Mantaua lui Gogol (”Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol” - F.M.Dostoievski)

"NOI TOTI , NE TRAGEM DIN MANTAUA LUI GOGOL!"

·1

l((.�IxL;;i)

F. M. DosTO1EvsK1

ROMÂNIA

l 91 B•201U I SARBĂTORIM lM?��UNĂ

REVISTĂ DE CULTURĂ SI ATITUDINE

-

-

snJDII LITIRARE- EVENIIVENTE CUDURALE - PROZĂ-lEAlRU - POEZIE- UIVIOR

REDACflA REDACIO!ţ ŞEF: MillAI HAFIA 1RAISl'A SECRETAR DE REDACŢIE: ŞTEFAN APOSTOL REDACTORI: MIHAELA HERBIL IOAN HERBIL CORNELIU IROD DAN IOAN MARTA MAGDA BĂCESCU ŞTEFAN APOSTOL CORESPONDENŢI EVENIMENTE: CLAUDIA MINELA DANIELA TOMA TEHNOREDACTARE şi GRAFICĂ: ŞTEFAN APOSTOL ADRESA REDACflEI; SJRMĂGUREI, NR 1-5, DL.

m SC. A, EI. 2,AP. 47, SECT. 5, BUClJR&511

TEIDON: 0725 057 251

E-MAIL: MANTAUAUJIGOGO�.COM IS.5N2248-1192 ISSN-L 2248-1192 +Mi

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund, în mod direct, de conţinutul materialelor publicate sub semnătura proprie.

+++

Materialele se trimit corectate� dGar în format electronic, cu diacritice.

Corectura nu se face la redacţie.

+++

Revista se difuzează direct prin redacţie în sistem ramburs.

STUDII LITERARE & INTERVIU

Mihaela Herbil

Colivie pentru Pasărea Măiastră Volodymyr Danylenko

O femeie, un adolescent și un bătrân, trei generații diferite, trei caractere excepționale, trei destine speciale, unite prin aceeași iubire de artă, de frumos, de libertate, la urma urmei, reprezintă tritonul arhitectonic al romanului autobiografic al scriitorului ucrainean contemporan, Volodymyr Danylenko, în traducerea lui Mihai Hafia Traista. Toți cei trei au ales să slujească artei, literaturii (în cazul celor doi bărbați) și muzicii (femeia), cea mai nobilă și înălțătoare îndeletnicire, reușind, ca prin creațiile lor, să sfărâme lanțurile opresiunii politice și să aducă, în viețile cenușii ale oamenilor, o licărire de speranță, un strop de frumos.

Autorul romanului, care se suprapune cu naratorul, un adolescent pe nume Vladyk, retrăiește, cu deosebită sensibilitate, dublată de emoția specifică acestui gen de literatură, o perioadă frumoasă din copilăria sa, care gravitează în jurul figurii dominante din viața și, implicit, destinul său, Alina Ivaniuk Markivna, mama sa.

Imaginea Alinei, o cântăreață amatoare de excepție, în funcție de care și în jurul căreia evoluează atât întreaga acțiune a romanului, cât și celelalte personaje, se contopește cu imaginea mamei lui Vladyk, cu cea a soției lui Hryhorii, a iubitei lui Korsakov, și nu în ultimul rând, a prieteniei de suflet a lui Mykola Homycevskyi (cunoscut sub pseudonimul Borys Ten), scriitor ucrainean, traducător din Homer și istoric. Toate acestea reprezintă ipostaze ale unuia și aceluiași suflet sensibil care vibrează la frumos, ale unei ființe muzicale care nu doar că posedă un auz perfect, ci captează, prin toți porii săi, muzica naturală, existentă în natură, și cea artificială, produsă de om, transfigurând-o și dăruind-o celor din jur. Un asemenea talent extraordinar nu putea avea ecou decât într-un fiu la fel de permeabil la ideea de artă și într-un bătrân erudit care-și găsește prelungirea viselor în această femeie, a cărei voce îi subjuga atât pe specialiști în domeniu, cât și pe oameni simpli, dar care a fost frântă de un sistem totalitar opresiv.

Forța vocii ei și-a făcut debutul încă din fașă, bineînțeles, în forma ei primară, pentru ca, ceva mai târziu, în copilăria timpurie, natura cu toate viețuitoarele ei să constituie, pentru aptitudinile neobișnuite ale copilei, un tărâm de explorare și un mimesis totodată:„... când... a împlinit cinci ani... se ducea la râu, se ascundea printre sălcii și, ore în șir, asculta cum cântă păsările, după care începea să le imite cântul... a atins o asemenea performanță, încât atunci când imita diferite păsări, ele amuțeau, considerând-o una de-a lorˮ. În situația dată,martorul abilităților ei vocale este un țăran consătean care „nu putea înțelege de unde apăreau, în această fetiță, vocile păsărilor și ale insectelor.

Odată cu evoluția sa personală, și vocea Alinei capătă expresivitate și maturitate, iar, cu ajutorul unui profesor de canto, ajunge la performanța de a evolua pe mari scene și de a câștiga concursuri profesioniste de profil. Iată, de exemplu, cu câtă exactitate, profunzime și emoție este descrisă magia produsă de muzică, de interpretarea deosebită a Alinei, de vocea ei cameleonică, având efect catartic asupra celor care o ascultă: „muzica barocă a lui Bortneanskyi și vocea ei pătrunzătoare se înălțau cu mare ușurință și păreau că vor să străpungă tavanul săliiˮ. O altă tonalitate și ritm, grave de această dată, sunt atinse în interpretarea domniței din aria Vii (de Mihailo Verykivskyi): „vocea ei groasă deplângea singurătatea, dorul și deznădejdeaˮ, în timp ce transpunerea în pielea preotesei păgâne din opera Norma a lui Bellini făcea ca „vocea și muzica ei să fie «nepământene» ˮ, „curgeau din ceruri, revărsându-se peste orchestră, scenă și salăˮ. Periplul prin diferite perioade și culturi muzicale a culminat cu faptul că „vocea ei, desprinzându-se din coralul ceresc, a pătruns pe sub arcadele Filarmonicii, s-a răspândit pe sub candelabre și, crescând, s-a transformat într-o floare fermecatăˮ.

O abordare cu totul și cu totul aparte, nespecifică, de obicei, unui copil atunci când vine vorba de acceptarea unui alt bărbat în viața mamei, în afara tatălui, o regăsim în perspectiva autorului-narator, a fiului Vladyk, asupra mamei îndrăgostite de altcineva.

Ceea ce surprinde în această optică sunt obiectivitatea și maturitatea cu care fiul alege să se raporteze la nevoia mamei de iubire, a unui suflet cu care să rezoneze și erotic, nu doar conjugal. Deși un tumult de sentimente îl învăluie pe Vladyk în momentul intuirii și chiar a asistării la iubirea dintre cei doi, de la furie și dezamăgire, până la justificarea gestului trădării valorilor familiale, ajunge să-l accepte pe Korsakov, iubitul mamei sale, ba chiar să-l și simpatizeze. Fiul înțelege că pentru natura artistică a mamei este esențială împlinirea pe toate planurile, inclusiv cel intim, cu atât mai mult cu cât iubirea față de acest bărbat o făcea să vibreze, iar talentul său să se manifeste plenar.

Pe parcursul romanului, o întâlnim pe Alina Ivaniuk în trei ipostaze importante, în raport cu trei bărbați diferiți: de mamă, de prietenă și de iubită. Toate aceste fațete, care se completează reciproc, conduc la creionarea unui portret complet al unei femei independente, puternice, demne, care-și iubește mai presus de orice fiul, care se dăruiește, cu toată pasiunea, cu care și cântă, de altfel, bărbatului ales și care-l admiră și-l respectă pe mentorul și confidentul ei. Întâlnirea dintre Alina și Mykola Homycevskyi se produce sub auspiciile artei, mai exact, în sunetele muzicii. Ambii vibrează la tot ce-i frumos, sunt suflete-pereche care se pot împlini doar în și prin artă..

3

STUDII LITERARE & INTERVIU Dacă până la a-l cunoaște pe scriitor, Alina ducea o viață liniștită, anostă chiar, odată ce destinul i l-a scos în cale pe Borys Ten, existența ei capătă sens, deoarece i se oferă șansa de a-și valorifica vocea neexplorată și neexploatată până la acel moment. „Bestiaˮ muzicală ce sălășluia în interiorul ei se manifestă, îndrumată fiind, sub cele mai variate forme, Alina devenind cunoscută în Ucraina și peste hotare. Însă strălucirea orbitoare a succesului atrage după sine și tenebrosul ochi omniprezent și omniscient, veșnic vigilent, al KGB-ului, care nu doar că-i retează orice șansă de a-și împlini visul, acela de a urma Conservatorul, ci o demite și de la locul de muncă.

Astfel, în loc să cucerească scenă după scenă din lumea întreagă, Alina Ivaniuk ajunge să supună, an de an, câte o tarla de in care i-a fost repartizată așa, ca o măsură lejeră a disciplinei impuse de securitate. Dar asta nu e tot. Despărțirea de muzică este însoțită de separarea de iubit care alege să fugă din Ucraina, din cauza acelorași prigonitori care îi persecutau pe toți cei care îndrăzneau să respire în alt ritm decât cel dominant, găsindu-și sfârșitul pe tărâmuri americane. Nicio diplomă, niciun titlu și nicio altă tentație efemeră nu au putut schimba percepția și atitudinea Alinei Ivaniuk față de artă.

Arta rămâne, în conștiința ei, un lucru imaculat pe care omul, indiferent de experiențele pe care le poate avea în viață, nu îl poate întina.

Acesta este crezul unui artist veritabil. un popor se poate salva doar prin educație, prin artă și prin conștientizarea valorii demnității și a identității naționale, iar încorsetările de orice natură nu fac decât să strivească spiritul acestuia. Finalul romanului aruncă o notă sumbră asupra tonului elogios, festiv chiar, cu care este descrisă ascensiunea muzicală a protagonistei, trezindu-l, parcă, pe cititor din euforia creată în jurul Alinei și a fiului ei Vladyk.Realitatea pe fondul căreia se desfășoară, așadar, minunata lume descrisă mai sus este una a suprimării oricăror manifestări de ordin intelectual sau artistic, a oricărei dorințe de afirmare a conștiinței naționale, reprezentanți din aproape toate categoriile profesionale: literatură, muzică, jurnalism etc ajungând să fie sacrificați doar pentru că îndrăznesc să viseze, să creeze sau să spere.

Metafora din titlul romanului Colivie pentru Pasărea Măiastră simbolizează destinul dramatic al acestei femei, în particular, precum și destinul tragic al generațiilor întregi, în general, care tindeau spre libertatea de exprimare, indiferent sub ce formă.

Pasărea Măiastră este un țipăt impresionant pentru ideea de libertate, simbolul dorinței de a rupe lanțurile îngrădirii profesionale, sociale și umane. Pasărea Măiastră nu este doar Alina Ivaniuk, ci este și Ula Katiliute, din brațul căreia kgb-istul Iagoda, ucigând-o și mutilând-o, și-a facut un portțigaret, este și Hanna Tomei care alege moartea doar pentru a fi împreună cu iubitul său Petrus Hodjii, într-un final, este femeia sau bărbatul care luptă pentru independența-i națională, socială și umană Pasărea Măiastră este sinonimă cu lupta de veacuri a națiunii ucrainene pentru autoidentificare națională, spirituală și lingvistică a fiecărui individ în parte. Colivie pentru Pasărea Măiastră este o carte despre artă, iubire, trădare, oprimare, o carte construită în jurul a două tipuri de raporturi, poate dintre cele mai nobile și curate existente între oameni, acela de mamă-fiu și cel de maestru discipol.

Savurați, pe-ndelete, această capodoperă literară, ascultați cântecul păsării măiestre, dar, mai ales, NU permiteți fabricarea de noi colivii.

Volodymyr Danylenko & Ivan Draci 4

STUDII LITERARE & INTERVIU

AUREL MARIA BAROS Stăpânirea artei narative

Încă de la început ne dăm seama de faptul că romanul Colivie pentru pasărea măiastră1 de Volodymyr Danylenko pune în scenă un mit al secolului al XX-lea. Deși, evident, suntem ancorați în ficțiune, ne grăbim să spunem că ne aflăm departe de vreo afabulaţie.

Suntem în adevăratul domeniu al mitului, așa cum a fost proiectat el, într-o perspectivă ontofanică, de la Mircea Eliade pornind, cu alte cuvinte, vom descoperi, de-a lungul paginilor, o narațiune matrice, care spune o poveste simbolică pentru a explica o anumită ipostază a fiinţei venite pe lume. Mitul în cauză este cel al artistului blestemat în vremuri de răstrişte. Fie că e vorba de personajul central al romanului, Alina, o cântăreață amatoare dotată cu un talent extraordinar, în sensul etimologic al termenului, fie că e vorba de Mykola, un mare traducător și un prieten de încredere al acesteia, pentru a nu lua decât aceste două exemple, autorul retrasează, dincolo de orice modulare anecdotică circumstanțială, același parcurs. Confruntat cu un regim totalitar, artistul este ca o pasăre care se luptă din greu să-și deschidă aripile, într-atât de strâmtă, de îngustă îi este colivia. Și chiar dacă ajunge, zbătându-se, să-şi desfăşoare aripile cât de cât, atunci îi sunt tăiate şi este închis într-o colivie și mai strâmtă. Corolar: prins într-un angrenaj opresiv, orice ființă umană care, ca un artist, urmărește un ideal, se vede într-o zi cu aripile frânte. Mărturie este destinul aviatorului Korsakov, iubitul Alinei, care fuge în străinătate, dar al cărui avion se prăbușește, ca urmare a intervenției serviciilor secrete din țara sa, între Los Angeles și San Francisco.

Iar acum să sintetizăm puţin: în fața noilor Minos și a noilor Minotauri din secolul al 21-lea, Icar cade mereu din înaltul cerului.

Vom spune aşadar din acest motiv că opera lui Volodymyr Danylenko este impregnată de o disperare implacabilă? În realitate, accentul nu pare plasat deloc pe cădere. Bineînţeles, tragedia e de neșters, nu poate fi alungată din memorie iar cititorul, în mod special cel român, o cunoaște foarte bine. Însă prioritatea îi revine înălțării prin artă, prin puritatea și prin frumusețea care o întemeiază, într-un cuvânt, prin sublimarea omului și a vieţii, care este raţiunea lui de a exista pe lume. Așa după cum revine, în egală măsură, la minunata, și de data aceasta în sensul etimologic al termenului, la minunata odisee prin urmare care este orice parcurs artistic. Să notăm în acest sens că romanul remotivează, începând cu primele rânduri, scrierile homerice.

De altfel, pe același teritoriu al remotivări decelăm şi mesajul pe care îl poartă cu sine romanul. Volodymyr Danylenko actualizează și remodelează vechiul loc comun al cântecului de libertate, al cântecului păsării, al femeii-zeiţă, al unui popor care, chiar și aproape sugrumat până la urmă, răsună mult timp în mintea celor care l-au auzit. În definitiv, aceasta este principala prerogativă a mitului. Într-o perspectivă metaliterară, acest cântec este chiar romanul lui Volodymyr Danylenko şi anume atât din punct de vedere tematic și simbolic, așa cum tocmai am constatat, cât și din punct de vedere stilistic. Totodată, să precizăm în acest sens faptul că scriitura are aici o dimensiune muzicală subtilă – iar traducerea o redă pur şi simplu excelent. La acest lucru contribuie manevrarea elegantă a tropilor – inclusiv a metaforei, a comparației, epitetului, antitezei și a ironiei –, construcția sintaxică foarte îngrijită, dar de mare supleţe, și tempo-ul idiomatic, întotdeauna perfect echilibrat.

Dacă aruncăm o privire mai cuprinzătoare asupra stilului care guvernează crearea cărții, observăm încă de la început că acesta continuă prin hibridizare. Abordări narative clasice, bine structurate și tratări moderne ale discursului romanesc bazat pe vorbirea simplă, pe expunerea directă, cu o ancorare faptică minimalistă se conjugă de-a lungul paginilor într-o manieră armonioasă.

Autorul înaintează prin folosirea unor tușe succesive, în vreme ce jonglează abil cu evenimenţialul descriptiv de ordin realist, cu eposul tragic, cu romanticul, oniricul, umoristicul/ironicul, pentru nu a lua decât câteva exemple. Această admirabilă stăpânire a artei narative, eleganța discursivă și fineţea abordărilor tematice, rând pe rând, la nivel anecdotic, psihologic și simbolic constituie, fără îndoială, apanajul lui Volodymyr Danylenko și am putea spune că face din acest autor o voce esențială, inconturnabilă a prozei ucrainene contemporane.

Este vorba aici de tot atât de multe motive convingătoare pentru publicarea cărții în limba română, o lucrare care, în plus, răspunde în întregime așteptărilor cititorilor noștri, al căror orizont tematic este identic celor care citesc beletristică în Ucraina, prin matricea lor istorică relativ comună. Anumite realități specifice Ucrainei, realități evocate în carte, nu-i sunt, desigur, accesibile de la bun început cititorului neavizat.

Cu toate acestea, Mihai Hafia Traista, traducătorul romanului de faţă, reuşeşte să le limpezească imediat graţie unei serii de note de subsol absolut lămuritoare. În concluzie, vom spune câteva cuvinte despre traducerea lui Mihai Hafia Traista care este cu totul remarcabilă. Dacă am fi fost l ipsiți d e p aratext, n u a m fi știut că es te vo rba de o tr aducere. Pr ecizie, rafinament melodic și rigoare, acestea sunt atributele majore ale textului în versiunea sa românească. Excelenței romanului îi răspunde excelența traducerii sale.

traducere de Mihai Hafia Traista,Volodymyr RCR Editorial, Bucureşti, 2017, 312 p.

1 Colivie pentru pasărea măiastră, Danylenko,

5

STUDII LITERARE & INTERVIU

Mihaela Herbil NE-SPUSUL ÎN LIRICA LUI DAN IOAN MARTA Lirismul și prospețimea liricii lui Dan Ioan Marta inundă percepția estetică a cititorului cu stări, emoții, detalii, tablouri, fragmente materiale și imateriale, frânturi de vise și credințe, tapetate cu rafinament, care se strecoară cu abilitatea apei prin cele mai inaccesibile cotloane ale sufletului uman. Odată declanșată estetica receptării operei, se instalează confortabil puterea asociativă care își cere drepturile, ducând la corespondențe stilistice variate (arta poetică întrepătrunzându-se armonios cu arta plastică și cu cea muzicală), dar sinonime prin finalitatea lor : desfătarea sufletească. Dacă, pe de o parte, fluidizarea celor mai variate semantic și sugestiv elemente se prelinge prin fața ochilor aidoma Persistenței Memoriei lui S. Dalí, pe de altă parte, pe fundalul poeziei, care prin forța mistuitoare a sugestiei și a asociațiilor cutremură confortul trăirilor sau, mai bine zis, iluzia confortului, răsună Caii nărăvași ai lui V. Vîsoțki.

Toate acestea conduc la o emoție estetică unică. Poeziile lui Dan I. Marta reprezintă un eclectism orchestrat de asocieri imprevizibile de sensuri mai mult sau mai puțin antagonice, texturi, aluzii semantice, învăluite într-o muzicalitate interioară și exterioară, deopotrivă, care unește întregul mozaic al stărilor într-o armonie desăvârșită. Versurile sale se constituie într-o paradigmă literar-artistică a conjugării celor mai inopinate sensuri verbale și a declinării celor mai subtile nuanțe substantivale care sfidează normele, onorând, totodată, imaginația asociativă. Pe parcursul celor trei volume (Îngrijitorul de nori (2005), Proscrisul (2010) și Jumătate trecut, jumătate prezent (2013)), se poate urmări trecerea subtilă a eului liric prin diferite stări și nuanțe ale acestora, permițând conturarea profilului profund sensibil al poetului – creator de frumos.

Astfel, în primul volum de poezii, apare imperativul schimbării, al constrângerii sinelui de a încetini galoparea și de a zăbovi în observare și visare, eul liric pășind, în consecință, pe prima treaptă a scării existențiale. „Aveam sufletul greu. Îl învățasem de toate Și totuși nu știa nimic. ..........................

L-am urcat într-o căruță – Gândindu-mă că va învăța ceva Din mersul ca melcul”. (Încet dar sigur) Cea de-a doua treaptă (motivul scării regăsindu-se, de altfel, sub diferite accepțiuni filosofico-literare, de-a lungul celor trei volume), atinsă odată cu poeziile următorului volum, o reprezintă cea a identificării eului, a ceea ce este, dar mai ales a ceea ce NU este poetul. Poemul Cu drag, mediocrilor întruchipează chintesența crezului său artistic, aflat în strânsă interdependență cu valorile și prin-cipiile sale de viață. „Nu fericirea mă impresionează, ci fericirea celui slab, Nu gingășia celui fals mă va mișca vreodată, Ci zâmbetul amar al celui bun, Lovit de brute ce se cațără pe el. .............................

Nu cântul partizan și-analfabet mă ține-n scaun să ascult Ci ruga celui care-ngenuncheat își murmură înțelepciunea”.

Dacă în cazul primelor două ipostaze lipsește autoidentificarea directă, prin cuvinte, în cazul celei de-a treia trepte a scării, corespunzătoare celui de-al treilea volum de poezii, avem cuvântul, „sunt un vagabond alfa”, avem identitate și identificare.

Această autoidentificare este congruentă cu împăcarea, cu desfătarea și acceptarea vieții, într-un final, cu sensul a FI-ului și a NU FI-ului. „A trebuit să trăiesc cel puțin o zi frumoasă Pentru a cunoaște ce nu-i în zadar.

A trebuit să fiu cel puțin odată cu genunchiul Înfipt în pământ Să pricep sufletul stepei.” (În genunchi) 6

STUDII LITERARE & INTERVIU Astfel, se conturează, într-un mod complet și complex, natura permeabilă la corespondențe a eului liric, capacitatea de a institui poduri dantelate între peren și efemer pe care cititorul este invitat să pășească și să experimenteze dacă nu fericirea, măcar iluzia ei : „... mi-am luat ca mulți alții/dubla specializare/Înfipt cu picioarele în pământ și Umblatul cu capul în nori... /am strălucit la materiile ce țin de a doua” – Stagiatură; „Încă mai cred în umblatul prin nori” – Munte. Muntele, în cazul de față, cuprinde metafora căutării sinelui, și nu atât a căutării, cât a conștientizării misiunii pe care o are de îndeplinit eul fiecăruia, aceea de a rămâne viu, neîntinat într-o lume ademenitoare spre moarte sufletească. „De ce în visul căderii niciodată nu se rup picioare ?” (Timpul).

Probabil, datorită evoluției muntelui, a grijii față de el, a hrănirii acestuia cu vise și visări, care fac prăbușirea nedureroasă și înnoitoare.

Intertextualitatea, uneori vădită, alteori sugerată, dublată de un proces plurivalent de metamorfozare a emoțiilor și stărilor, provoacă într-o manieră gentilă și fermă totodată asocieri complexe între lucruri și stări, între emoții și elemente efemere.

Culoarea completează preaplinul sentimentelor („Îmi doresc să fiu cu macii spulberat de vânt/în grămezi de roșu să m-aștern spre tine”), la fel cum iubirea, sub diferitele ei forme, agape („Prefer să mă târăsc, abia făcând ochi, /prin sistemul tău arterial până ajung să-i învelesc cu brațele/întregile secunde, /ca aerul rece să nu-i ajungă la inimă” – Dimineață) sau eros („când ne-ngropam în ceruri și ne era de-ajuns ?” – Reflexe), se poate traduce prin natură, amintiri sau oglindiri ale eternității.

Contragerea esenței lucrurilor în simboluri menite să înfioare și cele mai dezacordate strune ale sufletului uman își găsește expresia în fiecare vers al poeziilor lui Dan I. Marta. Odată atinsă claviatura poeziei, se trezește forța cuvântului, puritatea sentimentului și conștiința tragică, sau nu, a irepetabilului: „Încă mă mai chinui ca, în loc de trandafiri, /să-ți aduc un buchet de păduri ținut cu mâinile la spate” – Când încurc plopii cu sălciile Dan Ioan Marta aude cu mâinile, palpează cu ochii, vede cu inima, simte cu verbele și TRĂIEȘTE cu și în versuri acel ceva din esența lucrurilor și a emoțiilor care, filtrat prin percepția-i estetică inconfundabilă, provoacă vibrații cathartice, aidoma undelor tăcerii fizice și ale urletului spiritual ancestral.

Dan Ioan MARTA Între normele devenirii şi normele naufragiului

Myhailo Koţiubynskyi

Ordonând şi reprezentând artistic existenţa şi condiţia umană, prin îmbrăţişarea perspectivei ontice – existenţa în ambele ei planuri: real şi ideatic – volumul „Intermezzo”1. Se poate observa cu uşurinţă, se constituie potrivit unui imaginar dinamic şi incidenţelor acestuia asupra unei realităţi, imaginarul orchestrând realitatea şi invers prin ridicarea existenţei la o nouă sinteză şi structură cu ajutorul poetizării acesteia (Visul, Intermezzo). Este o formulă de trecere şi conjugare, unde mişcarea de alăturare a imaginarului de real face posibilă o nouă direcţie de devenire, cu o căutare ferventă de înlocuire a hâdului cu un necesar frumos, acolo unde, în lumea ca o scoică prin interiorul căreia omul se plimbă căutându-şi tihna, soarele este închis precum o perlă de cele două jumătăţi ale acesteia, azurie şi verde.

Raportarea estetică la natură, originea acestei atitudini, se datorează abordării pe care Myhailo Koţiubynskyi o propune sub forma unor reconstrucţii în câmpul fenomenelor sensibile, ca o realitate trăită în experienţa cea mai firească, înrădăcinând sensul naturii într-o construcţie sub formă de experienţă ce îşi are înţelesul doar prin co-prezenţa om/natură într-o cheie de dublă convertibilitate.

Constitutiv la nivelul sensibil şi inteligibil, acest raport desenează o hartă ideală în registrul unei teme a libertăţii şi nevoii de a descoperi inefabilul, acele resurse ce pot reactiva, în ordinea necesităţii, bucuria de a fi, de a visa, de a căuta. Iar, aici, procedeele folosite de Myhailo Koţiubynskyi nu sunt nici reci şi nici greoaie, ci formând un complex opus prin idei, imagini, sentimente, distingem la nivel tematic atât o variantă dominant realistă (locul în care se integrează personajul, primejdia, lupta, alternativa – cădere sau victorie) – Fata Morgana, cât şi pe cea dominant imaginară (locul edenic, obstacolul, căutarea, alternativa – depăşire sau moarte) – Visul, Intermezzo, Flori de măr.

Textul apare din necesitatea de a circumscrie propriul univers, iar temporalitatea lumii astfel re-create, ce ţine de contururi formulate prin pasagere ieşiri din captivitate, aduce în prim plan situaţia tensională odată cu ştergerea frontierelor dintre vis şi realitate. Lumea este agresivă, iar ochiul este cel care o cuprinde şi, dacă i se prezintă o societate, el îi prezintă un ideal, un spaţiu ferit încă de urât, de murdar, în timp ce se vede pe sine privind lumea. În nuvela Visul, dorinţa evadării din cotidian, dintr-o albie veche numită acasă şi un oraş anost, oferă prilejul unor viziuni, unor percepţii intense ce vor da visării un trecut şi o istorie, puterea de a face prezent în cel care povesteşte despre doi oameni singuratici, prezent din încetarea de a fi al unuia lemnul mort al viorii în momentul în care celălalt vorbeşte. Dacă imaginile, cum se întâmplă în vis, aduc distanţe şi perspective – o insulă înconjurată de mare fiind departe – atunci ele sunt percepute fără intenţie.

Ceea ce nu se întâmplă este visat noaptea, iar acţiunea lucrurilor ce se schimbă predispune la credinţa că sunt prezente şi active (dispare totul, continuitate – se trezeşte în barcă; în Grota Sfinţilor – pietrele seamănă cu oameni adormiţi, oamenii sunt de piatră şi dorm în tăcere). Doar semnificaţia trăirii nu scapă. Visul reprezintă un vehicul de expresie, un acord între cuvinte şi simboluri ale gândurilor şi problemelor, unde insula este putere şi ce ţine de tinereţe, dansul. Reprezintă momentul sustragerii din real şi de îndată ce acest vis capătă formă, imaginea se deschide: Antin îşi aminteşte. Lumea vizibilă devine perimetrul pentru a ilustra frumuseţile din somn. Elementele apă (mare), pământ (insulă) aparţin funcţiei irealului, imaginaţiei materiale şi sunt componente esenţiale în ceea ce priveşte anatomia visului.

Experienţa deschiderii, a noutăţii odată cu această călătorie imaginară pune în mişcare grupuri de imagini, dar şi asimilarea unui fond dispersat (macul, muntele, curcubeul, insula, marea) în încercarea de a stabili între lucru şi personaj o corespondenţă de materialitate.

1 Myhailo Koţiubynskyi - Intermezzo, traducere de Mihai Hafia Traista, RCR Editorial, Bucureşti, 2018, 224 p.

7

STUDII LITERARE & INTERVIU Această călătorie situată între impresie şi expresie controlează dialectica entuziasmului şi angoasei prin metafore axiomatice şi metafore vizuale ce poartă o marcă esenţială în plan simbolistic, are o sonoritate diferită faţă de spaţiul real, o altă integrare, lăsând visului să îşi găsească semnele, să îşi alcătuiască semnificaţia. În spaţiul real, Antin se plictiseşte – visul este cel care îi permite să iasă din el. Visul este o paricularizare a unui altundeva, anexat locului real unde este povestit. Acest loc, aparţinând cotidianului, este fermentul diferenţierii prin care se ajunge la formulele speciale ale frumosului (frumuseţea fiind un adevăr metafizic sau idealist), la visul ca plăcut sensibil, un frumos formal inconştient pe terenul figuraţiei poetice prin acţiunea metaforelor. De fapt, acesta şi este conţinutul estetic al nuvelei Privite din perspectivă simbolistică, elementele constitutive ale anatomiei visului au propria lor formulă şi pot fi citite şi sub forma dublării metamorfozei personajului sau a traiectoriei afectului acestuia. Bunăoară, insula poate căpăta valenţele unui refugiu, singurătate dacă este pustie, raiul pe pământ, paradisul pierdut sau chiar locul suprem al fericirii eterne. Imaginea unei insule mai mult sau mai puţin îndepărtate la care personajul încearcă să ajungă reprezintă dorinţa de a-şi descoperi eul interior, iar muntele simbolizează sinele, centrul sacru.

Din această perspectivă, putem afirma că visul este iniţiatic, conferind personajului o indicaţie preţioasă privind evoluţia lui spirituală: căutarea sinelui oferă cea mai mare fericire. Marea, considerată simbolul inconştientului, al profunzimilor psihicului uman, este expresia emoţiilor trăite de personaj în vis: calmul, liniştea, pacea interioară, bucuria, dar şi tristeţea sau furia deopotrivă. Traversarea mării, ca metaforă a trecerii de la profan la sacru, de la umbră la lumină, reprezintă o personificare a revelaţiei unei existenţe superioare din punct de vedere spiritual şi afectiv. Semn de legătură între divin şi uman, curcubeul anunţă depăşirea pericolului, încheierea unui conflict (relaţia semiconflictuală dintre Antin şi Marta) şi este încărcat de promisiuni benefice pentru personaje. În cele din urmă, raportul tensiune/seninătate, realizat printr-o comunicare ce ţinea de jocul iluziilor şi odată ce timpul povestirii visului care urma fidel conturul unei trăiri, deci, al unei durate interioare s-a terminat, se concretizează în promisiunea de seninătate a Martei, iar acest lucru îşi pune amprenta asupra temporalităţii lumii refigurate: ceva tânăr, vechi, feciorelnic s-a trezit în Marta [...]. Dar faptul că ea simţea nevoia să cucerească ceea ce câştigase deja însemna în sine o atacţie, ecoul primăverii ei. Ea nu ştia cât timp va mai avea putere [...] însă, acum, tot mai des, trandafirii roşeau pe masa din sufragerie.

Să nu uităm că macul (simbol în visul lui Antin) în timpul Mântuitorului era alb, dar, ruşinat că a dormit trei zile, a roşit şi aşa a rămas. În întâlnirea cu alte orizonturi de conştiinţă există o antrenare completă a personajului, fie Marta, fie Antin, ce le conferă un rol privilegiat ca interlocutori în vederea validării sau revalidării lor. Într-o lume destructurată, traversată de o mulţime de coduri contradictorii, întregul eşafodaj de semne duce către interogative gen: ce reprezintă ele, un adevăr sau masca lui înşelătoare. Sub acest aspect dialogic, personajele se mişcă într-un univers nesigur, în încercarea de a se descoperi, totul stând sub semnul întrebării. Cu fiecare ipostază, atât Antin, cât şi Marta descoperă distanţa dintre ce crezuse a fi celălalt.

Nu acelaşi lucru se întâlneşte în Intermezzo şi Flori de măr unde prezentul nu există decât ca un moment oarecare între trecut şi viitor, omul ajungând să fie pentru sine un mijloc, instrument de dobândire a unui rost, interesul său fiind îndreptat spre ceea ce el trebuie să fie. Experienţa dureroasă a aşteptării morţii propriei fiice capătă, în nuvela Flori de măr, valenţe inspiraţionale pentru personajul-scriitor care realizează cu tristeţe absurdul situaţiei prin care trece.

Conştientizând faptul că, pentru cel care creează, orice moment, fericit sau, dimpotrivă, tragic, rămâne imprimat pe retină pentru a fi folosit la momentul cuvenit într-o operă literară, personajul simte nevoia să îi ceară iertare fiicei pentru că moartea ar putea deveni muză într-un viitor oarecare, emoţia fiind transpusă cu ajutorul cuvintelor în mesaj. Din punct de vedere stilistic, atmosfera tristă, sumbră din casă contrastează în mod vizibil cu lumina soarelui şi albul florilor de măr din livadă care amintesc de inocenţa şi puritatea sufletului de copil. Cunoscând drama oamenilor simpli, trăind în ignoranţă şi apăsaţi de nevoi sub exploatarea moşierilor, Myhailo Koţiubynskyi realizează un impresionant tablou realist al satului ucrainean în perioada primei revoluţii ruse în nuvela Fata Morgana. Dimensiunea socială a operei sale devine mai evidentă și mai profundă în această nuvelă în care descrie tumultul şi zbuciumul sufletesc al oamenilor simpli care se răscoală împotriva moşierilor, mânaţi fiind de ideile revoluţionare ale lui Marko Huşcea sau împinşi de anarhismul lui Homa Hudz. Se remarcă în nuvelă existenţa unei întregi tipologii de personaje veridice creionate de autor.

Astfel, întâlnim tiparul ţăranului sărac, în persoana lui Andrii Volyk, reprezentând ţăranul proletarizat, la începutul nuvelei lipsit de conştiinţă revoluţionară, nutrind o singură dorinţă, aceea de a lucra, din nou, în fabrică în nădejdea de a îşi şti traiul asigurat. Schilodit de maşina la care lucra şi, ulterior, concediat de către moşier, Andrii are pentru prima dată conştiinţa zădărniciei iluziilor sale şi, sub influenţa total nefastă a anarhistului Homa, ura pe care o resimte împotriva exploatatorilor devine motorul principal în participarea sa la incendierea conacului moşierului şi a fabricii pe care o iubise.

Soţia lui, Malanka, este prototipul ţărăncii sărace, înapoiate, care nutreşte o dragoste neţărmurită pentru pământ, având drept scop în existenţa sa tristă şi plină de lipsuri fie obţinerea unei bucăţi de pământ fertil, aproape de sat, fie căsătoria fiicei Hafiika cu un om gospodar, pentru a nu cunoaşte soarta nefericită de care ea a avut parte. Mirajul pământului şi al ogoarelor roditoare îi creează Malankăi o percepţie distorsionată asupra realităţii înconjurătoare şi, doar la finalul nuvelei când soţul este executat pentru că s-a răsculat, iar fiica este tot singură, devine conştientă de eşecul aspiraţiilor sale. Marko Huşcea înfăţişează ţăranul conducător, având o înaltă conştiinţă politică şi, din acest motiv, o poziţie privilegiată în sat. El face eforturi considerabile pentru a îi atrage pe ţărani în lupta revoluţionară, cu ajutorul Hafiikăi împarte cărţi şi manifeste, dar nu reuşeşte totuşi să obţină rezultatele scontate.

Hafiika va fi cea care îl va ajuta să nu piară în mâinile judecătorilor, spre a-şi duce mai departe ideile revoluţionare.

8

STUDII LITERARE & INTERVIU În cele din urmă, se poate concluziona că este vorba despre o societate ce îşi pregăteşte victimele. Tratată într-o expresie realistă, nuvela Fata Morgana reprezintă un tablou istoric cu frământările vremii, unde Koţiubynskyi surprinde printr-o privire amplă panoramă fizică şi spirituală exercitată de către o societate întemeiată pe injustiţie, oferind o pluralitate de substraturi interpretative în funcţie de personajul la care se raportează. Sunt, în fapt,iluziile inerente oricărui început în devenire/proces, pe cale de a se concretiza în viitor într-un ceva aducător de nou şi bine. Structura compoziţională ţine de plasarea în centrul nuvelei a familiei ţăranului Volyk, iar pentru dobândirea unor efecte stilistice, Koţiubynskyi foloseşte procedeul animării comparative a noţiunilor (aerul [...] s-a cuibărit ca pisica la căldură; o şină ce strălucea din iarbă ca o reptilă; în casă era înghesuială ca într-un stup de albine; puii galbeni s-au împrăştiat ca boabele de mazăre; în ceaţa trandafirie se întrezăreau ca nişte umbre, ca nişte fantome, oamenii etc.).

Nu se poate să nu rămâi puţin gânditor în faţa volumului mare al materiei de reprezentări prin care Myhailo Koţiubynskyi măsoară şi compară, să nu rămâi plăcut surprins de intensitatea circumscrierii originale a ilustrărilor sau de raportul dintre natura umană şi aparenţa umană, dintre viaţă şi principii ideale în alcătuirea conştiinţei, căci prin conştiinţă trec reprezentările.

Sensibilitate şi intelect. A face din căi ascunse şi posibilitatea explorării o împletitură pe care să o numeşti imaginaţie. Iată de unde acel flux spontan în textul său literar şi poate că este mai mult decât atât: sub o aparentă rezervă a dezvăluirii există un mod propriu de a travesti banalul în interesant. În fond, lumea pe care ne-o propune joacă un rol intermediar, operând distinctiv între ceea ce pare să ştim şi pare să nu ştim, putând deveni o experienţă vitală pentru voinţa de a cuprinde sensuri neştiute, un alt existenţial sau reflexe ale unei traiectorii sensibile şi provocatoare. Îmi îngădui să afirm că, odată angajat să însumeze un militantism uman cu exigenţa operei literare, Myhailo Koţiubynskyi devine un model investit cu toate chemările de deblocare a memoriei, putând fi considerat ca având o valoare exemplară în spaţiul literaturii ucrainene şi, mai ales, în cel al condiţiei umane.

Cristian-Paul MOZORU Timpul care stă, curge în alt sens.

Note despre un nou roman al Hannei Bota Am scris – sau, cel puţin am încercat să scriu – până în momentul de faţă, în patru cronici, despre cinci din volumele Hannei Bota, texte găzduite de câteva din revistele spaţiului cultural românesc: Călătorie în lumile din jurul nostru (Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011), Împreună cu Yerutonga prin astăzi-ieri (Poeme pentru Yerutonga. Epistole exotice din Vanuatu, Editura Brumar, Timişoara, 2011), Povestindu-te scriind în celălalt-oglindă (Dansând pe Gange , Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013 / Poeme hindice , Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013) şi Dinspre lăuntru spre exterior şi invers sau Albumul din cuvinte (Cronicile memoriei , Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010).

După cum deja s-a obişnuit, cititorul, la deschiderea volumelor semnate Hanna Bota, trebuie, înainte de toate, să se înarmeze cu un anume tempo, cu o anume stare – cu acel ritm întâlnit adesea în cultura, filosofia, meditaţia asiatică, în care totul curge nestingherit, neinfluenţat decât de însăşi natura propriu-zisă a creatului –, cu acea stare de linişte, de totală absenţă până şi a celei mai mici energii negative. Cărţile Hannei Bota sunt acele cărţi în care din momentul pătrunderii în interiorul lor, în lumea ce o aduc în faţa cititorului, acesta nu mai este el şi cartea, ci este/devine el-cartea, amprenta sub care Hanna Bota îşi desfăşoară scrisul, sub care construieşte poveşti – trăite ori imaginate –, fiind aceea a Realului şi, în acelaşi timp, aceea de rupere din Real, fiecare poveste având, acolo, undeva, un fir de trăire.

