Jurnal Israelian no. 23 14 -01-2021

No 23 - 14/1/2021

“Consider culture for a better society in the future, not only as entertainment� Riccardo Muti

J.I.

J.I.

JURNAL ISRAELIAN no. 23 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnalisraelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romaşcanu Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Mircea Munteanu George Roca (Australia) Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Stephan Benedict (USA) Editura SAGA-Israel email: gadrian40@gmail.com AZI - 46 PAGINI !

Glume din Start: O mamă se adresează învățătoarei: – Cum puteți să-i dați copilului o asemenea temă: dacă o bere costă 50 de bani?”

Soțul meu nu a închis ochii toată noaptea… ** – Mamii, în patul meu doarme un bau-bau!!!

– Fiule, ai 35 de ani, pe asta ai adus-o aseară din club!

Ce oprește formarea unui stat palestinian?

Timp de 72 de ani, Israelul a oferit pace și un stat palestinian. Palestinienii au respins toate ofertele. Cât de mult ar trebui să așteptam? În timp ce unele mass-media și politicieni afirmă că intenția Israelului de a aplica suveranitatea peste Valea Iordanului în Iudeea-Samaria inhibă formarea unui stat palestinian, aceasta este de fapt propria strategie palestiniană, a unei conducerea divergente care împiedică statalitatea: totul sau nimic. Care

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 2

J.I. sunt faptele? Doar o mică parte din grupurile naționale ale lumii au state naționale. Atât kurzii, cât și tibetanii aspiră la un stat, dar nu l-au atins.

Din 192 de membri ai Națiunilor Unite, doar 20 sunt state naționale - restul sunt multinationale .

Eșecul palestinienilor de a obține un stat nu este neobișnuit. Crearea unui stat necesită strategie puternică, unitate și conducere. Din păcate, aceste calități au eludat palestinienii, împiedicându-i să profite de multiple oportunități pentru statalitate.

Palestinienii preferă o strategie de „cucerire”. După cum se menționează în Carta Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO) din 1968, poporul palestinian este dedicat „eliberării complete a Palestinei” și „eliminării sionismului în Palestina”.

Ei insistă asupra faptului că „lupta armată este strategia generală”. În timp ce liderii palestinieni s-au angajat să elimine acest obiectiv beligerant, PLO nu a făcut-o niciodată. La fel Hamas, grupul terorist palestinian care guvernează Gaza, afirmă că „rezistența va continua până când se va elibera, se vor întoarce [palestinienii] și se va înființa un stat complet suveran cu Ierusalimul capitală” pe țara din Marea Mediterană până la râul Iordan, cuprinzând tot Israelul. În mod clar, o strategie axată exclusiv pe distrugerea Israelului este inutilă, la fel ca și cea care respinge negocierea.

Liderii palestinieni au refuzat de zeci de ani să negocieze cu privire la astfel de cerințe nerealiste. Într-adevăr, această strategie totul sau nimic este în contradicție cu vederea politică din Statele Unite ,Europa. Asia și din ce în ce mai mult în Orientul Mijlociu. Cu siguranță nu este calea către o rezoluție pașnică. Palestinienilor le lipsește unitatea politică.

Liderii palestinieni și poporul lor nu împărtășesc o viziune coerentă. În timp ce ambele grupuri politice rivale susțin înfrângerea Israelului, Hamas, fundamentaliști islamici, este în favoarea războiului direct cu Israelul, așa cum atestă mii de atacuri cu rachete împotriva civililor israelieni. PLO preferă o abordare mai diplomatică - pretinzând uneori că vrea pacea - deși recompensează financiar terorismul anti-Israelian. Mai mult, aceste două facțiuni rămân inamici, incapabili să împartă guvernarea. În timp ce mulți palestinieni îmbrățișează pacea și prosperitatea cu Israelul, această opinie nu este promovată sau împărtășită de liderii lor. Pe scurt, societatea palestiniană este minata de disensiune, incapabilă să formeze un stat.

Palestinienilor le lipsește o conducerea curajoasă. Se

J.I. spune că orice lider palestinian care ar face pace cu Israel ar fi ucis. Aceasta a fost soarta președintelui egiptean asasinat, Anwar Sadat, în 1981, după semnarea unui tratat de pace cu Israelul. Dar dacă liderii palestinieni ar decide să urmeze în mod activ o politică de conciliere cu Israelul și să promoveze o strategie de pace-prosperitate, este mult mai probabil ca poporul palestinian să o sprijine. Cu toate acestea, până acum, niciun lider palestinian nu a avut curajul să negocieze serios cu Israel, în ciuda a trei oferte generoase de pământ contra unei paci, inclusiv o capitală în Ierusalim. La fel, palestinienii au respins planul de a primi 50 miliarde US$ fără discuții. Israelul se confruntă cu amenințări sporite la adresa securității sale naționale. De la ultima ofertă a Israelului pentru pace palestinienilor în 2008, lumea s-a schimbat înspăimântător. Iranul a crescut ca o putere beligerantă, teroriștii libanezi din Hezbollah îndreaptă acum zeci de mii de rachete ghidate către Israel, Siria s-a dezintegrat, Irakul devine tot mai instabil și Turcia își continuă eforturile de a deveni un imperiu islamist. Aceste evoluții amenință grav Israelul, o țară mică flancata de Marea Mediterană. Experții militari sunt de acord că, pentru a se proteja împotriva dușmanilor regionali, Israelul trebuie să controleze Valea Iordanului din Iudeea-Samaria, care se învecinează cu Iordania, unde trăiesc foarte puțini palestinieni.

Din motive urgente de securitate, Israelul a desemnat de mult timp controlul Văii Iordanului pentru o viitoare suveranitate. Cât de mult trebuie să aștepte lumea ca palestinienii sa se trezeasca?

La fel ca multe popoare care tânjesc după propriul stat național, palestinienii nu au reușit să adune o strategie viabilă, o unitate națională sau o conducere suficient de îndrăzneață pentru a-și transforma visul într-o realitate. În timp ce mulți susțin aspirațiile naționale ale poporului palestinian, după 72 de ani de așteptare, lumea - și Israelul - au dreptul să avanseze in istorie, chiar dacă palestinienii refuză să se alăture.

From “FLAME” Via Stephan Benedict (Corespondent J.I. la NY)

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 3

J.I. La ora 7 Dimineața Dimineața peste orașul meu: miros de fum și porumbei fără scop plonjează în havuzul pieței centrale în alt oraș scrâșnetul tramvaielor antice cioplește statui cu unghiuri abrupte în tarabele precupețelor matinale dimineața sosește fără să capeți ceva în gură pentru că speranțele sunt pierdute la aceste ore crude iar în visele unora, dragoni ciugulesc cu poftă din copiii abandonați la granița nopții cei care se trezesc ca mine, devreme știu bine că paradisul nu există, nici dragoste, în oasele lor stă cuibărită abisal, graba spre scoala, legi, ascensoare, mese uzate, munci fără sens lumina se ascunde printre coșuri, sub pietre și pași ca o sirenă ce sună obsesiv într-un film sovietic în timp ce hoarde de cetățeni nedormiți aleargă buimaci ca după salvarea dintr-un mare naufragiu. ** Adrian Grauenfels

J.I. Elitele culturale ignoră provocările și perspectivele conaționalilor lor Katherine J. Cramer Katherine J. Kramer este profesor de științe politice la catedra de Litere și Știință a Universității Madison din Wisconsin - USA. Este autoarea cărții "The Politics of Resentment" .

Ultimii ani m-au învățat cât de îndepărtată este elita culturală din Statele Unite, in raport cu majoritatea oamenilor din această națiune.

