet-ului şi acum servesc pe post de bau bau pentru puştii ieşiţi cu părinţii în parc. Complet aparte este însă categoria statuilor dragi mie: Negresa din Cişmigiu şi Cele Patru Anotimpuri din Armenească. Îmi plac pentru că nu mă privesc distant de la înălţimea unui piedestal, nu le pune nimeni coroane de flori la intervale de timp regulate şi pentru că au o frumuseţe discretă.

Monoloagele taximetristului de Bucureşti - episodul 6

Lectia de condus Andrada Rădulescu

“În Militari? E... ce mă bucur... Îmi plac cartierele astea: Militari, Drumu’ Taberei, să mor eu, mă bucur când aud. E lucru mare să ai şi noroc în viaţa asta!“ “Hoo, disperatule!!! Unde te duci? Trăieşti periculos, ai? Am văzut unu’, mai devreme, cât p-aci să încalece bordura! Era într-un Renault – altă troacă de maşină... Suflete de disperaţi ce sunt...” „Hai, mă, bagă-te în faţă, că nu omori pietonii! Uff, treceam până acuma, mă băiatule...“ „Îmi povestea o clientă mai devreme, era asistentă la urgenţă. Şi îmi povestea de ăştia de vine cu accidente de maşină. Eu i-am zis: în locul dumneavoastră i-aş da una, să moară mai repede. Disperaţi de viaţă ce sunt...” În dreptul unei treceri de pietoni: “Ce să zic, l-ai legat în lanţ, că murea dulău’ pe zebră... Hai mai repede, că nu moare aşa uşor...” “Hai, mă Gogule, că numa’ domnişoarele îşi iau maşini aşa mici... Aţi văzut ce s-au înmulţit femeile la volan? Mie mi-ar plăcea aşa, da’ să ştie să conducă... Nu aşa, 700 de frâne într-un metru...” „Femeile vor maşini mai mici să nu scape-n accident. Da’ mai e câte una aşa, cum e asta din faţă, de-şi ia câte un cazan d-ăsta. Adevăru’ e că te simţi mai în siguranţă-n cazan decât într-o bujie d-asta, de trece maşina peste tine. Fosta mea nevastă vroia cazan d-ăsta. Şi i-am zis : ce vrei, mă femeie, tot maşină e! Tot 3 pedale şi-un schimbător. După aia vroia Matiz. Bombă pe roţi, vă zic, ăsta e Matizu’ – bombă pe roţi. Te bate vântu’ pe-autostradă. Da’ i-a trecut şi şi-a luat Oltcit. Şi a învăţat să o întreţină. O singură dată a zgâriat-o, în parcare. Nu pe drum, a zgâriat-o-n parcare. Dădea în spate şi a dat aşa, subţire, într-un cazan d-ăsta. I-a dat 300.000 şi a scăpat de el. Mare lucru să înveţi să întreţii o maşină...“ 56

Pﾄフrat Mihail Ursu

Calul muta si câstiga Andrei Dobrescu

“Vino pe la patru!”. Vocea groasă care-mi răspunsese aparţinea unui individ de 40 şi ceva de ani care primise moştenire un superb imobil de patru etaje, pe lângă Foişorul de Foc. Acelaşi imobil care era şi locul ideal pentru o filmare pe care o planificasem de ceva vreme. Trebuia să îi cer aprobarea, chiar dacă ştiam, din experienţă, că nu aveam multe motive să cred că va fi de acord. M-a invitat în casă atât de oficial, încât îmi închipuiam că sub calviţia evidentă se ascundea o ciudată simbioză de majordom de meserie şi fin aristocrat. În spatele uşii de ştejar se înghesuiau toate comorile unor generaţii de colecţionari pasionaţi de cele mai ciudate domenii. Deşi totul strălucea de curăţenie, aerul era apăsător şi greu respirabil. M-a întrebat ce vreau să servesc şi a dispărut câteva minute, în bucătărie. Când s-a întors, ţinea pe o tavă de plastic două ceşti cu cafea aburindă. S-a aşezat, în sfârşit, în fotoliu şi am încercat să încep conversaţia. M-a ascultat, în timp ce eu îi dădeam toate asigurările din lume că filmarea va dura puţin, că e imposibil să filmăm altundeva şi că nu vor exista nici un fel de stricăciuni. Costurile încercam să le las la final, din politeţe. Mă privea curios şi nu neg că în patosul discursului începusem să gesticulez, ca un nebun. La un moment dat, m-a întrerupt cu eleganţă şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt pasionat de şah. Nu puteam să pierd aşa un prilej! Pentru aprobare eram pregătit la mult mai mult decât la un joc de şah. Am acceptat imediat provocarea. A dispărut iar vreo câteva minute şi s-a întors cu un set de piese din fildeş. M-a invitat să tragem la sorţi culoarea. Nu eram tocmai un şahist pasionat şi profesionalismul lui m-a impresionat. Eram hotărât să încerc să pierd cât mai frumos cu putinţă. Am tras negrele şi am început să aşez piesele pe tablă. Eram gata să începem când am observat o mică greşeală în tabăra gazdei. Aranjase calul în locul nebunului. I-am atras atenţia cât de frumos am putut. S-a scuzat de mica eroare.

