Jurnal Israelian no 34 - 1 Aprilie 2021

Jurnal Israelian No.34 Starea Artei

Coperta : Beatrice Bernath, Miriam Gamburd (Heruvimi) Baruch Elron, (flori) Sergiu Ratescu (Peisaj)

JURNAL ISRAELIAN No.34 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim - Canada email: gadrian40@gmail.com

Redactia nu raspunde pentru continutul colaborarilor publicate!

Azi - 47 de pagini

O remarcă și o muscă Da, acolo eram, în cort uitându-mă la ceașca mea de cafea militară. Era Octombrie 1973. Înrolat în război, Yom Kippur l-au numit.

Lucrurile nu mergeau bine. Ca om, ca persoană, ca pionul unei societății, abia funcționam. Mai acut, aveam atacuri de panică, într-o eră în care tinerii încă nu spuneau „anxietate”. Poate foloseau "deprimat". În ceea ce mă privea, înnebuneam. Am scos din cana mea o muscă înecată, apoi am pus-o la loc. Nu mai aveam chef să beau. În timp ce făceam aceste manipulări, mâna mea a atins masa cazonă și am simțit căldura radiată de sub cana mutată, cu o secundă înainte. Sau, mai exact, am reținut senzația.

Prin zăpăceala mea - o ploaie continuă- acea stare care anulează bucuria, care era realitatea mea mentală la acea vreme - am conștientizat-o altfel: energie, viață, molecule agitate, lumea.

Primeam un mesaj generos din inima universului. Mesajul a fost următorul: într-o zi, vei putea aprecia pur și simplu ceea ce ai în față. Ceaiul, cafeaua, ziarul, o discuție, micul punct cald de pe masă. Într-o zi, acest lucru va fi suficient. O floare în glastră. Străduiți-vă pentru excelență, prin toate mijloacele.

Doamne, te rog să ne conduci spre spre excelență. Numai excelența ta ne va scoate din ghinioane. Să dăm jos ștacheta când e vorba de speranțe de la lume. Gratificare?

Satisfacţie? Ți-ai satisfăcut nevoile tale?

O tâmpenie. Dacă poți obține fericire de la sandvișul de gata pe care îl mănânci, filmul prost pe care îl urmărești, persoana extrem de dificilă cu care vorbești, ești pe calea bună. Și când vor veni adevăratele necazuri, vei fi mult mai adaptat pentru situație. Realitatea este un plus. Acolo zace ultima percepție, luată direct din adâncul lucrurilor. Dar există o capcană.

Suntem pe jumătate terminați aici, construind și prăbușind mereu, amenajând asta și alta, cu ciocănele scoase la iveală, instalând paravane peste tot.

Revizuiește-ți așteptările. Iartă idioții; iartăți sinele când fierbe. Faceți din metodă o practică. Odihniți-vă în realitatea estetică.

Citiți jurnalul! NR.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 2

Statele Unite ale Americii – perspective 2021

Anul 2020 a fost un an plin de provocări și încercări. Puterea americană a reacționat în consecință de cauză și anume prin creșterea rezilienței la pandemia ce a cuprins planeta.

Trebuie menționat că nici un guvern nu a fost pregătit pentru gestionarea acestei urgențe sanitare la nivel global.

Statele Unite ale Americii au conlucrat cu aliații și partenerii săi pentru combaterea pandemiei cu mijloacele avute la îndemână. Poporul american și cel român nu vor uita sprijinul reciproc acordat.

Parteneriatul Strategic dintre țara noastră și Statele Unite a fost puternic marcat de provocările pandemiei, depășite printr-un spirit de cooperare și colaborare. Ajutorul guvernului român și cel american au scris o pagină de istorie în relațiile bilaterale româno-americane.

Pandemia a schimbat și percepția asupra lumii dar și asupra geopolitcii. Statele Unite ale Americii o putere militară de neegalat, telurocratic și thalassocratic, și o mare putere economică au fost nevoite să-și regândească strategia la nivel global. În lumea unimultipolară a hegemoniei americane s-au ridicat importanți competitori, dintre care se detașează Republica Populară Chineză.

Pe lângă uriașa putere soft și hard Statele Unite ale Americii își dezvoltă o nouă putere, brainy. O brainy power , putere isteață, care va reprezenta un câmp intens de bătălie la nivel global, puterea spațială. De ce brainy și nu smart ? Pentru că dezvoltarea puterii spațiale este un complex mix de forță economică, forță militară, forță informațională dar și forță științifică. Înființarea forței spațiale americane și strategia decenială va fi provocarea puterii americane pentru a

atinge hegemonia spațială. Odată atinsă va fi greu pentru celalate puteri să intre în competiție. Statele Unite ale Americii dețin o hegemonie thalassocratică, o hegemonie telurocratică și o uriașă putere termonucleară.

Acestea vor fi dublate de atingerea hegemoniei spațiale în viitor.

Marile provocări ale Statelor Unite ale Americii în anul 2021 vor fi, în opinia mea, următoarele: puterea economică în expansiune a Chinei  procesul de pace din Orientul Mijlociu  relația cu Republica Islamică Iran  gestionarea dosarului coreean  provocările economice și interne generate de pandemia noului coronavirus Pentru a reuși să gestioneze aceste probleme Statele Unite ale Americii se vor concentra pe următoarele, în opinia mea: 



O strategie de îndiguire economică a Chinei, prevenirea transformării Mării Chinei de Sud într-o mare nostrum O întrebare se ridică. Va putea China să-și dezvolte o proprie doctrină Monroe pentru Marea Chinei de Sud cum a fost

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 3









Marea Caraibilor pentru Statele Unite ale Americii la finalul secolului XIX? Implementare unui proces echilibrat de pace și recunoașterea statalității Israelului ca punct de plecare în implementarea unui plan de pace, menținerea recunoașterii orașului Ierusalim ca și capitală a Israelului.

O gestionare plină de inteligență, cu elemente soft și hard, a relației cu Iranul dar și o încercare de normalizare a relației bilaterale. O întrebare care se ridică aici este reacția Iranului față de strategia de stopare a dobândirii unei capacități militare nucleare ?

Dosarul coreean este unul atât de complex încât o strategie de cooperare este greu de atins, poate o normalizare a relației dintre cele două state. Nu trebuie să uităm și interesele Chinei în Coreea de Nord care sunt variate și complexe. În opinia mea stimularea unei cooperări culturale și economie între cele două state poate fi un bun început. Coreea de Nord își propune o deschidere față de lume dar vom vedea cum. În opinia mea denuclearizarea peninsulei este un proces lung și dificil care necesită răbdare, inteligență, tact și timp, lucruri pe care diplomația americană le are și le aplică în funcție de conjuncturi.

Această provocare este una foarte mare pentru că Statele Unite ale Americii luptă pentru a-și menține statutul de hegemon global, totul va depinde și de reacția lumii la evoluția după pandemie. Cred că situația va fi depășită printr-o strategie economică accentuată pe stimularea dezvoltării infrastructurii și spre stimularea unui comerț eficient la nivel global.

zonă, regiune și continent. Lumea nu își mai permite un nou conflict distrugător, hegemonul american a reușit să mențină această pax americana prin forța militară brută. După această urgență sanitară la nivel global, “grijile” bunului hegemon vor fi mai complexe și mai mari.

Procesul de transformare al puterii americane este continuu și în prezent a căpătat o nouă dimensiune, puterea spațială. După Mediterana, Atlantic, Pacific – în prezent, în viitor bătălia se va duce în spațiu pentru acumularea de noi surse de putere. Sursele de putere geografia, economia, conducerea și voința națională vor fi completate cu spațiul.

Surse pe care Statele Unite ale Americii le dețin, spațiul va fi o sursă de putere în viitor pentru care Statele Unite ale Americii au o politică și strategie pe care o vom descrie în următoarele eseuri.

Puterea spațială este provocarea mare a Statelor Unite ale Americii o provocare pentru atingerea unei hegemonii complete la nivel global. Statele Unite ale Americii nu sunt în declin sunt în plină transformare a puterii la nivel global, o transformare care va dura mult și este extrem de complexă, chiar greu de anticipat. Stăpânirea atmosferei și a exosferei este un proces îndelungat care va fi dorit de multe puteri. În anul 2021 dar și în viitor bătălia se va duce pentru controlul liniei Kármán. Linia Karman se află la 100 de kilometri de masa acvatică planetară și este cunoscută ca și granița dintre atmosfera Pământului și spațiul cosmic. De controlul acestei linii va depinde în viitor hegemonia spațială.

În regiunea noastră Statele Unite ale Americii vor continua construirea coridorului Nord – Sud și crearea unei Cortine de Oțel care va îngloba și țara noastră. O cortină realizată pentru a zădărnici planurile de afirmare geopolitică și geostrategică a Federației Ruse. Trebuie să recunoaștem că un conflict ar produce multe daune indiferent de Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Dr. Alexandru Cristian

Pagina 4

Arte Fotografice Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York a anunțat primirea unui cadou de 100 de fotografii ale femeilor artiste din colecția psihoterapeutei Helen Kornblum, care a colectat cu pasiune lucrările femeilor fotograf timp de patru decenii. Colecția de fotografii cuprinde un secol, de la fotografia comercială de studio dar la fotoreportaje și lucrări experimentale. Printre cei 76 de artiști reprezentați sunt moderniștii timpurii, precum Claude Cahun și Gertrud Arndt, precum și artiști contemporani, inclusiv Catherine Opie și Carrie Mae Weems.

Am ales imprimarea cu jet de cerneală a Carei Romero „Wakeah” (2018), fotografie care provine din seria First American Girl a fotografei Chemehuevi, un grup de portrete colorate și stilizate ale femeilor indigene făcute să semene cu păpușile din cutii, insinuând reprezentări stereotipe și supunere. Păpușile sunt, de asemenea, un motiv în lucrarea fotografei mexicane de origine maghiară Kati Horna, a cărui imprimare pe gelatină argintată „Doll Parts” (c. 1938) este inclusă în donație.

Această este a opta lucrare a lui Horna, o prietenă apropiată a suprarealiștilor Leonora Carrington și Remedios Varo, care intră în colecția MoMA. Prietenia dintre femeile artiste stă la baza portretelor lui Frida Kahlo din 1945 al fotografei mexicane Lola Álvarez Bravo.

Bravo a fost apropiată de Kahlo și i-a oferit pictoriței suprarealiste prima și singura sa expoziție solo din Mexic, din viața ei.

Cara Romero, Pigmented inkjet print

“Wakeah” (2018),

Kati Horna

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 5

Lola Alvarez – Frida

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 6

In memoriam Frank Horvat PETER HAMILTON

Elevul lui Henri Cartier-Bresson, Frank Horvat fotograful „născut în Italia” va fi amintit pentru inovația sa continuă în domeniul fotografiei de modă și documentare.

La 28 aprilie 1928, Horvat s-a născut în Abbazia; un oraș situat în Italia înainte de a fi deturnat de Croația în 1991 și redenumit Opatija. Părinții săi evrei erau medici: tatăl său, medic de interne din Ungaria, iar mama, psihiatru austriac. În 1939, când Horvat avea 11 ani, familia a fugit la Lugano, în regiunea Ticino de limbă italiană din sudul Elveției, pentru a scăpa de fascismul care înflorea în Italia lui Mussolini.

După război, în 1947 familia s-a mutat la Milano. Acolo, în calitate de student în vârstă de 15 ani, Horvat s-a interesat pentru prima dată de fotografie, vânzându-și colecția de timbre pentru a cumpăra un aparat foto Kodak Retina de 35 mm. Horvat a studiat artă la prestigioasa Accademia di Brera, Milano. Aici afilierea sa cu realizarea de imagini a devenit mai pronunțată după ce un prieten l-a convins că îl va ajuta „să se apropie de fete”, după cum a dezvăluit ulterior Horvat. „Nu mi-a mers. Dar m-a ajutat să învăț ceva despre compoziție. ” După studii, Horvat și-a asigurat un loc de muncă la o firmă de publicitate și s-a familiarizat cu o cameră de vederi Rolleiflex, pe atunci unul dintre condițiile esențiale pentru a fi fotograf profesionist. La scurt timp, a demarat cu succes în diferite activități la reviste italiene.

Horvat îl cunoscuse pe Henri Cartier-Bresson, pionierul fotografiei de stradă, când a vizitat orașul (Parisul era considerat inima mondială a fotografiei) pentru prima dată în 1950 și a

dezvoltat o profundă fascinație pentru munca geniului Bresson.

Cartier-Bresson l-a sfătuit pe Horvat să se concentreze asupra fotoreportajului și să-și schimbe Rolleiflexul pentru un Leica. A făcut-o.

Apoi, în 1952, Horvat a început o călătorie de doi ani prin Asia, petrecându-și o mare parte din timp în India și Pakistan. Tânărul fotograf a creat imagini care au surprins viața de zi cu zi, vânzându-și lucrările revistei Life (saptămânalul american), Picture Post (revista fotojurnalistică din Marea Britanie) și Paris Match (jurnalul săptămânal francez), printre altele. În special, în 1954 una dintre fotografiile sale (Nunta mahomedană: mireasa, Lahore, Pakistan), care înfățișa o mireasă pakistaneză sub un voal, cu fața reflectată într-o oglindă pe poală, a ajuns în atenția lui Edward Steichen, curatorul de atunci al Departamentului de Fotografie de la Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA). Steichen a expus imaginea ca parte a The Family of Man (1955), o expoziție care vorbea despre umanitate și viață, și care rămâne una dintre cele mai de succes și renumite expoziții fotografice internaționale din toate timpurile.

Judy Dent smoking © Frank Horvat.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 7

Deși a avut mare succes ca fotograf documentar - a fost fotograf asociat la Magnum Photos între 1958 și 1961 - la sfârșitul anilor cincizeci, Horvat devine, de asemenea, un nume proeminent în fotografia de modă.

A petrecut un an la Londra înainte de a se stabili la Paris în 1955, impresionând designerii cu stilul său realist de a pune în scenă modă în piațele din Florența, metroul parizian și trotuarele din New York.

Stilul sincer „o clipă de viață” al lui Horvat, amestecând documentare sociale și reportaje cu

fotografia de modă, care va apare în reviste ca Vogue, Elle, Jardins des Modes and Harper’s Bazaar.

1959, Modelul Monique Dutto at metro exit © Frank Horvat

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 8

Cariera regretatului fotograf a fost amestecata cu proiecte comerciale autoregizate. A continuat să exploreze activitatea editorială de modă în anii șaptezeci și optzeci, dar printr-o lentilă mai artistică și conceptuală.

Mai târziu, a produs eseuri notabile despre copaci, femei și orașul New York, pe care le-a fotografiat cu drag și intensitate. Când fotografia digitală și imagistica au apărut pentru prima dată în anii nouăzeci, Horvat a adoptat rapid noua tehnologie. El a fost unul dintre primii practicanți care a început experimentarea cu Photoshop și l-a folosit creativ ca o parte a practicii fotografice.

O vizită la casa lui Horvat din Boulogne, la periferia Parisului, nu ar fi completă fără o privire a ultimelor sale achiziții pentru remarcabila sa colecție de fotografii; ultimul său proiect online, un portal conectat la arhiva sa de imagini, sau la o carte nouă; dar și o prezentare video despre unele aspecte ale vieții și operei sale.

1962, Roma, Italy, for HB, italian high withDeborah Dixon on the steps of Piazza di Spagna

fashion

Horvat a intenționat ca ultima sa publicație majoră, House with Fifteen Keys (Terre Bleu, 2013), să fie privită ca o formă inovatoare de retrospectivă, un mix cu exemple de fotoreportaj, modă și fotografie documentară. Iar explicația lui Horvat despre lucrare oferă un ghid pentru ceea ce l-a condus și l-a inspirat dea lungul carierei sale lungi și fructuoase: „De ce va mirati? Sunt la vârsta în care cineva privește înapoi și încearcă să dea sens celor realizate. Am avut norocul să fac fotografii timp de aproape 70 de ani, într-o perioadă în care lumea s-a schimbat mai mult decât într-un secol. Să trăiești în șase țări diferite și să călătorești în mai multe. Să gândesc, să vorbesc și să scriu în patru limbi. Pentru a fotografia multe subiecte, din diferite puncte de vedere și cu diferite tehnici. Să am si alte interese în afară de fotografie, precum scrisul sau cultivarea măslinelor. „Eclecticismul meu a avut si dezavantajele sale. Unii mi-au pus la îndoială sinceritatea.

