Jurnal Israelian no. 37 - 22 Aprilie 2021

JURNAL ISRAELIAN no. 37

Cu: Liviu Antonesei, Sofia Gelman, Frans du Plessis, Dumitru Ichim, Ruth Corman, Toulouse Lautrec, Ioan Popovici, Femei în biblia Ebraică: Dvora, UMOR, Radu Ciobanu - Jurnal de Ghetto, Bianca Marcovici, Yigru Zeltil, Eli Lotar, Femeia în anii’50.

Filosofie și religie: Originea israeliților, Adrian Grauenfels, Războiul din Octombrie, Berea la egipteni - prima producție industrială, Clelia Ifrim poezie în cosmos. Ovidiu Bufnilă. 22 Aprilie 2021

JURNAL ISRAELIAN No.37 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Dan Romascanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Edaurd Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 41 pagini

Fizica și lamentarea poetică Marele savant Isaac Newton (1642-1727) s-a ocupat cu matematică , fizică , astronomie, teologie.. fiind recunoscut a fi cel mai mare matematician și om de știință având un rol cheie în evoluția științelor. După anul 1670 Newton se ocupă intens cu fenomene optice, încercând să descifreze natură luminii. Foarte repede ajunge la concluzia că lumina este o undă.

Pe aceste baze ondulatorii ale luminii, Newton a stabilit experimental că indicele de refracție al unui mediu depinde de culoarea radiației simple. De exemplu, în cazul unei sticle transparente, indicele de refracție este mai mic pentru radiația de culoare roșie și este mai mare pentru radiația violetă; (lungimile de undă, variind cu culoarea luminii

primare). Această dependență a indicelui de refracție de culoarea radiației (fenomen numit azi dispersia luminii) stă la baza înțelegerii formării unui curcubeu. Nu vom fi poate mirați de versurile poetului Keats, ce deplânge această destrămare a curcubeului: știința sau filosofia, în termeni poetici, are acest aspect de ridicare a vălului vrăjii de pe lucruri sau fenomene.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că vraja rămâne, căci este mereu modificată de cunoaștere. De exemplu, în sec 20 am admirat lumina ordonată ( laser) acum, în secolul 21, ne vrăjesc fasciculele discrete de fotoni, conform teoriei cuantice. În plus, nu trebuie uitat că explicarea difracției (la prisme sau la curcubeu) a condus în mod direct la dezvoltarea teoriei electromagnetice a lui Maxwell iar apoi la teoria relativității restrânse a lui Einstein. În acest context istorico-științific, este ușor de înțeles entuziasmul pentru cultura engleză manifestat de Voltaire (pe numele său real, François-Marie Arouet (1694-1778)), exilat în Anglia pentru doi ani (între 1726 și 1728), adică exact în perioada în care Newton se afla la sfârșitul vieții. Voltaire îl traduce în franceză.

Voltaire se decide să scrie o lucrare de popularizare cu titlul "Elementele filosofiei lui Newton" în anul 1738. A treia parte a "Elementelor filosofiei" lui Newton tratează despre forța gravitațională, deși Voltaire omite să pună un titlu acestei părți. La fel cum partea a două a lucrării, deși tratează despre lumină, nu e numită Optică, tot la fel, partea a treia nu este o povestire, nici măcar un rezumat, al lucrării "Principiile matematice ale filosofiei naturale". Voltaire citează lucrarea și adaugă multe date istorice și sistematice, anterioare și posterioare lui Newton, cu privire la: descoperirea gravitației, relația cu teoria vârtejurilor și cu teoria materiei subtile, o serie de elemente cu privire la demonstrarea legii gravitației, consecințe ale acestei legi cu privire la sistemul planetar, Lună, maree, comete etc.

Toate aceste noutăți zdruncină teologia cât și poeții care romantizau natura. Iată lamentul

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 2

lui Keats legat de noua filosofie care „destramă poezia curcubeului" : “ Nu se ridică vălul vrăjii La simpla atingere a recii filosofii?

Teribil curcubeu a fost în cer cândva: I-am aflat urzeala, țesătura; e trecut acuma În catalogu-anost al lucrurilor comune.

Filosofia va tăia aripile de Înger din lume.

Va cuceri tainele cu-ajutorul regulii, principiilor.

Va goli aerul bântuit și mina gnomilor Va destrăma un curcubeu.”

(Keats, Lamia (1820);

Liviu Antonesei Păsările, poeții…

Cînd iarna își scutură ultimele cojoace se întorc grăbite păsările călătoare și tot atunci, într-o ciudată simetrie, la fel de grăbiți ne pleacă poeții…

AG Lawrence, Adam privesc lumea de sus, sar nu cum șoimul își pîndește prada, nu ca rațele sălbatece în bătaia puștii – vulturii imperiali se topesc în văzduh…

Ebook, Editura SAGA 2021 , cu 25 de participanți:

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 3

De ce Israelul nu place țărilor arabe?

Marele Muftiu din Ierusalim, Haj Amin al-Husseini a fost probabil cel mai faimos și cel mai popular lider din lumea arabă din vremea sa.

El a format 3 divizii SS de musulmani care l-au ajutat pe Hitler (în timpul Holocaustului) cu asasinarea a sute de mii de evrei, creștini bosniaci și sârbi și să conducă cu forța refugiații la camerele de gaz. Sprijinul său entuziast și continuu pentru Hitler a avut implicații uriașe pentru viitorul Orientului Mijlociu. Yasser Arafat și-a început cariera lucrând pentru Mufti după război și va continua să-l laude până în 2002. Legătura lui Arafat cu Mufti și înaltul prestigiu al Muftiului în lumea arabă a creat preocupări majore în comunitatea evreiască a lumii cu privire la sinceritatea angajamentul de pace a lui Arafat și a altor lideri arabi. Germania nazistă a fost admirată de o mare parte a lumii islamice.

Chiar și Anwar Sadat l-a lăudat pe Hitler la sfârșitul anilor 1950. Între timp, atât Hitler, cât și Himmler admirau multe aspecte ale islamului.

A contempla chiar ideea Păcii dintre islam și orice alt grup religios dovedește lipsa de luciditate a celor care o pronunță.

1400 de ani de istorie și acțiunile zilnice ale națiunilor islamice demonstrează acest lucru fără nici o îndoială. „Omoară-i pe evrei oriunde i-ai găsi. Acest lucru îi place lui Dumnezeu, istorie și religie ”. Haj Amin al-Husseini, Mufti al Ierusalimului (Radio Berlin, 1 martie 1944; citat în Robert Wistrich, Muslim Anti-Semitism: A Clear and Present Danger) „Dacă statul evreiesc devine un fapt și acest lucru este realizat de popoarele arabe, ei vor conduce evreii care trăiesc în mijlocul lor direct în mare ...Chiar dacă suntem bătuți acum în Palestina, nu ne vom supune niciodată. Nu vom accepta niciodată statul evreu ... Dar pentru

politică, numai armata egipteană sau voluntarii Frăției Musulmane ar fi putut să-i distrugă pe evrei ”. - Hassan al-Banna, fondatorul Frăției Musulmane (New York Times, 2 august 1948) „Israelul, pentru lumea arabă, este ca un cancer pentru corpul uman și singura cale de remediere este să-l dezrădăcinăm la fel ca pe un cancer ... Daca ne-am fi unit atunci [în 1948] Israelul nu ar fi existat. Israelul este o rană gravă în corpul lumii arabe și nu putem suporta durerea acestei răni pentru totdeauna. Nu avem răbdare să vedem că Israelul ocupă o parte din Palestina pentru mult timp ...Noi arabii însumăm aproximativ 50.000.000. De ce nu sacrificăm 10.000.000 din numărul nostru pentru a trăi în mândrie și respect de sine? " Regele Saud al Arabiei Saudite (New York Times, 10 ianuarie 1954)

Vom da o bătălie decisivă și vom scăpa de Israel odată pentru totdeauna ... Acesta este visul fiecărui arab ”. - Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului (Washington Post, 27 iulie 1959) „...pregătirile militare colective arabe, atunci când vor fi finalizate, vor constitui mijlocul practic suprem pentru lichidarea finală a Israelului”. - Liga Arabă (Declarația finală, ianuarie 1964; citată în Avi Shlaim, Zidul de fier: Israel și lumea arabă ) „Calea noastră către Palestina nu va fi acoperită cu un covor roșu sau cu nisip galben.

Calea noastră către Palestina va fi acoperită cu sânge ... Pentru a putea elibera Palestina, națiunea arabă trebuie să se unească, armatele arabe trebuie să se unească și trebuie stabilit un plan de acțiune unificat ”. - Gamal Abdel Nasser (Discurs pre-electoral, 1965; citat în Efraim Karsh, Islamic Imperialism: A History )

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 4

„Ziua în care se realizează speranța arabă pentru întoarcerea refugiaților în Palestina va fi ziua exterminării Israelului”. - Abdallah alYafi, prim-ministru libanez (Al-Hayat, 29 aprilie 1966; citat de Harris O. Schoenberg, Un mandat pentru teroare: Națiunile Unite și OLP ) „Am decis să umezim acest pământ cu sângele nostru, să vă expulzăm, agresori și să vă aruncăm definitiv în mare”. - Emisiunea guvernului sirian (Radio Damasc, 24 mai 1966; citat în Walter Laqueur, The Road to War) „Vom continua operațiunile până când Israelul va fi eliminat”. - Emisiunea guvernului sirian (Radio Damasc, 16 ianuarie 1967; citat în Michael B. Oren, Six Days of War ) _________________________ NR: Am putea continua la infinit cu această propaganda malefică. Cititorul este invitat să mediteze la miezul esențial al Coranului: Allah e îndurător cu cei credincioși si supuși. Cei care nu se supun vor fi eliminați.

The October WAR - 1973 Cât de aproape era Israelul de a utiliza armele nucleare în războiul din anii 70?

De ce nu s-a întâmplat?

Când războiul din Yom Kippur a izbucnit la 6 octombrie 1973, am avut imediat probleme.

Egiptenii s-au extins și au luat malul estic al Canalului Suez, în timp ce sirienii au realizat mai multe câștiguri de-a lungul înălțimilor Golanului și, la un moment dat, se aflau la capătul unui pod peste râul Iordan. Este greu de spus care front, la început, a îngrijorat forțele armate israeliene, dar având în vedere amenințarea pe care o reprezentau sirienii, probabil că frontul de nord era amenințarea majora pentru Israel la acea vreme.

Moshe Dayan în 1973

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 5

Moshe Dayan (ministrul apărării) părea a fi cel mai îngrijorat și probabil a fost cel care, la 9 octombrie (la trei zile după începerea războiului), a inițiat ideea că Israelul ar trebui să folosească arme nucleare pentru a evita înfrângerea. Raționamentul lui pornea de la faptul ca forțele aeriene israeliene fuseseră puternic lovite , iar Siria era pe punctul de a invada nordul Israelului, iar contraatacurile israeliene împotriva egiptenilor suferiseră mari pierderi fără niciun câștig. Dacă situația s-ar deteriora și mai mult, da, în ceea ce îl privea pe Dayan, Israel și-ar fi folosit bombele atomice împotriva sirienilor și egiptenilor.

Cu toate acestea, câteva lucruri s-au întâmplat în următoarele 24 de ore. În primul rând, americanii, cu Henry Kissinger secretar de stat, după întâlniri secrete, au refuzat ferm să susțină utilizarea armelor nucleare de către Israel, deoarece se temeau că actul acesta va asigura un răspuns nuclear sovietic. În al doilea rând, ce s-ar fi întâmplat dacă apărarea frontului nordic ar fi eșuat și Israelul le-ar folosi oricum, indiferent de obiecția americană?

Ei bine, asta nu se va ști niciodată, deoarece lucrurile s-au schimbat foarte repede pe frontul de luptă. Egiptenii, după ce și-au câștigat teritoriul, au refuzat să se miște. După ce au săpat tranșee de în apărare, egiptenii au asigurat că atacurile disperate israeliene au eșuat. Și au refuzat să mai avanseze. Israelienii au observat acest lucru și s-au concentrat in a rezista pe frontul de nord. Între timp, chiar dacă sirienii s-au apropiat atât de mult de Iordan încât au putut aproape să înoate în el, au suferit o înfrângere masivă în faimoasa Bătălie de pe Valea Lacrimilor. Acest lucru a stabilizat frontul nordic.

Apoi Zahal a contraatacat forțând sirienii sa se retraga, salvând astfel Israelul de amenințarea invaziei.

descoperit curând, că avantajele de care se bucurau, fiind în defensivă, erau pierdute și combinate cu o schimbare a tacticii israeliene, bazată pe întăriri, arme noi, echipamente și logistică, israelienii au reușit să învingă în mod convingător noua ofensivă egipteană. Ca o consecință a înfrângerii armatelor siriene și egiptene, în acest moment vital, amenințarea statului Israel a trecut. Nu mai era nevoie de utilizarea armelor nucleare și lumea poate răsufla ușurată. Dar cred sincer, dacă lucrurile s-ar fi înrăutățit, s-ar fi ignorat obiecțiile americane și Israelul ar fi folosit armele nucleare împotriva Siriei și Egiptului. Iar rezultatul ar fi putut declanșa un schimb nuclear care s-ar fi extins din Orientul Mijlociu, pentru a înghiți superputerile, degenerând în mult temutul război mondial.

Totuși, lucrurile nu erau încă terminate, deoarece sirienii au cerut ajutorul Egiptului.

Egiptenii au fost foarte reticenți să lanseze un atac, să elimine presiunea asupra sirienilor asediați, dar în cele din urmă au făcut-o, dar au Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 6

Descoperirea unei fabrici de bere industriale în Egiptul antic înainte de piramide.

Sarah E. Bond

La nordul vechii necropole de la Abydos, arheologii au descoperit o fabrică de bere la scară industrială în deșertul egiptean care aruncă lumină în chestiunea producției de bere în jurul Marii Mediterane și îi ajută pe istorici să reevalueze formarea primului stat egiptean.