Din bruma mea de cunoştinţe, ştiam totuşi că deschiderea era un punct cheie în jocul de şah. L-am aşteptat răbdător sa vad cu ce mişcare va începe asaltul. Eram sigur că o sa fie ceva deosebit. Ochii gazdei străbăteau încolo şi încoace tabla. S-a apropiat de un pion. Apoi s-a răzgândit. Nu era destul de bine. Deodată a luat calul şi într-o mutare de-o eleganţă desăvârşită l-a făcut să zboare peste tabla de şah până în faţa regelui meu. “Şah!” mi-a spus, foarte mulţumit de el. Aproape am sărit de pe scaun. Gazda mă mânca din priviri. Interesul m-a împins totuşi să mut şi eu o dată. Calul stătea exact în faţa nebunului meu, aşa că am încercat să-l iau. Gazda a pufnit, nemulţumită. Mi-a luat nebunul din mână şi l-a pus la loc. “E mat, domnule, tot eu să vă învăţ?”

Daca bancile ar spune povesti... Andrada Rădulescu

Este vorba de băncile din Bucureşti – de lemn, metal sau plastic, din parcuri, din faţa blocului, sau din gară. Personal prefer băncile de lemn, cred că ar avea mai multă vocaţie pentru scris decât restul, dar... până la urmă să nu judecăm dupa aparenţe. Aşadar, dacă băncile ar spune poveşti, vă daţi voi seama câte cărţi minunate s-ar publica? Poveşti pentru copii, pentru oameni mari, pentru animale de casă şi animale sălbatice, poveşti pentru creioane, pentru castane, pentru frunze, pentru aparatele de îngheţată... Invidiez atât de tare băncile! Azi treceam pe lângă o bancă pe care un domn de 60 şi ceva îi povestea unei doamne de 60 şi ceva că i-a scris fiica lui şi că i-a spus că acolo sunt -40 de grade. Asta e tot ce am auzit. Aş fi vrut tare mult să aud toată povestea. Mă întrebam în timp ce treceam pe lângă ei: oare câte poveşti a auzit banca aia în timpul zilei? Cei care poposesc pe bănci simt nevoia să comunice. Aşa că vorbesc – fie cu prietenii, fie singuri (astea trebuie că sunt nişte informaţii fascinante!), fie la telefon – şi aici ai numai jumătate din poveste. Cred că cel mai frumos este să asculţi poveşti spuse la telefon, pentru că ai posibilitatea de a umple cealaltă jumătate cu ce vrei tu. Poţi presupune orice. Şi aşa, în loc de o poveste, ai sute de poveşti noi. Apoi mă gândesc la puştii obraznici care lipesc guma de mestecat pe bănci. Gest urât, aţi putea spune, semn de proastă creştere. Dar eu sunt convinsă că băncile au de câştigat din asta. Cred că gumele de mestecat încep să se plictisească, şi cum nu se pot dezlipi singure de acolo, încep şi ele să povestească băncilor tot felul de lucruri interesante. Cel mai frumos cred că este noaptea, când băncile îşi spun poveşti între ele. Şi stau răbdătoare, îşi aşteaptă fiecare rândul (pentru că băncile sunt înţelepte, mult mai înţelepte decât oamenii), şi înşiră în faţa suratelor cea mai interesantă poveste pe care au auzit-o în timpul zilei. N-am mai stat de mult timp pe o bancă. Probabil mi-e frică că mi-ar putea auzi gândurile. 60