Unii au descoperit că fotografiile mele erau greu de recunoscut ca și cum ar fi făcute de 15 autori diferiți. Acesta este motivul pentru care am revazut opera mea (prin ceea ce s-a păstrat), căutând un numitor comun. Nu am găsit unul - ci 15. Alergând (mai mult sau mai puțin) în toți acei ani.”

Nu este acesta, într-un sens, relatarea unei vieți bine trăite? Odihnește-te în pace, Frank Horvat. Frank Horvat a murit la 21 octombrie 2020, la vârsta de 92 de ani.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 9

Starea poeziei, fragment de eseu Yigru Zeltil Poezia are în societate o imagine distorsionată, fiind privită fie ca un lucru „frumos”, dar redus la convenție, fie ca o activitate neserioasă sau un hobby pe jumătate rușinos.

Poate cauza principală este reprezentată de sistemul educațional și de profesorii care perpetuează poezia ca tradiție rigidă, cu modele poetice care aproape imposibil să mai fie egalate, dar care, paradoxal, sunt văzute ca fiind, numai ele, demne de imitație. Sau, mai curând, modul de viață al oamenilor, mai decuplați de la „galaxia Gutenberg” decât acum câteva decenii.

Câștigarea unui trai sau menținerea sa reprezintă automat mai puțin timp disponibil, care tinde să fie alocat odihnei, divertismentului sau procrastinării. Revenind la poezie și la situația ei de azi de la noi, remarc un dublu versant. Pe de o parte, apar după 1990 tot mai multe volume de poezie folclorică, dialectală (aromână, graiul bănățean) sau neotradiționalistă, pe lângă nenumăratele rafturi de poezie neoromantică sau neoclasică datorate, nu de puține ori, tocmai unei alfabetizări precare. Dar, oricât de numeroși ar fi fost autorii de sonete și rondeluri, forma prevalentă a fost una în versuri albe, fără rimă, care permite un imagism puternic cu eforturi relativ mici: haiku, sub pretextul căruia s-au produs (și auto-tradus) mini-pasteluri pe bandă rulantă.

Pe de altă parte, centrul poeziei actuale, în cea mai mare parte, a fost ocupat de apelul la limbajul vernacular, de zi cu zi și nu tocmai îngrijit, și la formulele poeziei narative, în parte sub influența poeziei americane, în parte pe fondul unei tradiții firave care îi cuprinde, de exemplu, pe Geo Dumitrescu, Petre Stoica sau Mircea Ivănescu (la care ar fi trebuit să fie adăugați și poeții bănățeni de limbă germană traduși în antologia „Vînt potrivit pînă la tare”);

dar, desigur, generația lui Mircea Cărtărescu este cea care a contribuit la această schimbare. În mod paradoxal, această generație a avut parte de unii dintre cei mai cultivați scriitori, dar cu o fascinație față de „autenticitate” și de „coborârea poeziei în stradă” care, cum s-ar spune, vor deschide cutia Pandorei pentru generația primilor lor studenți, „douămiiștii” ce vor căuta, într-un anumit context socio-cultural și politico-economic, să aplice aceste principii până la ultimele consecințe. La sfârșitul anilor ‘90, într-un moment în care se publicau numeroase antologii masive din poezia română de la origini până în prezent și în care manieriști moderni precum Șerban Foarță sau mai liricul Emil Brumaru, avangardiștii istorici ori cei mai experimentali dintre contemporani au avut parte de recuperări spectaculoase, cu puțin timp înainte ca Alexandru Mușina să demareze primul masterat centrat pe „scrierea creatoare”, are loc un seism ale cărui replici se fac resimțite până azi: „Manifestul anarhist” al lui Dumitru Crudu și Marius Ianuș, care lansează mișcarea fracturistă. Aceștia și-au declarat fățiș disprețul față de profesorii lor, de ceea ce ei reprezintă și de manevrele lor din acel moment (de altfel, curând după aceea, în programa școlară vor fi incluși Cărtărescu și noțiunea de postmodernism); au refuzat violent atât premisele teoriei literare structuraliste (precum distincția dintre autorul concret, autorul abstract și eul poetic), cât și noțiunea de „scriere creatoare”, echivalată cu meșteșugul, poezia „făcută”, adică aflată la o distanță de limbajul vernacular și de problemele actualității, pe care le considerau prea presante pentru a justifica ironia postmodernă. Nu întâmplător, îi adresau o injurie și istoricului Fukuiama, care era în vogă cu ideea de sfârșit al istoriei în urma căderii comunismului – iar pentru ei nici istoria literaturii nu se încheiase. Premisa lor era că „un poet nu trebuie să lucreze doar la nivelul tehnicilor de scriitură, ci, în primul rând, la

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 10

perfecționarea (legăturii cu) stărilor psihice/sufletești, în sensul intensității trăirii și capacității de receptare a lor. Pentru a ajunge la asta, poetul trebuie să se pună veșnic în ipostaze extreme”, deoarece „nu poți să determini nașterea unei stări fără să ai experiența ei sau măcar experiențe apropiate”. În ultimă instanță, o înțelegere radicală a noțiunii de autenticitate, pe urmele transgresivului Geo Bogza sau pe cele ale lui Camil Petrescu, dar și aproape o reducere a literaturii la non-ficțiune și documentar.

Ambițiile lor erau existențiale: „Poezia fracturistă este una dintre cele mai atroce forme de artă. Te consumă infinit” (ceea ce amintește de complexul vampiric sau de tip Meșterul Manole de la Marin Mincu: „legea necruțătoare a textualizării este următoarea: un text nu poate exista decât în măsura în care își nimicește propriul autor”...). De aici va veni și sintagma „literatură de consum”, a cărui semnificație însă va ajunge să însemne altceva. În poezie și poate mai ales în proză, mai mulți se vor întrece în a produce cărți care să devină de „cult”, manifestări contraculturale emblematice precum cele americane. Printre ei pare să fi fost răspândită convingerea că masa de cititori care s-ar fi pulverizat după 1989, chipurile din pricina optzeciștilor și nu din cauza ascensiunii divertismentului și a schimbării modului de viață al oamenilor întrun alt cadru economic, s-ar întoarce la literatură – prin literatura lor... –, atâta timp cât scriitura lor este autentică și de nedespărțit de persoana autorului lor. Revenind la „Manifestul anarhist”, anexa lui Dumitru Crudu includea o poetică interesantă, ulterior urmată mai mult sau mai puțin fidel. Deși aparent paradoxal, Crudu polemizează cu poeții optzeciști care se folosesc de fragmente de limbaj uzual („eu fumez în zorii zilei în bucătărie”), consideră el, în virtutea unui „vid semantic” și „existențial”. Ce nu pare să conștientizeze este că propunerile sale vin mai

degrabă în întâmpinarea unui mod de lectură și că, în lipsa acestei percepții, cititorii se vor lovi, cum s-a și întâmplat adeseori, de senzația că se află în fața unui document sordid sau „vulgar” a cărui singură valoare ar fi cea de șoc a la „știrile de la ora 5” („Poem în care Emilia se povestește” al prematur dispărutului George Vasilievici este poate cel mai ilustrativ exemplu). Printre aceste prescrieri se numără „o descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se manifestă obiectul reacțiilor noastre” sau „estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le avem”. Obiectivul este ca „reacțiile pe care le avem (...) să frizeze mărturia”, deoarece „în afară de reacțiile noastre strict personale într-o poezie nu ar trebui să mai existe nimic altceva; obiectele rămân aceleași, numai reacțiile noastre se schimbă”.

Poezia fracturiștilor s-a dezvoltat în direcții ușor diferite, pe alocuri divergente după 2005. Înainte de a trece la ortodoxism și la legionarism, Marius Ianuș a produs câteva volume în care a încercat să-și dea măsura de emul român al beatnicilor, ca „lider al generației 2000”; poate cel mai izbutit rămâne și cel cu retorică și versificație ostentativă, „Ursul din containăr - un film cu mine” (2002).

George Vasilievici, recuperat anul trecut printro antologie consistentă, a avut o viață mai multă decât tumultoasă, începând cu experiența din închisoare în urma căreia a scris „gabi78” (2001). Ulterior, influența drogurilor îl va face să încerce să devină un fel de Nichita Stănescu în variantă nihilistă, ceea ce îi va reuși în cea mai mare măsură în poemul „Cerul începe aici.

De pe pământ. Din oameni şi negreşit din Tine” (volumul „O cameră cu două camere”, 2006)...

Elena Vlădăreanu a realizat unele dintre cele mai radicale volume, în sensul în care au fost receptate recurente ca fiind „lipsite” de stil – în fapt, de o sărăcie căutată în tropi, dar cu figuri retorice precum taxa cultivate în abundență, ceea ce o va împinge către performance

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 11

și teatru – și de o valoare mai curând documentară decât beletristică. Volume precum „europa. zece cîntece funerare” (2005) și „spațiu privat” (2009) vor influența maniera unor poete ca Medeea Iancu. Și versurile indierock au fost o sursă semnificativă de influență.

Dan Sociu, admirator al poetului și cântărețului David Berman, scrie el însuși un fel de sonete în „Poezii naive și sentimentale” (2011), alături de alte câteva poezii cu rimă și ritm, cu intenția de a produce emulație printre poeții tineri (dintre aceștia, Radu Nițescu realizează câteva exemple reușite în „Dialectica urșilor”, 2016).

Răzvan Țupa, care venea inițial dinspre textualism, a fost atras de fracturism în pofida diferențelor de abordare. A preferat o altfel de abordare, relațională, în care conținutul textului tinde să fie secundare față de efectele pe care le produce, de gesturile performative conexe și interacțiunea cu publicul (de unde și motto-ul său: „poemul meu ești TU”).

Voi reveni, în schimb, la observațiile interesante despre poezie și versificație de pe site-ul său, poetic.ro.

O componentă performativă, dar în comunitate, este presupusă de spoken word și slam poetry, dar mulți încă preferă să citească texte tipărite la lecturile lor și cam atât. Așa că mai marcant a fost hip hop-ul abstract ca influență asupra unor poeți precum Vlad Moldovan și Cosmina Moroșan, ieșind din paradigma fracturistă prin întoarcerea la complexitate semantică și ambiguitate pragmatică. Ei marchează și o nouă tematică, alături de Andrei Doboș (care preferă să nu se inspire din versuri de cântece): poezia „tehno-bucolică”, etc

Sofia Gelman Oameni suntem Nici după cel de-al patrulea (!!!) scrutin în decursul ultimilor doi ani – rezultatele nu sunt clare, ele nu conduc în vreo certă direcție. Perioada următoare va fi dedicată încercărilor diverselor partide de a lega coaliții spre a ajunge la un numitor comun în ceea ce privește recomandarea înmânată președintelui Reuven Rivlin. Președintele la rândul său în funcție de recomandările primite - va împuternici pe unul dintre parlamentarii propuși, cu misiunea de a alcătui guvernul.

După opinia lui Winston Churchill „guvernul – dacă va fi rău - trebuie mulțumit acelor oameni buni care nu s-au dus la vot…”

Desen Yarin Brandt

Din Literdura 2021

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 12

A locui într-o limbă Încă din titlul cărţii Scriitori evrei în cultura română (Bucureşti, Editura Hasefer, 2020) este pus în evidenţă de Răzvan Voncu caracterul de incluziune – atât în privinţa diacroniei, cât şi a scării valorice –, a prezenţei evreilor în spaţiul literar şi cultural românesc. Este de domeniul evidenţei că, din moment ce scriu şi au scris în limba română, ei aparţin literaturii române, indiferent unde s-ar afla. Cu atât mai mult, cu cât trăitorii în Israel chiar îşi revendică acest statut, deşi scriu şi în ebraică, făcând parte şi din istoria literaturii israeliene.

Ceea ce nu înseamnă că miza cărţii este de a demonstra că scriitorii evrei de limba română ar avea unele trăsături etnice specifice, întrucât numai unii dintre ei posedă o asemenea amprentă scripturală care să fie uşor identificabilă. Răzvan Voncu este convins că prin scris pot fi excedate limitele pe care profilul etnic, religios şi cultural le stabileşte în raport cu individul. De aceea, el nici nu crede că esteticul ar putea fi condiţionat, printr-un anumit fel de tematică recurentă, de etnic. Dacă etnicitatea este fatalmente constitutivă oricărui scriitor, ea nu trebuie să condiţioneze segregaţionist, pe urmele doctrinei sămănătoriste, să spunem, şi o judecată axiologică. Spre ofuscarea probabilă a românilor basarabeni, a celor nord-bucovineni, a celor din Banatul sârbesc şi chiar a celor din Occident, Răzvan Voncu afirmă tranşant că diaspora scriitorilor români din Israel este cel mai bine reprezentată dintre toate. Este părerea unui critic şi istoric literar care vorbeşte în cunoştinţă de cauză, deoarece cărţile publicate anterior îi dovedesc preocupările de atent observator singular al fenomenului literar atât din ţară, cât şi din afara graniţelor.

Argumentarea celor afirmate de cronicarul literar din ultimul deceniu al revistei „Realitatea evreiască“ este susţinută prin faptul că scriitorii de limba română din Israel au evoluat sincron cu ceea ce s-a întâmplat la noi pe timpul comunismului în privinţa

limbajului şi a tematicii.

Astfel, integrarea lor în istoria literaturii române s-a putut face mai lesnicios decât a acelora din Moldova şi din Bucovina de Nord, care, preocupaţi îndeosebi de cultivarea necesarei direcţii patriotice (la care s-a adăugat şi cenzura sovietică faţă de ceea ce se scria în Ţară), au rămas defazaţi faţă de modelele culturale şi literare de la noi şi din Europa. Desigur că este o concluzie plină de amărăciune la care se ajunge, iar nu o apreciere acuzatoare ori minimalizatoare. În schimb, autorul constată cu satisfacţie că în ultimele şapte decenii, adică după crearea statului Israel, s-a scris acolo neînrerupt în limba română, nu doar individualizat, ci şi în cadru instituţionalizat (asociaţii, edituri, publicaţii culturale). Trebuie să spun că unele nume de autori şi, mai ales, de cărţi ne erau necunoscute până acum, fie şi numai din cauza difuzării, dacă nu şi a lipsei de interes faţă de literatura noastră transfrontali-eră. În aceste condiţii, este cu totul meritorie preocuparea lui Răzvan Voncu faţă de activitatea unor scriitori care „au suit“ spre Israel (aşa se spune în ebraică) şi au suferit o dramă dublă, deoarece în România a trebuit să se aştearnă tăcerea impusă de regim după plecarea lor, iar în spaţiul cultural ebraic au fost consideraţi ca aparţinând unei alte literaturi: „Evreul român nu poate scăpa nicăieri şi niciodată de această dublă rădăcină, evreiască şi românească. În ţara în care se naşte i se reaminteşte mereu apartenenţa la obştea evreiască, în Israel i se spune mereu că a rămas român…“ (p. 113) În orice caz, chiar dacă „ei, evreii români, ştiu şi cum este să îţi pierzi, forţat, ţara, şi cât de greu se recâştigă o patrie…, sintagme întrebuinţate de critic precum „scriitor român de origine evreiască“, „scriitor evreu de limbă română“, „scriitor israelian de limbă română“ se referă, în contexte diferite, la o aceeaşi realitate. În pofida omogenizării

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 13

culturale şi a generalizării limbii ebraice în Israel, autorul se vădeşte optimist în privinţa efectelor vechiului flux de emigranţi din România: „Pentru mine, ca scriitor, este un motiv de uimire şi de bucurie să constat cât de puternice au fost în sufletele evreilor români limba şi cultura română, amintirea României şi nostalgia momentelor bune petrecute în ţara de origine. Nu mă înspăimântă spectrul dispariţiei, într-un viitor pe care ni-l dorim cât mai îndepărtat, a limbii române în Israel, de cunoaşterea aprofundată a contribuţiei evreilor români la construcţia României moderne şi a statutului Israel, iar momentele dureroase ale acestei relaţii, cum a fost Holocaustul, vor fi depăşite prin asumarea responsabilităţii şi prin acte de justiţie morală“.

Răzvan Voncu analizează acest complex fenomen identitar de natură cultural-literară şi lingvistică, extins la aria întregii literaturi române, sesizându-i particularităţile, dar fără a le absolutiza (exista riscul „parohializării“ sau, mai adecvat, al „sinagogizării“), ori a le relativiza (deoarece se risca disiparea). Iar aceasta cu atât mai mult, cu cât intră în ecuaţie o identitatea dublă şi chiar triplă, ca în cazul etnicului evreu Benjamin Fundoianu/ Fondane – scriitor român şi francez totodată. Din analizele şi din interpretările efectuate, iese cu claritate în evidenţă modul în care un scriitor se raportează la propria identitate şi felul cum aceasta se manifestă în pluralitatea ei. Este vorba despre o identitate nefăurită în timp, prin formarea umană, educativă sau culturală, ci despre una asumată ca un dat individual, cu neputinţă de edificat plenar în contexte social-politice vitrege (legislaţia rasială a statului naţional-legionar, războiul, Holocaustul, instalarea comunismului).