Prin elită culturală, mă refer la cei dintre noi care creăm cunoștințele și media pe care publicul o consumă, precum și la cei care au poziții de putere politică și executivă. Există o mare de oameni în această țară care sunt siguri că sistemul nu funcționează pentru ei și se pare ca doar probăm cu degetul cât de adâncă este această stare, de fapt. În urmă cu patru ani, am publicat o carte despre resentimentele pe care mulți oameni din mediul rural din Wisconsin le simțeau față de elita urbană. Când Donald Trump a câștigat în 2016, parțial prin exploatarea acestor resentimente, oamenii s-au îndreptat spre mine pentru răspunsuri. Mi-am dat seama cât de mulți din elita culturală au fost surprinși de provocările cu care se confruntă comunitățile rurale și de faptul că mulți oameni care trăiesc în aceste locuri simt că nu primesc atenție, resurse sau respect. Șocul din finalul alegerilor din anul 2020 sugerează că suntem in necunoașterea profunzimii acestor frustrări.

Nu suntem doar îndepărtați de locuitorii din mediul rural. Cei dintre noi din elita culturală suntem inconștienți de problemele și perspectivele multor pături din această țară care simt că nu primesc ceea ce merită.

Uciderea lui George Floyd și renașterea mișcării Black Lives Matter în vara trecută înseamnă că nu mai este posibil să ignorăm secolele de dezumanizare violentă a negrilor din această țară. Dar cât timp ne-a luat să ne confruntăm cu această realitate? Uimirea, în rândul elitei culturale albe (inclusiv eu) cu privire la gradul de brutalitate al poliției (până ce au apărut imaginile video luate cu telefonul

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 4

J.I.

J.I.

mobil), va pune la îndoială pe ce se bazează de fapt democrația noastră. Care este infrastructura care permite ca greutățile atâtor oameni să rămână în umbră ? ________________________________ ● Dacă substituim numele USA cu numele Israel căpătăm o viziune destul de exactă a situației de la noi cu anumite diferențe pe care le subliniem aici: ● Dacă există o elită culturală în Israel, ea nu are o voce distinctă, nu e organizată și nu are un lider și nici o platformă mediatică. ● Democrația care mai funcționează în câteva țări a dispărut din Israel care are o populație scindată, o conducere coruptă și cel mai grav o ignoranță și o apatie care a permis degradarea treptată a sistemelor de administrație și guvernare de dreapta, aflate la putere. NR Nicholas Carr* Minciuna bate adevărul În secolul al XX-lea, propaganda era produsă de sus în jos. Tiranii au preluat controlul radioului, al televizorului (mijloace de informare în masă) pentru a-și transmite ideologia către public. În secolul 21, media funcționează de jos în sus. Falsul poate fi însămânțat de Casa Albă sau de Kremlin, dar el circulă prin postările și tweet-urile publicului.

Media socială a permis ca răspândirea să fie multiplicată de mulțime; astfel a democratizat "Ministerul Adevărului" al lui George Orwell.

Problema nu va fi rezolvată de o credință naivă în puterea înnăscută a adevărului de a prevala asupra falsului. Nici nu se va rezolva prin eliminarea din funcție a unui președinte mincinos.

Fără remedii instituționale, educaționale și legale de amploare, minciunile vor continua să bată adevărul. *Nicholas Carr este un scriitor care scrie despre tehnologie, economie și cultură. Cartea sa “The Shallows: What the Internet is Making to Our Brains” a fost finalista Premiului Pulitzer.

Lena Priest

Lista La început a fost întuneric, apoi au apărut din neant tot felul de lucruri - și o mulțime de oameni.

Unele lucruri au fost spuse și vag înțelese sau poate că lucrurile nu au fost explicate clar.

Oricum, a existat întotdeauna o listă.

Acel ritual pentru cei resemnați si blânzi cum vor moșteni pământul; asta a fost o promisiune făcută chiar în zorii timpului. în întunericul primordial totul s-a notat în memoria colectivă. Acordului a fost votat: Lumea va fi gonită de suprapopulare.

O nouă planetă va fi „descoperită” la 31 de ani lumină distanță. Călătoriile spațiale se vor rezolva rapid, făcând deplasarea fezabilă.

Straturile de gheață se vor topi. Lucrurile vor deveni urâte. Singura modalitate de salvare ar fi să cumperi un bilet. Biletele vor avea prețul sumei care poate fi acumulată prin abandonarea omeniei. Lista de plecări va arăta cum ai obținut averea: Dacă ai ucis, traficat, sau exploatat pe cei slabi, ai furat, excrocat, otrăvit, înșelat, sau, în alt mod: distrugând natura, strângând o avere suficient de mare pentru a-ți permite trecerea pe noua planetă; dacă strămoșii tăi au făcut aceste lucruri și tu nu ai făcut nimic să beneficieze de crimele lor, dar nu faci nimic pentru a ispăși prin returnarea bogăției moștenite, ți se va acorda trecerea.

Ai fost aprobat.

Cei blânzi vor rămâne, cei puternici vor pleca. Și totul va începe din nou. Cei blânzi vor moșteni pământul, și ce vom face cu el, să renunțăm așa deodată, la blândețea noastră? traducere: AG

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 5

J.I. Ruth Corman

Moishe Two Gun Cohen

J.I. El a simțit o afinitate între evrei și chinezi două popoare străvechi cu tradiții puternice de muncă grea, dorința de a reuși și legături cu patria lor ancestrală. A jucat cărți pentru a-și câștiga existența, apoi s-a mutat la vânzari de imobile în Edmonton, începând o asociere de o viață cu comunitatea chineză. El a simțit o afinitate între evrei și chinezi - două popoare străvechi cu tradiții de muncă grea, dorința de a reuși și legături cu patria lor ancestrală.

Moishe în tinerețe

Moishe Abraham Mialczyn s-a născut în Polonia în 1887. Doi ani mai târziu familia sa a emigrat în Anglia, în East End din Londra.

Numele său a fost schimbat în Morris Abraham Cohen. Școala nu-l interesa, dar iubea viața de stradă, piețele și în special cluburile de box, unde, la vârsta de 9 ani, „Cockney Cohen” a câștigat primul său meci. Din fericire tatăl său nu a știut niciodată despre box nici după ce fiului i s-a rupt nasul! A lucrat și pentru un geamgiu. Moishe ieșea noaptea spărgând geamuri pentru ca să le repare a doua zi.

Un parteneriat perfect. La 13 ani a fost arestat pentru hoție de buzunare și trimis la o școală de corecție. Alegând un program militar, a învățat tâmplărie, grădinărit și engleză. După trei ani a plecat fără planuri de viitor. Tatăl său, Yossef, îngrijorat, a convocat un consiliu de familie și a decis să-l trimită pe Moishe în Canada pentru a lucra la ferma unei rude.

A rămas acolo suficient de mult timp pentru a-și slefui abilitățile cu zaruri, cărți și arme de la Bobby, un fermier local. Aceste talente au devenit foarte utile în anii următori. A jucat cărți pentru a-și câștiga existența, apoi a trecut la vânzare de imobile în Edmonton, începând o asociere de o viață cu comunitatea chineză.

La 19 ani, Moishe era puternic și influent în ciuda vârstei sale. Într-o zi, într-o cafenea, a văzut un chinez în vârstă sorbind în liniște ceai. Fără veste, doi huligani chinezi au intrat și l-au atacat. Moishe, neînfricat și revoltat de nedreptate, a intervenit în apărarea sa și a alungat agresorii. Domnul i-a mulțumit și a plecat. Era doctorul Sun Yat Sen, cel care avea să devină primul președinte al Republicii Chineze. În timp ce participa la o reuniune a lojei chineze, Moishe a fost prezentat oficial doctorului Sun, sosit in Canada pentru a strânge fonduri pentru activitățile sale revoluționare de la comunitate chineză expatriată, majoritatea fiind muncitori feroviari. Ei i-au susținut de bunăvoie cauza, sperând la un viitor mai bun pentru ei și familiile lor. În Canada, erau excluși, tratați prost, prost plătiți și supuși unor legi discriminatorii.