Momente din viaĹŁa oraĹ&#x;ului Mihail Ursu

Frânturi Răzvan Voinea

Scorojeala de pe pereţii de pe Moşilor, copăceii de pe Palatul Eforiei, maşina care parchează peste pista de bicicletă, de îţi vine să îţi urmezi calea şi să te sui pe maşină, cu atât mai mult cu cât ai adidaşii plini de noroi, câinii de la Drept care te latră până le dai ceva de mâncare şi te lasă să te joci cu ei (cred că suntem singura capitală din Europa unde se mai practică paza cu câini), măturătoarele de la Rebu care îţi cer ţigări la 4 dimineaţa (le dai frăţeşte, că oricum eşti prea beat ca să fii răutăcios), platanii de pe Berzei, ţiganii de la Matache care îşi scot vara fotoliile pe trotuar, beau bere la 2 litri şi ascultă manele (bravo lor, oameni serioşi, nu ca toţi încuiaţii din case!), cizmele albe de la Sfântu Gheorghe, jandarmul din acelaşi parc care nu te lasă să stai tolănit pe iarbă (că o strici) – idiotule, de-aia e iarbă verde, să stai pe ea, dacă vreau să ma întind pe asfalt, pot să mă pun şi pe trotuar, nu îmi mai trebe parcul tău! – , bisericuţa de pe Steriadi unde vin sute de enoriaşi, vocea preotului care se aude prin difuzoare în tot cartierul, copii care încă mai joaca fotbal pe trotuar şi nu au uitat să îşi deseneze cu creta careu’, nebuna din curtea Mănăstirii Radu-Vodă (pe asta n-o ştiţi, o data am văzut-o şi eu), coşurile de gunoi care sunt montate la un metru jumate deaspura solului, de îţi intră direct în nas, tramvaiul care e în continuă reparaţie pe străzi, pe sub, printre ele, şobolanii de la TNB (Dumnezeule, sunt cu zecile!), amintirea pozei de la Elisabeta (din interbelic), cu piatră udă şi cu cinematograful Corso pe fundalul alb negru, muzicantul de la colţul Academiei cu Elisabeta, singurul care aduce muzică pe trotuarul Bucureştiului, tipele care merg cu bicicleta (rare), grafitti-ul demodat şi fără sens de la Kogălniceanu, şobolanii de pe Splai (înrudiţi cu cei de la TNB?), trotuarul de pe Calea Victoriei blocat vizavi de Odeon de cel puţin 7 ani (ce lucrează ăia atât acolo?), visul că tot oraşul ar arăta altfel imediat ce vezi o casă restaurată cu bun-simţ, mahalaua evreiască, distrusă aproape total, jandarmi (din nou) care nu te lasă să faci poze de nebun, trebuie să te legitimeze şi să spună că e ilegal, că ce faci tu acolo este încălcarea legii şi că ar trebui să fii mai atent, că data viitoare nu te mai iartă, şi ultimii, dar nu cei din urmă: fiare vechi, fiare vechi luăm!!!, ultimii căruţaşi ţigani pe care i-am văzut săptămâna trecută în parcarea de la Eroii Revoluţiei.