Fabrica de bere datează de la sfârșitul perioadei dinastice timpurii în jurul anilor 3100-2900 î.Hr., când Egiptul a început să se formeze pentru prima dată într-un stat. Pentru a înțelege mai multe despre această descoperire, am comunicat cu Matthew Douglas Adams de la Abydos Archaeology, care co-dirijează săpăturile ca o parte a lucrărilor susținute de Institutul de Arte Frumoase al Universității din New York și Universitatea Princeton. Am discutat despre descoperirea recentă a fabricii de bere, despre istoria berii egiptene antice și despre modul în care arheologii ar putea lucra împreună cu fabricile moderne de bere pentru a reînvia rețetele antice din rămășițele găsite în vasele antice.

Din cele două situri majore datate de la mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n., unde au fost excavate fabrici de bere, Hierakonpolis din sudul Egiptului și Tell el-Farkha din Delta Nilului, se pare că producția de bere dincolo de necesarul gospodăriei a fost asociată cu apariția unei elite care ar fi folosit berea în sărbători sau în alte contexte rituale pentru a-și consolida poziția în comunitate. În ambele cazuri, caracteristica notabilă este scara producției, care a variat de la câteva sute până la poate o mie de litri pe lot - ambele cu mult peste consumul local.

Model de fabricare a berii în Egiptul antic acum la Muzeul Egiptean Rosicrucian, San Jose, California De la cel puțin jumătatea mileniului al treilea, așezările egiptene au produs dovezi abundente pentru producția obișnuită de bere casnică, împreună cu fabricarea pâinii. Putem fi siguri că berea a fost o parte standard a dietei egiptene. Cele două activități, coacerea și fabricarea berii, au fost strâns asociate atât practic, cât și conceptual. În contextele funerare, descrierile celor două faze de producție apar de obicei împreună, reflectând o realitate comună. Pâinea și berea sunt, de asemenea, asociate în mod obișnuit în contexte rituale în care ofertele de mâncare sunt prezentate unei persoane decedate sau unei zeități din templu. Au fost înțelese ca fiind produsele alimentare fundamentale: cu pâine și bere, se putea trăi.

La nivel practic, ele apar, de asemenea, împreună în evidența scrisă găsită, referitoare la plata salariilor. Muncitorii la proiecte de stat sau soldații la fortărețe care asigurau frontierele Egiptului, erau plătiți, printre altele, cu pâine și bere.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 7

Reziduri organice din piure de bere gătit întruna din cuve din structura fabricii de bere nr.

5 (foto 2020) În prezent, cercetătorii Egiptului timpuriu au tendința de a folosi „industrial” pentru a se referi la orice producție care depășește semnificativ nevoile la nivel de gospodărie.

Fabricile de bere de la Tell el-Farkha și Hierakonpolis au fost descrise ca „industriale”, ceea ce pare rezonabil, atâta timp cât este referit la contextul temporal. Cu toate acestea, la Abydos este acum clar că avem o producție de ordin de mărime diferită: câteva mii sau chiar de 20.000 de litri pe lot. Nu știm încă cât de des se producea un lot la Abydos, dar chiar dacă ar fi o singură dată pe lună, de exemplu, ar depăși cu mult 250.000 de litri anual. În plus, fabrica de bere era amenajată formal, cu opt structuri individuale, toate sunt conforme cu același plan de bază, dispuse în paralel cu aproximativ 8 metri lăsați liberi între ele.

Standardizarea evidentă în fabrica de bere însăși, precum și capacitatea de producție, toate sugerează că aceasta a fost o inițiativă administrată de stat, nu ceva care se întâmplă la nivelul comunității.

Cine lucra la aceste industrii? Fiecare structură individuală a fabricii de bere conținea circa 40 de amplasamente de cuve și ne îndoim că fiecare cuvă individuală avea un fabricant de bere dedicat. Acestea fiind spuse, la extrema opusă, probabil că ar fi fost destul de ineficient să existe doar una sau două persoane responsabile de umplerea cuvelor, alimentării și arderii materiei pime și apoi golirea cuvelor

cu piureul pregătit. In fond, fiecare cuvă avea aproximativ 70 de litri în volum.

Realitatea este probabil undeva între aceste două extreme. O estimare rezonabilă ar putea fi opt, adică cinci cuve de persoană. Cu opt structuri implicate, acest lucru ne-ar duce la 64 de „producători de bere”. Pe lângă aceștia, probabil existau și persoane suplimentare care să aducă cerealele și apa necesară, precum și vasele de ceramică în care ar fi turnat produsul finit. Transportul spre exterior poate ca implica și un număr considerabil de măgari.

Una peste alta, atunci când fabrica de bere funcționa, ar fi fost un loc foarte aglomerat, cu probabil peste 100 de persoane, precum și animale, la fața locului. Domnul Matthew Douglas a fost întrebat daca există planuri de a lucra cu fabricile de bere locale pentru a ajuta la reconstrucția acestei beri egiptene?

MDA: Sperăm foarte mult să realizăm acest lucru. Replicarea berii antice este un domeniu al arheologiei experimentale care atrage atenția și este cu siguranță de înțeles de ce este cazul.

Sunt conștient de câteva eforturi cu berile antice egiptene, axate pe producția de bere în alte părți ale lumii antice, atât vechi, cât și noi. În cazul nostru, având în vedere că aceasta pare a fi prima fabrică de bere regală din Egipt și că datează aproximativ de pe vremea regelui Narmer, ar putea avea un anumit ecou.

Imaginați-vă să luați o înghițitură din băutura regelui fondator al Egiptului! În calitate de cercetători ai antichității, ne petrecem viața profesională încercând să călătorim în timp pentru a înțelege lumea antică. Degustarea acestei beri înviate ar realiza acest lucru într-un mod foarte real.

La Abydos trebuie să avem în vedere și faptul că fabrica de bere nu exista în vid. Regii dinastiilor I [3100-2900 BC] și II [2890-2686 BC ] au construit, de asemenea, morminte mari pentru ei înșiși la locul respectiv, precum și structura monumentale vizibile pe care le numim incinte rituale sau temple esențial funerare . Toată această activitate s-a desfășurat într-un peisaj deșertic rezervat pentru utilizarea exclusivă a regilor. Această constelație de practici stă laolaltă, în opinia

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 8

mea, ca mijloace diferite de a defini natura și amploarea puterii regale, definind natura regatului și poziția sa cu totul singulară în societatea egipteană. Fabrica de bere este o componentă a unui model mai larg. Numai regele putea mandata producția la o asemenea scară și în scopuri oficiale.

Sofia Gelman

Capacitatea de a organiza producția, de a mobiliza forțe de muncă, de a folosi resurse de bază pe scară largă și de a administra toate cele de mai sus, este exact ceea ce a făcut posibilă construcția piramidelor. Sunt vizibili deja la Abydos ca parte integrantă a începutului statului egiptean unificat.

cotidiene, nu prea reflectăm asupra aspectelor mai abstracte ale vieții, asupra ireversibilității timpului, acest unic

Oameni suntem

Trăim

sub

auspiciile

problemelor

dușman, eminamente invincibil…

Problemele zilnice ne absorb atenția în mare măsură, fiindcă mereu acționăm în virtutea inerției; fără să ne dăm seama, adăugăm în fiecare an câte o cifră la numărul zilelor de naștere - la vârsta noastră adică - iar la un moment dat, ca dintr-o dată, realizăm că îmbătrânim. Nu este ușor să accepți ideea ! Totul se schimbă în jurul tău, inclusiv imaginea care te privește din oglindă. Este

Model de panificație și fabrică de bere din mormântul din Meketre, Regatul Mijlociu, (c.

1981–1975 BC.) Fabricarea pâinii și a berii au fost combinate în acest model de atelier descoperit într-o cameră din mormântul tăiat în stâncă al regelui Meketre

adevărată aserțiunea potrivit căreia, a îmbătrâni nu este numai un proces, este și o misiune…

Pentru arheologi, înțelegerea clădirii piramidelor de la Giza între 2550 și 2490 BC este o chestiune de extindere a sistemului de muncă văzut mai devreme în locuri precum Abydos, mai degrabă decât de a căuta în întregime invenția unui nou sistem. Adams subliniază faptul că sistemele uriașe de muncă și resurse necesare pentru construirea marilor complexe piramidale regale de la Giza și „Orașul pierdut al constructorilor piramidei” adiacente pot fi mai bine conceptualizate, analizând vechile fabrici de bere regale care au creat mii de litri de bere pe an la o scară nemaivăzută până acum în Marea Mediterană antică.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 9

Frans du Plessis

Urim și Tumim Ne framanta un concept misterios, Tumim și Urim, care apare în Vechiul Testament. Se știu foarte puține lucruri despre Tumim și Urim, dar descoperirea sulurilor de la Marea Moartă au adus o oarecare lumină asupra subiectului. Se pare ca aceste nume provin de la lumina ( Urim) si perfecțiune sau inocenta (Tumim= Tamim). Se pare că este vorba de obiecte care aveau același scop ca oasele aruncate de un vrăjitor: obținerea îndrumării supranaturale. Înainte de a lua o decizie importantă, unele sfaturi au fost solicitate de la Zeu sau de la strămoși în cazul vrăjitorilor. Apoi obiectele au fost aruncate și răspunsul a fost dedus din felul în care au căzut. Înainte de descoperirea pergamentelor de la Marea Moartă, am avut foarte puține informații despre acest obicei și despre modul în care au fost folosite obiecte, cu excepția faptului că erau mai multe obiecte, deoarece ambele cuvinte sunt la plural (se termina in -im) și că Biblia spune Marele Preot Aaron l-a purtat la piept, pentru a fi mai aproape de inima lui: "Și vei pune în pieptarul judecății Urim și Tumim; și vor fi pe inima lui Aaron, când va intra înaintea Domnului; și Aaron va purta judecata copiilor lui Israel în inima lui înaintea Domnului ".

(Exod 28:30 Biblia King James) Sulurile pergament de la Marea Moartă au clarificat utilizarea acestor obiecte, citim următorul verset din două traduceri moderne: 1- De aceea, Saul a zis Domnului, Dumnezeului

lui Israel: „Dă un tumim desăvârșit”. Și Saul și Ionatan au fost luați, dar poporul a scăpat.

(Samuel 14:41 Biblia King James) 2- De aceea, Saul i-a spus Dumnezeului lui Israel : Dă un Tumim perfect. Și Saul și Ionatan au fost luați la sorți; dar HaAm a scăpat [de a fi

luat la sorți].

(Shmuel Alef 14:41 Biblia evreiască ortodoxă)

Saul i-a spus Domnului, D-zeul lui Israel: „De ce nu ai răspuns robului tău astăzi?

Dacă există vina în mine sau în fiul meu Ionatan, Doamne, D-zeu a lui Israel, atunci dă-i Urim. Dar dacă această vinovăție este printre cei din poporul tău Israel, dă-i pe Tumim. Atunci au fost aleși Ionatan și Saul, în timp ce oamenii au fost eliberați.

(Samuel 14:41 Dead Sea Scrolls) Cercetătorii copiilor străvechi ale cărților Bibliei spun că este clar că mulți cărturari au avut o atitudine foarte relaxată față de adăugarea sau scăderea intenționată de cuvinte, fraze și chiar pasaje întregi în documentele pe care le copiau pentru a le face mai pe placul lor. Acest lucru este clar prin simpla comparare a celor peste 30 de copii incomplete ale Deuteronomului și a celor peste 20 de copii incomplete ale lui Isaia care au fost găsite printre sulurile de la Marea Moartă și devine și mai vizibil atunci când se compară exemplarele mai vechi din sulurile de la Marea Moartă cu copiile ulterioare, textele masoretice și Septuaginta.

K.L. Noll* spune în "Canaan și Israel în Antichitate" că „nu a existat nici un sentiment de autor original în această cultură scribală antică și, prin urmare, scribii nu au văzut

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 10

nevoia să se abțină de la schimbarea textelor. […] Aceasta înseamnă că orice scrib, în orice stadiu al transmiterii unei opere literare, ar putea introduce orice modificare pe care a considerat-o adecvată din orice motiv. ” Cu toate acestea, Noll mai spune că este foarte puțin probabil (în acest caz specific) ca dispariția părții îndrăznețe din 1 Samuel 14:41 să fi fost o omisiune intenționată, dar că cea mai probabilă explicație este o omisiune accidentală a unui scrib. După ce scribul a copiat primele cuvinte până la prima apariție a cuvântului „Israel”, ochii săi au sărit probabil din greșeală la a treia apariție a „Israelului” și a continuat pur și simplu să copieze din „dă Tumim”, pierzând astfel din greșeală un o mare parte a pasajului. Copiile ulterioare au fost apoi făcute din aceasta copie fără partea îndrăzneață, astfel încât aceste informații au dispărut din Biblia ebraică timp de 2000 de ani până la descoperirea sulurilor de la Marea Moartă. Aceasta pare a fi o explicație plauzibilă, deoarece acest tip exact de omisiuni în timpul copierii (sărituri accidentale ale propozițiilor parțiale între două apariții ale aceluiași cuvânt) au avut loc în numeroase pasaje si din altă parte a Bibliei. ______________ * Kurt Lesher Noll, cunoscut și sub numele de K. L. Noll, este un cărturar și istoric american. În prezent, este profesor asociat și președinte al Departamentului de religie la Universitatea Brandon din Brandon, Manitoba, Canada, unde predă iudaism, creștinism, limbi biblice și islam.

Obiecte gen Urim si Tumim gasite la Pompei

Pont-Neuf ( podul sinucigasilor) de Tomaz Salamun Tu ești floarea mea, buzele mele, cerul meu. Îmbrățișează în privirea ta șapte stele seara.

Le suport, până mă prăbușesc.

Până când un alt parfum străbate strada.

Bătăile inimii, respirația, iarba mea.

Cel mai tandru criminal, satinul roșu.

Fereastra labirintului mă va sfărâma.

Palma mea te cercetează sistematic, precum sticla se colorează la întâmplare.

Trăim pentru crimă.

Fructe putrede spălate de Sena.

Iar când te sprijin de balustrada podului și mă uit în jur, să văd dacă vine cineva, tu devi clară ca un cristal Trădătoare, prelungindu-mi viața. traducere AG Ioan Popovici Autoportret cu pipă şi pălărie (aşa cum este lumea aceasta, acum) Între fragmentele colorate de Infinit Am găsit ceea ce niciodată nu am căutat Ceea ce este o dovadă că Dumnezeu ştie mai bine ca mine Ce mi se potriveşte în viaţă Ca să fiu fericit...

