Jurnal Israelian nr. 53

Jurnal nr.53

JURNAL ISRAELIAN Nr.53 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Silviu Ilievici Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Mugurel Bărbulescu Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 - Israel Sponsori: Lydia Elron Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com

Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 47 pagini

Fănuş Neagu - Rezemat în gardul frunţii

Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un răzor de aştri. Spun asta fiindca nu pot trăi singur. Iata si portretul celui care mă însoţeşte în toate clipele.

E înalt, masiv, blond, căpcăun la vorbă şi la băutură, vârât pâna în gât în Balcani si plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări către Marea pe care o ţine Dumnezeu ca un hotar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii capii ce-l încolteşte şi-l latră... Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla

măgarului şi ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Braila, unde se înalţă un oraş din solzii de aer, albastru, împerecheaţi cu solzi de aur şi sidef. Scrie blestemându-se, iubeşte uitându-se peste umăr la nevestele altora, umblă dupa o prinţesă de rouă, e hain cu el, şi nu va găsi niciodată cuvintele care să-l sature.

Daca n-ar fi atât de mult ar fi un pui de lele, dar aşa e numai un netrebnic, un reazămă gardul frunţii, un îndoit pe inelul ce şi-l pun nălucile pe deget în seara când se logodesc cu poeţii.

Deşelat de atâtea cântece care nu izbutesc să-i iasă din gură, e totdeauna ca un brad înapoi şi ca o floare-n urmă. Iar când nu-şi mai poate răbda oasele fărâmate pe masa şi haita viselor care-l duc pâna în pragul nebuniei, trece Dunărea, în Dobrogea, pe un drum subţire, se clatină prin buruieni şi pândeşte o zi când începe să bată vântul din rupturile Orientului.

E întreg, om liber si cu sufletul despicat pentru toate încercările atunci când ajunge lânga o moara de vânt - numai vreo cinci mai sunt în toată Dobrogea - si din răspântiile tulburi ale lumii de mărăcini şi de presimţiri răscolitoare se ridică în două aripi potopul dropiilor de nisip.

Ceasuri în şir sună prin cotoarele grâului pulberi asfinţite, herghelii din care n-au rămas decât izvoarele fugii, gânduri care n-au ajuns să fie faptă şi nu vor muri pentru că n-au avut viaţă. Atunci e salcâm, sau cumpănă de fântâna care bea sufletul câmpiei, ticălosul.

Târziu se trezeşte într-un lan de floareasoarelui şi cade fericit într-un răzor de insomnii, într-un răzor de aştri.

Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

Via Maria SAVA

2

O vizită în trecut: REVISTA ALCHEMIA Bun de citit cu sau fără CAFEA !

Ctrl+ Klick on picture

Cartea ”Despre ce nu se uită” este spovedania sinceră, bogată si emoționantă a unui om generos și inteligent ,în care plângând cu un ochi și râzând cu celălalt, a traversat fascinantul drum între două secole, două lumi și două sisteme. După părerea mea este o mărturisire excepțională, menită să propună istoriei un om de excepție: Jean Askenasy.

Profesorul Jean Askenasy sărbătorit la ICR –Tel Aviv Horațiu Mălăele (actor, regizor, scriitor) Jean Askenasy este unul din cei mai speciali oameni și unul dintre cei mai valoroși prieteni pe care îi am. Faptul că a fost și este neurolog i-a permis să descifreze mai limpede labirintul naturii umane din această lume bună și nebună, cuminte și smintită deopotrivă.

Citiți continuarea la pagina 44 !

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

3

Lipa Natanson

Israel

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

4

Adrian Grauenfels Poezii

Starea poeziei

Undeva la est

Rar se mai scriu la noi poeme număr din ce în ce mai puține e ca și cum ne-am depărta de un munte pleșuv poeții dispar în văile lui ca delicatele umbre ale statuilor de cretă, topite

Dacă împăratul zâmbește cade o sabie care taie și împarte țărâna patriei felii. o porție bună e a lui. o alta, e lăsată rozătorilor din Sala Mare. mersul său la tribună se aseamănă cu torța olimpică din candelabre se strecoară răcoare și fum fin de havană ba chiar și parfumul uscat al urnelor îi este plăcut o lumină tremură într-o oglindă; e semnalul îndemnului său la orgie supușii sărută pătimaș urma pantofilor săi pe covoare...

Israelul ca un trup viu, rănit Să cercetăm poziția mormintelor străbune gura noastră flămândă , alimentată zilnic de ochiul unui ciclop cu imagini știrile curg gârlă, ura crește aerul e greu peste vale undeva război... și sub piele ce avem? respect nu religie? aiurea conversații vulgare și bârfe ocazionale despre cutare mort sau starea vremii sunt vulnerabil recunosc, o țeavă de apă care picură mă scoate din minți

Pe când ultimul poet, urcat în vârful muntelui, își drege glasul să rostească poemul său de de adio adresat omenirii Vocea lui, se întoarce înapoi, refuzată de ecou ca o tuse care se curmă, undeva pe la mijloc...

Caii de curte veche Străzile orașului se opresc în ochii calului rătăcit calul stă bătrân cu câte picioare calcă în jurul lui, oamenii oamenii sunt mai înalți noaptea cum sapă ei pământul ca să astupe găuri în șosele fără să miroasă iarba, pe când femeile lor fac piruete în jurul stâlpilor nichelați de după vitrine aburite de sus, din acoperișurile ploii porumbeii picură lacrimi reci...

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

5

schimbe ofertele pentru publicul din Haifa.

Astfel am trecut la un program care include doar şapte concerte anuale. În realitate, dată fiind neputinţa de a mai susţine spectacole, în anul 2020 concertele au fost în parte pierdute.

Abia de câtva timp încoace se încearcă o formă redusă de a oferi concerte, după ce ţara în care locuim pare să-şi fi câştigat nişte drepturi în lupta cu virusul inuman.

Lumini care nu se sting Ce contează câte cafele consumăm în națiunea asta condiționată cu aer. important e să ne cunoaștem mai bine cultura, dar mai ales pe noi prin fructele patriei copiii ei: eroi sau artiști să nu încurcăm nucile cu măslinele spune un fermier făcându-și o poză selfie, gustând dintr-un ciorchine de adevăr la marginea mării care uneori, pe pânza pictorului (inundată de ghirlande verzi) are o culoare falsă decât cea a cerului azi, de un albastru superb...

AG Veronica Rozenberg

Violonista

Anii

de când obişnuiesc să particip la concertele de la Haifa ale Orchestrei Filarmonice Israeliene, se pierd printre ultimele două decenii. An de an îmi înnoiesc abonamentul, după ce verific cu curiozitate şi cu o uşoară emoţie programul pe care îl primesc pe la sfârşitul primăverii de la birourile orchestrei din Tel Aviv. Înaintea anului pierdut, anul 2020, în care omenirea a trăit o traumă de tip nou, diferită de toate cele pe care le-a încercat în trecut, am trecut la un program redus, deoarece orchestra a hotărât să-şi

Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea.

Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui. Înfăţişarea aceasta îi dădea în ochii mei alura unei zâne coborâte printre cântăreţi, ca să-şi aducă contribuţia uşor feerică ansamblului de altfel atât de unitar al orchestrei. Această tânără, al cărui nume multă vreme nici nu l-am cunoscut, era prezentă aproape la fiecare concert de la Haifa. Până într-o bună zi, în care a încetat să mai apară. Şi astfel luni de zile, luni pe care astăzi nu le pot număra, încet, încet, am

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

6

început s-o uit, astfel încât imaginea grupului de violonişti îmi era ţesută de prezenţa altor oameni, a altor fete în general, pentru că ele îmi atrăgeau mai curând ochiul. Bărbaţii violonişti pe care îi vedeam la Haifa aparţineau în majoritatea lor vârstei a treia.

După această perioadă, într-o bună zi, violonista cea blondă a reapărut pe scenă. Doar că ceva era schimbat în alura ei, o schimbare capilară semnificativă, şi văzând-o, am avut senzaţia unui obiect ascuţit care-mi trece prin suflet. Avea un fel de coafură cu părul scurt, aranjat uşor artificial, care m-a dus de-ndată cu gândul la o perucă. M-a trecut un fior, violonista mea cea blondă, mi-am spus, a fost cu siguranţă bolnavă. De ce m-am gândit în acest fel trist şi pesimist? Din nefericire am o experienţă prea apropiată, care mă face să bănuiesc ce s-a întâmplat. Am fost tristă şi am continuat să privesc, dar mai ales să ascult. În seara aceea m-am străduit ca glasul orchestrei, al instrumentiştilor, al dirijorului să mă absoarbă mai mult decât orice altă imagine pe care încercam s-o înţeleg în faţa ochilor; ochii erau închişi, iar urechile, ca nişte receptacule, primeau sunetele muzicii atât de acordate şi de impecabile.

Timpul a trecut cu sau fără violonista cea blondă, în fond formaţia orchestrei care soseşte la Haifa nu este întotdeauna aceeaşi. Dar între timp, datorită unei spectatoare pe care o cunoşteam de multă vreme, am aflat cine era violonista cea blondă. Doamna, originară din România, fusese prietenă cu mama ei, şi ea din România. Iar fratele, ce întâmplare, era şi el violoncelist al orchestrei. Şi s-a nimerit odată să fiu eu la Tel Aviv, la un spectacol pe care orchestra îl dădea în amintirea lui Yossi Banai, șansonetistul israelian, cel care îmi aminteşte de cântăreţii francezi, interpreţi ai melodiilor tinereţii mele.

La acest spectacol, la marele auditoriu din Tel Aviv, deasupra scenei erau montate două ecrane mari. Deodată, pe unul dintre ele o văd pe violonista cea blondă cu părul pufuleţ şi simt

cum mi se umple inima de bucurie. Nu era prima oară când aveam acest sentiment de bucurie, l-am mai avut şi când o mare prietenă de-a mea şi-a dat jos peruca şi pufuleţul mijea pe capul cel drag. Era cu mulţi ani în urmă.

Am avut senzația că mi se învârte pământul sub picioare şi am simţit dorinţa de a-i oferi ceva, o floare, orice, desigur o floare.

Dar unde să găsesc o floare în plin concert? A venit pauza. Am fugit către magazinul de discuri, aflând de acolo că în spatele clădirii auditoriului există un magazin unde aş putea găsi ceea ce doream. Am fugit, am cumpărat ce am găsit, era un ghiveci cu flori, după care mam repezit la intrarea actorilor, am scris câteva cuvinte pe o bucată ruptă din programul serii şi l-am predat paznicului, cerându-i să-l predea lui D. Lăsasem ca indiciu adresa mea de email.

După acea dată ne-am întâlnit de câteva ori la Haifa. D. mi-a povestit despre ea, despre familia şi despre copiii ei. Apoi lucrurile au mers spre bine, şi aparent s-au liniştit. Din când în când o vedeam cântând la Haifa, împodobită din nou cu pletele blonde ca altă dată, în anii de demult; erau chiar pletele blonde ale violonistei mele.

Am schimbat câteva scrisori şi iată că în anul acesta, anul cel greu, cel nedorit, cel care a făcut atâtea victime printre cetăţenii lumii, printre israelieni, oamenii cu speranţele îndoite au încercat să facă faţă condiţiilor cu care ne-a confruntat virusul Coronei.

Aici în Israel, situaţia a permis o uşoară relaxare. Şi concertele care au lipsit atâta amar de vreme şi-au reluat timid cursul, orchestra a revenit la Haifa. În 9 martie am fost la primul concert, o versiune scurtată, adaptată noilor condiţii. Primele opt rânduri ale sălii rămân goale, un scaun se păstrează liber între doi ascultători. Cu toţii am venit bucurându-ne să avem parte de un nou început, chiar dacă de unul mascat. M-am aşezat în locul ales, de data acesta în mijlocul sălii şi mi-am îndreptat privirile către orchestră. Şi deodată, ce bucurie, o văd pe violonista mea cea blondă. Mă ridic şi

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

7

încep să fug către ea, iar ea coboară de pe scenă către mine, ne întâlnim undeva printre rândurile goale şi ne îmbrăţişăm cu mâinile încolăcite. Ne-am bucurat să ne revedem. Să sperăm că totul va fi altfel şi că în curând normalizarea va fi din nou parte a vieţii noastre în anul 2021.

Pentru a căpăta o idee cine este Yossi Banay, aș adăuga două cântece de pe Youtube: https://www.youtube.com/watch?v=vPR2 XF4ogFI

Sofia Gelman Oameni suntem După o perioadă de trei ani în care - din motive politice - Israelul a fost privat de un buget care să asigure funcționarea diverselor ramuri ale economiei, în sfârșit, guvernul cel nou a votat planul cheltuielilor pentru 20212022. Desigur, fiecare ministru s-a străduit să ceară/primească o parte cât mai mare din banii statului. S-a pornit pe drumul finalizării bugetului dar, el va intra în vigoare abia după ce Knessetul va fi aprobat în întregime sumele preconizate pentru sectoarele proiectului. Se pune întrebarea, în ce măsură va trebui să se facă apel la rezervele țării din pricina perioadei de stagnare a economiei care a caracterizat timpul pandemiei !? Sperăm să nu ajungem la aserțiunea lui Lee Iacocca potrivit căreia „creditul îți îngăduie să trăiești precum ai putea trăi dacă ți-ai putea permite…” ֍

Loco-moție - Sergiu Ratescu - acuarelă

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

8

Medalion Bruno Herscovitz Cuvânt Înainte Pentru iubitorii de arta din cercurile israelienilor originari din România acesta carte de arta dedicată doctorului-pictor Bruno Herșcovici va fi o bucurie majoră.

Avem ocazia sa luăm contact direct cu opera plastică a unui pasionat de frumusețe. In ultimii ani Bruno este frecvent în presa de limba romana cu tablourile sale tematice, axate pe prezentul nostru complicat dar totodată însetat de nevoia firească de estetic și de cultura. Pictorul alege subiecte din viata sa și din cercurile celor cunoscuți cu care are relații prietenești și afective. Portrete, natura, animale, idei filozofice, medicina și cosmosul îl incita la contemplare și apoi la execuție în ulei pe pânză. Media folosită este doar un prilej de a modela spațiul vizual cu subiectele sale preferate.

La prima vedere, tablourile sunt microcosmosuri plasate în prim plan, cu puțină preocupare pentru adâncime sau perspectiva care ar adaugă desigur dramatism. Sofisticarea vine tocmai de la minimalismul impus ca o disciplina metodica. Nu căutați zorzoane, decoruri, mesaje ascunse. Totul ni se deschide prietenos ca o carte pe care o percepem exact cum a vrut artistul. Îmi aduce aminte de un alt pictor de origine română - Avigdor Arikha care prin minimalism și simplitate ne atrage în mod hipnotic. E foarte greu sa fii simplu într-o lume modernă cu o istorie culturală de 5000 de ani. De multe ori complexitatea și sofisticarea exagerată gonește amatorul de arta care renunță la efortul decodării intențiilor absconse. Prin acest merit doctorul nostru atrage și se lasă cercetat. Presa, expozițiile și amicii săi jurnaliști s-au bucurat să-l comenteze și să-l promoveze de-a lungul anilor.

Mă alătur acestor eforturi cu admirație,

în acest prilej special de a aprofunda arta unui pictor, contemporan cu noi.

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

Adrian Grauenfels

9

Biografie Bruno Herșcovici s-a nascut in anul 1939 la laşi. A urmat Liceul Naţional, apoi Facultatea de Medicină Generală, unde a lucrat şi ca asistent la catedra de fiziopatologie. În 1973 a sosit în Israel, unde şi-a continuat cariera în medicină. Aici, Bruno a lucrat la catedra de patologie a Şcolii de Medicina Sakler a Universității Tel Aviv şi ca medic de familie la casele de sănătate Leumit şi apoi Maccabi.