Sun i-a cerut lui Moishe să-l păzească în timpul turneului său, deoarece regimul chinez promitea 1 milion de dolari denunțătorului. De asemenea, el a solicitat ajutorul lui Moishe pentru achiziționarea de puști care au fost apoi introduse prin în contrabandă în China ca „mașini de cusut”.

Numit în funcția de comisar, Moishe s-a implicat din ce în ce mai mult în politica locală în numele chinezilor, asumându-și înființarea unui grup cu semnificație politică.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 6

J.I. De asemenea, și-a consolidat propria poziție de tragator de sfori de succes (maher in idiș). În 1911 a avut loc o revoluție în China, când Sun și adepții săi au răsturnat corupta dinastie Qing. În același an, Moishe și-a vizitat familia la Londra, „fiul risipitor” revenind ca un om de

J.I. tat o prietenie cu Soong Ching-ling, soția lui Sun, care a durat o viață întreagă.

Sun călătorea iar Moishe, indispensabilul său ajutor, era aproape în urmă. La un atac armat contra lui Sun un glonț la rănit la braț pe Moishe.

Dr. Sun Yet Sen

afaceri de succes. Dar totul s-a schimbat în anul 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial. S-a alăturat armatei canadiene, experimentând ororile războiului din tranșee și al luptelor acerbe la bătălia de la Ypres din Franța.

După război, el a revenit la Edmonton ca un erou, dar avântul economic se încheiase și avea nevoie de o nouă ocupație, continuând în același timp să strângă fonduri pentru dr.

Sun. În 1922, Moishe a primit o cerere de la Sun să pună umărul la construcția de căi ferate.

A plecat în China și la sosire, Sun i-a cerut lui Moishe să rămână om de gardă personal și cumpărător de arme. A acceptat fericit, s-a mutat în casa doctorului Sun și s-a dedicat securității. Moishe îl admira pe Sun pentru demnitatea sa liniștită și Sun îl vedea pe Moishe ca pe cineva cinstit, în care se putea avea încredere. De asemenea, s-a dezvol

Soong-Ching-Ling

Moishe și-a dat seama că e mult mai sigur să tragă cu ambele mâini, așa că a cumpărat două pistoale pe care le purta întotdeauna cu el.

Ulterior a devenit cunoscut sub numele de „Two Gun Cohen”.

De asemenea, Moishe procura arme în numele guvernului doctorului Sun. La o întâlnire, el a negociat un acord în idiș cu un șef de bandă locală, care locuise cu o familie de evrei în timp ce studia în străinătate.

Din păcate, dr. Sun a murit în 1925. Moishe a mărturisit că a plâns doar de două ori în viața sa, o dată pentru doctorul Sun și o dată pentru tatăl său. El a spus că perioada petrecută cu Sun a fost prima dată în viață când a simțit că și-a găsit locul. Înainte de a muri, dr. Sun i-a

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 7

J.I. adresat lui Moishe o scrisoare în care afirma că China nu va face niciodată rău evreilor: Îmi exprim simpatia față de mișcarea sionistă - una dintre cele mai mari mișcări ... oferind sprijin „pentru a restabili minunata națiune care a contribuit atât de mult la civilizația lumii și care merită pe bună dreptate un loc onorabil în familia națiunilor".

Moishe a rămas în China ca consilier militar al succesorului lui Sun, Chiang Kai Shek, iar în 1928 parlamentul chinez l-a numit pe Moishe ca general cu drepturi de pensie pe viață.

Pentru relaxare, își petrecea timpul la Clubul Evreiesc din Shanghai, unde exista o comunitate evreiască considerabilă, compusă în principal din ruși care fugiseră de revoluția din 1917 dar și evrei irakieni care căutau să facă avere. A devenit cunoscut pentru generozitatea sa și petrecerile fastuoase pe care le organiza pentru prieteni.

Cu toate acestea, Orientul Îndepărtat era în plina frământăre și au urmat ani dureroși. În 1931 japonezii au invadat Manchuria și mai târziu China, culminând cu Răpirea de la Nanking în 1937. Totuși Chiang Kai Shek și-a păstrat puterea. În 1941, japonezii au pus mâna pe Hong Kong. Moshe i-a plasat pe Madame Sun și pe sora ei Ai-ling pe unul dintre ultimele avioane care paraseau colonia britanică, dar el a rămas, așteptând inevitabilul. A fost imediat arestat și dus în faimosul lagăr de internare Stanley pe timp de doi ani, fiind în mod constant bătut și slăbind 30 de kilograme.

Moishe a relatat, în acest timp, cel mai de jalnic al vieții sale, el se trezea adesea recitând „Shema Israel” - rugăciunea evreiască amintită din copilărie. Datorită schimbului de prizonieri inițiat de Crucea Roșie din 1943, a fost evacuat în Canada, unde în calitate de membru al

J.I. delegației chineze a participat la fondarea Națiunilor Unite. În următorii câțiva ani a făcut naveta între Montreal și China, încercând să facă afaceri și menținându-și vechile contacte. În 1947, Moishe a auzit că, China intenționează să voteze la ONU împotriva creării statului evreiesc. A fost profund afectat de lupta pentru independența evreilor din Palestina și l-a contactat imediat pe bunul său prieten, reprezentantul chinez la ONU, publicând scrisoarea pe care a primit-o de la doctorul Sun cu mulți ani în urmă. Drept urmare, China s-a abținut și votul a fost adoptat. Statul Israel s-a născut. Moishe a încercat să se înroleze în armata israeliană, dar i sa spus că nu au nevoie de foști generali de 60 de ani. A fost profund dezamăgit. Cu toate acestea, el a ajutat în alte moduri. Într-o zi, a sunat un telefon din Ierusalim. Moishe a fost invitat de prim-ministrul David Ben Gurion să petreacă o săptămână în Israel, ca invitatul lui.

De ce fusese invitat? Probabil pentru că teroriștii palestinieni împrăștiau mine ca niște nasturi, lângă școlile din nordul Israelului.

Aceste discuri cu aspect inofensiv, fabricate în China, au fost ridicate de copii ale căror mâini erau amputate de explozie. Imediat după călătoria lui Moishe în Israel, el la vizitat pe vechiul său prieten Chou En Lai (prim-ministru chinez) la Geneva. Foarte probabil a scos la iveala scrisoarea doctorului Sun, întrucât brusc livrarea de mine s-a oprit.

Guvernul chinez a continuat să-i plătească pensia și, în 1966, la 100 de ani de la nașterea doctorului Sun, Moishe a fost singurul invitat din vest de pe podium la Beijing , împreună cu Mao Tse-Tung și Chou En-Lai. Moishe era un om emoțional, afectuos și sentimental. În vârstă de 58 de ani, Moishe s-a căsătorit cu Judith Clarke, o atrăgătoare femeie de afaceri, evreică din Montreal. Au divorțat

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 8

J.I.

J.I.

după 11 ani, dar au rămas prieteni, Judith spunând că a simțit că a fost căsătorită mai degrabă cu China decât cu Moishe. În 1977 a murit și a fost îngropat într-un cimitir evreiesc din Manchester, cu o piatră de mormânt în engleză, ebraică și chineză, plătită de guvernul chinez - un tribut de la oamenii pe care i-a slujit atât de bine. Mormântul a fost proiectat de Soong Ching-Ling, văduva lui Sun, apoi vicepreședinte al Republicii Populare Chineze. L-a numit „Mah Kun” - numele cel mai aproape la care puteau ajunge chinezii pentru Morris Cohen, adică „pumnul strâns”.