La capătul finelor disocieri, universitarul bucureştean redescoperă cu tristeţe câte personalităţi de origine evreiască a pierdut România din pricina urgisirilor istorice de la jumătatea veacului trecut. În acest spirit, în cuprinsul cărţii, pe lângă mărturiile evreilor scrise în limba română despre ororile Holocaustului, îşi găsesc deopotrivă locul, graţie traducerilor, şi acelea scrise în maghiară, ebraică, franceză sau germană.

În multitudinea de formule şi de modalităţi literare ale scrisului în limba română există teme specifice legate de religia iudaică şi de mediul comunitar, peste care pluteşte o undă de umor, dar şi de nostalgie melancolizată, cauzată de vitregia destinului ahasveric. Or, în contextul internaţional actual – al tendinţei de disipare a identităţilor etnice şi a specificului naţional – i-a fost greu lui Răzvan Voncu să menţină cumpăna dreaptă între evidenţierea identităţii evreieşti şi asimilarea ei ansamblului organic al culturii române. Se ştie, de exemplu, că există în Occidentul plin de stereotipuri şi de confuzii tendinţa pernicioasă în rândul persoanelor de culoare de a induce (chiar şi în educaţia propriilor copii) ideea că rasa lor nu ar excela în anumite domenii, precum ar fi sportul şi muzica. Motivaţia este tocmai pentru a nu se crede din partea extremiştilor sau a răuvoitorilor că se încearcă astfel propagarea distincţiilor rasiale, ce s-ar întoarce tot împotriva lor. Această tendinţă cu efect de bumerang fiind manifestă şi în privinţa situaţiei evreilor (ameninţaţi astăzi de recrudescenţa antisemitismului sub acoperirea antisionismului şi a antiisraelismului), Răzvan Voncu a fost ros de îndoiala dacă nu cumva adunarea între copertele unei cărţi a numelor celor peste 70 de scriitori evrei de limba română clasici şi contemporani, din România şi din Israel, ar însemna tot un fel de „ghetoizare“. Or, lăudabila sa întreprindere – un adevărat fapt de cultură – prin apariţia volumului Scriitori evrei în cultura română nu presupune excluderea, ci tocmai includerea acestor scriitori cu identitate plurală în cadrul literaturii noastre, căreia îi aparţin de drept.

Rărita comunitate românofonă din Israel, alături de împuţinata comunitate evreiască din România, dar şi de alţi evrei risipiţi în lumea largă, continuă să contribuie cu opere semnificative la dezvoltarea culturii noastre.

Grăitoare în acest sens este realizarea admirabilelor portrete făcute unor personalităţi de prim rang, precum Mihail Sebastian, Benjamin Fundoianu, Michael Finkenthal, Carol Iancu, Solomon Marcus, Paul Cornea, Andrei Oişteanu ş.a.

Chiar dacă Răzvan Voncu este preocupat în primul rând de scrisul evreilor români şi de

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 14

apartenenţa lor la literatura română, iar nu de urmărirea unui anumit fenomen de tip identitar sau culturologic, el practică „realsemitismul“. Acesta este un termen lansat de Nicolae Cajal şi înseamnă punerea obiectivă în evidenţă a contribuţiei evreilor în toate domeniile vieţii sociale, culturale, economice şi chiar politice. Termenul respectiv a apărut ca o contrareacţie la ceea ce se defineşte prin vechiul şi mereu noul antisemitism, ale cărui pericole sunt semnalate şi aici: „Antisemitismul a reapărut în societăţile occidentale, atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii, cu o virulenţă nebănuită şi cu o neaşteptată abilitate de a exploata slăbiciunile democraţiei.

Micile grupuri neonaziste care au supravieţuit denazificării s-au văzut întărite de strania derivă antisemită a stângii – Partidul Laburist din Marea Britanie este un exemplu şocant în acest sens –, dar mai ales de antisemitismul deschis al maselor de imigranţi islamici. […]

Toate aceste manifestări, surprinzătoare pentru cei care credeau în spiritul democratic occidental, sunt susţinute de adepţii corectitudinii politice, devenită, dintr-un îndreptar de bun-simţ al discursului public, o nouă formă de cenzură stângistă“ (pp.

264–265). Este un semnal de alarmă tras întrun timp al fundamentalismelor, în care unii dintre semenii noştri cred că grozăvia actelor de terorism făcute după bunul lor plac ar fi şi pe placul lui Dumnezeu. Odată cu apariţia acestei cărţi de la Editura Hasefer, se readuc în discuţie personalităţi, momente şi teme care au fost supuse ocultării sau interpretărilor ideologice tendenţioase din partea celor două totalitarisme ale secolului al XX-lea.

Răzvan Voncu ne îndeamnă să reflectăm asupra unor aspecte ale istoriei noastre literare pe care până acum le-am neglijat şi care merită să capete conturul unor dezbateri. Înainte de a se constitui într-un act cultural cu valoare filosemită, întreprinderea recuperatoare datorată apariţiei cărţii Scriitori evrei în cultura română vizează, în primul rând, istoria literaturii române, întrucât dicţionarele şi enciclopediile noastre sunt lacunare la acest capitol al locuitorilor rămaşi mereu exilaţi întro limbă.

Nicolo Machiavelli - Il Principe, sau arta de a atinge scopul prin orice mijloace.

Machiavelli a fost omul potrivit la timpul potrivit. Când Florenţa a fost declarată republică, în anul 1498, Niccolo Machiavelli este numit funcţionar şi curând înaintat la titlul de şef al cancelariei care era un birou public însărcinat cu problemele politice ale noului stat - cetate. Ulterior este numit secretar al magistraturii, corpul responsabil cu afacerile externe şi apărarea. Aşa se face că în 1500 Machiavelli pleacă spre curtea Franţei să aranjeze chestiuni politice. În Franţa, Niccolo Machiavelli descoperă avantajele unei conduceri centralizate aflată la cârma unui regat unit. Întors la Florenţa, Machiavelli găseşte republica în pericol, Cesare Borgia încercând să stabilească un principat rival la sudul Florenţei.

Vitelozzo

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 15

Vitellozzo Vitelli (1458 - 1502) a fost un lider, politician italian, precum și un bogat cavaler italian. Aparținând familiei Vitelli, el era fiul lui Niccolò, cumnatul lui Oliverotto da Fermo, ginerele lui Paolo Orsini. A fost conte de Montone, posesorul comunelor Città di Castello, Monterchi și Anghiari. O figură plasată într-o perioadă istorică deosebit de complexă, a fost printre cei mai cunoscuți și mai talentați luptători ai timpului său, servind ca exemplu pentru mercenarii care l-au urmat, care nu au ezitat să-l susțină în Conspirația Magione, el s-a organizat împotriva ducelui Valentino în 1502. În două rânduri Machiavelli se întâlneşte cu Borgia, acesta din urmă îşi omoară ofiţerii, prilej pentru Machiavelli să scrie textul "Descrierea] modului în care a procedat ducele Valentino în uciderea lui Vitellozzo Vitelli, Oliverotto din Fermo, a domniei sale Jupân Paolo şi a ducelui de Gravina Orsini".

Această acţiune este admirată de Machiavelli care vede în Borgia modelul prinţului perfect care va reunifica statele-oraşe ale Italiei. Sub şefia magistraturii lui Piero Soderini, Machiavelli realizează înfiinţarea unei miliţii statale din convingerea că trupele native vor apăra mai bine ţara decât mercenarii. În 1508 Machiavelli are ocazia să verifice noua sa miliţie. Florenţa decide să cucerească Pisa. În fruntea trupelor sale, Machiavelli înfrânge oraşul Pisa. Ca pedeapsă, papa Julius II atacă Florenţa, Solderini este demis din funcţie iar familia Medici preia cârmele oraşului.

Soderini s-a născut la Florența fiul lui Tommaso di Lorenzo Soderini, membru al unei vechi familii care devenise renumită în medicină, și a doua soție a sa Dianora Tornabuoni, tot dintr-o prestigioasă familie florentină. Fratele lui Soderini a fost omul de stat și susținătorul lui Savonarola, Paolo Antonio Soderini. Al treilea frate al lor a fost cardinalul Francesco Soderini, episcop de Volterra. În 1481 a fost Prior al orașului, iar mai târziu a devenit favoritul lui Piero di Lorenzo de 'Medici, primind de la el, în 1493, onoarea de a fi ambasador în Regatul Franței. El a fost ales de florentini gonfalonier pe viață în 1502 , in speranta ca el va oferi o mai mare stabilitate instituțiilor republicane, care fuseseră

Solderini restabilite după expulzarea lui Piero de 'Medici și executarea lui Savonarola. Conducerea lui Soderini s-a dovedit moderată și înțeleaptă, deși nu poseda calitățile unui mare om de stat.

El a introdus un sistem de miliție națională în locul mercenarilor străini. În timpul guvernului său, lungul război cu Pisa a fost încheiat odată cu capturarea acelui oraș de către florentini în 1509. Niccolò Machiavelli, a servit sub el ca al doilea cancelar și ca ambasador la Cesare Borgia, Roma și Franța. Deși Machiavelli a avut inițial mult respect pentru Soderini, atitudinea sa a fost schimbată de evenimentele care au dus la căderea lui Soderini. Recunoscător Franței, care îl ajutase, Soderini a luat întotdeauna partea franceză în politica italiană. Dar în 1512, medicii s-au întors la Florența cu ajutorul unei armate spaniole, l-au demis pe Soderini și l-au trimis în exil. În Anul 1513 este descoperită o conspiraţie contra Medicilor, iar Machiavelli este acuzat de complicitate. Jignit, Machiavelli părăseşte Florenţa ca să se mute într-o casă moştenită de la tatăl său. În acest timp scrie faimoasa sa carte "Principele" şi "Discursuri despre Titus Liviu". În Principele, Machiavelli trasează metodele de a înfiinţa şi stăpâni un principat spre beneficiul poporului. Machiavelli care dorea o împăcare cu familia Medici, oferă cartea cu dedicaţie lui Lorenzo de Medici zis şi Magnificul. Dar ducele nu-l simpatiza pe Machiavelli, aşa că jobul nu îi este restituit.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 16

După moartea magnificului Lorenzo cardinalul Giulio Medici îl numeşte istoric oficial al oraşului. Machiavelli produce în numai 5 ani 8 volume de "Istorie Fiorentina". Mai participă la războiul dus de papalitate contra Sfântului Imperiu Roman ca să moară în 1527.

Lorenzo Magnificul

problematica legată de sistemele descrise, în parte. Autorul cheamă la acumulare de teritorii din intuiţia că un stat puternic are nevoie de un anume spaţiu vital: "Dorinţa de a poseda, este ceva natural şi comun, când omul o realizează va fi lăudat, sau nu va fi blamat, dar dacă nu este capabil deşi încearcă, aceasta este o eroare şi o blamare. " Machiavelli descrie 4 forme de cucerire: prin arme şi virtute, bogăţie, armele altora, nedreptate, preferând prima variantă în care omul virtuos este de o mare bărbăţie şi putere fizică.

Despre achiziţia financiară Machiavelli este mai circumspect: "Prinţul care foloseşte moştenirea şi banii în a procura o ţară să ştie că sunt două forţe instabile şi îi va fi greu să conducă şi să se menţină. Machiavelli se ridică ferm contra mercenariatului practicat în acel timp: "Dacă cineva îşi bazează controlul statului său pe mercenari, nu va fi niciodată sigur: ei sunt ambiţioşi, nedisciplinaţi, necredincioşi, galanţi cu prietenii, ei amână să te apere aşa cum amână atacul, în timp de pace eşti ruinat de ei în război, de duşmani."

Cesare Borgia

Prinţul - Il Principe Prinţul este o operă unică, ea pune bazele ştiinţei şi filosofiei politice. Renaşterea a fost şocată de conceptul propus de autor: de a cuceri şi stăpâni ignorând morala şi etica.

Machiavelli formulează acest deziderat în fraza: "Deoarece un bărbat doreşte să se arate bun în toate, este necesar să distrugă pe mulţi alţii care nu sunt buni. Datoria unui prinţ, care doreşte să se menţină, este de a fi capabil să fie neiertător şi să folosească sau nu acesta capabilitate, în funcţie de necesităţi.

Machiavelli subliniază drumul prin care Prinţul trebuie să obţină puterea. El se foloseşte de exemple, de observaţii şi studii ale istoriei.

Scrierea sa a marcat puternic Renaşterea prin frazele în limba Latină şi citatele abundente luate din surse clasice. Machiavelli enumeră tipurile de state: republici, vechi sau de tip nou.

Apoi el trasează reguli de conducere şi Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 17

Machiavelli discută calităţile prinţului, necesare menţinerii puterii, trecând în revistă artele militare, reputaţia, curajul, spiritul liberal, duritatea conducătorului: "Un Prinţ să nu aibe alte obiective, nici gânduri, nici activităţi artistice altele decât arta militară, ordinea şi disciplină, ele sunt singurele care îi vor permite să conducă. Se ştie de unii care au îmbrăţişat arte mai delicate decât a războiului, aceştia şi-au pierdut regatul." Despre cheltuiala banilor Machiavelli prescrie economie şi cumpătare .. "trebuie să-ţi foloseşti banii la apărarea ţării, dar în final vei rămâne fără bani. Ca să rămâi generos aceasta cere impunere de taxe grele lucru care se opune generozităţii". Dar prinţul trebuie să fie iubit şi de aici nevoia de balans între dragoste şi frica de prinţ. Explică Machiavelli: "Prinţul să nu aibe milă de cineva, dacă scopul este să aibe supuşi uniţi şi de încredere, prea multă libertate va duce la haos şi dezordine care vor împrăştia ucideri şi jafuri, care vor afecta întreaga populaţie, pe când execuţia unui infam priveşte o persoană singulară." În legătură cu clasele republicii Machiavelli le împarte în 3 categorii: ţărani, aristocraţi, soldaţi. El decide că e preferabil să asculţi poporul care îţi va oferi protecţie în timp de război iar ei te vor ţine la putere dacă faci ce doresc şi vor. Mai departe continuă să analizeze nevoia de fortificaţii: "Fortificarea cetăţii nu e salutară, dacă eşti urât de popor, el va fraterniza cu duşmanul şi te va pierde.." Reputaţia prinţului ocupă un capitol întreg în carte. "Mai presus de toate prinţul trebuie să acţioneze în aşa fel încât să capete faima unui mare om, raţional în fiecare acţiune.

Mai ales să fie un adevărat prieten unui prieten şi un reputat duşman pentru duşmani." În final autorul recomandă Prinţului să stea departe de flecăreli şi intrigi, "nu vei ştii cine spune adevărul şi cine nu... E bine să asculţi de puţini, de cei de încredere". Cartea se închide cu o chemare la unificarea Italiei sub familia Medici, lucru care nu s-a materializat decât după 354 de ani, atunci când Garibaldi a unificat Italia. Deşi scrisă acum 500 de ani cartea Principele rămâne actuală şi relevantă culturii europene. Oamenii nu s-au schimbat cu mult, şi nici guvernele.

Adrian Grauenfels 2021

Dumitru Ichim 1. CELE ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI SACRE ALE CELOR ȘAPTE STRĂBUNI Vă spuneam de Dănuț, fetița copilăriei mele, și prima mea iubire. Toată lunca de la Valea Uzului era numai a noastră, a florilor de lumânărică, mai înalte decât noi, și a sălciilor, cu trupul scris cu timp galben de Florii amirosind a pască și cozonac.

- Și o să mă ascund, Mitrel, acolo, sus în pâlcul acela de stele și n-ai să mă mai găsești.

- O să stai mult? Ce o să fac eu fără tine, Dănuț?

- Tu ești băiat și o să mergi până la capătul lumii și nu o să te primesc în grădinița mea de stele până nu-mi aduci cele mai frumoase povești pe care nu le-a auzit nimeni.

Grădina de stele a lui Dănuț, fetița mea cea dragă, se oglindește acum peste râul Grand River, această doamnă generoasă care hrănește cu aceeași dragoste oameni, animale, păsări și, mai ales cerul, dar pe care-l iubește altfel. Așa cum ne iubeam noi, eu și cu Dănuț. Când Grand River rămâne singură numai cu soarele, departe de lume, amândoi se înroșesc ca noi de atunci și fiecare pleacă în lumea lui, cu povara grea de lumină nespusă.