Elena Tudor Rareş Pop

Marţi seara, în prima lună din an. Cobor treptele unui bloc interbelic, la parterul căruia se află librăria “Noi”. În scară, la parter a funcţionat vreme de cel puţin zece-cincişpe ani o casă de schimb valutar. O ţin minte pentru că, de-a lungul timpului, a fost singura casă de schimb cu program non-stop din Bucureşti. Ce altceva mai ţin minte? Gesturile normale ce însoţesc o tranzacţie şi imaginea un om prăbuşit pe băncuţa din scară. Probabil un paznic de noapte. Nimic special. Dar în seara asta, descopăr ghereta înlocuită de un cofraj ieftin şi stângaci de beton ce aduce cu un sicriu alb, supradimensionat. Resturi. În stradă, traversez perdele succesive de ceaţă prin care scapără frigul. Zeci de automobile se întind pe bulevard dintr-o parte în alta. Pe trotuare, nici ţipenie de om. Nici măcar oameni fără adăpost. Nici măcar un câine. Nimeni. Merg printr-o lume de vată. Şi totuşi viaţa, iată, goneşte pe lângă mine. Repede, repede. Trec de teatru, şi spre Rosseti, întâlnesc o femeie. Măturătoare. Îi dau bună seara. O întreb dacă simte frigul. O cheamă Elena şi-mi spune că nu-i e frig. Sunt nopţi mult mai friguroase decât asta. Cu minus 1015 grade. Şi, pe unde mătură? Păi eu şi colegul meu facem tot bulevardul Brătianu. De-o parte şi de alta. Şi, e greu? Nu, m-am obişnuit. Sunt de cinci ani în Bucureşti.

De cinci ani fac asta. Adică mătur. Păi, şi înainte? Înainte am fost timp de 20 de ani operator chimist. N-am fost dintotdeauna măturătoare. Şi? Păi şi prin 95’ ne-au dat afară. Au desfiinţat fabrica. Unde era fabrica, în Bucureşti? Nu, eu sunt din provincie. Nu vrea să spună de unde. Nici eu nu insist. Ştiţi cum e să te dea afară după 20 de ani de muncă? Habar n-am, aşa că prefer s-o întreb ce făcea mai exact. Păi, culori. Vopseluri. Făceam amestecuri. Dar dvs. sunteţi de la “Libertatea”? Mă ia râsu’ puţin şi-i spun că nu, că fac fotografii pentru mine. Aaa... Parcă s-a mai relaxat. Şi unde locuiţi? Păi am un apartament lângă Bucureşti. În Pantelimon. Acum e rândul meu să fac “Aaa...”. Dar pe muţeşte, aşa. Observă. Repetă. Se vede că e mândră de asta. Îi zâmbesc. Mă bucur pentru ea. Adaugă: sunt unii care fac naveta în fiecare seară. Păi care-i orarul? Păi începem de la zece seara şi terminăm la şase jumate. Şi iarna navetiştii ajung deja ţepeni la muncă. Aşteaptă câte o jumate de oră în staţie la microbuz. Şi dvs. ce salariu aveţi? Păi, cu bonuri de masă, ajungem undeva la 10 milioane. Şi de Sărbători avem prime. Şi, e bine? E bine, şi pentru asta îi mulţumesc patronului că are grijă de noi şi ne dă o pâine. Altfel, din ce-aş trăi? O nouă întrebare la care sunt prins cu lecţia neînvăţată. Peste umărul meu, Elena schimbă câteva semne cu colegul ei, aflat la câteva zeci de paşi mai departe. E timpul să plec. Îi dau bună seara şi-i urez spor la treabă.