Las vouă, moştenire O moşie cu vie Un autoportret cu pipă şi pălărie Un far imaginar, o pipă, o rogojină şi un zar de după poveste, o mână pe mâmă, o pasăre vorbitoare în prim plan, Tu

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 11

şi Cărarea Lunii... se întâmplă uneori ca Infinitului să nu-i rămâna loc din cauza unui punct şi atunci el se întinde pretutindeni cu toate acestea tu nu-l găseşti nicăieri după o vreme cand oboseala ajunge aproape îl cauţi în stancă, în piatră, în firul de nisip şi-n apă dar niciodată nu vei mai da de cel de la-nceput Infinitul meu şi Infinitul tău Sunt două jumătăţi inegale Care se potrivesc ca Soarele şi Luna Când stăm faţă-n faţă Stânga mea este dreapta ta Şi invers.

Dumitru Ichim 1. UMILINȚA

(continuare, partea a III-a)

Concluziile care le tragem sunt că fiecare cultură și spiritualitate a fiecărui neam de pe pământ participă la mozaicul care culminează în bolta inimii omului cu chipul și închipuirea Pantocratorului, tradus de West prin ”Allmighty”, iar în Răsărit și, mă refer la subtilitatea și potențialul de nuanță al limbii române, prin ”Atotțiitorul”. Pentru mine ”Cele șapte învățături sacre ale străbunilor” sunt mai ortodoxe decât întreaga doctrină a sacrului expusă atât de doct de Mircea Eliade la toate neamurile și religiile lumii, dar a rămas la acest punct de ”academia”, acest sacru neavând un centru hristologic. Hristos, la Eliade, e un superb învățător, egal în sacralitate cu alți întemeietori de religii.

Să nu fiu interpretat greșit, nu exagerez, nu diminuiez, dar am rămas copleșit de respect pentru învățătura vie a indienilor. ”Cele șapte învățături sacre ale străbunilor” sunt trăire, nu concepte scolastice.

Cele șapte simboluri de animal, sau pasăre, nu pot fi luate ca entități de sine stătătoare, șapte rafturi de simboluri, ci toate împreună plinindu-se unul pe altul, sau parafrazând pe Iisus ”cine calcă una din acestea le calcă pe toate.” Lupul la amerindieni e adevărat că e simbolul umilinței/smereniei, dar această virtute trebuie înțeleasă precum cubul Rubik.

Toate cele șase fațete ale cubului, în cazul nostru cele șapte învățături sacre ale indienilor, nu pot fi detașate pedagogic una de alta, pentru a obține designul dorit. Astfel umilința este ințeleasă și aprofundată în contextul celorlalte, ca demnitatea, onestitatea, curajul intelepciunea, iubirea, respectul și adevărul.

Răsfoind ”Dicționarul de mitologie generală” de Victor Kernbach putem afla multe despre lup, dar oricât e de doct întocmit nu poate să ne demonstreze ce este trăirea acestei învățături. La japonezi vedem lupul ca o legătură a cerului cu omul, animalul muntelui.

El este, în vechea japoneză, okami, spiritul muntelui fiind Yama-no-kami. O similaritate găsită în mitologiile chineză și mongolă e lupul ca fiind creatorul dinastiilor, lupul albastru fiind păzitor al cerului. La chinezi e Sirius, iar la Ojibwe Calea Lactee fiind Calea Lupului.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 12

Ruth Corman – graffiti la Ierusalim, prin Goa, pe urmele unui pictor Locuind în Ierusalim, unul dintre locurile care mă bucură cel mai mult este piața Mahane Yehuda, la 25 de minute de mers pe jos de casa noastră. La fiecare vizită mă îndrăgostesc din nou de culoarea și vibrația sa. Întotdeauna am iubit piețele pentru că, în copilărie, l-am ajutat pe tata să-și conducă taraba în Lancashire și am amintiri fericite despre timpul petrecut cu el. Dar dragul meu tată putea fi uneori irascibil. Odată, o femeie, în timp ce scormonea printre bunurile expuse, a răsturnat totul.

A întrebat-o politicos ce caută. „Îmi caut sora”, a răspuns ea, la care tata a răspuns „Ei bine, cu siguranță nu o veți găsi în acest loc!”.

Mahane Yehuda este exact ceea ce ar trebui să fie o piață - produse proaspete, condimente, îmbrăcăminte, meșteșugari - totul poate fi găsit - totul pe fundalul agitației, al agitației și al strigătelor negustorilor care își laudă mărfurile.

Pentru mine stilul lor este o parte esențială a ambianței, așa că am fost întristată, puțin amuzată, să citesc că unele piețe internaționale - Istanbul și chiar unele din Marea Britanie au interzis această practică!

Am scris o nuvelă despre Mahane Yehuda în „Israelul nedescoperit” acum câțiva ani, dar de atunci am observat schimbări treptate. În primele zile, piața se închidea în jurul orei 17:00, rămânând întunecată, pustie. Astăzi s-a transformat în „într-un loc” unde, într-o seară, se poate mânca, bea, relaxa și asculta muzică. În 2014, o caracteristică specială pe care am observat-o a fost numărul de graffiti - portrete mari care au apărut pe obloanele pieței. Chiar au însuflețit locul. Le-am fotografiat, dar habar n-aveam cine le-a pictat.

Din fericire, acest lucru a fost rezolvat, când, în ianuarie 2021, am primit un e-mail de la Keren Kohn-Souza, o artista talentată și una dintre cititoarele mele. Ea a fost entuziasmată de poveștile mele și, în același timp, m-a invitat să împărtășesc mândria ei cu privire la realizările fiului ei pentru că el, Solomon

Souza, a pictat acele imagini, din piața locală, dar și ale persoanelor celebre, precum Golda Meir (prima femeie din Israel prim-ministru) Stephen Spielberg, Mahatma Gandhi - peste 250 în total, si în ciuda faptului că a fost inițial o activitate clandestină, a devenit legitimă câștigând renume internațional.

Mama lui Keren, Liselotte Kohn, care, fugind din Praga în 1939, după ce naziștii au invadat Cehoslovacia, a ajuns la Londra pentru a studia actoria la Academia Regală, unde în 1955 s-a întâlnit și s-a îndrăgostit de Francis Newton Souza, un artist din Goa, India. Au avut trei fiice, Keren fiind cea mai mare.

Keren l-a născut pe Solomon în 1993, crescându-l ca părinte unic. El și-a întâlnit bunicul de puține ori, dar prezența sa a fost simțită puternic în gospodăria lor prin poveștile relatate de Keren și surorile ei. Solomon își amintește cum intra în mod regulat în studioul de artă al mamei sale, admirându-i culorile, mirosind uleiul și semințele de in și minunându-se de numeroasele pânze stivuite.

Mama sa la hrănit, încurajat și i-a umplut viața cu creativitate, fără de care el susține că nu ar fi cine este astăzi. (pictura de mai jos de Keren Kohn-Souza)

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 13

Propriile sale eforturi artistice au început într-o oarecare măsură neprevăzut - pictând cu spray-uri imagini pe clădirile publice din Hackney, Londra. I-a plăcut entuziasmul și provocarea - având libertatea de a crea, influența și comunica arta sa direct publicului.

Dar această abordare nu a căzut bine cu autoritățile, rezultând nopți petrecute în celule de poliție „cu cătușe la încheieturi și petrecându- și timpul împreună cu copii care au avut probleme ca fumatul, furtul și bataile”.

Totul s-a schimbat, însă, când Keren a început să exploreze rădăcinile ei evreiești, luând decizia de a se muta la Ierusalim. La sosire, Solomon, vandalul și infractorul confirmat, a participat la un program pe care îl descrie drept „o ultimă șansă pentru băieții care au fost expulzați din alte programe”. Aici a început să se descopere și până în 2015, viața sa s-a schimbat treptat pe măsură ce a început să picteze în Ierusalim. El spune că „ implicândumă cu Orașul Sfânt și cu ocupanții săi - m-a scos din întuneric și m-a aruncat în ochiul atotvăzător al lumii”. În 2019, cariera sa a făcut un salt uriaș datorită lui Vivek Menezes, un scriitor / fotograf care cu ani în urmă îl cunoscuse și se împrietenise cu bunicul lui Solomon, Francis Newton Souza, și a rămas inspirat și fascinat de el. Vivek a auzit despre Solomon prin internet și, în calitate de cofondator al Festivalului Goa de Artă și Literatură, l-a invitat la Saligao, satul ancestral al bunicului său din India, pentru a

vedea singur scenele care îl inspiraseră. De asemenea, a fost însărcinat să creeze noi opere de artă în sat.

F. N. Souza, membru fondator al Progressive Artists Group, care a modelat arta modernă indiană, a fost cunoscut pentru picturile sale expresioniste de oameni și peisaje, prezentând trăsături color și grafice văzute în opera lui Paul Klee și a contemporanilor săi.

La începutul anilor 20, F.N. Souza s-a mutat la Londra în căutarea recunoașterii internaționale. A fost apreciat alături de Graham Sutherland, Francis Bacon și Lucian Freud. Criticul John Berger a scris „Este evident că este un superb designer și un desenator excelent, care se încadrează în mai multe tradiții”. În 1958 a reprezentat Marea Britanie la muzeul Guggenheim NY împreună cu John Bratby, Ben Nicholson, Ceri Richards și Terry Frost. De asemenea, a primit Premiul Internațional Guggenheim - cel mai mare premiu de la acea vreme, dar nu a primit niciodată aprecierea publicului pe care a căutat-o în timpul vieții sale. După ce a murit în 2002, opera sa a început să fie apreciată, o pânză a fost vândută cu 4 milioane de dolari în 2014. Astăzi picturile sale sunt văzute în Tate Modern, V&A din Londra și alte câteva mari galerii de artă internațională.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 14

La sosirea în Goa, Solomon i-a spus lui Vivek cum sa trezit imediat ceva în el. Culorile și formele din picturile bunicului său despre care știa din copilărie au căpătat sens și a început să-și aprecieze rădăcinile ancestrale.

Timp de 30 de zile magice a cutreierat Goa cu un scuter încărcat cu vopsele spray, lucrând zilnic, cu excepția zilelor de sâmbătă, în Sabatul evreiesc, creând picturi murale ale eroilor din istoria Goa, care au rezonat imediat pentru populația locală. A realizat 20 de picturi murale uluitoare, unele întinse pe multe etaje în timp ce el era atârnat de cele mai înalte macarale, cu vopseaua spray în mână.

Următoarea sa realizare majoră a fost o comandă primită de la Roman Abramovich, proprietarul ruso-israelian al clubului de fotbal Chelsea, de a crea o pictură murală de 12 x 7 m la Stamford Bridge ca parte a campaniei lor „Spuneți nu antisemitismului” care marchează 75 de ani de la eliberarea Auschwitz . A prezentat trei fotbaliști cunoscuți - doi au pierit, al treilea un prizonier de război britanic, a supraviețuit. În ianuarie 2021, Solomon a fost din nou implicat când Chelsea FC. a marcat Ziua Memorialului Holocaustului cu o expoziție care evidențiază poveștile a 20 de personalități sportive, 17 evrei, care au fost uciși de naziști.

Este cu adevărat emoționant să știm că în fiecare an atât jucătorii, cât și fanii vor aduce un omagiu, amintindu-ne că nu trebuie să uităm niciodată. În ceea ce-l privește pe Solomon, acesta era modul prin care putea să aducă un omagiu familiei mamei sale, dintre

care majoritatea au murit în Holocaust.

Ultimii ani au fost productivi în alte direcții. În 2018, patrimoniului arheologic l-a însărcinat să creeze o friză de picturi într-o vinarie evreiască veche de 3.500 de ani descoperită în fundațiile unei clădiri din Hebron. În Los Angeles a pictat o pictură murală în memoria unui lider local, Arthur „Fishy” Kranzler și la Moriah College, Sydney, a realizat o pictura murală de 400 de metri care descrie „Geneza”.

A scrie acest lucru a fost o bucurie, a învăța despre cineva care nu a avut niciodată pregătire formală, dar are abilitatea și voința neîndoielnică de a picta așa cum face el.

De asemenea, am învățat multe despre graffiti. Se crede că este un fenomen modern, dar scrisul pe pereți datează din epoca preistorică, peșterile Lascaux din Franța (17.000 de ani) fiind un prim exemplu. În epoca modernă, graffiti-urile au apărut în SUA din anii 1960 cu muzică hip hop și cultură stradală, o artă posibilă prin invenția spray-ului cu aerosoli. Dezbaterea dacă este vorba de artă sau vandalism continuă. Unii spun că dacă se face cu permisie este artă, dacă nu, atunci este o crimă. Nu voi intra in polemică , este suficient să spun că au existat mai mulți artiști de succes care au ieșit din acest mediu, cum ar fi Keith Haring, Jeff Koons, Jean-Michel Basquiat și alții.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 15

Cu toate acestea, Solomon este diferit. Întreaga sa viață a fostinfluentat de arta provenită de la bunicul său. El spune că „picturile sale au avut un efect imens asupra mea. Am fost mereu fascinat de brutalitate, cruditate, detalii și texturi. Mi-a arătat că o pictură nu trebuie să fie frumoasă și conformă, ci poate fi o expresie directă a experienței, opiniei și observației. O mare parte din munca mea spune o poveste. Această pasiune a venit direct de la bunicul meu, prin mama mea Keren.” În Goa, Solomon și-a dat seama că picturile și lecțiile de viață ale lui Francis Newton Souza deveniseră înrădăcinate în propriul său psihic.

După cum spune el, „încă îmi descopăr identitatea personală. Este ceva ce construiesc, încet și cu precauție, pe măsură ce îmi fac drum prin viață".