Da, Dănuțul meu drag, am ajuns la capătul lumii unde este casa lui Moș Crăciun din Canada. Copii de aici sunt așa cum eram noi.

Așa cum eu te duceau cu căruciorul Carului Mic, pe toate povârnișurile cerului înstelat precum cireșii înfloriți pe Măgurice, așa părinții când merg la vânătoare în iau în săniuțe trase de câini. Seara, bunicuța le povestește cum a fost pe la începutul lumii.

Pe vremea aceea oamenii se făcuseră tare răi.

Se urau unii pe alții și se omorau, respectul dispăruse, mamelor nu le mai păsa de copii și plecau în alte țări, de cinste nu mai vorbea nimeni, se comportau ca niște fiare neînțelepte și minciuna devenise ca o normalitate de toate zilele. Tare mult s-a amărât în sine, Manitou, Marele Spirit, cel care crease această lume care mergea spre distrugerea ei. Ce să facă, Dănuț?

A trimis un mesager să capete un om înțelept căruia să-i dea cele șapte învățături sfinte prin

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 18

care lumea putea să se îndrepte, dar nu a găsit nici unul că toți răi dincolo de orice îndreptare. Și umbla bietul mesager, zi de vară până-n sară, dar degeaba. Supărat s-a dus la Cascada Cerbului și a întrebat-o ce să facă? De la ea a aflat că atunci că la nașterea unui bizon alb va veni pe lume un copil atît de curat, puternic și înțelept care să ducă tuturor neamurilor cele Șapte Învățături Sfinte ale celor Șapte Strămoși.

S-a născut bizonul alb, vițeluș atât de blând și de frumos că se auzeau pădurile și apele cântând ca oamenii de bucurie. Și s-a născut și Copilul mult așteptat. Când luna și stelele erau în sărbătoare mesagerul a început să dea copilului cele Șapte Învățături. Dar nu era ca la Scolile Rezidențiale, ci cu totul și cu totul deosebit, în mijlocul naturii. Sub freamăt de arțar și flaut de ape trecea prin mijlocul poienii câte un animal care era ca un capitol de carte.

Deci cele șapte daruri pe care trebuia să le ducă oamenilor și să-i învețe cum să devină oameni din nou erau: 1. Iubirea, 2. Respectul, 3. Curajul, 4. Onestitatea, 5.Înțelepciunea, 6.

Umilința și 7. Adevărul.

Auzi, Dănuțul meu drag? Ce bine că nu dormi. Întinde mâna din Livada Pleiadelor și culege șapte stele. În fiecare zi la terminarea clasei o să trece o stea pe un șirag de mărgele și după șapte zile, după absolvirea celor trei clase, vei avea cel mai frumos colier cum nu a avut nicio regină din lumea aceasta. Noapte bună, Dănuț, și dă drumul la poartă să vină întreaga Constelație a Câinelui, pe care când vei adormi o s-o înham la o săniuță în cel mai frumos vis al primei noastre Iubiri.

Maria Sava Van Gogh - partea a 4-a Vincent se aruncă nebunește în muncă, nu doarme, nu mănâncă și încearcă se reînnoade legătura cu Theo trimițându-i alte lucrări.

Salvarea îi vine de la unchiul Van Rappard care îl vizitează și-i plătește să restaureze un desen. Îi laudă lucrările lui și Vincent e foarte încântat.

Insomnia, febra cronică, senzația de slăbiciune și alte simptome dovedesc că Vincent se îmbolnăvise de gonoree. Este internat de urgență la spital și nu peste mult timp, Dorus îl vizitează fără să știe adevărata situație.

Constată, totuși, că Vincent arăta tot mai rău și erau slabe speranțe să-și mai revină. După ce se externează, Sien dă naștere unui băiețel, iar Vincent închiriază un apartament mai mare unde o aduce cu amândoi copiii. Îl roagă pe Theo să-l viziteze ca să vadă cât de fericit este.

Nu vine Theo, ci Tersteeg, fostul lui șef care refuză să-i mai vadă vreo lucrare și-l amenință că-l va spune părinților. Era inacceptabil să trăiască pe banii lui Theo cu o femeie cu doi copii. Însă Vincent are nevoie de Theo mai mult decât de oricine.

Ca să-l îmbuneze, Vincent pictează moara lor de vânt, imagine a legăturii lor indestructibile, indiferent de vicisitudinile vieții. În realizarea acestei lucrări Vincent folosește acuarele, creion și peniță cu tuș pe hârtie. În pictură apar patru personaje, dar proieminente sunt siluetele a doi bărbați – Vincent și Theo. Pe lângă desen îi trimite o scrisoare: ”Îți repet, totodată, că mi-e foarte dor de tine, izolat cum sunt de toți și de toate, fiindcă am nevoie de empatie și de căldură”. Theo se lasă convins și vine în vizită la fratele lui. Cei doi sunt legați prin multe fire nevăzute, mai mult prin diferențe decât prin asemănări; un liant puternic îi ține strâns uniți și-i face să se sprijine reciproc, să simtă că unul fără celălalt nu mai poa te respira.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 19

”În momentul de față, paleta mea este pe cale să se dezghețe, sterilitatea începuturilor adispărut.” (Vincent către Theo, 28 octombrie 1885) Imediat după plecarea lui Theo, Vincent se afundă în studiu. Îl preocupa mult perspectiva, în acest moment, și pentru asta își cumpărase un instrument numit ”cadru pentru studiul perspectivei” lucrat după cadrul construit de Albrecht Durer și prezentat în manualele de artă. Vincent adaugă firelor de pe verticală și orizontală, inițiale, fire pe diagonală, apoi duce cadrul la un fierar să-i monteze colțuri și suporturi de fier pentru a-l instala lângă șevalet. (Pentru cei care nu știu acest cadru împărțea desenul astfel încât să respecte proporțiile.) Începe deja să-și semneze lucrările semn că devenea conștient de valoarea sa.

Dorus și Anna se mută la Nuenon un orășel din Brabant și Vincent le face o vizită încântat de peisajele din afara orașului mult asemănătoare cu cele de la Zundert. În continuare, Theo întreține pacea în familie. Vincent pleacă la Haga, dar, de astă dată, locuiește singur; traiul alături de Sien și de copiii ei era prea obositor pentru el. Și iată că vine rândul lui Theo să cunoască la Paris o femeie de care se îndrăgostește la nebunie. La fel ca femeia pe care o iubise la Haga este bolnavă și aparține clasei de jos. Tot greul cade în spinarea lui: bani lui Vincent, bani acasă, părinților, bani s-o susțină acum și pe Marie. Vincent e disperat că Theo s-ar putea să nu-l mai susțină financiar șii oferă toate lucrările lui să le vândă. Dar Theo este în mare suferință nu din cauza greutăților financiare, ci din cauza vieții lui sentimentale pe care nu știe cum s-o mai echilibreze. Marie este și catolică și săracă, imaginea lui ar fi avut de suferit, iar Ma și Pa ar fi fost foarte supărați.

Acum, ambii frați erau măcinați de consecința ”faptelor bune” pe care le făcuseră, de-a se îndrăgosti și de-a sta împreună cu femei de la periferia societății. La urechile lui Theo ajung vești deloc bune legate de sănătatea lui Vincent.

Merge să-l vadă la Haga și vede cu ochii lui cât era de slab, de prost îmbrăcat și de chinuit. Îl

sfătuiește să se despartă de Sien, dar Vincent consideră că are o obligație față de copii, mai ales față de Willem, băiețelul care stă tot timpul în preajma lui. Singurul lucru pe care-l poate face Theo este să-l ajute pe Vincent să vândă o parte din lucrări. În cele din urmă, Vincent se desparte de Sien, părăsește Haga și se mută în Drenthe sperând că va avea mai mult noroc să picteze și să vândă pentru a se întreține singur.

Nici Theo nu-i mai fericit. Se întoarce la Paris și le spune părinților că vrea să se însoare cu Marie stârnind o adevărată furtună. Nici cu șefii de la Goupil nu se împacă prea bine: își dorește, pur și simplu, să dispară, vrea să plece în America și să lase totul în urmă. ”Nici tu și nici eu n-ar trebui să facem asta vreodată, e curată sinucidere”, îi scrie Vincent. Uneori, îi mărturisește el lui Theo și eu am crize de melancolie și vreau să dispar, dar frații Van Gogh nu au voie să recurgă la sinucidere. Doi pelicani răniți! – asta sunt frații Van Gogh, care se sprijină unul pe celălalt sângerând pentru fiecare palmă cucerită pe drumul vieții. Trăiesc într-o lume prea strâmtă pentru ei, prea încorsetată de cutume și ei sunt prea dornici să ia de la viață atât cât le oferă. Aici e marea lor dramă.

Decembrie 1883. Pe o vreme cumplită, cu un viscol puternic, Vincent își ia toate materialele și ustensilele de lucru și pleacă pe jos acasă, la Nuenen. Ajunge murdar, epuizat, zdrențăros ca o epavă umană. E primenit și hrănit, iar Dorus cu Anna încearcă să-i îndulcească puțin chinul și transformă uscătoria în atelier ca fiul lor să

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 20

poată picta. Într-una din zile când se afla pe câmp și picta e chemat acasă de urgență. Anna avusese o fractură de femur și Vincent o va îngriji cu devotament. Dorus îi scria lui Theo: ”Vincent rămâne exemplar în privința empatiei, agrijii dovedite, și totodată muncește cu cea mai mare ambiție la picturi.” Între Vincent și Theo lucrurile se precipită din nou. Vincent are impresia că Theo nu-l ajută prea mult să-și vândă lucrările, iar Theo îl acuză că nu vrea să evolueze deloc, deși, între timp încearcă să-și convingă șefii de la Goupil de valoarea noului stil în pictură creat de fratele său. Vincent studiază, lucrează, nu-și permite să-și contrazică fratele și să nu facă nimic. Însă viața îi oferă o nouă surpriză. Anna ținuse în casa parohială un curs de țesut și, după ce-și rupe piciorul, cedează cursul unei vecine, Margot Begemann, în vârstă de 43 de ani.

Vincent avea 31. Se îndrăgostesc unul de celălalt și Vincent se hotărăște s-o ceară de soție. Margot acceptă, dar, ca de obicei, trebuia să ceară amândoi acceptul familiilor. Margot este ridiculizată de cele două surori mai mari și nemăritate, iar Vincent se ceartă rău cu Theo.

Vincent e învățat cu certurile în famile, dar Margot este puternic marcată, cade într-o depresie cruntă și se otrăvește. Este salvată, dar relația cu Vincent se întrerupe. Cu câteva zile mai înainte ca Vincent să împlinească 32 de ani, moare Dorus în urma unui atac de apoplexie. Anul 1884 îi aduce și o mare bucurie lui Vincent. Lucrările lui încep să fie apreciate de specialiști deși prietenul său, pictorul Van Rappard, îi spune că sunt departe de-a avea vreo valoare. Pe de altă parte, Theo îi cere să folosească și culori mai vii, însă el nu vrea să renunțe la negru, încă nu știe cum ar putea da mai multă culoare picturilor sale. Începe să se gândească la galben și la toate nuanțele lui. Ca să-i arate lui Theo ce poate face cu culoarea neagră, în toamna lui 1885 pictează Natura moartă cu Biblie. Învățase deja să deseneze obiectele, cum să utilizeze culorile, cum să le amestece, cum să pună lumina în tablourile sale, dar se simțea încă la început de drum.

Pentru ultima dată, își ia rămas bun de la mama sa și pleacă de acasă. Se mută la Anvers, în Belgia, unde închiriază un micuț apartament deasupra prăvăliei unui negustor de vopseluri. Își decorează apartamentul cu gravuri japoneze și se apucă de treabă. E plin de idei, dar și de datorii, în același timp. Supraviețuiește cu pâine și apă. Îi lăsa bani brutarului la început de lună ca să poată să pună zilnic ceva în gură.

Ca să nu simtă foamea fumează foarte mult.

Flămând, slăbit, chinuit cade pradă depresiei. E disperat că nu poate să vândă nici măcar o pictură. Așa slăbit cum era, se înscrie la Academia de Arte și urmează cursurile de pictură. E mai hotărât ca niciodată să-și îmbunătățească tehnica. Trupul lui devine o ruină din cauza suprasolicitării și a înfometării; pierde și mare parte din dantură.

Pe 28 februarie 1886, aflat în pragul colapsului, pleacă la Paris. O vreme, cei doi frați locuiesc împreună deși traiul laolaltă nu-i deloc ușor, mai ales, pentru Theo. Vincent se adaptează și se integrează în lumea artiștilor plastici este invitat să le viziteze atelierele, merge la expoziții, începe să picteze și el altfel. Sfârșitul anului 1886 îl găsește pe Theo într-o stare deplorabilă; suferă temporar o paralizie și boala venerică contractată în tinerețe se reactivează.

E la un pas de moarte. În vreme ce Theo se luptă cu boala, Vincent pictează și studiază fără încetare. Începe să imite stilul japonez.

Tonurile de roșu, galben, albastru și complementarele lor încep să fie folosite cu mare ușurință pe pânză devenind culorile lui preferate. Tot în această vreme, începe să-și facă autoportrete. Când e vremea rea, Vincent pictează priveliști de la fereastra apartamentului lui Theo. Primăvara invadează Parisul aducând și o stare de spirit mult mai bună pentru ambii frați. Theo începe să devină încrezător în viitorul lui Vincent deși consideră că fratele său e un ciudat. Ieșit din boală se gândește tot mai mult la Jo, fiica lui Bonger pe care o cunoscuse la Amsterdam și pe care intenționează s-o ia de nevastă, deși nu se cunoșteau prea bine. Jo îl respinge și după ce

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 21

insistă îndeajuns de mult, iar fata îl respinge hotărât, Theo se retrage. Legătura dintre cei doi frați devine tot mai strânsă: în acest moment nu se mai au decât unul pe celălalt. Vincent îl pictează pe Theo așa cum îl simte : ca pe sufletul lui pereche. Tabloul se intitulează ”Autoportret cu pălărie de paie” (1887) și toată lumea a crezut că e Vincent. Frații schimbaseră între ei doar pălăriile. Privirea lui Theo este foarte tristă, semn că tabloul a fost făcut după refuzul lui Jo. Dar viața merge înainte. Theo ia locul directorului de la Goupil și pe lângă tablourile vechi introduce în galerie și opere ale pictorilor moderni, sfătuit de fratele său.

Vincent începe să obosească de traiul parizian se urcă în tren și pleacă la Arles. Începe o nouă etapă în activitatea lui: Arles arăta așa cum își imagina el Japonia. A venit aici pentru lumină, pentru căldură pentru frumusețea renumită a localnicelor și pentru veșmintele lor strălucitoare. În Arles trăia o puternică comunitate de catolici francezi și italieni în care Vincent își va găsi repede locul: ”Mi se pare că sângele începe din nou să-mi circule prin vine, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat în ultima vreme la Paris. Chiar nu mai puteam rezista”, îi scrie lui Theo. Din nou, în cele două inimi ale fraților Van Gogh se cuibărește dorul pe care șil astâmpără scriindu-și cât pot de des. ”Fără tine aș fi profund nenorocit”

Maria Cecilia Nicu La zi - La zi? Asta-i o boală care se ia.

- Adică?

- Buletinul de știri se poartă, toată lumea știe câte ceva și sigur vrea să comunice cât de necesară e informația în ziua de azi, nu?

- Cât e de necesară și cât este realmente eficientă această necesitate e cu totul altceva. Știi cum e, ploaia-i necesară, grozav de necesară chiar, dar dacă devine diluviană își pierde calitățile și ne inundă cu belele...

- Aha! - Niciun aha. Chiar dacă am momente când aș vrea să știu nu cred că sunt suficient de disciplinată să accept înregimentarea asta a necesității de a ști. Nimic nu poate să fie absolut necesar și, cu precădere, nu cred că în viață poate avea un loc onorabil ideea asta de trebuie cu sensul ăla imuabil al englezismului must.

- Take it easy. Orice discuție oarecare devine la tine un fel de confruntare și, ce-i cel mai caraghios e că nu confrunți pe nimeni, vorbești singură, vreau să zic, te bați așa cu”morile de vânt”pentru că îți place sau nu știrile sunt astăzi ca ideile alea fixe pe care chiar dacă le dai “afară pe ușa” ele reintră pe”fereastră”...Știi zicala.

- Obraznice ideile - cu alte cuvinte - și nu tocmai identifabile. Năvălirile au totdeauna trăsătura aia a confuziei, pe românește am zice că tot ce-i prea mult strică.