Sofia Gelman

Oameni suntem Ne aflăm în perioada în care zilele sunt pline de discuții vehemente în jurul vaccinului : unii sunt pentru, alții împotrivă. Fiecare „beligerant” are argumente invincibile, cei mai sceptici susțin în lumina diverselor zvonuri adevărate sau nu, că vaccinul este – nu mai mult și nu mai puțin – nociv ! Totuși, lumea se străduiește să ajungă la o seringă în care se află licoarea binefăcătoare aducătoare de liniște și sănătate… O privire retrospectivă a supra istoriei vaccinului demonstrează importanța sa indubitabilă. Multe boli au rămas doar pe filele cărților de medicină grație vaccinului : poliomielita este un exemplu grăitor. Cele înșirate mai sus, mă situează în tabăra celor care aprobă cu bucurie descoperirea antidotului virusului Covid 19. Totuși, recunosc, există un caz în care sunt de acord cu opinia scriitorului Mario Benedetti: „Nu există vaccin împotriva optimismului.”

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 9

J.I. Adrian Grauenfels - Brâncuși Sculptor

și fotograf Oul acela oval metalul trezit de lumina oglinzii dreptunghiulare

J.I. sale. Elaborarea unei sculpturi de către Brâncuşi implica o prefacere a gândului direct în formă. Este un proces mental susţinut de o muncă fizică uneori sisifică. Discipolul său Constantin Antonovici o consemna astfel:

clocit de mâinile lui de țăran zăcând pe podea, frânt de munca frecatului cu sârma de metal până la țipăt... din praf se naște arta reflexia oglindită e oare mai adevărată decât originalul? ***

Brâncuşi într-o altă lumină "El era jumate ţăran jumate zeu" Cu aceste cuvinte îl descrie Peggy Guggenheim pe Brâncuşi de la care tocmai cumpărase un bronz botezat "Pasărea cerului".

Suntem la Paris în anul 1940. Voila Brâncuşi: ţăran-sculptor şi jumătate fotograf !

Necunoscută pasiune publicului, sculptorul de origine română Brâncuşi (azi considerat cel mai mare sculptor al secolului XX ) era fascinat de fotografie. După o întâlnire cu celebrul Edward Steichen în studioul lui Rodin în 1907, Brâncuşi începe să fotografieze propriile sale opere, tratând fotografia ca un complement al artei sale. El pune pe roate un sofisticat atelier foto adiacent studioului său din Montparnasse, jonglând cu 6 modele diverse de camere de luat vederi şi 2 aparate de filmat. Fotografiile sale completează opera să sculpturală, ele devin o parte necesară procesului creativ. În anul 1956 la moartea artistului la Paris, Centrul de artă Pompidou moşteneşte o prestigioasă arhivă conţinând peste 2000 de fotografii şi negative.

Câteva expoziţii, ultima fiind organizată recent la Veneţia de fundaţia Peggy Guggenheim dezvăluie pe Brâncuşi-fotograful. Expoziţia prezintă subtilele detalii ale relaţiei sculpturăfotografie. Brâncuşi lucra cu greu în lemn, marmură şi bronz, munca înainta dificil, într-o perpetuă luptă cu formele şi texturile operelor

Crează ca un Dumnezeu Comandă ca un Rege Munceşte ca un sclav...

Doar 250 de opere realizează artistul, în cei 50 de ani de carieră. Fotografia permite sculptorului să tranziteze formele sale simple : păsări, peşti, capete umane în mediul fluid al luminii."Întâlnim un gen nou de sculptură făcută prin lentila camerei" explică d-na Marielle Tabart responsabila celebrului" Atelier Brâncuşi" instalat la centrul de artă modernă Pompidou din Paris. Tabart ne invită să vedem "Torsul unui Tânăr" piesă finisată în 1924 comparabile sunt ghipsul cu alternativa sa printul de emulsie de argint cu care se lucra prin anii 20. Fotografia e mai bună decât modelul admite Tabart. Efectele fotografice ne încântă în " Muza Adormită II " - 1934, aici Brâncuşi foloseşte ingenios deformaţia optică a lentilelor ce alungesc dramatic umbrele subiectului. Contrastul alb negru extrem ne aminteşte de pictura metafizică, de angoasele unor peisaje ameninţătoare în jocul luminilor terne. Dar, aceste fotografii oricum le-am percepe, nu ating sublimul sculpturilor. Marele fotograf Brassai spunea: "Brâncuşi nu ştie să

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 10

J.I.

J.I.

facă poze bune"; un alt expert al contrastului Man Ray ne atrage atenţia că mai toate clişeele sunt ori subexpuse ori supraexpuse. Însăşi d-na Tabart anulează expunerea unei serii întregi de fotografii "obiecte de zi de zi" făcute de sculptor în dorinţa de a încerca noi camere de luat vederi. "Nimic extraordinar aici" ne spune Marielle, subiectul la Brâncuşi este creaţia în sine.

Artistul experimenta frecvent superpunând imagini peste repetate negative ale subiectului în mod similar cu experimentele făcute pe placi fotografice de prietenii săi suprarealişti.

Dar câteva negative captează total sufletul lucrărilor sale. La Veneţia o serie de 9 fotografii ne prezintă bustul - Prometeu 1917 în diverse ipostaze: bronzul lustruit în lumina răsăritului ,la apus, întunecat de o eclipsă , un adevărat melanj al luminii cu forţele proteice ale naturii. Într-o elegantă fotografie din 1936 Brâncuşi plasează un spot de lumina venind din plafon direct pe "Pasărea Cerului". O lumină difuză înconjoară marmură neagră rece un fel de aureolă a spiritului statuii. Brâncuşi îşi numea sculpturile :" Bucuria sufletului eliberat din materie". La fel şi fotografiile lui îşi merită locul sub cerul Montparnasse-ului împreună cu "Cocoşul", "Muza", "Coloana Infinitului" ..imaginile capturate de sculptor aduc trecătorului senzaţia unei plonjări nostalgice în Impasse Ronsin, locul în care Brâncuşi îşi expunea statuile spre vânzare, loc despre care el însuşi spunea că este "O cavă plină cu minuni".

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 11

J.I.

J.I.

Adrian Grauenfels

Scenariul unei crime sofisticate la romani

Relief – Nero si Agrippina Povestea morții Agrippinei este bine cunoscută, dar rămâne remarcabilă pentru felul în care a fost realizată. Dacă ar fi fost propusă de un romancier, ar fi fost respinsă ca un act neplauzibil, prostesc. Istoricul Suetonius notează faptul că fiul Agrippinei, Nero încearcă în trei ocazii diverse să-și otrăvească mama dar renunță când descoperă ce era imună, luând periodic antidoți. Uciderea ei directă prin sabie sau pumnal era improbabilă, nimeni din anturajul lui Nero nu s-ar fi încumetat la această odioasă faptă. Să ne amintim că Agrippina era fiica faimosului general Germanicus, cel onorat și admirat, nici un soldat respectabil nu s-ar fi încumetat la o astfel de mârșăvie. Nero schimbă tactica, contând pe vechii oponenți ai Agrippinei, care mocneau sentimente de ură pentru regină.

Nero decide să pună crima pe seama unui străin de scenă. El se adresaza lui Anicetus, un prefect al flotei imperiale ancorată la Misenium. Omul o ura obsesiv pe Agrippina. În plus era un tip plin de imaginație, așa că propune scufundarea unei corăbii din care Agrippina va fi aruncată peste bord.