Traducere : Adrian Grauenfels

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 16

Toulouse Lautrec - pictor, şef bucătar Adrian Grauenfels

Marile muzee din lume, albumele de pictură, istoria artei, toate îl prezintă pe Toulouse Lautrec a fi un mare pictor, un poet al Parisului, un om pentru care pictura este stilul său de viaţă. Arta de a trăi. Puţini ştiu că pe lângă pasiunea pentru pictură artistul lovit de boală, se retrage din viaţa sportivă a familiei sale bine situate, ca să adere la noi pasiuni. Nu va renunţa la plăcerile vieţii: Femeile pe care le folosea ca model devin metresele lui, aprecia alcoolul, adora caii pe care îi picta cu vibraţie şi emoţie, ca în cele din urmă să adreseze cu entuziasm şi geniu arta culinară. Lautrec inventează noi reţete, pictează meniuri.

Imaginează farfuria restaurantului şi bucatele preparate a fi o creaţie artistică holistică, ca un poem, sau ca un balet. Întâmplarea face ca Lautrec să fie prieten din copilărie cu Maurice Joyant, proprietarul galeriei de Artă din Paris în care celebrul Teo Van Gogh îl precedase.

Maurice Joyant la vânătoare - ulei de Lautrec

Anii pe care cei doi îi petrec în cartierul Montmartre consolidează prietenia lor, faima lui Lautrec creşte şi se răspândeşte, iar Joyant îl va proteja, ca după moartea pictorului să devină administratorul moştenirii sale culturale. Joyant pune pe roate marele muzeu Toulouse Lautrec din Albi care găzduieşte majoritatea operelor găsite în studioul său, după decesul artistului.

Legăturile zilnice dintre aceşti bărbaţi erau bazate pe dragostea pentru mâncare şi rafinamentul culinar. Bucătăria îi leagă şi consolidează prietenia lor.

Joyant notează şi strânge scrupulos reţetele pe care cei doi le inventau. Lautrec desena cu pasiune meniuri, oameni aşezaţi la mesele restaurantelor, chelneri, tipărea invitaţii la degustări culinare.

Rezultatul acestor experimente este o evocare a timpului, pe care azi o numim " La Belle Epoque". Lautrec găteşte şi pictează, îşi tratează amicii apropiaţi cu o delicatesă numită "Porumbel cu măsline".

Invenţia sa a rămas celebră în bucătăriile pariziene. Când antipatiza pe cineva spunea: "Cutare... nu merită să guste din Porumbelul meu cu măsline şi nu va ştii niciodată ce pierde". Lautrec plănuia mese întregi, decoraţia lor şi armoniza felurile servite. Este celebră invitaţia sa la un dineu cu mâncare din cangur, în memoria unui animal care boxa la circ. În casa primitoare a amicului Natanson, Lautrec crea o atmosfera demenţială, ba chiar intoxica elita Parisului cu moda unui nou coctail culinar. Era mândru pe abilitatea sa de a găti şi improviza noi reţete. Cei doi amici

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 17

notează scrupulos felurile create, iar Lautrec călătorind prin Londra, Spania, Belgia aduce noi idei, gusturi sau băuturi necunoscute francezilor.

măsură. Vuillard îl pictează aplecat peste cuptorul la care prepara carnea. Din păcate o mare parte din desene şi schiţe erau trimise în focul sobei după o masă copioasă.

Vuillard - Lautrec la soba de gatit

Ardoarea, curiozitatea fac din el un bun vânător, calitate la care se adaugă talentul sau în bucătărie. La vremea aceia cina burgheză era o ceremonie importantă, serios tratată în toate detaliile. Era o ocazie de socializare, de a schimba idei şi de a spori plăcerea companiei.

Desigur dragostea pentru hrana de calitate era în focarul tuturor. Părinţii şi rudele lui Lautrec păstrau vinuri timp de generaţii, brânzeturile se maturizau în pivniţe, felurile servite erau bazate pe tradiţii vechi de generaţii. Lautrec observă că un bun patron nu lasă masa pe seama servitorilor ci devine direct interesat în cea ce se întâmplă la cină. În plus, Lautrec introduce obiceiul festivităţii culinare, el serveşte reţetele sale însoţite de desene, litografii care acompaniază un menu elaborat, estetic, vesel şi potrivit ocaziei. ** Uneori pleca cu Joyant în Normandia unde vânau şi pescuiau. Se întorceau cu picturi şi vânat de care Lautrec era mândru, în aceiaşi

Joyant scrie despre aceste aventuri: "În jurul lui Lautrec, farfurii, sosuri şi idei proliferează indiferent dacă e în Londra, Paris sau Arcachon". Când călătoreau pe mare, cei doi apăreau căptuşiţi cu lobsteri, ulei de măsline, peşti proaspeţi. Sala cazanelor devenea o bucatrie ad hoc. Ei împărţeau plăceri subtile cu toţi cei aflaţi pe vapor, erau nişte piraţi moderni ai gustului împărtăşit fără bariere sociale.

Lautrec se bucură de această fericită existenţă ceva mai mult de 10 ani. Epiuzarea şi alcoolul produc crize frecvente, iar familia îl spitalizează forţat. Bunul amic Joyant îl susţine moral, îl obligă să picteze şi să refacă celebritatea sa de pictor.

La moartea sa în 1901 familia încredinţează

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 18

lui Joyant sarcina de a proteja moştenirea marelui artist.

care doreşte să refacă gustul lui Toulouse Lautrec aşa cum era el la finele secolului XIX. REȚETE Cartofi Gratinaţi.

Tăiaţi cartofii în felii rotunde de 5 mm grosime apoi aşezaţii într-un vas de ceramică bine uns cu unt. Presăraţi usturoi, sare, piper.

Adăugaţi lapte până la înălţimea cartofilor şi o bucată mare de unt proaspăt. Se coace lent în cuptor la 220 grade, 40 minute. ** Păstrăvi la tigaie E nevoie de câţiva păstrăvi foarte proaspeţi.

Se toarnă oţet natural în tigaie, împreună cu sare, totul dat la foc mare. Păstrăvii curăţaţi, spălaţi şi uscaţi se depun în oţetul fierbinte pentru 4- 5 minute. Când devin de culoarea oţelului închis se scot, se aranjează într-o farfurie de porţelan, se toarnă unt topit cu sare piper şi pătrunjel mărunţit. Decoraţi farfuria cu felii de lămâie şi cartofi fierţi în apă sau în aburi. Poftă Bună !

Mulţi care l-au cunoscut au povestit despre secretele sale culinare. Un poet simbolist, Paul Leclercq ne dezvăluie puţin: "Lautrec era atent la timpul necesar gătitului, la calitatea untului şi al mirodeniilor, prefera gătitul prelungit la foc mic la care aduga vin Burgundy despre care spunea că îl simte ca pe coada unui păun în gură". Era un cunoscător al vinurilor şi al licheurului de fructe. Să prepare la perfecţiune un picior de oaie lua 7-8 ore.

Reţele lui Lautrec au găsit un deosebit ecou în bucătăria cultă franceză. Era firesc să se găsească cineva care să lege moştenirea culinară Lautrec şi arta desenului culinar Lautrec într-o carte. "The Art of Cuisine " a fost tipărită în Elveţia în 1966 la editura Crescent.

Am ales două reţete originale pentru cititorul

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 19

UMOR * Femeile nu înșală… ele doar compară! * O blondă mergea pe stradă și cineva o întreabă: – Unde te duci?

– Da’ de unde știi tu că nu vin? * Valea Prahovei: 8 ore pe șosea, 2 ore la telegondolă și 3 minute pe pârtie cu ursul după tine. Asta da adrenalină! * – Iubitule, ce zici? Facem și noi nunta?

– Draga mea, nu am chef de nuntă, mie mi-e foame!

– Prostuțule, la nuntă o să mănânci cât vrei! * Nu te impacienta dacă nu ți-e somn când te culci, îți va fi când te trezești.

* A te mărita cu un bărbat divorțat este o datorie ecologică. Într-o lume în care sunt mai multe femei decât bărbați, bărbații trebuie neapărat folosiți de mai multe ori. * Suferi din dragoste?

Plâng în locul tău.

200 lei/ora. * Mașina mea are un scârțâit enervant. Credeți că dacă-i bag supramax articulații în benzină, își revine? * Dacă-ți obosesc ochii când conduci, lasă-ți nevasta la volan, și brusc, ai să vezi că ai o vedere de șoim! * Fiecare soț are o conexiune wireless prestabilită. Se numește ”WifeEye”.

* De o oră, e liniște în casă, soția vizionează un film cu o crimă perfectă.

Ce mă îngrijorează, e că își ia și notițe.

* Sunt atât de sărac, încât i-am cerut vecinului nevasta împrumut.

* Dacă v-aș da o zi din viața mea, a doua zi ați fi la psiholog. Și v-aș spune bun venit pe canapeaua mea!

* A fost descoperit cel de-al șaselea gust pe care îl pot percepe oamenii. Gustul pentru femei. Însă nu-l are toată lumea…

* ”În Germania a avut loc Festivalul Berii.

Recordul de beri băute a fost doborât de un român, care a urmărit festivalul la televizor”.

* Un bâlbâit intră într-un tren.

Aici, căldură mare, și nu era decât o femeie.

– Bbbb… bună ziua!

– Bună ziua, îi răspunde tipa.

– Căcăcă… căldură mare! Popo… pot să-mi dau jos cămașa?

– Da, desigur! Și bâlbâitul ajunge să se dezbrace de tot.

– Dar tu, popo… poți să te dezbraci? Eee… prea cald.

Tipa se dezbracă și ea și rămân amândoi în pielea goală. Și bâlbâitul spune: – Aaa… acum ar fi frumos să ne fuuufuuu… re cineva hainele!

* – Tată, la ce te uiți prima dată când vezi o femeie frumoasă?

– Păi, prima dată mă uit… să nu mă vadă măta! * Tata și mama se înțeleg foarte bine. Secretul?

Tata a învățat să spună: ”ai dreptate” înainte să termine mama ce are de zis, iar dacă vede că e prea nervoasă continuă și cu: ”Văd că ai mai și slăbit”. * Nu contează cât de bun ești la pat, femeia țipă mai tare când vede un șoarece… * Aș vrea să fiu sărac o zi, m-am săturat să fiu sărac tot timpul!

* – Doctore, spune-mi părerea ta sinceră! După 30 de ani de căsătorie, se mai poate vorbi de sex cu soția?

– De vorbit, se poate!

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 20

* – Bă, tu ești urât cu spume, dar te văd mereu cu femei frumoase. Cum dracu faci?

– Ca să cucerești o femeie frumoasă, trebuie să știi unde să o săruți.

– Adică, unde trebuie să le sărut?

– În Londra, New York, Roma, Dubai… * – Părinte, îmi sfințești și mie apartamentul?

– Câți metri pătrați are apartamentul?

– Părinte, eu vreau să-l sfințești, nu să-l zugrăvești… * Soțul îl întreabă pe guru: – Guru,noaptea mă trezesc și văd spatele soției și o lumină în jurul capului ei. E ceva spiritual?

Guru răspunde: – Nu, dar îți verifică telefonul…

Femei în biblia Ebraică – Dvora Gustav Doré - Dvora

Vă puteți imagina o persoană ca fiind un lider militar de succes, un mediator respectat la nivel național, un profet și un poet a cărui operă este amintită mii de ani mai târziu? Conform Bibliei ebraice, o singură femeie a fost toate aceste lucruri la un loc: Deborah (sau Dvora).

Deborah este, de fapt, unică prin faptul că este singura femeie din Biblia ebraică cu o putere politică substanțială, dură, care este prezentată

pozitiv. Și este probabil singurul personaj lăudat pentru talentele militare, profetice și artistice. În Biblia ebraică, după ce israeliții au fost eliberați din Egipt, au rătăcit în pustie timp de 40 de ani, apoi au intrat și au capturat Țara Promisă, a existat o perioadă lungă de timp în care nu a existat un guvern centralizat - și nici un rege. În timpul acestui vid politic, diferiți judecători - lideri temporari - au condus Israelul în perioade de criză. Deborah - care datează probabil la mijlocul secolului al XIIIlea BC, acum peste 3200 de ani - a fost al patrulea și printre cei mai faimoși dintre acești judecători. În capitolul 4 din Cartea Judecătorilor, citim că israeliții au fost oprimați timp de douăzeci de ani de Jabin „Regele Canaanului” (este vorba de un conducător al unor triburi locale, neisraelite) și generalul său Sisera. După ce israeliții au invocat ajutorul lui Dumnezeu, judecătorul și profetesa israelită Debora l-a chemat pe războinicul Barak, fiul lui Avinoam, și i-a poruncit să adune o armată din triburile israelite pentru a se confrunta cu Sisera. Răspunsul lui Barak la apelul de luptă al Dvorei a fost următorul: „Dacă mergi cu mine, voi merge; dacă nu mergi cu mine, eu nu mă voi duce”(Judecătorii 4: 8).

Deborah este de acord să îl însoțească pe Barak, promițându-i că Dumnezeu „îl va da pe

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 21

Sisera pe mâinile unei femei”. (Cu alte cuvinte, dacă ea îl însoțește pe Barak cu trupele lui, o femeie va fi creditată cu victoria.) Deborah și Barak, împreună cu infanteria lor, urcă pe Muntele Tabor și apoi atacă de sus în jos forțele canaanite, ale lui lui Sisera, care foloseau carete de fier. Sisera însuși fuge pe jos la cortul unei femei pe nume Yael, al cărui soț, Heber Kenitul, este un aliat al lui Jabin. Din motive nedeclarate, Yael îl atrage pe generalul canaanit Sisera în cortul ei, îl adoarme cu lapte, apoi îl ucide cu un țăruș de cort înfipt în tâmpla sa.

Astfel, profeția lui Deborah că o femeie îl va învinge pe Sisera este împlinită într-un mod neașteptat.

În continuare avem un poem cântat de Deborah și Barak după victoria lor (Judecătorii 5). Considerat de mulți cărturari ca fiind una dintre cele mai vechi părți ale Bibliei ebraice, cântarea povestește evenimentele din capitolul anterior într-un mod diferit. Îi blamează pe cei care nu au contribuit la cauza israelită în război și îi laudă pe cei care au făcut-o, menționând pe Deborah, precum și pe Yael, și pictând o scenă grozav de vie a mamei lui Sisera și a femeilor din anturajul ei care așteaptă cu nerăbdare și în zadar, că generalul să se întoarcă acasă.