- Punct pe i!

- De fapt punct și gata.

Va Urma!

- ... Si de la capăt?

- Păi da.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 22

- Așa dar, la zi ar cam fi discuția despre venirea primăverii. Willy, Sam (ori Phill?) și nu mai știu cum îl cheamă pe ăla din Pennsylvania șiau văzut umbra și deci au zis că venirea primăverii este în 6 săptămâni anul asta, asta e devreme și nu m-a surprins deloc după iarnă pe care am avut-o până acum (deloc canadiană, cu zăpezi numai ici-colo și un ianuarie fără gerul bobotezii!) dar nu mi-a plăcut că n-au fost vizitați cu tot alaiul tradițional, presupun o conferință virtuală, zoom: avans tech. ori poate mai corect spus limitea vremurilor și eu nu sunt sigură că-mi place vreuna.

- Aha! Vine deci primăvara și rezonanța ei este net superioară lălăierilor cu care ne pierdem timpul de un an de zile.

- “Vulpea și strugurii”, eh, ce nu înțelegi e “acru”

Pessah Sameah cu Editura SAGA !

- Ca și cum tu ai pricepe mai bine.

- Sigur că nu, dar mă consolez cu ideea că la grămadă nu se vede și mai avem și mască.

- Da, dar nu-i deloc rentabil când îl pierdem.

- Timpul

Cu ocazia sărbătorii de Pessah 2021 oferim cadou cititorilor JURNALULUI ISRAELIAN cartea ebook (pdf) ilustrată aici: solicitați pe email: gadrian40@gmail.com

- Da și-mi închipui totuși că in ceea ce urmează primăvara vine cu tot felul de semnificații mai toate optimiste, senine, pline de bucurii, de avânt – ca să folosesc un termen învățat demult - ne scoate din amorțeala, ce zic, încremenirea asta care ne permite să credem că 2020 nici n-a existat, e un fel de abstracție intrată în real pe ușa din dos - și ne vom regăsi puterile să așezăm lucrurile la locul lor; știi cum e când muți toate boscârțele (valori mici sau mari) și devi confuz când încerci să-ți amintești cum erau, unde erau așezate și la ce foloseau.

Valentine day, ca deschidere, duce bărbații la florării și femeile la cofetării (take out, evident), mărțișorul o să ne amintească de ghiocei și dacă ținem la tradiție vom primii chiar șnurul alb-roșu cu o figurină migălos concepută și plină de nostalgii...Vremea aia când catedra se umplea de pliculețe alese cu grijă și noi arătăm ca un general sovietic plin de decorații...

- Ce vremuri!

- Și nici nu trebuia să ne spălăm pe mâini după ce mânuiam toată recuzita aia pe care regret și acum n-am adus-o cu mine aici.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 23

Timbre postale cu evrei

Reîncărcarea bateriilor bianca marcovici odată erai spontan erai la capătul firului care se depăna zilnic dându-mi putere să rezist, să continui munca neagră pe care o făceam antemăsurători, devize despre stațiile de înaltă tensiune pe muzică, notă cu notă îmi suna în urechi uitând că, ivritul e o limbă anexă, trezită în mine la 40 de ani! acum pe timp de pandemie m-au trezit amintirile fantezii muzicale pe o coardă precum Paganini în capricii sunt multe capricii pe care mi le-am satisfăcut studiind vioara de la 7 ani, terorizată de profesorul pedant care nu mă putea învăța să ajung o stea prematură, o vedetă, copil minune pentru că m-am născut prematură, doar la 7 luni de solstițiu! scriind doar despre reîncărcarea bateriilor acum la Marea Moartă cizelată de vânt ca o apă stătută! dar e foarte clar mereu vrei să conduci ceva să fii primul care se joacă de-a literatura când laptopul îți răspunde o ființă redusă la o imagine, la o notă, la o schiță în creion când fantezia îți seacă... te reculegi pe stilizări vechi, vechi ... aduse la zi uitând că eu sunt prezentul tău, omul de încredere, ochii care nu se uită!

La 27 august 2016, Ukrposhta a pus în circulație o serie de timbre poștale „Evrei”, dedicate uneia dintre cele mai vechi minorități naționale din Ucraina. Este demn de remarcat faptul că reprezentanții a peste 100 de națiuni locuiesc în Ucraina. Printre numeroși sunt evreii, al căror număr este în continuă scădere.

Conform statisticilor, în 1926, aproape 2,7 milioane de evrei trăiau în Ucraina, iar în 2001 numărul acestora scădea la 103,6 mii de oameni. Desigur, nu trebuie să uităm faptul că exterminarea în masă a evreilor de către fasciștii germani în timpul celui de-al doilea război mondial, precum și emigrarea în Israel și în alte țări ale lumii, au dus la o scădere a numărului de evrei. în ciuda tuturor, istoria minorității naționale evreiești datează din vremurile Rusiei Kievan ... Atunci evreii au ajuns pe teritoriul Ucrainei din coloniile din Crimeea și din Grecia și din regiunile Khazar. Și în secolele XV-XVI. destul de mulți evrei au venit în Ucraina din Polonia. Interesant este faptul că majoritatea evreilor locuiau în orașele Volyn, Galicia și Podillya. Astăzi, o societate de cultură evreiască funcționează în Ucraina, există școli și sinagogi naționale evreiești, iar periodicele sunt publicate în idiș. Și întrucât comunitatea evreiască este renumită în lume pentru tradițiile sale spirituale și culturale, Ukrposhta i-a dedicat o serie de timbre poștale „evrei”. Seria este alcătuită din patru timbre „Dans” Freilakhs ”,„ Sinagoga din Zhovkva ”,„ Rosh Hashanah ”și„ Croitor ”. Ștampilele menționate mai sus sunt o încercare de a evidenția particularitățile naționale ale culturii și vieții evreilor. Astfel, Freilakhs este cel mai faimos dans colectiv de evrei, care se dansează la nunți. Principiul său este foarte simplu: oamenii stau în cerc și se mută la muzică. Cel care dansează cel mai abil stă în mijlocul cercului. Acest dans este dedicat în mod tradițional tinerilor bărbați și femei până la maturitate. Sinagoga din orașul Zhovkva este o clădire religioasă semnificativă pentru evrei.

Este considerat un monument de arhitectură, istorie și cultură și este cea mai mare sinagogă

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 24

din Europa. Rosh Hashanah este Anul Nou evreiesc. În mod tradițional, în această zi, evreii suflă shofarul, al cărui sunet te îndeamnă să te uiți înapoi în timp și să-ți analizezi acțiunile, precum și să iei o decizie anul viitor să trăiești mai bine, mai demn, să fii mai bun și mai cinstit. Dar marca Tailor se concentrează asupra faptului că această profesie era ținută cu mare stimă de evrei și, după cum sa dovedit, evreii erau adevărații stăpâni în cusut haine. Seria de timbre poștale „evrei” uimește cu coloritatea și abordarea sa extraordinară.

Artistul Nikolai Kochubey a transmis cu măiestrie spiritul națiunii evreiești pe miniaturi poștale.

Via Sergiu Ratescu

Recomandam Carti SAGA:

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 25

Aportul ebraicii la înființarea statului Israel* Până la finele secolului al XIX-lea, ebraica nu a fost vorbită de nimeni ca limbă maternă.

Ca limbă vorbită, ebraicei îi urmase aramaica, din vechile vremuri biblice. Ea a rămas, desigur, principala limbă scrisă a iudaismului.

Savanţii evrei care se întâlneau la Ierusalim puteau să o vorbească între ei, deşi diversele pronunţii ashkenaze sau sefarde făceau ca înţelesul să fie destul de dificil. Noul statul sionist ar fi putut folosi foarte bine germana sau limba idiş, dar ambele s-ar fi dovedit a fi catastrofale. Eliezer Ben Yehuda (1858-1922), care a ajuns în Palestina în 1881, a făcut posibilă adoptarea ebraicei printr-o campanie susţinută. Atunci când el şi soţia sa, născută Deborah Jonas, au sosit la Jaffa, el a insistat ca începând din acea clipă să nu-şi mai vorbească decât în ebraică. Casa familiei lor, era prima vorbitoare de ebraică din întreaga ţară (şi din lume), iar primul născut al lui Ben Yehuda, Ben Sion, a fost primul copil vorbitor de ebraică după perioada antică. Ebraica s-a impus ca limbă modernă acolo unde multe alte experimente de renaştere lingvistică, cum ar fi irlandeza, au eşuat; iar aceasta s-a datorat în parte faptului că iudaismul, fiind practicat în ebraică, s-a ocupat mereu de chestiuni practice până în cel mai mic detaliu: munca, gospodăria, gătitul, iluminatul şi încălzirea, călătoriile şi viaţa de zi cu zi. Principala sa forta consta, în faptul că era limba de rugăciune, dar şi o limbă care privea comportamentul. Atunci când oamenii s-au străduit să o vorbească, ei au realizat că ea răspundea remarcabil de iute nevoilor cotidiene, dovedind curând o capacitate organică de dezvoltare. Evoluţia sa ca limbă oficială de guvernare a fost înlesnită de decizia britanicilor, din 1919, de a-i acorda statut de egalitate cu engleza şi araba în timpul mandatului. Pretenţiile de supremaţie ale Germanei au fost distruse de Hitler, iar cele ale idişului, vorbit de peste zece milioane de evrei la finele anilor 1930, au fost spulberate de emigraţia masivă a evreilor sefarzi din ţările arabe, după 1945. Ebraica s-a impus pentru că era vorbită de noua armată, iar armata putea să funcţioneze pentru că vorbea limba ebraică.

Israelul a mers, aşadar, împotriva legilor sociologiei lingvistice moderne şi a făcut din renaşterea limbii un proces continuu.

Au fost şi dispute, mai ales în privinţa numelor.

E drept că încă din timpurile lui Avraam, evreii se obişnuiseră cu schimbarea numelor, ca să sublinieze anumite aspecte religioase, patriotice sau culturale. Ben Yehuda a iniţiat noua practică ebraică, schimbându-şi numele de Perelman. Mulţi dintre coloniştii primelor trei Alia i-au urmat exemplul, în timp ce învăţau ebraică. Aşa se face că David Green, a devenit David Ben Gurion. Ulterior avea să se suprapună şi un element de obligativitate.

Faptul a dat naştere la ironii usturătoare. În secolul al XIX-lea, evreii de sub stăpânire germană şi austriacă fuseseră nevoiţi să-şi teutonizeze numele. Hitler a inversat procesul. în 1938, evreilor germani li s-a interzis să-şi schimbe numele de familie şi au fost obligaţi să revină la cele evreieşti. Pentru prenume, evreii nu aveau acces decât la un număr limitat de „prenume oficiale evreieşti - 185 bărbăteşti şi 91 femeieşti. Dintre acestea erau excluse prenume biblice preferate de nemţii neevrei, cum ar fi Rut, Miriam, Iosif şi David. Evreii cu prenume interzise trebuiau să mai adopte şi pe cel de Israel, dacă erau de parte bărbătească, sau Sara, în cazul celor de parte femeiască.

Regimul de la Vichy din Franţa şi cel al lui Quisling, din Norvegia, au adoptat legi similare.

Ben Gurion, al cărui sprijin era viguros, chiar belicos, pentru limba ebraică a fost unul dintre factorii de care a depins succesul ei. Aflând că o navă israeliană, sub comanda unui anume căpitan Vishnievsky, a făcut o escală în Africa de Sud, el a ordonat ca de atunci încolo „nici un ofiţer să nu mai fie trimis în misiune în străinătate dacă nu poartă nume de familie ebraic .

Clasa conducătoare israeliană i-a urmat exemplul lui Ben Gurion. Moshe Sharett şi-a schimbat numele din Shertok, Levi Eshkol din Shkolnic. A fost înfiinţată o comisie pentru nomenclatura ebraică, cu scopul de a elabora liste de nume ebraice, ca şi reguli de preschimbare a numelui. Portnoy, de pildă, în Forat, Teitelbaum în Agosi, Jung în Elem, Novick în Hadash, şi Wolfsohn în Ben Zeev.

Inechităţile comise de birocraţii austrieci răuvoitori au fost eliminate, preschimbând

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 26

nume ca Inkdiger (infirm) în Adir (viguros), şi Liigner (mincinos) în Amiti (dreptcuvântătorul). Prenumele au fost şi ele ebraizate. Pearl a devenit Margalit, de pildă.

Evreii s-au dovedit mai puţin înclinaţi să-şi schimbe numele mic decât pe cel de familie.

Potrivit practicii Ministerului israelian de Externe, Goldie Meyerson şi-a preschimbat numele de familie în Meir, atunci când a devenit ministru de externe în 1959, dar a refuzat să adopte prenumele Zehava, schimbând pur şi simplu Goldie în Golda.

Nevoia de prenume ebraice a dus la cernerea Bibliei în căutare de noutăţi. Aşa au ajuns la modă prenumele Yigal, Yariv, Yael, Avner, Avital şi Hagit, sau chiar Omri şi Zerubabel.

Rabinul Benzion Kaganoff, marele expert în nume evreieşti, era de părere că renaşterea biblică a dus la sfidarea deliberată a multor tabuuri iudaice, mai ales interdicţia de a folosi nume biblice dinaintea lui Avraam. Israelienii au încălcat regula, botezându-şi copiii Yuval, Ada, Peleg şi, mai ales, Nimrod, despre care Talmudul spune că a fost unul dintre cei mai afurisiţi oameni din întreaga istorie a omenirii.

Alte nume „rele“ care au ajuns în vogă au fost Reuma, Delia, Atalia şi Tzipor. Begin a fost botezat după Menahem, despre care Biblia spune: „Şi el a făcut ce era rău în ochii Domnului.“ Ebraica nu a fost doar o forţă unificatoare. Ea a împiedicat ca Israelul să ajungă la o problemă de limbă, care a fost blestemul multor naţiuni, în special al celor noi. Acest lucru a fost de bun augur, deoarece Israelul avea multe alte fisuri fundamentale. Faptul că în ghetoul Varşoviei, la sfârşitul anului 1942, partidele politice evreieşti se puteau certa amarnic în privinţa modului în care urmau să se opună naziştilor indica oarecum profunzimea tuturor diviziunilor ideologice care aveau să devie endemice şi pentru statul Israel. Clivajul de bază dintre Partidul Muncii (denumit uneori Mapai), cu aripa sa sindicalistă Histadrut şi ramura militară Hagana, şi Revizionişti, numiţi în alte ipostaze Herut, Gahal şi în cele din urmă Likud, a fost accentuat de asasinarea lui Arlozorov din 1933 şi de urmările sale. Diviziunile s-au accentuat şi mai tare după un episod şocant din timpul Războiului de Independenţă. Ben Gurion se temuse tot timpul că Begin, care

respingea planul ONU de împărţire a frontierelor, va lupta ca să le mărească în cazul în care Irgun ar fi putut să opereze ca forţă de sine stătătoare. Begin a fost de acord să înglobeze Irgun* în armata naţională la 1 iunie 1948, dar şi-a păstrat propriile rezerve de armament. Atunci când, în timpul primei încetări a focului, nava cu armament a Irgunului, Altalena, a sosit la Tel Aviv, guvernul a refuzat să-i predea încărcătura. Ben Gurion a declarat în guvern: „Nu vor exista două state şi nu vor exista două armate [...] *

text: Paul Johnson - Humanitas

** Irgun a fost o organizație militară sionistă care a operat în Palestina în timpul Mandatului (1931-1948)

Mircea Paul Goreniuc

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Arta Monumentala

Pagina 27

Ultimele dorinţe...

Platon a decedat la Atena în anul 348 BC. Ultima sa dorinţă a fost aceea să moară fără datorii. Platon a lăsat două terenuri din afara Atenei fiului său, Adimantes, care a mai primit şi o serie de bijuterii, precum şi 300 de drahme sau monede de argint. Dintre cei patru sclavi pe care-i avea, Platon a eliberat-o pe Diana, preferata sa. El şi-a încheiat testamentul cu faptul că părăseşte această lume fără nicio datorie.