A ieşit la pensie acum 10 ani când a decis să-şi urmeze pasiunea pentru pictură. În urma acestei decizii, a început sa picteze în ulei pe pânză în studioul cunoscutului pictor Miguel Tomer. Până în prezent, Bruno a participat la 7 expoziţii colective, si una personală expunând îndeosebi portrete şi scene din viaţa de zi cu zi.

Sunt surprinse personalităţi, cupluri, oameni în timpul muncii sau odihnindu-se. Multe dintre picturi au subiecte inspirate şi din cariera medicală a artistului. Bruno îşi găseşte subiectele fotografiindu-le pe stradă, în autobuz, în reportajele din ziare sau de la televiziune. Susţine că, aşa cum în revista Paris Match se face fotojurnalism, el se ocupă cu picto-jurnalism, încercând să aducă pe pânză evenimente, situaţii, oameni... din Revista Alchemia No. 3 – iunie 2017

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

10

Locul schimbat, schimbă genetica Se știe că Anglia a trimis prizonieri în Australia, dar de ce arată australienii genetic puțin diferiți de englezi? Țara în sine are un efect profund asupra oamenilor care trăiesc pe ea de câteva generații, spiritul țării australiene este în sine laconic, relaxat … Așa că oamenii devin mai laconici si mai relaxați pe măsură ce generațiile trec . Din 1788 amestecul genetic a fost diferit de cel din Anglia. Australia are un procent mult mai mare de sânge irlandez și scoțian decât Anglia, (o proporție foarte mare dintre condamnații deportati in Australia erau de origine irlandeză); în plus, flotele conțineau o mulțime de marinari mercenari din tinuturi foarte diverse, există înregistrări despre indieni americani, africani de vest, indieni, arabi, olandezi, germani, polonezi și scandinavi. Unul dintre primii bărbați adus de un feribot din portul Sydney era „Billy Blue” din New York (sau poate Jamaica] născut în jurul anului 1740 si despre care se zvonea că ar avea sânge american și negru-american). Mulți dintre condamnați s-au căsătorit în familii aborigene care circulau între Insulele Mării Sudului, fapt care a dus la infuzii substanțiale de gene fata de ce se întâlnea în Anglia. Dieta a fost mai bună încă din primele zile după ce au învățat să cultive alimente aici; mult mai mult calciu, proteine și legume proaspete pe tot parcursul anului. (Soldații britanici din primul război mondial au observat cu siguranță că australienii erau mai mari la corp decât ei). Din al doilea război mondial au existat mulți imigranți care sunt un amestec diferit de cei primiți din Anglia din anul 1938 ... o mulțime de italieni, greci, libanezi și turci și în ultimul 40 de ani; o mulțime de vietnamezi, cambodgieni, indieni, chinezi și din Orientul Mijlociu au infuzat spiritul țării si pe toți cei care au rămas mai mult de 2 generații.

Dar există o „australianitate” distinctă; chiar

dacă nu au deloc gene britanice, cum ar fi Billy Blue …

Billy Blue sau William Blue (1767 1834) a fost un condamnat australian care, după ce și-a încheiat sentința, a devenit barcagiu oferind unul dintre primele servicii pentru călătorii prin portul Sydney.

De asemenea, a fost numit executor judecătoresc maritim și a urmărit traficul navelor de pe Port Jackson dintr-un turn special. Deși locul și data nașterii lui Billy Blue sunt incerte, dosarele condamnaților sugerează că s-a născut în Jamaica, New York, în jurul anilor 1760 sau 1767. Impunător din punct de vedere fizic, el a fost descris ca un „negru jamaican bine legat „ un Hercule foarte proporțional ”, cu un ochi strălucitor și un spirit plăcut”. Blue a spus că a slujit în armata britanică în America și Europa înainte de a ajunge în Australia și că a slujit în timpul

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

11

războiului de emancipare american.

La 4 octombrie 1796, Blue a fost condamnat, la Maidstone, în Kent, pentru furt de zahăr brut și condamnat la șapte ani de munca. După ce a servit peste patru ani într-o fabrică, a fost transportat la Botany Bay, Australia, în nava de condamnați Minorca. Blue a ajuns la Sydney în 1801 și și-a executat restul de doi ani de pedeapsă. În 1804, înregistrările îl arată trăind în Rocks, pe atunci o parte rău famata a orașului. Acolo a întâlnit-o pe Elizabeth Williams, o condamnată de 30 de ani din Hampshire, Anglia, care sosise în iunie 1804. La 27 aprilie 1805, s-au căsătorit la vechea biserică anglicană Sf. Filip din Sydney, unde cinci din cei șase copii ai lor au fost ulterior botezați. Serviciul său de feribot a crescut la o flotă de 11 nave și, în 1817, guvernatorul Macquarie a acordat lui Billy Blue 80 de acri (320.000 m2) în ceea ce este acum Blues Point.

Quora

Mugurel Barbulescu - Artist Australian

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

12

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

13

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

14

UMOR cu Dorel SCHOR CALM EXPLOZIV * Neglijenţele se răzbună, dar nu întotdeauna pe cine trebuie. * Nu poţi bârfi de unul singur. * Dacă un poet nu scrie şi versuri proaste, cele bune nu ies în evidenţă. * "Nu putem trăi cât cât calea ferată", zicere care era valabilă când calea era ferată. * Tot ce e bun are un sfârşit... (Liviu Antonesei). * Corectează un om deştept şi va deveni şi mai deştept. Corectează un prost şi va deveni duşmanul tău (int.). * Calmul poate fi exploziv. * Reclamele ne învaţă cum să cheltuim banii pe care nu-i avem. * Citat: "Personajul era trecut de prima bătrâneţe". * Când am dulciuri în casă, mi-e mai uşor să nu încep, decât să nu continuu (Beatrice Vaisman). * Proverb evreiesc: De departe toţi oamenii par buni, dar nu te apropia prea mult. * "Un filosof al antichităţii - Heteroclit"... * Ne turnăm în pahare dar şi între noi. * Contextul bate textul (Andrei Cornea). * Nimeni nu e profet în satul lui... Mutaţi-vă la oraş. * Unele argumente sunt invocate, altele sunt convocate. * Nu te bucura de plecarea şefului până ce nu vezi cine vine în locul lui. * Oamenii mediocri nu pot imita decât alţi oameni mediocri (Cezar Straton). * De ce taci? Vrei să ajungi filosof?

SÂNUL LUI AVRAAM

* La unele flori ceea ce miroase e frunza. * Conjugală: Vezi să nu răceşti că după aia mă molipseşti şi pe mine.

* Explicaţia cea mai simplă e cea mai bună. * La un păhărel, graniţa dintre Don Juan şi Schopenhauer se şterge pe nesimţite. * Prostia se plăteşte, dar uneori te mai poţi tocmi. * Articolul era scris greşit, aşa că l-am tradus noi cum trebuie... * Câştigă cel care ştie să piardă. * Dacă feciorii nu te sună e semn că n-au nevoie de nimic. * Omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui. * Răbdarea are o limită..., nerăbdarea nici măcar atât. * Educaţia unui copil ar trebui să înceapă cu 25 - 30 de ani înainte de naşterea lui. * Moda asta nu mai e la modă... * Nu putem ieşi din labirint, dar încercăm măcar să nu ne rătăcim. * E o plăcere să discuţi cu cineva care îţi face complimente... * La început a fost Cuvântul. Apoi au apărut cuvintele. * Furnicile sunt mai harnice chiar decât japonezii.

UN AN ÎN PLUS * Cine caută găseşte. Mai ales cine caută necazuri cu lumânarea. * Fractura de logică trebuie imobilizată. * Fapul că înţeleg logica cuiva nu înseamnă că sunt de acord cu ea. * Uneori îmi place să fiu în opoziţie... E mai onorabil. * Ştiu că are minte multă, dar nu-i toată bună (de la Nae Cernăianu). * Ei nu au vicii, doar obsesii... * De câte ori arătătorul e îndreptat înainte, alte trei degete se îndreaptă înapoi. * Să facem haz de nehaz! * Dacă ai experienţă, nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu teoria. * "De veghe în anul ce se cară"... (Liviu Balint).

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

15

Romanii și poezia latină

Adrian Grauenfels

Cultura imperiului Roman era axată în general pe politică, filosofie, retorică, oratorie și istorie. Foarte puțini poeți au rămas menționați și citați extensiv, fapt ieșit din comun unei civilizații care se întinde și înflorește timp de o perioadă de peste 900 de ani. Totuși, găsim câteva nume de poeți care au marcat cultura și literatură latină. Vom pomeni patru dintre aceștia.

Publius Vergilius Maro Cunoscut în limba română ca Virgiliu, (70 BC-19 BC) a fost un poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis („Eneida”), considerată epopeea națională a romanilor.

Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai multe informații datează din perioada antică târzie, sau provin din legende ale evului mediu timpuriu.

Citate din Virgiliu: Norocul ajută pe cei îndrăzneţi.

O, blestemată lăcomie de aur, la ce nu împingi tu pe muritori?

Uleiul încins e otravă.

Nu te da bătut nenorocirii, ci întâmpin-o cu şi mai mare curaj.

Disperarea e ultima armă, care uneori aduce victoria.

Copilul îşi recunoaşte mama după surâs.

Lucrețiu (Titus Lucretius Carus 94 - 55 BC) a fost poet și filozof latin.

Singura sa lucrare cunoscută este poemul filozofic De Rerum Natura (Despre natura lucrurilor).

Lucrețiu a continuat și dezvoltat concepția atomistă a lui Epicur, fiind adeptul și discipolul acestuia. În De Rerum Natura, Lucrețiu tratează lumea microscopică a atomilor, ființa umană și universul. Lucrețiu expune ideea mortalității sufletului și a universului, explicată prin asocierea și separarea atomilor. Opera lui Lucrețiu se caracterizează prin realismul imaginației, forța vizionară, bogăția și varietatea descrierilor, intuirea sensibilă și filozofică a naturii, pasiune și ironie, clasicismul expresiei. Are o atitudine profetică, obsesiv pentru misterele lumii, și eliberarea prin speranță. Este răpit de pasiunea sa pentru Epicur, maestrul care trăiește în grădina sa în căutarea idealului, plin plăceri minore și ordine, măsură și legi, calm și rațional -virtuți care lipseau contemporanilor săi. Ca toți cei vechi, Lucrețiu subliniază opoziția durere-plăcere și pune accentul pe

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

16

obsesia eternă: fericirea omenească. El adresează viața, moartea, iubirea, norocul și visele… subiecte care nu-i dau pace. Noțiunea de soartă, cea care domina lumea elenă și apoi pe cea romană, îl răzvrătește. Fortuna gubernans! spuneau romanii avizi de glorie. A recunoaște puterea șansei, este o contradicție la mersul naturii, așa cum o înțelegeau Epicur și discipolii săi. Lucrețiu se vrea eliberat de acel "taedium vitae" - dezgust de viață, pe care alunecă, silit de pesimismul său cosmic. De Rerum Natura, este o proiecție a stării de spirit al Italiei în secolul I -BC, o națiune torturată de dezordine, războaie, asasinate. Iată un citat relevant:

Nefericită omenească ginte, Că toate acestea ea le-a pus atunce Pe seama zeilor din cer, ba încă le-a adugat mânii cumplite!

Ce gemete și-au cășunat ei înșiși Iar nouă ce dureri! Și câte lacrimi Au să mai verse și copiii noștri!

Quintus Horatius Flaccus…

(65 BC – 8 BC)

" Odinioară nu se cunoșteau leacurile, omul se otrăvea ieri din lipsă de experiență, azi cu bună știință; el nu cunoștea folosul metalelor, azi se servește de ele pentru moarte. Nu știa filosofie, acum suferă obsesiile și spaimele cosmogenice. În progresul său, omenirea înaintează contra curentului, ea merge de la vârsta de aur spre un secol de întuneric. " Uneori, poetul cade în pur egoism, iată un exemplu din partea a II-a a cărții: E dulce de pe mal să vezi pe altul Cum se trudește când noianul mării E răscolit de vânturi Nu fiindcă te-ar desfăta pe tine chinul altuia, ci pentru că-i plăcut să vezi cu ochii de câte rele ești scutit tu însuți E dulce să privești fără pericol Oștirile pe câmp încăierate Nimic pe lume nu-i mai dulce decât să stai pe culmile senine Bine-ntarite, ale-nțelepciunii De unde să te uiți de sus la ceilalți Să-i vezi cum umblă ratacind pretutindeni... (traducere de T. Naum ) În chestiunea zeilor, Lucrețiu are nemulțumiri și revendicări. Zeii nu ascultă rugăciunile oamenilor: ei nu pot răspunde la ele, ei nu sunt atinși de ofense, așadar religia e o superstiție. Pietatea spune el, este alceva decât un ansamblu de gesturi și de cuvinte:

…Sau Horațiu, a fost cel mai important poet liric roman pe vremea lui Augustus (cunoscut și sub numele de Octavian). Retoricianul Quintilian a privit odele lui că fiind singurele versuri latine care merită citite: „Poate fi uneori înfricoșător, totuși este plin de farmec și har, versatil în figurile sale și îndrăzneț în alegerea cuvintelor sale." Horațiu a mai elaborat versuri elegante în hexametri (Satiri și Epistole) și o poezie iambică caustică (Epodes).

Hexametri sunt lucrări amuzante, dar serioase, în tonuri prietenoase, ceea ce îl determină pe satiricul Persius să comenteze: "în timp ce prietenul său râde, Horațiu pune viclean

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

17

degetul său pe fiecare vină; odată lăsat, el se joacă pe corzile inimii". Cariera sa a coincis cu transformarea Romei dintr-o republica într-un imperiu. Un ofițer din armata republicană care a învins în bătălia de la Filipi în 42 BC , care era prieten cu omul de dreapta al lui Octavian în afaceri civile, Maecenas - devine purtătorul de cuvânt al noului regim. Pentru unii comentatori, asocierea sa cu regimul a fost de un echilibru delicat prin care și-a menținut în mare măsură independența, dar pentru alții a fost, după cum scrie John Dryden (*), „un bine instruit sclav de curte ". ________________________ (*) John Dryden (1631 - 1700) a fost un poet englez, critic literar, traducător și dramaturg, care a fost primul laureat pentru poezie din Anglia, în anul 1668.

Leuconoei Nu-ncerca, Leuconoe-e nefastă încercarea Să cunoşti ce capăt zeii rânduit-au vieţii noastre, Nici să ispiteşti vreodată Babilonicele Cifre.

Tot ce fi-va, mult mai bine-i să înduri! Că Iupiter Va să-ţi dăruiască încă multe ierni, sau că aceasta-i Cea din urmă care sfarmă spumegândele talazuri Ale mării Tireniene de stâncoasele ei ţărmuri Fii înţeleaptă; pritoceşte-ţi vinul;cu scurtimea vieţii Lungile nădejdi măsoară-ţi. Numai cât am stat de vorbă, Timpul pizmătarnic, iată, şi trecu. Trăieşte-ţi ziua Cea de azi; în cea de mâine te încrede prea puţin!...

Fragment din Ode - Horaţiu, traducere de Lascar Sebastian

Marcus Valerius Martialis (Marţial )

Marţial (40 AD – 103 AD) a fost un poet

roman, originar din Spania, bine cunoscut pentru 12 volume de Epigrame, publicate la Roma după anul 86AD, pe timpul împăraților Domițian, Nerva și Traian. În aceste poezii scurte, de duh, satirizează cu veselie viața orașului și activitățile scandaloase ale cunoscuților săi și-și romantizează educația provincială. A scris un total de 1.561 de epigramele, dintre care 1.235 sunt în cuplete elegiace. Marţial a fost numit cel mai mare epigramist latin și este considerat creatorul epi gramei moderne.

Versuri de Marţial din "Epigrame" (1961), traducere de Tudor Măinescu:

Hangiul din Ravenna Hangiul din Ravenna, vicleanul, m-a-nşelat: Cerut-am vin cu apă, şi mi-a dat vin curat.