Printr-o fereastră zăbrelită mama lui Sisera, așteaptă și se plânge: „De ce ia atât de multă vreme să ajungă carul lui? De ce-i atât de târziu si nu aud zgomotul roților sale?”

Ca și cartea Rut și povestea despre nașterea și creșterea lui Moise (Exodul 2: 1-10), aceste două capitole se concentrează asupra femeilor (Deborah, Yael și mama lui Sisera) și ne prezintă un punct de vedere feminin. Dar, spre deosebire de celelalte cazuri, aici vedem femei care exercită adevărate puteri militare Deborah general și Yael asasin politic. Iată o femeie care combina mustrări înțepătoare cu laude dulci în poezia sa, numele Deborei înseamnă literalmente „albină”.

Profeta nu este singura femeie din Biblie cu acest nume: doica matriarhei Rebecca a fost numită și Deborah. (Geneza 35: 8). Și, întâmplător, multe alte femei și bărbați din Biblie poartă numele animalelor, inclusiv eroina Yael (cerb) și alte trei dintre cele patru matriarhe: Rebecca (posibil „junincă”); Leah (probabil „vacă”); și Rachel („oaie”). Secțiunea din cartea Judecătorilor care o prezintă Deborah este citită în sinagogile tuturor comunităților evreiești tradiționale ca un adaos la porțiunea Vayishlach, de obicei citită în Shabbat, înainte de ziua Tu Bishvat.

Când vine vorba de modele biblice feminine, Deborah este greu de învins. Ea are totul inteligență, forță, măiestrie și profeție. Și o analogie științifică : „Numărul Deborah” este un concept în chimie care cuantifică observația că și materialele solide curg în perioade foarte lungi de timp. Termenul a fost inventat de omul de știință israelian Markus Reiner, care a remarcat că Deborah cânta: „Munții curgeau înaintea Domnului” (Judecătorii 5: 5). Reiner ia atribuit Deborei înțelegerea faptului că munții nu curg înaintea omului, ci doar înaintea lui Dumnezeu, al cărui timp de observație este infinit. AG/ Wikimedia/ Internet

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 22

Clelia Ifrim

Prima Bibliotecă din Cer

Drumul celor născuţi din pământ este un vis de iubire. Îl am de la părinţii mei şi-l voi lua cu mine în eterna noapte albastră, ca o parte a vieţii mele.

În anul 2009, Anul Astronomiei, s-a încheiat proiectul Space Poem Chain, al Agenţiei Spaţiale Japoneze – JAXA. Space Poem Chain sau „renshi” este o formă nouă de poezie în lanţ. Este scrisă de mai mulţi poeţi şi a fost iniţiată de poetul şi criticul Makoto Ooka, unul din cei mai cunoscuţi autori japonezi şi cel care a supervizat poemele intrate în acest program. Poezia „renshi” are la bază vechea poezie „renga” sau „renku”, păstrând alternanţa de 3 versuri, 5 versuri, şi legăturile apropiate sau cele îndepărtate, cunoscute şi sub numele de „legături de parfum”.

Astronauţii Mamoru Mohri şi Naoko Yamazaki au deschis acest lanţ poetic, fiecare cu câte un poem. Poemele selectate sunt depozitate pe modulul spaţial Kibo – Speranţa – de pe ISS – Staţia Spaţială Internaţională.

Astfel s-a creat Prima Bibliotecă din Cer. Am avut bucuria şi onoarea de a fi selectată în anul 2007 pentru volumul II, intitulat „Stele”, cu următorul poem de legătură: Am început această călătorie în dimineaţa când m-am născut.

În comentariul său, poetul Kiwao Nomura, selector pentru volumul III, scrie: „Încă o dată, folosind cuvinte simple, ea ne vorbeşte numai de dragoste şi plecare. O astfel de poezie este pentru mine cea mai bună legătură pentru conexiunea cu astronautul Wakata.”

Poemul meu este legătura 24 şi a fost trimis de pe Pământ astronautului Koichi Wakata, care se afla pe Staţia Spaţială Internaţională.

Preluând cuvântul „vis”, el a scris poemul de legătură 25, pe care l-a trimis spre Pământ. În filmul făcut la bordul modului spaţial Kibo, astronautul Koichi Wakata scrie: „Citind legătura 24 scrisă de Clelia Ifrim am simţit că am fost înzestraţi cu acest dar al vieţii de la părinţii noştri şi de la pământul mamă. Când am privit prin fereastra modulului Kibo, frumuseţea planetei albastre m-a impresionat foarte mult şi am fost copleşit de gratitudine pentru acest dar primit.”

Poemul scris de astronautul Koichi Wakata este „primul poem scris de om în spaţiul cosmic” şi este acesta:

O stea din adâncul cerului este îngerul meu păzitor,

Plutind în întunericul din faţa mea, planeta de apă străluceşte albastru.

veghindu-mi cu propria-i lumină, trupul şi sufletul şi toate visele mele.

Ce puternică este dragostea mea pentru această veche casă a noastră,

În fiecare dimineaţă îmi trimite la fereastră un porumbel, să mă înveţe

ce adâncă este recunoştinţa mea pentru darul primit.

să descifrez semnele de aer, ale drumului de întoarcere în casa cerului.

Mâine vom cuteza în cerul albastru să deschidem lumi necunoscute,

De asemenea am fost selectată şi în anul 2009, pentru volumul III, pus sub ideea generală „Cine suntem, de unde venim, încotro mergem?” cu următorul poem:

pentru că acolo sunt visele noastre.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 23

World/Lumea

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 24

Tehnologii Misterioase Betonul roman, cel mai rezistent din toate timpurile

este un amestec de nisip de siliciu, calcar, lut, cretă și alte ingrediente, care sunt topite împreună la temperaturi mari. Produsul final este inert, astfel încât să nu se petreacă nicio reacție chimică care să aibă drept rezultat eroziunea. Acesta este motivul pentru care betonul nu durează la fel de mult ca pietrele naturale.

O construcție romană din beton, situată în Roma.

Când vine vorba de tehnologii antice incredibile, betonul roman trebuie menționat neapărat. Betonul folosit de romani acum 2.000 de ani este mult mai bun decât cel din ziua de astăzi; este ecologic și mai durabil.

Experții din ziua de azi sunt fascinați de longevitatea construcțiilor din beton ale romanilor. Sunt structuri antice din ciment care au o vechime mai mare de 2.000 de ani și încă rezistă. Chiar și după ce au fost spălate de mare pentru o perioadă atât de lungă de timp, structurile din porturile romane nu dau semne de eroziune. Cu totul altfel stau lucrurile cu unele structuri de ciment moderne, care cedează după câteva decenii. În cele din urmă, cercetătorii, conduși de geologul Marie Jackson, de la Universitatea din Utah, au reușit să studieze procesele chimice implicate în fabricarea betonului folosit de romanii antici.

Au descoperit că acesta are o serie de proprietăți uimitoare. Betonul romanilor este mai durabil decât cimentul modern și devine din ce în ce mai rezistent odată cu trecerea timpului.

Cercetătorii au studiat structura materialului și au reușit să descopere cu precizie procesul prin care cimentul se solidifică în timp. De obicei, betonul modern

Betonul arată impecabil, deși au trecut milenii de la fabricarea lui.

Pe de altă parte, betonul romanilor antici era creat din cenușă vulcanică, apă de mare și calcar. Romanii profitau de reacțiile chimice pe care se poate să le fi observat la stâncile din tuf vulcanic, care sunt depuneri de cenușă vulcanică cimentate în mod natural. Cu cenușa vulcanică, romanii amestecau piatră vulcanică, ceea ce ducea la apariția unor reacții care făceau betonul mai rezistent. Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că în compoziția betonului se găsea din abundență un mineral foarte rar, cunoscut ca tobermorit de aluminiu și un mineral înrudit, numit filipsită. De ținut minte este faptul că aceste minerale nu au fost adăugate, ci s-au format în ciment în urma reacțiilor chimice naturale. „Romanii au creat un beton tare ca stânca, ce beneficiază de pe urma schimburilor chimice cu apa de mare”, a spus Jackson. Aceasta este, într-adevăr, o tehnologie antică incredibilă.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

***

Pagina 25

Radu CIOBANU A te păstra curat Se pare că un mod predilect și pervers al dictatorilor de a-și exercita puterea samavolnică, indiferent de culoarea politică, este acela al dislocării din vatra istorică a mari comunități omogene și purtarea lor spre destinații obscure și ostile sau de-a dreptul spre moarte. Cel mai ușor lucru pentru asemenea operațiuni este aflarea unui pretext și a unei denumiri marțiale, evitându-se, în general, termenul deportare. Fenomenul s-a produs sub Stalin, asupra tătarilor, basarabenilor, balticilor, sașilor și șvabilor din România, a altora de prin Asia, sub Hitler asupra evreilor și țiganilor, sub Dej și Groza asupra bănățenilor frontalieri depuși în largul Bărăganului și prezentați localnicilor ca „bandiții din Banat”.

Se pot înmulți exemplele, un caz aparte fiind cel al deportării evreilor din Basarabia și Bucovina, decisă de Antonescu, sub numele „Curățirea terenului”. Se vehiculează ca eventuală circumstanță atenuantă prezumpția contrafactuală că Antonescu a fost constrâns de rigorile alianței cu Hitler, ceea ce nu poate constitui o scuză, fiind doar o nuanță care nu schimbă chiar deloc esența abjectă a faptului.

Există o întreagă literatură pe tema deportărilor și am în vedere aici în primul rând jurnalele și memoriile celor ce le-au supraviețuit, dar, curios, în episodul deportărilor din 1941 în Transnistria, mărturiile de acest fel sunt, comparativ, destul de puține.

De fapt, se pare că e una singură, și anume volumul Jurnal de ghetou, scris de Miriam Korber Bercovici, în al cărui Cuvânt înainte, dl Alexandru Florian menționează că, după jurnalele lui Emil Dorian și Mihail Sebastian, supraviețuitori ai Holocaustului, acesta „este singurul care redă pe viu deportarea și ghetoizarea din Transnistria.” Nu ca valoare literară, nici ca document-mărturie, ci în primul rând prin tinerețea, candoarea și totodată sagacitatea autoarei, acest jurnal rămâne o depoziție importantă și tulburătoare asupra Holocaustului din România, pe care încă se mai găsesc unii care se încumetă să-l conteste sau măcar să-l minimalizeze: Miriam

(Mimi) Korber avea la data deportării – 28 octombrie 1941 (prag de iarnă!) – 18 ani. Într-un interviu relativ recenti, dl Radu Ioanid ține să remarce diversitatea minoritarilor evrei de pe teritoriul României interbelice, unde existau cinci comunități evreiești distincte: în Moldova și Basarabia, una pauperă, vorbitoare de idiș, cu partea basarabeană traumatizată de opresiunea țaristă; în Bucovina, una „bine integrată, modernă, sofisticată, mai mult clasă mijlocie, beneficiară de libertățile acordate de Imperiul Habsburgic, vorbitoare de germană” (și nu numai, aș adăuga); în Maramureș, o comunitate iudaic-ortodoxă, rurală, „legată de pământ la fel ca țăranul român”; în Transilvania, una neologă, de limbă și cultură maghiară și în fine, în sud, o comunitate de origine sefardă vorbitoare de ladino. Cum reiese foarte clar din jurnalul tinerei Mimi Korber, dar și din amintirile târzii, care completează textul jurnalului propriu-zis, când devenise doamna doctor Miriam Bercovici, familia Korber aparținea comunității bucovinene și se afla de trei generații în Câmpulung Moldovenesc. Familie de meseriași onorabili, bunicul fusese tinichigiu, tatăl era geamgiu, iar fiica reține, nu fără o undă de mândrie, că el pusese geamurile tuturor bisericilor din oraș și jur, indiferent de rit, cum și pe cele ale castelului de vânătoare de la Valea Putnei. În casă se vorbea româna, germana și idiș, iar Miriam a fost educată în perspectiva unei cariere intelectuale, învățând acasă pianul, ebraica, franceza și engleza. Avea colegi și prieteni din toate neamurile conviețuitoare în bună pace. Liceul l-a început la „Carmen Sylva”, în Botoșani, unde trăiau bunicii materni, dar în 1940, odată cu promulgarea legilor rasiale, a trebuit să revină acasă. De aici încolo a început teroarea. În timpul rebeliunii legionare, familia a suportat discriminări, jigniri și percheziții la care au luat parte și unii dintre colegii ce-i fuseseră buni prieteni până mai deunăzi. E, pentru Mimi, după excluderea din liceu, un al doilea mare motiv de mâhnire și perplexitate. În octombrie 1941, adevăratul bun prieten, Bondy, îi face cadou de ziua ei unul dintre acele frumoase albume în care domnișoarele vremii colecționau suveniruri gentile din anturaj. În dedicația pe care băiatul

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 26

i-o așterne pe prima pagină a albumului, există această frază: „Cât mă grăbeam ca să pot veni la tine, ca să sorb din imensa liniște ce-o simțeam în preajma ta!” E un prim indiciu asupra caracterului fetei de atunci și îl citez aici pentru că, târziu, peste ani, când am avut privilegiul so cunosc pe doamna doctor Miriam Bercovici, ceea ce am remarcat din prima clipă a fost „imensa liniște” cu efect calmant, pe care o transmitea prin simpla prezență asupra celor din jur, aflați în suferință. Nimic din ținuta acestei ființe luminoase nu mă îndreptățea să bănuiesc crâncena tinerețe din care veneaii.