Aristotel a decedat la Chalcis, în Grecia, în anul 322 BC. Testamentul său prevedea ca trei prieteni să devină executorii averii sale, până când elevul său preferat, Nicanor, ajungea la vârsta la care se putea ocupa de aceste chestiuni. El a cerut ca Nicanor să se căsătorească cu fiica lui, Pitia, când fata împlinea vârsta de 18 ani. „Aristotel a cerut ca cei doi să se ocupe de educaţia fiului său, Nicomachus, pe care îl avea cu cea de-a doua sa soţie, Herpyllis, în viaţă în momentul morţii lui“, arată Charles Panati în lucrarea „Cartea Sfârşiturilor. Aristotel i-a permis, prin testament, soţiei sale să se recăsătorească, dar

cu un bărbat care să nu fie sub un rang social inferior. Herpyllis a primit o sută de monede de argint şi serviciul pe viaţă a trei sclavi, pe lângă cel care îl deţinea. Ea mai avea dreptul să locuiască în casa lor sau se putea retrage la casa părintească.

William Shakespeare a murit în anul 1616 în Stratford-on-Avon. Şi-a scris testamentul pe data de 25 martie 1616, cu doar câteva săptămâni înainte de a înceta din viaţă. William Shakespeare a lăsat cea mai mare parte a averii moştenitorilor de sex masculin din partea fiicei, Susanna. Printre bunuri se găsea şi un pat. El a avut un fiu, dar acesta a murit la vârsta de 11 ani. „De asemenea, îi las soţiei mele cel de-al doilea pat al meu“, a fost dorinţa controversată a celebrului scriitor menţionată în testament. În orice caz, văduva, Anne Hathaway, primea o treime din veniturile generate de averea lui Shakespeare. William Shakespeare a cerut ca în momentul întocmirii testamentului de faţă să fie nu doar doi martori, aşa cum cerea legea, ci cinci. El a mai cerut ca pe piatra funerară să sculptat un fel de vers: „Binecuvântat acel ce aceste pietre va cruţa,/ Şi blestemat acel ce oasele îmi va muta“. „ Se crede că Shakespeare intenţiona ca această ameninţare să-i sperie pe jefuitorii de morminte, însă autoritatea cererii sale a împiedicat, de asemenea, şi deschiderea mormântului pentru îngroparea trupului lui Anne Hathaway, care a murit la şapte ani după soţul său“, arată scriitorul Charles Panati.

Mormântul lui William Shakespeare nu a fost atins de nimeni.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 28

Petru I, ţarul Rusiei a murit în anul 1752, la Sankt Petersburg, la vârsta de 52 de ani. A decedat ca urmare a unei infecţii şi a vezicii urinare dilatată, care trebuia drenată pe cale chirurgicală. Şi-a dictat testamentul pentru că nu-l mai putea scrie: „Dumnezeu, din care noi toţi ne tragem, îmi permite să privesc poporul rus ca pe unul chemat de azi înainte să domine toată Europa! Motivul pentru care gândesc astfel este că naţiunile europene au atins în marea lor parte o fază de bătrâneţe, aproape de imbecilitate, sau se apropie cu rapiditate de această fază; astfel este firesc ca ele să fie cucerite cu uşurinţă şi în mod cert de un popor puternic, tânăr şi viguros. Privesc invazia viitoare a ţărilor răsăritene şi apusene din nord ca pe o mişcare periodică, poruncită de Providenţă“. Ultimele sale cuvinte scrise în testament arată cea mai mare dorinţă de dominaţie a ţarului: „Am găsit Rusia un râuleţ; îl las un râu; urmaşii mei îl vor transforma întro mare întinsă, predestinată să fecundeze tărâmurile sărăcite ale Europei“.

Napoleon a încetat din viaţă în anul 1821, în insula Sfânta Elena, unde a fost exilat. A suferit de cancer la stomac şi ficat. Primele manifestări au apărut în anul 1817. În anul 1821, imobilizat

la pat, şi-a dictat testamentul. „Doresc ca cenuşa mea să odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez pe care l-am iubit atât de mult“, este dorinţa cu care şi-a început testamentul, dar care nu s-a împlinit, pentru că a ajuns celebru şi cenuşa i-a fost îngropată sub Domul Invalizilor. În timpul exilului, soţia sa se căsătorise chiar cu ofiţerul austriac care avea misiunea să o păzească. Nu se ştie dacă Napoleon a aflat. „Am fost mereu foarte mulţumit de iubita mea soţie, Maria Luiza. Îi voi păstra până în ultima clipă cele mai tandre simţăminte“, a scris în testament. De asemenea, Napoleon îi cerea fiului, care era duce de Reichstadt în Viena să nu uite că s-a născut prinţ francez şi să nu fie un instrument al „triumviratului ce se opune naţiunilor Europei“. Napoleon a cerut ca, înainte de a fi incinerat, capul să-i fie ras, iar părul să fie împărţit suitei sale de pe insula Sfânta Elena.

Alfred Nobel a murit în anul 1896, la San Remo, în Italia. El a lăsat o mare parte din averea sa, de aproximativ nouă milioane de dolari, pentru acordarea premiilor care-i poartă numele. Prin testamentul său, a menţionat doar cinci premii pentru fizică, chimie, fiziologie sau medicină, literatură şi pace mondială. Al şaselea premiu, pentru economie, a fost instituit de către Banca Naţională a Suediei.

Nobel şi-a scris testamentul cu un an înainte să moară. El a cerut ca acordarea premiilor să nu ţină cont de naţionalitatea candidatului. Primul premiu acordat din averea sa a fost în anul 1901 fizicianului german Wilhelm Roentgen, pentru descoperirea radiaţiei X.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 29

Vasile IANCU

EDENUL CU O SINGURĂ FIINȚĂ: DICTATORUL

Personajele din cel mai recent roman al lui Eugen Uricaru, Grădina Paradisului (Polirom, 2020), fie acestea reliefante, puternice, unele, intrate în manuale și tratate istoriografice, fie episodice, dar cu biografii relevante în țesătura narativă, fie neînsemnate, aduse în pagini pentru coloratura întregului, toate sunt strivite de istorie. Nimeni nu scapă nevătămat. În cel mai fericit caz, doar cu sechele sufletești. Istorie care, în multe perioade/ timpuri/ epoci, e determinată în datele ei esențiale de personalități accentuate, de „oameni mari”, de înțelepți, însă și de nebuni, de vizionari utopici, de aventurieri malefici. Aplecat, ca și în alte cărți, asupra întâmplărilor complicate din existența omului de-a lungul vremurilor, cu ascunzișuri, adesea, misterioase, cu tragedii colective și drame individuale copleșitoare, prozatorul își hrănește eroii cu seva istoriilor.

De demult sau de mai aproape, așa zicând, contemporane.

O propensiune aparte are Eugen Uricaru pentru serviciile secrete, atât de secrete, încât aceste entități tainice rămân, pentru totdeauna, nedeslușite.

Vorba cuiva: „… atât de secrete, încât nimeni nu știe că există”. Sunt pagini consistente în roman care recompun, într-un stil captivant – povestitorul face regula!

– secvențe memorabile din anii interbelici și din timpul celui de al doilea război mondial, ba și din primul mare măcel, din mișcarea legionară, din perioada prigoanei antisemite din România, însă și din Polonia, Lituania,

Germania etc. Sunt aduse în istorisirea romanescă personaje imaginate, precum tâmplarul evreu Mendel Haim, cu ambiții de ebenist, din Stânca, așezare semirurală din Moldova, Neculai Crăciun, inspector într-un serviciu secret, ofițerul german Werner Klotz, doctor în istorie la Universitatea din Viena, șeful unui Kommando, încartiruit la Piatra Neamț, corp de curățare etnică a terenului din spatele frontului, făcând parte dintr-o mare unitate operațională din Germania, condusă de ofițerul Ohlendorf, doctor în economie (e plin Reich-ul de doctori!), subordonat direct lui Heydrich, cel care a inițiat dementa acțiune de purificare etnică, în primul rând, a evreilor, comandantul en chef al Einsatzgruppen, ziaristul legionar Nicu Pălănceanu, capabil oricând de trădări și crime cu sânge rece, omul care „juca la toate capetele”.

Li se alătură acestor personaje imaginate și sadicul legionar din Stânca, Horomniceanu, și patronul unui hotel din Piatra Neamț, Anania Grigoraș, și tânăra basarabeancă Mărioara, fugită din satul ei din calea hoardelor Armatei roșii („Ai săi o trimiseseră peste Prut ca să o păzească, să n-o violeze bolșevicii ruși…”) ș.a.

Dar Eugen Uricaru, iubitor de istorii, face revelatoare consemnări narative privitoare la Ion Antonescu, Hitler, Rohm, Heydrich, Himmler, A.C. Cuza, Talaat Pașa, Anton Drechsler, la Corneliu Zelea Codreanu (ciudat, în roman, căpitanul Furtună), Constantin Manciu, șeful Prefecturii de Poliție Iași, ucis, cum se știe, de C.Z. Codreanu chiar în instanța de judecată, la Mihai Moruzi și la succesorul său la conducerea Serviciului de Informații, Eugen Cristescu, și la Alexandru Marghiloman, șeful guvernului în capitala ocupată de trupele germane, în primul mare război, și la generalul Berthelot, taica Burtălău, și la alte personaje din realitatea Europei, implicit, a României.

De ce Grădina Paradisului? Ne spune autorul. Într-un discurs al lui Hitler, în plin război, declanșat, cum se cunoaște, în septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de vest, pentru că cealaltă jumătate de țară a fost cotropită de trupele Armatei roșii, dictatorul nazist spunea că va face din Europa Răsăriteană o grădină a Paradisului. Evident, această grădină edenică va fi curățată de toate „impuritățile care parazitează și golesc de energie și idealuri

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 30

popoarele – intelectuali, ofițeri și, în primul rând, evrei”. Paradis în care să fie un singur stăpân: dictatorul. Restul? Executanți orbi și sclavi. Visul oricărui tiran de oriunde și oricând.

Stranie este judecata ofițerului Werner Klotz: „Germania, acum dezlănțuită și de neoprit în furia sa ofensivă, va pierde bătălia pe frontul de est”. Raționamentul unui doctor în istorie?

El avea însă o menire mai importantă decât acest război: războiul rasei. Pentru îndeplinirea misiunii, în România aliată, trei inși din Eșalonul Operativ – ofițerul Werner Klotz (născut în Cernăuți, bun cunoscător de română), cu o fertilă experiență în acțiuni exterminatoare, în Imperiul Otoman, în anii genocidului armean, inspectorul de informații Neculai Crăciun, detașat intempestiv la Iași, și Nicu Pălănceanu – se deplasează la Piatra Neamț. Unde, sub dealul Cozla, sunt încartiruite trupe în civil ale Eșalonului.

Centrul de comandă fusese amplasat la Fălești, în Basarabia. Cititorul curios s-ar putea întreba de ce acest Kommando este stabilit în orașul de la poalele muntelui Pietricica? Aici, fusese ales C.Z. Codreanu (alias, căpitanul Furtună), deputat pentru județul Neamț, pe listele Mișcării Legionare (vara anului 1931), așadar, aluatul naționalist-mesianic crescuse, aici erau mulți evrei și putea fi pusă la cale o nouă Noapte de Cristal.

Care, apoi, gândea trioul homicid, să contamineze întreaga Românie, pretext pentru curățarea etnică în forță. Și, ca într-un izbutit thriller, drumul către Palestina, în visatul Eretz Israel, ales de Mendel Haim trece tot prin Piatra Neamț. Unde, motivează el, adică scriitorul, are prieteni care îl pot ajuta să plece către Țara Sfântă. Printr-un joc al întâmplărilor, născocit de prozator, tâmplarul-ebenist o ia cu el, pe această cale a speranței, și pe nefericita Mărioara, cu burta la gură. Odată ajuns la Piatra Neamț, Mendel Haim îl convinge pe Isaac Brociner, prietenul său de-o viață, profesor de zoologie și îngrijitor al Sinagogii din oraș, locaș abandonat și supus permanent distrugerii, să o ajute pe tânăra basarabeancă să aducă pe lume fătul pe care-l purta în pântec. Tatăl e doar bănuit. Micuțul Alexandru-Ieșua e ucis, într-un chip pe cât

de crud, pe atât de viclean, de Nicu Pălănceanu pentru a stârni furia unui turme de neisprăviți și bețivani. Gloată de vreo sută de scandalagii incitată de falsul și spurcatul mit precum că în tradiția evreiască se practică uciderea unui creștin pentru ca, în sângele acestuia, să aibă loc un ritual sălbatic. Atunci „Când striga Moarte lor, moarte lor, jidanilor, se cutremura aerul de-a lungul străzii”. Înscenarea eșuează. Werner Klotz, prezent la toată mârșava mascaradă, de el aprobată, le spune cu dispreț celor doi însoțitori, Crăciun și Pălănceanu: „treabă românească!”, și pleacă spre Iași. „A doua zi, în 27 iunie, la Iași s-a dezlănțuit pogromul destul de bine pregătit”, este consemnarea romancierului spre sfârșitul istorisirii sale. Finalul romanului e marcat însă de un raport al sublt. de rezervă Triandaf Aurel către Inspectoratul de Jandarmi Iași, în care se face un succint bilanț, într-un stil sec și precis, specific cazon, al morților și supraviețuitorilor din trenul morții, pornit din stația Târgu Frumos către lagărul de concentrare Călărași.

Luase în primire un număr de 35 de vagoane cu 2.530 de evrei. Aflăm din acest raport câți au ajuns la destinație: „1.011 evrei în viață”.

Eugen Uricaru, și-n acest op, ne reamintește, spre meditație, cu mijloacele povestitorului exersat, asupra unui adevăr, frecvent ignorat: cursul istoriei este, nu o dată, irațional. Pentru că indivizii ce influențează acest curs pot fi (și) iraționali, imprevizibili, mânați de pasiuni fatale pentru colectivități.

Editura Polirom 2020 Text apărut în Revista SCRIPTOR nr. 3-4/2021

ANUNȚ IMPORTANT Azi 1 Aprile 2021 JURNALUL ISRAELIAN nu va apare din cauză de neplătit chiria. Cititorii pot pun umărul, șoldul, sau donații : ouă proaspete, țuică, Bitcoin, sifolux sau niscaiva abonamente pe 10 ani în preț de unu. Redactia

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 31

“SUCH IS LIFE” = „AȘA e VIAȚA” Ned Kelly (1854–1880), hoț de buzunare, haiduc, șef de bandă, în final declarat criminal și condamnat. Unul dintre ultimii bătăuși și, pe departe, cel mai faimos, este bine cunoscut pentru că a purtat o armură contra gloanțelor, produsă acasă, în timpul luptelor cu poliția colonială. Din acest motiv (incluzând o scrisoare publicată de 8.000 de cuvinte în care își apăra atât înfrângerea cât și condamna corupția poliției, a sistemului judiciar australian și asuprirea clasei muncitoare sărace), a devenit o icoană culturală australiană.