Gloria postumă Trimite-ţi cartea-n lume, Faustine!

Gândirea ta frumos înveşmântată Va fi de-Atena însăşi lăudată Şi de-nţelepţii toţi primită bine. Îţi bate astăzi gloria la uşă; Răsplata-i meritată; s-o primeşti, Să-ţi încunune scrisul cât trăieşti, Nu când vei fi o mână de cenuşă.

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

18

Uneia care se parfumează prea mult Oricând te-arăţi în lume, miroşi atât de bine, De parcă duci dugheana lui Cosmus după tine; Miresmele lui grele te însoţesc pe drum, Umplând întreg văzduhul cu valuri de parfum.

O, Gellia, nu-mi place năravu-ţi uşurel: De-o parfumez, miroase şi javra mea la fel.

Lui Atticus Frumuşel declami, amice, frumuşel ştii să vorbeşti, Scrii poeme frumuşele, frumuşel istoriseşti; Faci şi mime frumuşele, epigrame frumuşele, Frumuşel eşti ca gramatic, frumuşel citeşti în stele; Frumuşel ţi-e mersul, glasul, joci şi cânţi tot frumuşel, Frumuşel ciupeşti tu lira, chiar şi mingea baţi la fel; Frumuşel le faci pe toate, dar nimic frumos anume.

Atticus, să nu te superi, eşti un fel de-ncurcălume.

Când ai ambele mâini ocupate, n-ai cum să o mai iei după umeri! Păi, acesta-i un lucru atât de evident încât nici n-ar trebui să-l mai subliniezi.

- Ia-mă pe după umeri, i-a spus ea, nu vezi că am îngheţat? În vocea ei se simţea enervarea. Ceea ce era profund nedrept: cu mâna stângă, el îi ţinea umbrela deasupra capului, protejând-o, iar cu dreapta căra imensul geamantan plin cu lucrurile ei. Păi, n-avea nici el decât două mâini!

- Ia-mă pe după umeri, mai auzi el din sloiul de gheaţă ce se târa alături de el. Şi era o adevărată dojană, un protest, o invectivă.

Ceea ce zău că nu a fost un lucru drept: el continua să o protejeze cu umbrela şi să-i care lucrurile, chiar şi când n-a mai ieşit nici un sunet din nămetele de lângă el.

30. Schela

***

GHEORGHE SCHWARTZ ENIGMELE INFINITE VOCALIZE 29. Cu conştiinţa împăcată - Ia-mă pe după umeri, i-a spus ea, nu vezi cât mi-e de frig?

El avea într-o mână umbrela şi în cealaltă geamantanul. Cum s-o ia pe după umeri, mai ales că era convins că ea nu aspira decât la un gest tandru, ba chiar la astâmpărarea hormonilor?

- Ia-mă pe după umeri, i-a spus ea, nu vezi că dârdâi?

- Să-ţi intre bine în cap! Trebuie să vezi viaţa ca pe o construcţie: cum o clădeşti, aşa o ai! I-a tot repetat taică-său. Să-ţi intre bine în cap! Şi i-a intrat bine în cap.

Păi, ca să ridici o construcţie, îţi trebuie o schelă. Care nici ea nu necesită puţin lucru.

Micuţul Julius, adolescentul Julius şi, apoi, adultul Zimberlan, dr. Julius Zimberlan, au reuşit să conceapă schela cea mai schelă din câte s-au văzut în tot ţinutul. Oamenii veneau, o priveau şi dădeau din cap admirativ. Au apărut chiar şi două informaţii în ziarul local în legătură cu minunata schelă multifuncţională a lui Julius Zimberlan: un reportaj şi un interviu chiar cu personajul nostru.

Din păcate, cu un renume consolidat şi în plină glorie, Dr. J. Z. s-a pomenit că i-a sunat

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

19

sorocul. Aşa că a murit. Aşa că schela, formidabila schelă, nu mai sprijinea nimic.

Până la urmă, au demontat-o. Nu se ştie nici unde au dus-o, nici ce s-a întâmplat cu materialele. Mai bine să nu ne batem capul cu aceste amănunte!

31. Să fii conştient că nu eşti indispensabil pentru rotirea pământului în jurul soarelui Câteodată, după ce a trecut binişor de treizeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) a început să-şi pună marile întrebări (mai ales când afară se înnoura). De pildă, gândea ea în asemenea cazuri, ce s-ar alege de bieţii ei copilaşi dacă ea ar fi călcată de tren ori de i-ar cădea o cărămidă în cap în plină stradă. Mai ales această ultimă eventualitate o agasa tot mai mult.

Câteodată, după ce a trecut binişor de patruzeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) se întreba uneori (mai ales când cerul se întuneca) cum s-ar desfăşura nunţile bieţilor ei copii dacă ea ar fi călcată tocmai atunci de tren ori de i-ar cădea o cărămidă în cap în plină stradă. Să se amâne festivităţile atât de mult aşteptate şi, mai ales, atât de costisitoare?

Câteodată, după ce a trecut binişor de cinzeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) se întreba dacă va mai apuca să-şi vadă nepoţii crescând. Nepoţii care o iubeau atât de mult.

Câteodată, după ce a trecut binişor de şaptezeci de ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) se întreba tot mai des ce se va alege din toată agoniseala ei (plus fabuloasa moştenire neaşteptată de la unchiul Bruno).

Cum se vor descurca ai ei cu o avere atât de însemnată?

După ce a împlinit nouăzeci şi opt ani, Clara Manuele le Noir (născută le Blanche) avu o iluminare: se pare că nu eşti indispensabil pentru rotirea pământului în jurul soarelui, la fel cum nici pentru tocarea fabuloasei averi neaşteptate moştenită de la unchiul Bruno; şi chiar şi nepoţii pot să-şi aştepte proprii lor nepoţi în lipsa ta. Revelaţia aceasta o linişti întru totul. Aşa că muri.

32. Clădirea de pe două străzi paralele Mama a scris: „<Casa Roco> are intrarea principală pe strada Roco, dar şi o altă poartă la fel de impozantă pe artera paralelă, strada Ocor. Aşa că, deşi vieţuiesc în acelaşi corp de clădiri, locatarii poartă în actele de stare civilă două adrese diferite. Ceea ce i-a atras atenţia mamei a fost marea zarvă de pe strada Roco, cu ocazia nunţii fiicei notarului Brum cu fiul colonelului Ruth, în acelaşi timp cu acordurile solemne ale marşului funebru ce se auzeau venind din spatele impozantei porţi de pe strada Ocor. (În aceeaşi zi şi începând cu aceeaşi oră, printr-o coincidenţă stranie, fusese programată şi înmormântarea cu onoruri militare a deputatul Wagner.)

Iniţial, s-a încercat o rezolvare amiabilă a celor două evenimente, în sensul de a fi amânat măcar cu câteva ceasuri fie plecarea alaiului nunţii, fie cortegiul funerar. Însă, cu toată bunăvoinţa, situaţia s-a dovedit fără ieşire: programarea pas cu pas a nunţii fusese stabilită cu multe luni înainte şi să o schimbi – preotul, corul, fotograful, televiziunile, restaurantul, bucătăria, orchestra etc., etc. – era de neconceput. La fel de de neconceput a fost şi modificarea orarului înmormântării deputatului Wagner, - Dumnezeu să-l odihnească! – preotul, corul, fotografii, televiziunile, plutonul chemat să execute salvele în aer etc., etc.

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

20

Aşa că, pe cale amiabilă, pe strada Roco a ieşit alaiul cel vesel, iar pe strada Ocor a ieşit tristul cortegiu funerar. Ambele în acelaşi timp.

Iar muzicile s-au suprapus atât de armonic încât dr. Frank, cunoscutul compozitor, a prezentat, două luni mai târziu, Rapsodia numărul opt, cunoscută şi drept Rapsodia Roco – Ocor.

Concertul s-a bucurat de un binemeritat succes”.

Cel puţin aşa şi-a imaginat şi a scris mama şi n-avem nici un motiv să ne îndoim că ar fi fost aşa.

33. Celebrul infractor Wilhelm von Reichenbach se află pe drumul cel bun Celebrul infractor Wilhelm von Reichenbach alias Rudy Spuhr alias Sir John Ritch alias Guby, aşa cum este cunoscut în cercul său intim de tâlhari, a hotărât brusc, de pe o zi pe alta, să intre în legalitate: dacă tot a ieşit mereu basma curată ori de câte ori a fost luat în colimator de autorităţi, viaţa la suprafaţă nu putea fi nici ea mai rea. Aşa că s-a înţeles cu Boom, bunul său prieten şi complice, ca acesta să-şi ducă oamenii la furat vite, iar el să deschidă o preacinstită măcelărie unde să valorifice carnea. (Ba, Guby şi-a propus să deschidă şi o tăbăcărie, căci, altfel, ce să facă şi cu pieile? Logic, nu?)

Totul a mers bine, doar că pe strada unde şi-a început Reichnebach – Spuhr – Ritch comerţul se afla, de două generaţii, MĂCELĂRIA VACA BĂLŢATĂ a lui Ronatz.

Aşa că Ronatz trebuia eliminat. Şi asta e logic, nu? Deci, dacă încăpăţânatul de Ronatz n-a înţeles cu vorba bună să se mute unde o dori, dar să plece naibii din strada unde exista acum MĂCELĂRIA UNIVERSAL, Guby a pus câţiva oameni onorabili să reclame la poliţie că Ronatz – care se ştie că avea o gură spurcată – îi înjura ori de câte ori intrau să cumpere ceva.

Mai ales două doamne au fost extrem de

convingătoare contra unei recompense modeste. Ronatz ce să facă? Plătea şi două-trei amenzi pe zi.

Da, totul ar fi mers bine, doar că Ronatz nu s-a dat bătut: ticălosul a cheltuit ceva bani pentru a-l convinge pe un domn venit special chiar de la Paris (sau de la Berlin?) să omoare un trecător imprudent şi să arunce cadavrul în magazia MĂCELĂRIEI UNIVERSAL. De data asta, lui Wilhelm von Reichenbach alias Rudy Spuhr alias Sir John Ritch alias Guby nu i-a mai mers. A fost condamnat pentru crimă şi se află pe drumul cel bun pentru cel puţin douăzeci de ani. Şi cum nimic nu se pierde într-o economie coerentă, în continuare Boom îi livrează lui Ronatz carnea vitelor furate, iar alături de MĂCELĂRIA VACA BĂLŢATĂ a apărut şi marochinăria CUREAUA DE AUR. 34. Jean-Paul Romerg a fost executat cu onoruri militare Jean-Paul Romerg, „Marele Jean” cum fusese numit pe vremea terorii, a comis atâtea crime în încercarea de a-l deposeda pe Suveran de Tronul Legitim, încât, dacă n-ar fi fost Paul Lorens, „Viteazul Paul”, întreaga ţară ar fi fost transformată într-un imens abator.

Drept urmare, Regele a ordonat, spre satisfacţia întregului Său popor, ca toţi cetăţenii Săi de sex masculin purtând preumele Jean să fie împuşcaţi. (Prea multă lume a participat la masacrele lui Jean-Paul Romerg…) Şi, prin acelaşi decret, toţi bărbaţii cu prenumele Paul au fost decoraţi.

Drept urmare, Jean-Paul Romerg a fost executat. Dar cu onoruri militare.

(Nimic nu e nou pe lume: să ne amintim că Poolo I a fost spânzurat având pe piept Ordinul Sfântul Gheorghe cu spade. Şi, probabil pentru că nu e nimic nou pe lume sunt enigmele infinite.)

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

21

Dr. Axel Munthe - estetică și umanism

Sus pe dealuri, la est de Anacapri, o vilă inundată în vegetație privește spre albastrul mării care înconjoară insula Capri. Vila lui Axel Munthe este o pată albă, în ea arhitectura, arta și natura se întâlnesc într-o impresionantă armonie. Frumusețea locului pare luată din arta renașterii, iar poziția, grădina și povestea vieții lui Munthe crează o fascinantă atracție pentru vizitatorii care vin roiuri să admire Vila San Michele. Intactă, păstrată în starea ei originală, vila și parcul conțin relicve romane și piese de artă care o fac de neuitat.

O carte scrisă în limba engleză, în 1929, devine best seller mondial și este tradusă în 45 de limbi. Este celebra "Carte de la San Michele".

Munthe s-a născut în Suedia în 1857 și moare la Stockolm în 1949. La vremea sa devine unul din cei mai cunoscuți filantropi și scriitori. Mare parte a vieții o petrece departe de patrie, devenind medic, scriitor și iubitor de animale.

La 22 de ani termină medicina și se însoară cu o suedeză și pleacă la Napoli în 1884, unde izbucnise o epidemie de holeră. Curând se mută la Roma unde devine un medic foarte căutat.Va fi numit medic al Reginei Suediei, Victoria, pe care o tratează până la decesul acesteia în 1930. În 1907 se căsătorește a doua oară cu o englezoaică, Hilda Mellor, de la care capătă doi băieți. Familia Munthe părăsește insula Capri în anul 1943, urmând invitația regelui Gustav V să se instaleze în Palatul Regal din Stockholm. În Insula Capri, Munthe petrece 68 de ani. Primele sale încercări scriitoricești datează din timpul epidemiei de holeră : "Scrisorile unui călător prin Napoli", urmate de o colecție de scurte povestiri și o nuvela (London 1917) în care descrie experiențele sale ca doctor voluntar la Crucea Roșie Britanică, în timpul războiului mondial. Ideea cărții despre construcția vilei din Capri, se cristalizase încă din anul 1899. În prefața cărții, Munthe subliniază că nu este vorba de o autobiografie în strictul sens al noțiunii. Câștigând bani, ca doctor de renume la Roma, Munthe poate achiziționa terenul pe care e situată vila, pe care o dorea a fi o locuința simplă cu grădina și cameră de studiu. A supravegheat munca de construcție și materialele folosite, specifice insulei. Arhitectura este un mix între stilul vremii și piese și detalii luate din alte epoci sau culturi. La un loc, ele produc un rezultat uluitor, de o estetică perfectă. "Am construit-o în genunchi, ca pe un templu al Soarelui, în care voi urmări viziunea și lumina de la Dumnezeul în care cred de o viață". Nu caută confort sau lux, ci o oază care să exprime ideile și întrebările sale despre viață. Câteva relicve romane, își fac loc în vila lui Munthe. Alte antichități sunt cumpărate în Italia. Munthe dorea să exprime prin statui, marmură și bronz o anume stare de spirit. Din păcate își pierde vederea și e silit să renunțe la superbele apusuri de soare, în marea Mediterană .

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

22

Aproape orb, finalizează "Cartea de la San Michele". Din 1907 casa servește pentru oaspeții și pacienții lui Munthe. În 1917 devine casă de convalescență pentru soldații britanici răniți. Puțin înainte de moarte , doctorul lasă vila și grădina sa moștenire Suediei. Vila devine muzeu și este deschisă publicului care va remarca simbolurile preferate doctorului: soarele, lumina, animalele, vanitatea și moartea. La intrare ne surprinde un mozaic roman- un schelet care ne primește cu două carafe: vin și apă. Este o recomandare de a profita de viață atât timp cât ne este permis. În sufragerie vom găsi mobilier din renaștere , un cufăr gravat din secolul 15, farfurii colecționate din diverse țări adiacente Italiei. Într-un atrium interior găsim o cisterna care acumula apă de ploaie, Capri neavând râuri sau apă freatică. În nișe, sub arcade sunt expuse sculpturi găsite în vechi vile romane din insulă. Din atrium pătrundem într-un dormitor luminat printr-o fereastră cu sticlă romană încastrată în plumb. Patul este sicilian, datând din secolul XV. Pe o coloană de marmură zărim un bronz reprezentând pe Hypnos, zeul

somnului. Hipnoza și psihanaliza își făceau loc în terapeutica secolului 19. Munthe însuși folosește hipnoza în anumite cazuri tratate.