După câteva volume, mai exact volume-jurnal – proză, vers, însemnări proprii – volume care îşi poartă cititorul în diferite colţuri ale planetei, prin obiceiuri şi credinţe diferite, cu mentalităţi şi culturi diferite, cu percepţii şi trăiri diferite, în mijlocul unor civilizaţii în care timpul pare a sta în loc – iar dacă trece, lasă impresia/sentimentul că trece neatingându-le –, iată că Hanna Bota poposeşte acasă, în ţara de origine, loc din care culege o poveste reală şi, drept pildă, o oferă lumii întregi poate şi pentru a (ne) arăta că în toate aceste diferenţe care ne caracterizează, există acel punct comun numit Viaţă-Moarte. Autoarea însă nu oferă singură această lecţie de viaţă, de trăire alături de cei din jurul nostru, ci împreună cu personajul principal al cărţii – Daria – o tânără care încearcă să (îşi) răspundă la unele din cele mai mari întrebări ale omenirii şi care încearcă să înveţe să trăiască chiar în timp ce trăieşte-moare.

Când în fiecare zi e Joi. Roman distopic (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) este o disecţie a unui sistem bolnav, a unor ghidări mentale decăzute, a unor repere haotice şi non-valorice, a unor pierderi irecuperabile. Mai mult decât atât, este o adevărată frescă a Realului şi a Sensului. În acelaşi timp, cartea poate fi citită şi privită drept o învăţătură asupra importanţei Timpului. Mai exact, un exerciţiu de imaginaţie în care să ne luăm fiecare pe noi înşine, să ne aşezăm în faţa unei clepsidre – clepsidra în care se scurge, de fapt, propriul nostru timp – şi să începem să ne întrebăm: ce să facem, ce să ne spunem nouă înşine sau celor din jur? Ce este mai important să facem, să spunem? Unde să mergem? Ce/încotro să privim? Pe cine să iubim? Ce este (mai) important din toate cele câte există? Şi aşa mai departe.

9

STUDII LITERARE & INTERVIU

Aspectul cel mai important al cărţii pare acela că învăţătura este transmisă de cei care ar trebui să fie, de fapt, „elevii”.

Despre amprenta „post-lectură”, cartea are calitatea de a se imprima atât de puternic în conştiinţa umană, încât Fiinţa, în întregul ei spectru, nu doar că va câştiga noi puncte de ghidaj ori îşi va schimba, într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, direcţia Trăirii, dar va reuşi să găsească, în acelaşi timp, drumul ce o va duce din nou la valorile primordiale, valori îngropate ce par a nu mai fi dorite drept parte a societăţii actuale şi de care are atât de multă nevoie, indiferent că noi, oamenii, vrem sau nu să recunoaştem/acceptăm acest aspect.

Ca fiinţe umane, avem tendinţa de a ne petrece timpul ca şi cum am trăi veşnic, ca şi cum cea mai importantă trăsătură a noastră ar fi aceea c ă s untem nemuritori, c ă t impul ( ne) e ste n elimitat s au a m a vea p utere decizională asupra lui. Când în fiecare zi e Joi este acel soi de carte în care totul este invers, adică totul este exact aşa cum este şi nu aşa cum ar trebui să fie pentru a fi bine, pe ntru a fi fru mos, pen tru a fi linişte şi p ace . Este o ca rt e-oglinadă fiindcă reflectă exact realitatea în care alegem (sau ne este ales, prin predestinare) să ne ducem existenţa, să ne căutăm sensul, să ne răspundem la întrebări şi este, în acelaşi timp, o carte-portal care ne scoate din aşa-zisa realitate şi ne aşează în adevărata realitate, în perfecta lumină a imperfecţiunii uneori a noastre, alteori a geometriei Universului, alteori, poate, a Creatorului însuşi. Şi totuşi cum curge Timpul? De fapt, curge sau nu curge Timpul? Trecem prin Timp sau Timpul trece prin noi? Ce este, de fapt, Timpul? Şi, poate cel mai important, există sau nu există Timp? Bineînţeles, întrebările de acest gen nu se opresc aici, ci ele continuă în funcţie de fiecare din n oi, d e c um ( ne) p ropunem a ceastă problemă. Aşadar, „ciudăţenia” romanului este chiar această dualitate temporalitate-atemporalitate, iar asta se poate observa chiar de la începutul romanului (Joi ... 7 Octombrie, 17 Octombrie, 21 Octombrie, 1 Noiembrie, 31 Decembrie, 1 Ianuarie, 3 Ianuarie, ...) fiindcă totul apare dezordonat, totul apare haotic, disperat chiar. Timpul îndeosebi. Să fie, oare, această alunecare a timpului, o încetare a percepţiei Timpului, a percepţiei trecereii lui? Să fie o răzbunare din partea noastră (ştiind că este pe sfârşite) prin a nu îi mai acorda atenţie? Fiindcă viteza cu care personajele romanului Hannei Bota îşi trăiesc timpul rămas este halucinantă, ele fiind ajunse în punctul în care trăiesc de fapt o atemporalitate şi nicidecum o temporalitate. Pentru ele nimic nu se mai înscrie în Timp, în Timpul care curge, ci totul a intrat în ... afara Timpului sau sub semnul altui Timp, al Timpului care stă sau, mai exact, care stă-curge.

Dar din câte unghiuri nu poate fi citită această carte a Hannei Bota! Alături de cele enumerate până acum, cartea mai poate fi citită – din cele observate şi consemnate de Victor Cubleşan în prefaţa cărţii – şi din perspectiva unui roman psihologic, „Când în fiecare zi e Joi este un roman trist, sumbru, un roman care pătrunde pînă în cele mai ascunse şi mizerabile cotloane ale comportamentului nostru”1, dar şi a unei cărţi-semnal de alarmă în ceea ce priveşte societatea şi lumea spitalicească a zilelor noastre, în special a României de astăzi (analiza sistemului medical românesc fiind cea vizată pe parcursul romanului), dar şi a unui roman-realitate, „există şi o parte importantă a romanului care priveşte viaţa în sistemul medical românesc. Spitalele, medicii, sistemul. Oameni buni, oameni răi, spitale sordide, mecanisme implacabile. Umilinţe pe care le cunoaştem cu toţii direct sau indirect din presă, duse pînă la extrem. Îngrozitorul sistem al listelor de aşteptare pentru transplant, afacerile care înfloresc în această zonă, traficul care are loc la limita legalităţii prin sistemul de verificare al compatibilităţilor. O lume gri în care se face comerţ cu zile, luni şi ani în plus de viaţă. O lume în care salvatorii sunt în acelaşi timp corupţii. Mocirla putredă care salvează vieţi discreţionar.”2, toate aceste elemente transformând cartea într-una multilaterală.

Cartea Hannei Bota, Când în fiecare zi e Joi, este o carte puternică. Cred eu, la fel de puternică precum Recviem pentru un vis (Hubert Selby Jr.), O mie nouă sute optzeci şi patru (George Orwell), ... Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee), Arhipelagul Gulag: 1918-1956 (Alexandr Soljeniţîn) şi altele.

Am convingerea că acesta este, în esenţă, scopul unei cărţi, a poveştii ce (ne-)o spune. Acela de a rămâne vie în mintea noastră mult timp după ce am lecturat-o. Fiindcă nu este bine să uităm povestea ce o spune, învățăturile ce le transmite și, implicit, cu atât mai puțin, drumul înapoi spre ea.

1 Cubleşan, Victor - Prefaţă; în Bota, Hanna - Când în fiecare zi e Joi. Roman distopic - Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 8 2 Bota, Hana - idem.

10

STUDII LITERARE & INTERVIU

Ion Andreiţă

Dublul debut al Inei Florica Popa: – O originală biografie lirică –

Olteanca Ina Florica Popa a debutat curajos, cu două cărţi deodată; ambele de poezie, apărute în anul 2014, la Editura „Mantaua lui Gogol”, Bucureşti. Întâmplarea îmi aminteşte de o alta, similară, numită pe atunci fenomen, care a impresionat opinia literară (scandalizând, chiar, anumiţi diriguitori ai culturii). S-a petrecut, dacă-mi amintesc bine, prin anii ’70 ai secolului trecut.

Matei Gavril, un tânăr mai puţin temperat, a debutat (prin concurs) la două edituri diferite, cu două cărţi de poezie semnate Matei Gavril, una, şi Matei Albastru, cealaltă.

Obştea scriitoricească l-a numit, de atunci, Matei Gavril Albastru – nume cu care, nu este exclus, chiar să fi şi semnat uneori. Dar să ne întoarcem la tiza lui de peste veac şi să cercetăm cele două volume de debut… simultan. Volumul Dincolo de lacrima verde este un act temerar când, prin „hăţişul liric” actual, „încearcă să-şi croiască propriul său drum poeta Ina Florica Popa, a cărei poezie nu numai că este frumoasă, dar și elegantă, precum pasul unei domnişoare ce coboară Dintr-o frunză verde, pală, Dintr-o înserare-n seară, Dintr-o pasăre amară… – după cum o apreciază, recomandând-o, scriitorul Mihai Haifa Traista.

Iubirea, viaţa, moartea, suferinţa par a fi temele predilecte ale poetei, abordate nu atât cu „eleganţa pasului de domnişoară”, cât mai ales cu maturitatea femeii care iubeşte plenar, temându-se de o eventuală pierdere.

Iată cum debutează această iubire: Adun în palmă nisipul din urmele paşilor tăi / Îl ud în fiecare seară cu lacrima ploii / Poate vei creşte din el. / Aştept noaptea să aud cum înfloresc / Visele din boabele de nisip. / Adorm cu ochii plini de tine / Şi mă trezesc scăldată de roua privirilor tale. / Alung dimineaţa ca să vină seara / Să văd urma paşilor tăi crescută în mine. („Urma paşilor tăi”). Bobul de nisip se amplifică în duna frământată de vântul fertilităţii, doritoare de oaze verzi şi răcoroase, înmiresmate: Miros a tine / Frământat / Când mă înfloresc / Mâinile tale / Şi mă înalţ / Şi mă cobor / Şi mă nasc / Pentru a câta oară, / Înflorită. („Înflorită”). Sau: Îţi fur un sărut / Şi-l ascund în sân / Muşc din el / Să-mi satur trupul / Înfometat de tine / Legată la ochi / C-un şirag de stele / Desenez Raiul („Desenez Raiul”). Şarpele îndoielii se strecoară, însă, chiar şi printre cele mai sigure „cazemate” ale iubirii: Te strecori în somnul meu şi-mi atingi cu pleoapele visele / Sufletul meu e o harpă ce aşteaptă / Să fie atinsă cu fiecare zbatere a gândului tău / Mi-e teamă că într-o seară vei uita să vii / Atunci durerea somnului are să-mi ucidă visele / Iar inima mea va rugini plângând albastru / Pe coapsa harpei cu coarde roase de nesomn („Plângând albastru”). Îndoiala capătă chipul tulbure al unei realităţi nedorite: Ţi-am adus / Mărgăritare pe gene / Ca şi când / Ţi-ar păsa / Aşez gândurile pe raft / Poate / Vei dori să le răsfoieşti / Îţi las semn de carte / O lacrimă / Tulburată de verde („O lacrimă tulburată de verde”). Ca-n orice iubire adevărată, finalul este previzibil: Rănită de lumină / Îmi lecui rănile / Privind / Cu ochii închişi / Imaginea ta / Răstignită pe suflet („X”).

Celelalte poezii ale Inei Florica Popa exersează idei despre viaţă, moarte, întâmplare – multe cuprinse într-un halou filozofic (Aud muguri înflorind; Încerc durerea cu degetul; Aştept undeva, cândva; Rup durerea în fâşii; Ridic statui umbrelor; Universul timpului meu). Moartea beneficiază de un tratament special: Ştiu / Că în mine / Locuieşte moartea; / Seara / Se plimbă / Ca o cocotă, / Ziua / Se-ncuie-n mine. / Îşi plăteşte / Chiria / La timp, / Răsfoindu-mă / Fără / Să mă citească („În mine locuieşte moartea”).

Volumul Anotimpul cuvintelor se circumscrie aceleaşi tematici – variaţiuni pe aceeaşi temă, cum se zice, dar cu tonuri diferite, note împurpurate de lumina altor zori. O suită de solfegii ca un preludiu al iubirii, bucuriei (împlinite) şi melancoliei (singurătăţii). Citez: Îţi aduc luna / lângă tâmplă / şi / te rătăcesc / în nopţile mele / fără dimineţi // Sărutul tău / are / gustul / curcubeului („Gustul curcubeului”); Sunt / în ochiul tău stâng. / iubirea, / alăptată / de ochiul drept / întinereşte drumul / spre mâinile tale. // Trepte de lumină / sub paşii albi / ai nopţii / îndrăgostite („Noapte îndrăgostită”); Noaptea miroase a cântec. / Iau luna în mâini / să-ţi caut chipul. / Stelele alunecă prin timp / reinventându-te. / Adun dimineţi risipite / şi / miroase a iubire. // Locuiesc într-o pasăre / ce stă / rezemată-n infinit. (Noaptea miroase a cântec); Eu, / în întunericul / umbrei mele / aştept / sămânţa / care va cădea / înăuntrul meu / locuindu-mă. // Atunci / vei fi stăpân / pe visele mele. („Stăpân pe visele mele”); Ne închidem / într-un cuvânt de chihlimbar / întors / din adâncul durerii neîncepute. / Pasărea singurătăţii / a împrumutat aripi speranţei / iar / umbra neînsoţită a minelui / s-a cuibărit / în tăceri îndrăgostite. / Sufletul strigă în mine / neauzit // Afară /miros de soare. („Tăceri îndrăgostite”); Scoici verzi / mi se lipesc / de tâmplă / ascultându-mi / ţipătul / încorsetat în tăcere. // Înserare / peste / ochii-orhidee. („Înserare”); Amfore de lumină / pe drumul sufletului / încătuşat / de doruri. // Miresme de ambră / se lovesc / de ziduri / sărutându-mi / trupul / ostenit de cuvinte. // Mă odihnesc / pe sunete / de stele căzătoare. („Sunete de stele căzătoare”); Paşii / ce se opresc / lângă / umbra mea tânără / mă îndepărtează / cu gesturi străine / de tâmpla răsăritului. // Ochiul însângerat, / mâna care plânge, / eu, / dezgolită de amintiri, / caut / un alt început / înlocuind tăcerea / cu sunetul cuvintelor. („Dezgolită de amintiri”).

Când tandră, îndrăgostită de viaţă, când severă, ca un tăiş de Toledo în teacă de pluş, adesea îngândurată şi întristată de oprelişti şi dezamăgiri, niciodată învinsă, mângâind cu încredere un mugur de speranţă, poeta Ina Florica Popa îşi scrie, cu eleganţă şi talent, o originală biografie lirică.

11

STUDII LITERARE & INTERVIU

Mihai Hafia Traista TUDOR CIOBOTARU UN FRUMOS ARISTOCRAT AL METAFOREI Trăiesc de parcă mă despart de viață, În ochii lumii numai astăzi mă privesc.

Tamara Kolomyeț

Poate nu e chiar potrivit pentru un prozator să scrie prefața unui volum de poezii, existând riscul de a o scrie prea poetic, dar când citești un poet care „s-a născut odată cu cei doi stejari din fața porții părintești” și „a fost botezat în pârâul ce șerpuia pe lângă casă”, parcă îți vine să spui ceva, parcă te bucuri că dintre mormane de macultură poetică, modernisme bizare și cuvinte pompoase, scrise de așa-zișii poeți super postmoderni, care habar nu au că postmodernismul este un curent literar, și, ca orice curent literar, are și el canonul său, răsare asemenea poezie ca cea semnată de Tudor Ciobotaru.

Deoarece o poezie în care întâlnești chipul mamei gârbovite „pe prispa adormită, la un apus chinuit...” și „umbra tatei care îți face semn cu ochiul”, o poezie în care „păsările sălbatice, ies din pântecul nopții, iar „castanii înțeleg doar tăcerea...”, o poezie în care cerul și marea par a fi „două oglinzi paralele” iar „stelele şlefuite de cărările orizontului vibrează pe coline de primă ară…” nu poate fi decât o poezie care te farmecă, o poezie care îți va rămâne în suflet și te va durea din când în când, la fel cum dor rănile cicatrizate ori de câte ori se schimbă vremea.

Poezia lui Tudor Ciobotaru este tăcută și frumoasă, frumoasă și tăcută ca vechile medalioane, frumoasă ca o monedă veche găsită în sertarul unui scrin din lemn de tisa, frumoasă ca o scrisoare de familie, păstrată din generație în generație, și, în același timp, evidentă și expresivă, pentru că în ea zburdă senzații înflăcărate ale trecutului și ale zilelor ce va să vină, deoarece în ea renaște lumea copilăriei și a adolescenței, în care „freamătul vieții” suspină numele poetului care se trezește „împovărat de zăpezile timpului” adunate în gândurile sale și se duce să se plimbe printr-o „pădure de icoane”.

Bineînțeles că l-aș putea compara pe Tudor Ciobotaru cu alți atâția creatori de frumos, cu nume celebre, dar nu am s-o fac.

Nici nu am să spun că Tudor este un poet aproape tradiţionalist, deși este un adevărat păstrător ai unei blândeți și nostalgii pe care nu o înțeleg toți, firește, și nu cu cine știe ce entuziasm. Poezia frumoasă, spun oamenii înțelepți, trăiește veșnic în sufletele semenilor iubitori de poezie, iar cealaltă poezie, despre care am pomenit la început, moare în ochii cititorilor cu mult înainte de a mângâia strunele inimii lor. Timpul, judecătorul suprem, va da, fără tăgadă cel mai drept verdict, iar Tudor Ciobotaru, cu siguranță, ne va bucura mult timp, de acum încolo cu poezia sa, deoarece este un adevărat cavaler al cuvântului, un frumos aristocrat al metaforei și un stâpân, nicidecum slujitor, pe ogorul literaturii române.

Poate ar fi trebuit să vorbesc și despre poezia de dragoste a poetului, dar sunt sigur că la asta se pricep mai bine cititorii domniei sale.

12

STUDII LITERARE & INTERVIU

Mihai Hafia Traista

Trilogia „Iartă-mă tristețe!”

Un poem al dragostei și tristeții

„Am purtat în mine prea multă iubire ca pe o povară şi am împrăştiat-o peste tot pe unde am călcat. În loc să scap de ea, creştea la loc în mine, dureros. Am dat-o cerului şi soarelui, au vrut-o pădurile şi păsările. Am dat-o oamenilor care n-au avut nevoie de povara iubirii mele...”

ELA NICOLAU Günter Grass în „Toba de tinichea”, romanul care a şocat Germania, iar mai târziu, întreaga lume, devenind un bestseller internaţional, spune că nimeni nu are dreptul să-şi descrie propria viaţă dacă nu are destulă răbdare ca să-şi amintească, măcar de o jumătate din bunicii săi. Naratoarea subiectivă a trilogiei nu numai că are suficientă răbdare să-şi amintească de ei, dar şi cu o măiestrie rar întâlnită, zugrăveşte precum un pictor iscusit portretele lor, care se transformă în icoanele sfinte ale fermecătoarei copilării şi minunatei tinereţi, deoarece omul trăieşte de două ori în viaţă: odată în copilărie, iar a doua oară în amintirile despre ea. „Am purtat cu mine urmele trecutului oricât de departe am fugit de el!”, spune încercând să reconstruiască din frânturi drumul care i-a fost dat să-l străbată prin glodul destinului: „Voi trăda tăcerea, dezgropând rădăcinile ei adânc înfipte în timp.

Iartă-mă tăcere!”

Ela Nicolau reuşeşte prin prisma cuvintelor şi a unei scriituri elaborate să recreeze nu doar trecutul eroinei sale, ci şi pe cel al contemporanilor săi, pentru că citind trilogia inevitabil retrăieşti propria-ţi copilărie, propria-ţi tinereţe şi te gândeşti la propriu-ţi destin pe care, mai mult sau mai puţin, îl compari cu destinele personajelor cărţii, ceea te face să rămâi suspendat undeva între bucurie şi tristeţe. Desigur, fiecare dintre noi am fost marcaţi de comportamentul „aproapelui nostru”, bunici, părinţi, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, vecini, prieteni, colegi etc., care ne-au iubit sau nu ne-au iubit, ne-au ajutat, sau ne-au făcut rău, astfel aceştia deseori rămân în amintirea noastră, fiecare după meritul lui, „bun” sau „rău”, tertium non datur.

Eroina noastră, încă din copilărie reuşeşte să depăşească această situaţie, ea spune: „Încă de pe atunci luam în seamă numai partea bună a omului, lucru care nu m-a ferit de întristări şi dezamăgiri, dar am învăţat să trăiesc cu toate”. Într-un interviu, autoarea spune: „... îmi doresc ca oamenii să fie buni şi caut partea bună şi fiecare om are o parte bună în el, important este să o găseşti şi să te bucuri de acea parte, atât tu cât şi cel de lângă tine. Îmi place ca oamenii să fie buni şi caut asta, am căutat toată viaţa. Îmi face bine să cred acest lucru, îmi dă o seninătate.”

Antoine de Saint-Exupery spunea că toţi adulţii au fost şi ei, cândva copii, dar numai o parte dintre ei îşi mai aduc aminte de asta. Este vorba, bineînţeles, de sentimentele şi trăirile care reîncarcă sufletul. Ela Nicolau demonstrează că ori cât de amară ar fi fost copilăria unui om, cu greutăţi şi neajunsuri, ea merită retrăită, deoarece este cea mai plăcută perioadă a vieţii şi nu se poate să nu găsim în „glodul” copilărie amintiri care strălucesc ca nişte perle.

Prima parte a trilogiei este un poem al copilăriei, o galerie plină de tablouri şi portrete zugrăvite cu o măiestrie rar întâlnită, poate doar în „Desna fermecată” a lui Olexandr Dovjenko mai găsim o astfel de descriere a casei părinteşti, a locurilor care o înconjoară, a satului, a bunicilor, părinţilor şi oamenilor din sat. „Puritatea copilăriei îşi face rai de frumuseţe în orice loc pe pământ. Şi eu am copilărit într-un colţişor de rai!”, afirmă naratoarea, cu toate că satul ei era ferit de ochii lumii, ca să ajungi la el trebuia să treci o mlaştină, pe o potecă întortocheată.

Portretul tatălui lui, Ghiţă Prepelea, se apropie de cel gorkian, – al tatălui lui Pavel Vlasov, numai că eroina noastră nu ridică toporul împotriva tatălui său cum o face Paşa, ea îl iubeşte şi îl înţelege. „Dincolo de toate acestea, eu cred că tatăl meu nu era un om rău de felul lui. Avea sufletul chinuit de revolta propriilor fapte.

Mi-am dat seama de asta în zilele în care te puteai înţelege cu el şi era cel mai bun om. Pentru mine a fost un tată bun!”.

O grijă deosebită îi poartă mamei sale, pe care o zugrăveşte într-o lumină plină de afecţiune, ea apare ca o femeie foarte ocupată, nu prea are timp să-şi arate afecţiunea faţă de fetele sale, este capul familiei şi din zori până-n seară roboteşte ca să procure pâinea cea de toate zilele, iar noaptea trebuie să se ascundă de furia soţului.

Despre bunicii din partea mamei, autorea nu ştie mai nimic. În schimb găsim foarte bine conturate imaginile bunicilor din partea tatălui, – adevărate portrete literare pe care abordând o tehnică demnă de remarcat prin simţul artistic deosebit autoarea le scoate în evidenţă trăsăturile fizice şi morale. De fapt toate personajele în această lectură sunt adevărate portrete literare, bine creionate, cu fizionomii şi mentalităţi proprii, cum ar fi Baroana – tanti Maricica. La fel de bine creionate apar şi portretele surorilor eroinei, al învăţătorilor, profesorilor, oamenilor din sat, dar şi cele ale copiilor, alături de care a petrecut clipele fericite ale vârstei nevinovate, însă personajul care atrage şi totodată merită toată atenţia este însăşi naratoarea, care se întoarce cu ajutorul amintirilor la anii copilăriei şi ai adolescenţei. „Iartă-mă tristețe!” este o evocare literară autobiografică, presărată din plin cu conflicte şi cu sensibilităţi, care îl încearcă în mod afectiv pe cititor. Evenimentele prezentate au un caracter de rememorare a unei lumi pe care autoarea a cunoscut-o şi care constituie structura naraţiunii în care predomină descrierea peisajului, natural şi uman. Încă din primele pagini se poate observa stilul atractiv, firesc şi natural, liniştit şi generos care oferă cititorului o lectură plăcută, pentru că Ela Nicolau are simţul unei fraze cursive şi al dialogului bine construit.

După o copilărie şi adolescenţă nefericite, pe eroina romanului o aşteaptă o căsnicie la fel de nefericită, în care întâlnim scene parcă decupate din romanele lui Vladimir Sorokin, Iurii Andruhovici sau Benedict Erofeev („Plin de bună dispoziţie, se lăuda cum luau «cu japca» câte o fată care li se părea mai amărâtă, o duceau în cimitirul Eternitatea şi toată noaptea o foloseau pe rând pentru satisfacerea poftelor animalice, în toate felurile posibile. Lucirea libidinoasă din ochii lui în timp ce parcă retrăia momentele...” sau „...Sila pe care mi-o provoca, mai ales când era băut, făcea pentru mine imposibilă orice apropiere. Întărâtat de încăpăţânarea mea, era nevoit să mă violeze.”), cu tot elanul celor douăzeci de ani pe care urma să-i împlinească şi-a spus hotărâtă: „Viaţă, sosesc la tine cu braţele deschise!

13

STUDII LITERARE & INTERVIU Eşti unică şi prea frumoasă, eşti a mea! Nimeni n-are dreptul să-mi stea în cale!” Dar oare aşa va fi? Vor ţine ceilalţi cont de hotărârea ei de a nu-i sta nimeni în cale?

Trilogia „Iartă-mă tristețe!” este scrisă într-un stil atractiv, firesc şi natural, liniştit şi generos care oferă cititorului o lectură plăcută, cu aceeaşi frază cursivă, cu dialoguri bineconstruite, cu portretele personajelor literare bine creionate, cu fizionomii şi mentalităţi proprii. Trilogia „Iartă-mă tristețe!” – este o carte frumoasă dar tristă, poate prea tristă – un poem al dragostei și tristeţii. Astfel naratoarea derulează în faţa cititorilor destinele personajelor, ca pe niște căi întortocheate ale fiecăruia, de la primul şi până la ultimul pas. „Toate cărările rătăcite de paşii noştri mărunţi, prin hăţişuri sălbatice sau pe aride poteci, ne poartă pe toţi, spre acelaşi veşnic popas.”

Problemele pe care le atinge Ela Nicolau sunt variate: cea a moralității și a imoralității, problema valorilor și a nonvalorilor, problema dobândirii fericirii și a pericolului de a o pierde în vâltoarea vieții de zi cu zi.

Desigur Ela Nicolau putea aborda orice stil sau orice gen literar, însă ea a ales proza, considerând-o cel mai bun mijloc pentru a-și exprima gândurile, punctele de vedere și convingerile. Scriind proză, Ela Nicolau se simte, aș spune eu, nu numai sigură pe sine, ci și confortabil, fiind conștientă că scrie o proză de factură romantică și realistă, considerându-se un reprezentant al orientării existențialiste care acordă prioritate dominantei psihologice personajelor sale. Autoarea se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu are vreun plan cu ea: „Să fi avut vreun plan deosebit cu mine? Nu cred, până acum l-aş fi aflat! Sau poate că... nu l-am înţeles. Oricum, nu prea am avut vreme să mă gândesc la asta.”

Fără nici o îndoială planul lui Dumnezeu cu Ela Nicolau este acela ca ea să devină scriitoare, de aceea a înzestrat-o pe deplin cu talent şi cu răbdarea de care am pomenit la început. Noi dorim viaţă lungă talentului şi trilogiei lui Ela Nicolau, nume de care sunt sigur că vom auzi des de acum înainte.

CRONICI TEATRU

Ștefan Apostol Vârstele Lunii - recenzie Traducerea și adaptarea: Toma Dănilă și Ania Tudoran Regia: Toma Dănilă Dramaturg: Sam Shepard Titlul original: Ages of the Moon Durata spectacolului: 70 de minute Premiera: 30 ianuarie 2018 ACTORI: Gelu Nițu - Ames Constantin Cojocaru - Byron Într-o lume a vitezei tehnologice noi oamenii, din motive doar de unii dintre noi știute, avem tendința de autoizolare, mai exact de a deveni singuratici. Omul, prin natura sa, dar și prin evoluția societății în care trăiește, este un ”animal” social, sau așa ar trebui să fie. Povestea de mai jos ne aduce în discuție și la reflectare o parte a deciziei omului de însingurare. Înainte de a vorbi despre spectacol în sine, este necesară o mică descriere a dramaturgului care și-a pus semnătura pe acest text. Este vorba de Sam Shepard, considerat unul din cei mai buni dramaturgi contemporani ai Statelor Unite și nu numai.

De-a lungul carierei sale, ca dramaturg, a scris 44 de piese de teatru, toate fiind încununate de succes de casă, de aici și Premiul Pulitzer) pentru Dramă primit în 1979 pentru piesa de teatru ”Buried Child”. Dramaturg prodigios dar și actor cu peste 60 de producții, Sam Shepard a reușit prin creațiile lui să atingă aproape toată plajă de subiecte posibile, să sensibilizeze audiența prin abordarea originală a tematicilor din piesele sale, dar și prin viziunea de ansamblu a societății în care a trăit și dezvoltat pe plan artistic. ”Ages of the Moon”/Vârstele Lunii are o poveste interesantă și care merită povestită în câteva rânduri. Piesa de teatru a fost scrisă în anul 2009 special pentru doi dintre actorii britanici ”pe val”, și anume Stephen Rea și Sean McGinley.

Premiera spectacolului a avut loc în Irlanda, la celebrul teatru ”Peacock Theater” din Dublin, urmat apoi de cea americană, cu aceeași actori, în 2010, la New York, pe data de 27 ianuarie. Nu întâmplător premiera românească de la teatrul” UnTeatru” a avut loc în aceeași perioadă, aproximativ.

Povestea acestei tragicomedii este, dacă vreți, un experiment de viață, și anume este vorba despre doi prieteni, trecuți de a doua tinerețe, aproape de vârsta senectuții.

Pe de-o parte îl avem pe Byron, un autoizolat undeva în pustietatea americană, departe de civilizație, dar nu că s-ar fi săturat de societate, ci pentru lucruri făcute în trecut și pentru care suportă consecințele, un alcoolic împătimit și cu frustrări încă nescoase la lumină, pe de altă parte îl avem pe Ames, un moșulică simpatic, un devotat prieten (după cum aflăm pe parcurs), la fel de iubitor al lui Bachus ce duce pe umeri povara unor drame personale încă nespuse.

Viziunea regizorală a tânărului Toma Dănilă, îndrăzneață aș mai adăuga eu, nu diferă cu mult de modul cum a fost gândit în primă fază acest spectacol de însuși autor, cu toate că s-ar mai fu putut aduce câteva lucruri în plus. Personajele, aparent apatice, fade și fără construcție ni se dezvoltă, lent, pe parcursul orei de joc, dar gradual. Aflăm cu greu, parcă tras cu cleștele, poveștile de viață ale celor doi protagoniști, povești care, de altfel, ar putea constitui povestea oricăruia dintre cei aflați în sală, cu condiția să fi ajuns la vârsta respectabilă a celor două personaje.

14

CRONICI TEATRU

În viziunea regizorului cei mai potriviți pentru a da viață celor două personaje, Byron și Ames, au fost Gelu Nițu, ajuns deja la venerabila vârstă de 68 de ani, și Constantin Cojocaru, un bătrânel simpatic de 72 de ani. Amândoi actorii, să ne înțelegem, sunt cu state vechi pe scândura teatrului românesc, actori pe care și eu, de-a lungul timpului, am avut onoarea de-ai vedea în diferite producții. Dacă e să o luăm din punct de vedere al vârstei, cei doi au fost aleși foarte bine, dacă luăm în calcul că pentru astfel de roluri, grele, de compoziție, trebuie să vii cu un bagaj personale de viață și să-l transpui peste cel deja existent, ca și convenție, al personajelor întrupate. Acum, dacă analizăm din punctul de vedere al transmisiei către public, din punct de vedere al jocului actoricesc, permiteți-mi să am ceva rezerve, și am să și argumentez de ce.

Gelu Nițu îl interpretează pe Byron, un alcoolic împătimit și cu reale mustrări de conștiință pentru că și-a înșelat soția, iar ca repercursiune a fost dat afară din casă, și astfel determinat să recurgă la izolarea de societate în pustietate, undeva în munți. Doar el și sticla de whisky și remușcările îi sunt prieteni până când, într-un moment de luciditate își sună cel mai bun prieten, pe care nu-l mai văzuse de mulți ani, în mijlocul nopții, implorându-l să vină să stea cu el. Personajul/rolul, ca de altfel și personajul Ames, este unul de compoziție, și dacă ar fi să ne luăm după regulile scrise și nescrise ale unor astfel de personaje, actorul trebuie, nu, este obligat să-și asume de la început până la final totul, și să aducă peste ceva în plus.

Nu vreau să par cârcotaș și să pozez în specialist” sau în nemulțumit, dar în acest rol nu l-am crezut aproape deloc pe Gelu Nițu. Începutul, în ceea ce-l privește, a fost haotic, rece, greoi și chiar zeflemitor, având în vedere” bagajul” cu care Byron a fost construit. Conștientizarea păcatului, a singurătății impuse și autoimpuse, faptul că recunoaște la un moment dat că nimănui nu-i mai pasă de nimic, toate astea ar fi trebuit aduse în fața spectatorului avizat sau mai puțin avizat, într-o altă formă, mai naturală, pe alocuri chiar depresivă și dramatică. Există un termen în teatru prin care se poate rezuma genul ăsta de joc, și anume ”murdărește”, și da, din păcate jocul actoricesc în acest caz asta a făcut, cel puțin în prima parte a spectacolului.

De cealaltă parte îl avem pe Constantin Cojocaru în rolul lui Byron, prieten devotat până la sacrificiu, puțin tâmp, dar sincer și plin de umor. Byron este chemat în mijlocul nopții de prietenul său Ames în pustietate, pentru a sta cu el.

După trei zile de mers Byron ajunge la cabana prietenului său ca să-l găsească beat mort și invadat de remușcările trecutului. Actorul Constantin Cojocaru face acest rol ca la carte, natural, firesc și cu multă, foarte multă sinceritate și te duce acolo unde trebuie (este un moment important al spectacolului în care descrierile sunt atât de vizual spuse, încât empatizezi până la lacrimi, nu vi-l spun doar ca să-l simțiți pe pielea voastră). Având bagajul vieții, dar și cel al scândurii, Cojocaru ”umple” personajul cu toate elementele necesare în al face credibil, real chiar, cu personalitate, cu o istorie care emană prin toți porii actorului atunci când este acolo, pe scenă. Dacă vreți, acesta este actorul complet din respectivul spectacol, cel care duce greul, cu capul sus, până la ultima reălică.

Spectacolul, per ansamblu, este unul static, cu prea puțină dinamică, cu foarte puține momente de crescendo și de tensiune, în schimb are câteva flash-uri comice care ne-au smuls zâmbete nouă, celor din sală. Nu pot spune că este un spectacol wow, dar vă pot spune că este un spectacol experiment, mai ales pentru tinerii ce ies acum de pe băncile UNATC-ului și nu numai.

Montarea piesei a fost facilă, aș putea spune, din punct de vedere regizoral, din păcate din punct de vedere actoricesc, numai unul dintre cei doi s-a ridicat la nivelul potențialului personajelor date, pentru că potențial aveau, dar important este să și înțelegi personajul și să-l clădești odată cu fiecare replică spusă, și nu doar așa... tehnic, mecanic și fără substanță.

Concluzia este că salut inițiativa celor de la” UnTeatru” de a monta în premieră acest text al lui Sam Shepard și trebuie să recunosc că mi-au atras atenția. Promit că pe viitor o să le urmăresc activitatea și, cine știe, poate o să mă/ne vedeți și pe noi jucând pe una din scenele lor.

15

CRONICI TEATRU

Bună seara, domnule Wilde! - recenzie

Regizor: Felix Crainicu Text: Oscar Wilde Ilustrația muzicală: Lucacevschi Cristian Gen: Comedie Lansare: 8 martie 2018 Durata: 100 minute Studio: Teatrul ”Tudor Vianu” Giurgiu Distribuitor: CinemaPro Clasificare: AG Actori: Oana-Maria Dragne Serban Chițu Vlad Bînzoiu Virginia Vasilache Ana Sivu-Daponte Sandu Sorin Catalin Frasinescu Teodora Daiana Păcurar

Sinopsis: Ne aflăm într-o temniţă, unde personajele scriitorului capturat prind viaţă, cântă şi dansează. Ce înseamnă să fii onest sau cum poţi să ieşi descurcat dintr-o încurcătura? O comedie englezească plină de substanţă, un spectacol complex în care se îmbină teatrul, muzica şi dansul, o viziune contemporană a poveştii clasice în viziunea regizorului Felix Crainicu.

MAESTRE… IATĂ-NE NOI PĂPUȘILE DESTINULUI! Cum ar fi să fim proprii noştri stăpâni şi să ne controlăm destinul, şi ducând la extrem ideea, cum ar fi dacă ne-am juca de-a Dumnezeu pentru o zi şi să decidem noi destinul altora?

Cam aşa am putea, succint, să descriem spectacolul de teatru, oferit de Teatrul” Tudor Vianu” din Giurgiu, în regia lui Felix Crainicu, intitulat ”Bună seara, domnule Wilde!”. Ne aflăm într-o temniţă, unde personajele scriitorului capturat prind viaţă, cântă şi dansează. Ce înseamnă să fii onest sau cum poţi ieşi descurcat dintr-o încurcătură?

Dar până să vorbim despre noua punere în scenă, trebuie să vorbim de istoria acestui spectacol, care nu este de ieri de azi pe scenele româneşti. Istoria începe în anul 1958, cu Half în Earnest (muzică şi libret: Vivian Ellis), musical reluat în 1968 cu titlul Found in a Hand-Bag. În 1960 – o altă variantă – Ernest in Love (muzică: Lee Pockriss, libret: Anne Croswell), iar în 1964, fără mari modificări de libret, Mein Freund Bunbury, un musical de Gerd Natschinski, pe texte de Helmut Bez și Jürgen Degenhardt, cel mai jucat spectacol german din istoria genului.

Dar una din cele mai interesante abordări rămâne, fără îndoială, varianta românească – Bună seara, domnule Wilde! (1971),comedia lui Eugen Mirea, pe muzica lui Henri Mălineanu. Libretul respectă cu fidelitate litera şi, mai ales, spiritul piesei originale, subintitulată A Trivial Comedy for Serious People (O comedie fără importanţă pentru oameni serioşi). Dar musicalul aduce un personaj în plus, pe însuşi Oscar Wilde, în rol de comentator ironic, înlocuitor de cor antic în variantă modernă.

Acţiunea se petrece la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Anglia victoriană, în aşa-zisa înaltă societate londoneză. Tânărul John Worthing (cunoscut sub numele de Jack la ţară şi Onest la oraş) vrea să se însoare cu Gwendolen Fairfax, fiica teribilei Lady Bracknell. Dar, din cauza trecutului său destul de obscur (a fost găsit într-o valiză uitată pe peronul Gării Victoria), Lady Bracknell se opune cu fermitate căsătoriei, în pofida prieteniei pretendentului cu nepotul ei, Algernon Montcrieff.