La executarea sa prin spânzurare - care a avut loc după o perioadă de recuperare de la cele șase răni de glonț căpătate în timpul schimbului de focuri de la captură (s-au numărat cinci semne de gloanțe pe cască, trei pe pieptar, nouă pe spate și una pe umărul armurii sale) - ultimele sale cuvinte au fost: „Așa este viața”. În urma faimei lui Ned, crescânde - mulți bărbați tineri care intenționează să se distrugă prin diferite mijloace (alcool, droguri, fumat, mașini rapide / motociclete / femei, infracțiuni) se tatuează pe corp în amintirea celor spuse de Ned la deces. Puține cuvinte sunt atât de bine cunoscute sau popularizate în lume. from Quora Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 32

Nora IUGA epitaf a fost pe vremuri o cometă şi-a dispărut ca o poetă nici un ochean n-o mai afla c-a fost mâncată de-o sardea acuma trage la rindea un peşte mare şi de lemn şi-n solzii lui se-mbracă demn lalea de Olanda eu am iubit-o pe Mata Hari nu-mi spuneţi mie că nu e frumos numai pe mine Mata Hari m-a dus pe aripi în ţara de jos şi ce pistruiată lalea de Olanda cu aur stropită lalea de Olanda ce palizi baroni cu briciul în mînă îi tăiau o petală pe săptămână curgea ca nisipul polenul roşcat punînd pe mătăsuri peceţi de rugină era Mata Hari un joc disperat pe-o tablă de şah o regină şi astăzi aud saboţii ei mici intrîndu-mi în somn ca tâlhării dar cum s-o alung departe de-aici pe sora cea rea Mata Hari inimă albastră vai, cu ce bărbat urît am dansat aseară boleroul toată noaptea l-am privit şi am tăcut şi în zori mi-am incendiat trusoul ce bărbat urît oh, ce bărbat am legat aseară-ntr-o batistă şi pe apa morţilor l-am dat eu dintre frivole cea mai tristă şi acum vă zic cu jurămînt că nu am regrete nici ruşine dar îmi pare rău că în mormânt n-o să se mai culce el cu mine era atât de foarte bine era atît de foarte bine cînd pe faleză ne plimbam aveai o rochie cu buline şi-un cocker negru dolofan goneau poeţii pe rotile ducînd borcane la spălat extazul îţi creştea-n pupile

cum creşte drojdia-n aluat bătea o briză foarte pură ne răsfoia prin amintiri un cîine lup ducea în gură un om lipsit de însuşiri dar parcă şi mai foarte bine era atunci când ne-ntorceam şi-o luam din nou da capo-al fine stăteam la geam şi croşetam aveai rochie cu buline şi-un cocker negru dolofan fantoma motanului Cicollino o, motanul Cicollino e bolnav de diabet şi tînjeste în surdină după lady Elisbeth nostalgia grea de zahăr şi-o tîrăşte gras şi trist n-am s-ajung nicicînd luceafăr vai şi nici măcar artist zace tînăr Cicollino ochii verzi se fac mai răi ura-i creşte în surdină cît o mie de dulăi latră noaptea prin balcoane o fantomă de cotoi îi bat colţii în obloane varsă lacrimi de noroi e motanul Cicollino cel bolnav de diabet ce s-a stins vai, în surdină fără lady Elisbeth în cetăţile andive vai, se nasc prea multe dive în cetăţile andive nu-ţi rămîne un pătrat să-ţi adaugi un cărat nu-ţi ajunge o centime pentru-o haină mai intimă numai foarfeci cad din cer în halatul de bărbier şi frumoase midinete vin şi pleacă-n gabriolete de-ai fi fost piticul care îşi scuipă cocoaşa-n mare găseai peste iertător în curentul Labrador şi un nasture de sidef din jiletca lui Alef o, lady, lady o, lady, lady verde păstaie

or să vie hingherii să te jupoaie clănțănesc dinții tăi de mazăre crudă un băiat cu pistrui te-a crezut paparudă şi s-a şters pe bocanc cu pielea ta castă lady, cine de-acum te-o mai lua de nevastă dormi uitată de mult pe un pat de gunoaie steaua ta a căzut ca o lacrimă-n ploaie dintr-un somn în alt somn vine-un melc şi te-nghite pîn-la mirele alb mai e drum pasămite Madame Fantine într-un punct era o mare şi în mare un rechin iar rechinul mi se pare era chiar madame Fantine la spectacolul de gală un matroz cu pieptul plin a pus peştele în oală şi-a mâncat-o pe Fantine zace dezbrăcat pe plajă într-un abur levantin cine-i oul fără coajă e bărbatul lui Fantine dinţii ei căzuţi în mare părul iarbă pieritoare cresc pe-un matelot străin în strîmtoarea cea mai castă nu-i nici un rechin nevastă unde eşti madame Fantine? mondo cane am pierdut un cîine roşu concurent la maraton nici un cîine nu e roşu dacă n-are şi melon poate-a fost un cîine verde cu stăpînul anonim ce să facă-un cîine selim dar era un cîine-albastru angajat într-un hotel lasă cîinele albastru c-a fugit cu Charles Martel nu e nici un cîine ocru

nici un cîine violet nici un cîine mare socru nici un cîine capulet numai cîinele cel negru îmbrăcat într-o livrea stă şi-mi face semn cu ochiul dintr-o ceaşcă de cafea Închinare Miron frate, trist descînt Cum pot somnul să ţi-l cînt După mirul Dumitale Au căzut trei carnavale După zvonul tău pierit Trei fanfare-au amuţit Dansatoare negre-n bumbi S-au ascuns pe sub porumbi Şi-n flori albe de Cucută Ochii duşi ţi-i mai sărută Lăutari cu dintîi mari Te-au urcat pe armăsari Şi ţi-au pus în palma grea Inima de acadea.

Ziua bob de lăcrămioară Iubeai lemnul de vioară Noaptea ac de trandafir Împungeai în patrafir Ochiul ţapului Sotir Lingeau muget pe paftale Caprele medieval Şi se îndoiau cu chin Fete dulci în sos de vin Şi mistreţi cu cimbru iute Veneau limba să-ţi sărute Vai, în fluierul de os Doarme timpul puturos Sub catapeteasma ta Nu mai cîntă pasărea Miron frate, e tîrziu Lampa arde cilibiu La căruţa ta parşivă Cu trei roate de colivă Este vremea să te laşi Printre gusterii cei graşi Să-ţi pui talpă de castan Pe ţinutul caloian Şi în somn de mai visezi Sub pământ la miei şi iezi Să ne mai trimiţi cuvînt Miron frate, trist descînt. (poeme din volumul „Cîntece“)

Nora Iuga s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a PEN Club.

A publicat volume de versuri, printre care: Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piaţa cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoşaţi (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016). Volumele sale de proză şi poezie au fost traduse în mai multe limbi. A tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Jünger, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller etc., dar şi cărţi pentru copii. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf“, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, Darmstadt. La recomandarea preşedintelui Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, în anul 2015 este decorată cu ordinul „Crucea de Merit“ în Grad de Cavaler. În anul 2017, preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în Grad de Comandor. La Editura Polirom a publicat romanele Sexagenara şi tînărul (2004, 2012), Săpunul lui Leopold Bloom (2007), Hai să furăm pepeni (2009, 2015), Harald şi luna verde (2014, 2016), Lebăda cu două intrări (2016, 2017), Hipodrom (2020).

Leo Butnaru Dadaism cu ocazia primei mele sosiri la Paris Sigur garçon mai b(o)em ceva dadaist. Mai adă-ne o Champs-Élyseés… pardon! O șampanie “Clairette de Die” căci vezi doar cum pe noi oaspeţii din Est fericirea ne caută până şi prin buzunare însă aşa şi nu ne găseşte pre noi cămătarii banilor de telefon necesari pentru a-i suna pe Ceea Lume pe Tristan (fără Izolda) Tzara Brâncuşi Ionescu pe Emil Cioran… De bucurie că am reuşit să vorbim cu compatrioţii o să b(o)em în continuare șnaps… pardon!

Champs… pardon! Șampanie șămpănica șămpănea până vom încerca să

infernul confortabil al bodegii însă te prevenim că nu-ţi va ieşi pasienţa precum nu-i ieşi lui Platon care încă în antichitate – bineînţeles că ai auzit de ea – încerca să ne dea afară din republica sa (credea el) autonomă. Sigur republica şi repu-tatia lui Platon sunt noţiuni repu… pu… repu-pu.. diabile pentru că zău nu e deloc frumos ceea ce a filozofat el vizavi de poeţi în intenţia lui de a-i da pe ăştia afară din ţară. Să nu-i urmezi exemplul garçon şi să ne mai laşi în bodegă de unde noi vom ieşi benevol de bună voie părăsind şi Champs-Élyseés şi întreg Parisul plecând în drumul nostru.

Aşadar încă un dar garçon încă o şampanie clară din Die ce ne sporeşte buna dispoziţie ca un diez muzical la începutul portativului şi sfârşitul acestei partituri parisiene.

Et l’ addition s’îl vous plaît garçon!

Paris, 30.IX.1996

BB EXPO

T-A

dansăm încrâncenat de balcanic precum Zorba Grecul fără Zoarba lui după care graçon dumneata frate latin franţuz tipic cu vocea de un timbru nazonat vei căuta să ne dai afară din Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 35

Alexandru Ovidiu Vintilă

Ruguri, insecte și frici Pisicile macedoniei diafane dropii departe de lespezile mari ale malului legendarului fluviu geografia vagă a unui spațiu unde îți tragi sufletul în biserica din piatră dumnezeu stă neclintit spre orele dimineții cântă cocoșii crăpând gheața unei nopți friguroase de iarnă spre primăvară vrăbii de sticlă piticul otto bătând darabana visul hașurat de a fi leu într-o pădure urbană lingurița de argint cu care îți mesteci cafeaua pași de femeie pe podeaua lustruită intens era o zi care semăna bine cu cea de ieri când un câine te-a întâmpinat în prag cu ochi de om bătut pe străzile pragăi în 1968 tancuri sovietice în piața wenceslav plină de amintirea studentului jan palach gestul său eroic într-o mișcare ascensională din inimi spre cer ruguri insecte și frici forma fetală a unui glas amestecat în alte glasuri dintr-o încăpere se invoca pax romana pâlcul de plopi până la nori rictusul de triumf al lui magic johnson de pe margine publicul-spectator își deapănă nostalgiile mizele unei vremi proteice și postumane recurențele zilei transpar în visul în care visăm o mai bună cunoaștere de sine când totul e vechi sub soare femeia cu câini ne atrage atenția asupra fiului risipitor despre cele șapte vaci grase niciun cuvânt semințele unei crize globale viitoare sunt plantate cu grijă de marile puteri în materia cenușie

a unui pământ îmbătrânit ca un personaj epic în centrul unui război psihic adeseori îți vine să urli dar te reprimi într-o sofistică de zi cu zi reinventându-te mereu la periferia patriei tale căzute într-o rotire continuă La zidul plângerii altcumva n-am izbutit iartă-mă Via Liviu Antonesei

Ezechiel - Întâlniri cu extratereștrii Biblia / 1: 1-28 - Carul de Foc (partea a III-a)

și înapoi - la fel de repede ca fulgerele.

Mă uitam la ființele vii când am observat patru roți care atingeau pământul. Fiecare față vie avea o roată. Toate roțile arătau la fel. Roțile arătau ca și cum ar fi făcute dintr-o bijuterie galbenă și limpede. Părea că există o roată în interiorul unei roți (*). Ei se putea întoarce pentru a se deplasa în orice direcție. Dar ființele vii nu s-au întors când s-au mișcat.

Jantele roților erau înalte și înfricoșătoare.

Erau ochi peste toate jantele celor patru roți.

Mă uitam la o furtună mare venind din nord. Era un nor mare, cu vânt puternic, și din el se aprindea un foc. Lumina strălucea peste tot în jurul ei. Arăta ca o aramă fierbinte care strălucea într-un foc. În interiorul norului, existau patru ființe vii care arătau ca niște oameni. Dar fiecare dintre ele avea patru fețe și patru aripi. Picioarele lor erau drepte. Picioarele lor semănau cu picioarele vițeilor și sclipeau ca o aramă lustruită. Sub aripile lor erau brațe umane.

Erau patru ființe vii. Fiecare ființă vie avea patru fețe și patru aripi. Aripile lor s-au atins.

Ființele vii nu s-au întors când s-au mișcat.

Au mers în direcția pe care o priveau.

Fiecare ființă vie avea patru fețe. În față aveau fiecare o față de om. Pe partea dreaptă era fața unui leu și pe partea stângă o față de taur. Pe spate aveau o față de vultur. Aripile lor erau întinse in sus. Cu două dintre aripi, fiecare ființă vie a ajuns să o atingă pe cea din apropierea ei și cu celelalte două aripi și-a acoperit corpul. Fiecare ființă vie a mers în direcția pe care o privea. Au mers oriunde spiritul i-a făcut să meargă, dar nu s-au întors când se miscau. Așa arătau ființele vii.

Roțile se mișcau întotdeauna odată cu ființele vii. Dacă ființele vii se urcau în aer, roțile mergeau cu ele. S-au dus oriunde a vrut duhul să meargă, iar roțile au mers cu ele, pentru că puterea care mișca ființa vie era în roți. Dacă ființele vii se mișcau, roțile se mișcau. Dacă ființele vii se opreau, roțile se opreau. Dacă roțile se ridicau în aer, ființele vii mergeau cu ele, pentru că spiritul era în roți.

Am văzut un lucru uimitor peste capetele ființelor vii. Era ca un cer peste cap, iar cerul era limpede ca cristalul. Sub acest cer, fiecare ființă vie avea aripi care se întindeau spre cea de lângă el.

Apoi am auzit aripile. De fiecare dată când ființele vii se mișcau, aripile lor scoteau un zgomot foarte puternic, ca o ostire care trece.

Erau puternici ca Domnul Atotputernic. Erau la fel de puternici ca o armată sau ca o mulțime de oameni.

Ființele vii s-au oprit din mișcare și și-au coborât aripile jos de partea lor. Apoi s-a auzit un alt sunet puternic care a venit de deasupra cerului întins peste capul lor.

În mijlocul dintre ființele vii, erau niște cărbuni de foc aprinși. Acest foc era ca niște făclii care se mișcau în continuu printre ființele vii. Focul strălucea puternic, iar fulgere sclipeau din el. Ființele vii au fugit înainte Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 37

Era ceva care semăna cu un tron deasupra cerului. Era albastru ca safirul. Era, de asemenea, ceva care arăta ca un om care stătea pe tron. L-am privit de la talie în sus. Arăta ca un metal fierbinte cu foc în jurul său. L-am privit din talie în jos. Arăta ca un foc cu o lumina care strălucea în jurul lui. Lumina care strălucea în jurul lui era ca un curcubeu într-un nor de ploaie. Era Slava Domnului. De îndată ce am văzut asta, am căzut la pământ. M-am închinat cu fața la pământ și apoi am auzit vocea LUI care îmi vorbea. (*) este aici o clară descriere a unui rulment, un mecanism ingenios inexistent în vremea în care a fost scrisă Biblia. NR ***

Carul zeilor lui Erich von Däniken În anii 1970, Erich von Däniken a fost invitat la o discuție secretă la NASA, unde l-a întâlnit pe Josef F. Blumrich. Cei doi au vorbit despre teoria antică a astronauților lui von Däniken din cartea sa, Caretele Zeilor. Era în focar ideea că viziunea lui Ezechiel era aceea a unei nave spațiale, mai degrabă decât a unui car divin. Această conversație l-a determinat pe Blumrich de a respinge teoria aparent absurdă a lui von Däniken, așa că a făcut unele cercetări proprii și a început să scrie o carte. Cu toate acestea, dovezile au fost copleșitoare, iar Blumrich a avut o revelatie. Ezechiel descria, fără îndoială, o navă spațială avansată.

Blumrich a folosit chiar descrierea lui Ezekiel a ambarcațiunii pentru a breveta propria versiune a unei roți omnidirecționale.

Ezechiel este o figură cheie în iudaism și este, de asemenea, proeminent în alte texte Abrahamice. Ezechiel a fost adus la Babilon în prima captivitate a lui Israel și este descris ca un profet. Una dintre caracteristicile interesante ale Cărții Ezechiel ca text biblic este aceea că este scrisă folosind pronumele,eu, în mod clar fiind scrisa chiar de Ezechiel ca relatare la persoana întâi, spre deosebire de multe texte biblice scrise la

persoana a treia. Acest lucru pare să acorde mai mult credit și personalitate poveștii, așa cum este notată la scurt timp după apariția sa.

Ezechiel descrie văzând un car cu roți coborând spre el din cer, pilotat de ființe cu „asemănarea unui om”. În timp ce multe versiuni biblice ale poveștii descriu această ființă ca pe Dumnezeu, von Däniken subliniază că versiunea ebraică originală nu îl menționează niciodată pe Dumnezeu, acest cuvânt a fost adăugat mai târziu.

Descrierea lui Ezekiel a aterizării carului cu roți seamănă cu cea a aterizării unei nave spațiale. Furtuna, fulgerul și luminile strălucitoare amintesc de o navă spațială care coboară pentru o aterizare și care aruncă flăcări într-un spectacol nemaivăzut până acum de cineva dintr-o eră primitivă. Ezechiel descrie chiar focul care alimentează carul ca fiind „din metal strălucitor”.

De-a lungul unei serii de povești biblice, Arca Legământului se prezintă ca un factor de interes pentru teoria lui von Däniken. Dar mențiunea din Kebra Nagast, ( Kebra Nagast sau Gloria Regilor este o scriere epică din sec XIV ) o relatare a creștinismului din Etiopia

sub regele Solomon. În această relatare, textul spune că se știa că regele Solomon avea mașini zburătoare care nu erau menționate în Biblie, precum și posesia arcei, foarte râvnite.

Aceste texte consemnează că oamenii se temeau de Arcă, deoarece adesea îi ucidea pe cei care erau în contact strâns. Oare pentru ca Arca era radioactivă sau încărcată electric?

Poate era Arca Legământului un reactor atomic cu plutoniu?

Erich Von Däniken spune că există și alte versete biblice care se încadrează în teoria sa antică a astronauților, inclusiv unele care fac aluzie la „temple” similare sau zone de aterizare pentru nave spațiale, la fel cum relateaza Ezechiel. Un astfel de templu cunoscut sub numele de, Chavin de Huantar poate fi găsit în Peru, așezat la mii de metri înălțime pe un munte dintr-o cultură despre care se știe

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 38

extrem de puțin. Templul este decorat cu figuri înaripate și capete sculptate care par să poarte căști. Von Däniken spune că aceste figuri sunt de origine similară cu cele descrise de Ezechiel în Biblie.