La două săptămâni după ce primise acest cadou, au început deportările. Nu puteau lua decât strictul necesar. Au vândut pe nimic și au dăruit tot ceea ce mai multe vieți umplu o casă, ținând totodată piept „corbilor” amatori de chilipir, nelipsiți în asemenea ocazii. Mimi a considerat ca strict necesar pentru ea doar cadoul primit de la Bondy, în care urma să-și scrie jurnalul, cum și partitura pentru pian cu Balada lui Ciprian Porumbescu. Tinerețea ei, chiar și după evenimentele prevestitoare ale dezastrului, păstra încă o bogată rezervă de iluzii: își închipuia că oriunde se va găsi un pian și, în primele ceasuri după plecare, avea încă senzația că porniseră într-o excursie. Peste puțin timp însă, va nota, edificată asupra realității: „Dar nu bănuiam nici pe departe ce ne aștepta, căci cine are o imaginație atât de neagră?” După criterii care ne scapă, o parte dintre deportați erau direcționați în lagăre cu regim rapid exterminator, altă parte era menită a forma o „colonie evreiască”, eufemism pentru ghetou, unde regimul era ceva mai relaxat.

Familia Korber a avut „șansa” ghetoului de la Djurin, populat de evrei localnici și țărani ucraineni. O primă escală au făcut-o la Moghilău: „În Moghilău am văzut că nu mai suntem în România”, observă corect Mimi.

Realitatea era într-adevăr cu totul alta, pentru că se aflau de acum în Ucraina dintre Nistru și Bug, care, intrată sub administrație românească, se numea oficial Transnistria. Dar noul nume nu putea schimba cu nimic sărăcia, înapoierea și mizeria unui ținut care stătuse douăzeci de ani sub stăpânire comunistă. „Ucraina – scrie Mimi – acest cuvânt are pentru mine un înțeles cu totul nou. În el e cuprins frigul, vântul crud, foamea și toată

murdăria în mijlocul căreia trăim și în care ne afundăm.” De la localnici află cum „Fiecare funcționar, de la mare la mic, nu se sfia să fure statul; banul n-avea importanță, dar de furat era ușor căci și cei mari închideau un ochi, furau și ei și furau din plin.” Nici sub administrație românească lucrurile nu se schimbaseră și tocmai această coabitare de nimic tulburată dintre murdăria fizică și cea morală devine pentru tânăra jurnalieră motivul principal al deznădejdii care pune treptat stăpânire pe ea. Bunicii, având peste 80 de ani, n-au mai putut continua drumul și au rămas într-un azil sordid din Moghilău, unde aveau să și sfârșească. O parte a familiei, sora tatălui, fiica ei și o nepoțică de doi ani au făcut parte dintre cei direcționați spre Bug, unde au fost împușcate. Mimi, cu părinții și sora Sisi, au rămas la Djurin, găzduiți de colo, colo, de evrei localnici, mai prietenoși, cooperanți, sau mai ostili și detestabili, în câte o odaie cu ploșnițe imposibil de stârpit și într-o neistovită luptă cu cei trei F – foamea, frigul, frica, peste care se așternea invincibila murdărie: Foamea: „...încercăm să economisim fiecare îmbucătură de pâine și fiecare lingură de supă. De-am ajunge numai să putem povesti toate acestea cândva [...] E așa de greu când îți aduci aminte de vremurile când era cald în casă și nu-ți era foame.” Nu știu dacă Mimi apucase la data aceea să cunoască Odiseea, dar e semnificativă intuiția culturală cu care a sesizat datumul homeric ca din marile evenimente epice să rămână întotdeauna un martor care să poată „povesti toate acestea cândva.” De altfel, în toate reflecțiile sale se poate distinge și o perspectivă, fie ea și timidă, ca o zare, asupra viitorului, dar, deseori, și câte o aluzie culturală, cum se întâmplă și când încearcă să descrie Frigul: „Luni, 26 ianuarie 1942. Ziua de azi întrece orice descriere, orice închipuire a minții omenești [...] Nu vorbesc de frig, căci de o săptămână e întruna un frig între -30° și -35°.

Dar azi noapte a început și vântul să bată cu o tărie și mai mare […] Vânt și zăpadă, nămeți, un viscol care-mi amintește de filmul Uraganul.” Ca oricărui om cultivat, referințele culturale i se nășteau în clipe dificile, spontan, ca un suport sau refugiu al rezervelor de optimism. În alt pasaj, tot referitor la frig, își

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 27

amintește prin contrast de frigul de-a dreptul idilic din pastelul Iarna a lui Alecsandri.

Frica era provocată mai ales de zvonurile care circulau: că vor fi din nou dislocați, ba înspre Bug, ba într-un lagăr, unde auziseră că ”Mame și tați [erau] omorâți în fața propriilor copii sau invers, copii aruncați de vii în gropile unde zac părinții morți, omorâți cu bolovani.” Înspăimântător nu era atât faptul că zvonurile se schimbau „din minut în minut”, întreținând o perpetuă stare de stres în întreaga comunitate, ci amănuntul că „Fiecare se simte obligat să adauge o minciună, o observație personală.” Se crease astfel o greu suportabilă tensiune interpersonală, agravată și de absența unor răspunderi, altele decât cea a supraviețuirii: „Ne mâncăm unii pe alții numai din lipsă de ocupație.” Se acomodaseră cu situația oricât de precară și consemnul era „să nu fie mai rău”: „Stăm pe loc și suntem fericiți că am rămas aici; doar știm că orice plecare în necunoscut ne poate aduce moartea.” Fiindcă „aici” existau și mici facilități sau bucurii, bani trimiși de comunitatea din București, care soseau din când în când, bine dijmuiți pe traseu, chiar prin intermediul militarilor români sau nemți, la fel veștile, oricât de rare, prin poștă, sărbătorile celebrate cu mijloace improvizate, la care, ținând să precizeze că nu e habotnică, Mimi mărturisește: „...mă doare numai faptul trist care ne-a silit să nu ne ținem obiceiurile și tradițiile neamului. Ce frumos era acasă!” Dar se bucură când găsește de lucru voluntar într-un fost colhoz, pentru trei supe și 800 gr. de pâine, din care niciodată n-a primit mai mult de 200: „După o zi de muncă, trei zile n-am putut să-mi mișc mâinile și picioarele [...]

Dar sunt mândră de mine.”

Murdăria: „28 ianuarie 1942. Murdăriile stau pretutindeni ascunse sub zăpadă și când se va topi toată vom înota în murdărie. Principalul e să ne păstrăm curați.” Și ceva mai târziu: „18 aprilie 1942. Alaltăieri, după șase luni de când am plecat de acasă, am făcut prima baie.”

Două lucruri însă, ce țin de spiritualitate, de realitatea interioară, de intimitatea fiecăruia, le suporta totuși cel mai greu: singurătatea și dorul de casă. Singurătatea o resimțea în imposibilitatea de comunicare și în degradarea valorilor spirituale: „Cel mai trist lucr care ni s-a întâmplat era că pentru noi

moartea și-a pierdut misterul...” Tatăl devenise depresiv, Sisi, sora, anemică și vlăguită, prezentă doar fizic, mama excedată de noua situație. Tineri de vârsta ei se găseau, chiar simpatici, dar cu ei era imposibil să stabilească o relație de comunicare inteligentă, din cauza discrepanței culturale și educative. Pentru aceștia ea, venită din România, era o ființă exotică, cu care nu reușeau să descopere subiecte comune. Numește și câțiva congeneri atașanți, dar, în general, o aduc la exasperare „Cunoștințele noi, pe care nu le-aș fi făcut în alte timpuri niciodată, discuții tâmpite care te fac să uiți tot ce ai știut odată, povești uitate și repetate și răsrepetate, prostii ajunse azi lucruri posibile într-o discuție.” Într-un asemenea context, crește și devine copleșitor dorul. Dorul de casă și de patrie sau de ceva inefabil care le cuprinde pe amândouă, precum rădăcina comună germană Heim și Heimat – casă, cămin și patrie. Cuvântul casă cred că revine cel mai des în acest jurnal: „Ce înseamnă casă? Înseamnă în primul rând liniște. Mi-e așa de dor de liniște și am așa mare de nevoie de ea.”

Dar casă, în sens mai larg, înseamnă și acasă, iar acasă înseamnă România. E locul aici să remarcăm integrarea tinerei Miriam Korber și sentimentul ei de aderență la cultura românească. Fenomenul e absolut firesc și explicat printr-o precizare târzie a doamnei dr.

Miriam Bercovici, când evocă climatul multicultural al Bucovinei natale: „Astfel, aici sau întâlnit influențe culturale germaneaustriece, evreiești, poloneze, ucrainene, pe fondul cultural românesc constant” [sbl. RC].

Acest „fond cultural românesc constant” a fost decisiv în configurarea morală și culturală a celei ce avea să devină un eminent medic, ceea ce se vede din detalii aparent nesemnificative ale însemnărilor ei din „bejenie” – cuvânt rar, vechi, folosit chiar de ea. Să reținem că, în clipa plecării, pe lângă albumul de la Bondy, nu mai ia cu sine decât Balada lui Ciprian Porumbescu. Că în toiul celui mai crâncen viscol, își amintește de iarna din pastelul lui Alecsandri. Cărți primea din când în când, vărzuite, slinoase, dar, oricum, cărți pe care le devora – Stefan Zweig, Galsworthy, Daphne du Maurier ș.a., dar i se face dor de... Ionel Teodoreanu, ar reciti chiar și Golia sau Lorelei.

Evocă cu nostalgie sărbători și obiceiuri

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 28

românești, celebrate și în familia lor, Crăciunul, Mărțișorul, dar și „munții noștri, munții și brazii noștri dragi” [sbl. RC], în contrast cu monotonia deprimantă a stepei ucrainene, bântuită de viscole sau vipii năucitoare. Iar când e să compare țăranul român cu cel ucrainean, aderența ei la patria comună e și mai elocventă: „Țăranul ucrainean e foarte deosebit de al nostru. Nu vorbesc numai de țăranul bucovinean, ci, în general, de țăranul român. E adevărat că ucraineanul a trecut 23 de ani prin regimul comunist. Țăranul nostru e cu totul altfel, mai aproape de noi, de felul nostru de a fi” [sbl. RC]. Dar cea mai evidentă expresie a apartenenței sale la arealul românesc e însuși faptul de a-și fi scris jurnalul într-o limbă românească ireproșabilă, cu – vorba dlui Eugen Negrici – o remarcabilă expresivitate involuntară țâșnită din inerenta implicare afectivă care ne situează în postura de cititori necondiționat empatici. „Principalul e să ne păstrăm curați” scria Mimi în ianuarie 1942. Evident, nu se referea numai la curățenia fizică, ci, poate în primul rând, la cea morală. Ea formula atunci un imperativ existențial pe care și l-a asumat și l-a urmat întreaga viață. Se distinge această ținută și în Postfața autoarei, scrisă, cred, - în 2017, la 97 de ani, unde doamna dr. Miriam Bercovici mărturisește cum, la întoarcerea din exil, după două săptămâni de mers pe jos, extenuată, desculță, flămândă, murdară și zdrențuită, „Am sărutat la propriu pământul românesc de pe care am fost alungați.” Pentru ca imediat apoi să precizeze „Nu e vorba de vreo învinuire a poporului român pentru cele întâmplate.

Ororile le-au comis cei care au guvernat atunci țara.” Au rămas însă, intratabile sechelele ororilor trăite, amintirile celor dragi care au rămas în gropile comune înghițite de stepă, coșmarurile, puseurile depresive. Pe care dânsa le duce, dar le domină, în timp ce alții au capotat sub povara lor: prietenul Bondy, ajuns profesor universitar la Timișoara, s-a sinucis în 1970. Este și motivul pentru care, în ultima frază a acestei postfețe, autoarea mărturisește: „Și ca aceste coșmaruri care-mi tulbură somnul să nu mai devină niciodată realități, socot că apariția acestui jurnal poate fi un apel la conștiința celor care vor într-adevăr binele acestei țări.” Și care – îmi îngădui să adaug –

cunosc importanța imperativului cardinal a te păstra curat, chiar și când viața te-ar aduce în cele mai atroce împrejurări...

Originalul acestui tragic jurnal, scris cu creion chimic în albumul primit de la Bondy, se află azi în Muzeul Holocaustului din Washington. ________________________________ 1

Radu Ioanid, Mai mult decât un Muzeu al Holocaustului, interviu de Cristian Pătrășconiu, în „România literară”, nr.

35/2019.

1 Episodul se află relatat pe larg în vol. Monica Pillat – Radu Ciobanu, Dincolo de așteptare. Dialog în larg. București, Eikon, 2016, p. 32 ș.u.

Din Algorittm literar, nr. 3/2019

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 29

POEZII Nechifor Bugeac - Hronicariu Deaspre trăsura carea merge supt țarina Bucureștilor Au pornit Ioannie Vodă Gotul și velit boiar Urban, vel-logofătul tearei noastre, cu alai mare, cu surle și trâmbițe, să facă sfestanie la caleașca de supt pământ carea duce norodul den Drumul Taberei în migilocul târgului Bucureștilor; ci, fiind aceștia pamblicari, au luat nește foarfece și au retezat pamblicile carele le stăteau în cale – că altfel nu ar fi avut putință, sireacii, de a călători. Ci de când au început truditorii să sape prima hruba până în diua sfestaniei, au luat ca la unspredece leaturi, vreme în carea multe alte drumuri suptpamantene s-ar hi putut face – afară numai de Clusiu. Deci au făcut meșterii bordeie îngropate mândre ca nește polate, cu văpsele felurite, să se bucure ochii norodului călător. Ci gândesc că mai bine s-ar fi luat aceia dupre cei den cetatea de scaun a Ingliterei, carii în popasurile suptpamantene au zugrăvit chipuri de mâțe întru mai mare veselirea sufletelor lacuitorilor de acolo.

Lucruri și oameni memorăm diferit Deși precisă (limba română), desparte memoria de amintiri, și nu avem altă combinație de litere sau sunete pentru cei dispăruți.

De pildă, cafeaua și țigarea se completează simetric, ca două șosete de primăvară Dorul de tată, nu este echivalent cu cuvântul tată.

Cineva care te chestionează despre părinți o face formal, fără vreo emoție specială.

Dacă sunt întrebat dacă mi-e dor, aș lăcrima.

Unii locuiesc mult timp cu părinții și dacă nu te bat la cap nu te gândești să te separi de ei, până când nu devii tu însuți tată.

Tatăl meu ... nu există cuvânt care să descrie bunătatea lui incomensurabilă.

Cuvântul părinte este echivalent cu "ascultă".

Uzura vieții ne face să uităm valoarea vorbelor.