Acesta din urmă descoperă secretele vieţii duble pe care o duce prietenul său, care îşi inventase un alter-ego, Bunbury, pentru a mai scăpa din când în când de obligaţiile din “înalta societate”. D ar acelaşi Algernon o cunoaşte pe tânăra pupilă a lui Jack, Cecily Cardew, de care se îndrăgosteşte la prima vedere. După o serie de certuri şi împăcări, încurcături şi dezvăluiri, piesa se încheie cu nu mai puţin de trei căsătorii: cele două ale tinerilor şi o a treia, între adulţi – guvernanta lui Cecily, Miss Prism, şi preotul satului, Dr. Chasuble. În pofida acestei aparente uşurătăţi a subiectului, comentată cu mult umor de personajul Oscar Wilde, comicul de limbaj şi situaţii este de o profunzime invers proporţională cu superficialitatea înaltei societăţi londoneze. Iar scriitorul Eugen Mirea îl speculează pe de-a ntregul în libretul noului musical, la care se adaugă partitura lui Henri Mălineanu. Premiera a avut loc pe 28 noiembrie 1971, la Teatrul Nottaradin București, în regia lui Alexandru Bocăneț și coregrafia lui Cornel Patrichi, cu o 16

CRONICI TEATRU

distribuție de excepție: Ștefan Iordache (John Worthing), Emil Hossu/Florian Pittiș (Algernon Montcrieff), Carmen Stănescu (Lady Bracknell), Melania Cârje/Mariana Mihuț (Cecily), Anda Caropol (Gwendolen), Ştefan Radoff (Dr. Chasuble), Migry Avram Nicolau (Miss Prism),Alexandru Repan (Oscar Wilde).

De-a lungul anilor, musicalul a cunoscut o serie de montări pe scenele româneşti şi a fost preferatul variilor generații de studenți ai facultăţilor de teatru din ţară.

Alegerea pare întemeiată, căci comedia lui Mirea şi Mălineanu reface cu haz şi nerv, în termenii teatrului muzical modern, textul lui Oscar Wilde, oferind partituri generoase pentru fiecare interpret. Iar tinerii actori distribuiţi au posibilitatea de a se prezenta la public cu roluri convingătoare, prin care să îşi evidenţieze personalitatea artistică.

Aşa s-a întâmplat şi la prima punere în scenă a musicalului la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, în anul 1984, la clasa prof.

Asoc. Sanda Manu, lect. Univ. Geta Angheluţă, dar şi mai târziu, în 1989, sub titlul Cadrilul, la clasa prof. Univ. Ion Cojar, prof. Asoc. Leopoldina Bălănuţă.

Personajele acestei comedii, dar cu tente dramatice, sunt la început ambigue, neconturate şi fără o identitate, nişte numere într-o închisoare, apoi, uşor, uşor, încep să prindă contur, dând viaţă unor fictive entităţi născute din mintea bolnavă şi înnegrită a celui ce îl recunoaştem ca fiind Oscar Wilde.

Cătălin Frăsinescu este cel care îi dă viaţă lui Oscar Wilde, şi o face cu eleganţă, cu mult mister şi cu acea doză de ”nebunie” pe care orice actor o are atunci când joacă un astfel de personaj. El, Wilde, este un încarcerat, fără prieteni, dar cu o gaşcă de colegi de celulă cu a căror destine începe să se joace şi să le atribuie câte un personaj fictiv, plăsmuiri ale minţii sale bolnave.

Cătălin este actor complet cu multe ore pe scândură, ba la Teatrul Naţional din Bucureşti, ba la Teatrul Naţional de Operetă ”Ion Dacian” sau la Teatrul ”Ion Creangă”. În piesa de faţă, care nu este la prima reprezentaţie, dar este prima pe o scenă bucureşteană, la Cinema Pro, Cătălin îşi demonstrează, pe de-o parte valențele actoriceşti, şi recunosc m-a impresionat, pe de altă parte valențele sale de a interpreta partitu-ri muzicale, şi în acest spectacol are câteva, unele dintre ele grele. Toată echipa de actori, exceptându-l pe Sandu Sorin, un veteran deja şi un asiduu colaborator al Teatrului “Masca”, este formată din tineri, printre ei şi Vlad Bînzoiu, actor tânăr cu foarte mult potenţial şi la un prim rol de musical. Într-un interviu,acordat recent la Radio 1 România, la emisiunea ”Movie News”, Vlad ne-a declarat că a fost o adevărată provocare acest rol, la care a muncit foarte mult, şi că rezultatul final a fost pe măsura muncii şi a efortului depus. De altfel s-a văzut şi viziunea regizorală a lui Felix Crainicu şi încrederea ce i-a fost acordată tânărului actor pentru rolul jucat.

Coloana sonoră a acestui spectacol a fost semnată de Cristian Lucacevski, membru marcant al trupei Parlament. A mai lucrat la ilustraţii muzicale pentru alte spectacole, cum ar fi ”3 gemeni veneţieni” sau ”Hangiţa”, o comedie spumoasă scrisă de Carlo Goldoni. Compoziţia lui Lucacevski vine ca o completare la jocul actorilor, ca o unealtă bine construită.

Spectacolul are un anume ritm, impus de dialogurile şi piesele muzicale cântate de actori, şi nu te lasă să îţi iei un respiro, pentru că toate sunt îngemănate şi vin ca un val peste tine. Replicile, unele savuroase, îţi zmulg zâmbete şi chiar râsete în hohote, şi îţi dau acea stare de bine pe care ţi-o doreşti de fiecare dată când te duci la un spectacol de teatru.

Toate personajele te iau de mână şi te duc în povestea creată de nebunul Wilde, şi nu îţi dau drumu, nu de alta, dar să nu te pierzi prin hăţişurile minţii personajului interpretat de Frăsinescu. În afară de cei menţionaţi, pe scândura de la Cinema Pro îi regăsim şi pe Oana-Maria Dragne, Şerban Chițu, Virginia Vasilache, Ana Sivu-Daponte și Teodora Daiana Păcurar. Şerban Chițu mi-a atras atenția prin vocea sa caldă, puternică şi foarte, foarte bine lucrată. Momentele lui de solo sau duet, sunt o adevărată încântare pentru auz, chiar dacă uneori, unii sunt şi afoni (mă refer la spectatori, eu nu).

Felicitări Şerban pentru vocea pe care o ai în dotare.

Ca şi concluzie, acest spectacol, bine pus în scenă de Felix Crainicu, este o reiterare a unui spectacol de succes, ce, de-a lungul timpului, a fost adus la viaţă de mari actori ai scenei romaneşti. Felicitări tuturor, şi pe voi, cititori, vă invit să mergeţi, atât cât se mai joacă în Bucureşti, să mergeţi la teatru.

17

DRAMATURGIE Mihai Hafia Traista FÂNTÂNA ÎN FLĂCĂRI După un fragment din romanul Lorana de Mihai Nebeleac

Personajele: Fata Nebunul – fratele fetei Marinarul Tânărul Barmanul Vocea ACTUL I O cârciumă mică, într-o gară. La o masă stau patru persoane: marinarul, fata, fratele ei (nebun) și un tânăr. La tejghea, în picioare, stă barmanul și se uită la ei.

Fata (către nebun): Mama ne va aștepta plângând. Întotdeauna plânge când rămâne singură. Îmi pare atât de rău de ea.

Nebunul: Vreau să arunc pietre în apă. E atât de frumos! Găsești o piatră, o arunci, iar ea face: pleosc... pleosc... pleosc... Găsești alta, o arunci, și ea face pleosc... pleosc... pleosc... dar tu nu vrei să înțelegi... Eu vreau să arunc cu pietre în apă. E atât de frumos!

Găsești o piatră, o arunci, iar ea face: pleosc... pleosc... pleosc...

Fata: Te înțeleg, dar nu-mi arde de asta acum. Mai bine ai tăcea. Mama ne va aștepta plângând. Întotdeauna plânge când rămâne singură. Îmi pare atât de rău de ea.

Nebunul: Cum aș putea să tac, dacă prin apropiere nu curge niciun râu?! În capul meu tot aud: pleosc... pleosc... pleosc... Oamenii ar putea pretinde, ca cineva să deseneze, aici, jos un râu. Nu mare. Mititel! Loc este destul. Nu vor... dacă l-ar desena ar auzi și ei... astfel aud doar eu: pleosc... pleosc... pleosc...

Fata (îi pune mâna pe frunte): Te înțeleg, dar nu-mi arde de asta acum. Mai bine ai tăcea. Mama ne va aștepta plângând. Întotdeauna plânge când rămâne singură. Îmi pare atât de rău de ea.

Marinarul (către tânăr): Iată eu beau și tac. Doar când tac mă simt bine. Beau rom. Cândva am băut votcă, dar de când am aflat că și mama a băut votcă – am renunțat la ea. Am început să beau rom. Mama a trăit în port. Probabil de aceea am devenit marinar.

Tânărul (mirat): De aceea ați devenit marinar? Sunteți un om deosebit! Ha, ha, ha... (Strânge mâna marinarului.). Nu știu cum am ajuns aici, în gara asta. M-am trezit dat jos din tren, fără nicio explicație.

Marinarul (absent, parcă nici nu-l aude pe tânăr): ... am colindat lumea întreagă, dar nicăieri nu e ca acasă. Parcă și romul ăsta are gust... de acasă.

Tânărul (visător): Și mie mi-ar fi plăcut să călătoresc... acum, se pare că, mi s-a îndeplinit visul... mai mult obligat.

Marinarul: De ce? Ce vrei să spui? După cum vorbești pari a fi fugit de ceva, sau mai bine zis de cineva.

Tânărul: Sunt chiar așa de ușor de citit?

Marinarul:Adică?

Tânărul: Adică... m-ați citit! Da, recunosc, fug de cineva. De cineva care, undeva, cândva, mi-a demonstrat, dureros, că nu trebuie să-ți mai pui prea mari speranțe în dragoste. Și mai ales atunci când nu ți-e împărtășită. Nu mă înțelegeți greșit.. deși pot vorbi cinci limbi străine și pot aborda cu succes nenumărate subiecte de discuție, dacă nu am destulă dragoste cât să nu-i disprețuiesc și să nu-i înjosesc pe alții, nu numai că vorbesc în gol, dar mai și fac rău pe deasupra. Dacă mă întrebați pe mine, dragostea se bucură atunci când celuilalt îi merge totul ca pe roate. Se pare că mie nu mi-a mers. Dragostea... dragostea nu ține neapărat să aibă ultimul răcnet în materie de vile sau.. sau alte chițibușuri. Domnul meu, dragostea nu insistă să facă pe șefu sau să aibă ea ultimul cuvânt, indiferent de situație. Nu este obraznică sau neîndurătoare, nu! Nu este egoistă, nu se plânge, nu aruncă vina pe celălalt și nici nu insistă, fără pic de bun simț, numai ca să obțină ce vrea ea. Dragostea vede imediat ce e bun în oameni.. (arătând spre nebun)... chiar și de e nebun... dragostea știe că tot ce asculți, privești sau citești se vede în cine ești și ce faci...

Marinarul: Dar văd tinere... că ești de-a dreptul pasional când vine vorba de dragoste... le dai așa... ca din cărți..

Tânărul: Ehe.. sunt multe lucruri de spus despre dragoste... ce știți domnia voastră despre ce vorbesc eu..

Marinarul (vizibil iritat de cuvintele tânărului): Tinere... am să te opresc aici... nu de alta dar să nu spui cumva ceva ce ai să regreți mai târziu. Știu destule despre dragoste, decepții, durere.. dar ceea ce îți pot spune este că sunt multe lucruri bune și frumoase pe lume, dar nici unul dintre ele nu este la fel de bun sau de important ca dragostea! Tot ce este bun în viață ți se servește la pachet, ca la galantar... nu știi ce conține până nu te uiți înăuntru. Când desfaci pachetul îți asumi un risc, să-ți placă sau să nu-ți placă ce găsești în pachet. Așa că... (face un semn a dispreț și-și vede de paharul de rom, tânărul se așează resemnat pe scaun și își aprinde o țigară).

18

DRAMATURGIE

ACTUL II Nebunul: Trenul n-o să vină. Nu aud cântecul roților. Dacă am avea un râu... ce bine ar fi, dacă am avea un râu... Stai și aruncă câte pietre vrei în el: pleosc... pleosc... pleosc... Dar tot mama și mama, iar mama poate se uită pe fereastră și râde. Privește cum vântul leagănă spicele de grâu și râde.

Fata (supărată): Termină! Grâul e demult în hambare. Afară-i toamnă târzie. Au căzut și frunzele de pe copaci, iar tu vorbești despre grâu. Termină îți spun, căci altfel nu te mai iau cu mine!

Nebunul (începe să se agite pe scaun, ochii încep să-i strălucească): Vreau ca graul să se pârguiască. Altfel va mirosi a fum.

Pâinea arde. Iar trenul n-o să vină. Despre asta mărturisește lipsa zgomotului roților de tren.

Fata (încearcă să pară liniștită): Vreau să te liniștești, și te rog să nu vorbești mult. Am o piatră pe inimă. Mama a rămas acasă. Ști bine că plânge, întotdeauna când rămâne singură. Am observat asta de câteva ori. Eu, personal, plâng foarte rar.

Tânărul (către marinar): E târziu. Oameni dorm, dorm adânc, iar lichidul acesta, nu știu de ce e amar? Tot timpul mă voi gândi la odihnă. Am auzit că aici, nopțile sunt reci. Unde am rămas... cu discuția?...

Marinarul: Nu mai contează. Câteodată aș vrea să fiu singur. Consider că știu o mulțime de lucruri. Câteodată aș vrea să aflu, câte lucruri știu. Trebuie să rămân singur...

Tânărul: Mi-am amintit unde am rămas... Între noi nu a avut loc nici un fel de ceartă, însă aceea zi... a fost cea mai lungă din întreaga mea viață. Până la urmă, pentru mine atunci a început o viață nouă.

Nebunul (către fată): Pietrele nu știu să înoate. Sunt convins de asta. La ora asta am fost mereu singur. Îmi închipuiam, că noaptea toată lumea doarme. Dar nu e adevărat. Ție, îți place să te uiți, noaptea, pe fereastră?

Fata: Niciodată. Dar nu contează. Te face ceva să crezi, că în această noapte, mama nu va privi pe fereastră?

Nebunul: Nu. Presimt că s-au oprit toate trenurile. Niciunul nu se mișcă. Când nu dorm, mi-e sete. Tot timpul îmi vine să fac câte ceva. Ești de acord cu mine? Mi-e milă de tine, și de mama mi-e milă... Plângeți tot timpul... Dimineața vă treziți – plângeți, seara vă culcați – plângeți, vă uitați pe fereastră – plângeți...

Fata (se supără): Prostule! (către barman) Toarnă-mi apă. Vreau să-mi potolesc setea. (către nebun) Păcat că ești prost! (În continuare tac toți. În jur e o liniște de mormânt. Marinarul sprijinindu-și capul cu mâna, a căzut pe gânduri. Privește în întuneric. Nebunul se agită pe scaun, vrea să spună ceva, însă îi este frică. Tânărul se uită la marinar, așteptând ca acesta să spună ceva).

Vocea: Atențiune! Atențiune! (Ascultă toți. Nebunul își acoperă ochi cu palmele, e încordat. Tac toți, așteaptă). Din cauze necunoscute, în stația noastră nu va sosi niciun tren. Vă rugăm pe toți să fiți calmi, să vă comportați normal și să fiți pregătiți pentru întâmplări neobișnuite. Vă rugăm să nu intrați în panică și să nu comentați lucrurile care se vor întâmpla.

Vă rugăm să fiți pregătiți și să nu vă pierdeți cu firea... (Nebunul își ia palmele de pe ochi).

ACTUL III Marinarul (către tânăr): Aș vrea să fiu singur, a tât d e m ult a ș v rea s ă fi u singur. Ni ciodată nu mi -am do rit at ât de mult să rămân singur, ca acum. Credeți-mă. În acest moment al nopții nimeni nu se grăbește niciunde. Totul e împietrit, totul se odihnește. Doar seva pământului, curge neîntrerupt, zi și noapte. Iar noi vrem să fim f ericiți, c hiar ș i a tunci c ând dormim, sau ne odihnim, nu numai când ne mișcăm, gândim sau lucrăm. Da, vrem să fim f ericiți, d eoarece s untem oameni.

Fata (către marinar): Liniștea îmi aduce aminte că am fost, mereu, veselă și fericită. Trăiesc în apropierea liniei ferate.

Trenurile alergau încolo și încoace, iar eu stăteam liniștită și mă simțeam destul de bine. El m-a iubit. Mi-a mărturisit de câteva ori. Ce om plin de bucurie... Iar fratele meu, cine știe de ce, alerga mereu la linia ferată, se culcă la pământ și ascultă cu urechea pe șină. Poate nu auzea nimic, deoarece stătea culcat mult timp, iar pe urmă alergă înapoi fericit, se așeza pe un scaun, lângă geam, și aștepta. Nu trebuia să aștepte mult. Trenul trecea cu zgomot, iar el, se uita pe fereastră și striga: „Trenul! Trenul! Priviți trece trenul!” câteodată aștepta în zadar, ore întregi, se întorcea acasă trist și obosit, și adormea. Iubea foarte mult trenurile. Vă spun eu că e băiat bun...

Marinarul (arătând către nebun): El? Fata: Da el. E fratele meu. Nu-l băgați în seamă, e nebun, însă puteți sta liniștită, face parte din acea categorie de nebuni care nu fac nimănui rău.

Nebunul: Viața! Aud zgomotul roților de tren. Respirația fierului e rece, întotdeauna e rece. Mi-e sete. Mi-e frig. Nu te supăra pe mine. (Мarinarul se duce la bar, de unde se întoarce cu o sticlă de rom. Îi toarnă nebunului, iar acesta bea cu mare satisfacție).

Fata: Aș putea îmblânzi, chiar și un tigru.

Nebunul (speriat): Ști să dresezi tigrii? Mi-e frică de tine. Mie nu-mi plac tigrii, nici peștii. Poate din cauză că, nu am văzut niciodată tigrii. Pești am văzut, când am aruncat pietre în apă. Trenul nu venea, iar eu am mers pe pod și am început să arunc pietre în apă. Peștii se temeau de mine. Sunt sigur că se temeau. Eu rădeam de ei, deoarece nu voiam să-i omor.

Doar aruncăm pietre în apă... dar tu ești bună cu mine. Ai un suflet bun, iar mâinile tale sunt foarte delicate. Tu m-ai luat cu tine...

Marinarul: Eu cred în puterile mele. Niciodată nu am să fac rău nimănui.

Tânărul: Oameni mor foarte ușor. De când e lumea pe pământ. Deocamdată nu doresc nimic. Poate altă dată.

Marinarul: Eu cred în puterile mele.

Vocea: Atențiune! Atențiune!

Fata: Imposibil!

Tânărul: Imposibil!

Marinarul: Nu se poate!

19

DRAMATURGIE

(Se așterne tăcerea. Tac toți. Nebunul își acoperă ochii cu palmele) Nebunul: Nici măcar clopotele nu bat mereu la fel.

Fata (se supără): Ce clopote, unde auzi tu clopote?

Nebunul (se rușinează): Nu te supăra pe mine. Am spus, doar așa...

Fata: Te-am rugat să taci, iar tu, vorbești despre clopote...

Marinarul: Lăsați-l în pace.

Tânărul: Nu vă supărați pe el.

Nebunul (în parte, se bucură, zâmbeşt ):eOamenii mă lasă să vorbesc, numai soră-mea se tot supără, nu știu de ce, pe mine?... dar eu sunt fericit. Mă voi întoarce acasă și voi alerga la linia ferată, o să pun urechea pe șină și am să ascult mult, mult... Păcat că nu mă lasă soră-mea să ies afară, aș alerga și aș asculta cu urechea lipită de șină, și pe urmă aș putea spune, cu precizie, dacă vor sosi trenurile, sau nu... Așa stând aici nu poți afla. De ce nu sunt acasă acum? Poate că soră-mea are dreptate. Mama o să plângă iar.

Las să plângă, deoarece ei nu-i plac trenurile, spune că aduc doar necazuri, dar eu nu cred. În afară de asta lui soră-mea îi plac tigrii, la fel ca și mie. Minunat! Sunt sigur că, în viața ei, nu a văzut niciun tigru viu.

Tânărul: Simt cum o greutate îmi apasă inima.

ACTUL IV Nebunul: Înainte de a muri, tatăl meu, s-a chinuit foarte mult. Chinurile au fost lungi, iar mie îmi părea rău de el. Pe urmă mama ne-a spus că tata a vrut să mai spună ceva. Eu am alergat mult în aceea zi, am fost oboist, foarte oboist. Nu l-am ajutat pe tata.

Probabil și el a alergat foarte mult, însă el alerga altfel. Am auzit că înainte de moarte oamenii aleargă mult, adică parcurg cu gândul întreaga lor viață, ca să vadă totul și să-și dea seama ce au făcut și ce nu au făcut. Am observat asta pe fața tatălui meu.

Avea o privire pătrunzătoare, de parcă căuta ceva, sau nu putea să-și aducă aminte de ceva. Poate a obosit alergând prin trecutul său. Tata a alergat pe drumul morții. Eu am înțeles asta din privirea sa. Când moartea îl prindea din urmă, el se străduia să se îndepărteze de ea. Până la capătul drumului a oboist, iar moartea l-a ajuns și, hohotind l-a dus pe drumul ei. Dacă a reușit să-și amintească totul, sau dacă a parcurs întreaga distanță, asta nu pot să știu. Știu doar că eu alergam altfel. Alergam să-l ajut, însă am ajuns prea târziu...

Marinarul: Eu cred în puterile mele.

Fata: Sufletul mi se umple de sentimente grele. Asemenea sentimente nu m-au chinuit niciodată. (în parte) În curând se va termina totul, se va termina cu bine și am s-o revăd pe mama. Ea, ca întotdeauna, mă va lua în brațe, mă v-a săruta și mă va mângâia pe cap. Iar eu am să-i promit că nu o voi mai părăsi, iar fratelui meu am să-i interzic să mai meargă la linia ferată.

Nebunul: Nu toate trenurile fluieră la fel. În ziua ceea am alergat foarte mult.

Fata: Nu vreau să rămân aici.

(Toți se neliniștesc. Tânărul strânge în mâini paharul gol, se uită la felinarele ce mai ard, dincolo de geamul cârciumii. Fata este înspăimântată. Nebunul se gândește la ceva. Ochii lui sunt puţin triști, ca la un tânăr îndrăgostit).

Tânărul: Neapărat trebuie să facem ceva. Dacă stăm aici n-o să putem face nimic. Eu nu am visat niciodată trenuri. Se spune că dacă visezi un tren...

Marinarul: Sunt de aceeaşi părere.

Tânărul: Eu am fost fericit mereu, niciodată nu am fost nefericit.

Nebunul: Așa și este este. Culorile fâlfăie la fel ca aripile păsărilor. Mie îmi place ploaia. Foarte mult îmi place ploaia.

Ar fi minunat, dacă în clipa asta ar începe să cadă ploaia. Imaginaţi-vă... Minunat! Undeva trebuie să existe setea.

Câteodată oameni se gândesc și la asta.

Marinarul: Noaptea va fi destul de lungă. Ieri m-am gândit la ceva, însă... Și n-a trecut mult timp de atunci. Fata: Mama a rămas singură. Nu departe de casa noastră trece calea ferată. Dincolo de ea se află câmpul..

(Se aud explozii puternice. Tremură ferestrele. Pe toți îi cuprinde frica. Nimeni nu înțelege ce s-a întâmplat. Toți se uită, dumeriți, unul la altul).

Tânărul (strigă): Explozii!

Marinarul (strigă): Explozii!

Fata (strigă): Explozii!

(Strigătele fiecăruia dintre ei atârnă în aer, se lovesc de pereți, ricoșează, o clipă se învârt deasupra lor și cad la podea. Spaima dăinuie peste tot. O spaimă lichidă, plutește leneș, ca o ceață deasă).

Nebunul: Poate cineva plânge. Cineva plânge. Trebuie! Trebuie, ca cineva să plângă!...(Se ridică de pe scaun și se apropie de masa vecină). Cineva plânge! Nu auziți?!

20

DRAMATURGIE

ACTUL V (Nebunul se întoarce la locul său și se așează, fără vlagă, pe scaun. În ochi i se citești o mare durere, o mare suferință).

Nebunul: Nu îmi plac lacrimile. Omul când plânge se rupe ceva din el, din trupul lui, din inima lui. Se rupe și dispare în spațiul nemărginit și nu se mai întoarce niciodată. Omul atunci nu aleargă, nu se mișcă, se închide în sufletul său ca într-o carapace și ascultă cum se rupe ceva din el, ceva catifelat și fierbinte. Ceva curat. Mie îmi e frică să plâng. Plânsul poate îneca liniștea sufletului. O poate scoate la suprafață, o poate trimite în spațiul nemărginit, o poate distruge, iar mie îmi place liniștea sufletului meu, îmi place singurătatea mea tăcută. Oamenii nu au dreptul să mi-o ia, și să o distrugă. Priviți-i cum tac. (Se uită la ei cu milă).

Oamenii nu înțeleg. Oamenii tac.

Tânărul: Întotdeauna m-am considerat un om fericit.

Marinarul (strigă): S-a întâmplat o nenorocire!

Fata (strigă): Nu se poate!

Tânărul (strigă): Se întâmplă ceva groaznic?

Nebunul (în parte ): În sfârșit m-au înțeles. Oamenii trebuie să se înțeleagă între ei. Nu au dreptul să nu se înțeleagă. Înseamnă că eu am dreptul să vorbesc, să-mi exprim gândurile, să le spun ce am pe suflet... Undeva există setea. Focul chinuie iarba. Pietrele miros a cenușă. Câmpurile miros a cenușă. Cerul miroase a cenușă... Dar ce s-a întâmplat?... Ei, nu mă mai ascultă? De ce?! Ei, nu mă mai înțeleg?... Soră-mea se uită într-un colț al cârciumii, tânărul trage din țigare, marinarul își desface nasturii din metal. Ei nu mă înțeleg.(Se aud explozii).

Tânărul: Întotdeauna m-am considerat un om fericit. Trebuie să facem ceva. Trebuie să facem altceva decât ceea ce am făcut până acum.

Fata: Oamenilor niciodată nu le rămâne timp să plângă îndeajuns.

Marinarul: Trebuie să găsim o soluție.

Fata: Da, trebuie să găsim o soluţie. (Pe toți îi cuprinde spaima. Se agită stând pe scaune. Nu știu ce să facă. Nebunul stă liniștit și nu se agită).

Nebunul (către barman): Îmi pare rău că am rămas doar noi în cârciumă. Restul oamenilor au dispărut. Fiecare s-a grăbit să se ascundă pe undeva. Dacă în cârciumă ar fi mai mulți oameni, eu m-aș fi simțit mai bine.

Barmanul (aleargă spre ceilalți trei care intră în bar strigând): Veniți cu mine. Trebuie să ne ascundem, altfel...(Se aud explozii).

Nebunul (ridicându-se de pe scaun): Undeva există setea. O sete mare. Undeva oamenii plâng. Focul chinuie iarba. Pietrele se transformă în cenușă. Câmpurile se transformă în cenușă, iar zidurile plâng cu lacrimi de cenușă.

ACTUL VI (Se aud explozii. Fata, Marinarul și tânărul fug și se ascund fiecare în câte un colț. Nebunul rămâne nemișcat pe scaun. În cârciumă se face întuneric și o liniște apăsătoare, nimeni nu vorbeşte, nimeni nu se mișcă. Totul e mort).

Vocea (puternică și convingătoare): Pe ăștia pe care îi văd aici sunt ei. Cei pe care nu poți să-i vezi. Dar eu îi văd, le simt prezența. Ei sunt aici cu mine. Fiecare se gândește la ceva, fiecare simte ceva, fiecare dorește ceva, iar timpul trece, curge, ca un râu, ca un interminabil râu arzând în flăcări și distrugând totul. (Vocea se stinge pe neașteptate, așa cum a și apărut. Nu se mișcă nimeni.

Vocea continuă). Maimuța a coborât din pom și a început să umble pe pământ, străduindu-se să umble în două picioare. La început nu prea reușea, însă maimuța nu și-a pierdut speranța, deoarece era nevoită să-și procure hrana, să scuture cu un bâț merele pădurețe acre. Anii treceau cu o iuțeală neobișnuită, deoarece nu le ținea nimeni socoteala. Însă aceste milenii scurse au adus progrese. Maimuța nu mai era aceea ființă umană primitivă. Anii au zburat, s-a născut iubirea și ura. Omul a început să-l ucidă pe om. Omul a început să întindă coarda arcului, iar săgeata pătrundea nu numai în trupul animalului, ci și în inima semenului său. Iar mai târziu mâinile omului au început să miroase a praf de pușcă. Moartea a început să cosească totul în jur. Oamenii au învățat să prade tot, ce nu le aparținea lor.

Fiecare an aducea noi și noi progrese: avioane, tancuri, bombe. (Vocea a amuțit dintr-odată).

Tânărul: Eu cred că ne aflăm într-o pivniță. Zidurile îți aduc aminte de materie. De multe ori aici stătea apa. Pantofii mei demonstrează asta întru-totul.

Marinarul: Mi-ar plăcea să cred, că nu ne aflăm pe un vapor. Apa întotdeauna îți aduce aminte de înot, de vântul cald de seară, iar întâlnirile de pe malul mării întotdeauna sunt frumoase.

Fata: Iar mie mi-ar plăcea să cred, că totul nu-i decât o poveste minunată. Mie îmi plac foarte mult poveștile. Le-aș asculta zi și noapte.

Ele întotdeauna sfidează timpul și spațiul, pentru ca noi să ne simțim bine. Bunica mea știa să povestească foarte frumos, dar mama nu știa... la fel îmi plac și puii de căprioară. Mai ales atunci când pe botișoarele lor strălucesc picături de rouă. Mi-ar plăcea să sărut măcar odată un pui de căprioară...

Nebunul: După părerea mea e vorba de o fântână. Fântâna întotdeauna ne aduce aminte că undeva, pe lume, există setea. Mi-e îmi place foarte mult să alerg și, alergând, să mă uit în ochi celor chinuiți de sete.

Vocea: Acum văd totul. Timpul, nepăsător, linge fiecare zid. Fierul plânge cu lacrimi de rugină. Oamenii, pentru ultima oară, se grăbesc să ajungă cine știe unde, zidurile tac, acum văd totul.

Nebunul: Mi-e sufletul apăsat de povară, aș vrea să plâng, dar mă tem. Plânsul e interzis, și, cât de mult aș vrea să plâng!De ce oamenii sunt răi? De ce distrug totul? Eu iubesc totul, iubesc atât de mult totul! De la cel mai mic firicel de iarbă până la acel pleosc... pleosc... pleosc... Nu o să mai arunc pietre în apă. Nu o să mai arunc... deoarece oamenii sunt răi. Distrug totul: ziduri, poduri, câmpuri... iar mi-e îmi plac atât de mult câmpurile semănate cu grâu! Mirosul pâinii proaspete, mâinile pline de riduri ale mamei, cu care îmi mângâia creștetul. Iubesc lacrimile ei, deoarece sunt sincere, fierbinți, dureroase.

21

DRAMATURGIE

Ele nu alungă liniștea din piept, deoarece mama nu are liniște. Interlocutorilor mei nu le vine să creadă că se află într-o fântână, nu vor să audă ce le spun despre sete, iar eu le spun adevărul, numai adevărul. Nefericirea provoacă sete, iar setea doare, setea ucide.

Păcat că nu înțeleg ce le spun, nici măcar nu ascultă... (Se aud explozii).

Fata (alergând spre barman): Tu ști să arzi?

Barmanul: Știu mai mult de atât. Știu să înot foarte bine. Mamei mele, când era tânără, îi plăceau foarte mult marinarii. Dar eu îi cunosc prea puțin, ca să vă povestesc despre ei. Știu doar că miros a mare, a tutun și a alcool... (Se aud explozii).

Fata (alergând spre marinar): Tu ști să arzi?

Marinarul: Știu mai mult de atât, când eram mic am vrut să devin aviator. A fost unul din cele mai preţioase visuri. Mai târziu am aflat c ă e mai multă apă decât uscat și m-am făcut marinar. I-a plăcut până și mamei.

Fata (alergând spre tânăr): Tu ști să arzi?

Tânărul: Nu mă îndoiesc nicio clipă. Kant a trăit întreaga sa viață, nepărăsindu-şi, nici măcar pentru o oră, orașul natal. Asta demonstrează hârtiile acelor vremuri. Minunat. Omul ura călătoriile. Mai puțini pași pe malul Senei, încă, nu e așa mare tragedie.

Nebunul: Nu aș fi c rezut n iciodată c ă b omba atomică a re v reo l egătură c u u n s implu c arnagiu. C ând am fost mic îmi plăcea să mă uit pe fereastră. Poate din cauză, că în timpul războiului, tatăl meu a fost un luptător viteaz. Până și pălăria lui mirosea a fum de bombe, cu toate că a cumpărat-o, mulți ani, după război.

ACTUL VII Vocea: Ei sunt. Aceia, pe care poți să-i vezi. Eu îi văd. Îi simt. Sunt aici, aproape de mine. Fiecare din ei se gândește la ceva, își amintește ceva. Fiecare își dorește ceva... Iar timpul curge mereu ca un rău nesfârșit, care nu va seca niciodată, care își varsă apele în fântâna vieții. O fântână mare, fără de fund... acum văd totul, chiar și începutul. La început timpul curgea prin orologii neexistente. Au curs râuri mari de ore. Poate, râurile, s-au oprit pentru o clipă, atât cât să se nască păsările. Oamenii au început să viseze, iar timpul a început să curgă normal. Acuma văd totul. Unii dintre ei au început să scrie tragedii, deoarece au vrut să simtă durerea și tristețea. Alții – au scris comedii, deoarece, s-au săturat de râs... Ăștia sunt ei, ei...

Tânărul: Trebuie să găsim o ieșire.

Fata: Este absolut necesar să găsim o ieșire.

Barmanul: Trebuie să găsim o ieșire.

Marinarul: Sunt întru totul de acord (Cei trei își părăsesc ascunzătorile și se întâlnesc în mijlocul cârciumii) Nebunul: Cred că unii dintre voi aveți copii, sau poate nu aveți. Poate mă doare doar pe mine. Nu știu, de ce încep să mă doară mâinile.

(Se aud explozii puternice. Marinarul, tânărul și fata cad la podea. Nebunul își acoperă cu palmele ochii) Nebunul: Cenușa tace. Tăcerea ei este înspăimântătoare. Zidurile tac. Acesta este cel mai înspăimântător plâns pe care poate să-l audă omul. Când eram mic, îmi plăcea să mă uit pe fereastră. Îmi plăcea să mă uit în ochii celor chinuiți de sete.(Se ridică și aleargă spre trupurile celor căzuți). Setea! Setea! Setea!...

(Cade între trupurile celor trei, cu privirea îndreptată spre tavan. Se leagănă). Cred că e vorba de fântână, ea întotdeauna ne aduce aminte că undeva pe lume există setea...

Vocea: Ei sunt. Unii dintre ei au cunoscut fericirea, alți nu. Dar timpul trece fără oprire. Omul a început să se urască pe sine însăși.

Trenurile s-au oprit pentru totdeauna. Ochii s-au transformat în cenușă.

Nebunul (se oprește din legănat): Acum văd totul. Văd totul!

CORTINA

22

PROZĂ

Andrada Ingrid Maran

Vocea şi cerceii cu diamante Veneţia poate fi tristă ca o femeie părăsită în plină iarnă. Canalele sunt o poveste melodramatică, unde sinucigaşii îşi caută sfârşitul, unde gondolele alunecă în singurătate fără turişti şi fără „o sole mio” cântat pe voci de barcagii veseli în trecuta vară. Îmbrăcată în mătăsuri pictate, bea espresso pe cheiul trist amintindu-şi de ziua în care îl văzuse întâia dată... Povestea despre Paris şi despre opulența oraşului luminat, străbătut de bulevardele somptuoase şi traversat de podurile magnifice.

Figura lui nu-i era cunoscută, avea un zâmbet cu dinţii sănătoşi şi un râs adevărat ce-i lumina chipul. Era special printr-un soi de seducţie a discursului şi umorul cărnos ca o piersică coaptă. Nu înţelegea de ce vorbea întors înspre ea, aproape ignorând conversaţia celor trei femei aflate la aceiaşi masă. Ştia doar că o să-l vadă, ceva din clopoţeii fiinţei intime cântau despre stări şi urmări, despre inima ei dezgolită şi uşor plictisită de banalitatea vieţii.

Ea fredona un hit la modă ceva despre bilete în paradis, unde era deja închis. Îşi pendula piciorul pe sub masă, încălţat în stiletto vişiniu şi surprinse că i-a remarcat brăţara de gleznă cu miniatură în aur a puternicei Nefertiti, cu trifoiul şi cheia fixate pe lanţul fragil. În fond, nu-i recunoştea decât vocea, se cunoscuseră în palatul veneţian vopsit în roşul stins, cu mobilele italiene încrustate cu sidef şi tabloul uriaş din dormitorul regal ce o înfăţişa pe curtezana cu sânii aproape goi, cu leul tatuat pe umăr şi picioarele dezvelite până la coapse. El habar nu avea ca până la urmă va fi sedus şi captiv în inima ei, ca într-un prizonierat prin secole, că o va iubi primar şi se va regăsi în ea ca în propriul trup. Floria locuia la hotel Danielli, în care toată viaţa visase să stea, în apartamentul princiar în alb şi purpuriu, cu scrinul masiv ce-i amintea de vechiul ei palat, din altă viaţă, din alt secol. Sfârşise prin a dori să se întoarcă la Veneţia în plin carnaval, cu inima strânsă de dor, într-un fel singură, purtându-şi destinul sofisticat şi rebel ca pe un fular în plină iarnă. Îşi comandase pentru carnaval o rochie de catifea roşie, brodată cu aur, pe care vechile prinţese o purtau la ceremonii şi o mască cu pene de struţ, încrustată cu rubine. Nu se putea despărţi de cerceii cu diamante patinate de vreme şi lacrimi. Oricâte bijuterii tezaurizase, cerceii deveniseră parte din ea fiindcă istoria lor tulburătoare era parte din poveste.

Se întoarse în timp şi îşi aminti de prima lor întâlnire de dragoste, de acum două secole. Buzele vibrau de dorinţă, lipindu-se într-un cântec ancestral al unirii şi foamei de iubire. Lumea ei se învârtea cu viteza luminii, în încercarea de a nu se prăbuşi se agăţa de gâtul lui ca de un catarg, visând să-l simtă în ea cu forţă şi sălbăticie. Nu mai erau la prima lor viaţă, în peştera umedă cu însemnele tribale de pe pereţii de piatră. Ei erau vânători nemiloşi şi atavici, călărind fiarele sălbatice, ei doi aprindeau focuri în noaptea rece.

Arşiţa topi cuvintele în strigăte guturale şi se umplu simplu de dragoste şi şoapte. Galopul inimii spunea că şi el o dorea, într-un fel primar şi diferit de toate femeile pe care se urcase, pe care le avusese, pe care le aruncă apoi fiindcă se plictisea repede. Intră în ea şi începu să o doară trupul care-i răspundea cu uimire trăgându-l în vibraţia ei. Ea - fata cuminte cândva -se transformă în vechea curtezană, dorind să-i dea tot ce nu experimentase cu altele. Unică şi visătoare, compunea un vals al dorinţelor ascunse, aşa că toţi marii compozitori o invidiau şi atunci când se mişca în ea simţea cutremure pe care fiinţa ei nu le simţise. Ea se urcă pe el, luându-l prizonier, îl sărută adânc, scormonindu-i interiorul gurii, cu sentimentul că putea gusta mierea supunerii. Respiraţia părea o muzică pe care se scria noua coregrafie a dorinţei, în timp ce-i săruta degetele cu pofta cu care descoperi o nouă îngheţată. Ştia în interiorul fiinţei ei că-l cunoştea dintotdeauna. Întoarce-te la mine, spunea ea printre suspine de dragoste.

El se întorcea în EL, fiindcă erau aceiaşi fiinţă, cu aceleaşi defecte şi calităţi, cu sensul vieţii şi destinului descoperit târziu, când teritoriile erau împărţite, când zarurile erau aruncate strâmb. Ea ar fi murit pentru el, i-ar fi dat anii ei, pentru că putea împrăştia întunericul vieţii şi paşii îndoielnici, urcându-l spre lumină. Puterea era dublată de supunere şi asta îl uimea şi tulbura.. Aşa cum ea îl venera n-o făcuse nimeni şi atunci o apăsa pe umeri făcând-o să îngenuncheze, o mângâie obligând-o să-l sărute.

- Ce simţi...?

- Ce n-am simţit vreodată.

Visele sparte se recompuneau în liniştea apusului, ei lipeau cioburile celorlalte vieţi, sperând să obţină vasul pe de-a întregul.

Era primul lor dans, cerul era emoţionat. Ea zbura printre sentimente, absenţa îmbrăţişării lui ar fi copleşit-o. Înaintea ploii se curăţară de păcate, ei doi la începutul lumii, fără şanse, fără viitor, cu iubirea la purtător, lăsând durerea să plece pentru o oră de dragoste. El exploda ca un vulcan în erupţie şi Floria înţelese ce înseamnă unirea totală a sufletelor alergate prin veacuri, suprapunerea trupurilor în trăire şi graţie clipei prinse întâlnirea lor în braţe. El se ridică din Ea, din El, părea satisfăcut ca un tigru după ce şi-a devorat prada, o privi cu tandreţe şi cruzime, se aplecă să-i sărute glezna în semn de supunere şi plecă satisfăcut.

Vorbeau mult în fiecare zi despre oraşe, oameni, întâmplări, iar ea tresărea de fiecare dată la vederea lui ca un copil din Africa ce vede prima dată zăpada. Floria se îndrăgostise la prima vedere ca o adolescentă, cu inima ca un ceas bătând, cu buzele muşcate până la sânge în aşteptarea primului sărut. El era amuzant, onorabil, partenerul unei frumoase doamne uimit doar de inocența trăirii ei autentice. Când erau împreună, Floria vorbea despre trecut ca la spovedanie. În cele din urmă îşi vându cerceii cu diamante la licitaţie ca să-i poată cumpăra unul din tablourile create cu suferinţa privaţiunii, pictat cu sângele genunchilor zdreliţi pe asfalt.

Alergă să-l vadă ca şi cum respiraţia depindea de întâlnirea lor. Emoţia o prefăcea într-o fată tânără, curată, fără vise sfărâmate. El distrugea ziduri, ridica scări înspre ea, înspre cer. EL tranşant, direct, Ea insinuantă, femeie, fetiţă, pasăre şi stea, două fiinţe într-un singur vas. Nu ştia cum să-i ofere tabloul, se temea că v-a refuza darul şi atunci împachetă lucrarea şi o trimise, sperând să-şi regăsească timpul pierdut. Bărbatul strânse toate economiile de prin buzunarele vieţii şi răscumpără cerceii cu diamante, o sună, o privi intens când o revăzu, îngenunche şi adună o frunză de toamnă de pe sandaua ei. O îmbrăţişă scurt, fără promisiuni, cu inima în loc de braţe şi plecă pe drumul lui complicat îndreptat spre glorie. Ea, rudă săracă a gloriei, se simţi abandonată, goală de simţire şi în deşertul trăirii emigră spre alt ţărm. Se machia într-un magazin de cosmetice la modă şi se împodobi cu cerceii pentru marea ceremonie a singurătăţii.

23

PROZĂ Rupse deja-vu-ul ca pe un şal destrămat, se visă vechea prinţesă veneţiană. Îl iubi în gând şi luptă să-şi coase inima ca o croitoreasă experimentată. Era pierdută fără El, ca o pasăre fără cuib, atârnată de sfoara circului urban. A plânge timpul pierdut e inutil, mai bine proustian încerci să-l regăseşti. Cândva în Bucureştiul lor comun, el povestea despre vremea când se angajase barman la Paris ca să-şi susţină colegiul, cum se trezea la 5 dimineaţa şi alerga printre maşini până în Monmartre să ajungă mai repede la cafenea unde cânta la vechea pianină Chopin. În oraşul unde se născuse aveau pian acasă şi exersă în neştire sonata lunii.

Copiii se adunau lângă zidul casei să-l asculte şi pustiul concerta pentru viaţă şi pentru mare.

Floria plecă la Veneţia pentru a-şi cicatriza rănile, pentru a se masca în carnaval şi în propria ei viaţă. Ce rost avea să plângă pe umărul statuilor, tocmai acum când visul de a sta la Hotel Danielli se materializa. Toate capetele încoronate trecuseră pe aici, dar şi actriţe celebre, industriaşi, îmbogăţiţi de război, nobili scăpătaţi ce-şi vindeau bijuteriile şi tablourile pentru a reînvia dolce farniente din vremurile bune.

Afară se lasă o ceată umedă de februar care aştepta primăvara cu renaşterea naturii, măştile petreceau pe străzi şi în Piaţa San Marco porumbeii speriaţi de zarvă, erau reticenţi la masa de turişti. Orchestra de la café Florian ataca Anotimpurile lui Vivaldi şi nişte turişti se pierdeau în mulţime fără să plătească nota. Adevărul este ca veneţienii adaugă la nota de plată orchestră, bacşişul, privitul, etc. Fascinaţia Floriei pentru acest oraş data demult, în fond Veneţia fusese casa lor din viaţa trecută.

Un Arlechin şi o Colombină se sărutau pe o străduţă obscură, în urechi auzea doar Inamorata di te. Floria trăgea cu ochiul ca o adolescentă curioasă să vadă lucruri lucruri ascunse. Băiatul îşi plimbă mâna prin decolteul generos al Colombinei, şi cu cealaltă mână o mângâia expert între picioare. Fata respira ritmic pe acordurile melodiei Strani Amore şi o privea pe Floria, chemând-o să li se alăture. Ea fugi jenată că era descoperită, se gândi din nou la El, regretând ca nici măcar nu se sărutaseră.

Cum ar fi fost dacă El ar fi vrut-o şi într-o dimineaţă l-ar fi găsit în uşa casei ei, cu flori în buzunarele hainei, cu speranţa în loc de fular, cu praf de diamante ambalat pentru Ea. Era dimineaţă, în această viaţă şi piaţetele se umplură de signori şi signorine ce făceau semen cu batiste colorate la gondolă, barcagii se întreceau să cânte canţonete celebre, pe chei măştile dansau menuet şi cadrilul, erai transportat în timp şi spaţiu ca în Undeva, Cândva.

Ea recunoscu vocea lui gravă în mulţimea mascată, se înfioră simţind primejdia. Ei doi vorbeau pe aceiaşi limbă în toate sensurile, proveneau din familii de intelectuali sadea, credeau în bunătate şi onoare, în vechiul sistem de valori, aproape dispărut în lumea nouă. Se gândi scurt ce căuta la Veneţia, părea să fie cu nişte prieteni pentru călătoria în marele bal mascat. Ea încă îl vroia, căci nu fuseseră împreună niciodată, deseori se gândise că El nu o dorea, ci doar era impresionat de bunătatea şi loialitatea ei.

Floria avea farmecul ei, un fel de inocenţă senzuală, picată din nori şi totuşi găsind mereu cărarea pierdută. Se întoarse spre El zâmbind şi spuse”Hey”. Bărbatul se opri din râs, îşi mască perfect surpriza şi răspunse: - Ce faci pasăre Phoenix? Parcă ultima dată când ne-am văzut ploua şi tu căutai un magazin de umbrele pentru suflet, l-ai găsit?

Inima ei se opri, simţi doar pulsul oraşului muribund, se priviră intens, de această dată cu speranţă, cu aşteptare de ambele părţi.

- Există minuni, spunea El, universul e o maşinărie perfectă, care-ţi răspunde ceasornic şi îţi trimite răspunsuri pe care trebuie să le interpretezi corect.

Floria îl invită la balul costumat al baronului Iotti, admiratorul ei putred de bogat, ce deţinea un palat strămoşesc. El nu avea mască, la propriu şi la figurat, purta o pereche de jeans şi o jachetă. Sofisticata Armani. Mereu purta lucruri de firmă şi ea îl găsea elitist şi rebel totodată.Se tot întreba ce o să se întâmple cu viaţa ei? Aşa că trimise la hotelul lui un costum de spadasin, o cămaşă albă cu mâneci largi, pantaloni strânşi pe picior, cizme înalte, o spadă şi o mască. Baronul avea să fie gelos şi asta o amuza dar o şi speria, în fond risca ca pe vremea când paria culoarea roşu la cazino. Venise odată cu seara şi pătrunse tiptil ca un hoţ de inimi în apartamentul regal din hotel Danielli, pe unde îşi plimbaseră trupurile şi iluziile pierdute de la capete încoro-nate, actriţe celebre, bogătaşi de război până la întreţinute de lux, amante celebre ce au schimbat mersul lumii din alcov.

Ea era în aşteptare, purta cerceii cu diamante, mirosea a mosc şi santal. În cameră, candelabrul de cristal se reflecta în diamantele scânteietoare. Floria mirosea a Veneția, parfumul ei din vremea când era foarte tânără şi a dragoste interzisă. Îl aşteptase mereu, toată viaţa, ştia că şi în cealaltă viaţă va face la fel şi în sfârşit EL o sărută adânc, fatal, indestructibil, având gustul gurii pe care şi-l amintea de demult. Corsajul ce-i ridica sânii se desfăcea greu şi atunci El folosi spada de la costumul de bal şi-i smulse panglicile de mătase. O tatuă cu buzele lui şi simţi sfârcurile strânse de dorinţă, intră în ea ca într-o fiinţă cunoscută şi totuşi noutatea emoţiei îl făcu să-şi piardă din siguranţă. Ea ţipă de placere, de frica că-l va pierde, de dragoste aşteptată îndelung, de stele sfărâmate între coapse. Şopti cuvinte tandre în urechea ei şi mângâindu-i gura fierbinte şi lacomă., înţelese că-i înflorea dragostea în palme, cu viaţa pusă la mezat, ar fi dat tot pentru o oră de amor. Ea îl sărută cu disperare răspunzând la îmbrăţişare, spunea că l-a vrut în Bucureştiul lor comun, plin de praf şi construcţii inutile, plin de snobi şi vedete de carton. Ea îşi pierduse pudoarea obişnuită, îl privea curioasă în oglinda veneţiană cum buzele lui coborau dinspre abdomen spre interiorul coapselor. Erau flămânzi cum sunt amanţii la început, când rutina cunoaşterii nu există, când descoperi stări extatice fără să te gândeşti la consecinţe ci doar la prezent.

El era siderat ca în fața mării, senin, fascinant, cu cicatricile închise, înţelegând că dincolo de spaţiu şi timp erau doar ei, dincolo de murire, dorinţe mercantile şi de egoismul fiinţei umane. Iubirea vindeca răni, reda armonia, închide fanta trecutului dureros.

El ştia că nu au şanse de viitor, făcuse promisiuni altei femei care îl aştepta demult şi apoi Floria se temea că-şi va pierde misterul. În afara vieţii şi a morţii ea se pierduse în deşertul aşteptării. El putea rămâne încă două zile în Italia şi ea îşi dorea fiecare clipă şi nici nu ştia ce pustiu o aşteaptă. Dragostea este un fel de nemurire, de pierderea a identităţii. El era eroul ei, aşa imperfect, ei doi erau croiţi la fel, veneau din acelaşi mediu, foloseau aceleaşi vorbe, visau la fel. Apusul în fâşii mari, roşii, îi înfăşura ca o pătură, în timp ce priveau de pe Ponte Rialto mulţimea colorată. E răsăritul altei vieţi, unde nu există ziduri, în fața iubirii ei sunt nechibzuiţi, uniţi într-un glob translucid. Pentru ea lumea începe cu ei, fără dragostea lor Veneţia moare în acordurile filmului preferat Anonimul veneţian. El trebuie să se întoarcă în România şi îşi duce viaţa de dinainte, se vede cu fete amu-zante, tipul manechin din vitrine de sticlă; interesate să-şi îmbogăţească palmaresul., să obţină ceva foloase pentru carieră. Floria a rîmas în Veneția, turiștii vin și pleacă ca și anotimpurile, apele înghit tot mai mult din țărm, iubirea ei se îneacă în canale.

Iese la suprafaţă când vreun bogătaş vrea să audă în afară de canţonete şi o istorie a unui amor eşuat. El nu se regăseşte, şi-a pierdut liniştea şi răbdarea, doar uneori citeşte povestea lor, de regulă ascunsă în bibliotecă între foile unei cărţi de istorie.

24

PROZĂ Apoi se urcă în avioane şi străbate continente. Orientul e prea fierbinte pentru gustul lui, hotelurile prea înalte şi lifturile prea repezi. Urcă şi coboară prea mult, trebuie să-şi ia pastilele împotriva răului de mişcare. Din când în când, o vede pe Floria în rochia ei roşie de catifea şi îl apucă o dorinţă crâncenă să-i simtă mirosul de lăcrămioare şi să-i povestească cât de singur e fără ea.

Vrea să-i desfacă corsajul şi să alunge demonii nopţii, intrând în Ea, să o chinuie, să-i audă strigătele şi cuvintele rostite pătimaş.

- Nu trebuie să plângi trecutul, dragul meu, spuse Floria în gând, ţi-a rămas seducţia neştirbită, dar şi mândria acumulată de la strămoși.

EL avea insomnii în camere de hotel luxoase, cu tehnologie la modă, se întâlnea cu oameni în poziţii sociale înalte, punea la cale planuri intangibile, îşi cumpăra ceasuri scumpe şi cercei cu diamante pentru ea. Uneori când prindea câteva ore preţioase de somn, Ea trecea prin oglinzi şi străbătea noaptea ca să stea de veghe viselor lui, mirosea a flori albe şi a prăjitura lui preferată din copilărie. Uneori săruta podul palmei şi adulmeca linia vieţii ca să-i dea forţă. Încă îl iubea, dar când venea dimineaţa trebuia să se întoarcă pe cheiul trist unde era surghiunită. Trăiau în oraşe străine, respirau alt aer, cinau cu oameni de trecere prin vieţile lor, doar ca atunci când se întâlneau în vis întorceau timpul pe dos. Se iubeau pe viaţă şi moarte, se redescopereau şi EL îşi folosea floreta să-i taie nasturii rochiei. Mirosea a esenţă de santal şi a fluide secrete atunci când se. Devorau cu foame de feline. Floria îi dărui un jurnal legat în piele roşie pe care se vedea scris anul 1841 şi titlul Simţire pierdută. Apoi spuse cu dicţie de actriţă.

- Ne vedem în viaţa viitoare!

Mihai Hafia Traista IATĂ SEMNUL!…

(Fragment din romanul Zodia Mielului) „Nimeni dintre noi nu știe cu adevărat ce este viața. Însă cel mai neplăcut este faptul că nici despre moarte nu știm nimic.”

Iurii Andruhovyci

„UN PROFESOR UCIS CU LOVITURI DE SATÂR Directorul adjunct al Grupului Școlar Industrial din localitate, profesorul Alexandru Smărăndeanu, a fost găsit în locuința Izei Sticlaru fără suflare și cu multe leziuni la nivelul capului. Menționăm că Iza Sticlaru este bibliotecară la aceeași instituție școlară. Vecinii acesteia susțin că între ea și profesorul ucis, ar fi existat de câțiva ani buni o legătură amoroasă și că…”

Nu avusese puterea să citească mai departe. Scăpă ziarul pe jos, văzu negru în fața ochilor, mâinile și picioarele începură să-i tremure, respirația îi deveni greoaie și broboane mari de sudoare îi acoperiră fruntea. „Nu se poate, nu se poate, nu se poate…” – șoptea îngrozit, repetând mecanic, fără să vrea, aceleași cuvinte. Își privi mâinele, își pipăi pomeții obrajilor, nasul, fruntea, urechile, privi în oglindă și deodată avu acea senzație stranie, asemănătoare celei când te afli în fața unui trup neînsuflețit, unui trup mort, neobișnuit.

Pentru cei vii, morții sunt foarte neobișnuiți, probabil și din cauză că se întâlnesc cu ei mai rar decât cu cei vii, sau poate că sunt obișnuiți cu faptul că orice corp omenesc este subordonat propriei înfățișări plastice. Corpul viu se mișcă în spațiu, face diferite gesturi, ocolește obstacolele ce i se ivesc în cale: ziduri, copaci, stâlpi de telegraf, trece strada pe zebră, râul peste pod, nu staționează pe linia de tramvai sau în mijlocul șoselei și așa mai departe, respectând coordonatele trasate de propia rațiune.

Cei vii privesc corpul uman ca pe un tot ce nu poate fi împărțit, și acest tot nedivizibil, poate fi vesel, trist, furios… vorbește, râde, plânge… intră în contact cu alte unități indivizibile, asemenea lui, apelează la ele, răspunde la părerile și întrebările altora, se îngrijește, se hrănește, se privește în oglindă… „Bine, dar eu sunt viu!… Viu!… Viu!…” - repetă de câteva ori, după care se adresă chipului său din oglindă: „Ești viu Alexandru Smărăndeanu!.. Ești viu!… Viu!… Înțelegi?! Ești viu, nu mai tremura ca o vargă!…”

Bineînțeles că era viu, deoarece corpul omenesc mort un poate face ceea ce făcea el, este indiferent față de orice, nu se poate nici măcar speria… Își reveni repede, panica ce puse stăpânire pe el dură doar câteva secunde. Își aprinse o țigară, aruncă o privire la ziarul ce-i căzuse din mână și citi: IFORMAȚIA ZILEI Marţi, 06 iunie, 2006 „Ziua a șasea, luna a șasea și al șaselea an din noul mileniu – interesantă șasesuteșaizecișișase, parcă ar face parte din profeția profetului nebun …”

25

combinație: șase, șase, șase –

PROZĂ „Atunci vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului!.. Vai de voi, cei nenăscuți în zodia Mielului!… Vai de voi, vai de voi!… Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi colinelor: «Acoperiţi-ne!», iar munții vor fugi în munți și colinele vă vor întoarce spatele!…” - parcă auzi vocea bătrânului. „Dar astăzi e luni!” – îi fulgeră deodată prin minte.

– Luni, douăzecişiopt mai, șopti bucuros într-un fel și se uită la ceasul cu dată de pe mână și pe urmă la calendarul de perete, de unde-i zâmbi o fată în bikini și cu țâțele goale, stând călare pe o roată de mașină cu jantă spițată.

– Luni, – douăzecişiopt mai, după care adăugă furios: – Cine naiba face astfel de glume cu mine?…

Se îmbrăcă nervos, hotărât să meargă la chioșcul din colț, de unde își cumpăra zilnic ziarul și să-l ia la rost pe vânzător, până acesta mărturisește cine îl puse să-i vândă un ziar cu o dată anticipată și cu vestea morții lui pe prima pagină. „A făcut-o pentru bani pungașul, sau e o farsă a vreunui amic?… În orice caz e o glumă de prost gust”.

Tot drumul, până la chioșcul de ziare, clocotind de furie, repeta în gând cuvintele de ocară cu care îl va lua în primire pe vânzător, însă când văzu liniștea de pe chipul acestuia, ochii lui senini și zâmbetul din colțul gurii, á la Jonh Wayne se mai potoli și nu mai fu atât de sigur pe el.

- ’neața dom’ profesor! Da’ încotro atât de grăbit? – îl întrebă cu zâmbetul pe buze vânzătorul de la chioșcul ziare.

- Ascultă nea Mitică, spune-mi așa ca între bărbați, de la mine n-o să afle nimeni nimic, de unde ai avut ziarul?…

- Care ziar dom’ profesor?

- «Informația zilei», pe care mi-ai dat-o astăzi…

- Păi, astăzi e luni, știți că nu apare «Informația…» – spuse mirat vânzătorul.

- Tocmai de aceea te și întreb, pentru că mi-ai dat ziarul de marţi, de marţea viitoare, din șase iunie…

- Vai de păcatele mele dom’ profesor. De unde să am eu ziarul de marţea viitoare, și apoi dumneavoastră nu ați trecut pe aici, e prima oară când vă văd astăzi, cum puteam să vă vând ceva?…

- Zici că nu am mai trecut astăzi pe aici? – se miră de data asta Alexandru Smărăndeanu.

- Ha-ha-ha!… – râse distrat vânzătorul.

- Dumneavoastră glumiți cu mine și eu credeam că… Ha-ha-ha!…

- Da, nea Mitică, am glumit, nu te supăra pe mine!

- Ei, cum să mă supăr dom’ profesor, mai ales pe dumneavoastră.

Era sigur că în dimineața aceea fusese la chioșcul de ziare, deoarece ieșise să-și cumpere apă minerală, e drept că băuse aseară două sticle de vin, necăjit că pierduse echipa lui preferată de fotbal, dar nici chiar așa să nu mai țină minte a doua zi dimineață dacă ieșise sau nu afară din casă. Întorcându-se acasă, se uită prin bucătărie după sticla de apă minerală, însă nu o găsi nici pe masă, nici în frigider. Ei fir-a-r să fie, poate uitase să ia apă, dar ziarul?…

Va lua ziarul și-l va duce la poliție, în fond și la urma urmei e treaba lor să descopere cine se ține de asemenea farse idioate, dar mai înainte simți nevoia de a bea ceva. După două pahare de pălincă din prune, simți cum îl cuprinde o moleșeală plăcută și nici nu își dădu seama cum ațipise în fotoliul din sufragerie. *** Se trezise lac de sudoare cu gust acru-amărui de vin și țigări. Era în patul său din dormitor, îmbrăcat în pijama. „A fost doar un vis!”, – primul lucru care i-a trecut prin cap. „Un vis tâmpit, nimic mai mult decât un vis…”

Dar în același timp zări un ziar pe covor, ca și cum cineva l-ar fi scăpat din mână și îi îngheță sângele în vine. Îl ridică cu mâinile tremurânde și citi: REALITATEA SPORTIVĂ Vineri, 25 mai 2006 Se liniști de tot. „Câte nu se întâmplă în vise!…” - șopti împăcat. Acum se va îmbrăca și va merge să-și cumpere apă minerală ca să alunge gustul acela acru-amărui din gură, dar mai întâi va face un duș. Intră în sufragerie și încremeni locului, pe masă, alături de sticla de pălincă și de un pahar se afla o sticlă de apă minerală, neîncepută…

- Dar bine… șopti și deodată simți cum i se înmoaie picioarele.

A zăcut întins pe covorul din sufragerie exact ca atunci în munții Parângului, în iarna lui…, ce mai contează? Numai că atunci, după ce a apăsat pe trăgaci sfărâmând liniștea pădurii, părându-i-se că se desprind crestele munților și cad asupra lui, nu își aduce aminte cât a stat prăbușit în zăpadă, știa doar că i s-a făcut rău, a văzut negru în fața ochilor și în rest nimic. După ce își reveni porni la întâmplare prin înserarea pădurii și prin frig. Mersul îl încălzi. După o vreme, în care a coborât și a tot coborât prin nămeți a ajuns la șosea lângă crucea ridicată în memoria unui general căzut în primul război mondial. Cunoscând destul de bine defileul știa că după câteva curbe se află un popas, iar mai jos celebra mânăstire în care a stat ascuns pentru o vreme pandurul Tudor. A intrat în restaurant parcă plutind. Înăuntru era cald, iar capul continua să-i vâjâie. S-a așezat la prima masă, și-a aprins țigara și încerca să-și pună ordine în idei. Dar de-abia după două pahare de coniac și-a dat seama că uitase pușca de vânătoare acolo sus, unde a zăcut prăbușit în zăpadă. Oricum nu era a lui, i-a împrumutat-o Dinu Sticlaru, avea o adevărată colecție de arme. Era sigur că acesta voia să-l ucidă, de aceea l-a și invitat „la o vânătoare fără prea mult tam-tam”, adică numai ei doi, fără gonaci și ogari: „Un fel de braconaj, dacă vrei”, zâmbi Dinu. Din București până în orășelul de sub munții Parângului au venit cu trenul.

Dinu deși avea două mașini, spunea că nu voia să depindă de mașină, să fie obligat să se întoarcă la locul de unde vor porni.

Nu îl întrebă nimic, nici atunci când când începură să urce pe un drum forestier. Dinu mergea în față și fuma tăcut, țigară de la țigară. Nu îi putea vedea fața, doar ceafa groasă și roșie de încordare. Ar fi vrut să-i prindă privirile, să-i ghicească gândurile.

26

PROZĂ Nu știa nici el de ce, în acele momente Dinu suferea. Prea își aprindea țigările una după alta, trăgând cu lăcomie fumul în piept. „Ce o fi cu el!? Presimte ceva?…” - se întreba încercând să-i ghicească neliniștea. „Ce priveliște minunată!…” - încercase să rupă tăcerea, dar își dădu seama că celălalt nu îl asculta, urca hotărât, privind drept înainte. Nu avea nici un rost să continue să vorbească. Tăcerea lui Dinu devenea din ce în ce mai suspectă. Pentru un moment a întors capul și își aținti asupra lui o privire grea, presimțind parcă că și el avea aceleași gânduri necurate, că îl condamnase la moarte și acum aștepta momentul potrivit.„Dacă nu-l împușc, mă împușcă el pe mine”. Lângă masa lui, un grup zgomotos de țapinari vorbeau cu limba împleticită, cum vorbesc oamenii beți, despre un accident. Oprindu-se o clipă din „reconstituirea” a tot ce se petrecu sus în pădure, trase cu urechea la discuția lor.„Cred că șoferul era beat, de-a intrat cu mașina în stânci, au murit toți în afară de un vânător, pe care îl luaseră cu două curbe înainte de locul accidentului”. Era sigur că un poate fi vorba de Dinu, acesta acum își doarme somnul de veci, sus printre stejarii tăcuți. Nu o să-l găsească nimeni acolo, nimeni. La primăvară o să-l spele ploile, o să-l mănânce lupii…

(..va urma)

PROZĂ

Cecilia Maran

Catilina, până când vei mai abuza de răbdarea noastră ?

În anul 1979 am susţinut un concurs pentru intrare în avocatură şi cu toate că locuiam de mult în capitală şi aveam şi un copil de crescut, am primit repartiţie la Baroul de avocaţi din oraşul C., capitală de judeţ.

Ca orice tânăr avocat am fost profund impresionată de unele întâmplări dar şi de spectacolul sălii de şedinţă.

Făceam naveta București-C. cu trenul de 6:50 dimineaţa, motiv pentru care mă trezeam la cinci şi trăiam cu bucurie fiecare zi de profesie. Într-o dimineaţă superbă din vara anului 1981, într-o zi de vineri, cea mai grea zi din săptămână pentru avocaţi, dar şi pentru completul de judecată şi procurorul de şedinţă, zi în care sunt soluţionate cauze penale cu arestaţi, sala de şedinţă a tribunalului din oraşul C. de la Dunăre, este arhiplină. În boxa inculpaţilor, sunt deja 6 persoane şi aflăm că mai sunt în jur de 90 inculpaţi în arest, programaţi toţi în acea zi.

Noi, avocaţii ne repezim asupra gărzii care păzeşte inculpaţii, ca să aflăm dacă clienţii noştri au fost aduşi de la diversele penitenciare unde sunt arestaţi şi să luăm potrivit legii, legătura cu aceştia pentru câteva minute, înainte de intrarea completului de judecată. Ne aşteaptă o zi grea, şedinţa de judecată terminându-se spre seară, treptat aerul va deveni irespirabil, transpiraţia va curge de pe noi toţi, nervii tuturor se vor întinde la maxim. Fiecare avocat - 10 cu toţii în baroul din C.- și vreo câţiva avocaţi veniţi din alte localităţi îşi răsfoiesc dosarele. Se anunţă o zi caniculară cu temperatura de 400C şi nici vorbă de aer condiţionat la acea vreme. Intră completul de judecată, format din trei judecători, prezidat în acea zi de Preşedintele Tribunalului din oraşul C. Noi avocaţii ne bucurăm pentru că preşedintele este un foarte bun jurist, un om calm şi extrem de uman, având experienţa de viaţă atât de necesară pentru un judecător dar şi experienţă profesională de circa 25 ani. Odată cu completul de judecată, intră şi procurorul de şedinţă, este domnul Z.I., unul din foarte puţinii doctori în drept de la acea vreme. Este cunoscut de noi colegii de breaslă, ca o persoană pedantă, cu un uşor aer de superioritate, datorat probabil acelui titlu de „doctor în drept”, cu experienţa profesională, 27

PROZĂ

care îşi studiază dosarele cu abnegaţie, căutând orice „chichiţă” avocăţească, pentru a solicita cu intransigenţă o pedeapsă îndreptată spre maximum special prevăzut de legiuitor pentru fapta respectivă. În jurul prânzului, este introdus un lot de inculpaţi în boxă.

Printre aceştia, în general umili, speriaţi de situaţia excepţională în care se află, căutându-şi din priviri avocatul şi rudele, îmi atrage atenţia un bărbat de vreo 45 ani, înalt, subţire, cu spatele foarte drept, care îşi poartă zeghea, cu o oarecare eleganţă.

Insul este imperturbabil, deloc preocupat de spectacolul sălii de şedinţă şi remarc că ascultă cu interes pledoariile avocaţilor şi ale procurorului,bun orator.

Grefierul de şedinţă face apelul într-un nou dosar : Grigorescu Ion !

- Prezent ! Răspunde insul pe care-l remarcasem.

Un tânăr confrate se ridică anunţând : - Asistat din oficiu de avocatul B.I. Preşedintele instanţei întreabă : - Inculpat, ştii pentru ce eşti trimis în judecată ? Ai primit rechizitoriul procuraturii ?

- Nu, răspunde inculpatul.

Surprins, domnul preşedinte dispune ca grefierul să dea citire rechizitorului procuraturii.

Noi avocaţii bombănim, întrucât actul de inculpare poate avea 3-4 pagini ori 50 de pagini şi pe căldura aceea... Slavă Domnului !

Rechizitoriul este scurt şi aflăm că inculpatul G.I. este trimis în judecată pentru săvârşirea în concurs a două infracţiuni de tâlhărie, reţinându-se că în noaptea de 29 decembrie 1980, pe strada principală din oraşul S., a aplicat o lovitură de pumn unui bărbat, după care i-a sustras portofelul în care avea actele şi suma de 248 lei, iar la 15 martie 1981, în plină zi, în jurul orei 12, în piaţa din acelaşi oraş, a îmbrâncit o femeie, căreia i-a smuls poşeta şi lănţişorul cu medalion de la gât. La ţipetele femeii, a fost imobilizat de doi bărbaţii, care l-au predat miliţiei. - Ia te uită ! Îi spun colegului de lângă mine, tipul are o înfăţişare rasată, mă gândeam la o infracţiune economică, nicidecum la un tâlhar de drumul mare.

- Deh... răspunde colegul. Viaţa este plină de surprize !

Preşedintele completului de judecată îl întreabă : - Inculpat, recunoşti faptele pentru care ai fost trimis în judecată ?

- Nu, domnule preşedinte, răspunde tipul parcă uşor amuzat. În acest moment, procurorul se ridică şi rosteşte autoritar : - Domnule Preşedinte, vă rugăm să atrageţi atenţia inculpatului, că-şi înrăutăţeşte situaţia Schimbându-şi poziţia subiectivă, în condiţiile în care, cu ocazia săvârşirii celei de a doua fapte de tâlhărie, a fost prins în flagrant, iar pe parcursul urmăririi penale, aşa cum rezultă din declaraţiile sale aflate la filele 27 şi 39 din dosar, a recunoscut cu sinceritate săvârşirea ambelor fapte pentru care a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv. Preşedintele, se adresează din nou celui din boxă : - Inculpat te mai întreb o dată, recunoşti sau nu faptele pentru care ai fost trimis în judecată ? Şi individul, aparent sobru, doar ochii îi râdeau, dă un răspuns, care-i năuceşte pe unii din sală, iar pe noi avocaţii ne amuză copios, uitând de căldură, de mirosul încins.

Inculpatul spune : - Nu recunosc faptele domnule preşedinte. Dacă le-aş recunoaşte, aşa cum insistă domnul Procuror, ar însemna să acceptăm teza că de două ori am evadat din penitenciarul Rahova, să săvârşesc faptele de „amorul artei”, după care de bună voie şi nesilit de nimeni, am revenit în penitenciar. Precizez că execut o pedeapsă privativă de libertate, fiind încarcerat din decembrie 1979 la acest penitenciar.

Simplu, numele acestuia fiind destul de comun a dat naştere acestei confuzii, pe care insul ar fi putut să o aducă de la început la cunoştinţa instanţei, dar s-a amuzat niţeluş pe seama noastră, toată istoria durgând vreo 45 de minute. Domnul procuror, enervat de această situaţie se ridică de pe scaun şi se adresează în limba latină : - Quo usque tandem abutere, Catilina nostra patientia ? În limba română ar fi ”până când Catilina, vei abuza de răbdarea noastră ?” În acel moment, bărbatul din boxă i se adresează, spunându-i : - Domnule procuror, cu tot respectul cuvenit, mi-aş permite să vă atrag atenţia, că citatul corect din Cicero suna aşa :”Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra ?”

Procurorul întâi se albeşte, apoi roşeşte puternic şi se prelinge cumva în scaun, fără comentarii. Avocaţii îşi dau coate şi zâmbesc amuzaţi, iar Preşedintele, (ce om drăguţ !), fără pic de ranchiună îl întrebă : - Ce profesie ai domnule şi pentru ce infracţiune ai fost condamnat ?

- Sunt profesor de limba latină domnule preşedinte şi execut o pedeapsă de trei ani de închisoare pentru infracţiunea de viol. Şi uite aşa, ziua a trecut parcă mai uşor, iar unii dintre noi am primit o lecţie de viaţă. Să nu ne arătăm prea docţi, căci s-ar putea să o încasăm, când te aştepţi mai puţin.

28

PROZĂ

Un hoț sentimental Într-o dimineaţă de octombrie mohorâtă și rece, prin anul 1980,ploua mocăneşte și Curtea Judecătoriei din orăşelul Călăraşi era plină de pe la ora 7:30.Lume multă, localnici, câţiva ţărani, ţigănci cu fuste lungi înflorate şi copilaşi în jur, dar şi câţiva avocaţi, aşteptau duba penitenciarului. Era o zi de vineri în care se soluţionau numai cauze penale cu arestaţi, iar şedinţa de judecată ţinea până spre seară. A apărut duba şi oamenii din curtea judecătoriei se îmbulziră să-şi vadă rudele arestate în timp ce coborau doi câte doi pentru a intra în arest. Întrucât erau puţini avocaţi care profesau în oraş, fiecare dintre ei pe lângă cauzele în care aveau angajament, erau obligaţi să susţină şi câteva procese penale din oficiu, potrivit Codului de procedură penală, orice persoană aflată în stare de arest, trebuie să fie asistată de un avocat şi în situaţia în care nu are banii necesari să-şi angajeze, este desemnat un avocat din oficiu. În jurul orei opt, un tânăr avocat a dat telefon, că nu se poate prezenta la instanţa judecătorească din motive de sănătate, aşa că avocatul A. Jurchescu, personaj extrem de important în localitate, renumit profesionist, având în spate o carieră de succes de vreo 30ani, preluă şi dosarele tânărului confrate absent, bombănind, cum era şi firesc. Răsfoieşte un dosar privind pe inculpatul Bostan Marin, în vârstă de 59 ani fără ocupaţie, prins în flagrant în timp ce sustrăsese din curtea unui cetăţean două găini şi o pereche de cizme de cauciuc degradate pline de noroi şi pe care proprietarul le lăsase lângă pragul casei. Când stăpânul casei auzise cârâiturile găinilor şi lătratul câinelui aflat pe lanţ a ieşit în curte, constatând că hoţul nu numai că nu a rupt-o la fugă, dar nici nu a opus vreo rezistenţă până la sosirea reprezentanţilor miliţiei, aşa că păgubaşului i se făcuse chiar milă de hoţ. În condiţii normale hoţul nici nu ar fi fost trimis în judecată dacă era infractor primar, numai că Bostan Marin avea cazierul negru, vreo 18-20 de condamnări anterioare pentru furt în paguba avutului personal. Între timp boxa a fost umplută de primul lot de arestaţi printre care şi „eroul nostru”. În sala de şedinţă e rumoare, agitaţie, cei din boxă se chinuiesc să-şi depisteze în sală rudele, încercând să facă diverse semne, în timp ce rubedeniile lăcrimează şi pe alocuri câte o ţigancă plânge în hohote strigându-şi bărbatul sau fiul arestat. Inculpatul Bostan stă liniştit, total dezinteresat de spectacolul sălii de judecată, ştie că nu are rude, nici prieteni şi nici nu şi-a angajat un avocat. E un ins pirpiriu, slăbuţ, cu un aer cumsecade. Concubina i-a murit de vreo 10 ani şi de atunci ca să-şi uite amarul a început să bea şi câteva pahare în plus. Munceşte cu ziua, pentru mâncare şi banii de o ţuică şi doarme într-un şopron.

Din când în când şterpeleşte câte ceva din curţile oamenilor şi cum este un păgubos, de regulă este prins. La început era disperat să meargă la puşcărie, dar cu timpul s-a învăţat şi cu trecerea anilor, îi pică bine o mică condamnare din toamnă până în primăvară. La închisoare primeşte de mâncare de 3 ori pe zi, are un acoperiş deasupra capului şi câteodată, că nu-i dracu chiar aşa de negru, poţi să găseşti vreo doi colegi de cameră cumsecade cu care să mai schimbi o vorbă în serile lungi de iarnă.

Aşa că aşteaptă liniştit, să-i vină rândul la proces, doar ştie el că mai mult de câteva luni pentru fapta comisă, nu o să stea la „mititica”.Se face apelul în dosarul lui şi inculpatul tresare uimit văzând că avocatul se ridică în picioare şi rosteşte : - Se prezintă personal şi asistat de avocatul Jurchescu.

- Cum se poate ? Se întreabă Marin, maestrul Jurchescu, gloria baroului local, să-l apere pe un amărât ca el ? Şi maestrul, care de regulă pleda în dosare de crime sau delapidări şi fraude importante, începe o pledoarie în ritm crescendo, uneori cu accente uşor patetice, din care rezultă că inculpatul, un copil abandonat de tată, care la o vârstă fragedă a rămas şi fără mamă a fost o victimă a societăţii, lipsit de grijă şi afecţiunea familiei, fără educaţie şi fără o meserie, cu toate că a muncit cu ziua din răsputeri, fără o locuinţă şi fără cele trebuincioase traiului, a fost împins de foame uneori să fure.

Maestrul vorbeşte frumos, audiența este captivată şi emoţionată, iar inculpatul în boxă - numai ochi şi urechi - este atât de emoţionat încât izbucneşte în plâns, lucrul care nu i se mai întâmplase de mulţi ani. În sfârşit maestrul termină fulminant pledoaria, solicitând clemenţă pentru clientul său, iar preşedintele completului de judecată, îi dă potrivit legii, ultimul cuvânt inculpatului. Inculpatul emoţionat cu greu poate rosti, aşa încât preşedintele instanţei, observând lacrimile sale îl întreabă : - Inculpat regreţi fapta pentru care eşti trimis în judecată ?

- Domnule Preşedinte, zice Marin, sunt atât de emoţionat şi îmi este atât de ruşine. Nici nu vă închipuiţi, domnul avocat a vorbit aşa de frumos despre mine, iar eu ca un nemernic acum vreo 6 luni am intrat în curtea dumnealui şi i-am furat de pe frânghie, vreo 5 cămăşi şi două cearceafuri. Vă rog să mă iertaţi ! Nici nu ştiţi cât de rău îmi pare !

29

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

VIOREL KOTYK

SUZY ( nuvelă - feerie )

„ Atâta timp cât între oameni va fi iubire, atâta timp cât frumusețea sufletului și a trupului vor fi cel mai frumos și dulce vis al omenirii, mă jur, ție, Sulamita, că numele tău va fi rostit, în veci de veci, cu duioșie și recunoștință” (A. Kuprin, „Sulamita”) „Și, negreșit, va veni clipa reîntoarcerii acasă...” Într-o dimineață de septembrie, lângă scuarul ce poartă numele lui Paul Celan, a oprit un automobil cu număr diplomatic.

Din mașină a coborât un bărbat înalt, matur, cu chip binevoitor. Părul, cândva șaten, se pierdea printre șuvițele cărunte ce-și străluceau argintul sub razele soarelui, la unison cu jocul culorilor albastru-gri al elegantului său costum. Despre astfel de persoane se spune, îndeobște, că sunt prezentabile.

Deși înfățișarea lui emana adierea unei inteligențe afabile, expresia ochilor bărbatului trăda o lăuntrică dedublare, părând că trăiește în două dimensiuni paralele; undeva, în adâncul ochilor săi, se făcea zărită rațiunea analitică în continuă lucrare, în timp ce privirea aparentă era plină de gentilețe și de sinceritate. Rutina acestei ambivalențe și-a prelucrat-o de-a lungul multor ani de activitate diplomatică, al cărei specific cerea ca rațiunea și cuvântul, privirea și acțiunea să se dezvolte paralel, independent una de cealaltă.

Aruncându-și privirea spre acest colț potopit de verdeață al Cernăuțiului, în ochii lui au licărit, cu bucurie, luminile unui viu interes. Dorul după locurile în care s-a născut nu a fost nicicând unul virtual, ci profund sufletesc, având chiar conotația unei mistici referitoare la locurile natale. Așa că, ori de câte ori a avut ocazia, a revenit în orașul său natal, de-a lungul unor ani în care destinul a vrut ca el să se afle, pentru bune perioade de timp, în felurite părți ale lumii.

Este adevărat, prin acele străinătăți el s-a simțit confortabil - în sensul integrării în cultura și viața de zi cu zi a locurilor, dar acel sentiment miraculos, parcă ireal, greu de explicat, sentimentul de „acasă” nu-i umplea sufletul și inima decât la Cernăuți. Iubea cu frenezie puterea magică a acestui oraș, acest loc fără pereche în lume! Și se simțea foarte măgulit în mândria lui atunci când auzea că Cernăuțiului i s-a mai spus, cândva, și Mica Vienă - etalon al toleranței culturale, leagăn al unor poeți, muzicieni de geniu, pictori, artiști și filozofi, oraș în care s-au perindat, primiți de public, atâția mari maeștri contemporani! Exulta ca un copil când gloriei orașului i se adăugau legende inspirate de unele năstrușnice descrieri ale publicistului austriac Georg Heintzen, cum că, de exemplu, Cernăuțiul este „o corabie sub drapel austriac, cu echipaj ucrainean, ofițeri nemți și pasageri evrei”, sau că Cernăuțiul este orașul „unde trotuarele erau măturate cu buchete de trandafiri, unde erau mai multe librării decât cafenele, unde ziua de duminică începea cu Schubert și se termina cu un duel”. Necătând la hârtoapele drumurilor cernăuțene, la „panelurile” dărăpănate, la haitele de câini vagabonzi, la automobilele parcate fără jenă, la întâmplare, el nu a încetat nici o secundă să creadă în puterea „corabiei”cernăuțene de a se sustrage destinului unei „lumi dispărute” și de a-și păstra măreția de altădată, incomparabila ei aură. Și știți de ce? Pentru că el a idolatrizat acest oraș! Pentru că în acest oraș anume, a fost întemeiat și apoi ascuns codul destinului său! Uneori, în ceasuri de răgaz, pornea pe străzi în pas hoinar, răsfățându-și sufletul și ochii cu neasemuita arhitectură eclectică a orașului, cu liniștea din scuaruri și din parcuri, se încărca de ritmul intersecțiilor animate și-și re-construia în bogata maginație, episoade din propria-i viață legate de cutare sau cutare loc din Cernăuți. L-au interesat întotdeauna noutățile apărute în oraș.

Retrăia întrebările cernăuțenilor, curioși să știe dacă noile statui apărute - a Rozei Auslender și a lui Franz Joseph - vor fi asimilate firesc de organismul viu al urbei; dorea, deasemenea, să facă un popas la istorica Fântână turcească, să vadă cum arată după renovare. Iar acum, iată-l în fața statuii lui Paul Celan, ridicată într-un scuar ieșit, astfel, din anonimat, încă un loc de pomenire a genialului poet al cărui nume este rostit pe meridianele lumii.

Bărbatul s-a apropiat de Poetul al cărui destin a fost să treacă prin teribila încercare a Holocaustului și, cu glas șoptit, i-a spus: „Iată că te-ai întors acasă...”. Poetul tăcea trăgându-și capul, ușor, între umerii uscățivi, de parcă deasupra lui atârna înfricoșătoarea povară a amintirii, de care nu s-ar fi putut ascunde decât, poate, în mormântul săpat într-un cimitir din cer „în care poți să stai culcat fără să te strângă.”

Bărbatul s-a uitat lung în ochii Poetului, pe care oboseala i-a înclinat în jos, tăinuind o amară suferință sufletească ce irita, parcă, privirea lui blândă, istovită. Expresia chipului Poetului amintea de una din „măștile” genialului Marcel Marceau pe a cărui figură s-au perindat, pe rând, Tristețea, Bucuria, Iubirea, Deziluzia. Totodată, în privirea indulgent-ironică a Poetului, licărea ascuns surâsul omului dezrădăcinat, sortit însingurării...„Iatăcă te-ai întors acasă... odată și odată, ne va veni rândul, la toți, să ne întoarcem... să revenim acasă...” - a oftat bărbatul și s-a îndreptat către mașina sa.

30

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

II. „Raiul trandafirilor” Oprindu-se pentru o clipă, el a schimbat direcția și s-a îndreptat spre farmacie, care se afla în clăirea de la colțul străzii. În străinătate, găsești din belșug tot felul de medicamente, dar nu și „omnipotentul, universalul” citramon. Soția lui nu o dată l-a ironizat pentru neclintita încredere în acest preparat medicinal. În farmacie, stăteau la rând două persoane: un bărbat în vârstă care deja achita ce cumpărase, și o fată cu un buchet de trandafiri cu eflorescență măruntă. Florile nu erau înfășurate în ambalaj de firmă, de aceea bărbatul s-a gândit că fata le-a primit de la iubitul ei, care pur și simplu a rupt florile de undeva, din vreo grădină.

- Bună ziua, doamnă Kateryna! Sunt pentru dumneavoastră. Flori de la bunica, a spus fata cu voioșie, oferindu-i farmacistei buchetul. În încăpere s-a simțit adierea parfumului de trandafir. Timbrul glasului fetei, îmbinat cu mireasma trandafirilor, i-au trezit bărbatului senzația a ceva cunoscut, ca un „deja vu” umbrit și îndepărtat.

- Bună ziua, Suzy, i-a răspuns farmacista. Ce flori minunate! Ce mai face bunica?

- O, e foarte ocupată. Trebuie să sosească unchiul Roman și se zorește cu pregătirile.

- Îi vine feciorașul? Ce bucurie ...

- Da, unchiul Roman se află în turneu în Europa. Săptămâna viitoare va avea ultimul concert la Opera din Viena, iar de acolo vine direct la Cernăuți.

- Spune-i bunicii că o salut și că îi mulțumesc pentru flori.

Bărbatul a tresărit. Trăsăturile feței, silueta fetei i s-au părut cunoscute. Precum și numele - Suzy. Pe lângă acestea, glasul catifelat, cu respirația precipitată... Toate l-au tulburat adânc. Răsfoind febril filele memoriei sale pentru a afla: unde, când, de cine îi amintește ea, nici n-a observat că fata a ieșit din farmacie. Expresia de om pierdut a bărbatului solid din fața sa, a impresionat-o pe farmacistă care l-a întrebat neliniștită: - Nu vă simțiți bine, domnule ?

- Totul e-n ordine, mulțumesc... totul e-n ordine, a răspuns el grăbit, neluându-și privirea de la buchetul de trandafiri.

- Ce ați dorit? a întrebat farmacista.

El continua să privească vrăjit buchetul.

- Cu ce vă putem servi, domnule? a repetat femeia.

- Mi-ar trebui... vă rog...iată, acești trandafiri.

- N-am înțeles, a zâmbit farmacista mirată.

- Mă scuzați, vă rog să mă scuzați, am vrut să spun, trei cutiuțe de citramon.

- Vă plac acești trandafiri? a întrebat farmacista cu blândețe. Dacă doriți, pot să vi-i ofer. Suzy îmi aduce deseori, a adăuat ea cu însuflețire. Bunica ei, pe care tot Suzy o cheamă, și-a transformat curtea într-un adevărat rai al trandafirilor.„Raiul trandafirilor!” și-a auzit, în inimă, bărbatul, ecoul dureros.

- Nepoata Suzy e din a doua căsătorie, a continuat farmacista vorbăreață. Iar Roman, un vestit solist de Operă, din Israel, este fiul din prima căsătorie. Suzy - bunica s-a despărțit de primul soț, după o jumătate de an de căsătorie cu acesta.

Mulțumind mașinal pentru buchet, luându-și cutiuțele cu citramon, bărbatul a ieșit din farmacie cu totul năucit. Cele două Suzy, Roman, „raiul trandafirilor”... ceva a fremătat, s-a răscolit în amintiri, de parcă în fața ochilor săi s-ar fi răsfoit paginile îngălbenite ale unui jurnal necitit de multă vreme. Suzy tocmai trecea strada. Fără să mai caute marcajul de trecere a pietonilor, el a fugit să o ajungă, făcând slalom comic printre mașinile în viteză, așa cum încerca să se strecoare ținând într-o mână cutiuțele cu citramon și, în cealaltă, buchetul multicolor al florilor mărunte de trandafir.

Păstrând o distanță rezonabilă, bărbatul urma atent calea fetei deși, instinctiv, el deja simțea, deja știa pe unde trebuie să meargă. Ocolind parcul, Suzy a intrat pe strada Fedkovyci și apoi, în curte. Bărbatul s-a apropiat de vila din curtea căreia se răspândea mireasma amețitoare a trandafirilor.

Gardul de metal părea un adevărat perete îmbrăcat într-o platoșă împletită strâns din ramurile tufelor de trandafiri. Nu departe, lipite de această împrejmuire înflorată, se aflau culcate pe trotuar câteva cărămizi. Așezându-le una peste alta, bărbatul s-a urcat pe ele să privească înăuntru.

Da! Era curtea aceea! Era aceeași vilă și același neuitat pavilion înfășurat în aceeași mlădioasă împletitură a lungilor corzi de trandafiri pe care, din loc în loc, și parcă luându-se la întrecere, se ițeau vesel bobocii încă neizbucniți în floare, dar lăsând să se ghicească multele culori ale petalelor. În curte, la câțiva pași depărtare de gard, a văzut-o pe EA! Se spune că evreicele, chiar și cele mai frumoase, cu trecerea anilor, rar când își păstrează farmecul din tinerețe. Posibil, posibil... dar lucrul acesta nu avea nici o legătură cu EA! Ridicată în vârful picioarelor, ea încerca să prindă cu amândouă mâinile cea mai de sus ramură a trandafirului terminată într-o eflorescență roz-pal. Ținându-și răsuflarea, bărbatul privea încântat liniile suple ale grației ei neofilite, de parcă cei peste patruzeci de ani care au trecut, pe ea au ocolit-o. Același obraz rotund, aceiași ochi alungiți spre tâmple, „ca la japoneze”, aceiași pomeți moi, aceleași buze roșii și pline, ca cireșele de pădure coapte.Nu, nu e un vis! Nu e o fantasmă! Era ea! Iubita, tulburătoarea, fermecătoarea, dulcea Suzy! Parfumul trandafirilor și amintirile deconcertante i-au slăbit bărbatului luarea-aminte, amețindu-l.

- Iubito, cafeaua este gata, s-a auzit din pavilion un glas baritonal.

31

Împletitura deasă ce împrejmuia pavilionul nu lăsa loc privirii să deslușească persoana care așezase tava cu ceșcuțele pe masa făcută din nuele.

- Vin, Boris, vin imediat. Ea și-a aranjat rochia, și-a împins ochelarii la rădăcina nasului și, fără să se grăbească, s-a îndreptat spre pavilion.

Dintr-o dată, în pieptul bărbatului parcă ar fi dat în clocot învolburarea fierbinte a amintirilor care se îngropaseră demult într-un colț de taină al memoriei. Suzy mergea către același foișor în care cândva, demult, tare demult, lui i s-au descoperit, pentru întâia oară, necunoscute sentimente și senzații: pasiunea amețitoare și dulceața, beatitudinea celestă a iubirii și gingășiei femeii. Punând piciorul pe prima treaptă, ea, dintr-o dată, s-a oprit, și-a întors trupul pe jumătate și, mijindu-și ochii (o, Doamne, cum îl scoteau, cândva, din minți, ochii ei astfel mijiți!), a privit în direcția bărbatului de după gard ca și cum l-ar fi zărit, l-ar fi recunoscut și ar fi dorit să-l invite în foișor. El a tresărit și a vrut să sară de pe „marele său postament”, dar cărămizile (perfide!) s-au clătinat și s-au împrăștiat cu zgomot sub picioarele sale. Ca să nu cadă, el s-a prins de o creangă țepoasă de trandafir din gard care s-a legănat, a fâșâit, la întrecere cu zgomotul grămmezii de cărămizi.

- Nepoțică, ia vezi ce se întâmplă acolo?

Inima bărbatului a început să fâlfâie ca aripile unui cocor. Neluând seama la durerea rănilor adânci din palmă, el a părăsit locul cu pas grăbit, bătând aerul, în părți, cu brațele și ținând în mână, strâns, buchetul de trandafiri. În urma lui a scârțâit portița.

Fără să se uite înapoi, el și-a întețit mersul. Miriade de furnicături îi cutreierau spatele, ca și cum ar fi simțit privirea ascuțită a fetei.

- Bunico, un moș iute de picior a rupt din gardul nostru trandafiri. Să mă iau după el?

- Nu, nu trebuie, s-a auzit glasul liniștit al lui Suzy. Poate nu are bani să-i cumpere iubitei sale un buchet de trandafiri.

- Nu, bunico, e un moșulică chipeș, îmbrăcat în costum de calitate.

- Ei, atunci...poate că... a râs Suzy, poate că acest „moșulică chipeș”a vrut să-și amintească în acest mod original de tinerețea lui zburdalnică...

Oprindu-se din fugă după colțul străzii, gâfâind zgomotos, bărbatul a intrat în parc. În lungul aleii ce trecea întins pe lângă oranjerie, a găsit o bancă. Respirația lui aritmică, încet-încet, și-a revenit la normal. Cu toate acestea, izbucnirile gândurilor sfârtecau fără milă învelișurile memoriei, rodeau nodurile ei strânse, ca să-l arunce, cu peste patruzeci de ani în urmă, în vârtejul dureroaselor amintiri.

III. Extaz în Raiul trandafirilor ...Cernăuți, septembrie, 1969.

El - elev în anul trei, la liceul de muzică, secția dirijat cor. Ea - corepetitoare la lecțiile de canto. Dintre toate disciplinele, Roman a îndrăgit îndeosebi lecțiile de canto. Era activitatea lui preferată. Atracția pentru cânt a moștenit-o, probabil, de la mama lui, care l-a învățat multe cântece ucrainene și românești.

Iar Roman le interpreta cu reală pasiune, imaginându-se pe o mare scenă, sub luminile orbitoare ale reflectoarelor și în ovațiile explozive ale publicului. La prima lecție de canto din acel an de studiu, Roman s-a prezentat cu un buchet de trandafiri pentru Vira Olexandrivna, profesoara lui. Intrând în clasă, el a apucat să spună doar: - Bună ziua! - când, deodată, Vira Olexandrivna i-a răspuns precipitată: - Bună ziua, Romane, mă bucur să te văd după această vacanță! - uitându-se cu subînțeles când la buchetul lui, când mutându-și privirea, plăcut și clar grăitoare, la fata așezată în fața pianului.

- Este noua noastră corepetitoare, Suzana Isakivna. Azi e prima zi de muncă din viața ei.

Roman a înțeles că Vira Olexandrivna îi propune să dăruiască florile noii măiestrițe care tocmai s-a ridicat de la pian. În fața lui stătea o fată nu prea înaltă, în ochii căreia tremura raza unei emoții, evident, datorită cuvintelor Virei Olexandrivna, emoție ce a trecut, apoi, în purpuriul ce i s-a aprins, ușor, în obrăjorii rotunzi. Înmânându-i florile, Roman i-a atins degetele subțiri. De la această atingere, el a avut senzația unei cuprinderi lăuntrice miraculoase, care a stăruit de-a lungul întregii lecții. După cursuri, cu totul întâmplător, ei au ieșit din liceu în același timp.

- Tu, Romane, mergi la troleibuz?

- Da, mai întâi iau „treiul” până la autogară, iar după, mai merg și cu autobuzul.

Au călătorit împreună. Roman, fâstâcit de tot, nu știa despre ce să vorbească. Suzy se uita la el cu o privire caldă și, în cele din urmă, a rupt stânjenitoarea tăcere.

- Îți mulțumesc pentru flori, Romane, a rostit ea, strângând buchetul la piept.

- Cu multă plăcere, a scăpărat Roman cu un glas ce nu era al lui, adăugând apoi, cu bravură stângace: Am acasă foooarte multe; am rupt aceste flori din grădina noastră.

- Ia te uită! a surâs Suzy. Dacă ai ”foooarte” multe flori, atunci poate că, din când în când, îmi vei dărui un mic buchet? Promiți?a întrebat ea jucăuș.

Amuțit, Roman simțea cum, de emoție, îi ard obrajii.

- Trandafirii sunt florile pe care le iubesc cel mai mult, a adăugat Suzy visătoare. Eu am înțeles că acest buchet nu a fost pentru mine... totuși mie îmi face multă plăcere. Rămâi cu bine, Romane! a rostit Suzy zâmbind enigmatic și a coborât din troleibuz.

Am să mai aduc un buchet la lecția următoare! și-a repezit Roman cuvintele să o ajungă din urmă.

Troleibuzul a pornit, iar Roman, vrăjit, privea pe geam cum Suzy se îndepărtează parcă plutind, cu buchetul strâns la piept. „Uf! că tont mai sunt ! De ce abia la lecția următoare?”a început el să se ia la rost, în gând. ”Parcă n-aș putea, chiar mâine, să-i dăruiesc florile ? Ei, nu, chiar că sunt un prostovan. Păi, următoarea lecție e tocmai vineri, iar azi e abia marți - continua tânărul cearta cu sine. Să aștepți atâtea zile!” Roman și-a pierdut liniștea și, cu multă nerăbdare, a așteptat ziua de vineri. Chipul lui Suzy nu dispărea nici o clipă din imaginația lui, plutea în fața lui peste tot: pe stradă, în troleibuz, la ore, acasă. Chiar i s-a atras atenția asupra acestei năuceli care nu-l caracteriza. Dar parcă ei știau că în viața lui Roman a apărut o mare problemă? El i-a promis lui Suzy că-i va aduce vineri, la lecție, un buchet de trandafiri. Dar cum să procedeze? Să vină cu florile la clasă? Și Vira Olexandrivna ce o să creadă? Să-i țină calea lui Suzy pe coridor și să-i înmâneze buchetul?

32

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Nici asta nu era o soluție. Iar capul îi vâjâia! Atunci Roman a hotârât să ascundă buchetul între tufele scuarului din fața liceului și să i-l dăruiască lui Suzy atunci când ea va merge spre troleibuz. O forță încă necunoscută lui îl atrăgea cu putere către Suzy. În zilele următoare, s-a apropiat de clasa de canto să o revadă pe fată, dar nu a îndrăznit nicicum să deschidă ușa, deși dorea atât de mult să-i fie aproape, din nou! În acea vineri, dis-de-dimineață, Roman s-a aflat deja în scuar, unde a ascuns buchetul între tufe. Dar, abia ieșit de după gardul viu pe aleea ce ducea spre liceu, a auzit în urma lui un glas autoritar: - Stai!

Era un milițian, de fapt un subofițer, după unele semne ale uniformei, alături de care se afla un individ îmbrăcat în civil.

- Ce făceai acolo, în tufiș? a întrebat milițianul.

Inima lui Roman și-a accelerat bătăile.

- Eu...am ascuns un buchet de flori, a îngăimat tânărul.

- Ai ascuns un buchet de flori? De ce? s-a mirat subofițerul.

- Pur și simplu...așa, a murmurat Roman.

Găsind buchetul ascuns și văzând emoția, obrajii înroșiți ai tânărului, milițianul l-a întrebat cu bunăvoință: - Pentru o fată? Ești îndrăgostit?

- A, nu... ce spuneți dumneavoastră, a încercat Roman să nege, dar un imbold lăuntric l-a obligat să adauge imediat: Da, probabil că da. Înveselit, milițianul l-a bătut pe umăr: - Nu te îngrijora și să nu-ți fie rușine, băiete, de propria ta iubire. Iubirea nu este suferință, iubirea este noroc! - adăugând, apoi, cu seriozitate: Cred că știi ce se află în clădirea din partea aceea a scuarului și că, din această cauză, nu e voie să se ascundă nimic pe aici. Dar, probabil că privirea dintr-o dată derutată a lui Roman i-a inspirat milă milițianului, pentru că, zâmbind blajin, acesta a spus: - Dar, o dată, se poate. Ca o excepție pentru cel îndrăgostit! În orarul Virei Olexandrivna, lecția lui Roman fusese programată ultima din acea zi. Tânărul a venit la oră, nefiind deloc în apele sale.

De emoție, n-a privit-o pe Suzy nici măcar o singură dată în ochi. Se temea că, dacă privirile lor s-ar întâlni, ea i-ar putea citi în ochi toate gândurile și sentimentele care îi clocoteau în suflet. Roman cânta mecanic, deoarece în cap i se răsucea vârtejul întrebărilor fără răspuns: Oare buchetul e la locul lui? Ce avea să spună lui Suzy atunci când i-l va oferi? Cum să facă dacă Suzy va ieși în stradă nefiind singură?

- Ce se întâmplă cu tine, azi, Romane? s-a auzit glasul nemulțumit al Virei Olexandrivna. Așa nu se poate cânta o piesă lirică. Este o romanță, nu un marș revoluționar precum „ Zboară, locomotivă noastră, înainte!” Aici, Romane, este nevoie de un suflet sensibil, de o inimă zguduită, de suferință dureroasă. Imaginează-ți cât de frumoasă este fata pe care autorul o compară cu un miez de nucă, imaginează-ți că ea se află aici, în fața ta, și te privește cu ochii „care strălucesc cu acel farmec” ce „aprinde vâlvătăi în inimă”. Imaginează-ți că ea dorește să fie, pentru tine, „o stea luminoasă”. Arată-i, Romane, că o iubești, că o iubești cu nemărginită iubire ! În capul lui Roman ecoul răspundea:„ Să nu-ți fie rușine, băiete, de propria ta iubire... Arată-i, Romane, că o iubești!” Și atunci, s-a uitat Roman la Suzy. Privirea ei era caldă și iubitoare. Din ochii ei ca chihlimbarul auriu s-a auzit o șoaptă: „Spune-mi, Romane, și eu voi auzi, eu voi crede...” Și Roman a cântat! A cântat cu toate glasurile inimii, până la uitarea de sine!Și s-a deznodat dragostea lui din strânsorile sfielii, și a țâșnit iubirea lui precum un gheizer de nestăvilit! Iar Suzy îl asculta vrăjită, simțind cum vocea lui îi învăluie inima în tandre gingășii, în timp ce degetele ei se împleteau pe clapele pianului, înălțând de pe acestea, iar și iar, străllucirile, ca de cristal ale unui arpeggiato. Vocea lui Roman suna când cu impetuoase revărsări ca de țambal: „Ah, fetițo, miez de nucă, de ce inimioara-ți este creangă înspinată, ca de porumbar...” când cu înfocatele chemări ale unui bucium neliniștit: „inima-mi se zbuciumă ca o năvalnică furtună,” când cu murmurul delicat al unui fluieraș de soc: „Ah, ochii aceia, mai adânci ca noaptea”, când cu struna-nlăcrimată a unei singuratice viori: „Iubindu-te pe tine, sufletu-mi voi pierde”... De la liceu au plecat împreună.

- Ai o minunată voce baritonală, Romane.

- Mulțumesc...

- Vira Olexandrivna te laudă foarte mult și-ți prezice un mare viitor ca solist. Are intenția să invite pe cineva de la Filarmonică la o lecție a ta.

- N-am știut. Mulțumesc pentru această plăcută veste, Suzana Isakivna.

- Te rog să-mi spui Suzy, a răspuns ea aproape șoptind. Înaintând pe alee, ea, înveselindu-se deodată, l-a întrebat: - Și buchetul meu? Doar ai promis. ...Roman s-a oprit brusc și a luat-o la fugă, înapoi, sub privirile speriate și uimite ale lui Suzy. Iar când el a ieșit dintre tufe cu buchetul în mâini, ea nu și-a putut reține râsul izbucnit în clinchete de clopoțel: - Romane, Romancicule! Ce m-ai speriat când te-am văzut cum te arunci, din goană, direct în tufișurile acelea! Dar acum, acum... îți mulțumesc pentru flori, dragă, drăguțule băiețel! Și Suzy l-a sărutat pe Roman pe obraz. Acesta a fost primul sărut din viața lui; flăcările unei duioșii aprinse dintr-o dată i s-au răspândit în tot trupul și o durere cu totul nouă, ne mai încercată până atunci, i-a strâns inima.

A fost sărutul de la care, în tâmplele lui Roman sângele a izbucnit în pulsații fierbinți, în timp ce, lăuntric, din contră, o imensă piatră de gheață apăsa atât de tare, că aproape îi tăia respirația. În seara aceea, în stația de troleibuz era multă lume. Au înțeles că troleibuzele nu porneau din cauza unei defecțiuni la rețeaua electrică. Suzy a spus că ea nu locuiește departe și că pleacă acasă pe jos.

Pe neașteptate, s-a pornit o ploaie abundentă și caldă. Ea nu l-a chemat să o urmeze... ea pur și simplu a fugit. Automat, Roman a luat-o și el la fugă, după ea, nerămânând în urmă nici un pas. În tăcere, ca niște alergători într-o cursă cu obstacole, săreau peste băltoace ocolind trecătorii, fără să-și dea seama spre ce îi mână soarta. Ajungând la parc, Suzy a cotit la dreapta. El a urmat-o.

Pe strada Fedkovyci ea a deschis poarta și amândoi s-au oprit din fugă abia în pavilionul din curte în care s-au adăpostit. În aerul împrospătat de ploaia repede, se simțea peste tot parfumul dulce-îmbătător al trandafirilor ale căror liane înfășurau strâns pavilionul.

Picăturile de ploaie, ca niște pietricele de diamant, păreau împletite în părul ei din care, câteva șuvițe se ondulau pe obrajii ei rotunzi.

33

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Era îmbrăcată într-o rochie subțire bej-deschis, scurtă mai sus de genunchi, garnisită vesel la poale cu broderia fină a unor mănunchiuri de trandafiri. Suzy și-a ridicat cu amândouă mâinile părul ud și încâlcit și căuta să-l aranjeze astfel încât să-i cadă pe spate, dar șuvițele îndărătnice nu o ascultau și, de fiecare dată, două-trei smocuri rebele îi scăpau din palme. Stătea în fața lui cu brațele frânte după ceafă, cu talia împinsă înainte, cu obrăjorul înălțat, privindu-l cu ochii cochet mijiți, oferind chipului său un aer patetic. Liniile atrăgătoare ale siluetei sale se modulau asemeni strunelor întinse ale viorii sub arcuș, cu neverosimil rafinament, subliniind farmecele trupului ei de fată. Ploaia nu doar că-i udase rochia, dar parcă a topit-o, lipindu-i pânza de trupul bronzat, făcându-l să-i pară lui Roman dezgolit, în afară de fragilele buchețele de trandafiri din broderia de la poale, care se armonizau cu trandafirii dimprejur. Relieful a două rotunjimi desena pronunțat forma feciorelnică a sânilor în vârful cărora se zăreau două petale roz-pal de pe care se încordau doi muguri ascuțiți ai unei flori exotice, necunoscute, până acum, lui Roman. De sub rochia puțin ridicată, apăreau între coapsele ei suple, două protuberanțe de forma unei inimi fierbinți, lipite gingaș una de cealaltă. Dunga delicată dintre ele se oprea, mai sus, într-un smoc pufos, pentru ca, urcând, să se despartă în două sănțulețe fine ce încadrau un unghi curbat în mijlocul căruia se ivea o mică adâncitură care, abia vizibil, se ridica și cobora în ritmul respirației fetei. Cu inima fremătând, Roman o privea pe Suzy ca de pe altă lume, ea apărându-i, ba născută din spuma mării ca zeița Afrodita, ba strălucind, ca Sulamita, sub razele arzătoare ale soarelui Ierusalimului. Necunoscutele, până acum, senzații fierbinți își sporeau jerbele scânteietoare, silindu-i, totodată, inima și tâmplele să-și reprime iuțeala nebună a ritmurilor șamanice. Suzy a încetat să mai lupte cu șuvițele de păr nesupuse, și-a îndreptat rochia și iarăși s-a uitat la Roman cu ochii mijiți. Privirile lor s-au întâlnit....

El stătea încremenit, fără să-și miște privirea emoționată și, în același timp, fâstâcită. Era privirea nestăpânitei curiozități sfielnice a unui tânăr inocent. În tăcerea așternută, trupul ispititor al lui Suzy excită ochii lui Roman care îl înfășurară în flăcările lor, înfruptându-se cu nesaț din comorile ființei ei. Ea simți cum o inundă dulcea slăbiciune porni-tă din privirea lui pătimașă, și cum îi străbate tot trupul cu lină unduire. Dar valul pasiunii izbucnite apoi, căzu năvalnic peste amândoi, ca să-i înalțe îndată pe creasta lui cea mai înaltă și să-i arunce, după aceea, pe Roman și pe Suzy, în înfocate îmbrățișări... Fără să-și ia privirile unul de la celălalt, ei s-au apropiat încet, până când buzele lor s-au contopit cu ardoare, într-un lung sărut. Era ca și cum, sorbind împreună din unda rece și vindecătoare a unui izvor de munte, stingeau o sete infernală. Era sărutul care, capturând două inimi în limbile de foc ale farmecelor, le întețeau bătăile în frenetică vâltoare, era sărutul care îi ispitea cu extazul fericirii, cu uimitoare feerii.

- Ce faci, Romane? a șoptit Suzy amețită.

- Ce faci, Romane? se repetau șoaptele din pieptul ei, cu tremurul insinuant și magic al unui fagot.

Glasul ei catifelat și pătrunzător mângâia inima lui Roman cu misterioase nuanțe ce se revărsau ca din murmurul primăvăratic al unui pârâiaș de munte jucăuș, până la foșnetul timid al frunzelor îngălbenite, din toamna unei livezi.

- Ce faci, Romane? - în întrebare nu se simțea intonația împotrivirii ci, mai degrabă, promptitudinea docilă a unui abandon.

Petrecându-și degetele subțiri, de pianistă, prin pletele lui Roman, Suzy îi mângâia delicat și îi săruta șuvițele de păr. Îmbrățișările fierbinți care au urmat i-au adus pe amândoi în pragul nebuniei pasionale.

Dezlănțuite, atingerile lui Suzy ridicară din adâncurile tânărului efeb, seva gloriei falice, care o făcu să freamăte, să tremure semenea crenguțelor de plop, gâdilate plăcut de vântul stârnit. El împrăștia pe obrajii ei încinși, pe gâtul delicat, pe părul parfumat, pe sânii ei impetuoși, nesfârșite sărutări haotice, nebune. Nasturii înșirați pe deschizătura din față a rochiei, din dreptul sânilor până la genunchi, încorsetau trupul lui Suzy, provocându-i, astfel, nebuneasca tendință de a se elibera. Cu lentoarea dată parcă de transa unui vis hipnotic, ea a descheiat, ușor, nasturele de sus al rochiei...

Roman, din instinct nemaiîncercat, a simțit gestul ei pe care, cu mâîini tremurânde, l-a continuat descheind nasture cu nasture, până ce rochia s-a desfăcut în amândouă părțile, ca două tainice cortine ale Împărăției Melpomenei, pentru ca, în cele din urmă, să capituleze și să-i cadă la picioare. În fața ochilor vrăjiți ai lui Roman, s-a arătat splendoarea celor mai tainice ademeniri ale frumuseții unei fete, cântate de rapsozi și de poeți, zugrăvite de pictori.

Cu totul fermecat, tânărul stătea în fața tainei unei lumi ce-i fusese ascunsă până atunci, lumea celei mai înalte desfătări a trupului omenesc. Roman a ridicat-o în brațe pe delicata Suzy și a dus-o cu grija extremă a unui fanatic violonist care a avut norocul să primească o inestimabilă vioară Stradivarius.

Deasupra sofalei cu spătar se apleca în boltă un ram de trandafir. Picăturile de ploaie se cuibăreau în căușul petalelor din care strângeau miresme paradisiace, căzând apoi pe trupurile goale ca din harfe cu sunet de argint, miruindu-le cu arome celeste, ca și cum, în acest colț de rai al trandafirilor, avea loc solemnitatea unei tainice sfințiri. Și a înflorit năvalnic comoara trupului lui Suzy, ca o maiestuoasă floare de foc a trandafirului, țâșnind cu jerbe de scântei ca o portocală roșie, siciliană ruptă în două!

Petalele roz-pal, care pulsau tremurat în inflorescența buclată a comorii, au absorbit cu sete, în strânsoare mătăsoasă, viguroasa lui ofensivă. Contopiți, Roman și Suzy s-au înălțat la apogeul unei inegalabile, neîntrecute beatitudini, plutind imponderabil în spațiul nemărginit. Era zborul fantastic al amândurora, într-un singur cocon al pasiunii fierbinți, în mirajul de dincolo de nori, printre fulgere și frutuni, prin amețitoare cețuri, până la erupția unui vulcan, până la topirea unuia în celălalt prin dulcea istovire. Și apoi... apoi au rămas culcați în pacea dăruită de cea mai nepământeană desfătare, epuizați de nestăpânirea euforică, tămâiați de parfumul subtil al trandafirilor. Petalele „Reginei florilor” se desprindeau din bolta înflorită a pavilionului, se roteau triumfal peste trupurile lor dezgolite și se așterneau peste ei în acoperământ colorat, ca altădată, în anticul Colosseum, unde învingătorii erau împresurați cu ploaie de flori. Ei se scufundau în așternutul moale al petalelor de trandafiri, se scăldau în miresmele lor unice, care se revărsau peste tot, cu dărnicie. Îi era atât de dulce lângă Suzy! Îmbrățișându-i trupul, se minuna de frumusețea lui și îl ținea în brațe strâns, să nu fugă înapoi, în poveste, și își apropia buzele de sânii ei, lacom ca un prunc de sânul mamei... Acum stătea nemișcat să nu-și sperie norocul, să nu destrame mirajul paradisiac, din a cărui vrajă n-ar mai fi vrut să iasă!

De când a pătruns în acest rai al trandafirilor, Roman nu a scos nici un cuvânt. Și ar fi vrut atât de mult să-i spună lui Suzy, să-și smulgă din piept un strigăt plin: „Iubesc! Pe tine te iubesc, Suzy! Vreau să fiu cu tine toată viața!”

34

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ Dar o putere tainică, mai tare decât arzătoarea lui dorință, îi strângea gâtlejul cu degete de gheață, îi înăbușea respirația, nedându-i voie să vorbească. Lăsându-și privirea în jos, Roman a reușit să-i pronunțe doar numele: „Suzy”... însă ea, deîndată, și-a lipit fermecătorul degețel de buzele lui și i-a șoptit, gâdilându-i urechea: - Nu spune nimic... lasă totul să fie așa, fără cuvinte... Și Roman s-a supus voinței ei. Dar în locul lui au vorbit ochii înflăcărați, inima fierbinte, sufletul emoționat și senzațiile profunde. În locul lui a vorbit, înainte de orice, marea și curata lui IUBIRE !

IV. Pe aripile lui Morfeu Și așa, fără să-i scape vreun cuvânt, Suzy l-a condus pe Roman la poartă. În tăcere, a rupt o rămurică de trandafir cu mulți boboci încă nedesfăcuți, și i-a oferit-o. Sărutul ei de adio a avut un fel de gust dulce-amar, cu totul altul decât cel cu o jumătate de oră în urmă, în Edenul trandafirilor. În privirea ei mângâietoare mijeau umbrele tristeței. Dar Roman nu observa acest lucru. Inima și sufletul lui înălțau ode de slavă!

- Când ne vom mai vedea? a îndrăznit, totuși, să întrebe.

- Ne vom vedea la liceu, a răspuns Suzy încet.

Plecând, el nu mergea pur și simplu, el zbura, simțind puterea neverosimilă a unor aripi imaginare.

Tot așa s-a întâmplat și în visele lui. Nu o dată, Roman a visat că își ia avânt, bătând cu brațele aerul, ca și cum ar fi avut aripi, că se desprinde de pământ, se înalță mai sus de arbori și plutește, cu brațele întinse în lături. Mergea, însă în minte i se nălucea că toată lumea din jur a aflat despre iubirea lui. Dacă vreunuia dintre necunoscuții trecători i-ar fi dat în gând să întrebe: „De ce ești atât de fericit, băiete?”, el ar fi răspuns cu siguranță: ”M-am îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din această lume!” „Și cine este această preafrumoasă?” ar fi insistat trecătorul. „O, este o frumusețe de fată cu care nimeni și niciodată nu se va compara, cât e lumea de mare! Lângă a ei splendoare va păli cea mai strălucită floare, va înceta cântecul cel mai fermecător, va amuți cea mai măiastru-cântătoare pasăre, se va întuneca cel mai curat diamant, se va umbri cea mai strălucitoare stea..” Așa ar fi vorbit el despre iubita lui. Despre cea mai scumpă Suzy a lui! Inima nu-i mai încăpea în piept. Ea tot creștea, creștea de atâta fericire! Deodată, el s-a oprit în loc fulgerat de cuvintele ei: „Ne vom vedea la liceu!”

Dar asta va fi tocmai luni! Iar azi e abia vineri. Așa ceva nu e cu putință. El, pur și simplu, nu dorește să aștepte până luni!E o întreagă veșnicie! „Mâine merg la Suzy, și-a spus Roman hotărât. Am putea să ne plimbăm prin parc. Sau să mergem la cinema.

Sau, și mai bine, să plecăm la lacul din Codrii Cosminului? Vom lua o barcă, iar eu voi vâsli, sorbind-o pe Suzy din ochi.” Păsind ca un somnambul, Roman mergea înainte fără să vadă pe nimeni și nimic. Gândurile îi erau absorbite cu totul de planurile doritei întâlniri cu Suzy. „Da! Într-o barcă! Acolo, în mijlocul lacului, vom fi doar noi doi, și atunci îi voi spune tot ce n-am știut să-i spun azi, în pavilion, se gândea Roman emoționat. Îi voi spune că o iubesc pentru totdeauna și că nu-mi imaginez viața fără ea.” „Dar dacă îmi va cere iarăși să nu spun nici un cuvânt? s-a neliniștit tânărul. Sau dacă nu va dori, în general, să mă asculte?”

Panica a cuprins inima lui Roman la presupunerea că (O, nu da, Doamne!)Suzy nu-l iubește. „Nu, nu și încă o dată, nu!

Așa ceva nu poate să fie! Că doar noi, astăzi ... noi ne-am iubit! Oare tot ce s-a întâmplat între noi, azi, nu este o adevărată mărturisire a iubirii?”

Acasă, Roman a pus rămurica de trandafir în vaza așezată pe noptiera de lângă pat. Deși micuțe, florile răspândeau un parfum care-i amintea de Suzy, de miracolul care s-a petrecut azi cu ei doi. Bobocii de trandafir îi făceau vesel cu ochiul, șoptindu-i „Ea te iubește, ea te iubește...”

Aceste hipnotice cuvinte l-au legănat pe Roman și, ușor-ușor, l-au coborât în brațele binecuvântatului somn.

Evident că zeul somnului, Morfeu, care insuflă oamenilor vise plăcute și odihnitoare, l-a fericit în noaptea aceasta și pe Roman.

Tânărul a adormit cu un surâs fericit pe chip. Buzele lui întredeschise șopteau: „Ea mă iubește... ea mă iubește...”

- Ea mă iubește, Morfeu, mă crezi? Uită-te în ochii mei, Morfeu, mă crezi? Eu știu, sunt convins că mă iubește, delira Roman în somn. Făcând cu brațele, prin aer, mișcări rotite, el a implorat: - Te rog, iubite Morfeu, împrumută-mi aripile tale! Te rog mult!

- Nu pot să-ți dau aripile mele, s-a auzit glasul lui straniu, fără trup, reverberând în ecouri, la fiecare cuvânt.

Dar pot să te prefac în pasăre. Temporar, desigur... Ce fel de pasăre ai vrea să fii?

- Privighetoare! Soloveiko!1 Privighetoare! a numit Roman, fără să stea pe gânduri, pasărea pe care o îndrăgea cel mai mult.

Aș vrea să fiu privighetoare și să-i cânt iubitei mele, Suzy!

Glasul de dincolo de nori s-a auzit patetic: - Fie cum vrei tu. Fii Soloveiko, Romane! Simte-i aripile!

Roman s-a ridicat din pat și și-a întins mâinile în lături, cu care a bătut aerul ca și cum ar fi vrut să se convingă de siguranța aripilor sale. Uitându-se în oglindă, a văzut o privighetoare micuță care fâlfâia din aripioare, clătinând nostim din cap.

- Îți mulțumesc, milostive Morfeu, a rostit cu bucurie Soloveiko-Roman. Iar acum, permite-mi să zbor la iubita mea, Suzy! Și s-a înălțat Soloveiko-Roman în înaltul cerului, iar soarele i-a surâs cu raze scânteietoare. Și el zbura, zbura spre Suzy a sa de vis... Iată și parcul zărindu-se în față, și iată și grădinița cu trandafiri.Soloveiko-Roman se lasă mai jos, intră-n zbor în curte și poposește pe creanga trandafirului care atârna chiar deasuprea pavilionului. Înăuntru o vede pe Suzy, pe iubita sa, Suzy! Dar asta ce mai e?Ea stă așezată pe sofa, alături de un tânăr oarecare care o îmbrățișează. Suzy nu se lipește de el, dar nici nu se opune îmbrățișării lui. Soloveiko-Roman o privește pe Suzy neliniștit, nu înțelege ce se întâmplă, cine este acest tânăr, de ce o îmbrățișează pe fata lui și, în general, de ce se află aici, în paradisul rozelor, al lui și al lui Suzy?

1 În limba ucraineană, substantivul „soloveiko”este de gen masculin. Din motive de ordin gramatical, impuse de contextele în care apare adăugat la numele Roman, am păstrat, în traducerea de față, forma ucraineană: Soloveiko-Roman. n. tr.

35

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

- Dragă Suzy, mai e puțin, peste câteva zile vom fi căsătoriți - o lingușea tânărul sărutând-o pe Suzy pe obraz - dă-mi voie să rămân peste noapte la voi. Părinții tăi nu sunt acasă, nu va ști nimeni.

- NU, a răspuns Suzy categoric, doar ne-am înțeles, Arkadii! ”Ea se mărită?! a gemut glasul lăuntric al lui Soloveiko-Roman. Suzy a mea se mărită?! Și cu mine cum rămâne? Cu iubirea mea? M-ai și uitat? Uite, privește, eu sunt aici, în fața ta!”

- Dar ea nu te vede. Tu acum ești privighetoare, s-a auzit din nou, de dincolo de nori, glasul liniștit al lui Morfeu. Și atunci Soloveiko-Roman a început să cânte. A cântat așa cum nici o altă pasăre nu a mai cântat vreodată, pe pământ: suav, scânteietor, înfrumusețând uimitoarele sale triluri cu străluciri sporite, cu revărsări sonore colorate, cu improvizații de piruetă ale unor sunete care țâșneau spre înălțimi de unde cădeau la picioarele ei în pasaje de mare virtuozitate. El stătea nemișcat pe ramul trandafirului, o privea pe Suzy cu ochi mari, întunecați, și doar gâtlejul micuț tremura în ciripit desăvârșit care se făcuse rai de frumusețe. Soloveiko-Roman cânta cu însuflețire neslăbită: când vesel, când cu râvna bărbătușului de mai, solitar, care, cu neîntrerupt timbru vibrant, o ispitește, își cheamă privighetorița iubită la cuib. Cântecul său neasemuit răspândea, totodată, miriade de înflorituri ale sonorităților uluitoare, ca niște ghirlande transparente ce împodobeau melodia cu indicibil fast. Și Suzy a fost pătrunsă de pasionata cântare a Stăpânului inimilor îndrăgostite.

- Suzy, și totuși aș fi vrut să-ți spun... a început Arkadii.

- Taci ! Mai bine ascultă cât de minunat cântă această drăguță păsăruică.

Arkadii a privit indiferent în partea dinspre care se auzeau trilurile și a mormăit nemulțumit: - Aș zice că țipă un vrăbioi nenorocit. Înfuriat de comparația auzită, Soloveiko-Roman s-a înălțat iute în zbor, s-a rotit prin pavilion deasupra tinerei perechi, apropiindu-se țintit de capul lui Arkadii.

- Ce se tot învârte vrăbioiul acesta obraznic pe aici? a fluturat Arkadii prin aer cu o mână, iar cu cealaltă a acoperit capul lui Suzy.

- Nu te teme, sunt cu tine.

Soloveiko-Roman s-a enervat și mai tare din cauza „ vrăbioiului nenorocit”, iar aici, Morfeu n-a întârziat nici el să-l întărâte: - Așează-te pe creștetul lui și fă... asta!

Văzând urma lăsată de pasăre, care se scurgea din creștetul pleșuv al lui Arkadii, Suzy, la început a pufnit muțește, după care a râs cu poftă.

- Uite-așa! ca să știi și tu: eu nu sunt un vrăbioi nenorocit, și-a zis satisfăcut Soloveiko-Roman.

- Bravo, l-a lăudat Morfeu, așa-i trebuie neobrăzatului !

- Dar ce pacoste mai e și asta? N-o fi turbat vrăbioiul? a țipat tânărul în falset și, privind înspăimântat în toate părțile, și-a scuturat piciorul cu putere. Ceașca de pe măsuță a sărit în sus și cafeaua nebăută s-a deșertat pe pantalonul lui.

- Am să-l omor! Îl termin! s-a înfuriat și mai tare Arkadii, gesticulând cu tăvița în mână.

Pe Soloveiko-Roman îl distra întrecerea care s-a pornit în pavilion. Arkadii îl fugărea amenințându-l cu tăvița pe care o flutura deasupra capului, în timp ce el încerca să facă, în zbor, acrobații amuzante. Dar cea mai mare satisfacție o simțea văzând-o pe Suzy bucuroasă, înveselită. Cu privirea pierdută la chipul radios al fetei, Soloveiko-Roman nu s-a ferit la timp de zborul prin aer al tăviței care, agățându-i codița, a trecut fulgerător pe lângă el. Din cauza puternicului vârtej stârnit, el și-a pierdut traiectoria și, din viteză, si-a oprit zborul în împletitura ramurilor de trandafir. Înțepenit între crenguțele spinoase, Soloveiko-Roman se zbătea să iasă din plasa de rămuriș țepos, tremurând din tot trupușorul lipsit de putere. Încercările, însă, i-au fost zadarnice, și atunci el și-a strâns, încetișor, aripile rănite.

- Aha, te-ai încâlcit, vrăbioi nesuferit, a strigat cu ură Arkadii și, întorcându-se spre Suzy, a întrebat-o cu lăudăroșenie: Ei, cum ți s-a părut lovitura mea fulgerătoare?

- Ești un adevărat Muhammad Ali, l-a ironizat Suzy.

- Uite, chiar acum, l-am terminat, a răspuns Arkadii ridicând tăvița.

- Să nu-l atingi! Lasă-l în pace! a sărit îndată Suzy și, punându-se de-a curmezișul, s-a oprit în fața lui Arkadii. Mai bine du-te la baie și curăță-te de ...

Suzy s-a apropiat de Soloveiko-Roman: - Cum te simți, dragă păsăruică? a întrebat ea cu blândețe. De ce te-ai supărat atât de tare și ți-ai vărsat focul pe Arkadii, a continuat ea scoțând pasărea din capcana crengilor spinoase ale trandafirilor.

Soloveiko-Roman s-a pomenit în căușul palmelor lui Suzy. Ea îl mângâia cu duioșie, din vârful căpușorului, până la codiță, precum și pe penetul pistruiat și lucios de pe piept, astfel că, durerea pricinuită de zgârieturile spinilor s-a alinat la căldura feminității și a palmelor ei. El se străduia să-i spună că în mâinile ei nu se află o pasăre, ci se află chiar el, Roman. Că zeul Morfeu l-a transformat temporar în privighetoare ca să poată zbura la ea și să-i spună ceea ce nu a putut să-i spună ieri, să-i mărturisească iubirea! Dar cuvintele ardente au rămas formulate doar în gând, răzbătând afară doar ca triluri de privighetoare.

- O, dar tu ești un cântăreț adevărat! Tu cânți minunat, parcă ai fi un soloveiko! - și pe obrajii lui Suzy din nou s-a luminat bucuria.

- Ei, unde este blestematul acela de vrăbioi? Arkadii s-a ivit în prag cu pantalonii uzi, ținând în mână a pungă de plastic.

Dă-mi-l, să-l duc la gunoi.

Fără a-l lua în seamă pe Arkadii, Suzy a sărutat căpușorul lui Soloveiko-Roman, și-a ridicat palmele spre cer și a spus în șoaptă: - Zboară, soloveiko al meu ! Zboară la colțul de rai al iubitei tale și dăruiește-i cântecele tale celeste !

Sloveiko-Roman a bătut din aripi, s-a ridicat în aer, s-a rotit de trei ori deasupra curții, în semn de rămas bun, și a zburat spre parc.

36

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

V. Izgoniții din Paradisul trandafirilor Copleșit de tristeșe, Soloveiko-Roman nu a mai vrut să se întoarcă la Morfeu ca să devină, iar, tânărul Roman. „Lasă, mai bine să rămân privighetoare în cer, decât Roman, aici, pe pământ, părăsit de iubita lui”, gândea Soloveiko-Roman. ”Pasăre fiind, aș putea să zbor oricând în Paradisul rozelor, să o văd pe Suzy, să cânt pentru ea. Doar i-a plăcut atât de mult cântecul meu. Astfel, aș putea să-i fiu alături oricând...”

- Ei, ia zi, te-ai văzut cu Susy?

- M-am văzut. Doar ai văzut că m-am văzut. Dar ce folos... m-a alungat din paradisul trandafirilor.

- Înseamnă că nu acesta este paradisul tău, băiete.

- Așa crezi tu?

- Este evident.

- Morfeu, ai putea să mă lași să fiu privighetoare? Eu nu mai vreau să fiu Roman. Eu nu doresc să-mi trăiesc viața fără ... fără Suzy. Te rog, Morfeu, lasă-mă privighetoare.

- Nu. Asta nu se poate. Tu te-ai născut om, și om trebuie să fii.

- Și să rămân, toată viața, izgonit din raiul lui Suzy?

- Fiecare dintre voi, oamenii, are câte un colț de rai pe acest pământ. Doar că, uneori, nu-l observați și atunci îl pierdeți; câteodată percepeți că e rai un loc care nu are nimic comun cu raiul, și din nou îl pierdeți; altădată însă, ca în cazul tău, acum, trageți din răsputeri către un colț de rai străin, pregătit de nemiloasa Soartă pentru altcineva.

- După logica ta, Morfeu, unul și același colț de rai poate fi revendicat de mai mulți pretendenți? Dacă e așa, cum trebuie să pro-cedeze aceștia?

- Nicicum! Fiecare colț de rai desemnează singur pe acela care va fi primit la sânul său.

- Tu vrei să spui să Suzy l-a selectat pentru raiul său pe Arkadii și nu pe mine?

- Nu. Tu nu ai înțeles. Nu Suzy a făcut selecția, ci colțul de rai în care Destinul a hotărât ca ea să trăiască. Nu ea, ci acest colțișor de rai nu te-a ales pe tine.

- Păi, și-atunci, de ce a fost Arkadii alesul și nu eu?

- Bine, voi încerca să-ți explic printr-un exemplu luat din lumea în care exiști în acest moment: spune-mi, Romane, poate, oare, o privighetoare să se în drăgostească de un păstrăv? Evident că da. Nimic nu poate împiedica un sentiment de îndrăgostire între cei doi. Dar pot fi ei împreună? Evident că nu. Păstrăvul nu va putea trăi în paradisiacele rămurișuri cu frunze și flori, sub bolta cerului albastru, ale privighetorii, iar privighetoarea, nicicum nu va putea trăi în împărăția subacvatică.

- Dar comparația nu este dreaptă cu noi.

- Posibil... Însă seamănă cu faptul că voi nu aveți de ales.

- De ce spui: „voi nu aveți de ales”? Colțișorul meu de rai va fi mereu deschis pentru Suzy.

- Ca să vezi! ...Dar ție nu-ți este clar că Suzy este evreică?

- Și ce dacă?

- Crezi tu că familia ta este gata să o primească în colțișorul său de rai?

- Pe mine nu mă interesează ce gândește familia mea. Nu mă interesează!

- Asta o spun emoțiile tale înfierbântate, acea iluzionare îmbătătoare după care urmează, în mod obligatoriu, dureroasa trezire. Și iată că atunci, dragă prietene, te vei afla în fața unei alegeri importante: să rămâi în colțișorul de rai părintesc, unde îți este drag, cu care ești înrudit din moși-strămoși, sau să te arunci în necunoscutul pe care acum nu-l vezi, deoarece ochii tăi sunt umbriți de patimă. În consecință, Romane, va trebui să alegi: familia sau Suzy? Ești pregătit să faci alegerea?

Soloveiko tăcea. În sufletul său sfâșiat se luptau, ca în albia unui râu clocotitor, îndoielile amare și așteptările fără speranță.

- Poate nu știai, dar copiii născuți din femeie evreică sunt, în mod obligatoriu, considerați evrei. Așa cere legea iudaică. În fața lui Soloveiko-Roman, ca într-un caleidoscop, s-au perindat expresiile chipurilor rudelor sale. Vedea și simțea reproșul privirilor lor pătrunzătoare.

- De fapt, prin aceeași încercare trebuie să fi trecut și Suzy. Deși se pare că ea și-a făcut alegerea: ea dorește să rămână Mamă evreică, pentru a-și păstra și continua lanțul generațiilor poporului său.

Cuvintele lui Morfeu îl străpungeau și îl tăiau cu ascuțiș de gheață.

- De ce trebuie să fie așa, Morfeu? a întrebat Soloveiko-Roman, ca și cum n-ar fi auzit cuvintele zeului somnului. Doar cu câteva ore în urmă, pluteam pe undele fericirii și acum... valurile line se preschimbă în furtună devastatoare care mă spulberă.

- Plăcerea simțurilor e doar presimțirea fericirii înșelătoare și repede trecătoare. Fericirea deplină, tinere prieten, în general nu există. Există doar drumul nesfârșit către fericire. Dar tu să nu cazi în deznădejde! Aminește-ți și nu uita sfatul pe care ți l-a dat Suzy la despărțire: „Zboară spre colțul de rai al iubitei tale.”

- Crezi, tu, Morfeu, că voi mai găsi un alt paradis al fericirii?

- Desigur, dacă ți-l dorești cu adevărat, a răspuns cu convingere Morfeu. Iar acum aterizăm în parc, uite, în acest luminiș.

Pentru prima oară Morfeu s-a arătat în fața lui Soloveiko-Roman în chip vizibil. Capul maiestuos al zeului somnului era împodobit cu o bogată coroană de maci roșii-purpurii. În spatele părului său buclat pe după urechi, se întindeau trei rânduri de aripi aurii. Privirea lui Morfeu era, în general, binevoitoare, dar undeva, în adâncul ochilor săi, fulgerau lucirile unui frig lipsit de viață.

- Mai departe vei zbura singur pe această alee. Morfeu a arătat spre o alee fără trecători, care trecea de-a lungul unei oranjerii.

Pe una din băncile de mai încolo, vei vedea un bărbat în vârstă. Bărbatul acela ești tu, cel din viitor.

Găsind banca singuratică pe care, într-adevăr, stătea un bărbat în vârstă, care aplica servețele peste zgârieturile palmelor, Soloveiko-Roman s-a apropiat în zbor și s-a așezat într-o margine a băncii. Privindu-l pe bărbat, căuta pe fața lui trăsăturile care ar fi semănat întocmai cu cele ale tânărului Roman.

37

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

- Salut, vrăbiuță! a spus bărbatul văzându-l pe Soloveiko-Roman pe bancă. Ce îndrăznețe sunt aceste vrăbii de oraș! Parcă ar fi domesticite. Să mă ierți, prietenă, dar nu am nimic să-ți dau să mănânci. „Ce ignoranți sunt oamenii aceștia! Cum poți să confunzi o privighetoare cu o vrabie? și Soloveiko-Roman și-a împins pieptul înainte cu demnitate, arătându-și penetul pestriț.

- A, păi asta nu e vrabie! a exclamat bărbatul. Nu cumva e privighetoare? „În sfârșit, m-a recunoscut!” s-a liniștit în gândul său Soloveiko-Roman și și-a clătinat bucuros căpușorul, a ciripit satisfăcut, întinzând în fața acestuia aripioarele, pentru ca bărbatul să-i examineze mai bine toate culorile „jaboului” său elegant.

- Cum reacționezi tu, micuță privighetoare, de parcă m-ai fi înțeles! a zâmbit omul. Dar ce văd pe aripioarele tale? Nu cumva e sânge? Așează-te în palma mea să te văd îndeaproape.

Bărbatul a scos un șervețel umed și l-a lipit peste zgârieturile de pe pielea lui Soloveiko-Roman care, bucuros, s-a cuibărit în palma caldă.

- Unde te-ai rănit așa, micuțule soloveiko? l-a compătimit bărbatul. Dar ce ai tu aici, în aripioare? Petale de trandafir? Și cum au nimerit ele printre penele tale, dragul meu prieten? Nu cumva ai zburat prin raiul trandafirilor? Soloveiko-Roman a clătinat din căpușo, întărind presupunerea.

- Tu chiar înțelegi cuvintele mele, sau încep eu să aiurez și vorbesc cu păsările? s-a întrebat cu mirare bărbatul.

Soloveiko-Roman a dat din cap mai energic și a scos dintre penele sale, cu cioculețul, încă o petală de trandafir pe care i-a pus-o omului în palmă.

- O, se pare că noi, amândoi, am trecut prin raiul rozelor, dar nici unuia dintre noi nu i s-a găsit, acolo, un loc. „Cip-cirip, da-da” a ciripit cu tristețe Soloveiko-Roman.

- Păcat că nu înțeleg limbajul tău de privighetoare... așadar, tu îți cânți dureroasa poveste legată de paradisul rozelor? a oftat bărbatul. Cântă, prietene, dar ține minte că trebuie să-i fim recunoscători Ei, Majestății Sale - Soarta, atât pentru o singură clipă fericită de iubire, cât și pentru fericirea în iubire de o viață. Iar Soloveiko-Roman nu s-a mai oprit din plânsul-ciripit, privind în față omul, cu ochișorii săi întunecați și triști.

VI. „Cântă, prietene, cântă !” „Cântă, prietene, cântă! Mărturisește-te! Împrăștie-ți durerea și eliberează-ți inima de umbrele tristeții. Cândva, demult, tare demult, și eu credeam că durerea aceasta nu mă va părăsi niciodată, spunea bărbatul cu îngândurare, dar durerea e doar una dintre multele fațete ale inimii omului. Pentru că mai sunt și altele - cele care umplu sufletul de luminoasa bucurie. Și,crede-mă, privighetoare mică, tu vei găsi bucuria negreșit, așa cum eu am găsit-o la timpul potrivit.”

Deodată, alături de bărbat, s-a auzit un sunet. Soloveiko-Roman s-a oprit din cântat, iar bărbatul, parcă trezit din amintiri subconștiente, a scos grăbit telefonul din buzunar.

- Bună ziua, draga mea! Mulțumesc, iubito! Mulțumesc pentru felicitare! Mai ales, îți mulțumesc că nu mi-ai amintit câți ani am împlinit. Să fie acesta secretul nostru. Da, sunt deja la Cernăuți. Sper ca, pe seară, să fiu în București! Nu, Nadiika mea, nu trebuie.

Te sun eu, după ce trecem granița, când ne apropiem de Suceava, unde avem semnal bun la telefon.

Ce aduc de la Cernăuți? Păi, știi doar, trei cutiuțe de citramon-panaceu universal - asta pentru mine- și un bogat buchet de trandafiri, pentru tine. Dar tu ce ai pregătit bun-bun pentru sărbătorit? Hai, mărturisește! Îți mulțumesc, iubito, fără tortul tău „Napoleon” de firmă, zilele de naștere în familia noastră sunt greu de imaginat. Cum? Va mai fi o surpriză? Mi-e și frică să ghicesc! Nu cumva „gefilte fish”? Am ghicit? O, iubita mea, cum prepari tu bucatele nu se cheamă simplu gătit, ci creație a artei gastronomice! Bine, Nadiika mea, voi avea grijă la drum, și te sun când ajung la Suceava.

Soloveiko-Roman se uita, asculta uluit, înțelegând că bărbatul vorbește cu soția lui, pe care o cheamă Nadiia. „Acesta sunt eu, cel din viitor (emoția l-a străbătut până în străfundul sufletului), iar Nadiia e viitoarea mea soție. Iar el este fericit. El are nevastă iubitoare - care este iubită la rândul ei - mai are copii, nepoți. El este eu.”

- Hei, Morfeu, unde ești ? Toate acestea sunt adevărate?

- Da, Romane. Acesta este viitorul tău. Acesta este viitorul tău colț de rai, construit de tine, înfrumusețat de iubirea ta.

- Spune-mi, Morfeu, cum o voi găsi pe ... Nadiia mea? Ce nume frumos: Nadiia! Adică, Speranța !

- Întocmai! O vei decoperi, la început, pe Nadiia, urmând Calea sacră a Triadei: Credința-Speranța-Dragostea, care te va conduce la raiul vostru unde, netrecătoarea bunătate și frumusețe a Nadiei te va întâmpina cu iubire și dăruire pentru toată viața.

Bărbatul s-a ridicat de pe bancă.

- Rămâi cu bine, Soloveiko, frate drag! Zboară spre iubita ta, care probabil că te așteaptă demult. Iar eu voi merge spre cuibușorul meu.

De undeva, de departe, s-a auzit Morfeu: - Iar acum, tu vei fi, iarăși, om.

Roman a simțit pământul sub picioare. Conștiența lui fu străbătută, parcă, de un tren rapid, prin ferestrele căruia îl priveau iscoditor: Suzy, Vira Alexandrivna, farmacista, Arkadii, Morfeu, Paul Celan și cineva care semăna cu Roman- bărbatul în vârstă. „Ce a fost asta? Vis? Vedenie? Vertij?, s-a întrebat tânărul. Morfeu a fost cu mine. El mi-a vorbit. Hei, Morfeu, mai ești aici?

Spune-mi, paradisul trandafirilor este adevărat sau este rodul imaginației mele bolnave?”

Răspunsul nu a venit. În schimb, a văzut pe banca din fața sa, o crenguță de trandafir împresurată de boboci încă nedesfăcuți. Luând crenguța, Roman l-a văzut pe bărbatul în vârstă care a trecut pe lângă el ținând în mână un bogat buchet.

Bărbatul i-a zâmbit lui Roman ca și cum l-ar fi salutat și s-a îndepărtat pe alee spre ieșirea din parc. După vreo șapte metri, el și-a încetinit mersul și s-a întors ușor. Chipul bărbatului era luminat de o mare liniște, iar în ochi îi strălucea bucuria omului fericit. Strângea la piept cu mândrie buchetul de trandafiri, inspirând miresmele raiului. De n-ar fi fost căruntețea și trăsăturile unui chip matur, s-ar fi putut spune că era un tânăr îndrăgostit care merge la prima lui întâlnire. Buchetul amplu de trandafiri s-a ridicat în aer și s-a legănat salutându-l pe Roman care, la rândul său, și-a fluturat crenguța cu florile îmbobocite.

38

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Bărbatul s-a întors, la fel de ușor, și a plecat pășind convins și tinerește. Roman a privit în urma lui cu sentimentul unei bucurii fremătătoare și a plecat pe alee, spre adâncul parcului, aruncându-și privirea, din când în când, la crenguța de trandafir.

Pășeau în același ritm, pe una și aceeași cărare.

Doar că în direcții opuse: unul se întorcea spre trecutul lor comun, iar celălalt se îndrepta spre viitorul lor comun. Pășeau fără să privească înapoi, doar bogatul buchet de trandafiri și gingașa ramură îmbobocită își aruncau priviri făcându-și cu ochiul, pentru că numai ele cunoșteau secretul obârșiei lor comune în paradisul fermecat al trandafirilor.

(Traducere din limba ucraineană Silvia Zabarcencu)

Iurii Ianovskyi

CĂLĂREȚII Dubla încercuire Săbiile scânteiau amenințător, caii goneu fără călăreți, Poloveții nu se mai recunoșteu unul pe celălalt, soarele ardea dogoritor, urletele luptătorilor aminteau de larma iarmarocului, praful se ridica de parcă trecuse o cireadă; și iată toți se împrăștie prin ntinsa stepă – Overko a învins.

Vărful căciulii sale căzăcești1 îi flutura, căzut, peste umeri. „Tăiați, fraților, osul alb!”2 Praful s-a mai așezat. O parte din detașamentul lui Andrii au dat bir cu fugiții. Alții voiau să se predea, ridicînd brațele, însă imediat acestea le erau retezate, își ridicau spre cer obrazurile pline de praf amestecat cu sudoare, dar imediat erau tăiați cu sabia, se prăbușeau înghițind pământul, înnecându-se în disperarea de dinaintea morții, erau loviți cu săbiile pe unde se nimerea și călcați sub copitele cailor. Detașamentele s-au întălnit în stepa largă de lângă Kompaniivka3. Cerul se ridica în jur asemenea unor turnuri albastre. Era luna august al anului 1919. În fruntea detașamentului al armatei de voluntari a generalului Anton Denikin4 se afla Poloveț Andrii, iar în fruntea călăreților cazaci ai atamanului general Simon Petliura se afla Poloveț Overko. iar în fruntea călăreților cazaci ai atamanului general Simon Petliura5 se afla Poloveț Overko. Pirații stepei și-au ciocnit bordurile și s-au lăsat duși de iureșul furtunii înăbușitoare a stepei. Era o zi de august cu o rezonanță deosebită.

„Adu-i încoace!” Și aduceau pe oameni înalți din stepă, și îi tăiau capetele ca pe niște bostani (iar sub picioarele lor se afla bostănăria, și caii s-au oprit lângă bostani). Unul urla cu glas turbat, înnăbușit, ca prin vis, altul se prăbușea ca un ulm tânăr tăiat de la rădăcină, zgărâindu-și scoarța și scuturându-și frunzele. „Caută numai de găsește o scăpare, cumetre!”

Săbiile șuierau, oasele trosneu și iată că la Overko îl aduc pe Andrii. ______________________________________________________________ 1 Este vorba de vărful decorativ, din pânză, al căciulilor căzăcești (în lb. ucr șlyk).

2 Osul alb – luptători din Garda Albă (Armata Imperială Rusă).

3 Kompaniivka – așezare de tip urban de reședință a raionului Kompaniivka din regiunea Kirvohrad, Ucraina.

4 Anton Ivanovyci Denikin (1872-1947), general locotenent al Armatei Imperiale Ruse și unul dintre cei mai importanți lideri ai contrarevoluționarilor albi din războiul civil rus 5 Simon Petlura (1879-1926), publicist, scriitor, jurnalist, politician și om de stat ucrainean, lider al luptei pentru independența Ucrainei în perioada de după izbucnirea Revoluției Ruse din 1917. În timpul războiului civil rus, el a fost, pentru puțin timp, președinte al Ucrainei. În 1926, Petliura a fost asasinat la Paris.

39

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

„Ahvițer6? Ptiu-ptiu, așadar, tu ești frate?!”

Andrii își băgă mâna rănită sub tunică, murdârind haina cu sânge. „Da, mazepo7, afurisit, eu sunt!” „Ei cum e? Te-au ajutat generalii tăi?”

Andrii cât era de înalt, deodată păru și mai înalt. Overko se juca cu vârful cușmei sale, precum o fetiță cu părul său negru prins în coadă, amândoi erau înalți, lați în umeri și cu nasurile asemenea pliscurilor unor păsări de pradă. „Vrei să trăiești? – îl întrebă Overko. – La Dofinivka8 noastră dansează valurile mării, iar bătrânul nostru tată, Musii Poloveț privește, din când în când, cu binoclul, să vadă dacă nu au pornit bancurile cu scrumbii, îți amintești, tu i-ai adus binoclul de pe frontul turcesc?” Andrii își desfăcu tunica la piept și își ridică mâna rănită în sus, de parcă dorea, prin durerea sa, să ceară ajutor. Încercă să oprească sângele care i se scurgea din mâna rănită. „Asta da comedie!” au strigat băieții lui Overko.

Prin apropiere, învărtindu-se în loc, de durere, a nechezat un cal. Peste stepă s-a lăsat arșița și nădușeala care parcă te sugrumau, iar în zare se înălțau turnurile albastre ale cerului de amiază „Stărv petliurist – a izbucnit Andrii. – Vinzi Mama-Rusie galițienilor! Noi i-am bătut de moarte în Carpați, nu vrem să purtăm jugul austriac.”

Overko a râs, făcându-le cu ochiul cazacilor, și l-a oprit pe un tinerel care s-a repezit asupra lui Andrii cu sabia, iar acesta s-a pornit înciudat să scobească, cu vârful sabiei, un pepene. Se făcea din ce în ce mai cald, Andrii continua să țină mâna ridicată, iar sângele i se scurgea prin mânecă. Stătea în fața fratelui său pregătit pentru orice. „De ce îți aduci aminte acum? – întrebă învingătorul. – De Odesa, ori de Oceakiv9?” „Îmi aduc aminte, da, îmi aduc aminte de tata Poloveț și de vechea lui zicală...” „Maistro10 a început să bată, poate aduce ploaie...” – l-a întrerupt Overko privind spre sud-vest. „Iar vorbele tatii sunau așa: neamul în care frații trăiesc în pace și înțelegere, nu va pierii niciodată.” „Asta da comedie!” – au strigat cazacii lui Overko. „Curge sângele din el ca dintr-un taur, eu l-am tăiat!” „Tu?” „Pe crucea mea că eu...” „Ce o să-i răspundă acum Overko?” „Parcă n-ai ști – plimbă-te, suflete, fără trup, iar tu, trupule, fără suflet!” „Comedie, spuneți? – întrebă Overko – Neamul nostru e mare, capete nenumărate, în afară de noi doi, mai sunt trei din neamul nostru. Neamul e temelia, dar înainte de toate e țara, iar când te ridici împotriva țării, atunci să plângă neamul, atunci fratele îl va tăia pe frate, uite așa!” „Asta da comedie!” – au răcnit șepcile negre.

Andrii deodată a început să se albească la față ca o pânză la soare, le era cald în stepă, atât cailor, cât și oamenilor.

Dinspre sud-vest a început să sufle Maistro. „Neamule, neam al meu, iartă-mă că nu trăiesc în pace. Neamul o să piară, dar țara va dăinuii. În vecii-vecilor, amin!” „Te blestem din toată inima mea de rus, în numele măreței Mame-Rusii, care se întinde de la Varșovia până-n Japonia, de la Marea Albă la cea Neagră. Te blestem în numele fratelui și al neamului tău, te blestem și te urăsc în ultima clipă a vieții mele...” „Tăiați-l odată, cazacilor!” – strigă Overko.

Andrii a început să se clatine, cazacii au început să urle, Maistro a început să sufle dinspre sud-vest, numai turnurile albastre ale cerului au rămas încremenite. *** Bătrânul Poloveț se plimba pe țărmul mării, uitându-se cu binoclul pe întinsul apelor, așteptând vântul sau valul, pândind, totodată, să apară bulbucii deasupra plaselor sale de pescuit și amintindu-și de fiul său Andrii. „Strașnic binoclu mi-a adus Andrii.”

Deasupra mării, în văzduh, se înalță chipul pidpraporșikului11 al armatei ruse, chipul vrednicului slujbaș într-u credință, țar și patrie, chipul eroului de la Sarikamiș și Erzurum12. Dar dinspre mare, în mișcările prietenoase ale vâslelor, se apropia un șaland13 – pe val și de pe val, pe val și de pe val. Undeva în apropierea Odesei, se învolbura un norișor, și nimeni nu ar fi spus că în el se ascund tunete și fulgere, poate doar bătrânul Poloveț, și acel pescar bătrân, care se grăbea să ajungă la țărm. Șalandul se vedea foarte bine. Poloveț s-a întins la pământ, și-l urmărește de jos. În ambarcațiune se află cinci oameni. Acum se vede foarte bine, e Lastivka14. La pupă stă un om cu capul descoperit. Trei semne de recunoaștere se potrivesc. Mai departe se va auzi: _____________________________ 6 Ahvițer – ofițer (ironic).

7 Ivan Stepanovyci Mazepa (1644-1709), hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada 1687-1708. Este erou național în Ucraina, și dușman de moarte în Rusia, continuând să fie, la 300 de ani de la moarte, sub „afurisenia” Bisericii Ortodoxe. Este considerat părintele ideii de independență a ucrainenilor. În cinstea lui în parcul de pe str. Basarabiei din Galați este ridicată o statuie, iar două cartiere centrale din Galați îi poartă numele: Mazepa I și Mazepa II. (Aici numele lui Mazepa e folosit în sensul de trădător, pentru faptul că în 1708 a trecut de partea Suediei).

8 Dofinivka – localitatea din raionul Kominternivske, regiune Odesa, Ucraina.

9 Oceakiv (Oceac, în mediul românesc medieval s-a numit și Vozia), oraș regional din regiunea Mykolaiiv, Ucraina.

10 Maistro – denumirea locală a vântului de sud-vest.

11 Pidpraporșik – Plutonier-adjutant. / 12 Sarikamiș și Erzurum – orașe din Turcia.

13 Șaland – ambarcațiune cu fundul plat folosită pentru transportul unor materiale 14 Lastivka – Rândunica.

40

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

„Aveți scrumbie verde?” „Dar vouă nu vă ajunge noaptea?” – va veni răspunsul.

Poloveț a intat în apă, și-a suflecat pantalonii și a a întors șalandul cu prora spre mare, ținându-l de pupă și trăgându-l spre el, oamenii au sărit din barcă și după o scurtă discuție, au început să descarce niște pachete grele. Poloveț și-a adus aminte de fiul său Panas care făcea contrabandă. „Ce aveți acolo? Dinamită?” „Ceva mai grozav decât dinamita!” – au râs oaspeții, trâgând șalandul pe uscat.

Un prieten de-al fiului său Ivan l-a recunoscut și i-a spus zâmbind: „Pescuiești, gardistule15, iar Ivan al tău se bate cu albii!” „Ce gardist? Eu sunt Pescar.” „Ciubenko, explică-i că acum vrea, nu vrea face parte din garda roșie16.”

Pritenul lui Ivan l-a luat pe Musii de braț și i-aspus: „Pe denikiniști i-am dus de nas, pe franțuji i-am ocolit, tipografia e aici, literele la fel, proletari din toate țările uniți-vă!” – la lovit pe bătrân peste palmă, de-a răsunat țărmul mării. Norulețul deasupra Odesei, dădea din vârfurile aripilor, stârnind o boare de vânt, iar marea se înnegrise. Poloveț asculta cum plescăiau valurile, lovindu-se de pietriș. „Vuiește, o să se stărnească o furtunea, cam de nota opt, maistro a scăpat de undeva, dar nu dintre munții noștri.” *** „Maistro s-a dezlănțuit de undeva.” – a spus Overko Poloveț, privind roată prin stepa înconjurată de turnurile albastre ale cerului.

Căciulile negre s-au apucat să scotocească prin buzunarele dușmanilor uciși. La locul măcelului flutura, în vărful unei lănci, steagul galben-albastru. Deasupra stepei suflă vântul din sud-vest. În îndepărtatare, vărtejul se răsucea ca un fus, ridicându-se spre cer, un nor de praf învărtindu-se în trombă, a trecut în goană pe drum, întunecând soarele, a străbătut bostănăria, a văjăit deasupra câmpului de luptă ridicând în aer zdrențele și șepcile – oamenii cădeau la pământ, iar caii alergau speriați. Izbindu-se de cai și grămada de cadavre, vârtejul s-a prăbușit la pământ cu un torent de praf înnecăcios, însă vântul l-a dus mai departe, ca pe o ploaie, căzută dintr-un nor, unduită sub suflarea lui maistro. Cazacii strănutau și se scuturau de praf, caii nechezeau, iar de dincolo de pădurice au răsărit dintr-o dată niște călăreți cu un steag negru, aliniindu-se pentru luptă, lăsând taceanky17 să treacă în față lor. „La arme! Pe cai! Pregătiți mitralierele! Ne atacă mahnoviștii!18” Taceanky i-au învăluit din flancuri, atelajele trase de patru cai care parcă mâncau în goană pământul, săreau uneori ca niște care diavolești, în rafalele mitralierelor. În nori de praf, ca într-o ceață deasă, străluceau împușcăturile.

Zăpușeala sfășia piepturile, maistro bătea năvalnic și fierbinte, călăreții au trecut prin câmpul de luptă odată, au trecut și a doua oră. „I-am învins! I-am scăldat în sânge!” „Țineți-vă bine!” „Slavă!”

Cineva fluieră nepăsător, undeva departe a bubuit tunetul. „Faceți-i terci!” – s-a auzit comanda lui Panas Poloveț.

Deodată mitralierele au amuțit, împușcăturile s-au stins, maistro alunga praful, cazacii lui Overko se prăbușeau sub copitele cailor, săbiile străluceau și dintr-o dată lupta s-a stins tot atât de neașteptat pe cât începuse. Overko Poloveț, stătea direct pe pământ, rezemat de roata unui atelaj și își privea picioarele, acoperindu-și cu palma rana sângerândă, încă nu murea, încă nu se scurgea viața din el prin rana deschisă. Panas Poloveț s-a apropiat de el cu pistolul în mână și privindu-l i-a spus, scuturându-și pletele ce-i acopereau umerii: „Ne-am întălnit, frățioare! Colo zace Andrii, asta zic și eu glumă, iar eu stau ascuns în pădure, așteptând ca ei să termine lupta și iată că au și terminat-o – unul a murit, iar celălat de abia mai respiră, i-a zi, mai vrei o Ucraină independentă?”

Overko nu și-a ridicat privirea. Doedată se opri lângă ei, călare, Sașko Poloveț, în vârstă de paisprezece ani. „Lasă-mă să-l termin!” „Prostule, acesta-i Overko” Sașko s-a făcut alb cavarul, a sărit de pe cal și apropiindu-se de el l-a prins de bărbie și ridicându-i în sus capul a spus imitănd glasul tărăgănat al memei lor: „Overko, copilul meu!”

Overko l-a scuipat în față și privindu-și picioarele a spus, gemând, cu glas încet: „Ucigaș mahnovist, Mama Ucraina plânge cu lacrimi de sânge, iar tu tâlhărești prin stepă cu pumnalul în tureacă.”

Panas stătea falnic ca un stejar, și râdea în hohote. Sașko îi șterse sângele fratelui său de pe față și puse mâna pe armă. „În numele tătucului Nestor Mahno – a spus Panas râzând – poruncesc să fii anchetat și judecat. Pentru uciderea fratelui nostru Andrei vei fi înecat în mare, iar pentru susținerea statului ucrainean pe teritoriul anarhiei, mame a ordinii, o să ți-se taie capul.”

Overko mai scuipă o bucată de sânge, norul ce venea din sud-vest creștea amenințător, maistro se transforma alene în Hreho19, vânt potrivnic. __________________________________ 15 Gardist – (aici) ostaș din garda țaristă 16 Garda roșie – Armata Roșie.

17 Taceanka – platformă mobilă trasă de cai pe care era montată o mitralieră grea.

18 Nestor Ivanovyci Mahno (1888- 1934), conducător revoluționar și militar ucrainean anarho-comunist care a condus o armată anarhistă-independentă în estul Ucrainei în timpul Războilui Civil din Rusia.

19 Hreho – vânt continental nord-estic.

41

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Hreho înghesuia norii din toate părțile, îi aduna laolaltă, îi mâna ca pe o turmă de oi. Se auzeau tunete înnăbușite, iar soarele ardfea dogoritor. „Dați-mi apă.” – a gemut Overko. Și-a mai privit odată picioarele, pe care nu-i putea ascunde din fața ochilor. Furia clocotea în el ca un izvor, dar se stăpâni și spuse: „Îți mai amintești de învățătura tatălui nostru? Neamul în care frații trăiesc în pace și înțelegere, nu va pierii niciodată.”

A bubuit tunetul vestind ploaia. Panas Poloveț a căzut pe gânduri. „Neamul nostru e neam de pescari, priceput pe mare. Neamul e una cu statul, cu legea și impunerile, iar noi purtăm anarhia pe umeri. La ce ne-ar folosi neamul, dacă nu avem nevoie de țară, nici de familie, ci numai de conviețuire liberă?” „Te blestem...” „Nu te grăbi cu blestemele, eu, mărinar liber al tătucului Mahno, îți dau un minut să te gândești, să chibzuiești, că de pierit ai timp să pieri. Nu spun adevârul, băieți, că de pierit are timp destul? Poate o să vrea să fie de-al nostru că e din neamul Poloveț, neam de pescari, pătimaș și dat naibii, deși a jucat teatru la Prosvitele20 de la Odesa și a absolvit seminarul de învățâtori. Nu spun adevârul, frate?” „Te blestem cu blestemul urii de frate și cu blestemul soartei noastre vătămate, ucigaș mahnovist, dumnezeii tăi, lumina și ziua ta senină de ticălos împuțit...”