Astfel Anicetus îi promite lui Nero, simularea unui simplu dar tragic accident. În felul acesta Nero, acoperit, va putea participa la toate ceremoniile postume, așa cum Agrippina merita. În anul 49 AD, Nero îl aduce la Roma pe Seneca, deportat în insula Corsica de cezarul Claudius. Cei doi, vizionează o piesă de teatru care are ca subiect scufundarea unei corăbii. Le este clar că acest suberfugiu poate fi util în scopul eliminării Agrippinei.

Nero perfecționează ideea accidentului, fără să se consulte cu nimeni. Pretextul va fi festivalul Minervei numit Quinquatrus care are loc în luna Martie, aproape de Roma, în golful Neapole, acolo Nero va juca scena fiului devotat care cere iertarea mamei sale.

Agrippina sosește și este condusă de Nero la vila Bauli pentru perioada festivalului. La banchet mama e obligată să participe, fiind desemnată a fii cea mai importantă și onorată persoană. La finele petrecerii Nero o conduce la corabia care va naviga spre nord înapoi spre Roma. Totul părea perfect până în clipa în care acoperișul greu de peste dormitoarele Agrippinei se prăbușeste, frânghiile fiind taiate cu meșteșug. Patul în care dormea Agrippina avea laturi înalte care blochează grinzile grele, salvând regina. Farsa continuă, iar banda de ucigași declanșează pe punte o ceartă despre cum să scufunde vasul. Servitoarea Agrippinei, Acerronia Polla, apare în acest haos pretinzând că ea este Agrippina. Pe loc este primită cu o grindină de lovituri de picioare și vâsle, până când pică moartă, în timp ce Agrippina sare peste bord și înoată la mal. Acolo este culeasă de niște pescari și dusă la vila ei.

Agrippina are flerul să prezinte tentativa de omor ca un accident regretabil, dar de acum se va păzi de Nero cu mare grijă. Ea trimite un sclav eliberat, Agermus, să-i comunice lui Nero că a ajuns întreagă acasă, dar că nu vrea să fie vizitată, are nevoie de un timp necesar intremării. Dar Nero realizează că Agrippina a descoperit că el este urzitorul complotului și desigur va căuta să se răzbune. Apelează deci, la Seneca și Burrus, prefectul Gărzilor pretoriene. Acesta din urmă refuză să agreseze cineva din familia imperială, și încă pe fiica marelui Germanicus. Ei sugerează că Anicetus

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 12

J.I. să ducă la sfârșit sarcina asumată, deși începută cu un eșec. Curând apare Agermus cu un mesaj de la regină, dar cade într-o capcană pus de Nero care fabulează că mama sa a încercat să-și ucidă fiul prin intermediul unui sclav plătit.

Se înscenează că Agermus, trimis de stăpâna sa, avea ascunsă o sabie cu care intenționa să-l atace pe Nero. Iată dovedită fără drept de recurs vicleniei Agrippinei, care alege calea crimei, în loc să accepte reconcilierea propusă de Nero. Sentința ei este pedeapsa cu moartea.

Dar execuția crimei este departe de a fi o simplă problemă tehnică. O ceată de plebei se adună la casa Agrippinei, mânați de vestea că regina a pierit într-un accident pe mare.

Rumorile se dovedesc a fi false, iar primirea veștii că regina este în viață produce o efervescență prost interpretată (în ciuda manipulaților politice, femeia se bucura de oarecare popularitate ). În acest moment apare Anicetus cu o trupă de soldați înarmați, care își fac loc spre vila Agrippinei. Ea realizează că soarta ei a fost decisă. Una din servitoare, mai puțin devotată decât Acceronia, dezertează imediat într-un act clar de trădare. Anicetus o bruschează pe Agrippina și comandă unui centurion să o lichideze. Într-un gest patetic și faimos, Agrippina își dezvelește stomacul cerând să fie înjunghiată într-un mod simbolic: Iată cum Nero distruge locul în care s-a născut, scrie Dio, (este vorba de Dio Cassius, senator, consul și istoric. Opera sa "Istoria Romană" este considerată a fi cea mai fidelă sursă despre viața în Imperiul Roman) oferindu-ne ultimele cuvinte ale împărătesei: "Lovește aici, Ancietus, aici, unde s-a născut Nero."

Atent la conjunctura crucială a omorului, Nero îl obligă pe Otho, soțul încornorat al Popeei (viitoare soție a lui Nero) să organizeze un alibi, un banchet la care cei doi apar într-o forțată vervă. Dio ne spune că însuși Nero nu era capabil să accepte vestea, enormitatea crimei comisă îl duce la respingerea ei, ca și cum nu ar fi fost posibilă. Desigur este pură actorie, el era perfect la curent cu cele petrecute, ba chiar insistă să vadă corpul decedatei. După o minuțioasă și nefirească inspecție Nero exclamă că nu avea idee cât de frumoasă fusese Agrippina.

J.I.

Nero asistă la mutilarea Agrippinei, ulei 1413.

Trupul Agrippinei a fost înfășurat într-o pătură și cremat în aceiași seară. I se face o simplă înmormântare la care participă slujitorii apropiați care depun cenușa într-o groapă la marginea drumului spre Misenum, nu departe de vila posedată cândva de Julius Caesar. Un alt moment dramatic este sinuciderea lui Mnester, un alt sclav al Agrippinei. Bănuim că faptul este legat de premoniția că tot anturajul Agrippinei va avea soarta stăpânei. Acești oameni cunoșteau vechea profeție făcută mamei lui Nero, care spunea că fiul ei o va ucide, la care Agrippina ar fi răspuns: "Lasă-l să ucidă, atâta timp cât îi dă mâna". Restul nopții Nero o petrece în neliniște și convulsii. Va continua să aibe insomnii și coșmare. Se muta de la o reședința la altă căutând liniște. Era singur cum nu fusese niciodată. Singur și vulnerabil. Pentru istorie Nero a rămas ucigașul mamei sale și un nebun care va da foc Romei. ** La finalul scandalului Nero pune în mișcare un păienjeniș de dezinformare similar cu cel folosit azi de politicieni. El lansează zvonul că Agripppina complota contra lui, și că trebuia să plătească pentru urzelile sale. Că dorea un partener la conducere; că ar fi cerut ca Senatul și Gărzile pretoriene să-i jure credință; și câtă

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 13

J.I. bătaie de cap au produs afacerile mamei sale cu ambasadorii țărilor străine. Dar mai ales o blama într-un discurs retoric, pentru răul pe care ea îl instalase în țara preluată de la Claudius. Acest discurs a fost compus de Senecca, care eronat se referă și la incidentul cu corabia avariată. Această inadvertență crasă îl determina pe Tacitus să declare că discursul este echivalent cu recunoșterea crimei făcută de Nero, în cazul Agrippinei. Ca să aplaneze rumorile și să orbească publicul Nero mituiește Gărzile pretoriene, care erau oricând gata să accepte compromisuri contra plată. Astfel, el răspândește în public versiunea lucrurilor care îi convenea și se elibereza de suspiciunile cu care era tratat de Gărzi. Nero ramâne îngrijorat dacă va fi bine primit la Roma sau tratat ca un paria. Concluziile tribunalului care au studiat afacerea l-au asigurat că totul ar fi bine, pentru că, spuneau ei, Agrippina fusese urâtă de public. A fost exact ce Nero voia să audă.

Epilog

J.I.