Dar sfaturile, înțelepciunea, ele unde locuiesc?

Unii își botează copilul cu numele tatălui, timp de ani sunetul va reverbera prin coridoarele casei ca o rugăciune, la care cel dispărut nu întotdeauna răspunde.

AG bianca marcovici paralele oarbe pământul se cutremură ne avertizează mereu suntem anunțați de câte o catastrofă de o moarte importantă pentru noi de un seism rebel de o corupție fără șir de imagini cu boli autiste care nu sunt încă exilate din mamă doar nașterile sunt sub control sau încă nu avem nici un control rachetele zboară dronele vin cerul e păzit soarele e încătușat luna se uită mereu în oglinda mării și zâmbește omul face totul își caută cu lumânarea să ajungă acolo la doi metri neanunțat regrete, lupta pentru puteri imaginare… doar scrisul e făclia unei păci între noi dar și la asta renunțăm vrem să tăiem masa negocierilor e mai simplu să ai un ferestrău e-mail sau gaze lacrimogene

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 30

Yigru ZELTIL

asemănări moleculare și molare nu așa de multe despart un trup sexuat de un altul s-ar zice așa cum împărtășim gene cu cimpanzeii și cu bananele dar mâine în ziare vei citi despre transplantul de uter și vei decreta infracționalitatea omenirii cu hackerii care editează programul Dumnezeu unde s-a ajuns și unde am pornit? circumcizia și circumscrierea maximizarea reproducerii neamului și eficientizarea agriculturii nimic natural verdele n-a fost dintotdeauna decât o urmă și un brand și o fantasmă ca liniile perfect drepte așa s-au netezit diferențele moleculare și molare cu câte un mic genocid care n-a făcut decât să amâne supurarea suprimatelor însă azi în ziare nu vei vedea decât același basm despre răsturnarea (ordinii?) lumii și a iluzoriei concordanțe dintre aparență și esență o unitate pentru care dau cu virgulă am pierdut niscaiva vitalitate pentru ce? o unitate pentru care dau cu virgulă o unitate prea bleagă ca să nu se simtă amenințată de cei și cele ca mine ți-e frică de răzbunarea informului

lui

citind texte fără rimă? la cutremur cărțile îți vor cădea pe jos și nu-ți vor da cu spirală de aur decât dacă ar găsi unghiul potrivit fotograful de după dar fotograful e de negăsit e dat în urmărire generală amenințat să fie aruncat în aceeași groapă cu Duchamp pentru că a îndrăznit să descentreze convențiile lumii linia de nisip care desparte tribul de junglă semnalul de zgomot și aparatul de fotografiat stă pe o muchie se zice că desparte imaginea de ceea ce conține că oamenii au ajuns să se închine la propriile lor imagini producându-le chiar și fără vreo utilitate imediată numai pentru a vedea ce se poate face accident devenit disciplină în luxură tot așa s-au despărțit culorile de alb cu o trecere care să treacă drept permanentă poate un pod devenit locomotivă pe la încheietura hărții în sine motiv ca unii oameni să se viseze peste noapte o zeitate mai necruțătoare ca selecția naturală parc industrial zgomotul industriei s-a împărțit în doze mici cât pentru un cântec de leagăn suportabil pentru fiecare utilizator de stație de lucru din loc în loc s-a împrăștiat consumul a ceea ce nu mai vedem cum se produce doar uzufructe ce se dislocă mașinile sunt tatuate ca animalele de împerechere suprafețele irigate și colțurile netezite miturile împărțite între acționari pare că totul s-a schimbat și invazia s-a produs deja doar că extratereștrii suntem dintotdeauna noi sau o parte a noastră. autofriptură corporațiile știu unde mi-a alunecat ochiul îmi mlădiez ființa știind că orice fac va fi înregistrat

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 31

și ar putea fi folosit împotriva mea la judecata de apoi a unei noi vechi ordini mondiale sistemul care caută să elimine încetul cu încetul tot ce i-ar șubrezi coerența visată chiar și paranoia s-a privatizat dar le fac tuturor cu ochiul știind că oricine ar împarte spațiul cu mine ar arăta cum excluderea mea mă face mai atractivă ca margine de sistem numai bună pentru taxidermie ceea ce mă flatează chiar peste măsura pe care visam benevol s-o întruchipez m-am fript și mă voi frige în același timp în care suflu în iaurt și-n orice știind că oriunde în lumea asta voi fi nuca din cărămidă și nicio mulțime nu mi-ar disipa urma așa sunt zilele mele lipsă de putere ridicată la o geometrie demnă.

rămas însărcinată. Într-o epocă dominată de prejudecăţi, în condiţiile în care tatăl copilului nenăscut era un călugăr, Constanţa Zisu n-a avut de ales şi s-a refugiat la Paris pentru a naște. Pentru iubita sa şi pentru copil, Arghezi a abandonat călugăria şi a plecat după ei la la Paris. Aici s-a născut în 1905 primul copil al lui Arghezi, ELIAZAR LOTAR TEODORESCU. Arghezi îl recunoaşte cu acte în regulă, dar nu s-a căsătorit, dorind încă să se preoțească. Alături de Constanţa şi de copil, Arghezi pleacă din Franţa (unde nu s-a putut descurca cu învățământul teologic), spre Elveţia. Pentru o vreme familia s-a mutat la Geneva, unde Arghezi a vrut să urmeze cursurile Universităţii Catolice de la Fribourg. Cum nu avea bacalaureatul, nu a fost posibil. Apoi, din când în când, a mai asistat la unele cursuri în Universitatea din Geneva fără șanse de acces.

FLORIN TOMA din Viața Românească

Despre Eliazar Lotar Teodorescu (Eli Lotar)

Fiul lui Tudor Arghezi , Eli Lotar (190-1969)

Pe vremea când căuta împlinirea prin credinţă şi îmbrăcase haina monahală la mănăstirea Cernica, Tudor Arghezi a avut o relaţia amoroasă cu profesoara Constanţa Zissu. În urma relaţiei, doamna a

Fiul ilegitim al lui Arghezi, plimbat prin toată Europa, a ajuns și în București. Aici a fost dat la școală, în 1912 (când avea 7 ani). Bucureștiul nu l-a încântat și, în 1924, tot la 19 ani, a decis să-şi ia soarta în mâini şi a plecat pe cont propriu la Paris. Eliazar o cunoaşte la Paris pe fotografa Germaine Louise Krull, cea care îl va învăța o nouă meserie, fotografia. Fiul lui Arghezi avea 20 de ani, iar Germaine, (care era căsătorită), avea 30 de ani. Din relația amoroasă, fiul lui Arghezi are de câștigat.

Germaine Krull îl poartă pe la expoziţii de fotografie, pentru a vedea fotografiile maeștrilor vremii. În 1926 (la 21 de ani) fiul lui Arghezi a devenit oficial cetăţean francez, fiind născut în Franța. A făcut din fotografia artistică o profesie.

A publicat fotografii în reviste celebre

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 32

precum Jazz sau Variétés.

de la Cannes în 1946. Fiul lui Arghezi a murit la Paris pe 22 februarie 1969. Eliazar Lotar Teodorescu (Eli Lotar) rămâne copilul nelegitim al lui Tudor Arghezi. Este însă un nume cunoscut în Franţa, o celebritate pentru francezii pasionaţi de cinematografie şi fotografie.

De la fotograf, ajunge cameraman, operator şi chiar regizor de film. S-a dedicat cinematografiei şi a colaborat cu nume mari precum regizorii Rene Clair sau Jean Renoir, dar şi cu artişti precum Jean Cocteau, Malraux sau Dali. Graţie talentului, Eli Lotar devine un nume celebru la Paris în perioada interbelică. Eli Lotar a practicat fotografia documentară suprarealistă, realizând chiar fotografii despre cruzimea din abatoarele din Paris. Se spune că Arghezi, a ţinut legătura cu fiul său în perioada în care acesta se află la Paris, a încercat să-l convingă să revină în România (?!), însă efortul nu a avut succes. Fiul său a rămas la Paris şi a ajuns o celebritate. Francezii au botezat un parc cu numele Eli Lotar (în oraşelul Aubervilliers situat la nord de Paris, dealungul canalului Saint Denis. Filmul său "Aubervilliers" a fost selecţionat la festivalul Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 33

Femei in

Anii ‘50

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 34

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 35

AG și Alex Parker

Filosofi și religia Acesta este Immanuel Kant: El este considerat, în linii mari, unul dintre cei mai mari filosofi din toate timpurile, a fost, fără îndoială, un geniu și a propus o filozofie revoluționară. El a crezut cu ardoare în Dumnezeu.

Ludwig Wittgenstein, la fel, este considerat printre cele mai mari minți filozofice din istoria omenirii. A-l numi geniu apare ca o subevaluare, având în vedere inteligența pe care a arătat-o. În ciuda studiului întregii sale vieți a problemei Dumnezeu, el nu s-a hotărât niciodată dacă a crezut în divin; problema era prea complexă. Pentru a fi corect din punct de vedere tehnic, acest lucru îl denaturează pe Wittgenstein, el nu era nehotărât, ci concluzia sa a fost că omul nu poate ști dacă există sau nu Dumnezeu, deci nu a ajuns la un un răspuns; concluziile sale exacte sunt complicate și fascinante.

Friedrich Nietzsche a fost, si el, unul dintre cei mai mari filozofi ai secolului său, deși opera sa este puțin înțeleasă și deseori denaturată în zilele noastre, el rămâne un om cu o inteligență superbă. Negarea lui nemiloasă a lui Dumnezeu a fost un principiu central al filozofiei sale. Aceste exemple sunt luate din lista celor mai renumiți filozofi ai întregii istorii, nenumărați gânditori strălucitori și inteligenți de-a lungul istoriei umane.

Alți filosofi faimoși merita a fi pomeniți: Descartes, Leibniz, Aquinas, Barth, Locke, Hobbes, Kierkegaard au crezut ferm in Dumnezeul creștin. Platon, Socrate și Aristotel au crezut în concepte pe care mulți le-ar descrie drept „Dumnezeu”, dar care erau încă foarte diferite de cele moderne.

Credințe abrahamice: Hume, Russell, Moore, Ayer, Bentham, Mill, Camus, Foucault, Heidegger și alții au respins ctiv orice concept de divin. Realitatea este că, oricât de inteligenți sunt unii, nimeni nu știe totul; întrebarea „Există un Dumnezeu?” este printre cele mai complexe existente cu argumente convingătoare și complexe de ambele părți.

Nimeni nu este suficient de inteligent pentru a cunoaște în mod concludent răspunsul.

Stephen Hawking ar fi putut fi un geniu, absolut, dar respingerea lui față de Dumnezeu nu oferă dovezi convingătoare că nu există Dumnezeu. În primul rând, el nu era filosof sau teolog și, sincer, a demonstrat adesea o slabă înțelegere a filosofiei (fără lipsă de respect față de om, pur și simplu nu era domeniul său). Mai

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 36

relevant, Hawking era uman și, prin urmare, avea o cunoaștere finită. Toate cele de mai sus sunt valabile pentru Einstein dar în sens invers.

Niciun om nu știe cu adevărat dacă există sau nu Dumnezeu, dezbaterea este una masivă și deschisă. Singura parte care este în mod flagrant greșită este cea care susține că răspunsul este evident și că cei care nu sunt de acord sunt proști.

Care este originea israeliților?

După Biblie (Tanah): Avraam (primul evreu) a fost tatăl lui Isaac și Isaac a fost tatăl lui Iacov. Acești trei sunt cunoscuți în mod colectiv sub numele de patriarhi. Ei și-au petrecut cea mai mare parte a timpului în Canaan, dar au călătorit și în alte locuri, ca de exemplu Mesopotamia și Egiptul. Într-o noapte, în timpul călătoriilor sale, Iacob s-a luptat cu un înger care i-a dat numele de Israel, adică „Cel care s-a luptat cu Dumnezeu”.

Iacov a avut doisprezece fii, ai căror descendenți urmau să devină cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Iosif, unul dintre fiii lui Iacov, a fost vândut de frații săi stapanilor de caravane care l-au dus în Egipt, unde Iosif a devenit un onorabil consilier de rang înalt la curtea faraonului.

Iacov, ceilalți fii ai săi și familiile lor au trăit în Canaan până când seceta și foametea au lovit Canaanul. Iacov și familia sa au călătorit apoi în Egipt pentru a căuta hrană, unde s-au reunit cu Iosif. Au rămas în Egipt, unde numărul lor s-a înmulțit și au prosperat foarte mult. Cu toate acestea, când au devenit prea numeroși și puternici, egiptenii s-au temut de ei și i-au obligat să fie sclavi în delta Nilului.

israeliți, din Egipt și înapoi în Canaan.

Faraonul egiptean nu a vrut să-i lase să plece, dar Dumnezeu i-a pedepsit pe egipteni cu cele zece plagi, inclusiv uciderea primului născut in familia egiptenilor, iar faraonul i-a lăsat în cele din urmă să plece.

Israelienii, în număr de aproximativ 600.000 de bărbați, în afară de femei și copii, au plecat apoi din Egipt cu turmele și cirezile lor. În loc să călătorească prin țara filistenilor de pe coasta de sud-est a Mediteranei, Dumnezeu i-a condus în deșertul Sinai, spre Muntele Sinai din sudul peninsulei Sinai, unde Dumnezeu i-a dat lui Moise cele Zece Porunci și a făcut un legământ cu israeliții. Israelienii au rătăcit apoi în deșertul Sinai timp de patruzeci de ani, petrecând cea mai mare parte a timpului în Kadesh-Barnea, în nord-estul deșertului Sinai.

După patruzeci de ani în deșert, israeliții au călătorit spre nord spre Muntele Nebo (în Iordanul modern), unde Moise a murit înainte de a intra în țara promisă. De acolo triburile au călătorit spre vest peste râul Iordan. Sub conducerea lui Iosua au cucerit treizeci de orașe canaanite în timpul unei campanii de șapte ani.

Israelienii s-au întors în cele din urmă în țara lor promisă. Exodul antic e pomenit anual cu sărbătoarea de Pesah care semnifică eliberarea din sclavie.