Arca Legământului

Claude Verlinde Suprararealist

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 39

Poezie la Kub

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 40

MAMA EVREICĂ A LUI ALBERT EINSTEIN:

UMOR Ah... mamele evreice ....

"Fotografia ta de senior și nu ai putut face ceva cu părul tău?"

MAMA EVREICĂ A MONEI LISA:

MAMA EVREICĂ A LUI MOISE:

"După toți banii pe care eu și tatăl tău i-am cheltuit pe aparatul dentar, asta numești tu un zâmbet?"

"Deșert, schmeșert! Unde ai fost cu adevărat în ultimii patruzeci de ani?"

MAMA EVREICĂ A LUI CRISTOFOR COLUMB:

MAMA EVREICĂ A LUI BILL GATES: " Ai fi murit daca deveneai doctor?"

"Nu-mi pasă ce ai descoperit ! Dar... n-ai sunat și nici nu mi-ai scris atâta timp !! "

MAMA EVREICĂ A LUI BILL CLINTON:

MAMA EVREICĂ A LUI MICHELANGELO:

"Ei bine, cel puțin ea a fost o fată evreică drăguță, acea Monica.

"Un tavan pe care-l pictezi? Pereții, nu erau destul de buni, cum fac ceilalți copii? Știi cât de greu e să cureți un tavan?"

Via Liviu Antonesei

________________________________

MAMA EVREICĂ A LUI NAPOLEON:

Paul Mircea Goreniuc

"Nu-ți ascunzi certificatul școlar cu note?

Scoate-ți mâna din jachetă și arată-mi!"

MAMA EVREICĂ A LUI ABRAHAM LINCOLN: "Din nou cu pălăria aia! De ce nu poți purta o șapcă de baseball ca ceilalți copii?"

MAMA EVREICĂ A LUI GEORGE WASHINGTON: "Data viitoare când te prind aruncând bani peste Potomac, poți să-ți iei la revedere de la alocația ta!"

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 41

Taxe ciudate în isorie 1. În Egiptul Antic, uleiul de gătit era impozitat şi, pe deasupra, oamenii trebuiau să cumpere uleiul de gătit de la faraoni şi li se interzicea reutilizarea uleiului folosit. Scribii verificau fiecare gospodărie pentru a se asigura că se foloseşte cantitatea corespunzătoare, pentru a confisca proviziile mai vechi şi pentru a forţa cumpărarea de ulei proaspãt.

2. În Roma Antică, nu era neobişnuit ca proprietarii de sclavi să-şi elibereze sclavii după un anumit număr de ani de muncă şi să ceară plata unei anumite taxe. Sclavii puteau plăti această taxă, deoarece mulţi dintre ei aveau ocazia să lucreze în mai multe locuri şi astfel puteau câştiga banii folosiţi pentru a-şi obţine libertatea. Guvernul roman a cerut sclavului nou eliberat să plătească un impozit pe libertatea sa.

3. În timpul Evului Mediu, guvernele europene au plasat o taxă pe săpun. A rămas în vigoare foarte mult timp. Marea Britanie nu şi-a abrogat taxa de săpun până în 1835.

4. Anglia a implementat un impozit pe ferestre, taxând casele pe baza numărului de ferestre pe care le aveau.

8. Japonia a impus o taxă pe whisky care se bazează pe procentul de alcool în volum, astfel încât producătorii japonezi de whisky au început să-şi dilueze produsul cu apă pentru a evita taxa. Producătorilor europeni de whisky li s-a interzis să facă acest lucru; de aceea, whisky-ul japonez a avut un avantaj în Japonia.

9. În timpul domniei regelui Henry I al Angliei (între anii 1100–1135), tinerii care refuzau să lupte pentru rege erau taxaţi, iar pentru ca efectul pshiologic să fie şi mai puternic, taxa a primit numele de taxa pe laşitate. De-a lungul timpului, nivelul acestei taxe a crescut de peste trei ori şi chiar s-a aplicat şi pe timpul perioadelor de pace şi a fost eliminată după aproximativ 300 de ani.

10 S-ar putea să nu poți pune un preț pe modă, dar, în 1784, guvernul englez a pus un preț pe pălăriile pentru bărbați. Prețul taxei s-a modificat în funcție de valoarea pălăriilor - o tichie simplă care costa sub patru șilingi justifica o taxă de trei penny, în timp ce pălăriile mai scumpe, cum ar fi pălării cu vărf bombat timpurii, care costau peste 12 șilingi, plăteau o taxă de 2 șilingi.

5. În 1705, împăratul rus Petru cel Mare a pus un impozit pe barbă, în speranţa de a-i obliga pe bărbaţi să adopte aspectul bărbierit curat, obişnuit în Europa de Vest.

6. Francezii au avut o taxă pe sare numită gabela, care i-a enervat pe mulţi şi a fost unul dintre factorii care au contribuit la Revoluţia Franceză.

7. În 1885, Canada a creat impozitul pe cap de chinez, care a impozitat intrarea imigranţilor chinezi în Canada. Impozitul a durat până în 1923, când s-a adoptat o lege care interzicea intrarea chinezilor în Canada, cu câteva excepţii.

11. Iernile din Marea Britanie din secolul al XVII-lea au fost mai reci, pentru mulți, decât ar fi putut fi, datorită unei taxe aplicate tuturor șemineelor între 1660 și 1689.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 42

Ghidon Efrat – omul fermecat de arte Ghidon Efrat, (istoric cultural) este omul de cultură, curatorul căruia datorăm dezvoltarea artei vizuale în Israel. Este cel care a trimis "sera" lui Avital Gheva la Bienala de la Veneția.

Este un personaj plin de merite. O carte apărută recent sumarizează activitatea lui. În ea explică de ce noțiunea de curator pare a fi compusă din două cuvinte: perete și pasiune.

Materie și gând. În ebraică otzer înseamnă curator dar același cuvânt poate fi și comoară.

Fie ea artistică.

Efrat – portret si cartea lui Curatorul Gherilei

Ghidon Efrat : Deodată, toți s-au transformat în "curatori" femei și bărbați, îmi amintesc cum recitam ici și colo: "Cu un cui și ciocan de muncitor fii un harnic curator..."

Sub fiecare pom înfrunzit înflorește câte un curs care te învață cum să atârnăm un tablou pe un perete alb, la 1.60 înălțime și în linie dreaptă . E o pierdere a lucidității, e o inepție să devi curator numai din lecturile cuiva despre artă.

Eu cred că peste sloganul curator = perete + pasiune, cel care se numește curator este artistul care integrează la un loc toate artele.

Am dorit foarte mult să scriu această carte, am nevoia să spun ceva artelor din punctul de vedere al curatorului. Prietena mea, Galia BarOr (1) m-a presat sufletește timp de luni, să mă culeg și să scriu cartea. De fapt mi-a făcut plăcere, am scris-o în câteva săptămâni.

Nu este un îndrumător pentru curatori, dar sper că în final va servi cursurilor de artă în viitor.

Cartea spune clar: prieteni aruncați cărțile, cartea e un prieten la drum, dar drumul trece prin voi. Am avut noroc, părinții mi-au permis să învăț muzică în copilărie, să pictez toată viața... eu mă declar un pictor frustrat, și e bine că e așa, căci vin înarmat cu sensibilitate, cu Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 43

simțuri de pictor... știu ce e culoare, cum se ține o pensulă, știu cum se face o schiță ! Și mai știu că nu-s destul de bun. La început am studiat filosofie, puțin teatru, dar era prea târziu pentru actorie, mai tot timpul am plătit serios cu timpul meu, pentru studii. Erau timpuri grele, când am devenit "curatorul gherilei" am făcut "lucruri" care nu se fac. Împrumutam lucrri de la instituții importante, muzee, galerii, declar că au greșit având încredere în mine.

Fratele meu avea un van, încărcam acolo opere în mod barbar, neambalate, criminal legate unele peste altele pe acoperiș. La ieșirea din Ierusalim, e o pantă mare spre șes, și spre groaza mea văd cum "istoria artei în Israel" zboară luată de vânt. Simplu ca zmeele ridicate în cer, tablourile s-au răspândit pe șosea în ambele direcții. Am oprit circulația între Tel Aviv și Ierusalim, în ambele sensuri. Dumnezeu a fost cu mine, și nici măcar o pânză nu a fost călcată... Eu, fără respirație, mă învârteam printre mașini trecând de pe o bandă pe altă ca să le culeg. Povestesc aventura asta cu rușine și oroare. Sunt un criminal. În clipa aceea am încetat să fiu un curator răzvrătit, al gherilei. Drumul pe care l-am adoptat, metoda pe care am numit-o "Curator de Ready made" esența era să iau instalații întregi și să le montez într-un spațiu estetic, aranjate ca să devină o provocare artistică. A început în 1993 când am deplasat atelierul agricol al lui Avital Gheva, din kibbutzul Ein Shemer (2 hectare, 8 mt înălțime) direct în centrul Bienalei de la Veneția. A făcut o senzație colosală. În 1995 când din nou am apărut la Veneția am expus subsolul Bibliotecii Naționale și am invitat trei artiști: Joshua Neustein (2), Uri Tzaig (3), și scriitorul David Grossman ca să discute și să critice acest "Ready made". S-a produs în mod natural tensiune cu acești trei creatori, ei nu agreau ideile mele acaparante ,sau dacă vreți, ei doreau un spațiu al lor. "Mă pot da în lături" le-am spus... și de atunci mi-am pierdut Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

David Grossman

Pagina 44

interesul de a fi curator.

Am o cantitate vicioasă de autocritică, înclinarea de a mă anula, probabil un antagonism cu dorința de a mă pune în lumină.

Pe a doua încerc să o ascund, ca să evit din capul locului critica, e o metodă de apărare . Nu știam că sunt așa, credeam despre mine că sunt un tip simpatic, deschis, care acceptă totul, așa spunea draga mea Aliza (4), deși adesea ne înțepam reciproc. Am lucrat împreună la redactarea cărților ei, mai puțin la critici sau recenzii. Mergeam mult împreună să fotografiem, îmi asumam sarcina de al treilea , al patrulea , al cincilea ochi etc... îi strigam: Aliza uite asta, uite asta ... Când am cunoscuto era fotoreporter, lucra minunat, știu cât de bună era. După decesul ei, azi știu, era mult mai apreciată decât eram eu conștient în timp ce am fost împreună. Un oarecare aport a avut de la mine, dar probabil o și stânjeneam, o frânam. Nici fetei mele Eden, nu i-a fost drumul simplu, dar ea l-a făcut în stilul ei. De multe ori mă amuz cu filmele ei video. Sunt foarte atent, când propune un subiect, iar eu acaparator îi spun direct "hei, merită de făcut așa, și să adaugi și asta..." Iar ea: tată.. TATĂ!

Fac efort să mă dau la o parte, eu vreau să repar o hartă , sunt un cartograf. Sfârșitul anilor '40, începutul anilor '50. Este perioada în care "Noile orizonturi" - abstracționismul israelians-a născut, ei au desființat fără urmă o grupă minunată de artiști, ok? Naftali Bezem (5), Avraham Ofek (6), Shimon Sabar (7), Gershon Knispel (8), realiștii societății israeliene de atunci. Ei pictau o artă socială, protestatară contra guvernului militar pro palestinian, erau proletari în sine. În jurul lui 1980, eu și Yigal Tzalmona (9), ne-am înrolat să producem o carte "Bezalel shel Schatz (10)". După ani de dispreț, în care muzeul arunca lucrările lui Bezalel în curte, azi Bezalel e recunoscut și toți se bat să îl colecționeze cu mulți bani...

cu soția Aliza

Film video cu Eden

Efrat

Aceasta a fost sarcina mea, de scriitor, de Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 45

curator, de lector, de Ghidon. Munca mea de curator conține conceptul megaloman pe care mi l-am asumat să vin și să scriu despre artiști israelieni. Împreună cu prieteni, mulți și talentați, am reușit să producem un raft despre arta israeliană , o nișă care nu exista: cum să colecționăm artă, cum vorbim despre o opera de artă, cum învățăm secretul artelor, cum predăm artă. Scrisul, în contrast cu opera, este o disciplină în sine. Am scris zeci de cărți și mii de articole, zi de zi, toată ziua. Am un blog numit: "Depoul lui Ghidon Efrat". Acolo sunt multe eseuri. Mi-e rușine să spun câte, dar spre satisfacția mea zi de zi circa 400 de cititori se perindă pe blog, și chiar de-ar fi numai 2, ei nu scriu pentru ziua de azi ci pentru studenții de mâine și poimâine. Cartea despre care am vorbit "Curatorul Gherilei" se bazează pe o poveste reală și este numai despre munca curatorială, așa mi s-a cerut", dar mai important mie este scrisul, scriu și iar scriu... **

Note 1- Galia Bar-Or Istoric de artă israelian, curator și director de muzeu 2- Joshua Neustein (născut Israel în 1940) este un artist vizual contemporan care trăiește și lucrează în New York. Este cunoscut pentru arta sa conceptuală, instalațiile de mediu, land art, lucrări din hârtie post minimaliste, abstractizare, lucrări deconstruite și picturi pe hărți la scară largă.

3- Uri Tzaig (născut în 1965) este un artist israelian. Tzaig, care are experiență în teatru, lucrează adesea în multimedia, video și instalații.

4- Aliza Orbach, fotograf, soția lui Ghidon 5- Naftali Bezem (1924 - 2018) a fost un pictor, muralist și sculptor israelian. Naftali Bezem s-a născut la Essen, Germania, în 1924.

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 46

Adolescența sa timpurie a fost petrecută sub asuprirea nazistă, cu frica constantă pentru siguranța părinților săi, care au pierit în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Naftali a emigrat în Palestinei în 1939, la vârsta de paisprezece ani, cu un grup de tineri Aliyah.Din 1943 până în 1946, a studiat artă la Academia de Artă și Design Bezalel din Ierusalim cu pictorul israelian Mordecai Ardon. Apoi a petrecut trei ani studiind la Paris. Fiul lui Bezem, Yitzhak, a fost ucis în explozia terorista din Piața Zion din 1975, în centrul Ierusalimului.

(6) Avraham Ofek, artist multidisciplinar, s-a născut în Burgas, Bulgaria. La doi ani de la înființarea statului Israel în 1948, 45.000 de evrei ai Bulgariei au plecat voluntar în Israel, inclusiv Avraham Ofek, în vârstă de paisprezece ani. S-a stabilit în Kibbutz Ein HaMifratz. În mod informal, Ofek a studiat pictura de la vecinul său, Arye Rothman.

(7) Shimon Sabar a fost scriitor, ilustrator, artist de benzi desenate, pictor, desenator și publicist israelian. A emigrat la Londra din cauza opoziției față de politica israeliană.

Data nașterii: 5 martie 1926, Tel Aviv-Yafo, a decedat în 2007, Londra.

(8) Gershon Knispel a fost pictor și sculptor israelian care a lucrat în Israel și Brazilia, unul dintre artiștii israelieni de top din a doua jumătate a secolului XX. De-a lungul celor șaizeci de ani de activitate artistică a creat sculpturi, desene, tipărituri, picturi și altele, care i-au adus premii la bienale internaționale din Berlin, Moscova și Sao Paulo. A aparținut curentului „realismului social” din arta israeliană. S-a născut la 11 septembrie 1932, Köln, Germania, a decedat în 2018.

(9) Yigal Tzalmona - Curator israelian, critic de artă și istoric de artă Data nașterii 28 aprilie 1945 Tel Aviv Educat la Universitatea din Paris (1966–) . Activitate: Academia de Artă și Design Bezalel (lector), Muzeul de Artă din Tel Aviv (curator, 1972–1974) Muzeul Israelului

(curator, 1980–2012) Ziarul Maariv (critic de artă, 1975–1980) (10) Boris Schatz (1866 - 1932) a fost un artist și sculptor evreu lituanian care s-a stabilit în Israel. Schatz, care a devenit cunoscut ca „părintele artei israeliene”, a fondat Școala Bezalel din Ierusalim. După moartea lui Schatz, o parte din colecția sa de artă, inclusiv un celebru autoportret al maestrului olandez Jozef Israels, oferit de artist, a devenit nucleul Muzeului Israel.

Boris Schatz

Naftali Bezem ________________________________ Surse: Koby Meidan-Can 11- Sohen Tarbut, Traducere si note: ©Adrian Grauenfels

Jurnal Israelian No. 34 01-04- 2021

Pagina 47