Camera următoare - Salonul francez - este folosită la scris și meditație. Pe un perete citim scris: " Îndrăznește, cunoaște, cercetează , taci" Inscripția este datorată unui excentrice doamne: marchiza Luisa Casati Stampa, care închiriază vila pentru o perioada de timp, prin anii '20. Întrăm apoi în Salonul Venețian, mobilat cu piese din secolul 18. De acolo puțini pași ne duc în galeria de sculpturi care expune marmuri și bronzuri originale sau copii, de exemplu un bust al împăratului Tiberius, al zeiței Artemis, zeița vânătorii și a animalelor, sau zeul Mercur, mesagerul zeilor, odihninduse pe o stâncă.Traversând o luxuriantă grădină plină cu plante și flori mediteraniene, ajungem la Capela San Michele care este punctul culminant al viziunii lui Munthe: "O casă deschisă soarelui, vântului, vocilor din mare, ca un templu grec, cu multă lumină pretutindeni". Exact în acest loc, există o mică capelă construită în secolul 15 și dedicată îngerului Mihael.

Corsarii admiralului turc Kheir-ed-Din zis și Barbarossa distrug capela în 1535. Trupele franceze rivale lui Napoleon, folosesc ruina ca depozit pentru praful de pușcă. Munthe reface capela și plasează lângă intrare un superb sfinx egiptean care privește spre marea turcoaz. În

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

23

continurea capelei, o potecă și câteva trepte conduc vizitatorul spre parcul vilei. Măslini și oleandrii, papirus și bananieri fac casă bună cu un pavilion numit "Olivetum". Este dedicat florei și faunei insulei Capri, o mare pasiune a lui Munthe. El studiază păsările și îngrijește pe cele bolnave care poposeau pe muntele Barbarossa, un peisaj superb descris în cartea lui Munthe. Geologic, insula Capri este o masă enormă, de natură calcaroasă, care s-a desprins în timpuri preistorice de peninsula Sorrento. La separare s-au format munți cu pante foarte abrupte. Clima este blândă și natura primitoare. Mulți filosofi și artiști au fost atrași și au descris cu pasiune cele trăite acolo.

Amintim pe Alexandre Dumas, Maxim Gorky, Hans Andersen, Felix-Mendelsohn-Bartholdy, Claude Debussy, Nietzsche, Lenin, Benedetto Croce. Dar Munthe, prin cartea sa face insula celebră în lumea întreagă. Omul a locuit-o încă din epoca de piatră, mult timp înainte de a fi colonizată de greci. Treptele feniciene au fost construite de greci și folosite de romani care străbat cu ușurință cei 30 km de mare care o separă de Napoli. Împăratul Augustus și apoi succesorul sau Tiberius construiesc palate și vile pe care le foloses intens. După căderea imperiului Roman, Capri este râvnită de normanzi și lombarzi, cucerită de turci, subjugată de britanici și francezi, în timpul lui Napoleon.

Îl consider pe Munthe un mare umanist.

Avea o înclinare naturală de filantrop, tratându-și adesea pacienții săraci fără să accepte onorariul de medic și riscându-și viața de mai multe ori pentru a da ajutor, în timpul războiului, a dezastrelor naturale ...deși ar fi putut să rămână la distanță și în siguranță. Era un neobosit apărător al drepturilor animalelor.

A cumpărat un teren, lângă vila lui din insulă, pentru a crea o zonă de protecție a păsărilor, interzicând folosirea capcanelor sau metodelor chinuitoare de prindere. Ținea și îngrijea animale de casă: câini, o maimuță și o bufniță.

Cartea de la San Michele este scrisă într-o manieră specială. Este o relatare a experiențelor sale de viață colorată cu licențe dramatice. A scris mai ales despre oameni și despre ciudățeniile lor, descriind slăbiciunile bogaților și săracilor dar și a câtorva animale, adesea într-o manieră tragică și, în același timp, comică. ** Text si foto: Adrian G

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

24

PAUL LEIBOVICI SATUL DRUZ ,,EIN EL ASAD,, Concediu de odihnă și cunoaștere

Zeci

de mii de DRUZI locuiesc între

hotarele Eretz Israelului Marea majoritate șiau clădit căminele, adaptându-se la un mod de viață specific conform tradiției și obiceiurilor de-a lungul sutelor de ani. În calitate de cetățeni ai Israelului, s-au dovedit a fii integrați cu trup și suflet. Istoria poporului druz a cunoscut lungi căi de pribegie. În perioada 1914-18 erau supuși ai imperiului turc care domina în Orientul mijlociu. Odată cu preluarea puterii de către mandatorii englezi și în special după revolta druzilor din 1925 ,a cărui erou mitologic a fost Sultanul El Atrash, a intervenit o nouă transformare. O bună parte din populația druză s-au așezat în satele din Galil . Englezii au refuzat să-i recunoască însăși pe conducătorii religioși și nici pe AMIN TARIF-conducătorul minorității.În 1929 – arabii s-au năpustit asupra evreilor și în special a celor din centrul țării. Muftiul de la Ierusalim s-a adresat conducerii druzilor cerandu-le să se alăture . Reacția conducerii și a maselor druze a fost inversă. Primele legături a acestei minorități au fost cu organizațiile sioniste.

Itzhac ben Zwi –membru al Sohnutului, a apelat la britanici pentru înlăturarea condamnării unui membru al forului Druz – Husein Mukmad El. De asemenea Ben Zwi în perioada președinției la conducerea Statului Israel, a recunoscut minoritatea ca frați de luptă. Aba Huși –conducător al Sohnutului din Haifa și nordul țării de asemenea a stabilit legături de prietenie cu populația druză din Daliat el Carmel și Osafia. Printre primele legături cu populația

druză s-au legat cu Leviv Abu Rokon –un tânăr comandant al druzilor. Încercările arabe din anii 1936 și mai apoi din 1938 de a influența grupările druze de a li se alătura, au dat greș.

Conducătorul acestora Abu Rokon din Osafia a respins orice propunere de colaborare cu arabii.

Peste timp MOȘE DAIAN a întreținut legătura cu Gihad Kablan unul din comandanții druzi din satele de pe Carmel și Galil. Dimpotrivă, legăturile de prietenie și colaborare s-au întărit.

Legăturile de sânge între conducerile druze sau întărit de-alungul anilor ,,Prietenia care s-a declarat și desfășurat sub arborele kibuțului din Ramat Iohanan s-a cimentat. Druzii devenind frați de arme în apărarea Israelului. Încă din perioada de început a Statului Israel , s-a pornit o campanie de înființare a unei unități druze în cadrul Țahalului. Ghiora Zaid a fost cel care a dus la bun sfârșit această inițiativă. Primele formații druze au fost formate din cei din Daliat el Carmel și Osafia. Acestora li s-a alăturat grupul druzilor din satele din Galil. Așa a apărut formația druză Plagi Hadruzid. Printre comandanții israelieni care i-a îndrumat, organizat și instruit a fost Asaf Katz. Unele din victoriile armatei israeliene s-au datorat colaborării cu druzi. Un exemplu concret este ,,Eliberarea Galilului,, fără vreo victimă .

Deasemenea eliberarea regiunii Schfar Am .

Despre frăția de arme dintre luptătorii israelieni și druzi am putea aduce numeroase exemple. Primul ofițer suprem druz a fost Saliman Abu Rokon din Osafia. La prea-scurta

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

25

istorisire a acestei prietenii și colaborări dintre cele două popoare îmi permit să complectez cu atmosfera caldă , primitoare a acestora. Un concediu într-adevăr plăcut, odihnitor l-am petrecut în satul EIN El ASSAD, cam la o oră de călătorie din Carmiel. Acesta e un sat,relativ tânăr; o așezare de numai 150 de ani , în care cele 260 de familii alcătuite din jur de aproape 900 de membrii duc o viață în plină armonie .

Aș considera SATUL ca o ,,Stațiune PERLĂ,, pentru turiști în general și pentru israelieni , în mod special. Satul EIN EL ASSAD este aproape de Farod și așezarea AMIAM. Chiar în centrul satului se găsește un izvor cu apă limpede ca lacrima ochilor. Satul se află în apropierea Muntelui KFIR. Natura , de o frumusețe de basm . Aruncînd o privire de la această înălțime vom putea distinge depresiunea EIN ha KEREM. De altfel numele satului ,,EIN al ASSAD ,, se traduce prin ,,Rădăcina lacului,, nume care e preluat de la denumirea izvorului din apropiere. Satul se află la o înălțime de 500-600 mtr. față de nivelul Mării Mediterane.

Temeliile acestui sat au fost pus în jurul anului 1899 cînd druzii din Beit Gion s-au așezat pe acest pisc , de la poalele muntelui KFIR ,la poalele muntelui Miron. Amintind de ,,izvorul a cărui nume la preluat așezarea respectivă, e potrivit să amintesc încă o seamă de izvoare dinprejur: Ein Lavi; Ein Haary. Natura înconjurătoare e darnică ,căci fără mari eforturi putem ajunge la păduricile cu stejari, măslini, și întinderi pe care se cultivă struguri precum și o largă gamă de pomi fructiferi. De pe platforma satului putem arunca o privire spre muntele TABOR – distingînd biserica ,Haifa, Kineretul . Toate aceste neasemuite frumuseți ale naturii , precum și sufletele calde, primitoare ale localnicilor au dus la evoluția pozitivă a satului EIN EL ASSAD. Pe locuitorii satului îi caracterizează răbdarea, fiind primitori și amabili în același timp. Curățenia și îngrijirea atât a spațiului locativ- camere luminoase, paturi cu așternut ca zăpada,terase pline de verdeață. Cît despre dejunul de

dimineață, care este bogaat, variat și gustos.

Purtând convorbiri atît cu gazdele cît și cu cei din împrejurime am constatat o mare parte dintre bărbați nu numai că au fost combatanți în răboaiele israeliene, unii avînd grade grade superioare, alții sunt invalizi de război,iar generațiile tinere se înrolează în armată, unii urmând cursuri de specializare . A petrece un concediu odihnitor ,în plină natură, cu cer senin și într-o atmosferă în care gradele de căldură sunt primăvăratice, iar relațiile prietenești făcând loc ,,la încă cîteva zile,, de concediu.

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

26

Printre artiştii care au schimbat modul în care ne raportăm la artă se numără şi Max Hermann Maxy (Brăila, 1895- Bucureşti, 1971). El este doar unul dintre artiştii români care au reuşit să uimească o lume cu lucrările lor.

Max Hermann Maxy * Mihaela Ion. Un articol de Ziarul Metropolis - Iunie 2021

În cadrul expoziţiei retrospective din 1965, M. H. Maxy era considerat un artist ale cărui picturi pot fi interpretate pe două planuri, cel al contemporaneităţii pe care o reprezinta şi cel a unui nou mod de exprimare plastică.

de teatru pentru trupa Vilna, pentru piesele lui Ion Minulescu, Andre Gide şi Luigi Pirandello, iar în anul 1939 a creat decorurile pentru diferite piese de teatru jucate pe scena Studioului Teatrului Baraşeum. În anul 1928, după desfiinţarea Academiei de Artă modernă decorativă, a organizat Studioul de artă decorativă, considerând a fi necesar pentru artişti un astfel de spaţiu de lucru pe Calea Victoriei.

S-a alăturat grupului avangardist Contimporanul, expunând alături de Al. Brătăşeanu, Victor Brauner, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, Vasile Popescu, Georgio di Chirico şi Corneliu Mi[c]hăilescu. Pe lângă activitatea de pictor avangarist, M. H. Maxy a expus obiecte realizate din lemn şi metal în cadrul Salonului Oficial de arhitectură şi artă decorativă, a fost scenograf şi a făcut parte alături de Al. Finţi, Beate Fredanov, Al. Marius din conducerea Studioului Teatrului Baraşeum.

De asemenea, tot în anul 1941, când îl vedem la conducerea Studioului Teatrului Baraşeum, M. H. Maxy a fost şi profesor de pictură la Şcoala de Arte pentru Evrei şi la Universitatea tehnică şi artistică.

Max Hermann Maxy a urmat cursurile Şcolii de Arte Frumoase până în anul 1915, unde i-a avut profesori pe Francisc Şirato la desen şi pe Camil Ressu la pictură. De la expoziţia organizată în anul 1918 alături de I. Ross şi I. Steurer în Iaşi, în anul 1920 în Bucureşti, la sala Cercului Unirea, a avut loc o expoziţie personală cu opere realizate în Moldova. De asemenea, a avut şansa de a-l avea pe Arthur Segal drept pictor îndrumător la Berlin. În fiecare perioadă artistică, Maxy a avut capacitatea de a se adapta schimbărilor, de a-şi recreea stilul în asemenea manieră şi în aşa fel încât acesta să răspundă cerinţelor sociale, culturale şi politice. În 1926 a realizat decoruri Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

27

Din 1945 a fost ales secretar general la Sindicatului Artelor Frumoase, preşedintele în acea perioadă fiind fostul său profesor de pictură Camil Ressu.

Putem observa în stilul său o schimbare odată cu apariţia noului sistem politic socialist, lucrările sale expuse la Sala Dalles, în anul 1945 prezentând Chipuri şi privelişti din Valea Jiului. Maxy a acceptat în lucrările sale şi în subiectele pe care le-a prezentat în cadrul expoziţiei din 1945 o reîntoarcere la formele de expresie ale unei vieţi simple, o reinterpretare a vieţii umane. Perioada socialistă a reprezentat pentru M. H. Maxy o redescoperire a umanităţii.

Cariera lui M.H. Maxy a continuat să se dezvolte, în anul 1949, când a fost numit Director al Muzeului de Artă al Republicii Populare Române. În anul 1954 a primit titlul de Artist Emerit, iar în 1964 i s-a acordat Ordinul Muncii, clasa a II-a.

Lucrările sale şi renumele său rămân la acelaşi statut impozant şi după 1989; în cazul lui M. H. Maxy putem vorbi este o „gurmanderie estetică” – piaţa de artă este permisivă la adresa lui, întrucât numele său a devenit un brand în sine. Achiziţionarea unei lucrări semnate M. H. Maxy echivalează cu o asumare a unui brand. Lucrările create de artist aidoma cerinţelor socialiste se supun aceluiaşi brand.

Lucrările realizate de M. H. Maxy sunt de cele mai multe ori recunoscute şi de un novice în domeniul artei, nu doar pentru că aceste opere se află într-un spaţiu de consum de cultură precum un muzeu, ci pentru redefinirea meritelor sale de artist şi director de muzeu şi după anul 1990.

primesc o judecată de valoare aproape general valabile. A achiziţiona o lucrare semnată M. H. Maxy echivalează cu o investiţie de succes în artă. M. H. Maxy este considerat un artist avangardist, o valoare tradiţională, un mare maestru al picturii româneşti, şi un orientalist – conform subiectelor de la licitaţiile sale de artă actuale.

Cazul lui M. H. Maxy este unul insolit.

Aidoma capacităţii sale de a se adapta la schimbările artistice, politice, sociale, postum lucrările sale realizează acelaşi lucru. Îşi găsesc şi îşi menţin locul de capodopere ale artei româneşti. De asemenea, cazul lui M. H. Maxy, şi lucrările cu subiecte şi titluri socialiste îşi găsesc un loc în cadrul caselor de licitaţie bucureştene. M. H. Maxy a murit în anul 1971.

Lucrările sale şi-au făcut singure un loc în acest supermarket al artei contemporane, aducând după ele şi renumele său. Se poate vorbi şi despre viceversa propoziţiei de mai sus, afirmând că M. H. Maxy prin statutul său de artist, om al artelor, a putut să confere această aură şi lucrărilor sale prezente în piaţa artei şi în anul 2021.

Dacă permisivitatea nu este încă o caracteristică a artei, lui M. H. Maxy i s-a oferit statutul de artist, omiţându-i-se trecutul socialist, iar lucrările sale, indiferent de subiect, Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

28

NOTA:* Mihaela Ion este manager cultural, curator, teoretician de artă și lector la Fundația Calea Victoriei unde susține cursul online “Artişti care au schimbat complet felul în care privim arta”.

Foto: Artindex.ro, MNAR. Putem observa în stilul său o schimbare odată cu apariţia noului sistem politic socialist, lucrările sale expuse la Sala Dalles, în anul 1945 prezentând Chipuri şi privelişti din Valea Jiului. Maxy a acceptat în lucrările sale şi în subiectele pe care le-a prezentat în cadrul expoziţiei din 1945 o reîntoarcere la formele de expresie ale unei vieţi simple, o reinterpretare a vieţii umane.

Perioada socialistă a reprezentat pentru M. H. Maxy o redescoperire a umanităţii. *** "Mater dulcissima" – acum se lasă ceaţa,/Naviglio bate-n neştire pe diguri,/ arborii se umplu de apă, ard de zăpadă:/ nu sunt trist în Nord: nu sunt/ în pace cu mine, dar nu aştept/ iertarea nimănui, mulţi îmi sunt datori lacrimi/ adevărate./" (Salvatore Quasimodo, Scrisoare mamei, fragment) Via: Dorina Brândusa Landén

SALVATORE QUASIMODO *

păsări de funingine. Alte frunze crapă azi crengile şi sar răsucite: verdele fals şi cel adevărat din aprilie, acel rânjet dezlănţuit al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti, nu pui zile, nici visuri să urce dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri de jurnal intim sau arunci un urlet în gol ori în inima incredibilă care încă mai luptă cu timpul său surpat.

Poate inima Va să se irosească mirosul acru de tei În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic Timpul bucuriei, furia lui, Acea muşcătură de fulger ce spintecă.

Abia de rămâne făţişă nepăsarea, Amintirea unui gest, a unei silabe, Dar ca a unui molcom zbor de păsări Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi, Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate Un ceas hotărâtor, care să-nsemne Începutul sau sfârşitul: o soartă Geamănă de-acum: aici negrul fumului De incendii usucă beregata. Dacă poţi, Uită gustul acela de sulf şi spaima.

Cuvintele ne ostenesc, Suie din nou dintr-o apă lapidată; Poate inima să ne rămână, poate inima...

(1901-1968) Premiul Nobel pentru literarurå în anul 1959 Verdele fals si cel adevărat Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică a orologiului. Nu contează dacă deschizi sau scrutezi dezolarea: rămân ore aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze neaşteptată în geamurile ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori. Îmi rămân încetineala unui surâs, cerul întunecat al unei haine, velurul de culoarea ruginii înfăşurat în păr şi despletit pe spate şi-acel chip al tău scufundat într-o apă abia mişcată.

Lovituri de frunze asprite de galben,

* Salvatore Quasimodo (1901, 1968, Napoli, Italia) a fost un poet și traducător italian. Considerat unul dintre cei mai notabili poeți italieni ermetici, a devenit laureat

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

29

al Premiului Nobel pentru Literatură în 1959, stârnind multiple controverse, mai ales în Italia.

֍ "Am avut parte de toate, de sărăcie, de lungile cozi la porţile închisorilor, de teamă, de poezii pe care le păstram numai în memorie şi de poezii arse. Şi am avut parte de umilinţe şi de durere. Iar tu nu ai resimţit niciodată nimic din toate acestea şi nu ai fi în stare să înţelegi, chiar dacă ţi le-aş spune pe toate..." (Ana Ahmatova)

ANA AHMATOVA

Căci liniştea ni-e dată doar aşa.

Suflarea mea în stihul tău e trează, Doar glasul tău răsună-n stihul meu.

O, e un rug de care nu cutează Nici om să se atingă şi nici zeu. Şi dac-ai ştii, acum, ce dragi îmi sunt Aceste buze cu miros de vânt !

1913 Traducere de Madeleine Fortunescu Foto: - Anna Ahmatova în 1922, pictat de Kuzma Petrov-Vodkin.

- Modigliani's drawing in black crayon of Anna Akhmatova, Woman Reclining on a Bed, c1911 (GETTY)

(1889-1966) Vălul des mi-ascundea disperarea...

Vălul des mi-ascundea disperarea, Faţa palidă, ochii fierbinţi...

Cu tristeţea-mi imensă ca marea Am sfarşit prin a-l scoate din minţi. Şi s-a dus pe o noapte cu lună – Gura strînsă-ntr-un strîmbet amar.

Am fugit dupa el ca nebună, Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.

Am glumit; dacă pleci, voi muri!»

Mi-a răspuns cu o voce străină, Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»

1911 Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată ...

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată Nici dulce vin, nici apă de izvor.

Săruturi n-om schimba în zori ; o dată Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ti-e aer soarele, şi mie luna, Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Un altul mă-nfăşoară-n gingăşie, Cu râsul ei, o alta te-a legat, Dar spaima ta îmi aparţine mie Şi tu, de boala mea eşti vinovat.

Mai dese întâlniri nu vom avea, Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

30

Păcatele în Talmud

Un

(fragment)

păcat major este desemnat ca excepţional de grav, şi anume calomnia.

«Există patru jigniri a căror pedepsire este pretinsă în lumea această, dar la care esenţialui (acestor păcate) subzistă şi în lumea de apoi.

Acestea sunt: idolatria, impuritatea, omorul şi calomnia. În gravitate, idolatria este egală cu toate celelalte la un loc. De unde deducem această afirmație? Din textul: „acest suflet va fi nimicit şi işi va lua pedeapsa pentru nelegiuirea lui". Ce însemnătate au cuvintele: „işi va lua pedeapsa pentru nelegiuirea să?". Ele arată că sufletul va fi nimicit în această lume), dar nelegiuirea lui va continua să existe (şi în lumea de apoi). De unde provine concluzia noastră în ce priveşte necurăţenia? Din acest text: „Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Facerea, 39, 9). Și în ce priveşte omorul? Ne bizuim pe acest text: "Cain a zis Domnului: Păcatul meu este prea mare pentru a fi uitat" (Facerea, 4,13). În ce priveşte calomnia: „Să nimicească Domnul toate buzele linguşitoare şi limba care vorbeşte cu trufie". Talmudul face adesea aluzie la gravitatea acestor păcate. Prioritatea era atribuită idolatriei, deoarece ea obligă la negarea revelaţiei şi dărâma astfel însăși baza

întregului sistem al religiei şi al moralei.

«Cel care acceptă idolatria neagă cele zece porunci, precum şi preceptele date lui Moise, profeților şi patriarhilor. Cel care respinge idolatria mărturiseşte Tora întreagă» . «Orice vă porunceşte un profet să faceţi care comportă încălcarea Torel, daţi-i ascultare, în afară de idolatrie; chiar dacă (în felul acesta) el ar provoca oprirea soarelui la mijlocul drumului său, nu-i dați ascultare!» (Sanh., 90a).

Talmudul pretinde moralitatea sexuală cea mai strictă. Adulterul era declarat un act ateu, făcându-se referire la următorul text: «Ochiul adulterului pândeşte amurgul; nici un ochi nu mă va vedea, zice el» (Iov, 23,15). «El nu spune: nimeni nu mă va vedea, ci nici un ochi nu mă va vedea, nici ochiul unui om de aici de jos, nici ochiul lui Dumnezeu din înalturi». (Numeri 9,1). Simpla dorinţă din priviri era asimilată cu un act de impuritate.

«Nu numai cel care păcătuieşte cu trupul său primeşte numele de adulter, ci şi cel care păcătuieşte cu ochii săi». Pentru a păstra moralitatea, a fost prescrisă, în mod strict, evitarea a tot ceea ce poate aţăţa patima. Iată, de pildă, următoarea recomandare: «Nu flecări prea mult cu femeile, nici măcar cu propria ta soţie, cu atât mai mult cu aceea a vecinului tău. Înțelepții spun: Cel care flecăreşte prea mult cu

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

31

femeile aduce nenorocirea asupra sa, neglijează studierea Torei şi, în cele din urmă, are parte de ghehenă» (Avot,1,5). «Niciodată un bărbat n-ar trebui să meargă pe drum îndărătul unei femei, nici chiar a propriei sale neveste. Dacă îl întâlnește o femeie pe o punte, el trebuie să-i facă loc să treacă. Acela care străbate un curs de apă îndărătul unei femei nu va avea parte de lumea care va să vină. Acela care plăteşte unei femei trecând monezile din mâna sa în a ei, pentru a avea plăcerea s-o privească, nu va scăpa de pedeapsa ghehenei, chiar dacă ar fi mare cărturar şi ar fi făcut tot atâtea fapte bune câte a făcut Moise. Pentru un bărbat, este mai bine să meargă înapoia unui leu decât în urma unei femei» (Ber., 61a). «Glumele şi uşurătatea duc la imoralitate» (Avot,3,17). Tot atât de sever era condamnată lipsa de cuviinţă în limbaj. «Cel care foloseşte vorbe necuviincioase, chiar dacă se poate prevala de un decret care îl autorizează s-o facă, va suferi consecințele. Pentru acela care foloseşte un asemenea limbaj, ghehena este deschisă, ceea ce se aplică şi omului care se mărgineşte să-l asculte fără să protesteze» (Şab., 38a). «De ce sunt subţiri degetele la capătul lor? Pentru ca să-ţi poţi astupa urechile când auzi lucruri imorale» . Al treilea dintre păcatele capitale, omorul, este condamnat ca fiind o jignire a Creatorului, deoarece nimiceşte o fiinţă creată după chipul lui. «Cum au fost date cele zece porunci? Pe cele două table au fost înscrise câte cinci. Prima poruncă începea cu vorbele: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău”, în dreptul ei, pe a două tablă, era scris: „Să nu ucizi". Dacă un om varsă sângele altuia, Biblia i-o impută că şi cum ar fi atentat la chipul Regelui» . «Un om a venit la Raba şi i-a zis: „Guvernatorul oraşului mi-a poruncit să omor pe cineva; dacă refuz, mi se va lua viaţa. Ce să fac?". Raba răspunse: „Să nu ucizi, să preferi să fii tu omorât. Doar nu-ţi închipui că sângele tău este mai roşu decât al celui pe care l-ai omorî.

Poate că lucrurile stau tocmai pe dos"». Se

consideră că omicidul poate fi justificat doar în anumite împrejurări: «Dacă vine cineva care vrea să te omoare, ia-o înainte şi suprimă-l tu pe el» (Sanh., 72a). «Dacă nişte păgâni spun unui grup de bărbaţi: Alegeţi pe unul dintre voi, ca să-l omorâm; altfel, vă ucidem pe toţi; în acest caz, cu toţii trebuie să prefere să moară decât să dea pe mâna ucigaşilor pe unul dintre ei. Dar dacă păgânii cer pe un anume individ, specificat, ameninţându-i pe toţi ceilalţi că vor fi ucişi dacă refuză să-l predea, el va fi dat pe mâna păgânilor, pentru ca toţi ceilalţi să rămânâ în viaţă». Talmudul condamnă cu asprime ura, deoarece ea poate duce la omor.

«Ura neţinută în frâu este echivalentă cu trei crime: idolatria, impuritatea şi omorul; din pricina ei a fost distrus cel de-al doilea templu». Porunca: «Să nu urăsti pe fratele tău în inima ta» era comentată în felul următor: «S-ar putea crede că este suficient să nu-l loveşti, să nu-l pălmuieşti sau să nu-l blestemi.

Dar textul accentuează: "în inima ta", deci nu este vorba de o manifestare exterioară, ci de ceea ce este resimţit în interior» . Ca să arate cât de condamnabilă este ura, Talmudul remarcă: «Întrucât cei care construiau tumul Babel nu se duşmăneau între ei, Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) nu a luat hotărârea să-i nimicească pentru a pedepsi încercarea lor de a atinge cerul, ci s-a mărginit să-i împrăștie în toate direcțiile. În schimb, în privinţa locuitorilor din Sodoma, care se urau între ei, Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) a hotărât nimicirea lor nu numai pe lumea aceasta, dar şi în cea care va să vină» Al patrulea păcat capital este calomnia.

I s-a dat o denumire ciudată; lashon talitea (a treia limbă), pentru că «ea omoară trei persoane: pe aceea care vorbeşte, pe aceea căreia i se vorbeşte şi pe aceea despre care se vorbeşte» (Arah., 151) . Pentru a condamna calomnia, sunt folosiţi termenii cei mai severi: «Acela care pronunță o calomnie face ca şi cum ar renega principiul fundamental (adică existenţa lui Dumnezeu)». «Acela care rosteşte

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

32

o calomnie ridică nedreptatea până la cer».

«Cel care calomniază merită să fie ucis prin lapidare». «Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) spune despre un asemenea individ: Nu putem rămâne împreună pe lume». «Acela care calomniază procedează la fel ca unul care face acelaşi timp trei păcate majore: idolatria, impuritatea şi omorul» (Ibidem). «Cel care debitează calomnii, cel care le ascultă şi cel care pronunţă o mărturie falsă contra aproapelui său merită cu toţii să fie zvârliţi ca hrană câinilor» (Pes., 118a). Aforismul lui rabi Eliezer: «Onoarea vecinului tău să-ţi fie la fel de scumpă ca şi onoarea ta» (Avot, 2,15) a căpătat următoarea explicaţie: «De vreme ce nimeni nu doreşte să vadă că propria sa reputaţie este ştirbită, el nu trebuie să cedeze niciodată ispitei de a știrbi onoarea vecinului său» (A.R.N., 15). Reaua folosire a darului vorbirii formează obiectul mai multor avertismente. Rabinii ştiau în ce măsură limba se poate arăta nedisciplinată; de aceea, spuneau ei, Dumnezeu a supus-o unor controale excepţionale. «Sfântul Unic (binecuvântat fie El!) spune limbii: „Toate membrele corpului sunt verticale, doar tu eşti orizontală.; toate sunt la exteriorul corpului, doar tu eşti în interior. În afară de asta, te-am înconjurat de doi pereţi, unul din oase, celălalt din carne"» (Arah., 15b). Vorbele de prisos nu sunt preţuite.

Proverbul «Vorbirea este de argint, dar tăcerea de aur» şi-a găsit ecou în Talmud: «Preţul unui cuvânt este de un sela (numele unei monede), dar tăcerea preţuieşte două sela (Meg.,18a). De asemenea: «tăcerea vindecă toate bolile».

«Tăcerea este bună pentru înțelepți şi cu atât mai mult pentru cei fără minte» (Pes., 99a).

«Am crescut tot timpul printre înțelepți şi n-am aflat nimic mai folositor decât tăcerea» (Avot, 1, 17).

A minţi echivalează cu a fura, este cea mai rea formă de furt. «Există şapte categorii de pungăşie); prima este făptuită de acela care-i înșeală pe oameni (prin vorbe mincinoase)» . Sa mai spus şi: «Ceata mincinoşilor nu poate

primi prezenţa şehinei» În această privinţă, ei sunt alături de cei care își bat joc, de făţarnici şi de calomniatori. «Acela care nu este sincer în vorbele sale procedează ca şi cum ar venera idolii» (Sanh., 92a).

«Sfântului Unic (binecuvântat fie El !) îi este silă de cel care una spune cu gura şi altă gândeşte în inima lui» . «Pedeapsa mincinosului este că nu e crezut nici când spune adevărul» (Sanh., 80b). «Nimeni să nu făgăduiască unui copil că-i va da ceva şi după aceea să nu-şi respecte promisiunea, căci în acest fel îl învață şi pe el să mintă». Păcatul fățărniciei este conex folosirii proaste a vorbirii.

«Făţarnicul aduce mânia pe lume. Rugăciunea sa nu este satisfăcută. El este blestemat chiar şi de fătul din pântecele mamei sale. Este aruncat în ghehenă. 0 comunitate care dă frâu liber ipocriziei este respingătoare ca o murdărie; ea va fi alungată în exil» Talmudul împarte pe făţarnici în şapte clase şi își râde de cei cu înclinare spre ipocrizie: Există făţarnicul sihmi, care acţionează ca Sichem; făţarnicul nikpi, care işi izbeşte un picior de celălalt; făţarnicul kizai, care face să-i curgă sângele izbindu-se de pereţi , făţarnicul «pisălog», care umblă cu capul îndoit, semănând cu un pisălog în piuliţa sa; făţarnicul care strigă fără încetare: Care mie îndatorirea ca s-o îndeplinesc!; făţarnicul din dragoste (pentru Dumnezeu) şi cel din teamă» La fel ca şi pentru impulsul cel rău, este important ca păcatul să fie înăbușit încă din prima sa etapă., altfel, se înrădăcinează şi devine o obişnuinţă. Există o psihologie sănătoasă în următoarea observaţie: «Dacă un om comite o jignire şi o repetă, el începe să o socotească ceva permis». Un păcat aduce după el pe altul. «Să ai grijă să îndeplinești fără întârziere chiar şi un precept de mică importanţă., căci un precept aduce după el şi pe altul; la fel stau lucrurile şi cu încălcarea preceptelor. Răsplata unui precept este un precept, răsplata unei încălcări este o incălcare» (Avot, 4,2). Aceeaşi idee, dezvoltată amplu: «Dacă cineva încalcă un precept nu

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

33

prea important, el va sfârşi prin a încălca şi unul foarte grav. Dacă încalcă preceptul „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuți" (Levit., 19,18), va incălca după aceea porunca „să nu-ţi urăşti fratele în inima ta" , apoi preceptul „să nu te răzbuni şi să nu ţii necazul" , pe urmă „ca fratele tău să poată trăi cu tine" (Levit., 25, 36), iar în cele din urmă va putea ajunge să ucidă.»

(Sefer Deuteronom, paragr. 187; 108b). «Cel care îndeplinește un simplu precept, de dragul preceptului, dezinteresat să se veselească, căci după aceea va ajunge să îndeplinească un mare număr de percepte, iar acela care săvârşeşte o singură încălcare să se frământe, deoarece asta va duce să săvârşească multe incălcări» (Sifre Numeri, paragr. 112,33c) şi reciproca este adevărată: «Dacă unui om se întâmplă să facă o încălcare, o primă dată şi apoi a două oară, fără s-o fi săvârșit conştient, el este scutit de păcat» (loma, 33b). din Andre Cohen - Talmudul ֍

Imre Kertész - Kadish pentru copilul nenăscut Maria Sava „Auschwitzul nu a fost un accident al istoriei și multe semne arată că repetarea sa este posibilă...”

Pe 31 martie 2016, părăsea această lume scriitorul evreu Imre Kertész după ce trăise trista performanţă de a supravieţui celor două totalitarisme care au bântuit secolul trecut. Imre Kertész s-a născut în data de 9 noiembrie 1929, la Budapesta, într-o familie modestă de evrei. Tatăl, László Kertész, fiind comerciant, iar mama, Aranka Jakab (originară din Cluj), funcţionară. În 1944, la vârsta de 15 ani, a fost deportat şi închis la Auschwitz, apoi la

Buchenwald şi în Zeits, Germania. În 1945, este eliberat, însă trauma lui devine şi mai cumplită, toţi membrii familiei fiind ucişi în Holocaust. „Am fost internat un an la Auschwitz. Nu m-am întors de acolo cu nimic, exceptînd cîteva glume, iar faptul ma umplut de rușine. În plus, nu am știut ce să fac cu această experiență nouă. Nu era o trezire literară, nici ocazie pentru o introspecție profesională sau artistică. Nu aveam vreo idee ce doream exact... Mi-a luat mult timp să învăț pînă și lucrurile elementare ale scrisului” Întors din lagărul nazist, Imre Kertész avea să intre în cercul concentraţionar al stalinismului. În 1948 reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi începe să scrie la un jurnal din Budapesta, care, în 1951 se schimbă în oficiosul partidului comunist. Neputând să scrie la comandă se angajează ca simplu muncitor şi se retrage într-o cămăruţă la periferia societăţii. Începe să traducă din Nietzsche, Freud, Hofmannsthal, Ludwig Wittgenstein, Canetti, Joseph Roth. “Germana rămâne pentru mine limba gânditorilor, nu a birocraţilor”, afirmă el. Holocaustul și urmările sale sunt subiectele centrale ale celor mai cunoscute romane ale sale : „Fără destin” (1975), „Fiasco” (1988), „Kadiș pentru copilul nenăscut” (1990), și „Lichidare”(2003), -ca și memoriile sale, cum ar fi „Dosarul de K.” (2006). Pentru el Holocaustul reprezintă o ruptură între civilizații, experienţele pe care le explorează trec cu mult peste cea personală: "Auschwitz este peste tot."

A primit Premiul Nobel pentru literatură în 2002, comisia apreciind scrisul său pentru "experienţa fragilă a individului împotriva arbitrariului barbar al istoriei." În discursul de primire a Premiului Nobel, în

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

34

2002, evocă lumea în care trăia în Ungaria comunistă: „Greața și depresia în care mă sculam în fiecare dimineață m-au condus dintr-o dată în lumea pe care intenționam să o descriu”. .. „Trăiam suspendat într-o lume ce-mi era total străină, în care reveneam în fiecare zi fără speranța de a fi salvat. Aceasta a fost adevărata Ungarie stalinistă, și încă și mai mult în vremurile național-socialismului.

Sub stalinism, trebuia simplu să reziști, continuînd să trăiești, dacă puteai. Regimul nazist, pe de altă parte, a fost un mecanism care a lucrat cu o asemenea viteză brutală că „a continua” semnifica minima supraviețuire.

Sistemul nazist înghițea totul. Era o mașină ce lucra cu o atît de mare eficiență încît cei mai mulți nici nu au avut șansa să înțeleagă evenimentele pe care le trăiau.” În opera sa, Imre Kertész a dat sens absurdului vieţii. Pentru el „a trăi” a devenit sinonim cu „a crea”- abjectul şi grotescul fiinţei umane fiind transformat în artă. La ieşirea din infern a povestit, cu multă sobrietate, despre chinurile prin care a trecut. Era, totuşi, un copil la 15 ani atunci când a fost dus la Auschwitz, ar fi trebuit să meargă la şcoală alături de ceilalţi copii, nu să treacă prin iadul nazist. Pentru a putea fi trimis la muncă i s-a falsificat data naşterii.

“Je peux dire peut-être que cinquante ans après, j’ai donné forme à l’horreur que l’Allemagne a déversée sur le monde (…), que je l’ai rendue aux Allemands sous forme d’art.” (L’Holocauste comme culture, Actes Sud, 2009) Imre Kertész a simţit nevoia să creeze o limbă „de la zero, suficient de puternică şi de precisă” pentru a reda ceea ce a simţit. Şi el a simţit monstruos tot absurdul vieţii care l-a purtat prin cele două regimuri criminale

ale secolului trecut: nazismul şi comunismul. „Căci am zis eu, totalitarismul e o situaţie aberantă şi astfel toate situaţiile date în condiţiile sale sunt situaţii aberante, cu toate că, am spus eu, şi poate că ăsta e lucrul cel mai aberant, contribuim cu însăşi esenţa vieţii noastre, cu simplul fapt de a menţine în viaţă la menţinerea totalitarismului, desigur, în măsura în care, am spus, ţinem la viaţă; şi asta nu-i decât consecinţa aşa zicând implicită, şmecheria primitivă a organizării, am zis.”

A continuat să scrie până în 2012 când a renunţat să mai scrie motivând într-un interviu că pentu el Holocaustul s-a încheiat. În scrierile sale abordează absurdul, disperarea celui singur aflat la discreţia Puterii. Stilul îl apropie de Franz Kafka, Albert Camus şi Samuel Beckett.

Kertész povesteşte că la vârsta de 25 de ani, din întâmplare, i-a picat în mână „Străinul”, care în maghiară fusese tradus „Indiferentul” cel care-i detaşat de lume şi de care lumea, la rândul ei s-a scuturat. În esenţă, fiind vorba despre omul liber, un om liber şi detaşat de toate vicisitudinile vieţii.

Victimă atât a nazismului cât şi a stalinismului, Kertész afirmă că a acumulat suficientă experienţă ca să cunoască dictatura din interior. Unica soluţie pentru rememorarea crimelor trăite a fost de a crea un limbaj propriu prin spargerea din interior a limitelor limbii. „Tot timpul mi se reaminteşte că, de fapt, sunt autorul „Fără destin-ului”, restul scrierilor mele le consideră inutile, ca sa zic aşa. „Fără destin-ul” cu siguranţă e o lucrare singulară şi originală, dar se întregeşte într-o lume întreagă alături de celelate lucrări, în lumea mea. Şi dacă nu, măcar m-am distrat copios. Întrucât adevărul este

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

35

ca totul e inutil, şi scrisul, şi viaţa” (trad.

Zoltán Zsolt Mészáros). „Kadiş pentru copilul nenăscut”(1990) este scris sub forma unui monolog interior şi este o continuare a romanului autobiografic „Fără destin”. Acelaşi sentiment de culpabilitate, aceeaşi obsesie a eşecului, unica decizie fiind de-a nu lăsa urmaşi, considerând viaţa deja încheiată.

Singurul lucru care-i rămâne Naratorului este să se raporteze cu responsabilitate la tot ceea ce i s-a întâmplat încercând să găsească un sens. În cele din urmă, afirmă că Răul este principiul de bază al vieţii. Ceea ce este iraţional, inexplicabil este, de fapt, Binele. Iată întâmplarea cu „Domnul Învăţător” care i-a dat porţia de hrană ce i se cuvenea, deşi ar fi putut să n-o facă luîndu-i dreptul la supravieţuire. „Voi fi scurt că am de-a face cu vulpi bătrâne şi dacă spun lagăr şi iarnă şi transport de bolnavi şi vagoane pentru vite şi una porţie hrană rece per cap, asta când cine ştie câte zile va dura călătoria, iar porţionarea se face cu măsuri decimale şi, zăcând pe încropeala de lemn ridicată la rang de targă, nu-mi dezlipesc privirea de câine de pe figura unui om sau mai degrabă a unui schelet căruia toată lumea îi spunea, habar n-am de ce, „Domnul Învăţător”, la care se află şi porţia mea, şi încărcarea în vagoane şi efectivul, fireşte, iarăşi şi iarăşi, nu iese la număr şi zbierete şi învălmăşeală şi o lovitură de picior, apoi simt că sunt luat pe sus şi depus în dreptul vagonului următor şi nu-l mai văd de mult nici pe „Domnul Învăţător” şi nici porţia: atât e de ajuns ca să vă reprezentaţi cu precizie situaţia. Şi ceea ce simţeam eu, de asemenea: mai întâi, nu-i puteam da de

mâncare permanentei mele surse de supliciu, foamea, acestei fiare hulpave deja de mult străine de mine iar acum se pornise să ragă şi cealaltă fiară, speranţa, care-mi torcea până de curând la ureche că, în ciuda a tot şi a toate, există întotdeauna o şansă de a rămâne în viaţă.

Numai că în absenţa porţiei de hrană treaba asta părea peste măsură de îndoielnică, pe de altă parte, şi lucrul acesta l-am consemnat în sinea mea cu răceală, porţia mea avea să dubleze şansa „Domnului Învăţător”- cam atât despre porţie, gata, mi-am zis, ce să spun, fără prea mare bucurie dar cu atât mai raţional. Dar câteva minute mai târziu cemi văd ochii? Strigându-mă şi cercetând preajma cu priviri neliniştite, „Domnul Învăţător” se îndeamnă spre mine, în mână cu acea una porţie de hrană rece per cap şi ajungând la targa mea mi-o depune cu iuţeală pe burtă; dau să spun ceva şi pare-se că uimirea îmi era scrisă pe chip, deoarece el, deşi mânat de graba de-a se întoarce-dacă nu-l găseau la locul lui, pur şi simplu îl omorau în bătaie -, el aşadar, cu indignarea limpede recogonscibilă pe figura sa mică, pregătită deja să dea faţă cu moartea, zice: „Cum ţi-ai închipuit?!”...„Nu!”- am spus de îndată şi imediat, fără şovăire şi aproape instinctiv, căci a ajuns cu totul firesc ca instinctele noastre să funcţioneze în contra propriilor noastre instincte, ca, aşa zicând, contrainstinctele să funcţioneze în locul instinctelor, ba chiar ca atare- o fac pe spiritualul, asta dacă tot acest tot poate trece drept spiritual, adică dacă adevărul gol-goluţ, deplorabil poate fi luat drept spiritual, ceva ca o vorbă de duh-, îi povestesc aşadar filozofului ivit în calea

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

36

mea, după ce şi el, şi eu ne-am oprit ca întro tresărire în pădurea de stejari, împuţinată şi pe care o auzeai gâfâind ca de o boală, poate de vreo ftizie, sau cum săi spun: mărturisesc că sunt de-o păcătoasă inocenţă în privinţa copacilor, doar brazii îi recunosc de îndată, după ace, ei da, şi platanii, dat fiind că mi-s dragi şi chiar şi azi, chiar şi cu contrainstinctele, recunosc ceea ce iubesc, chiar dacă nu cu acea recunoaştere subită, care te izbeşte în piept şi-ţi face stomacul ghem, electrizantă, gata de salt, cu recunoaşterea, ca să zic aşa, inspirată cu care recunosc ceea ce urăsc.” „Nu ştiu de ce e la mine totul întotdeauna, în toate cele altfel, respectiv, chiar dacă sar putea să ştiu e mai simplu să ştiu că nu ştiu. Că asta m-ar scuti de mulţime de explicaţii. Da, se vede treaba, nu te poţi feri din calea explicaţiilor, nu le poţi evita, explicăm şi ne explicăm fără încetare, o explicaţie ne pretinde însăşi viaţa, acest inexplicabil complex de fenomene şi percepţii, explicaţii ne pretinde anturajul şi până la urmă ne pretindem şi noi, nouă înşine, explicaţii până ce izbutim în cele din urmă să distrugem în jurul nostru totul şi să ne autodistrugem, e un exces de explicaţii-îi explic eu filosofului, într-unul din acele accese logoreice, atât de urâte mie dar irepresibile, care mă apucă ori de câte ori n-am nimic de spus şi care, mă tem, e de aceeaşi extracţie cu bacşişurile grase pe care le dau prin restaurante, taxiuri sau cu ocazia mituirii unor persoane oficiale, respectiv semioficiale etc., precum şi cu politeţea mea exagerată, mergând până la abandonul de sine de parcă m-aş ruga fără încetare să mi se îngăduie să exist, pentru existenţa asta a mea. Doamne Dumnezeule. „După cum, în cele din urmă, în pofida

circumstanţelor inamice şi ameninţătoare, am înlăturat radical din calea mea şi tentaţia traiului ruşinos al scriitorului de succes din Ungaria, chit că, zicea soţia mea (care e de mult soţia altuia), ai toate aptitudinile (ceea ce atunci m-a şi înspăimântat niţel), ea nu zicea, zicea soţia mea, să renunţ la principiile mele artistice sau de orice fel or fi fost ele), cu atât mai tare trebuia să mă străduiesc pentru impunerea acestor principii, adică, în ultimă instanţă, pentru a mă impune, aşadar în vederea succesului, zicea soţia mea, căci toată lumea pentru asta se zbate, chiar şi cei mai mari scriitori din lume, nu te autoamăgi, zicea soţia mea, dacă nu-ţi doreşti succesul atunci la ce bun să mai scrii?, m-a întrebat şi asta e fără îndoială o întrebare cu schepsis dar încă n-a sosit vremea să mă opresc asupra ei; tristeţea e că probabil că m-a pătruns până-n rărunchi, probabil că avea într-totul dreptate, probabil că am- am avut -întradevăr toate aptitudinile pentru a duce o existenţă ruşinoasă a unui scriitor de succes din Ungaria, existenţă ale cărei transparente rafinării le străvedeam cu atâta claritate şi pentru realizarea căreia, ei bine, da, am –am avut - necesara abilitate, dacă nu, pot face-aş fi putut facerost, dacă-mi transpun întreaga nesiguranţă şi totala mea angoasă existenţială într-o simplă, oarbă, neînfrântă, febrilă şi nici măcar aşa de fascinantă, cel mult oarecum spectaculoasă autoadulare, dacă o transform în paranoie moralizatoare şi permanentă vindictă împotriva celorlalţi; ba mai mult, şi asta e încă şi mai primejdios, eram încă şi mai înzestrat în vederea existenţei la fel de ruşinoase a scriitorului oarecare, lipsit de

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

37

succes, ba chiar ignorat din Ungaria, şi aici mă izbesc iarăşi de soţia mea, care avea iarăşi dreptate, căci dacă omul păşeşte pe calea succesului atunci fie că va avea parte de succes, fie că va avea parte de insucces, a treia cale nu există şi, dacă în modalităţi diferite, dar ambele ipostaze sunt la fel de ruşinoase, drept care, alternativă la alcoolism, m-am refugiat pentru o vreme în buimăceala obiectivă a traducerii zise artistice...” „Iar după aceea s-ar cerne încetişor uimirea mereu reînnoită, de nedat pe faţă ca să zic aşa, că, ia te uită, eu m-am săltat totuşi, ich sprang doch auf, ba sînt încă tot pe-aici, măcar că nu ştiu de ce, din întâmplare, aşa cum m-am născut, sînt la fel, tot numai un complice al supravieţurii, ca şi al venirii mele pe lume, bine, de acord, supravieţuirea ascunde un dram de ruşine, de josnicie mai mult, mai ales dacă am şi făcut tot ce depinde de noi pentru a rămâne în viaţă; însă atâta tot, nimic mai mult, nam fost dispus să mă las antrenat ca un fraier” „Şi să nu-mi spuneţi mie, trebuie să fi spus eu, că asta nu e decât explicaţia tautologică a faptelor prin intermediul faptelor, pentru că oricum asta e explicaţia chiar dacă, ştiu, vă vine greu să acceptaţi că ne aflăm sub stăpânirea unor răufăcători ordinari şi îi ştiţi ca atare, totuşi, de îndată ce un dement criminal ajunge nu la balamuc sau la puşcărie ci la cancelaria statului, vă apucaţi să căutaţi la el ceva interesant, original, ieşit din comun, nu îndrăzniţi s-o spuneţi dar, în taină, ei bine, da: măreţia, pentru a nu fi nevoiţi să vă vedeţi pe voi înşivă atât de mărunţi iar istoria voastră universală atât de absurdă,

trebuie să fi spus, da, ca să puteţi continua să priviţi lumea raţional iar lumea să vă răspundă cu aceeaşi raţionalitatea.” „Da, pe care-l consideraţi şi numiţi dement, criminal ordinar şi totuşi din clipa în care a pus gheara pe sceptru şi coroană, începeţi să-l zeificaţi, îl adulaţi chiar şi porcăindu-l, vă apucaţi să înşiraţi condiţiile obiective, explicţi în ce anume a avut obiectiv dreptate, în ce anume subiectiv n-a avut, ce anume poate fi obiectiv înţeles şi ce nu subiectiv, ce daravere se petrceau în culise, ce interese jucau şi ce rol, şi nu prididiţi cu explicaţiile, numai să vă salvaţi sufletele şi ceea ce în general mai poate fi încă salvat, numai spre a pune în lumină grandioasă, de spectacol de operă, a evoluţiilor universale tâlhăria ordinară, asasinatul şi acel trafic de suflete la care sîntem sau am fost cu toţii părtaşi într-un fel sau altul, trebuie să fi spus, toţi cei care ne aflăm aici, da, ca să pescuţi adevărurile parţiale din marele naufragiu, în care tot ce era întreg s-a spart, da, numai ca să nu vedeţi prăpastia care se cască înaintea voastră, îndărătul vostru, sub voi şi pretutindeni, vidul, nimicul, neantul, adică adevărata noastră situaţie şi în slujba a ce vă aflaţi, natura stăpânirii, natura dintotdeauna a puterii dintotdeauna, care putere nu e nici necesară, nici necesară, ci doar chestiune de decizie, a unor hotărâri luate sau nu în cursul unor vieţi particulare, nu e nici satanică, nici seducător de subtilă, nici grandioasă, irezistibilă, fascinantă, nu, e doar ordinară, josnică, criminală, neghioabă şi făţarnică, chiar şi în momentele sale de maxim randamente cel mult bine organizată, trebuie să fi spus, da, e mai ales neserioasă, căci de când uzinele

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

38

crimei s-au deschis şi ici , şi colo şi în atâtea locuri, de atunci gata, s-a terminat pentru o bună bucată de vreme cu orice fel de seriozitate care ar putea fi luată în serios, cel puţin în relaţie cu noţiunea de putere, orice fel de putere. „.”

raţionale; şi Auscwitz, chiar dacă sună ca o glumă tristă, Auschwitz s-a dovedit din acest punct de vedere o întreprindere profitabilă, aşa că oricât v-aş plictisi, am să vă povestesc o întâmplare şi după aia explicaţi-mi –o, dacă puteţi.”

„Şi mai încetaţi odată cu treaba asta, trebuie să fi spus eu, cum că pentru Auschwitz nu există explicaţii, că Auschwitz e produsul unor forţe iraţionale, de neconceput, căci răul are întotdeauna o explicaţie raţională, măcar că Diavolul însuşi, precum Iago, e iraţional, creaturile sale însă, ei bine, da, creaturile sale sunt fiinţe raţionale, toate faptele lor pot fi deduse, aidoma unei formule matematice, pot fi deduse dintr-un interes oarecare, din dorinţa de a trage un profit, din inerţie, din setea de putere şi din concupiscenţă, din laşitate, din satisfacerea unor instincte de un fel sau de altul, dacă nu din alta, atunci în ultimă instanţă dintr-un soi de demenţă, paranoia, manie depresivă, piromanie, din sadism, din predispoziţie criminală, din masochism, din megalomanie demiurgică sau de alt fel, din necrofilie, ce ştiu eu din care din nenumăratele perversiuni şi poate din toate deodată, în schimb, trebuie să fi spus, şi acum fiţi atenţi, căci ceea ce este cu adevărat iraţional şi care într-adevăr nu are explicaţie nu e răul, ci dimpotrivă : binele. Tocmai de aceea pe mine nu mă mai interesează de mult vieţile conducătorilor, cancelarilor şi altor uzurpatori patentaţi, oricâte amănunte interesante mi-aţi putea înşira despre universul lor sufletesc, nu, în locul vieţilor dictatorilor, pe mine mă interesează vieţile sfinţilor, de multă vreme şi exclusiv ale sfinţilor, deoarece mie ele mi se par interesante şi de neconceput şi eu în legătură cu ele nu găsesc explicaţii pur

După 50 de ani de la ororile naziste, Imre Kertész le răspundea sub formă de artă. Adolescentul de 15 ani, educat în cel mai strict spirit creştin, bigot, s-a trezit, pur şi simplu, cu eticheta de evreu şi în spiritul unor legi arbitrare şi abuzive, băgat cu forţa într-un vagon,trimis în ghetou, despuiat de demnitatea de-a fi om, umilit, batjocorit, ucis în documente pentru a i se ascunde vârsta, exclus din comunitatea în care trăia şi aruncat în afara lumii. Acum, bărbat în puterea vârstei încearcă să priceapă cum şi de ce i se întâmplase ca tocmai el să fie batjocorit, de vreme ce detesta orice silinţă, orice opresiune asupra semenului său.

Căuta sensuri acolo unde nu exista niciun sens căuta să înţeleagă absurdul care nu are înţelegere. „Da, pentru că aşa se pare, în durere îmi aflu în cele din urmă forţa creatoare, indiferent cu ce preţ şi indiferent de faptul că, eventual, forţa creatoare nu e aici decât pretextul unei simple compensaţii, modalitatea ei de a prinde formă, esenţial e totuşi că ia o formă şi că prin intermediul durerii trăiesc într-un fel de adevăr, cine ştie, poate că m-ar lăsa rece: aşa însă imaginea durerii se îngemănează în sinea mea intim şi permanent cu reprezentarea vieţii, cu- şi de asta sunt absolut convinsaspectul cel mai real al vieţii.” „Dans les sociétés totalitaires, le “consentement au meurtre” va de pair avec le renoncement à la vérité, le culte de son

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

39

illusion (sous la forme d’un dogme imposé) et les ruses du mensonge organisé. Le langage ainsi livré à la puissance de ceux qui ont tout pouvoir de le manipuler est d’abord un enfermement. „ (La Vocation de l’écriture : la littérature et la philosophie à l’épreuve de la violence ,Marc Crépon) Holocaust şi cultură–două cuvinte uriaşe dar antinomice care n-au încetat să suresciteze interesul scriitorilor şi cercetătorilor. George Steiner afirmă în scrierile sale că barbaria n-a putut fi împiedicată niciodată de cultură. Pentru Imre Kertész, termenul ”cultură” are un sens mult mai amplu. Viaţa şi opera sunt lucruri total diferite. “Eroul meu nu-şi trăieşte propriul timp pentru că a fost deposedat de el, de limba sa, de personalitatea sa. El nu are memorie, trăieşte doar clipa” După mine, limba este cu adevărat cea mai importantă, cea mai bulversantă descoperire a scriitorilor contemporani, chiar dacă suntem moştenitorii unei culture străvechi suntem incapabili să reprezentăm nişte întâmplări reale cuvintele nefiind de ajuns. Gândiţi-vă la Kafka, la Orwell cum au ars limba veche ca apoi din cenuşa ei să renască alta nouă, până atunci necunoscută. Scriitorul maghiar va rămîne, probabil, în istorie ca unul din cei a căror viață a fost marcată definitiv și obsedant de experiența Holocaustului.

Bibliografie: Imre Kertész, Kadish pentru copilul nenăscut ֍

Magda Ursache OAMENI DE APĂ „Conștiința a ceea ce este și hotărârea fermă e puterea cea dintâi a unui popor.”

N. Titulescu Am aflat, în „Jurnal israelian” Nr. 33, 2021, un poem magnific de Șerban Foarță, intitulat Om-de-Apă.

Mâhnit „că nu-și poate forma/păstra-o,asta e enorma/rușine a Omului de-Apă”; el se lamentează, ce-i drept, dar ia forma vasului în care e turnat.

Spuneam în foiletonul precedent, Anulează Cultura!”, că nu vreau să mă supun acestei politici/mișcări sau ce-o fi ea, Cancel Culture. S-a mai dărâmat o dată statuia lui Maiorescu. În studenția mea, zăcea pe strada Sărărie, în curtea lui Ioan Nădejde, propovăduitor al socialismului și ateismului, care se tot întreba între 1881 și 1884: Este sau nu este Dumnezeu? Statuia a fost apoi topită și din bronzul ei s-au făcut clanțe rectorale. O prăvălire iarăși de statui? Îl prăvălim pe Kogălniceanu pentru că nu ne mai place direcția sa, a Daciei literare, dar și pentru că omul din Cogâlnicul Basarabiei arată, din fața Universității „Cuza”, direcția: peste Prut. După „cotitura” din 1944, a fost decapitat bustul lui Goga din rotonda Cișmigiu. La Iași, recentuț, doamna parlamentar Chichirău a făcut zarvă mare privind bustul de pe Copou al „poetului părtimirii noastre”. Altă consoră a sa a apărut într-un tricou cu chipul Anei Pauker.

Da, știu că n-a putut fi aplicat Punctul 8 de la Timișoara, că membrii de vârf PCR n-au fost lustrați (cazul Ion Iliescu), dar de ce urmașii celor care au rezistat ocupației sovietice (cu arma în munți sau prin cuvântul scris) să fie discriminați iarăși și iarăși? Mă întreb și eu, ca Ioan Roșca (într-un dialog cu Dan Culcer), de ce „se incriminează aprecierea unor oameni care au acționat într-o perioadă în care era firesc să aperi interesele neamului tău”?

Centrul INSHREW, prin vocea domnului Florian, ne culpabilizează ciclic ca barbari și criminali, ne vede rasiști, fasciști, mâncători de co-etnici. Cine nu-i docil, cine nu se lasă turnat în vasul Wiesenthal ca om-de-apă, cine nu-i

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

40

intimidat de acuzele nedrepte, plătește iarăși nesupunerea, ca Octav Bjoza, în timp ce „profesorul” Brucan, anapaukeristul, a ieșit din spuma revoluției pur și simplu.

Albert Wass e nume de stradă, iar criminalul ungur deține și bust într-un parc bucureștean, zice presa încă liberă. Șeful INSHREW are ce are cu bustul lui Mircea Vulcănescu. Aici s-a ajuns, dacă într-un manual de istorie era „consacrată” Esca. Alternativă la Ana Ipătescu numărul 3? Sprințara Gianina Corondan, domnișoara Meteo, călca harta României în piciorușe. „Dame civice”, așa cum le spune istoricul Mircea Dogaru, n-au tată, n-au mamă când se vorbește despre etnie, religie, tradiție. Taie vorba interlocutorilor, cât se poate de gureșe și de decise: „Nu discutăm aspectul ăsta, nu, nu, nu...”

Ești xenofob dacă te aperi de „musafiri” nepoftiți? Dacă vorbești despre retrocedări și despăgubiri cu acte false de proprietate?

Proprietatea e sfântă doar pentru unii, a unora?

Românii au rămas agresori în Războiul al Doilea Mondial; rezistența națională e considerată greșită, inutilă, aberantă. Cât pe ce să învețe copiii de școală balada lui Lazăr de la Rusca, „eroul” securist al lui Dan Deșliu.

Viruși vechi și noi fac ravagii, cel mai rezistent fiind virusul neomarxist. Știri rele, alarmante, de neînțeles: apar ca ciupercile alte statui Marx, Engels, Marx și Engels, Stalin... Hinc illae lacrimae!, sună latin phraze. De aici alte lacrimi!

De 30 de ani încoace, se tot face istoria praștie ca să iasă argumente politice.

Se deformează imaginea poporului român, prigonitor de maghiari în frunte cu pastorul Tökes Laszlo deportatul, chit că a ajuns europarlamentar al românilor și că se pronunță contra lor. În acel martie ‘90, la Tg. Mureș, românii culegeau bolovanii care-i pocneau, ca să fie înarmați cu ceva. Revăd scena: 10-15 maturi cu furci alergau după un băietan: „Prindeți-l, e român!” Și-mi amintesc oftatul de ușurare al Anei Blandiana, după ce bietul Cofariu, bătut cu cruzime, a fost declarat ungur de presa internațională: Bine că-i român, nu ungur!

E ce mi-am spus și eu după ce am aflat că individul care a scris mârșav actriței Maia Morgenstern, amenințând-o cu moartea, este

evreu, cum precizează o parte a presei. Român sau evreu, ce-o fi, sigur este că–i bolnav psihic.

Antisemitismul - o repet- e boală psihică. În Israel funcționează Anti-Difamation League; în Anglia, legea contra defăimării țării.

La noi, MCA: Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului. Pe de altă parte, e musai să ai revelația tembelismului românesc și să afirmi: „La ce să te aștepți de la pedigreeul românilor?” Ba chiar apare un ONG, ținta sa fiind „Fără români la conducerea țării.” Care țară? România cumva?

Când scriitorul Sorin Lavric (care nu-i omde-apă) evocă în Parlament figuri legendare ale rezistenței armate anti-comuniste, e amendat, cu mânie corect politică, pentru că se abate (verb proletcultist) de la linie. Istoricul Marius Oprea (nici el om-de-apă) afirmă despre frații Muraru, Alexandru și Andrei, care văd antisemiți pisti tăt, că, pentru ei, „suveranitatea României e o crimă și patriotismul o ceapă degerată”.

S-a destrămat doar „colosul” comunist din Carpați, Ceaușescu, dar tehnica și strategia „Scânteii” s-au moștenit. Îmi amintesc bine că tatăl meu făcea haz de nehaz: „Dacă Napoleon ar fi avut un ziar ca „Pravda”, nu s-ar fi aflat în Franța că a fost bătut la Waterloo.”

Cine a „lucrat” diversiunea cu teroriștii (preluată acuma de premierul Câțu, referitor la protestatari)? Brateș, ginerele lui Nicolschi, anunțând și otrăvirea apelor.

După ‘89, s-a cerut „arderea bătrânilor” (îndemn al negativistului interbelicilor, Mihai Ilovici, scos de la naftalină), tocmai pentru că bătrânii știau bine prin ce au trecut după ce trecuseră peste noi „tancurile Sovieticei Armate”. Și da, bătrânii sunt mai greu de prostit, pentru că tot pățitu-i priceput.

Pe străzi, se strigau lozinci feseniste ca „Moarte pentru cei cu multă carte!” și „Boșorogii fără dinți vor să fie președinți”, ținta fiind Corneliu Coposu. O Antigonă declara: „bătrânețea egal ineficacitate culturală”. Câți ani o fi având acum? Cineva susținea, tot în anii 90, cu obstinație, „eliminarea hârburilor”, ca Anton Dumitriu, ca Noica... Edgar Papu era cel mai lovit. M-a durut amărăciunea cărturarului evreu, spunând pe un post Tv: „Eu v-am iubit.”

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

41

Toleranța se manifesta discriminatoriu.

Era înțeles și scuzat Brucan și „erorile” lui, în fapt crime. Poeții stahanoviști, ca Deșliu, Banuș, Cassian, erau declarați vaccinați și vindecați de boala copilăriei, stalinismul. Nu cumva pentru că înțeleseseră rapid de unde bătea vântul? Înainte de ‘44, România cunoștea maximum de eflorescență culturală. A urmat urgia. De ce a fost omorât în chinuri istoricul Gh. Brătianu, în detenție? Pentru că trecuse Prutul la vreme de război, ca voluntar? Istorici mari au fost declarați antisemiți: N. Iorga, Pârvan, Aurel C. Popovici... Am fost în necultură, suntem acum în neocultură. Respectul valorilor e acuzat ba de crypto-comunism, ba de crypto-fascism.Un ins care abia putea formula o frază susținea pe un canal, în 3 aprilie a.c. . „Conservatorismul a dus la căderea celor mai importante civilizații.” Încerca să-l critice bâlbâit pe Constantin Rădulescu - Motru (filosof al cuturii și strălucit pedagog), „dacă îmi amintesc bine cum îl cheamă”. Nu-și amintea. Ar fi fost în stare să-i spună și Mortu, ca într-o regretabilă polemică.

Anti-conservatorii sunt deranjați de Eliade, Cioran, Sandu Tudor, Bernea, Țuțea.

Chiar și de Gusti. Iar combinația patriotism + socialism mi se pare la fel de aberantă ca ideea că ar fi o ruptură între naționalism și europeismul lui Eminescu, Eliade, Stere, Motru, Șaguna...

De-a dreptul dia(bo)lectică în Infernaționala (mulțumesc, Dan Anghelescu!) zilelor noastre. În anii mei de facultate (1962-67), Iorgu Iordan cerea „să spălăm creierele de tradiția cea rea”.Au revenit „analfabetizatorii” proletcultiști ca Roller, Novicov, Gulian? Leonte Răutu scrisese articolul-direcție spre viitorul roșu, Împotriva cosmopolitismului. Or, cosmopoliții trebuiau eradicați: Dinu Pillat, Streinu, Comarnescu, Steinhardt...

Cazul Alice Voinescu? A fost arestată în 25 aprilie 1951, pentru participarea la conferința lui Petru Manoliu, întemnițat și el de două ori. A doua oară, pentru că fusese surprins citind Ispita de a exista de Cioran.

Traducătorul lui Thomas Mann umbla în petice la propriu. Fusese poreclit Arlechinul. Pentru Alice Voinescu au urmat 12 luni la Ghencea, apoi DO (domiciliu obligatoriu), lângă Tg.

Frumos, la Costești. La 68 de ani, cu tensiunea 26, fără pensie, i-a trimis un memoriu lui Nicolschii (da, cu doi i) și a primit de sus altă lovitură de pedeapsă: „Consider că s-a procedat just, anulându-se pensia”. Justă, după Călin Vlasie (29 martie 2021), este cenzurarea lui Sorin Lavric în „România literară”: „suspendarea definitivă a rubricii ipochimenului”. Lavric–ipochimen, Eminescu– idiot...Nimic nou sub soare. Președintele Academiei, Profesorul Ioan Aurel Pop, militând pentru istorie adevărată, e atacat de presari ignoranți pentru că ar fi fost membru UTC, cum erau, de altfel, toți elevii, la hurtă. Faptul că Mihai Răzvan Ungureanu a urcat în CC/UTC, lângă Nicușor, n-a fost piedică pentru premierat, nici pentru scaun de ministru MAE, nici pentru șefie SIE. A existat un proiect prezidențial „România educată”? Cum, când sunt scoși în față, pe varii canale, tocmai inși fără apetit pentru cultură? Într-un editorial „BLA” (iunieiulie 2020), Florentin Popescu semnala: întrebat cine-i Eminescu, un tinerel a răspuns candid: „Eminescu e o stradă din București. ”Sunt sigură că asta ar fi spus și despre Maiorescu, alt „conservator”, și despre Iorga, marele „conservator” și sămănător (v. Ioan Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Curtea veche, București 2008). În nopțile anului 2013, cel mai urât an al vieții mele, discutam cu arhitecta Eugenia Greceanu despre New Age: „Au program, metodă, fonduri”, îmi spunea Jeni. Și recapitulam împreună indicațiile: - Omul să asculte de Putere; - Copiii au drepturi asupra părinților; ei, părinții, trebuie educați; - Fără icoane și rugăciune în școală; - Familia trebuie „deschisă”; traiul nu în doi, ci în grup e viitorul; - Trioul adevăr-frumos-bun e caduc; estetica urâtului trebuie promovată; - Binele universal presupune toleranță.

Numai că toleranța asta se repartizează pe sărite, discriminator.

Avem, mai avem posibilitatea să alegem singuri grâul de neghină. Ni s-a dat liberul arbitru. Și o facem dacă nu suntem oameni de apă.

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

42

Prin Discotecile Europei Fotografii de Adrian Wilson

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

43

Prof. Jean Askenazi la ICR - Tel Aviv Institutul Român de Cultură din Tel Aviv, a organizat pe 15.7.21 un eveniment cultural dedicat istoriei vieții și operelor mele.

Evenimentul a prezentat apariția ultimei mele cărți „Despre ceea ce nu se uita” publicată de RAO 2021 la București, România pe care am scris-o împreună cu autorul român dna.

Cleopatra Lorențiu.

Caracterizat de actorul și regizorul Horațiu Mălăele ca fiind „spovedania sinceră, bogată si emoționantă a unui om generos și inteligent, în care plângând cu un ochi și râzând cu celălalt, a traversat fascinantul drum între două secole, două lumi și două sisteme”.

Evenimentul, moderat de Cleopatra Lorințiu, director adjunct ICR Tel Aviv și autoare care a realizat de-a lungul timpului interviuri cu prof.

Askenasy, a avut loc în data de 15 iulie 2021, la sediul ICR Tel Aviv. În cadrul programului serii, prof. Silviu Sanie și dr. Lucian Zeev Herșcovici au realizat o analiză critică a volumului „Despre ce nu se uită” și au apreciat complexitatea și structura materialului publicat, precum și varietatea subiectelor abordate de-a lungul narațiunii. De asemenea, au fost difuzate intervențiile înregistrate ale unor importante personalități culturale și diplomatice din România și Israel precum: prof. univ. dr. acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române; prof. univ. dr. acad. Răzvan Theodorescu; prof. Sergiu Iosipescu, Institutul Național al Patrimoniului; prof. gen. Mihail Ionescu, președintele Asociației de Prietenie România-Israel; Sandu Mazor, fost ambasador al Israelului în România; Horațiu Mălăele, actor și regizor. În observațiile mele am remarcat că, la 10 iulie 2021, trecuseră 4 ani de la moartea scriitorului român și internațional, Augustin Buzura, fondatorul Institutului Român de Cultură ICR, înainte de moartea a dorit să-și exprime gândurile într-un videoclip care poate a fi vazut. In final i-am dedicat un minut de reculegere în memoria sa. În 2017 fiica sa, Anna Maria, a spus: Tatăl meu a avut trei copii:

eu, fratele meu Mihai Andre și Institutul Român de Cultură, el ne-a oferit educație și dragoste părintească, institutul și-a dat toată energia creativă ca expresie a respectul pentru tezaurul literar și cultural al patriei.

Ca răspuns la întrebarea celor prezenți, despre ce este cartea? I-am răspuns că peste o lună va fi publicată cartea mea: „Lumea magică a minții”. O carte care luminează, clarifică și reunește multe subiecte noi: paradigme ale evoluției umane, procese de ereditate, memorie, luarea deciziilor, umor, ceasul biologic, sexualitate, bătrânețe, somn, moarte și pandemia Corona. Opinia care a găsit expresie în cartea mea este tranziția dintre umanism și animalism. Această tranziție imediată și ușoară a fiecărei persoane este, de asemenea, o explicație pentru Holocaust. Capitolul final al cărții este dedicat marilor profesori care mă însoțesc ca mituri în lunga mea călătorie, de-a lungul vieții mele.

Ca răspuns la întrebarea care va fi rezultatul competiției dintre inteligența artificială și inteligența umană, am luat ca exemplu soția mea Rita. Chiar dacă identitatea dintre Rita mea și robotul Rita este perfectă în ceea ce privește corpul și vocea și chiar dacă răspunsurile sunt perfect logice și raționale, într-o situație de întrebare neconvențională în care ar trebui să se potrivească intuiția, robotul Rita nu a putut răspunde în timp ce soția mea, care are întotdeauna un răspuns pentru toți, poate răspunde. Inteligența artificială este alcătuită din materie neînsuflețită, în timp ce inteligența umană este alcătuită din materie vie, de aceea inteligența artificială nu va putea depași inteligența umană. **

Aprecierile unor participanți:

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

44

Academician Răzvan THEODORESCU Vicepreședinte al Academiei Române Istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice.

Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române.

Cartea pe care profesorul Askenasy a produs-o, este radiografia unui evreu inteligent, român, a unui personaj care face cinste României si Israelului. Jean Askenasy povestește lucruri care sunt absolut tulburătoare. Am coborât și eu în timp, în 1972 când Bucureștiul era foarte tulburat în sens pozitiv de prezența unei mari doamne a Israelului, Golda Meir. Îmi amintesc bine de acel moment și am aflat acum din cartea de interviuri, ce mult a contat acea vizită în biografia familiei Askenasy. Este tulburător să citești cînd știi ce înseamnă Jean Askenasy despre începuturile sale în Israel la o vârstă matură, felul în care a fost primit, nu întotdeauna un drum presărat cu flori și cum a reușit a deveni cetățean de onoare.

Identitatea iudaică despre care vorbește Askenasy este un capitol care trebuie citit, tipologiile de iubiri așa cum le vede intelectualul, umanistul, medicul, sunt de recomandat oricui. Și apoi România cunoscută de el, cu priviri înapoi către prietenii săi români. Este absolut emoționant să vezi cum un om de calibrul său intelectual și moral își vede patria din care a plecat. Sunt momente despre care vorbește într-un mod impresionant. M-a captivat episodul Radu Lupu, muzicianul care la trecere prin fața comisiei medicale militare a reușit să rămână în viața civilă, în mare parte grație lui Jean Askenasy.

Discuțiile despre Buzura, Solomon Marcus, despre marele prieten comun Nicolae Cajal, evocarea Mayei Simionescu, a lui Eugen Simion, a tuturor celor care fac Clubul Penser l'Europe la care nu odată am participat și eu, și unde Jean Askenasy este constant prezent, o voce ascultată când vorbește despre tainele creierului. Ești sedus de știința savantului și de

căldura umanistului. Cartea despre Jean Askenasy, realizată de Cleopatra Lorințiu, trebuie citită cu atenție de orice intelectual român, evreu-român, pentru că eu nu fac o distincție foarte mare între aceste două calități.

Felicitări.

Prof. Gen. Mihai Ionescu, istoric (fragment) … Să observați cât de des revine la a spune că în România era medic bun dar evreu, iar în Israel este medic bun dar român ceea ce arată o dualitate de identitate care l-a preocupat întotdeauna și pe care a căutat să șio definească . El este un sionist de o convingere nestrămutată și care își identifică prin calcule matematice un întreg ADN cultural al propriei evreități. De la distrugerea Templului Ierusalimului când evreii au fost nevoiți să plece în patru zări, ei bine el își identifică un ADN în statornicirea inițială a familiei sale în Spania, în sfârșit de secol al XVI- lea venind în Imperiul Otoman, născut în Bulgaria de astăzi, apoi plecat în România, după aceea în Franța care se adaugă evreității sale prin influențele culturale pe care le-a simțit. Axat pe un sionism militant el arată că în această țară și-a regăsit propria identitate. dr. Mihai Iosipescu (fragment ) …Jean Askenasy a putut să facă bine peste tot. Momentul pe care l-a ales de a povesti voluntariatul său într-o mică așezare din Israel, la venirea sa în România, acel moment este fundamental pentru crearea personalității doctorului, a doctorului ” fără arginți”, în Israel, doctorul care a făcut activitate de pionierat și de ridicare a unor conaționali ai săi, a unei comunități disperate.

Mai mult de atât,el continuă pe multe continente o acțiune de medic, de neurolog, de mare specialist pe care-l avem în lume în domeniul somnului, a unui om care a știut

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

45

întotdeauna să împrăștie în lume, sănătatea și bunăvoința. Lucru foarte rar într-o lume dezbinată, atât de convulsivă , atât de greu de înțeles cum este cea de astăzi.

CV-ul prezentat online (video) Jean-Jacques Askenasy și-a luat doctoratul în medicină cum laudae la Universitatea din Cluj în România în 1954 și a exercitat profesia de neurolog în România până în1972 când a făcut aliya devenind cetățean israelian. Neurolog la Spitalul Ichilov Universitatea Tel Aviv, Cercetător în Neuroștiințe la Institutul Weitzman 1974–1975. În 1981 a fost numit Prof. Asociat de Neurologie la Școala de Medicină Mount Sinai Universitatea din NY, unde a lucrat împreună cu prof. Melvin Yahr și prof. Eliot Weitzman la proiectul Sleep in bolile Extrapiramidale.

Ulterior a fost numit director al Centrului de Medicină a Somnului de la Centrul Medical Sheba. A organizat cursurile de medicină a somnului la Universitatea din Tel Aviv. În 1986 a fost numit profesor universitar la Universitatea Pierre et Marie Curie, Clinique Charcot. În 1995 a fost nominalizat profesor clinic de neurologie la Sackler School of Medicine TAU. Profesor de criminalistică la Facultatea de Drept Buchmann, Universitatea din Tel Aviv. Autor a 30 de cărți, 109 articole științifice. I s-au decernat 13 premii și medalii.

Este membru al Academiei de Științe Medicale Române și laureat al Meritului Academic din 2003. Din 2014 este membru de Onoare al Academiei Române și din 2016 al Academiei Spaniole. În prezent profesează la comisia superioară a Ministerului Sănătății - Centrul Medical Sheba și la facultatea de Drept ca profesor de Științe Forensice. ________________________

Paul Mircea Goreniuc – SCULPTOR

NR – Multumim d-nei Lorinţiu pentru segmentele discursurilor aici atașate.

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

46

Arh. Sergiu Ratescu – PORTRETE

Jurnal Israelian nr. 53 ■ 12-08- 2021

47