E toamna si e trist în Bucuresti Ruxandra Epure

[…] Dacă e să iei Magheru la picior, ai parte de o experienţă ciudată. E o natură urbană moartă, copaci goi, ziduri cenuşii şi grafitizate, frunze ude, săltate de vâltoare, purtate de tăişul vântului, scut de nori. E un contrast impresionant între griul din atmosfera (lumina difuză, mizeria de pe jos, bălţile şi praful greu) şi stălucirea perpetuă a vitrinelor – la Accessorize, cel puţin, totul e glow, culoare; când treci pragul acestui magazin realizezi că eşti în altă lume, că ai pătruns într-o falie de lumină în universul mohorât al începutului de iarnă. Flori de seră, afişe rupte în faţă la Cinema Patria, tineri cu mâinile degerate împărţind pliante şi multă aglomeraţie. Da… aglomeraţie! La grade minus, cuvântul de referinţă rămâne, totuşi, aglomeraţie. În faţă la McDonald’s, stai la coadă la trecerea de pietoni spre Glamour. Dacă nu dai din coate, nu te împingi puţin, n-ai nicio şansă; eşti condamnat să aştepti următorul verde. La fel în autobuz şi în metrou. Toată lumea se calcă pe picioare, înjură bombănit, bătrânii comentează constant, sunt nemultumiţi că tinerii nu se ridică ca să îi lase pe ei să stea pe scaune (evident, doar ei sunt cei obosiţi, cei care se trezesc în zori, aleargă să prindă autobuzul spre facultate, nu cumva să întârzie şi să nu-i mai primească proful la seminar, ei îşi rup mâinile luând notiţe şi îşi obosesc mintea încercând să urmărească şi să înteleagă ceva din avalanşa de noţiuni şi înşiruirea de termeni, aleargă la întâlnirea pentru noul proiect la asociaţia studenţească unde sunt membrii, şi după asta, mai au de depus şi aplicaţia pentru un training; ei ajung seara târziu în camera minusculă de cămin, plină de gândaci, unde, după un duş rapid şi o ceartă cu colegul de cameră, cu care nu se înţeleg de niciun fel, se apucă din nou de citit şi de învăţat, pentru că în două săptămâni au parţial şi nici măcar nu s-au apucat de proiectul pentru seminarul de joi, aşa că, a doua zi, între două cursuri, trebuie neapărat să ajungă la BCU – deci, aţi înţeles, da? Faceţi loc bătrânilor, sunt obosiţi, aleargă toată ziua şi sunt plini de griji, nu ca noi, aştia tinerii, ne flendărim senectutea prin autobuze şi troleibuze… yeah, right!), iar copiii sunt amuzaţi de vocea din difuzoare, la metrou: “Atenţie, se închid uşile! Urmează Izvor, peron dreapta”. 66

Când ieşi din trenul subteran eşti clar pasibil de pneumonie. Trup lângă trup, în metrou e o caldură imposibilă. Iar tu porţi un palton şi 3 pulovere pe dedesubt că, nah, doar e iarnă afară! Este iarnă, ştii că e iarnă… calendaristic e iarnă, gerul îţi spune că e iarnă, dar… tu simţi mai degrabă că e toamna. Asta până cade primul fulg de nea… primul, mic şi plăpând, ţi se aşează pe vârful nasului şi simţi o picătură rece… Şi începe să ningă, abundent, şi totul se luminează, şi Bucureştiul se transformă, şi începe să îţi placă… şi eşti fericit că a venit cu adevărat iarna!

Trecere de pietoni pe ceaţă Horia Andrei Vârlan

Vedere de balcon, BucureĹ&#x;ti stĂ˘nga Maria Grigorescu

Noroc cu luna Andrei Orcula

Gânduri Ioana Burtescu

Noaptea târziu. Mă uit pe geam şi văd câteva lumini aprinse în blocul de vis-a-vis. Suntem cumva atât de aproape toţi în oraşul ăsta care încearcă din răsputeri să fie mai cald, mai frumos, mai altfel… La doar zece metri în faţa mea, de la etajul opt al balconului, văd alt bloc. Atât de mulţi oameni, fiecare cu decorul lui. O perdea albă, veche de zece ani, jaluzele moderne în roşu şi albastru, o floare aşezată cu grijă pe marginea pervazului… E o poveste în spatele fiecărei ferestre, o poveste reală. Sunt gânduri şi frământări şi zâmbete şi teama şi speranţă şi iubire. Etajul 6. Multe culori. O femeie care leagănă un copil… pace şi împăcare. Doar aici văd oameni, în rest sunt doar lumini. Lumini şi flori… Departe, uneori, câte un tablou. E indiscret ce fac? Poate, dar scopul e cu totul altul decât acela de a spiona oamenii. Îmi amintesc cât de mici şi totuşi cât de importanţi suntem fiecare. Zâmbesc. Povestea mea e la fel de profundă ca a ta, zâmbetul meu aduce la fel de multă bucurie ca al tău, suntem toţi aici, parte din acelaşi magnific univers,în fiecare secundă… deşi uităm de cele mai multe ori. Atâtea energii şi atâtea poveşti, toate conectate prin cablurile electrice înfăşurând stâlpii. Apoi mă uit spre cer şi văd luna. Aceeaşi pe care o văd miliarde de oameni. Fac parte dintr-un tot unitar, perfect prin însuşi existenţa lui. Şi tu la fel. Povestea mea şi povestea ta. Şi luna mea şi a ta şi a lor. A noastră. Simt că oraşul respiră prin noi şi se zbate să trăiască. Pentru că acum sunt aici, vreau să particip la suflarea lui. Vreau să îl fac să simtă mai mult, sa respire mai mult. În blocul de vis-a-vis fiecare poveste e la fel de importantă. La fel în blocul din spate şi în cel din spatele lui şi in cel de la stânga şi de la dreapta. Oraşul trăieşte… se luptă. E viu. Oraşul suntem noi.