Constantin Antonovici, elevul lui Brâncuși - Amintiri despre maestru

În 1939, am absolvit Academia de Arte Frumoase din Iași, România, în specialitatea sculptură, devenind un artist tânăr, acaparat și dominat de visurile de cucerire a lumii artelor. În acel timp, cercurile artistice, toate revistele de artă ale României, vorbeau despre artistul revoluționar, Constantin Brâncuși. Acesta fusese născut în satul Hobița, fiu de tărani în 1876, dar care a trăit și a lucrat la Paris din 1904. Eram determinat să mă duc în atelierul lui de creație. Șapte ani mai târziu am reușit să ajung acolo.

Împăratul Nero, temându-se de moarte, a consultat Oracolul din Delphi, de la care a primit următorul răspuns: Așteaptă-te la ce e ma rău de la 73. Încurajat, a crezut că va trăi până la 73 de ani. Dar a fost dat jos de pe tron și obligat să se sinucidă la 31 de ani. S-a dovedit că 73 era vârsta succesorului său, Galba! *** surse: Suetonius, Guy de la Bédoyère

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 14

J.I. Prima mea escală în acest drum lung și plin de opreliști și peripeții, a fost în București, unde m-am prezentat la Biroul de Pașapoarte.

Funcționarul de acolo, aflând că eram lipsit de mijloace financiare, a încercat să mă descurajeze. Ivan Mestrovici din Zagreb, Iugoslavia – considerat pe acea vreme drept cea mai mare personalitate în sculptură, un mare succesor a lui Rodin – era în București pentru a instala câteva sculpturi comandate de guvernul de atunci. Prin Mestrovici am întrevăzut posibilitatea salvării mele. I-am comunicat visul meu de a putea studia cu sculptori mari europeni, dar nu l-am menționat pe Brâncuși, pentru a nu-mi strica șansele. Mestrovici m-a ascultat și mi-a răspuns aprobator - "vino la mine la Zagreb și vei putea lucra în atelierele mele. Vei putea ajunge cumva acolo. O știu!"

La Universitatea București, erau mulți studenți din diverse țări. Studenții din Iugoslavia mi-au marcat pe hartă zonele de graniță pe care le puteam traversa în timpul nopții, când vameșii erau mai neglijenți. Am trecut granița și am ajuns la atelierele lui Mestrovici. El m-a pus să lucrez cu alți douăzeci de artiști tineri. Atelierele lui erau enorme și impărțite pe secții, ca într-o uzină. Am fost surprins să aflu că existau circa optzeci de oameni, lucrând în diverse domenii – în lut, ghips, marmură, metal, și în ambalarea și încărcarea sculpturilor în trenuri și camioane, în funcție de țările de destinație. Cunoștințele mele și experiența mi-au crescut, dar gândurile mele continuau să rămână către Brancuși. Șase luni mai târziu, am primit un ordin să mă întorc în țară în vederea prestării serviciului militar. Întoarcerea s-a dovedit cea mai mare greșeală pe care am comis-o. Hitler a ocupat foarte curând, atât Iugoslavia cât și România, forțând țara mea să lupte alături de el, împotriva Rusiei. Am reușit să obțin o amânare de trei luni de la serviciul militar și în toamna anului 1941 mi-am împachetat rucsacul și am trecut din nou granița spre Iugoslavia. Aceasta

J.I. a constituit a doua mea mare greșeală. Când am sunat la soneria locuinței lui Mestrovici, un ofițer german SS mi-a deschis ușa. Mestrovici fusese arestat la ordinele lui Mussolini și trimis în închisoare la Roma. Cincizeci de ofițeri SS ocupaseră atelierele lui. Eu am fost trimis întro baracă la 200 de mile de Berlin. Spre surpriza mea, clădirea era ocupată de naziști români. Ei încercau să mă convertească, dar mi-am amintit un citat din Mein Kampf – Populatia Germaniei care nu era de sânge german, trebuiește distrusă și înlocuită cu rasa germană, în acest mod, întreaga Europă va deveni o Germanie. Am realizat că Hitler intenționa distrugerea României, care contribuise la cultura Europei încă din epoca Neolitică. Întruna din zile, am profitat de neglijența unui paznic. Am evadat spre o stație de trenuri, unde am luat un tren spre Berlin, cu speranța țelului meu final către Paris și Brâncuși. La stația din Berlin, am fost denunțat de un nazist român, pe nume Culică, și aruncat într-o închisoare din Berlin. Nemții îmi spuneau repetat că voi deveni liber, dacă voi voluntaria să lupt pe front împotriva rușilor, dar răspunsul meu a fost întotdeauna – „Nu”. Spre sfârșit, Gestapo-ul ma aruncat într-o celulă de închisoare mică și umedă, fiind iarna, iar celula neavand încălzire.

Porția mea zilnică de mâncare era o felie de pâine și o cafea slabă, la breakfast, doi cartofi fierți, la prânz și unul pentru masa de seară.

Am rămas în această celulă timp de șase luni. Am pierdut din greutate, încât nu mă mai puteam deplasa nici măcar până la cafea. Un doctor a raportat că dacă aș mai fi fost deținut acolo doar o singură săptămână, aș fi murit.

Oficialii au hotărât să mă elibereze cu condiția de a nu rămâne la Berlin. Am cerut să fiu trimis la Viena, știind ca austriecii erau împotriva lui Hitler. Acolo, Gestapo-ul local m-a luat în primire, dându-mi un program strict. Orice infracțiune va conduce la încarcerare. În fiecare dimineață trebuia să mă înregistrez la stația de poliție. Acolo am întîlnit mulți evrei, sub același

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 15

J.I. regim și m-am împrietenit cu mulți dintre ei. În fiecare zi numarul lor scădea vizibil, până când într-o zi, au dispărut cu toții. Nu mi s-a permis să corespondez cu prieteni din România. Nu am avut voie să-mi schimb adresa, fără aprobarea Gestapo-ului. Nu mi s-a permis să corespondez cu Brâncuși la Paris. Academia de Arte Frumoase din Viena mi-a acceptat înrolarea ca student.

Profesorul de sculptură, Fritz Behn, avea un mare talent și am fost foarte fericit să aflu că el îl cunoscuse pe Mestrovici. Am rămas la Academie, din 1942 până în primăvara anului 1945, când din cauza apropierii trupelor rusești, m-am retras în Tyrol. Acolo am studiat sculptura în lemn.

După încetarea războiului, am întâlnit cațiva ofițeri italieni, prietenoși, la returnarea lor de pe front. Mi-au propus să merg cu ei pentru a vizita operele marilor sculptori italieni. În Roma am vizitat totul, în special operele lui Michelangelo. Mi s-a oferit o bursă de studii în Italia, pe care am declinat-o. Singurul sculptor care mă putea învăța mai mult, era Brâncuși.

Din Italia, m-am întors în Austria, la Innsbruck. În timpul anului 1946, s-a organizat o competiție pentru o sculptură din lemn, de o înălțime de 1.80 cm, a Sfântului Iosif, la Catedrala Iezuită din Viena. Am cîștigat competiția și dreptul de execuție. Sculptura a fost plasată în catedrala din piața Am Hof (actualmente catedrala croată –NT). Am lucrat în Tyrol până în toamna anului 1947, când aveam suficienți bani pentru a-mi putea cumpăra un bilet de tren către Paris. Acolo, prin câțiva prieteni noi, am reușit să închiriez un garaj mobilat cu un pat, o chiuvetă și un scaun. Singurul inconvenenient era ca locul acesta se afla la o oră de mers cu un un autobuz spre Paris. Dar eram doar la o oră de la locul visului și al idealurilor mele supreme de șapte ani – sculptorul Constantin Brâncuși.

J.I. Proprietara apartamentului meu, a găsit adresa lui Brâncuși și m-a informat cum pot ajunge la el. Cațiva prieteni români mi-au povestit lucruri teribile despre Brâncuși – ca era brutal, incăpățânat, nervos și deseori, fără nici un motiv temeinic, te dădea afara din atelierul lui.A treia zi după sosirea mea de la Paris, am decis că Brâncuși nu putea fi mai periculos decât Gestapo-ul. La sosirea mea, am remarcat în ogradă un bătrân de statură medie, cu o barbă mare, îmbrăcat în straie albe.M-am apropiat de dânsul și el mi s-a prezentat spunând în franceză – „Mă numesc Brâncuși și cu ce vă pot fi de ajutor?” I-am răspuns în limba română ca sunt un sculptor și că de șapte ani trec prin multe impedimente, ca să pot să-l întâlnesc personal. El mi-a ascultat povestea. Fiecare moment scurs, mi se părea o eternitate. Apoi, pe un ton prietenesc mi-a spus – Daca ai făcut un drum atât de lung, trebuie să fi obosit. Unde locuiești? Ai bani? Mi-a fost jenă să-i mărturisesc adevărul că posedam bani germani, dar că nu-i puteam schimba din cauza legilor franțuzești împotriva Germaniei. I-am spus ..mă voi descurca cumva, maestre! Câteva zile mai târziu, am intrat în atelierul lui Brâncuși, care măsura 10,50 metri x 6,10 metri x 6,10 metri înălțime, iluminat puternic de soarele care pătrundea prin tavanul construit 100% din sticlă. Existau sculpturi peste tot, circa 25 în total. Am ramas extrem de impresionat de strălucirea sculpturilor polizate în bronz. I-am observat zâmbetul lui Brâncuși pe față, satisfăcut de efectul lucrărilor lui, lăsat asupra mea. Tot aici mai existau și alte 15 sculpturi, toate din mamură albă. Și acestea mau lăsat fără vlagă.

Brâncuși m-a rugat să-i povestesc istoria vieții mele, cu excepția vieții mele artistice, spunând că nu este interesat de acea parte.

I-am mulțumit pentru amabilitatea lui. Mi-a strâns mâna și mi-a spus să mă intorc peste o săptămână. Am simțit un bilet de hârtie

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 16

J.I. mototolit în pumnul meu. El mi-a menționat să-l păstrez, că va deveni util. Era un bilet de o mie de franci, suficienti pentru a putea trăi o săptămână, sau chiar două, în caz de necesitate. Înapoi în apartamentul-garaj, m-am gândit la simplicitatea și sărăcia în care trăia marele geniu. Am devenit convins că Brâncuși plecase de la premiza că, între interesele esențiale ale artei și interesele lui personale, el le prefera pe cele pentru artă, facând orice pentru progresul și succesul ei, neglijandu-și total persoana lui.

Peste o săptămână m-am întors la Brâncuși. De această dată, l-am văzut în curtea atelierului, sub umbra unui arbore mare și stufos, utilizînd un fierăstrău de mână pentru o grindă groasă de stejar, având 6,10 metri lungime și 38 cm diametrul. Se putea vedea că avea experiența unui tâmplar.

Fierăstrăul avea o lungime de 1,50 metri, proiectat pentru folosirea lui de către doi lucrători, dar Brâncuși îl folosea de unul singur, avand o greutate legata de celălalt capăt, pentru menținerea echilibrului. Am observat sudoarea frunții lui și i-am spus. Maestre, acest lucru este mult prea greu pentru tine. El s-a uitat la mine și mi-a răspuns cu o voce aspră – cine ar putea să-mi taie mie așa ceva? Eu aș putea maestre !

Aruncându-mi o nouă privire, mi-a răspuns: Atunci tai-o, dar să nu dea dumnezeu ca tăietura să nu fie dreaptă!

Eu devenisem în Tyrol expert al tăieturilor cu fierăstrăul și am terminat treaba repede.

Căpătând încredere în mine, Brâncuși m-a rugat să tai restul întreg al grinzii și s-a retras în atelierul lui. Mai târziu m-a luat pe domeniul proprietății lui. Am aflat că Brâncuși avea patru ateliere conectate între ele prin uși. În încăperea cea mai mică, am remarcat instrumente de lucru peste tot. Pe unul din pereți erau suspendate prin cuie lungi câteva fierăstraie de tăiat lemnul și câteva fierăstraie de tăiat metalul. De-a lungul peretelui exista o

J.I. masă lungă pe care erau stocate diverse ustensile pentru sculpturile în lemn, în piatră și în metal. Existau, de asemenea și unelte de lucru electrice. Într-un colț al incăperii era forja lui, cu uneltele necesare acestui proces. Mai târziu, am văzut cum își executa Brâncuși propriile lui unelte și m-a învățat cum să le fac și eu. Uneltele mele făcute dupa direcțiile date de Brâncuși, erau mult mai durabile decât cele cumpărate pe căi comerciale și erau încă bune, multe decade după ce fuseseră fabricate, în timp ce cele pe care le cumpărasem, se stricau foarte repede.Când am părăsit atelierul în acea zi, Brâncuși mi-a palmat iarăși o bancnotă de o mie de franci și mi-a mai dat și o sticlă de vin. Brâncuși a fost un mare amator de vinuri, putând să bea o mare cantitate. În pofida acestui lucru nimeni nu putea să confirme că l-ar fi vazut vreodată beat. În tinerețea lui de la Paris, prietenii lui de băutură erau Modigliani, Picasso, Matisse, Leger, Utrillo, dar nimeni dintre aceștia nu-i puteau face față. După acea zi, îl vizitam pe Brâncuși de doua-trei ori pe săptămână, corespunzator necesității lui de a mă folosi la diverse proiecte. Aproximativ un an mai târziu, unul din studiourile din complexul lui, a devenit liber și m-am mutat în el. Studioul nu era altceva decât o baracă de lemn construită deasupra altor studiouri existente.

Am locuit timp de patru ani cu aceeași adresa ca a lui Brâncuși, 11 Rue Impasse Ronsin, Paris XV. Cu scurgerea timpului, aflam zilnic informații noi despre acest titan al artei. Lui nu-i plăcea să discute prea mult despre artă, ura artiștii care se tot lăudau și se dădeau mari, vorbind tot timpul numai despre ei. Cât despre severitatea operelor lui Brâncuși și a execuției lor, vă voi da câteva exemple și explicații. El se concentra la fel de mult pe finalizarea lucrărilor lui, ca și pe execuția lor. Compoziția și execuția unei lucrări aveau în mintea lui, o importanță egală. Era o plăcere specială pentru mine să pot să-l urmăresc lucrând ore întregi pentru a

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 17

J.I. perfecționa o linie dreptă, sau una curbă. Lucra zile întregi la detalii pe care alți sculptori le-ar fi terminat în câteva ore, dar când Brâncuși declara o sculptură ca fiind terminată, nici un ochi, cât de versat, nu putea sa descopere vreun defect.

Fiind atat de perfecționist, a creat pentru colaboratorii lui, cei care aveau curajul să lucreze pentru el, un dezastru. El făcea mereu observații și îi critica în mod necontenit.