După secole de sclavie în Egipt, Dumnezeu l-a chemat pe Moise să-i conducă pe descendenții lui Iacov, pe

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 37

Istoria evreilor plasată pe axa timpului Biblia afirmă că exodul din Egipt a avut loc cu 480 de ani înainte de construirea templului lui Solomon și că israeliții au fost în Egipt cu 430 de ani înainte de exod. Templul a fost construit în 960 BC. Dacă calculăm după aceste date, atunci narațiunile se plasează în următoarele perioade: -Patriarhii din Canaan: din 2085 BC până în 1870 BC -Iacov și descendenții săi în Egipt: din 187oBC. până în 1440 BC. -Exodul și rătăcirea Sinaiului: din 1440 BC. Până în 1400 BC. -Începutul cuceririi de șapte ani a Canaanului: 1400 BC. Cu toate acestea, există și contradicții în Biblie, de exemplu: În genealogiile care urmăresc urmașii lui Iacov, Moise și Aaron sunt enumerați ca descendenți din a patra generație a lui Levi, unul dintre fiii lui Iacov, în timp ce Iosua, un contemporan al lui Moise, este inclus în a douăsprezecea generație descendent al lui Iosif, un alt fiu al lui Iacov. Aceasta o discrepanță solidă. Biblia afirmă că israeliții au petrecut 430 de ani în Egipt, dar atunci când calculăm din genealogiile descrise, ajungem doar la aproximativ 200 de ani.

Din cauza numeroaselor contradicții și anacronisme, alte date au fost propuse ca alternativă. De exemplu, datorită rolului proeminent al filistenilor în narațiuni, menționarea orașului egiptean Pi-Ramesses în narațiunea exodului și prezența puternică a Egiptului în Canaan în epoca bronzului târziu, mulți cercetători spun că exodul ar putea sa nu fi avut loc înainte de 1200 BC., cu alte cuvinte cu aproximativ 250 de ani mai târziu decât datele de mai sus, în timp ce alții îl plasează mai devreme. Un erudit a sugerat chiar că exodul s-a întâmplat cu 1480 de ani înainte de construirea templului lui Solomon și că cei 480 de ani menționați în Biblie sunt o eroare de copiere. Acest lucru plasează exodul cu 1000 de

ani mai devreme, în timpul Vechiului Regat al Egiptului, într-o perioadă de lupte pentru Egipt. Cu toate acestea, cu cât mergem mai înapoi în istorie, cu atât sunt mai numeroase anacronismele și contradicțiile. După cum se va vedea mai jos, indiferent de setul de date pe care îl alegem, se creează propriul set de anacronisme și inconsecvențe.

Pentru discuția de mai jos, sa reținem că datele pentru epoca bronzului și epoca fierului în Levant sunt următoarele: - Epoca bronzului: 3300 B.C. până la 1200 B.C - Epoca fierului: 1200 B.C. până la 500 B.C. Probleme cu calculele temporale Există numeroase probleme, contradicții și anacronisme cu relatarea biblică, dintre care enumerăm: Nu există dovezi arheologice pentru o migrație din Mesopotamia, în ciuda arheologilor care au căutat aproximativ un secol pentru a găsi dovezi pentru o migrație la vremurile sugerate pentru migrația lui Avraam. Caldeii au existat doar ca națiune între secolele IX și VI B.C. Prin urmare, Avraam și familia sa nu ar fi putut fi caldeeni nativi așa cum se spune în Geneza 11, deoarece se presupunea că au trăit cu secole înainte. Se pare că această parte a poveștii a fost scrisă după secolul al X-lea B.C, de cineva care nu a verificat ca acest popor nici măcar nu exista în momentul în care Avraam trăia.

Nu există dovezi arheologice că Iosua, Moise sau oricare dintre patriarhi erau personaje istorice.

Egiptenii au ținut evidențe amănunțite. Tot ce ține de funcționarea administrativă a imperiului a fost înregistrat, de la evenimente majore, până la funcționarea zilnică a statului. Cu toate acestea, nu există nicio evidență a israeliților în sclavie în Egipt sau a faptului că Iosif ar fi fost un oficial de rang înalt în administrația faraonului. Perioada Noului Regat al Egiptului (secolul al XVI-lea B.C.. până la secolul al XI-leaB.C.) a fost perioada cea mai prosperă a Egiptului și vârful puterii sale. Nu există nicio referință în înregistrările egiptene ale celor zece plăgi,

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 38

dintre care unele ar fi fost devastatoare pentru economie. Economia a rămas puternică pe întreaga perioadă.

Fiecare prim-născut egiptean care ar muri în aceeași zi ar fi fost un eveniment devastator și dureros pentru egipteni, așa că ne-am aștepta să fie menționat în evidența lor, dar nu există. Se estimează că populația Egiptului în perioada Noului Regat al Egiptului nu a depășit niciodată peste 3,5 milioane de oameni. Adăugarea de femei și copii sub 20 de ani la cei 600.000 de bărbați despre care se spune că au părăsit Egiptul în timpul exodului conform Bibliei, ar fi adus numărul israeliților care au părăsit Egiptul la peste două milioane de oameni. Un număr atât de mare de sclavi care fugeau din țară ar fi făcut o gaură mare în populație și ar fi avut un efect devastator asupra economiei egiptene. Nu există nicio evidență, nici arheologică, nici scrisă, iar economia egipteană a rămas puternică pe tot parcursul perioadei. Probabil că cea mai mare problemă pentru narațiunea exodului este că, timp de mai bine de 300 de ani, începând cu secolul al XV-lea B.C., după întreaga perioadă în care biblia plasează exodul, Canaan a fost de fapt o provincie egipteană și o parte a imperiului egiptean, condusă de guvernatori egipteni. Acest lucru a fost dovedit fără îndoială de înregistrările și arheologia egipteană din Canaan. Prin urmare, nu are sens ca Moise și israeliții să meargă în Canaan pentru a scăpa de egipteni. Egiptul a avut o poziție foarte puternică asupra Canaanului până în a doua jumătate a secolului al XII-lea B.C. Originea

canaanită

a

israeliților:

Există dovezi arheologice și scrise copleșitoare că, în loc să fie străini din Mesopotamia care au devenit ulterior israeliți, israeliții au făcut parte din populația preexistentă din Canaan din epoca bronzului și că pur și simplu provin din populația locală.

Dovada pentru acest lucru se află în istoria Canaanului, limba canaanită, religia canaanită, arheologia și în compararea limbii, religiei și culturii canaaniților cu cea a israeliților.

Peisajul politic din Canaan: De-a lungul epocii bronzului, până în secolul al XII-lea BC, țara Canaanului conținea o serie de orașe-state, dintre care unele sunt indicate în imaginea de mai jos. Întregul Canaan (zona colorată în roz în imagine) se afla sub controlul egiptean, dar diferitelor orașestate li s-a permis o autonomie considerabilă, fiecare cu regele său canaanit local (un rege marioneta).

Unul dintre aceste orașe state canaanite a fost orașul de coastă Ugarit din nordul Canaanului (Ras Sharma modern în Siria).

Ugarit era un centru canaanit de bogăție și comerț. Orașul a fost distrus în jurul anului 1200 B.C, probabil de către popoarele mări?, în timpul prăbușirii epocii bronzului. Două colectii de tăblițe de lut, numite texte Ugarit, au fost descoperite în anii 1920 în ruinele orașului Ugarit. Ele ne oferă o descriere foarte bună a limbii, religiei și culturii canaanite.

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 39

Limba canaanită: Limba canaanită numită ugaritic de către cercetători este o limbă mai veche de câteva secole decât limba pe care o cunoaștem ca ebraică biblică, dar nu este o limbă diferită.

Ugaritic este o versiune mai veche a ebraicii biblice, la fel ca engleza shakespeariană este o versiune mai veche a englezei moderne. La fel cum engleza modernă a evoluat din engleza shakespeariană, limba ebraică folosită în Biblie, care a fost scrisă la secole după distrugerea Ugaritului, a evoluat din limba folosită în textele ugaritice.

Autor: Frans du Plessis - (Religion · secular humanist, studied comparative religion and history of religions)

Rembrandt: Moses cu tablele legii

Cod galben de politică heirupistă și mincinoasă

Ovidiu Bufnilă Dorm pe ruptele în parlament, zice Sile de la Sculărie. Tragem o papacioacă, dincolo de Gara de Nord. Papacioaca scoate un fum de nu te vezi. Să vezi! Dacă vin polițaii, ne trag o amendă de nu ne vedem. Să vezi. Ăștia dorm în parlament și nu-i amendează nimeni. Cine mai e ca ei? Noi cu miștoul, ei cu afacerile grandioase. Noi, poporanii, cu vorbele noastre miezoase, ei, adică ăia din parlament, cu vorbele lor găunoase, cu șmecheriile lor ticăloșite, vezi că e deja cod galben de politică heirupistă și mincinoasă. Un kilometru de autostradă e câteva miliarde bune, zice Sile de la sculărie tuflindu-și basca soioasă pe scăfârlia lui de proletar mintos și uns cu toate alea. El, proletarul, are cont pe feisbuc, se are pe bune cu niște comisari de la poliția locală, împarte cu ei nu știu ce câștig de-al lui, din te miri ce învârteli. Asta e, așa trăim cu toții. Care-i prins pe internațională, cu tot felul de marafeturi, stă ca un barosan, acolo, sus, printre ceilalți granguri. Fac și desfac țărișoara asta cum le vine lor chef. Noi, restul, niște pârțogari acolo, cu gura mare, buni de dus la balamuc. Ei, cu ștaif, ce să zic! Le pute periferia, mizeria, sărăntocul și mazeta. Lasă că mazetele ies noaptea după ce se dă stingerea și-și fac ele de cap. În rest, țară sărmană, jefuită, siluită. Da, e cod galben de politică heirupistă și mincinoasă.

Vine și Bebe de la Arsenal să se dea mare că semnează la rubrica comenturi din ziarul Cotidanul, semnează chiar el, cu mâna lui, cu tot felul de propoziții ridicole pe post de nume interesant. S-o creadă el! Semnează cam așa, babuinul străveziu și sincopat, moșierul cu urechi maro, capitalistul bulbucat și, mă rog, cu tot felul de alte parascovenii de semnături din astea de tot râsul. Eu i-am spus, nu te mai prosti, nu mai pierde vremea pe la comenturi.

Dar el, nu și nu, îi dă înainte, pierde vremea,

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 40

cine să-l ia în seamă. O luăm așa, dinspre Gara de Nord mai încolo, parcă spre Chitila sau spre Buftea sau spre Brașov. Nici nu știu de ce. Pe șosea, dacă te prind polițaii, după zece noaptea, te-ai ars. După zece noaptea se mișcă militarii prin toată țara, trai neneacă. Asta e politica, pardon, codul galben de politică heirupistă și mincinoasă. Mint cu toții, da, da, grangurii mint cu toții cu mic, cu mare, știe toată lumea.

Jumătate dintre ei sunt ținuți de ruși de nas, cealaltă jumătate de americani, mai e o jumătate care e ținută de hățuri de franțuji, și încă o jumătate la degetul mic al nemților.

Cealaltă jumătate dintre jumătățile astea are niște clenciuri cu arabii, cu chinezii și cu macaronarii.

Tot felul de învârteli internaționale, nu te pui. Trafic de organe, trafic de carne vie, trafic de halucinogene, trafic de deșeuri nucleare, maldăre și tone. Toți grangurii sunt prinși de nas în țara asta, e cod galben de politică heirupistă și mincinoasă. În sfârșit, ne întoarcem din drum că erau acolo, pe șosea, niște polițai fioroși care ne-au atras de atenție să ne băgăm mințile-n cap și să ne întoarcem în capitală că mișună extratereștrii pe șosea, ceva de speriat. Păi nu te pui cu poliția, că poliția e coruptă toată, n-ai ce-i face. Generalii fac afaceri pe din dos fie că sunt din jandarmerie, din poliție sau din armată. Așa e la noi de când lumea. Ne întoarcem în București, ceva hărmălaie în Piața Universității, lume obosită de atâta cod galben de politică heirupistă și mincinoasă. Mint cu toții, parlamentarii de la toate partidele, președintele, prim ministrul, miniștrii și alții ca ei. Poporul tace și înghite, nu iese el la caterincă. Noi, ăștia, proletarii șmecheri, ne facem și noi că trăim. Și, uite, chiar pe Calea Victoriei se prăbușește un OZN. Căscăm gura la el. Dar nu vine nimeni, zău că nu vine nimeni. Stau toți prin case că s-a dat cod galben de politică heirupistă și mincinoasă. Și stăm noi toți, așa, lăcătuși, strungari, instalatori, frezori, mă rog, lume bună, proletară, stăm așa și căscăm gura la OZN. Ăia dinăuntru nu mai mișcă. Nu vine nici NASA, cică au prea multe OZN-uri, nu le mai trebuie.

De la noi de la guvern nu vine nimeni că nu iese nici un câștig miniștrilor cu OZN-ul ăsta.

Președintele nu vrea să vină că el se duce la schi, are treabă, n-are treabă. Și uite-așa, noi, clasa muncitoare din România, ne-am trezit cu un OZN pe cap și nu știm ce să facem cu el.

Sunt tot felul de idei dar nici una nu e bună.

Stăm așa, ciotcă, pe Calea Victoriei și ne zgâim la OZN-ul ăsta care, uite nu mai scoate nici un sunet. Nu știu care zice c-a vorbit cu soacră-sa și i-a zis soacră-sa că se prelungește codul galben de politică heirupistă și mincinoasă până cine știe când. Adică, uite-așa, o să stăm noi cu OZN-ul ăsta pe cap, acolo pe Calea Victoriei până cine știe când. Or să treacă anii, politicienii de astăzi vor dispărea cu totul, or să vină alții, trece așa istoria peste noi. Iar noi, să vezi, o să stăm aicea cu OZN-ul ăsta și-o să devenim nemuritori din cauza câmpului său electromagnetic, de-o să ne invidiați cu toți, uite-așa.

Interviu accesibil aici: https://www.jurnal-israelian.com/

Jurnal Israelian No. 37 22-04- 2021

Pagina 41