Muzica orasului batrân Silvia Marinescu

E dimineaţă şi e soare. Şi dacă n-ar fi, metroul ar fi fost la fel de plin. Corporatiştii se grăbesc spre corporaţie, cu muzica liniştitoare în căşti, poate Gotan Project, poate Massive Attack, ceva care să-i relaxeze şi să le facă masaj neuronilor pentru a-i pregăti pentru ziua de luni; studenţii care au petrecut prin cluburi se grăbesc spre cutiile lor de chibrituri din Grozăveşti, cu muzica din clubul de aseară revărsânduse acum prin urechile lor obosite. La Armata Poporului, te simţi ca în “Groundhog Day”, acea zi care se repetă şi se tot repetă până când reuşeşti tu să-i găseşti sensul, pentru că acelaşi domn cântă neobosit “The Winner Takes It All”, de la ABBA, ca mai mereu. La Victoriei, imposibil să nu dai peste domnul cu vioara pe lângă care treci grăbit, indiferent unde te duci. Toată lumea se grăbeşte când vede în zare nişte scări. E inexplicabil. E ca şi cum brusc îţi dai seama că eşti un om important, că te grăbeşti, că trebuie să ajungi undeva, cât mai repede. Printre toţi oamenii grăbiţi de la metrou, el nu se grăbeşte. E tânăr, doamnă... are povara tinereţii în spate, gânduri multe, spaime puţine şi nimic de făcut. Predă chitara unor puşti, când are timp. Îi place să citească în Cişmigiu, primăvara. Iarna, se refugiaza într-un bar cu vin fiert, ca dintr-o poveste şi-şi scrie poeziile acolo. E boem, e tânăr şi nu se grăbeşte. Nu ascultă nimic în căşti. Îi place zgomotul oraşului, a oraşului lui, Bucureşti, îi place să-l miroasă dimineaţa şi să-şi dea seama ce fel de zi va fi, după mirosul lui. Îi place să audă lumea vorbind, îi place să vadă cum îşi lasă ziua urmele pe acest oraş bătrân, atât de hulit, dar de nimeni părăsit. Îi place să nu se grăbească la metrou. În definitiv, Bucureştiul va fi acolo şi mâine.

Prezentul volum constituie numai una din cutiuţele în care s-au adunat povestiri cu care s-a tatuat sensibila epidermă a Bucureştiului cu ocazia proiectului Povestind Bucureştiul - derulat în perioada martie 2008 – august 2009, cu sprijinul Comisiei Europene, prin programul Tineret în Acţiune, de către Asociaţia Epsilon III. Unii din povestitorii prezenţi în aceste pagini au asamblat, din povestirile lor, expoziţii participative (sau ‘interactive’, dacă vă sună mai bine) în Bucureşti (mai 2009), Vama Veche (august 2009) şi iar Bucureşti (septembrie 2009) - şi vor continua s-o facă, în virtutea faptului că Povestind Bucureştiul este un laborator creativ permanent. În consecinţă, cititorule-privitor, nu ezita ca, odată ce ai exilat aceste pagini pe un raft de bibliotecă, să dai, periodic, câte o raită pe site-ul http://povestind-bucurestiul.org, pe urmele acestor şi altor minunaţi povestitori ai Bucureştiului – oraşul a 1001 de surprize. Plăcute, în imensa lor majoritate, în caz că aveţi ezitări…

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene. Această publicaţie reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine.