A treia voce - Luminita Cristina Petcu by adrian grauenfels

LuminiĹŁa Cristina Petcu

A Treia Voce

Luminiţa Cristina Petcu

A Treia Voce Poezii

Cu o prefaţă de Petru Solonaru Fotografii: Autoarea

A fi sub Trandafir În illo tempore zeul Tăcerii se chema Harpocrate. Chiar şi atunci venea înadins o zi în care Cupidon, inspiratorul iubirii, îi dăruia un Trandafir ca recompensă pentru muţenia sa şi a-i da avânt să nu se destăinuie nimănui. Dar (şi doar) în acea clipă se ivea poetul- androgin spre a ofranda meditabund nume creatului sacral. Numai atunci, în starea de a fi sub Trandafir, trinitatea Cupidon (energia iubirii, capacitatea de a pune lucrurile în tălmută mişcare, Vlavia, prin urmare), Andros (principiul-foc, masculin, al luminii) şi Gyne (preceptul-apă, feminin, al obscurului selenar), cele două elemente din urmă ca Evlavie, vedeau Cuvântul. Aşadar Vlavia şi Evlavia, fiindu-se sub Rază, detaşându-se de aparenţe (patimi, vise, gânduri, semne), reuşeau să amuţească, altfel spus să vorbească/amintească în limba poesiei, cea a tăcerii, unde succesivitatea amorfă a cuvintelor, diacronia cupidonică, îmbrăţişează inefabila formă în sincronia hermafroditului. Cele două semne ale uniunii: lumină-andros-yang, obscurgyne-yin, pornesc scoborâtor în fântâna oglindală a originii "treizecimii de petale", unde liturgic se desfăşoară o moarte mistică a Cuvântului şi o înviere apoi în urzeala, semnificaţia cuvântelnică. Ieşite din acest "loc fără timp" (spuneam, illo tempore), prin refracţie (desfacere de lumea secundară) obţin re-generarea simbolică spre sens. Complementarismul acestor amprente coagulează în punctul întâlnirii degetului zeului Harpocrate cu acalmia gurii mirătoare. Acolo, convertindu-se în monadă, adâncesc misterul, dar nu prin a cădea pe gând/gânduri ci prin a cădea din gând/gânduri (a se elibera din îngândurare), în seninătatea absolută a contemplării. Astfel lucrurile trec în bine-cuvântare, întemeiate în ordinea Frumosului. La această gramatică onomaturgică poeta Luminiţa Cristina Petcu, mărturisindu-şi tăcerea printr-un jertfelnic trandafir, ne îndeamnă la a asculta culegător înspre:"sufletul întors", (ca a treia voce), "albastra spirală" (fibonaccică, fireşte), "tăcerile tale"(ale alterităţii din noi), "fără de timp" (în acum şi aici!), 4

"absenţa mea" (ca plin divinal), "tandra arsură" (înţelegem a flăcării incombuste), malul dinspre viaţă" (înlănţuitul Decindei), "atenţi la clipă" (ca singura realitate), "cea din urmă zi a singurătăţii" ( aceea a diadei ce se strânge în indivizibil), "de ce tăcem aşa" (în limba pre-Babilonului), "golul dintre fluturi" (între "ieri" şi "mâine", ca plin al veşnicului "azi"), "memoriile unui amnezic" (cununie intre Alethe si Lethe), "pasii nimănui" (calea, Tao), "frânghii de lumină" (reazem în ne-reazem), "cele opt Ceruri", "caligrafii din Cadora" (dănsuitori în Omega şi Alfa), "emoţia florii de prun" (ce în culoare îşi poartă moartea morţii), "mări pustii" (ale refractarului).... Aflăm sensul vieţii, sugerează Luminiţa Cristina Petcu, atunci când nu-l căutăm, lasând calea unde nu-s hotare: "Cuvintele dorm/sub lespedea liniştii, zen/e un drum care merge/înlăuntrul meu,/tu/un strop din viaţa veşnică/sărutând valurile, vântul" (Un éclair d'éternité). Pe lângă vocea timpului şi a minţii, autoarea aduce în prim plan “a treia voce”, aceea a sufletului ca vector/simbol. Ştim că sufletul se înspăimântă când intră în trup, iar trupul când sufletul pleacă. De aceea a apărut arta ca tămăduire a înfiorărilor, folosindu-se de graiul inimii, năzuitoare spre Dumnezeu. Întrucât sufletul-spirit, chipul divin, nu are nume, înnumirea sa e în sarcina poetului-şaman, prin asta realizându-se şi asemănarea cu divinitatea. Astfel prin poet zidirea din afară primeşte o lăuntrică aşezare. Închizând o lume (a cuvintelor), Luminiţa Cristina Petcu întemeiază Deschisul tăcerii cuvântului, o realitate latentă, dincolo de aceea a petrecerii omului. Închisă în porunca divină (de a da nume meditării sacrului), poeta are cheia descinderii spre „adevărul frumosului”, fiind, după cum s-a osebit, o conferitoare a revelării lucrurilor purtătoare de tăcere. A liniştii împăcate. Petru Solonaru 9 ianuarie 2014

Mireasa de porţelan Cu sufletul întors spre tine, subţire ca o mireasă de porţelan cu braţele curgînd în aripi albite de ziuă mă lepăd de umbrele furtunii, savane cu amfore pline de dor întinse pe ziduri pe gînduri rămîn să te-aştepte cu tălpile goale, fugare pe mări de sargase cu alge mirosind a miere, cald cămaşa ta pe buze tu.

……2

În vremea ploilor S-ar putea spune multe despre sentimentul propriilor limite chiar şi oraşul îşi schimbă pielea cîteodată şi cerul, şi plaja suficient pentru a spori deconcertarea omului care pleacă în fiecare dimineaţă în excursie privind oamenii cu mirare cuminte şi placidă uneori prea slabă pentru propriile teorii. Aşa înduri: cînd nu eşti de faţă, nici în eternitate nimic nu curge mai mult decît dor şi durere. Se poate spune: mi-e dor de vară, de Il Rosso sau mi-e dor de o altă lume ori chiar de mine însămi. Aşadar, de ştiut, de neştiut, de visat. De tine, ca de mine.

Impresii migratoare Mă gîndeam să cobor pe spirala albastră a întîmplărilor mele misterioasă şi cu ochii lungi preţ de o zi să-ţi număr degetele cu care atingi cerul cînd mă strîngi în braţe şi tăcerile tale strivind sînii mei calzi ca un cutremur mov rămas de-o viaţă în aşteptare mă înclin migratoare în ovalul tău răbdător ca Venus senină să te blestem din dragoste. 9

Echinocţiu de toamnă Simt mirosul tău în aer ca un foşnet de toamnă amară, amintire misterioasă a unei întîmplări, insulă aevea cu ziduri mişcate fără spaţiu, fără timp, un simplu surîs în vitrinele memoriei de care am senzaţia că nu pot fugi în numele adevărului, singurul de altfel, care ne aparţine. Mi-am acoperit faţa cu fluturi ca-n piscurile ninse pe partea morţii, tu, zeu al absenţelor mele, în noaptea asta valsînd împotriva pietrelor un poem atlantic, risipit pe coridoarele unei singure inimi aşa cum mîndria nu are nevoie de elogii nici valurile de fiecare cuvînt, et voila les jours passent toujours dans mes souvenirs. Tandră arsură, în somn zbor.

Forme lăuntrice de relief În noaptea aceea din an uitasem de Erato fără să mai vreau nimic , exceptînd, poate, momentul unei simple amintiri înainte să revină Toamna şi nopţile cu ploaie cînd călătoream asemeni unui refren misterios spre ţărmul Polului Sud încălzindu-mi mîinile în banala dezordine a nuanţelor de galben romantic şi ierburi dulci amărui. Nici nu mai ştiu ce înseamnă să fii singur cu arţari ce-ţi cresc în suflet laolaltă cu toate cuvintele şi lacrimile aievea, iar dacă a mai rămas ceva favorabil statuilor menite să trăiască însele nostalgia îmi amintesc că ele definesc, "dincoace" de piele, o inimă vrăjită doar de tine sfîrşitul poemului meu de dragoste. 11

Conştiinţa ireversibilului N-o să ştii decît ce se cuvine din privirea luminoasă a celui care a trecut prin "uşa fără uşă", sau poate din auzite ce se află dincolo de foşnetul unui chibrit aprins dacă vei urma filele din calendar chiar şi împotriva unei mări goale, altfel spus, dintre cele multe alegem doar ceea ce ne zideşte, cele de fiinţă în formă de cruce deşi printre zăbrele, vîntul trimite în odaie frunze una cîte una, în joacă, n-ai zice că e acelaşi vînt care aduce furtună în gîndurile noastre, de aceea poate n-am reuşit să descifrăm încă, singurul paradis posibil şi nici seninătatea firului de iarbă, senzaţia pe care o ai în plimbările solitare cînd îţi răsare soarele în spate mai mult decît o tresărire a trupului în idele lui Marte, pînă la urmă ar trebui să ne mulţumim cu ceea ce avem înainte de noi înşine, chiar înainte să revină Primăvara atenţi la clipa trecătoare - doar altminteri fireşte că n-am da importanţă decît pustiului cînd pleacă fără să lase vreodată urme. De cîte ori nu te întîlneşti cu moartea fără s-o vezi, de cîte ori nu eşti salvat fără să-ţi dai seama? Cîtă vreme o puteai spune, putea fi adevărat.

O fereastră spre cer Îmi îndes înfrîngerile una cîte una, în buzunarul cu clapă tighelită şi-mi spun că nu e drept să fie atîtea, negîndind şi faptul că viaţa nu se sfîrşeşte aici eliptic punctată doar de semne chinezeşti între zero şi infinit, nici un gînd faţă de sine sau de altul faţă de adversar sau spada sa oricum un zeu îşi datorează puterea împrejurării cum, mie însămi, îmi zboară prin suflet "din ghem" în "elipsă", razant cu pămîntul cocori cu gîtul roşu amarant cuvinte, desigur, uneori de neinţeles îndărătnice chiar într-o natură frustă, altminteri pînă şi copacii privesc, asemeni unor sfinţi, "Răsăritul Cel de Sus". "Da, vine ceasul şi acum este." (Ioan 4,23)

Lectio divina Îmi ascult încă paşii în tîmplele tale deşi credeam că mă vei găsi în plumbul Senei ca Shiva de la Ellora într-o fragilă încercare pîndind vorbe goale în ochiul pădurii răul acela de care îmi aduc aminte mereu la trecerea unei păpădii mari cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl, numai fantomelor tale lăuntrice le sînt de ajuns zilele gîndului într-o selvă obscură şi solitară din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie, semnale de alarmă strivite fără motiv sub flecurile pantofilor de antilopă, autohtoni desigur altor timpuri. Închid ochii, aşa de frig îmi e cîteodată prin orele morţii.

Exil în rama unei întrebări N-am anotimpuri sînt trecătoare, am sufletul plin de mesteceni legaţi în lanţuri de stîncă şi de tine făcînd bătături în palmă laolaltă cu vuietul mării tot meşterind la aripi pentru noi, că nu mai ţin minte cine sînt de ce mă aflu aici şi de ce coboară asupra mea arsura ochilor tăi. Tu ce număr porţi la aripi ?

Sub povara impresiei E la fel ca atunci cînd trezind-te dintr-un vis, mai ales dintr-un coşmar, te întrebi ce-a fost asta; atît e de ilogic, de contradictoriu. Dar despre un vis se poate spune orice, mai puţin că e minciună. Aş vrea să mă duci sub strălucirea romantică a unui Octombrie în care florile colorate, rasarite grămezi-grămezi pe cîmpuri, se chircesc, le bate vîntul şi le scutură de nu mai rămîne nici urmă din ele. Exact ca viaţa într-un oraş în care nu se întîmplă, niciodată, nimic. Cînd mă gîndesc la asemănarea asta, vederea lor mă înduioşează. Este o consecinţă a suferinţei. Ar fi asta o justificare a durerii, să nu mă trezesc prea devreme din străfundul sufletului meu plin de turnuri care se prăbuşesc de-a dreptul ca dragostea în lanuri vara, iar tu încă mă întrebi în şoaptă, de ce tăcem aşa, pe străzile acestui labirintic Buenos Aires. Şi pun capul pe umărul tău, acum cînd am mai mare nevoie de tine.

După măsura inimii Multe lucruri contează, însă doar unul în mod absolut. În ochii lumii contează dacă ai succes sau dacă eşuezi. Contează dacă eşti sănătos sau bolnav, dacă eşti educat sau nu. Contează dacă eşti bogat sau sărac. În mod cert, aceste lucruri au o influenţă asupra vieţii tale. Da, toate contează, vorbind la modul relativ, dar ele nu contează la modul absolut. Însă există ceva care contează mai mult, decît oricare dintre aceste lucruri. Iubirea, înainte de toate, mai cu seamă cînd se sting sclipirile galbene ale forsiţiei în pustietatea melancolică a grădinilor prin care te plimbi fără să te întîlneşti cu nimeni, împreună-sălăşluire cu îngerii lung prilej pentru cuvinte insolite, nebănuite, surprinzătoare. De aceea alegem ceea ce ne zideşte pînă în cele mai mici amănunte, pentru simplul motiv că ceea ce ne tulbură, dorul care e acelaşi pentru toţi, dar intensitatea lui mereu alta pentru fiecare, creşte în noi ca o euharistie de taină.

Sentimental lady M-am îmbătat de dor şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi între filele "Scrisorilor lui Sfredelin" deşi în adîncul sufletului sper să-l pot imita pe Ulise cu toată luciditatea de care sînt în stare. De multe ori, cînd dormeai şi ne visai pe noi doi mă strecuram îndărătul lumii locuite încercînd să nu rup farmecul unor asemenea lucruri de fapt nu mă duceam nicăieri, mă întorceam undeva sub acoperişul pridvorului, tăcînd o realitate care nu valorează mai nimic în mîinile oamenilor obişnuiţi decît, cel mult, darul de-a ghici în măruntaiele animalelor jertfite, gesturi învăţate pe de rost. demult. Nici un înţeles nu mai străbate pînă la mine, nimic nu-mi spune nimic, totul e rece şi albastru iar nălucile, oricît de frapant ar fi, au gustul gurii altcuiva. Ca să poţi trăi trebuie să nu te temi de moarte!

Atît de aproape, de neatins de aproape Am închis ochii după prima ploaie, într-un adio al cireşilor decoloraţi de moarte şi măscărici cu saboţi lăcuiţi în picioare pentru că iremediabil paradoxurile îmi trezesc mintea cu aceeaşi logică in absurdum aşezată cuminte pe omoplatul stîng, cît să pot pricepe un adevăr pe care nu l-am întîlnit niciodată atît de strîmb şi fără formă, timpul care a fost odată al meu s-a transformat în nisip întru acoperămîntul aripilor tale, pînă la urmă atingerea extremei e doar o chestiune de stil fără să fi luat parte defel la suferinţa noastră cu atîtea suprapuneri între prezent şi trecut un Mea Sharim luminînd sub streşini fără margini, coridoare de maluri stinghere asemănătoare văzduhului acesta limpede şi singur ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic în somnul tău genuin, pictor bătrin cu privirea împăienjenită de vreme al meu încă mai curge prin cîmpul de orez, sus, pe deal obişnuindu-ne cumva cu ideea că merităm să plîngem învinşi de dragoste pe iarba udă de ploaie.

Cuvinte care n-au făcut cunoştinţă Nimicul nopţii şi ceasul care ticăie sînt doar un pretext pentru insomniile mele bîntuite cîteodată de înfrîngeri, pitulici şi muscari, într-un fel anume, nu pentru ce văd acum ci pentru ceea ce suspendă brusc, văzul la cumpăna apelor şi dintr-odată-ţi simţi mîinile goale, marcate cu creta pe ruinele oraşului umbră prin care a trecut şi moartea mea cum nu există desigur nici ultima clipă, clipele continuă mereu la nesfîrşit sub alte şi alte forme, cum ar fi stînjeneii din luna a cincea rămaşi peste iarnă, palizi şi veştezi. Dacă-i striveşti împrăştie în aer miresme de anul trecut. Un alt fel de-a spune, "mi-e dor ! "

Remember Nostalgia care m-a cuprins are temeiul ei, nimic nu mai este astăzi, la fel ca la douazeci de ani. Cu un fel de duşmănie încerc să tranşez lupta aceasta dintre iluzie şi realitate. Sentimentul, trebuie sa recunosc, e gratuit. Levintînd cu gîndul în jurul tinereţii, mă asemăn pisicii care se repede asupra oglinzii. Dincolo de ea nu e nimeni. Doar o iluzie.

Şoaptele aleilor din parcul Lezama Poate că pe zei nu i-a văzut nimeni tremurînd dar fiecare clipă ne cere să trecem Rubiconul peste ruinele Labirintului, ale cărui ultime şi tragice consecinţe le suportăm astăzi. Nici nu există altă cale pentru a rămine tu însuţi decît să crezi că Dragostea merită mai mult decît piramidele deşi tiranul Thebei poruncise să murim la capătul lumii, în amintirea lucrurilor care ne îndemnau să fugim de revolte. Şi repetam ceea ce ştiam, ca să-mi dau curajul de-a mă smulge din trecut prin natura frustră a paşilor tăi apăsîndu-mi cu blîndeţe pleoapele şi fericirea, după chipul şi asemănarea noastră.

Culori de ulei diluate pe hîrtie groasă Aşadar, aici te ascundeai cînd nopţile mele te căutau în murmurul nedesluşit al secundelor, altminteri nu voi uita umbrela ta de soare nici trandafirii din Salla, doar sînt semnele noastre distinctive asemeni unei cărţi din care ai citit o vreme. Te voi trezi, niciodată la realitate, doar în dimineţile cînd soarele va răsări în locul lui preferat cu lotuşi de Nashiwara atinşi cîndva de respiraţia noastră iar dacă m-aş teme n-aş fi aici, asta-i menirea mea pînă la urmă, să am curajul de-a privi destinul în faţă ca bronzul atins de briza mării în care îşi fac adesea cuib pescăruşii, altfel oraşul se termină prea curînd şi ţărmul este departe. Uneori vedem marea, alteori respirăm aburul ei albastru înălţîndu-ne peste cuvinte, neverosimil

aşa se întîmplă cînd ne privim prea mult, rezemaţi în larg către sfîrşitul lunii a opta. Bătăile inimii mele o luau înaintea metronomului, în timp ce mîna ta lăsa să cadă un surîs amar în golul dintre fluturi.

Gros-planuri În locul morilor de vînt cresteau din miezul pămîntului umbre smulse de seară, tăietori de lemne povestind despre Aziyade cum mimează fericirea în paturi albe de spital. Nu ştiam cînd îşi deschid florile inima, aveam doar o chitară şi mă uitam după tine în aşteptarea unei întrebari gata să-mi taie grumazul descusut pe drumul acela pustiu din faţa morţii. Doar vara răspîndea culori pe munţii albi de zăpadă a-n memoriile unui amnezic, nu s-ar găsi o definiţie mai bună pentru cea mai profundă sfîşiere a celor însetaţi de dragoste şi de frumos.

Cu excepţia culorilor ruseşti Habar n-am dacă fiecare om are daimonul său sau nu, ştiu doar că dincolo de forme îmi place vîntul, toamna cînd deschizi uşile pereche şi ploaia îţi biciueşte obrazul obosit. Oricum e prea tîrziu să mă mai ascund după ceea ce vreau să aud "ceea ce se schimbă" poate că e un fel de înger care vine odată cu liniştea unei duminici de aprilie, deşi cîteodată, din prea multă admiraţie pentru arabescuri obişnuiesc să închei simplu, in deserto, acest mod de-a gîndi, fără nici o teamă de adevăr. Ce altceva decît un licăr de dragoste îmbătat ca-n vremurile bune de zbor, fremătînd poate şi fie numai în gînd sau într-un mod retoric, chiar dacă tu ai nouăzeci şi nouă de motive de disperare care m-ar putea costa viaţa sau dimpotrivă, sensul acestui moment cuprins între zero şi infinit. Totul, pînă la urmă, e la fel ca înainte, numai secundele se rostogolesc în prăpastie iremediabil de tulburi şi mai reci ca gheaţa din imperiul morţilor.

Sigilii în cheie minoră Întocmai ca în picturile de pe paravane îmi place să ningă mult, a singurătate, apoi să dea îngheţul printre frunze aducătoare de uitare, desigur acolo unde lumina nu însoţeste încă paşii nimănui poate doar un subterfugiu vulnerabil imaginat de Rilke într-o încercare instinctivă de a învăţa indiferenţa, atipic, după legea iluziilor sale cu mantia aruncată într-o doară pe umeri, un orizont dincolo de care sînt posibile noi încercări unde în ciuda sfîrşitului a tot şi toate speranţa continuă să existe cu obstinaţie deşi tocmai acum cînd ar trebui să înţeleg cu adevărat această fugă din abstract în concret cu mult înainte de răsăritul soarelui nu mai înţeleg nimic, nici măcar acel neascuns ce-mi apare dintr-odată cu toate că fusese acolo mereu, într-o desăvîrşită luciditate amară. Şi mi-e dor de ceva despre care nu ştiu dacă a existat înainte sau dacă, dimpotrivă, abia acum începe să existe.

Noli me tangere Ceva mă împinge să întorc privirea spre ţărmul acela unde stă galionul pregătit de plecare, te desluşesc din ce în ce mai greu şi poate mă voi întoarce la tine, amintindu-mi-te ca un Kafka al sfîrşitului de secol într-un moment de amărăciune extremă şi totuşi cînd mă gîndesc la fiece clipă care a trecut, în parte, la fuente muda înainte de toate, s-ar zice că amintirile decolorează mintea noastră tot atît de halucinant şi straniu ca şi cea a somnului, atît de autentic cum si moartea încă mă aşteaptă printre plăpînde flori de prun am harul să mă desprind de cuvinte într-un soi de născocire a privirii întoarse înapoi pe cele mai groase ziduri de unde nu putem lipsi prea mult rîvnind absolutul pasării Phoenix ori rugul pe care se mistuie unicul ei drept la dragoste. Noli me tangere, singurul meandru de care mă tem.

Sublim de Samara În fiecare dimineaţă, pînă la sacrificiul unui exil în trecut, pîndesc cu emoţie profundă un înger c-o singură aripă, de aici poate şi tăcerea mea devastată de iubire şi dezamăgire cînd te-apasă albastrul şi găseşti scrisorile celui drag după asfinţit într-o artă perfectă, pămîntul viscolit pe colinele înalte undeva în apropiereîn locul în care zburătăcesc de-a valma licuricii amestecaţi de suferinţă, farmec şi cucernicie în vacarmul realităţii căutam stelele, raiul o casă frumoasă cu grădina arsă pînă la lacrimi din jumătăţile mele de vise. Cît de frumoşi eram înspre Toamnă, încăpeam amîndoi sub aripile unui fluture !

Pe alt ţărm , într-un alt timp Poate c-am să plec după măsura înţelegerii fiecăruia odată cu primele miresme ale Primăverii aşa cum se întîmplă de obicei în vise, cînd ţi-e frică de ceva dincolo de nevoia inconştientă de-a privi oamenii ca pe-o răscumpărare a culpei şi de la inimă la inimă am să rostesc dintru începutul desprinderii înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi într-un sens absolut în care nu mai ştiu să spun: rămîn umbra fără odihnă şi fără sfîrşit, retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang altminteri strîng la piept o icoană cum a fost la începutul lumii ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii o bucăţică de cer în mîinile tale pliurile, încruntările fără amărăciune sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele cu gust de pelin adus puţin de spate în zodia Cassandrei nici cel mai tenace nu poate răbda propriul mormînt fără să scoată un cuvînt egal zeilor, în rest doar dimineţile aşteptînd lipite de pereţi să vii, niciodată mai tîrziu ca astăzi. Poate că durerea se naşte din comparaţii, prin frig curge sînge.

Sfinţi efemeri Odată cu trecerea zilelor devin tot mai sigură de îndoielile mele şi de ceasul abandonat între rămăşiţele minţii ca de o pasăre cu trupul lepădat prin dicţionare din care altădată moartea cobora treaptă cu treaptă o ploaie măruntă de noiembrie iar noi zgribuliţi de frig înlăuntrul acestei iubiri inexprimabile şi imposibile un ressouvenir de son devoir, şi copacii care, cine ştie, poate gîndesc la fel ca noi despre elogiul matematicii pure, fără îndoială prin mine trec demoni cu nume celebre, oameni cu inimi tulburate în ventriculul drept unde totul este imposibil la modul infinit. Ce ciudat, să retrăieşti aceste metafore atît de triste cînd te apropii de moarte.

Anestezii pe frînghii de lumină Escala mea este o boală fragilă înainte de somn şi din cînd în cînd un soi de grijă care nu spune nimic în "aparenţa" ei, subţire, de culoarea soarelui obişnuit să zăbovească deasupra ta veşmîntul de sărbătoare, răcoros şi proaspăt amintirile, ori salcîmii din jurul gării, uzi pînă la măduvă, dinspre răsărit lunile trec, zile se schimbă una pe alta ce rost are să fii iubită dacă nu eşti întîia între toate, mai bine să mă urăşti, tăcînd în miezul zilei, plasa pescarului primăvara cu miresme alese poate c-ar trebui să mă îndoiesc de realitatea acestor fapte, cu sentimentul unei mari linişti zîmbesc deşi mi-e greu să identific norii împletiţi în vîrful condeiului, încăperile goale de umbra pădurii atîta timp cît simt cu tot ce e presimţire în mine ardoarea neobosit-a-ncepătorului revoltat de angoase şi maci mirosind a iubire pe dosul unui plic deschis înainte de tăcere. Cînd ne ascundem fredonînd "Sono contento di morire" e puţin probabil să mai auzi alizeele.

Un éclair d'éternité Cuvintele dorm sub lespedea liniştii, zen e un drum care merge înlăuntrul meu, tu un strop din viaţa veşnică sărutînd valurile, vîntul.

Dincolo somnul Aud cum creşte iarba în momentele ei de deprimare şi somnul cum îşi face vînt cu pălăria unui vînător înaintea propriilor căutări de care-mi aduc aminte atît de rar, înfrunt golul din mine cu un simplu surîs deşi, în zadar, încerc să înving această imensă confuzie a sufletului atins de romanticul mal du siècle, îmi ajunge viforul gîndurilor cînd trece prin dreptul casei mele din marea călătorie a celor opt Ceruri şi mi se strînge inima în miez de tine chiar dacă acolo te urmăresc păcatele.

Caligrafii din Cadora Doar noaptea asta cu uşa deschisă spre toamnă mă ţine trează, într-un fel anume, şi felinarul din colţul străzii cînd plouă mult şi mi-e dor, după fiecare furtună, de tine. Nu cer răspunsuri, sînt atîtea şi-ncă multe altele, nici nu mă mir că tocmai între aceste refugii mă biruie deşertul şi-mi sîngerează gîndul, fiţi misterioşi şi veţi cunoaşte fericirea odată cu lumina ce îneacă arinii într-o mîngîiere aproape mîntuitoare şi dacă revin înseamnă că, de fapt, am ales surîsul şi întrebarea, tunelul sortit să moară în crisalidă dincolo de zgomotul surd al valurilor. Totul e deja făcut, deja văzut, deja trăit. Eşti aici ca să repeţi, încă o dată, vuietul propriului sînge şi sufletul prin care-ţi zboară în voie, şiruri lungi de cocori.

Îmblînzirea Siberiei Îmi creşte în suflet, pe ultimul ţărm, un salcîm cu ramuri spinoase de culoarea iernilor în Tobolsk şi-a durerilor ce tac, în cea mai desăvîrşită inconştienţă, nostalgia unei revărsări fără hotare, iată dragostea mea! În ce constă importanţa unei clipe? În ce se diferenţiază clipa cînd moare un om, de celelalte, cînd nu se întîmplă decît fapte banale şi simple? Cine ştie! Nimic nu e la fel. Totul se fărîmiţează în bucăţele, exact că acelea pe care le păstrăm în sertare pline de riduri, dincolo de îndepărtatele fluvii unde îngerii vorbesc o mie de limbi transformate în păsări cu ochii aţintiţi spre larg după urmele unui întreg mai pustiu ca preajma Infernului dantesc.

Între inefabil şi tonuri din Noile Hebride Cîteodată mă dor cuvintele la capătul dinspre nord al iernii, alteori sîngerez sub frînghii de ape şi-mi pare că nu mai aud nici măcar întrebările pe care de obicei mi le pun singură, ameţită de soare şi regretul de a nu-mi fi de ajuns poteca şerpuită la care duce Karuma. De mîine mă voi privi din nou în oglindă mai tulbure, mai gri, cu un suflet bîntuit de îndoieli de parcă asta mi-ar fi singura datorie irepetabilă, a failure of feeling, altfel, nimic care să mă deruteze din ceea ce se cheamă un peisaj obişnuit într-o altă ordine, după colţ, pe furiş crengile unor arţari bătrîni amestecîndu-se cu lumina într-o formă de fugă la două voci, noi înşine străini în propria-ne viaţă. Dincolo de formele cu care ne-a obişnuit neoclasicismul, simt gustul palmelor tale şi ştiu că ne aparţinem cu ochii închişi pînă la sfîrşit.

Anxiety Am senzaţia cronică a unei mări pustii cu arbuşti înroşiti de vînt pe coastă şi petice de zăpadă care ţes mersul stelelor pe cer amintindu-mi, mai degrabă, de ceaţa din zori aşezată între extrasistole decît de gloriile lungi ale frigului. Iar dac-aş da la o parte acest gînd timp de o preţioasă secundă ar fi nepotrivit să uit că nimic nu valorează cît o conştiinţă trează cum sînt convinsă că mă apropii de moarte cu încă o noapte, deşi, nu eu sînt cea care trăieşte în mine dureroasa tovărăşie a vînzătorului de păsări, fără victorii şi fără înfrîngeri.

Celei dintîi tăceri ale inimii

Într-o epocă în care şi bruma estompează forme îţi trebuie, fără îndoială, alt simţ al realităţii în stare să depăşească emoţia florilor de prun, n-am să mă opun nisipului dintre stînci într-o anumită privinţă e Golgota mea de singurătate şi-ar fi indecent să-i pretind unei umbre mai mult decît visele cu pitici călătorind prin ţara podelelor goale, le-am păstrat anume pentru tine cu roşeaţa din obraji dincolo de lumină, dincolo de viaţă germinînd într-un fel de pîndă, vinerea la prînz, cuiburi de primavară. În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte nici nu se strigă, depinde doar cum o priveşti cînd îmi fac ordine în senzaţii mijesc ochii şi dau de un albastru pustiu că nu mai e nimic, nimic altceva decît nimic, fix la ora şase şi douăzeci după care voi lua nopţile de la capăt prin ierburi cu şerpi, o lume a genezei unde totul este posibil şi provizoriu cu toate că-ţi văd ochii lucind, într-un simplu detaliu de toamnă. Furca unei crengi de mesteacăn.

Uscatul gol al oaselor S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul în fiecare zi, singura realitate de altfel în stare să-mi spele zidurile de singurătate şi mă-nduioşează gîndul că oraşele pustii, cam din acelaşi motiv, gustă din moarte pînă la capăt. N-are rost să-mi imaginez istoria rătăcirilor, oricum o smulg din mine în chip de mătănii şi cu infinită răbdare. Undeva un cîine latră acoperit de uitare, corbii croncăne în somn, 42

numai spicele rămîn în urmă pînă trece iarna neştiutoare, albe-n creştet şi zburlite, ţinînd loc de mîngîiere în stilul lui Guardi deşi mi-ar fi plăcut să fii tu acela! Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine oricîte argumente pioase aş îngrămădi în esenţa din urmă a lucrurilor, m-am convins de asta cu ochii deschişi putin oblic si verzi. Iar pentru a vedea bronzul sarde răspîndit în volute nu e nevoie să dorm nici să visez, poate c-ar trebui să mă-ndoiesc doar de realitatea acestor fapte, ori de exactitatea lor în acest moment, ca de nişte oase care mă strîng pe dinăuntru. Şi toate pentru că travellingul, la fel ca şi logica din timpul treziei, marmorează sticla cu trucuri de prestidigitator.

Intaglio syndrome Ca o şopîrlă discretă, între două pietre, ating pielea ta cu parfum de scorţişoară urmînd filele din calendar cu gîndul să te găsesc în oraşul teilor înfloriţi, amintirii îi trebuie mereu cuvinte noi şi spaţiu pentru a nu înceta să apară - o clipă uitasem asta deşi mă întreb cînd moartea vorbeşte în mine: descriu realitatea sau o creez, la doi paşi de Colosseum-ul celui mai legitim detaliu de apă nu există decît răspunsuri oportune, răspunsurile juste din sfînta Gertrude, solitudinea devine sensibilă ca durerea într-un spital de la capătul tuturor raţionamentelor în care nimic nu egalează Azay-le-Rideau dimineaţa cînd plouă. În închipuirea mea plină de soare am toate motivele să te iubesc lunea.

Clementes angeli Pietrele supravieţuiesc singure Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine. Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii. Din întîmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei. Poate că n-am înţeles totul, îmi lipseşte un spaţiu un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea tîrziu un moment, care e şi ultimul. După el Alţii o iau de la capăt tot căutînd abisuri de-a lungul coastelor lui Bricco. Nu prin iluminare, ci faute de mieux. Certitudinea că nu mai este nimic de lămurit asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.

Proba îndurării În ce măsură aş putea interveni în mersul destinului, în crivăţul pe care-l clamez trăitului din perspectiva morţii de care sînt însemnată în copitele cailor a rugăciune şi blestem, să reflectez karma, un şir de case albe alergînd prin radarul genelor, ceasul va fi fost doar un popas sau umbra unei femei la geamul inimii tale visînd dragoste laolaltă cu zăpezile vara în mătasea unei rochii anotimpuri care te caută pe tine într-o tăcere mai grea decît toate durerile trăite vreodată.

Imposibila întoarcere Tăcerea e doar o prelungire spre ape îngenuncheate în noi de quebracho, mal de fugă spre Ceruri corsi e ricorsi dimineaţa aceasta de primavară. De ce nu pot să visez dacă mai presus de adevăr sînt zeii bolnavi de istorii scrise cu litere mici într-un paradis unde niciodată soarele nu apune nici privirea, nici albastrul.

Dor de verde stins Uneori coborîm drumul spre noi înşine, în lumea dinaintea pierderii, ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană cît mai demn căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred, ci nu pot să cred şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată. Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic strecurat printre frunze ca un semn de întrebare, aparent fără nici o explicaţie mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul vîntul şi dulceaţa lucrurilor în orele în care marea repetă fără greşeală clarul de lună iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc ascuns undeva departe, slab de tot şi bolnav de iubire.

Culori complementare Imaginaţia este făcuta din amintiri şi uitare, un amestec al celor două cu ceva mult mai durabil decît zgomotul încălţărilor, noaptea într-un capăt sau altul de lume, altfel n-ai şti cine eşti, nici cum te strigă fericirea, uneori, de sub povara inimii. Şi toată această frumuseţe înflăcărată numai vîntul iernii, înainte să moară, ştie s-o retuşeze netulburîndu-ţi somnul, ordinea veşmintelor în "aparenţa" lor, sau zăpezile eterne ale singurătăţii. Îmi încredinţez viaţa norilor într-un punct în care să pot spune: da, vocilor divergente ale propriei fiinţe!

Vreme de o întrebare Cum ar fi să privim din capătul unei străzi, baloanele colorate ca nişte imense portocale albastre, cum evadează din lagărele de concentrare în a patra dimensiune. Într-o sîmbătă ploioasă în care şi gri-ul doare.

Căutări de sine Şi-acum îmi amintesc cîte ceva din rêves-éveillés, oamenii închideau în cuşti hipopotami inocenţi, departe de păşunile lor africane de răsăriturile lor splendide în timp ce oglinzile vechi de China se înnorează puţin cîte puţin cu senzaţia că nu mai e loc pentru suflet cînd cobori în infern. Şi e cel mai uşor să mori nimicit de principii cînd alţii umplu realitatea în numele unei linişti înscrise la resemnare. Toate zac îngrămădite într-un gauche caviar plin de decoruri şi întîmplări care-mi ocupă mintea, în fond ce altceva această veşnică sfîşiere desenată pe hîrtie de-o culoare indefinită. Din toate promisiunile rostite vreodată doar florile de nalbă, în mijlocul ploii, surîd a iubire. Fără acest adevăr, nimic nu are sens!