Blestemând, Overko nu și-a ridicat privirea, asatfel nu a putut să-și vadă moartea, care a țășnit din mauzerul lui Panas și ia împrăștiat creierii pe roata atelajului. Un fulger a spintecat norii și a bubuit din nou tunetul. „Miroase a ploaie, pe cai, băieți!”

Cam la un kilometru se înălța spre cer un văl cenușiu. Acolo turna ca din găleată, norii au acoperit cerul, stepa s-a întunecat, iar pământul parcă se cutremura ațteptând ploaia. Hreho sufla pașnic în înălțimi.

(Traducere din limba ucraineană, Mihai Hafia traista) _____________________ 20 Prosvita (iluminarea) – societate creată în secolul al XIX-lea în pentru păstrarea și dezvoltarea culturii și educației ucrainene în rândul populației.

Dovjenko & Ianovskyi 1940

42

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

POVESTEA UNUI PĂCAT

Myroslav Docineț

E ciudat, dar acum, de după perdeaua atâtor ani, miresmele acelei veri apar mai clare, mai dense și mai configurate – ca modelele de gheață pe geam. Miroase atât de puternic a flori de tei, a ceară topită și a sudoare de femeie. Astfel miroase dragostea și moartea. Ele sunt surori gemene care merg pe aceeași cărare. Dar oare puteam ști eu asta atunci, un puști de treisprezece ani, căruia i-a fost dat să fie nu numai martor, dar și participant la acel păcat fatal?... Pe atunci strada noastră abia se năștea. Toată ziua răsuna pe ea larma construcțiilor, ciocănituri și bocănit, și scheunatul ferăstraielor. Seara, prin curți se aprindeau focuri. La lumina lor tremurîndă, oamenii se spălau, mîncau, cîntau, se certau. A noastră, a puștimii era toată acea întindere sălbatică. Între grămezile de bușteni, erau bătătorite cărărui spre găurile de șobolani, în șoproane se punea la cale „comandamentul” armatei străzii. Noaptea ne era o vinovată complice. De cum se însera, începea cel mai viclean dintre jocuri. Dintr-o parte în cealaltă a străzii era întinsă o gută pescărească, invizibilă și tare ca o coardă de arc. Cele mai multe victime deveneau bețivii întîrziați și femeile care cărau gălețile cu apă.

Femeile însă... Ele trăncăneau mai mult și mai tare decît gălețile, blestemau lumea asta a dracului și pe bărbații leneși. Pe cele mai guralive noi le mai și gîdilam, trecîndu-le firul pe picioare și abia atunci țipau speriate și plecau acasă fără apă. Copiii sunt vietăți nemiloase și crude. Jocul dura pînă ce, în capătul străzii, apărea ea. Pe la zece, în apropierea teilor, oprea un „Moskvici” alb.

Câteva minute staționa fără zgomot, apoi portiera se deschidea repede și, în pulberea arămie, călcau pantofiorii ei cu toc înalt.

Pe fondul alb al automobilului, se vedeau mișcîndu-se picioarele ei nemilos de lungi și drepte în dresuri negre. Tanti Olea, sora de caritate, era singura femeie de pe strada noastră care purta dresuri – motiv de invidie pentru toate vecinele. Acest lucru nu i-l puteau ierta muierile de-acolo. Încă și faptul că era adusă acasă cu mașina, iar dimineața cînd, în drum spre serviciu, răsuna țăcănitul tocurilor ei, toți dulgherii și zidarii întorceau capul după ea. Îi ierta astea doar bărbatul ei, liniștitul electrician Volodea. El vedea totul, pricepea totul, își dădea seama de toate și, se înțelege, bea. Veșnicul obicei slav de a lupta împotriva împrejurărilor vitrege din lumea asta.

Ah, cum mai călca ea în luminile încrucișate ale lanternelor noastre. Mergea de parcă scria, zicea bunică-mea. Două șuvițe de păr castaniu îi încadrau obrajii, sânii i se ridicau pînă aproape de bărbie, picioarele lungi mai că nu se îndoiau din genunchi, mișcîndu-se mlădios din coapse. Iar coapsele, coapsele... Erau sculptate ca placa de rezonanță a viorii, ele cîntau, rîdeau, ele aveau propria lor viață tainică. Și asta era greu de suportat în zăpușeala nopții mirosind a izmă. Asta zgîndărea inimile noastre atît de tare, încît se zbăteau în piept – din gîtlej și pînă la primul semn al bărbăției. Ca un metronom al unei necunoscute bucurii vinovate.

Aceste scurte spectacole nocturne ea le dădea numai pentru noi, cei mai recunoscători, cei mai buni spectatori ai ei. Năsucul ei cârn trecea solemn, iar buzele rîdeau copilărește. Odată, ea a lăsat înadins să-i alunece de pe umeri bretelele bluziței și din mătase se iviră sînii tari, sfârcurile lor semănând cu niște boticuri curioase de purceluși. Aveai impresia că dacă i-ai atinge, ar tremura ca o jucărie de cauciuc. Asemenea asocieri copilărești ne veneau în minte.

Apoi, brusc, jocul nostru reciproc s-a stricat. S-a întîmplat ca cel mai mic din ceata noastră să trîntească o vorbă din slăbiciune prostească: „Ete, una care face trotuarul.”. El auzise acasă vorbele astea, dar nu înțelegea bine rolul lor distrugător.

Tanti Olea l-a auzit, tocul-cui al pantofului ei se săltă, mîinile îi atîrnară ca niște bice, părul i-a căzut pe ochi, iar ea și-a continuat mersul, fără să mai bată tactul acelei melodii vesele, ci tîra obosită picioarele prin colbul arămiu. Așa cum aveau mersul toate femeile, mamele noastre. După ce silueta ei singuratică dispăru în spatele porții, dîrele lanternelor noastre l-au dibuit lîngă stîlpul de piatră al porții pe puțoiul care vorbise și l-au smuls din beznă.

L-am bătut îndelung și rău, într-o dulce uitare de sine. Așa bat minorii în care se trezește instinctul de mascul, cu războinica dedicare femeii. Nimeni nu e în stare să iubească, să ierte și să pedepsească așa cum o fac copiii. Nu, după aceea tanti Olea nu ne-a abandonat. Ea era o soră de caritate înnăscută. Acea caritate i se vedea în ochi ca o lumină galeșă. Într-o zi lungă de vară nu se poate să nu calci într-un spin, să nu te zgîrii sau să nu te trezești cu vreo vînătaie. Noi nu așteptam să ne spună mamele de două ori: „Du-te la tanti Olea.”. Ba mai mult, ne-am învățat să mințim, pentru a ajunge din nou pe mîinile ei. Răcoroase, atente, extraordinar de încete. Trupurile noastre mici erau cuprinse de un dulce tremur cînd își trecea peste noi blîndețea mîinilor ei.

Așa tremură caii cînd cade peste ei roua lunii. În acele zile, de coroana tuturor teilor atîrna tristețea grea de dinaintea furtunii. Sau poate, pur și simplu, se sfîrșea vara și asta te întristează întotdeauna. Mai ales cînd vezi cum norii tăcuți duc și tot duc fără încetare ceva în străina depărtare.

Mama mea, săraca, vlăguită de munca la construcție, a găsit, în sfîrșit, un mic răgaz să pună șaua pe mine. Sentința ei a fost aspră: în săptămîna care a mai rămas pînă la începutul școlii! Matematica trebuia să-mi fie unicul prieten.

Numai la auzul acestui cuvînt, simțeam o răceală în burtă și mi se făcea greață, de parcă aș fi înghițit un limax. Dar cine să mă asculte?

Poarta a fost încuiată, pantalonii ascunși, iar ca paznic mi l-au pus pe fratele meu mai mare, studentul, care nu glumea cu teoria lui Makarenko1, mă plesnea mai întîi peste frunte, apoi pe unde nimerea.

Singura bucurie era că, smiorcăindu-mă, am obținut ca locul de caznă să fie în libertate – pe acoperșul de ardezie al grajdului.

Cifrele săreau prin fața ochilor mei ca niște drăcușori, nu se supuneau, țipau cu vorbele mamei: „Dacă iei trei , o să avem un tractorist..2”. M-am pus cu burta pe carte. Și chiar a patra zi spre seară, am luat o mutră de învingător, am aruncat manualul cît colo și m-am uitat în livada vecină. Iar norocul chiar există pe lumea asta și el vine la cei care suferă și așteaptă.

1 Makarenko, Anton Semionovici (1888-1939), pedagog sovietic, unul dintre fondatorii metodei de educație comunistă bazată pe exigențele colectivității; primul care a condus colonii de muncă pentru reeducarea minorilor. (C. Ir.).

2 În Ucraina, sistemul de notare este de la 1 la 5; 3 e cea mai mică notă de trecere. (C. Ir.).

43

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

La umbra părului, pe un pat pliant decolorat, se afla lungită ea. Imaginea era ciudată, ca să nu spun sălbatică, pentru că în lumea în care mă învîrteam era de neconceput să faci plajă în halul ăsta. Și încă fără sutien. Dar tanti Olea se deosebea de toți ceilalți. Ea frunzărea alene un ziar, iar cu mîna liberă mîngîia un pisoi în iarbă. Din livadă se întindeau primele umbre liliachii ale înserării. Pe mine m-a pierdut dorința nesățioasă să văd mai mult și mai de aproape. Și aveam ce. Dar marginea de ardezie spre care m-am tîrît cu pieptul trosni sec, se sparse în bucăți, iar eu am alunecat odată cu acele cioburi și am căzut la vecini în tufele de zmeur. Nu durerea provocată de împunsătura sutelor de bețe, nu rușinea de a fi prins asupra faptului m-au rănit, ci ochii ei – secați de chinuri, afundați, strălucitori ca de febră. În ei nu mai jucau cunoscutele scînteieri mîndre-hazlii, acum era privirea unei dureri lăuntrice. O clipă, am încremenit unul în fața celuilalt – ea în chiloți, eu în chiloți. Pînă ce tanti Olea se repezi să-și acopere sînii cu ziarul.

– Ei, despuiatule, tu de unde ai apărut? – zise ea reținut. – Cred că Dumnezeu te-a trimis.

– Ea își roti temător privirea în jur, se lăsă în genunchi și mă privi complice în ochi.

Cel mai rău era că ea uitase de sîni, iar eu nu vedeam altceva în afară de sfîrcurile ei. Prin zăpăceala care m-a cuprins, auzeam șoapta ei uscată și fierbinte: – Auzi, Vasylko, tanti-ta Olea e tare bolnavă... Așa să-i spui: o doare inima... Etajul al doilea, ultima ușă, cea pe care e tăblița „Medic-șef Brener”. Să-mi trimită medicamente și să-mi scrie o rețetă... Bărbatul meu, să-i spui, nu mă lasă să plec, se teme că mersul o să-mi facă și mai rău. Dă fuga, du-te, el e de gardă azi. Eu te aștept aici...

Ah, cum mai ardeau palmele ei. N-am mai putut suporta atingerea lor, ne-am ridicat și am plecat într-un suflet. „Moskviciul” alb se afla în fața spitalului. La etajul doi, o fereastră deschisă arunca o lumină galbenă ca lămîia, iar eu am strigat prin palmele făcute tulnic: „Doctor Brner!”. La fereastră apăru un cap cu bonetă albă, iar eu l-am recunoscut imediat pe acel bărbat vesel și pletos, adus de spate și cu mersul repezit. Îmi plăcea de el, îmi plăcea, lăsînd la o parte ceea ce-i făcuse el ei la cinematograf.

Acum două luni...Gîndacii-de-Colorado năpădiseră bieții noștri cartofi ca o pedeapsă cerească. Cu o rublișoară în mînă, am căutat o jumătate de zi vreo stație fitosanitară pe la periferia orașului, pînă ce un omuleț șchiop în halat ponosit m-a întrebat de ce tot dau tîrcoale. I-am spus că sunt în căutare de DDT1 . „Ai noroc, – zise el cu viclenie, – avem, dar DDT-ul e încă în mașină, trebuie descărcat și dus în depozit.” Și dacă fac asta, o să-mi dea un săculeț întreg fără bani. Propunerea îmi convenea și m-am apucat de treabă. Nu era mult DDT, dar, al dracului, cum te ustura de la el pielea, gîtul, nasul, ochii. Uite, dacă cu lacrimile care-mi curgeau aș stropi cartofii, gîndacilor le-ar părea rău că au plecat din Colorado. Pentru chinul meu, mi s-a dat destul din acel scîrbos praf cenușiu și pe deasupra, un pumn de semințe de floarea-soarelui.

Dar cel mai important – în buzunar mi-a rămas o rublă. A mea. Un calcul rapid a împărțit-o: pentru înghețată, pentru o sticlă de suc, prăjitură, pocnitori și, bineînțeles, pentru film – cea mai mare sărbătoare a vacanței.

Rula o dulceagă melodramă americană. El, ea și ea, care s-au dovedit a fi surori și una trebuia să se dea la o parte.

Filmul te atingea la suflet. Dar nu era numai asta. Abia ne-am așezat și cei de lîngă mine au început să ridice neliniștiți din umeri, căutau cu nasul în jur, adulmecau. Priviri răutăcios-întrebătoare mă fixau pe mine, deși nu mi-am dat seama chiar din primul moment că îi supără cămașa mea, zdravăn îmbibată cu DDT. Dar nici săculețul plin pe care-l țineam pe genunchi nu emana ozon în sala de cinema. Primele s-au ridicat și au plecat două perechi care șezuseră în dreapta și în stînga mea. Apoi s-au golit unul după altul cîteva rînduri din față și din spate. Cercul din jurul meu se tot lărgea și se mărea pînă am rămas singur în sală.

Dar întîmplarea avea și latura ei bună – acum vedeam ecranul foarte bine și nu mă mai deranja nimeni cu spargerea semințelor.

Pe ecran se desfășurau pasiuni înfocate. Absorbit de film, n-am observat că ea e în sală.

Probabil că putoarea DDT-ului nu ajunsese pînă în acel colț sau poate, pur și simplu, nu-i păsa. În penumbra sinilie se distingea clar figura lui tanti Olea. Ea ședea încordată cu privirea mijită la ecran. Cel care era lîngă ea, pletosul, îi mîngîia încheietura mîinii. Apoi mîna lui păroasă coborî lacom pe genunchiul ei și apoi aluneca viclean tot mai sus, pe sub mătasea înflorată. Ea privea înainte fără să clipească, de parcă n-ar fi observat neobrăzarea. Eu am scos un țipăt și m-am ridicat.

Degeaba, degeaba am făcut asta. Darul gratuit pe care-l primisem, săculețul de plastic, îmi alunecă de pe genunchi, căzu pe pardoseală și se sparse. În aceeași clipă, precum un apostol al deșertului, am fost învăluit de un nor otrăvitor de DDT. Dar ce a fost după aceea!Cei care se smiorcăiau din motive sentimentale acum plîngeau de-a binelea. Otrava atacase ochii cinefililor.

A doua mea greșeală a fost că m-am apucat să strîng în grabă praful de pe jos și să-l pun în săculețul spart. Sala fu zguduită de sute de tuse, strănuturi și suflatul nasului. Apoi se aprinse lumina, cineva mă înhăță cu scîrbă, mă luă pe sus, altul, prevenitor, deschise ușa de ieșire și am fost aruncat afară. Așa se face că n-am mai aflat dacă lady cea blondă a murit în urma acelei catastrofe rutiere, dacă a reușit sora-negresă să-i doneze inima. Nu va afla asta nici doctorul Brener și cu atît mai puțin tanti Olea. Stăteam toți trei în curtea luminată orbitor, dar lor nici lumina din sală nu le-a ținut partea. Speriată, tanti Olea îmi scutura DDT-ul de pe sprîncene și de pe gene, însoțitorul ei își acoperise nasul cu batista, iar burta lui dîrdîia de rîs: „Ăsta da film, Oliuncik, și vecinii tăi gîndaci...” După aceea lîngă „Moskvici” mi-am scuturat și cămașa, iar doctorul Brener îmi turna din sticlă apă minerală pe ceafă, iar apa, în mici pîrîiașe bășicate, îmi curgea în pantaloni. El îmi spunea să nu fiu necăjit, că el o să-mi dea DDT cît o să poftesc, iar dacă vreau, și clorură. Îmi plăcea bărbatul ăsta pletos, vesel și urît. Și l-am iertat pentru ceea ce văzusem că făcea la cinema....În prima clipă, Brener nu pricepu ce vreau de la el. Medicamente pentru Olea? Inima?

Bine! El mi-a adus niște fla-coane și mi-a spus: „Asta o să-i ajute. Dacă nu, să vii iarăși.”. Iar mie mi-a dat două rotițe de vitamine acrișoare. Medicamentele au fost bune. Am văzut asta a doua zi. În obrajii lui tanti Olea reapărură obișnuiții bujori, iar buzele se țuguiau nostim, ca la copii. Acele buze nerușinate, încrezute. „Cînd o să cresc, cînd o să fiu mare, – m-am gîndit eu, – o să-i spun...” Însă ce anume o să-i spun nu știam, dar pînă atunci, am destul timp să mă gîndesc la asta. Ea mi-a întins un flacon cu tablete. „Astea nu-mi trebuie, să i le duci înapoi. Dacă el o să-ți dea altceva, să pui, uite, sub brusturele ăsta. Bine?” Sigur că-i bine, așa mă gîndisem. Atunci încă nu știam că amîndoi suntem niște deținuți, fiecare în propria grădină, rupți de tentațiile lumii păcătoase.

Pe mine mă păzea fratele meu, pe ea soțul.

1 DDT – diclor-difenil-tricloretan, insecticid de contact din anii 1940; azi, interzis. (C. Ir.).

44

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

În acea zi, Brener era foarte nervos. Mi-a îndesat cu un gest grosolan cutiuța în mînă, uitînd chiar să-mi mai dea vitamine. Dar pe mine nu mă duci cu una, cu două, că am miros bun. Cutiuța mirosea a vitamine, și eu nu puteam să nu fur măcar o rotiță. Mă încurca o hîrtiuță și am scos-o. Iată ce scria în bilețel: „Dragă Oliuncik! Tu zici că asta e iubire... iubire... Nu, scumpo, asta e patimă, un miraj bolnăvicios. Tu ți-ai imaginat un sentiment și te împăunezi cu el. Tu nu mă iubești pe mine, bătrîn și urît, tu îți iubești propria iubire. Ea îți este scumpă și dulce. Iar eu nu te pot ajuta cu nimic. Tu știi doar că eu aparțin familiei mele, muncii care mi-i dragă, înrădăcinatelor mele crezuri. Unul dintre ele: să nu depind de nimic și de nimeni. Asta-i tot.

Ai grijă de tine.” Astfel am pătruns eu în taina acelor „rețete”. Cînd am venit, ea se spăla, se bălăcea fericită în coliba din coceni de porumb. Era seară, o seară încărcată, înăbușitoare. În asemenea seri, ai vrea să mai scadă temperatura, știind că oricum n-o să-ți aducă vreo ușurare. Simțeam în suflet zăpușeala, focul unei neliniști neclare.

– Așteaptă-mă puțin, – mă rugă ea cu voce ciudată, ușor spartă.

– Acuși trebuie să-i duci asta înapoi. „Medicamentele” iarăși nu erau bune. Cînd s-a apropiat, ea mirosea a săpun de violete. Părul ud, pieptănat lins, lucea în lumina lunii. Îi luceau și ochii, dar cu un fel de licăr, că mi-era teamă să-i privesc.

– El e de gardă acum. Spune-i că ajunge. Nu mai am nevoie de medicamente.

Lîngă gard, ea mă opri cu mîna.

– Vaska, tu mă iubești?

Am dat posomorît din cap.

Ea zise: „Măcar tu...”, – și mă lipi strîns de ea. Halatul se desfăcu. Nu mai avea nimic pe ea. Se simțea doar parfumul de violete, doar catifeaua fierbinte a pielii. Și deodată ceva umed și tare mi-a strivit dureros buzele. Am înțeles asta abia mai tîrziu, în curtea noastră, la strigătul ascuțit al mamei: „Încotro? Unde-mi umbli noaptea? Ce ai în mînă?”.

Am apucat să arunc sticluța în groapa cu var și în tăcere, m-am îndreptat împleticit spre casă. Sunt sigur că așa merg prizonierii cînd sunt duși să-și sape mormîntul... Și a trecut noaptea. Și a venit altă zi, cum se întîmplă mereu. Și a murit cineva pe strada noastră și, de asemenea, asta nu era ceva nou sub soare.

Mirosea tare a floare de tei, a ceară topită și a sudoare omenească. În aceste mirosuri triste și înșelătoare se amesteca firul de argint al veștedelui parfum de violete. Noi, copiii, ne-am urcat în copaci și-i vedeam bine fața: palid-vineție, pămîntie, străină.

Părul aranjat neobișnuit o îmbătrînea, iar vîrfurile pantofilor negri se ițeau de sub brocart, ascuțite ca și spaima mea. Sufletul mic, de copil, încă nu era capabil să cuprindă întreaga grozăvie a întîmplării și era atît de uluit, încît observa doar amănuntele...

De sub reverenda preotului se zărea un crac de pantalon prins cu un cîrlig de rufe. Un fluture s-a așezat pe coroană și o femeie nu l-a alungat cu mîna, ci l-a suflat cu gura. Nenea Volodea plîngea, iar picăturile de sudoare care i se prelingeau de pe frunte se uneau cu lacrimile pe obrazul lui. Dar mai ales pantofii – atît de periculos de ascuțiți, atît de negri pe fondul alb și prevestitori de rele... Încă multă vreme după aceea, se puteau auzi la fîntînă unele femei discutînd în șoaptă. „A fost găsită dimineața în laboratorul ei.” „Iar pînă atunci, cică fusese văzută la el.” „Dumnezeu știe ce o fi fost acolo.” „Analizele au arătat că băuse spirt, mult spirt.” „Daʼ cine a mai văzut, vecină, să moară cineva numai de spirt?” „Și asta-i adevărat. Unul te iubește la serviciu, celălat te bate acasă. S-a încurcat femeia.” „Ancheta o să descopere ea ceva...”

Ancheta n-a descoperit nimic. Ea a fost curînd încheiată, nu existau probe că ar fi fost vorba de o crimă.

Sora de caritate a murit în timpul gărzii de noapte din cauza intoxicației cu alcool. Lîngă ea a fost găsită o ceașcă cu spirt și o sticlă aproape goală. Pe corp avea vînătăi de la bătăile soțului. Într-un cuvînt, expertiza medicală a fost efectuată conștiincios, însuși medicul-șef Brener a avut grijă de asta. Alte versiuni n-au fost, martori nu s-au găsit.

Martorul principal ședea în banca măgarilor și-i citea din scoarță-n scoarță pe Balzac și pe Flaubert în încercarea de a găsi acolo răspunsul: ce s-a întîmplat, de ce s-a întîmplat?! Și nu găseam răspuns.

Sau poate că atunci încă nu știam să citesc printre rînduri, unde de cele mai multe ori se ascunde adevărul.

Timpul trecea. Teii își scuturau floarea și iarăși înfloreau. Pe strada noastră s-au terminat construcțiile.

Pe tanti Olea au uitat-o repede. Nenea Volodea s-a însurat cu durdulia de la bufet, apoi ei și-au cumpăat un „Moskvici” gri.

Pe Brener l-au schimbat totuși din funcția de medic-șef și, se pare, l-au dat afară din partid.

El nu mai purta costume elegante. Părul i s-a veștejit și se lipea de frunte. Mie nu-mi răspundea la salut. Însă eu creșteam și mă pregăteam de o întîlnire serioasă cu el, în cursul căreia aș fi devenit martor principal și acuzator.

Cu acea sticluță și cu bilețelul din ea. În el, după cuvintele „Să ai grijă de tine”, era adăugat: „Acum e tîrziu. N-am avut grijă. Într-adevăr, asta nu e iubire. E o boală, de care nu poți scăpa. Mulțumesc pentru medicamente. E ceea ce trebuie. Te iert pentru toate. A ta Oliuncik.”. În flacon nu erau vitamine, cum crezusem eu, ci un puternic tranchilizant. Cinci-șase pilule erau suficiente pentru a te liniști.

Dar de acolo lipseau mai mult de jumătate. M-am întors în orășelul natal după unsprezece ani. M-am întors cu diplomă de proaspăt jurist și cu grad de locotenent în rezervă. Nu mai eram același, eram altul. Spre norocul sau nenorocul meu, avusesem o bună școală de educație a trupului și a simțurilor. Acum știam că viața nu miroase a DDT. Dar nici a violete. Între treburile urgente care nu sufereau amînare se număra și o întîlnire cu doctorul Brener. Ani de zile am pritocit planul acestei întîlniri. După toate normele științelor juridice și a psihologiei reacționare burgheze. Urma să fie o pedeapsă de o ținută ireproșabilă, pe care niciun tribunal, cu asesori populari sau cu jurați, nu i-ar fi dat o sentință atît de nimicitoare. M-am preocupat de acest lucru mai mult decît de excelenta mea lucrare de diplomă. El urma să primească din plin ceea ce merita. Și iată că, la gară, prima persoană pe care am întîlnit-o mi-a spus: „Doctorul Brener nu mai e aici. A plecat în Israel. De fapt, în ultima vreme, bea îngrozitor, așa că rudele l-au luat cu ele...”

45

TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Jumătate de zi am hoinărit neîmpăcat pe străzi, încercînd să mă obișnuiesc cu noua și totuși vechea situație, cu noile gînduri. Apoi am cumpărat, la piață, patru trandafiri albi și m-am dus la spital. La laborator era o fată cu dresuri scurte și cercei lungi în urechi. Mirosea a formalină și a urină. Am rugat-o să deșerte o retortă și am pus florile în ea. Arătau atît de orfane pe fondul dezordinii de chimicale și sticle. Dar acesta fusese ultimul ei loc, florile erau ale ei. Și nu mai e nimic de adăugat.

Din curte m-am uitat cu deznădăjduită emoție la acea fereastră. Și am încremenit. De după geam, se arătă chipul ei – negricios, uimit și părelnic. Dar ce folos că acest miraj a durat doar o secundă. Dincolo de dîrele geamului murdar, stătea cu totul altă femeie.

Vie. Una obișnuită. Ca toate celelalte.

(Traducere din limba ucraineană și note de Corneliu Irod )

Cronica Evenimentelor

Serată literar-artistică „Tu, dor de toamnă” organizată de Comisia de Cultură UUR și Filială București UUR. Invitat special Tudor Ciobotaru împreună cu cantautorul Dan Vasilescu.

O seară caldă şi exuberantă în spirit ucrainean, un loc plin de energie creativă, unde poezia a pendulat împreună cu muzica, într-un timp ordonat şi moderat, de unul dintre liderii de necontestat ai literaturii ucrainene din România, poet, prozator, dramaturg, publicist, Mihai Hafia Traista, împreună cu marele poet şi critic literar Dan Ioan Marta.

S-au recitat poeme din volumul de debut “Tu, dor”, prefaţat de poeta Daniela Toma şi înfrumuseţat de cuvintele marelui scriitor şi jurnalist Ciprian Chirvasiu, aşternute pe coperta IV. O seară plină de metafore, o atmosferă sublimă unde autori români şi ucraineni, s-au încântat unii pe alţii cu creaţiile lor. Surpriza serii a fost apariţia semnalului volumului bilingv “Pădure de icoane” editat de Art Creativ şi tradus în italiană de Dorina Caplescu, acest eveniment a pavat drumul către lansarea Oficială la Roma. Autorul a recitat în preambul din noile sale poezii şi a oferit câte o icoană, a iubirii, copilăriei şi satului natal. În partea a doua a evenimentului, cantautorul Dan Vasilescu ne-a purificat şi sensibilizat sufletele cu vocea sa şi frumoasele acorduri de chitară, pe versurile lui Mihai Traista, un supus al verbului şi un rob al poeziei, ce coboară din Rona de Sus „Unde curge rostul, cel preschimbat în vin şi în răchie tare, mustind a epitete. Zâmbeşte chiar Esenin, înduioşat puţin şi parcă te întreabă: „tu, tot mai scrii, poete?..”

46

Cronica Evenimentelor Cronicile unei serate literare de toamnă Sâmbătă, 20 octombrie 2018, la Comisia de Cultură UUR, Filiala București UUR, a avut loc serata literar-artistică ,,Emoție de toamnă”, eveniment organizat de scriitorul Mihai Hafia Traista și poetul Dan Marta.

Domnul Mihai Traista, în deschiderea evenimentului, îi prezintă pe cei doi invitați speciali – Magada Băcescu și Ștefan Apostol - coordonatorii trupei de teatru ,,Joc”. Aceștia ,,n-au venit cu mâna goală, cu traista goală ”, ci însoțiți de câțiva tineri, actori talentați: frații Ștefania și Cosmin Gârjoabă, Andra Stancu, Maria Mărcuță, Alexandra Ivășchescu. Poetul Dan Marta vorbește despre poezie, punctând tipologia scrierii acesteia, fiind un sistem deschis - ,,monologic, dialogic și trialogic ... trăirea fiecăruia în parte face din om un instrument...”, conchide acesta în finalul prezentării apoi dă cuvântul domnului Mihai Traista.

Urmează o prezentare în detaliu a celor doi invitați speciali, activitatea artistică a acestora în domeniul actoriei și implicit în domeniul literar. Cei doi se remarcă prin îndrumarea trupei de teatru ,,Joc”, trupă de tinere talente, câștigătoare a mai multor premii naționale. Magda Băcescu a reușit să depășească granițele actoriei, descoperind printre tinerii săi elevi, talentați în arta cuvântului. Astfel a îngrijit trei antologii cu texte aparținând copiilor.

Atât Magda Băcescu, cât și Ștefan Apostol sunt pasionați de poezie, aceștia scriind versuri și publicând creații proprii în diverse reviste literare și antologii. Despre antologiile tinerilor și colaborarea cu Magda Băcescu vorbește scriitoarea Camelia Pantazi Tudor. Până când copiii se pregătesc să intre în scenă, domnul Mihai Traista prezintă o prietenă, colaborator vechi al Revistei Mantaua lui Gogol, Claudia Minela, care citește din volumul său de versuri ,,spirit hedonic”. Primul moment al Trupei de Teatru Joc ne este dăruit de Maria Mărcuță (clasa a-VIII-a) și Cosmin Gârjoabă (cl. a X-a) care interpretează o scenetă umoristică stârnind râsul spectatorilor și implicit aplauzele acestora la scenă deschisă. ,,Ștefania Gârjoabă și Mama-mare (Dorotheea Hurjui) din spectacolul nostru, sunt motorul trupei”, spune Ștefan Apostol despre tânăra care urmează să cânte la chitară. Momentele muzicale oferite de Ștefania au animat seara, întregind actul artistic cu piese consacrate ale marilor folkiști : Emeric Imre (Nebun de alb), Phoenix (Andrii Popa) etc. melodii fredonate cu bucurie de public.

Spectacolul oferit de tinerii talentați au smuls ropote de aplauze.

Cinste lor și celor care au făcut posibilă realizarea scenetelor - părinții și profesorii viitorimii teatrului românesc de revistă.

La finalul spectacolului susținut de tinerii actori în devenire, scriitorul Mihai Haifa Traista dăruiește acestora cărți de teatru scrise de dumnealui. Înainte de pauză, moderatorii Dan Marta și Mihai Traista, citesc câte o poezie din creațiile personale.

Cea de-a doua parte a seratei artistice a fost deschisă de Ștefan Apostol care a interpretat magistral rolul unui nebun, drama omului neînțeles de ,,aproapele” său. Sub masca ușor comică a personajului, se ascunde lipsa de comunicare a oamenilor, lipsa sentimentelor, nebunia unei lumi reci, indiferente, fără iubire, fără trăire. ,,Nebunul care visează fantasme” speră ca oamenii să devină mai buni. ,,Niciodată, dar niciodată, nebunul n-a mințit”, își încheie monologul omul care disperă, se resemnează, acceptă lumea urâtă, plină de reguli, în care este obligat să trăiască, deși nu și-o dorește. Visează la normalitate, la ziua în care oamenii nu-l vor mai privi ca pe un nebun. Monologul - ,,Discursul unui nebun” - aparține lui Irimia Ștefan. Aplauze, aplauze, aplauze!

Urmează un moment open stage în care aproape toți participanții, prieteni ai invitaților speciali, în majoritatea lor poeți, au dat citire câte unui text din creațiile proprii. Amintesc doar câțiva dintre ei: Daniela Toma, Ionuț Calotă, Luminița Zaharia, Carmen Popescu, Maran Andrada Ingrid, Tudor Ciobotaru, Aura Dan, Mihai Ciobanu, Mariana David etc.

O prezență specială a serii a fost Sinca Mariana, profesor de teatru, care a vorbit despre arta de a înțelege tinerii și de a lucra cu ei. ,,Eu nu mi-am propus s ă scot din toți copiii actori, ci iubitori de teatru, oameni care din fărâma lor de bani să-și cumpere un bilet la teatru...”. ,,Suntem in corpore, în numele poeziei, în numele cuvântului, cuvântul care rămâne scris, care rămâne acolo așezat în cărțile pe care le simțiți, le doriți și care apar la edituri frumoase...”, își începe momentul artistic actrița Doina Ghițescu, o personalitate puternică, activă, charismatică, jovială, o îndrăgostită de poezie, o doamnă pe care am întâlnit-o la multe evenimente literare bucureștene. Este de admirat faptul că înainte de a lectura, scanează publicul și spune despre fiecare câteva cuvinte. Cunoaște aproape întreaga suflare a literaturii contemporane românești.

Cărțile scriitorilor au trecut prin sufletul și inima actriței de-a lungul multor ani. Chapeau, doamnă Doina Ghițescu!

După ce dedică Magdei Băcescu poezia ,,Emoție de toamnă”, citește câteva poezii aparținând prietenilor săi Magda B. și Ștefan A. Mihai Traista, Preşedintele asociaţiei cultural-creştine a ucrainenilor din România «Taras Şevcenko», directorul Revistei Mantaua lui Gogol, acordă cărți și diplome celor doi invitați speciali care s-au bucurat de cadourile primite. Seara se încheie în sala din spatele scenei unde prietenii glumesc și servesc slană afumată cu ceapă și alte preparate culinare maramureșene. ,,Suntem norocoși că ne avem... să ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună.” (Daniela Toma)

47

Cronica Evenimentelor RETROSPECTIVĂ LITERARĂ ART CREATIV- MANTAUA LUI GOGOL SERATĂ ROMÂNO-UCRAINEANĂ

Daniela Toma

Gazdele acestui eveniment au fost, ca de obicei la astfel de întâlniri, d-na Kolotylo Jaroslava şi scriitorul Mihai Hafia Traista, reprezentanţi ai Uniunii Ucrainenilor din România.

Daniela Toma şi Ionuţ Calotă au fost invitaţii serii de 15 decembrie în care s-a omagiat activitatea lor, după cum s-a întâmplat şi cu alţi scriitori români omagiaţi în astfel de evenimente la Uniunea Ucrainenilor din România, Tudor Ciobotaru, Ştefan Apostol şi Magda Băcescu. Pentru că se cunosc foarte bine şi sunt parteneri în proiectele pe care le derulează, Daniela Toma şi Ionuţ Calotă au preferat să vorbească unul despre celălalt cu sinceritate şi nu să prezinte un CV care să plictisească şi din care să nu se reţină mare lucru. Astfel încât, iată câteva dintre cuvintele pe care Ionuţ Calotă le-a spus despre Daniela: „Daniela este absolventă a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere şi Arte, profesor de peste 20 de ani, scriitor şi prieten al acestora dar, dincolo de faptul că scrie, Daniela Toma e pasionată de viaţă. În cazul ei se potriveşte afirmaţia scriitorului Victor Martin: „sigur că trăiesc din scris, dacă n-aş scrie aş muri!

Cărţile Danielei vorbesc despre ea, trecutul, ziua de ieri îi sunt maeştri, mentori. Dacă aţi fi întrebat-o mai demult, dar şi acum, despre ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare, va spune fără ezitare – scriitor – acest lucru o va urmări mereu şi va căuta metode prin care să descopere frumuseţea lumii şi a vieţii şi să ne-o arate şi nouă.

Când începe să vorbească, Daniela îşi aduce prietenii în prim-plan cu pasiune, de fapt, ea pune pasiune în orice lucru pe care îl face. Scrisul, pentru Daniela, înseamnă totul, după familie şi după dragoste, sau intercalat între acestea – ea dă sens lumii ei prin scris şi vrea s-o înţeleagă – aici se risipeşte. Este nonconformistă în unele lucruri şi n-o interesează părerea nimănui altcuiva decât a celor pe care îi respectă – dar este şi tradiţionalistă în altele, deşi uneori ai putea crede că vine din altă lume, că s-a născut în timpul nepotrivit, iar acesta în care se întâmplă, o găzduieşte temporar. Daniela este un scriitor ce trebuie citit, înţeles şi recomandat şi altora. Şi dacă am adus vorba, voi aminti câteva dintre volumele ei de referinţă: Evanghelia după mine însămi, Când vorbesc în numele meu, Ziua când am semănat cu tine, Fragile, O altă Ană/Una altra Anna, traducere în catalană de către Pere Besso, Forma paşilor pierduţi, Mă numesc Doi ... ştiu că acum lucrează intens la un poem teatral ... Poate scrierile ei nu sunt uşor de descifrat însă, cu siguranţă, îţi vor lărgi orizonturile prin gama de întrebări pe care le stârnesc şi care te acaparează ...”

La rândul ei, vorbind despre Ionuţ, Daniela subliniază: „A fost cel mai bun din clasă la matematică, aşa că a intrat fără probleme la liceu şi apoi la Universitatea din Bucureşti, dar a fugit în timpul acesteia, o perioadă, cu o trupă rock cu care a cântat prin ţară, îndrăgostit fiind de muzică, singura lui dragoste (desigur, nu bănuia atunci că avea să mă întâlnească pe mine şi opţiunile i se vor schimba). Ionuţ are pasiunea de a dezvălui tot ceea ce se află în lumea dinăuntrul lui – uneori, tot ce închide acolo dă pe dinafară şi atunci se naşte bucuria scrisului. Ionuţ consideră că niciun efort nu e prea mare pentru a convinge oamenii să citească – momente din viaţa lui conturează şi-şi lasă amprenta asupra cărţilor personale, într-un poem poţi vedea tot ceea ce se întâmplă, exact ca într-un spectacol cu scene extrem de pasionale. Magia unei cărţi îl cuprinde imediat, încât se cufundă în lectură totală şi nimic în jur nu mai există, el găsește în carte aspecte interesante, valori nebănuite, chiar şi în opera unor scriitori mai puţin cunoscuţi sau începători în ale scrisului.

Ionuţ este autoreflexiv, caută soluţii estetice pentru fiecare text – cu siguranţă acest fapt face parte din personalitatea lui şi poate îi aduce o doză de împlinire – spun doar o doză pentru că, scriitorul în sine este un nemulţumit veşnic, caută şi vrea mereu altceva, mie, spre exemplu, îmi place un text de-al meu 5 minute, dacă nu-mi reuşeşte de prima dată, nu mai încerc, Ionuţ, în schimb, lucrează mult pe text, mereu schimbă, mereu aduce îmbunătăţiri, alternează însemnările, aranjamentele, dă nuanţe noi cuvintelor, chiar creează altele noi. Fiecare dintre cele trei cărţi ale lui sunt despre existenţă în sine, anumite imagini (cum ar fi cea a bunicilor, a surorii) revin periodic în scrierile lui. Se foloseşte de toate stările pentru a crea, însemnările şi poeziile din tinereţe au avut un rol important pentru poemele ulterioare, sunt nostalgice deseori, retrospective. Aspiraţia lui este să nu se mărginească în nimic, să caute şi să găsească plăceri noi în scris. De multe ori se priveşte pe el din exterior şi, mulţumit uneori sau nemulţumit alteori de ceea ce vede, construieşte şi dărâmă cuvinte şi versuri, parcă ar vrea să recupereze tot timpul în care nu a scris, ci doar a acumulat experienţă. Vă îndemn să citiţi şi să aveţi în bibliotecă toate cărţile lui Ionuţ ca ea să fie şi mai frumoasă: ”Cum să supravieţuieşti în dragoste”, ”Manifest pentru globalizarea poeziei” şi ”Cum am salvat lumea”.

A vorbit cu multă căldură despre cei doi, poetul Dan Ioan Marta şi prietenii acestora, poeţi şi scriitori români şi ucraineni.

Seara zilei de 15 decebrie 2018 s-a alăturat seratelor despre frumuseţe care au activat bucuria în inimile celor ce le-au primit pe tot parcursul anului încheiat de puţin timp. Pe lista de priorităţi, ca întotdeauna, s-au aflat atât prietenia cu forţa şi cutezanţa ei, cât şi proiectele în care am investit muncă şi suflet, prezenţă şi încăpăţânare . Desigur, a meritat pentru că stările au crescut în intensitate, poezia a fost mereu de calitate , ceea ce era firesc a venit odată cu ea şi cu ceva în plus pe deasupra, totul a avut sens în această experienţă extraordinară. Pe drumul intenţiilor noastre ne-am stabilit repere, ne-am confruntat cu mentalităţi şi moduri de existenţă, am concluzionat că, atunci când e momentul să apară, cărţile nu ţin cont de anotimpuri, o fac pur şi simplu pentru că e vremea lor. În 2018 au apărut la Editura Art Creativ, au fost lansate şi prezentate la festivaluri naţionale şi internaţionale, la evenimente organizate în ţară şi în străinătate următoarele cărţi: Numeşte-mi un dor, Alina Puget (poezie); Cronicar al timpului meu, Ion Bădoi (plachete jurnalistice); Dilemele tristeţii, Dragoş Obreja (roman); Ne ştim după cădere, Leonard Dumitru Butunoi (poezie); O altă Ană/Una altra Anna, Daniela Toma, traducere în catalană, Pere Besso (poezie); Cum să supravieţuieşti în dragoste, ediţia a doua adăugită şi revizuită, Ionuţ Calotă (poezie); Pădure de icoane/Foresta di icone, Tudor Ciobotaru, traducere în limba italiană, Dorina Caplescu (poezie); Starea de om – substraturi, antologie de poezie contemporană; Cele mai frumoase poezii de dragoste, selecţie de poezie Gala poeziei de dragoste; Carusel cu simfonii tinere, volum aniversar 4 ani Cenaclul de urgenţă; Vina zilnică a frumuseţii, selecţie de poezie feminină; Poeme pe o frunză, 48

Cronica Evenimentelor antologie haiku; Femeia noapte, Maria Hirth (poezie); Spinul din talpă, Ana Podaru (poezie); Şi aricii visează, Geta Ţîrel, (poezii pentru copii); Torentul, Marinel Gâlcă (roman); Trotinetă pentru adulţi, Carmen-Maria Mecu (poezii); Păpuşi din pănuşi/ Husky dolls, Ana Podaru, traducere în limba engleză Iulia Toma (poezii); Charme, antologie de proză scurtă.

S-a confirmat faptul că anul 2018 a fost un an favorabil poeziei, cea mai sensibilă dintre arte, iar cenaclurile literare, cluburile de lectură, seratele literar-muzicale şi toate celelalte manifestări de acest gen dovedesc că poezia e mai vie ca oricând şi se află într-o expansiune din care nu mai poate fi oprită. Nu trebuie însă neglijată proza autorilor cu o voce puternică, poziţionaţi într-o ierarhie importantă, care posedă discernământul cuvântului de rezonanţă şi impact social.

Toate volumele au fost prezentate la acest eveniment de către Daniela Toma. Acelaşi lucru l-a făcut Mihai Traista prezentând volumele apărute în 2018 la Editura Mantaua lui Gogol cu sprijinul UUR. Prietenii Editurii Art Creativ şi ai Editurii Mantaua lui Gogol au fost răsplătiţi cu diplome pentru activitatea culturală a anului 2018 şi daruri de la moş Crăciun sosit la finalul evenimentului. Scriitorul Mihai Traista a oferit diplome de excelenţă Danielei Toma şi lui Ionuţ Calotă pentru parcursul lor literar.

Aceştia au prezentat o parte a proiectului comun, Daniela a recitat şi Ionuţ a acompaniat-o la chitară astfel încât muzica şi poezia s-au armonizat perfect. Toate momentele au fost magice şi au creat legături între oameni, s-au iniţiat discuţii pe teme interesante, s-au făcut planuri şi s-au stabilit proiecte comune româno-ucrainene şi pentru anul 2019, scriitorul Mihai Traista dorind chiar să publice o carte la Editura Art Creativ.

S-a dovedit încă o dată în plus că literatura e preocupată de viaţă, de modul în care aceasta se pune în acord cu noi, că poezia este generatorul a tot ceea ce este frumos în jurul nostru, oriunde am privi. E minunat să putem vedea frumuseţea ei, să o culegem şi să o arătăm lumii mai departe.

Am convingerea că ritmul acesta se va aşeza în spaţiul potrivit, că va primi energie din nevoia de unicitate a fiecărui poet sau scriitor, că lucrurile se vor duce într-o direcţie de libertate, într-o direcţie detaşată, intensă, iar mesajul transmis va corespunde mereu sensibilităţii unui cititor din ce în ce mai avizat.

”STAȚIA... VIITOR” O lansare cu ștaif

Magda Băcescu

Într-o seară de 7 decembrie 2018, la Sala Dalles din București, B-dul Nicolae Bălcescu nr.

18, sector 1, a avut loc lansarea volumului ”Stația... Viitor”, ediție îngrijită de Magda Băcescu. Volumul apărut sub egida Asociației Cultural Artistice ”Joc” – B.M.R., dedicat Centenarului Marii Uniri, Editura Astralis, 2018, editor Camelia Pantazi Tudor, cuprinde 51 de tineri cu vârste între 7 și 33 de ani, o mică parte din promisiunile viitorului. ”Seara a fost un adevărat regal cultural, nu doar o simplă lansare de carte” a spus cineva.

Așa a și fost. În deschidere au luat cuvântul pe rând Camelia Pantazi Tudor, directorul Editurii Astralis, Beatrice Alexandra Kiseleff, filolog și traducător, Ana Dobre, critic literar, membru al USR, Doina Bârcă, secretar literar Independența Română Independența prin Cultură, Evelyne Maria Croitoru, poet, Floarea Necșoiu, profesor filolog, Luminița Zaharia, prozator și poet, Geo Călugăru, scriitor, membru al USR, Lucian Gruia, scriitor membru al USR, Ioan Rațiu, poet, Florian Laurențiu Stoica, președinte Fundația Literar-Istorică ”Stoika”, Nicolae Vasile, bolnav fiind, a trimis o alocuțiune scrisă de domnia sa și citită de Ștefan Apostol. Magda Băcescu a încheiat mulțumind tuturor pentru participare, implicare, cuvintele frumoase rostite și mai ales pentru energia pozitivă creată de suflete cu cea mai înaltă vibrație spirituală.

A început apoi spectacolul, un adevărat regal, în care și-au dat concursul: Cristinel Dohatcu & Ștefan Apostol, moment poetic muzical, Cristi Ștefan și Ana Maria Niță dansatori, Natalia Pancec & Emilian Florentin Gheorghe cu proiectul ”When violin meets guitar”, Lisa Maria Ionescu solist vocal, Teodora Constantinescu soprană, Daniel Andrei Găină tenor, Andrei Ovidiu Hâncu bas, acompaniați la pian de Maria Ionel, Nicolae Doboș & Trupa Arhaic mini concert folk și Barbarossa Samba Group percuționiști ce ne-au încântat cu ritmuri de samba.

Aproximativ 220 de persoane, profesori, profesori doctori universitari, membri ai USR, UCMR, UAP, autorități publice locale, membrii marcanți ai societății civile, generali de armată, juriști, jurnaliști, artiști din toate domeniile artelor, unii dintre cei mai valoroși oameni de cultură, veniți din toate colțurile țării, Constanța, Galați, Urziceni, Focșani, Alexandria, etc. am reușit să vibrăm la unison pentru a crea timp de câteva ore o atmosferă ce nu poate fi întâlnită oricând și oriunde, dar mai ales nu poate fi exprimată în cuvinte, ci trăită pe viu atunci și acolo. Cuvintele sunt prea mici pentru a putea exemplifica just ceea ce a fost creat în acea seară la Sala Dalles din București. Nici filmările și nici fotografiile nu pot reda în totalitate trăirea autentică. Să nu mai zic de surpriza făcută nouă, tuturor, de doamna critic literar Ana Dobre, ce ne-a adus la eveniment un om cu totul special, venit împreună cu o întreagă delegație, de la Alexandria, pe fiul scriitorului Marin Preda.

Seara s-a încheiat cu un cocktail servit în ”Stația... Viitor” pe acorduri de muzică clasică.

49

POEZIE

Petrovian Cristian Vlăduț

Amintire AZI, mi-am regăsit liniştea...

AZI, departe de Municipiul Judeţului, AZI, retras, deconectat de la forfotă, AZI, o zi,dedicată bunicului meu... În urmă cu 3500 de zile, bunicul, a fost pe aici pentru ultima oară Împreună cu bunica, toamnă fiind culegeau primele la borhot!

Lui, de atunci îi mai rămâneau doar câteva ore pentru decizia avalanşă a vieţii sale, care i-a marcat eternitatea sumbră...

Mie, îmi mai raman câteva zile pentru a-mi depăşi problemele Şi a-mi reînvia visurile Şi evident, a-mi părăsi părinţii!!!

Splendoarea Ce este ea pentru mine?

Este doar o ea, magnifică...

De la distanţă mare să fiu sigur că este acolo ea, perechea mea?! Însoţită de fratele unei fotomodele Verişorul tău pe cât de mic Pe atât de periculos Dar, mai ales intuitiv.

Inutil încercai să îl linişteşti Că nu e nimic între noi...

El simţea şi îţi spunea Că începi cu tine să te minţi.

Deoparte trăgându-mă Ai puterea să îmi spui Că ştie mai multe Stai... decât cine?

Ce folos că ai lângă tine Un frate de fotomodelă?

Chiar dacă poartă este apărată Eu tot voi marca... şi marca!

Noaptea de Înviere Doamne, îţi mulţumesc pentru aceşti 18 ani în care mi-ai fost alături grăbindu-mă încet, ba chiar purtându-mă şi în brațele-ţi ocrotitoare, dezvoltându-mă treptat dătătorule de viaţă...

Doamne, îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dăruit...

Chiar pentru tot, nu eram nevoit să trişez, să-mi duc cu alţii crucea; De asemenea, pentru neatenţia sau apatia de care dădeai dovadă că eu să mă confrunt cu nedreptăţi, cu provocările vieţii...

Dacă aş fi fost protejat că un rar bibelou înzestrat; Dacă aş fi azi naiv, Sau al naibii de lasciv, Sau un deştept fastidios, Cu cicatrici nereproduse în stele, Un neiniţiat în viaţă, Ţi-aş fi reproşat aceste lucruri...

Dar, aşa din toată inima, Din toată fiinţa mea, Vreau să îţi mulţumesc, Spunându-Ţi că vă iubesc! ... Însă, Doamne, îţi cer Mult milostiv Ca Învierea preaiubitului tău Fiu Să fie şi Învierea mea...

50

POEZIE

şi le-a făcut început străzilor gravide cu un 2 mic, primăvara deci, prima parte din catedrala neamului avea nevoie şi de cealaltă mână liberă pentru un etaj cu diferenţe de buzunar şi iluzii (ghinionul lui însă că îşi bea minţile când cu una, când cu alta)

Daniela Toma * nu mă îndoiesc că într-o parte din mine se ascunde o pasăre care se preface că e om, mi-a aşezat oasele plicticoase într-un cuib viu sub piele şi mi-a ocupat casa moştenită de la părinţi dar a uitat uşa deschisă

din acest motiv, avea şi acum dinţi de lapte şi cultiva zilnic tablouri de porţelan ocupate în totalitate de zvonurile tinere şi flămânde ale lumii

aerul mi-a purtat toate cele 206 oase spre cafeneaua din centru să se facă balerine (au văzut ele că mai e loc destul pe verso-ul listei cu dorinţe)

abia atunci pisica vecinului a văzut reclama la paracetamol pentru surzi, i s-a părut frumoasă şi a mieunat-o albastru de împrumut

sfătuit de vechiul vânzător de icoane, credinciosul de galben a întors celălalt eu de 2 şi de treflă cu otrava în sus

ce să vezi? miezul nopţii de bere, deşi tânăr, a parcat neaşteptat, fix sub pătură, la o altă nuntă mută care trecea prin oraş, instala avertizoare pe străzi şi trăia cu un semn, cu o strigare sau cu nimic

dar licitaţia se încheiase şi, după ce a mai strănutat o dată, şi-a amintit că mai rămăsese totuşi ceva, nici nu voia să ştie ce aşa că, mi-a împins oasele spre locul unde se împachetau legume şi fructe fără să le mai numere

nu mai ştie nimeni în ce mod a fost secerată lumina,

oare dacă ar fi putut intra toate în acest documentar, chiar dacă ar fi stat înghesuite, starea mea de om ar mai fi rămas fără avere? oaselor, mi-ar plăcea să pictez în locul vostru o pată neagră, dar mi se pare prea mare şi eu nu port mănuşi sâmbătă seara

povestea spune că a căzut în păcat cu o gripă de mohair descărcată de pe internet, conexiunea provocatoare a ars caloriile cu aspiratorul şi în cele din urmă, a rămas în vamă atârnată de un os în saramură

* o identitate incertă, îndrăgostită cu o singură mână de un bisturiu, l-a luat de bărbat fără niciun protest, ca să-i înece pielea în egală măsură cu vodcă şi cu îndurare când s-a făcut noaptea în care nu avea ce căuta, i-a despărţit faptele lui mâine cu forţa

51

POEZIE

IONUȚ CALOTĂ Faceți România Mare încă o dată!

De centenarul acestei ţări de hârtie Mă dor cuvintele şi munţii din câmpie De centenarul acestui popor de străjeri Mă dor toate zilele bune ce ne-au fost ieri Mă doare c-am vândut pădurea pentru un şfanţ De parcă am da iar biruri la un nou Bizanţ Trimitem tinerii să lucreze la lopeţi În timp ce ţara-i condusă de analfabeţi

La 100 de ani de la Marea Unire Faceţi Centenarul să ne dea strălucire În timpul acesta ca să uneşti regiuni Trebuie să faci autostrăzi, ca să aduni Aşa că Uniţi Oltenia de Moldova Faceţi autostrăzi de la Iaşi la Craiova

Mă doare că-n ţara lui Ţepeş Vodă cel dur Trebuie hoţii de-acum să accept să-i îndur Mă doare că legea e acum pe tocmeală Cine fură mai mult nu mai dă socoteală

Uniţi Ardealul de Dunăre şi de Banat Faceţi punţi asfaltate din Cluj la Calafat Alungaţi şi corupţii din şaua puterii Să fie clară provenienţa averii

De centenarul acestui tărâm de viteji Nu îl mai veghem deloc şi nu mai suntem treji De centenarul acestui popor emigrant Ne retragem din ţară într-un ritm alarmant

E timpul să uniţi iarăşi stânga cu dreapta Terminaţi cu minciuna, contează doar fapta Faceţi limba română să renască firesc Alungaţi politicienii ce-o schingiuiesc

Ce facem cu ţara după o sută de ani?

O dăm pe politica unei mâini de golani?

Ce facem cu mândria ce Unire-a făcut?

Să ne unim acum pentru un nou început!

În fiecare zi semnăm multe petiţii Deşi ne-am cam pierdut şi speranţa-n justiţii Nu ne mai vindeţi ţara, de-o aveam, pe bucăţi Nu veţi scăpa de popor, de-ale lui judecăţi

Faceţi România Mare încă o dată!

Uniţi toţi românii într-o singură roată

Şi aduceţi românii înapoi acasă Redaţi-le iar ţara curată, frumoasă!

E Europa o Românie mai mare Şi aici noi dorim să găsim bunăstare!

52

POEZIE

Mihai Hafia Traista

Balada primei ninsori

Bolnav de drum Destinul meu miroase adânc a moarte, a nenoroc, a vodcă și a tutun... de mine să te ții cât mai departe, căci sunt nebun, de dragoste nebun.

Mă simt bolnav de drum și de iubire, privesc la tot cu milă și mă mir... am să vă iert pe toți dintr-o privire și am să plec tăcut spre cimitir.

Iubito, plec acum rămâi cu bine, un mare dor de ducă m-a învins… și nu mi-e greu să mă despart de tine imperturbabil, rece și convins.

Dorul de tine n-o să mă apuce, căci se răstesc prăpăstii adânci la noi, și apoi e dus acela ce se duce, nimic nu-l mai aduce înapoi.

Iar îmi ninge-n suflet a poveste veche.

Ogoiește, Doamne, dorul meu de drum!

Când îmi pare viața floare la ureche, voi plăti iubirii ultimul uium.

Invitaţie la iarnă

Iar se aşterne iarna ca-n poema rusă, Am primit ninsoarea ca pe o chemare, ninge peste lume ca un dalb destin, ca pe-un dor de ducă, stins mai de demult. arde-n sobă focul, masa este pusă, Sânii tăi, iubito, cer o sărutare: peste tot miroase a cozonaci şi vin. am să trec Carpații și am să-i sărut.

Voi ierna la tine, crivăț la fereastră, ca un mag de gheață și fără de stea, vom nunti, frumoaso, toată iarna noastră, până ne-om preface în doi miri de nea.

Noaptea mea de nuntă fi-va întreaga iarnă Te voi ține-n brațe cu nesaț și mult, iar din cer ninsoarea slobod o să cearnă, aplecând toți brazii, ca pentru sărut.

Când îmi pare viața floare la ureche, voi plăti iubirii ultimul uium.

Iar îmi ninge-n suflet a poveste veche.

Ogoiește, Doamne, dorul meu de drum!

Te aştept, iubito, pân’ la primăvară vei ierna la mine, cin’ să te alunge?

Uite am şi pâine, am şi scorţişoară, pân’ la viţa verde vinul ne ajunge.

Ne-om pleca genunchii odată cu păstorii, se va naşte Pruncul, vom tăcea cuminţi şi în toiul iernii şi al sărbătorii, noi ne vom preface că suntem nuntiţi. Şi când o da gerul, mai spre bobotează, ş-or tremura-n verde brazii de pe stânci, am să adorm o clipă, tu să rămâi trează, ca să-mi veghezi somnul cu ochi tăi adânci.

Iar se aşterne iarna ca-n poema rusă, ninge peste lume trist siberian, arde-n sobă focul, masa este pusă, te aştept, iubito, la sfârşit de an.

Tu să rămâi, nu te grăbi spre moarte, până la mine timp mai ai destul… oricum te aștept acolo, dus departe, de dragoste flămând și nesătul.

Destinul meu miroase adânc a tine, a nenoroc, a votcă și a tutun... cât mai departe să te ții de mine, căci sunt nebun, de dragoste nebun.

53

POEZIE

Fluturi

Magda Băcescu

(30.07.2018)

te-ai ascuns în mine cu vina iubirii îți îmbrac cămașa udă să nu te găsească nimeni și să-i nu-i afle parfumul proaspăt de început.

Așteptare

(13.08.2018)

Dumnezeu își cheamă pruncii acasă, c-o doină de jale suflă în cornul ciobanului ce-și plimbă mioarele în valea plângerii. nu-i loc pe pământ e haos, e foc și e apă arde și viața din frunze sunt boli născocite de minți fără minte ard trupuri sfinte ce n-au apărare zac oase goale-n morminte se culcă copacii, dorm somnul veciei izvorul ne seacă, pământul ne crapă nici hrană n-avem, se strică-n băltoace pline de otrava din suflet hain.

ai grijă de fluturele ce-și fâlfâie aripile prin stomacul meu, iar eu îți voi pregăti cafeaua de dimineață. cineva mă întreabă cum de pot zbura? îi răspund că în mine cresc fluturi care ating universul, apoi coboară spre apus și mor zdrobiți de țărmurile oceanelor din deșert. cu ultima bătaie de aripi se agață sărmanii, de singurul val salvator valul se sparge în cristale de gheață iar ei devin mătasea ce corpu-mi îmbracă-n cămașă.

vedem la tot pasul mutații serioase ne plânge celula de-atâta infect hai suflete, vino, grăbește-ți plecarea fă-ți iute bagajul, adună în grabă un strop de iubire, iertare, noblețe aruncă semințe pe pajiști răzlețe să iasă de-acolo pursânge de stele să-mi lumineze apusul pierdut, cu zorele

rămâi omidă în mine și păstrează-mi fluturii în stomac până la apusul veșniciei.

Hai suflete Vino e gata cafeaua!

54

POEZIE

Baicu Sorin Robert

Nebunie

(12 11 2018) Cobora pământ din ceruri ca o ploaie arzătoare, Piticanii fals crescute levitau cerând grandoare. Țipete de nebunie, urlete terifiante, îmi săpau în stânca vieții, miorlăind perenitate.

Undeva, creșteau noi vise, nemurirea s-o hrănească, lin, sfidau eternitatea, vrând frumosul să- l strivească.

Demiurgi din șapte stele și cohorte împăiate, își strigau spre cerul albastru, frica de maturitate.

Focul sacru stă să piară, sufocat de invective, dor tenebrele abstracte, dor acidele cuvinte; Nu mai vrea umanitatea să cerșească îndurare, Tot mai mult și tot mai tare uită de a lumii fapte.

Plăgi de ură dur apasă peste respirații vagi, au uitat că moartea-i una, plagiind costum de magi.

Incantații și pastile vor să facă diferența, într-o grabă deformată au pierdut însăși esența.

Noaptea cade peste stele, soarele mi s-a topit în secunda de tristețe ce în toamnă s-a oprit. Și întreb o veșnicie ce în mine se revoltă, ‚’’ce-am greșit în astă lume de au toți spirit de frondă? ’’ De ce-mi trag de nemurire vrând să vadă un infinit ?

Speriați de spectrul morții rătăcesc printr-un netimp.

Se agață- n disperare de secunde care- s zbor, nici nu știu ce îi așteaptă, dincolo, pe coridor.

Dar în fine toți se pierd și le cresc din spate ’’aripe’’ privesc cerul fără nor, uită crâncenele clipe.

Plagiez o nemurire nu- mi e teamă de nimic, ploaia-mi spală mântuirea, timpul parcă s-a oprit.

Nevăzutele trăiri

(20 09 2018)

Simfonia se desface în culori ce ascund candoare Vânturile cad lascive peste brațe primitoare, Îți simt zborul depărtării, lin, pe visul unui nor, Nu credeam că vraja vieții mă va săgeta c-un dor.

Mă prefac în pulberi fine ce roiesc fără vreo vină, Ascult marea cum se-ncruntă ca o rea, crudă jivină Nu pot crede că neantul mă preface-ntr-un neant.

Amintiri dintr-o visare se transformă în liant.

Nu sunt mort dar nici mișcarea nu îmi dă a ei suflare, Pot zbura, dar nu am aripi, să mă poarte către zare, Îmi port vrerea într-un cuget ce gândește la ce-am fost, Tu rămâi nemângâiată într-o lume fără rost.

Tragicele adevăruri nasc o ploaie ce mă doare, Lacrimi grele cad în tina care strigă îndurare, O iubire naște patimi ,ce îmi netezesc cărarea, M-am dezis de-a ta plăcere, infinită este starea.

55

POEZIE

Dorin Chira

(Traducere: Cristina Tătaru și Dorin-Ioan Chira)

IMN PENTRU MARAMUREȘ

A HYMN TO MARAMUREȘ

Fără Tisa n-ar fi margine de țară, fără Iza chiar ar fi prăpăd.

Nu se poate fără Ronișoară, fără Sighet nu se poate nici atât.

If there’s no Tisa, there’s no edge of land, Without the Iza, a disaster true.

Without the Ronișoară, it’s the end, And without Sighet nothing else will do.

Nu se putea fără Vișeu și Mara, nici fără porți cioplite din stejari.

Aici țăranu-și poartă-n suflet țara, iar țara-i poartă-n suflet pe țărani.

Without Vișeu and Mara we’re not whole, Nor without gates all carved in agelong oak.

The peasant bears his land within his soul The land bears in its soul its peasantfolk.

Nicicum fără Săpânța nu se poate unde s-a râs de moarte mai întâi, nici fără Hută nu se poate cum nu se poate nici fără Gutâi.

No way without Săpânța can there be, Where from the outset we have laughed and laughed.

Without Hută there’s no me, And no Gutâi would make us feel bereft.

Fără Moisei și Borșa nu se poate iar cum nu se poate nici fără Poieni, căci țara altfel n-ar fi țară, nici neamul, neam, fără de moroșeni.

If no Moisei and Borșa, there’s the end, Just like it would be if Poieni were not, For otherwise the land would be no land, Folk is no folk without the Maramureș lot.

Fără Tisa n-ar fi margine de țară, fără Iza chiar ar fi prăpăd.

Nu se poate fără Ronișoară, fără Sighet nu se poate nici atât.

If there’s no Tisa, there’s no edge of land, Without the Iza, a disaster true.

Without the Ronișoară, it’s the end, And without Sighet nothing else will do.

BALADA SALCÂMULUI UCIS

THE BALLAD OF THE KILLED ACACIA

Era într-o dimineață mai rece dacât alta, deasă era ceața și mirosea a ploaie... Își ascutea toporul, cu pipa-n gură tata, la palida lumină ce pâlpâia-n odaie.

It was a cooler dawn than any other, The fog was thick and rain was in the air…

Pipe in his mouth, whetstone in hand, my father Sharpened the axe, in the faint glimmer there.

Făcuse focul mama, bunica se trezise stând pe genunchi în rugă, uitându-se la cruce.

Eu cuibărit sub cergă și hoinărind prin vise, dormeam cum dorm copiii, căci somnu-mi era dulce.

Mother had lit the fire, granny, seems to pray down on her knees, watching the cross.

I, cuddled in the cover, strolled in dreams, Sleeping sweet children’s sleep, as comes to pass.

I must have dreamed the acacia, bathed in milk I didn’t hear the porch door screech, nor did check How dad got out in the night’s gloomy silk And took the garden path with crooked back.

Poate visam salcâmul, scăldat în ploi de lapte De n-auzisem ușa din tindă scârțâind, Nici cum ieșise tata, afară era noapte... luând-o spre grădină cu mersu-i gârbovit.

Axe in his hand, the old man headed to The garden’s edge, then stopped at once right where, Dizzy with spring, the tree was wet with dew – My confident and dearest playmate fair.

Cu toporu-n mână se îndrepta bătrânul la marginea grădinii se opri în loc.

Beat de primăvară, se scălda-n rouă salcâmul – prieten drag de taine, prieten drag de joc.

Callous, the old man hit deep on one side – He felt no mercy, nor the slightest hate…

Killed by my dad, my friend the acacia died, My childhood died together with my mate.

Cuprins de nepăsare, lovi adânc bătrânul – N-avea nici pic de milă și nici măcar furie...

Muri ucis, de taica, prietenu-mi salcâmul Odat cu el murise și a mea copilărie.

56

POEZIE

BALADA CHITARISTULUI

THE BALLAD OF THE GUITAR PLAYER

Chitara mea cu șapte strune, minune dulce-ntre minuni, regină printre mari regine și trandafirul cu mulți spini.

O, my guitar with seven strings, Sweet marvel among marvels born, You queen among the greatest queens, And rose bestrewn with many a thorn.

Mereu ai fost iubita credincioasă, ursita mea de-acum pe veci – simți-voi căldura-ți drăgăstoasă, mângâindu-ți strunele reci.

You’ve always been my faithful love, And my betrothed among all things – I’ll always feel your warmth above, As I caress your frozen strings.

Am nuntit tot împreună prin nopți de ducă și de dor, mi-ai fost mireasă cu cunună și pe la chefuri – scump odor...

We’ve kept forever being wed Through nights of craving, loss and cheer, You’ve always been my bride and wreath At parties, too – my gem most dear…

Și când o fi că eu m-oi duce acolo unde am de mers, prin testament îți las o cruce, o gamă tristă și un vers.

And when I some time have to pass To go wherever I am bound, I’ll leave by will to you a cross, A line and scale with downcast sound.

lui Miroslav Petrețchi

For Miroslav Petrețchi

LARISA MIHAELA

To my beloved daughter Larisa-Mihaela

E-atât de verde verdele de frunză, e atâta primăvară în suflet de copil, primăvăresc venit-ai, ca un colind pe lume, Larisa Mihaela, pe 18 april!

Mi-e atâta soare-n suflet și atâta poezie, mi-e atât de dor de tine când sunt învins de ducă, Îți înfloresc pe buze doar florile de ie, Dorul de tine de-oriunde o să m-aducă. *** The green of leaves in overgreen unfurled, Spring oozes in the soul of child and teen, You came like spring, like carols in the world, Larisa Mihaela, this day, when April counts eighteen!

There’s so much sunshine in my soul, and so much poetry, I crave for you so much, when bound to go, Blooms on your shirt, blooms on your lips to me, Craving for you brings me back from wherever I’d go.

(Traducere: Cristina Tătaru și Dorin-Ioan Chira) 57

DEBUT POEZIE

Mihai Romaniuc Moartea soarelui Era întuneric de nepătruns Iar frigul îți trecea prin oase.

De mult se umflară stelele de plâns, Lăsând să curgă dâri lucioase.

Înger rătăcit Stau întins pe ierburi moarte, Ascultând cu ochii închiși Cum îmi spune vântu-n șoapte Că tu trăiești, că tu exiști.

Priveau toate la trupul mort Ce nu se vedea de întuneric, Căci nu mai ardea acum deloc Iar vântul îl plângea isteric.

Și îmi spune că ești divină, Mai măreață decât toate, Iar ochii tăi răspândesc lumină Când privești adânc în noapte.

Înghețară apele cu toate Și nu mai era lacrimă să-l plângă...

- Câtă jale în miez de noapte! Șopti de undeva o stâncă.

Îmi șoptește cu glas domol Că ești un înger rătăcit, Căci plutești mereu în gol, Strălucind la nesfârșit.

- Trosnesc copacii de la ger, Iar eu mă sfărâm de ceasuri bune... Și toate în jurul nostru pier Lăsând în urmă doar fărâme.

Te scalzi mereu prin univers Suspinând dezamăgită, Căci viața ta nu are sens...

Visezi demult să fi iubită. Și te cobori în miez de noapte, Privind marea de pe stânci, Până când lacrimi mari, îndurerate Îți dezgolesc rănile adânci. Începi să plângi cu reci suspine, Așteptând fără speranțe, Ca două mâini lungi, străine Să te strângă tare în brațe.

Te-ai lăsa în voia lor Uitând numaidecât de toate, Căci ai vise mari de muritor, Deși porți aripi albe-n spate. Și visez că ne iubim îndată Luminați de luna plină, Depărtați de lumea moartă Și ascunși de cea divină...

Demonul Din întunecimi reci și sumbre, El prezența și-o arată Are ochi străpunși de umbre, Iar privirea sa nu iartă.

N-are lacrimi ca să plângă Iar râsul său e doar hain.

Caută mintea să-ți străpungă De gânduri rele și suspin.

Adoră teama să o soarbă Și nu se oprește la puțin.

Caută suflete să ardă, Topindu-le în veșnic chin.

Se hrănește mereu din ură Și nu știe de iertare, Iar răutatea sa e pură.

I se reflectă-n înfățișare.

Stârnește ceartă pe unde poate Și răstoarnă o zi senină.

Muncește mult pe timp de noapte, Căci se teme de lumină.

Nu suportă bunătatea, Sfâșiindu-l în mare chinuri.

Caută să aducă moartea, Să-ți umple sufletul de friguri...

58

Dar câte stele îl plâng acuma!

Toate suferă de moarte.

Plânge într-un loc și luna, Ascunsă undeva prin noapte.

Dar plâng viclenii mai mult în Iar înainte-l priveau cu ură...

Ce bun le e soarele după moarte Și ce rău era când dădea căldură...

DEBUT POEZIE

Sebastian Didiță

Păstrează-ți credința în Dumnezeu Când drumul îți pare întunecat, Zi de zi, pășind pe același drum de asfalt Capul sus și nu uita, Nu-ți părăsi credința.

“Facă-se” voia Sa, Căci El este Păzitorul!

Sfatul pe care ți-l dăruiesc acuma, Regret al cărui eu sunt ispășitorul...??

Un zâmbet

În fața Domnului nu trebuie să ai rușine, Mărturisește și roagă-te pentru ziua ce vine, Căci ai să-i spui multe și El o să te asculte. Îți va spune să-i lași pe cei ce te iubesc să te ajute.

Mă întristează gândul că nu te voi mai vedea vreodată, Și vei dispărea ca o nălucă.

Lumea ar fi pierdută în ceață, necompletă Fără tine... pierdută-n luncă.

Când pe lume îți va fi greu Nu uita de credința ta în Dumnezeu.

Îmi place să te ascult Și să-ți fiu alături la greu Pe frunte-ncet să te sărut Să-mi poți zâmbi mereu.

Aș vrea să vorbim unul lângă altul, Capul pe genunchi-mi să-ți rezemi, Să-ți spun că te iubesc, când băiatul Pe care nu-l știai tu, o să-l chemi.

Mă întristează totuși gândul Că te vei înstrăina.

Un zâmbet totuși să-mi mai oferi, lăsându-l Pe cel ce te-a iubit, iubita mea.

Asta e!

Luminile palpaiesc tot mai abundant, Iar eu inghit fiecare secunda in sec; Propria suflare imi apasa pe umeri Ca un ac de barometru ce se-ndreapta spre zero…

Ca un somnambul treaz ramas fara vlaga, Pasesc pe holul sihastru fara pic de zgomot.

Nostalgia nu e decat unealta pieirii Prin care domol se apropie, ca sarutul unei mame.

Sunt un simplu prosop agatat de sarma Care se zbate in bataia vantului.

Un simplu necioplit fara chip Pe un drum destinat uitarii.

Si… In final…

Adevarul este… …indescifrabil.

59

DEBUT POEZIE

Gheorghe Alma

Viața

Copil nemuritor

Viața nu e cum te aștepți, Nici cum ai fost înștiințat, E un taifun de încercări Ce sfarmă visul fermecat.

Prin păduri cutreierate doar de vântul călător Se ascunde în tăcere un copil nemuritor.

Scos din ape reci de munte, ce-l purtau către ocean, El a fost și o să fie singuratic, an de an.

Dacă știai de la-nceput Ce ziduri se vor înălța, Ce valuri te vor aștepta, Te-ai mai fi avântat spre ea?

Fără mamă să-l îndrume, el e doar al nimănui Și povestea sa o spune, zi de zi, doar vântului.

Ziua, caută răcoare printre brazii cei semeți, Iară noaptea-admiră stele printre ramuri de făget.

Totul e în zadar acum, Timpul ’napoi nu îl poți da.

Acoperă ființa ta, Deci nu mai sta, nu amâna.

Prin păduri cutreierate doar de umbre fără glas Crește o ființă care fără plânset a rămas.

Ziua trece, noaptea trece, numai el stă neschimbat, Iar povestea-i n-o s-o știe decât vântu-nsingurat.

Căci nici să vrei, nu ai putea, Cu trudă timpul a-l schimba. Înfruntă valurile reci Și lasă-n urmă teama ta.

Viața nu e cum te aștepți, Dar dincolo de orice val Te-așteaptă zorii de argint, Cu farmec de mărgăritar.

Onuș Zbohar Pesimism

Optimism

Mă dor toate Și nimic nu mai simt.

Colaj de ploi topite-n vânt.

Adie văzduhul în noru-ntunecat.

Sunt la margine Și văd totul... Întregul îmi scapă Se duce…

Spre centrul fără punct.

E albul sperat.

Mă doare-n dalb...

Luați-mi speranța, Luați-mi credința, Luați-mi voința, Luați-mi ... ița. ...

Sufletul nu-mi aparține.

De trup mi-e rușine.

Ideea nu-i a mea.

Soluția ... și ea e-n mâna altora. ...

Lăsați-mi restul.

60

NOTA REDACȚIEI

Stimați colaboratori ai revistei „Mantaua lui Gogol”, Pentru ca revista noastră să apară la timp și în condiții grafice excelente, trebuie (obligatoriu) îndeplinite următoarele condiții: 1. Textele – cel mult 8 pagini, format A5, trebuie culese de autori utilizând aplicația Microsoft Word, font Times New Roman, mărimea corpului 10, OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor și cu corectura autorilor. În caz contrar, textele nu vor fi luate în considerație pentru a fi publicate.

2. Fiecare text trebuie semnat, verificat stilistic și gramatical de către autor. Corectura tuturor textelor (poezie, proză, eseu, reportaj, recenzie, traducere etc.) aparține autorilor. Redacția nu-și asumă această obligație, întrucât nu are fonduri pentru a angaja un corector. Textele redactate conform instrucțiunilor de mai sus, trebuie expediate de fiecare autor, pentru a fi centralizate, pe adresa: mantaualuigogol@gmail.com. Textele se trimit ca fișier atașat la e-mail și nu ca text în corpul acestuia.

3. Nu avem fonduri (sponsori) nici pentru exemplarele tipărite și nici pentru tehnoredactare.

Selectarea mate-rialelor, tehnoredactarea și arhitectura grafică a revistei se fac (gratuit) de către colectivul redacțional. Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe) trebuie să achite 15 lei/ exemplar (+ 5 lei taxa poștală pentru revistele expediate pe teritoriul României). Se pot face și abonamente pe un an (comandă pe adresa de mail mantaualuigogol@gmail. com).

4. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un scurt CV, de o pagină, format A5, însoțit de o fotografie format JPG, atașate la e-mail, împreună cu adresa poștală și un număr de telefon.

5. Revista online se expediază tuturor autorilor și cititorilor din baza de date a redacției.

6. Dispoziție finală: Materialele (textele) nepublicate, care nu corespund cerințelor redacției sau cele trimise fără să se respecte instrucțiunile de mai sus, nu vor fi returnate autorilor.

Așteptăm sugestii, propuneri și aprecieri după apariția fiecărei ediții a revistei „Mantaua lui Gogol”. Vă mulțumim pentru înțelegere și pentru colaborare!

Vă solicităm, în continuare, sprijinul pentru a edita o revistă de foarte bună calitate.

Așteptă cu drag noi colaboratori.

Lectură plăcută!

Cu deosebită considerație, Colectivul de redacție

61

CUPRINS

STUDII LITERARE & INTERVIU Mihaela Herbil, Colivie pentru Pasărea Măiastră, Volodymyr Danylenko / 3 Aurel Maria Baros, Stăpânirea artei narative, Volodymyr Danylenko / 5 Mihaela Herbil, Ne-spusul în lirica lui Dan Ioan Marta / 6 Dan Ioan Marta, Între normele devenirii și normele naufragiului, Myhailo Koțiubynskyi / 7 Cristian-Paul Mozoru, Timpul care stă, curge în alt sens. Note despre un nou roman Hanna Bota / 9 Ion Andreiță, Dublu debut al Inei Florica Popa, O originală biografie lirică / 11 Mihai Hafia Traista, Un frumos aristocrat al metaforie Tudor Ciobotaru / 12 Mihai Hafia Traista, Trilogia ”iartă-mă tristețe!”. Un poem al dragostei și tristeții Ela Nicolau / 13 CRONICI TEATRU

Ștefan Apostol, Vârstele Lunii/ 14 Ștefan Apostol, Bună seara, Domnule Wilde! / 16 DRAMATURGIE

Mihai Hafia Traista, Fântâna în flăcări / 18

PROZĂ Andrada Ingrid Maran, Vocea și cerceii cu diamante / 23 Mihai Hafia Traista, Iată semnul!... / 25 Cecilia Maran, Catilina, până când vei mai abuza de răbdarea noastră? / 27 Cecilia Maran, Un hoț sentimental / 29 TRADUCERI DIN PROZA UCRAINEANĂ

Silvia Zabarcencu, Viorel Kotyk – Suzy (nuvelă – feerie) / 30 Mihai Hafia Traista, Iuiri Ianovskyi – Călăreții Dubla încercuire / 39 Corneliu Irod, Myroslav Docineț – Povestea unui păcat / 42

Cronica Evenimentelor Redacția, Serată literar-artistică „Tu, dor de toamnă” / 46 Claudia Minela, Cronicile unei serate literare de toamnă / 47 Daniela Toma, Retrospectivă literară Art Creativ – Mantaua lui Gogol / 48 Magda Băcescu, ”STAȚIA... VIITOR” – O lansare cu ștaif / 49

POEZIE

DEBUT POEZIE

Petrovian Cristian Vlăduț / 50 Daniela Toma / 51 Ionuț Calotă / 52 Mihai Hafia Traista / 53 Magda Băcescu / 54 Baicu Sorin Robert / 55 Dorin Chira / 56

Mihai Romaniuc / 58 Didiță Sebastian / 59 Gheorge Alma / 60 Onuș Zbohar / 60

62