Brâncuși avea studenți precum Modigliani, Lipchitz și Archipenko. Toții i-au simțit criticile și jignirile lui, dar când Modigliani a încetat din viață, Brâncuși îl plângea ca pe un frate. În aceste condiții mi-am petrecut aproape patru ani cu Brâncuși. Îi datorez enorm. El avea o mână extrem de abilă, care împreună cu geniul său, a îmbogațit arta sculpturii cu procedee noi, în folosirea materialelor. El m-a învățat să fabric unelte pentru sculpturi, să lustruiesc marmura, să lucrez cu metale și cum să le finisez. El mi-a arătat lumina artei mele, lumina artei moderne, nu a artei abstracte, pe care Brâncuși o detesta. În timpul său liber, Brâncuși ne-a tratat ca pe niște prieteni adevărați și destul de des ne invita la petreceri, spunându-ne să ne distrăm si să ne bucurăm, acestea făcând parte din plăcerile oferite nouă de Domnul nostru. Generozitatea lui nu avea egal în lumea artelor. Brâncuși și-a construit o sobă – cuptor țărănesc, ca cele din regiunea lui

J.I. nativă, Oltenia. Cuptorul era folosit atât pentru încălzirea atelierului lui, cât și pentru gătitul mâncărilor franțuzești si românești. El era considerat unul din cei mai buni bucătari ai Parisului. A gătit fasole într-o cratiță mare, ca mâncare pentru el și pentru studenții lui.

Brâncuși era de statură medie, nici gras, nici subțire, destul de puternic și de sănătos. El își purta in spate toate materialele întrucât nu avea bani pentru a plăti pentru transportul lor.

A fost sărac până la vârsta de 60, Ce ironie!

Un Brâncuși astăzi s-ar vinde cu peste două milioane de dolari. (NT - 57 de milioane dolari astăzi). Brâncuși era extrem de nervos, totuși cu un bun simț al umorului. A fost foarte sociabil și un mare admirator al femeilor și un excelent povestitor. El n-a fost căsătorit niciodată, poate din cauza sărăciei permanente în care a trăit la tinerețe. A fost și un mare iubitor de muzică. Când l-am întâlnit, avea deja de 71 de ani, dar vocea lui din timpul zilei, direcționându-și studenții, era asemenea unui tenor de 30 de ani. El a fost adeptul multor profesii, reparându-și singur radioul, ceasurile lui, un fotograf excelent, luând fotografiile propriilor lui lucrări. Brâncuși a fost un cititor avid. În timpul ultimilor lui ani, a citit o sumedenie de cărți de filozofie. Filozofii lui preferați erau Aristotel, Socrate și Diogene. Ținuta lui vestimentară era simplă, din bumbac alb, cu pălăria din același material. În loc de pantofi, el purta saboți de lemn din cauza prezenței betonului prin încăperile atelierului său. Acesta a fost modul în care l-am cunoscut pe Brâncuși, care din cauza voinței lui puternice și a talentului lui excepțional, a reușit să revoluționeze arta, creând o nouă epocă, din care astăzi, milioane de artiști – sculptori, pictori, arhitecți și scriitori, se inspiră.

Providența mi-a direcționat pașii către Brâncuși, care m-a ajutat să-mi găsesc drumul meu în artă, pe care îl căutam înaintea întîlnirii mele cu el, dar pe care nu-l găseam.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 18

J.I. *** Din scrisorile lui Antonovici - (articol aparut în revista “Sculpture Review” in 1985, traducere Stephan Benedict) adaptare, actualizare: Adrian Grauenfels – Editura SAGA Sculpturi: C. Antonovici

Reprezentația continuă Dan Romascanu 'The Show Must Go On'. Niciodată această afirmație nu a sunat mai actuală decât în ultimul an. Lumea culturii în general și a teatrului în special a trecut și trece printr-o perioadă extrem de dificilă.

Teatrele, locurile în care textele dramaturgilor și viziunile regizorilor se întâlnesc prin intermediul actorilor în mod nemijlocit cu publicul, au fost printre primele care și-au suspendat reprezentațiile și și-au închis porțile, iar în planurile de revenire la normal (la orice va însemna 'normal' în epoca de după Corona) ele sunt planificate să se redeschidă printre ultimele.

Pentru Teatrul Karov, teatrul experimental și inovator cu sediul în noua stație centrală de autobuze din Tel Aviv, singurul teatru din Israel care promovează în mod consecvent și dramaturgia românească de la clasici la contemporani, fraza are o semnificație amplificată.

Primăvara ucigașă a anului 2020 ni l-a răpit și pe Nicu Nitai, întemeietorul teatrului, actorul, regizorul și animatorul care vreme de multe decenii devenise un simbol al teatrului de avangardă din Israel și al punților de comunicare artistică dintre Israel și România, dintre cele două mișcări teatrale pe care le-a inobilat prin contribuția sa gigantică.

J.I. Dorit Nitai Neeman, fiica lui Nicu Nitai și directoarea Teatrului Karov nu a ezitat niciun moment să preia făclia și să continue fară întrerupere activitatea instituției, adaptată condițiilor pandemiei, care au însemnat trei perioade de izolare și sistare completă a spectacolelor cu public în ultimele zece luni. Teatrul Karov a trecut în mod activ și dinamic la modul de funcționare și activitate on-line organizând (în parte în colaborare cu Institutul Cultural Român, filiala Tel Aviv) evenimente de omagiere a personalității și activității lui Nicu Nitai, seri de poezie cu participarea unor poeți și actori de prim rang, și spectacole (cu public și respectând restricțiile când s-a putut, on-line în restul timpului), inclusiv premiere. În luna decembrie 2020 a fost organizată ediția online a unui eveniment pe care îl aștept în fiecare sfârșit de toamnă: 'Festivalul Cetățeanul Can', festival anual de teatru independent, modern, angajat - singurul festival din peisajul teatral israelian dedicat teatrului social și politic, abordând exclusiv tematicile drepturilor cetățenilor și a problemelor sociale ale Israelului și ale lumii. Pentru cei care nu sunt familiari cu limba ebraică, numele festivalului este un joc de cuvinte, plecând evident de la numele filmului clasic al lui Orson Welles 'Citizen Kane' dar înlocuind numele Kane cu substantivul 'Can' care înseamnă în ebraică Aici.

Ediția 2020 a fost și o ediție jubiliară, așa încât programul a fost o combinație de reprezentații noi (cinci premiere, daca nu greșesc) și reluări ale unor spectacole dintre cele mai alese filmate la edițiile precedente.

Nu au lipsit din program dezbateri și interviuri despre starea actuală a teatrului independent israelian, și nici evenimente

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 19

J.I. omagiale dedicate lui Nicu Nitai. Ce am văzut? În deschiderea festivalului a fost prezentată reprezentația scurtă a lui Iftah Rave cu piesa 'Masca', piesă crisă acum doi ani, dar relevantă pentru realitatea pe care o trăim. Doi tineri se trezesc izolați împreună într-un adăpost, după o presupusă catastrofă care a avut loc afară. Mai există lumea din jurul lor? Joc actoricesc excelent.

Regia Dorit Nitai Neeman. A urmat 'Netzurot' - o fantezie / farsă muzicală scrisa de Roee Yavin și regizată de Dalia Riber.

O piesă actuală care vorbește despre izolare și despre absurdul existenței, o satiră a miturilor israeliene și a șabloanelor derivate din ele, ca și a adicției societății noastre la programele 'reality show' televizate.

'Parazitul' este un spectacol filmat la ediția 2015 a festivalului, scris și regizat de Vera Barzek Schneider. În 1964, în Uniunea Sovietică, poetul Joseph Brodsky a fost judecat pentru „parazitism”, deoarece munca sa de poet era considerată o contribuție insuficientă societății. Cazul lui Brodsky prilejuiește o dezbatere despre locul artistului în societate și despre relația dintre ideologia regimului și libertatea de gândire și de exprimare a individului.

Parazitul' este un colaj teatral despre viața cetățenilor din Uniunea Sovietică comunistă. Spectacolul combină texte personale, literare și documentare, care pun întrebări despre viața individului într-o lume în care ideologia este mai presus de toate. În fine, ultimul spectacol pe care l-am văzut a fost 'Transparente' scris de Orin Yosef, Adi Eldadi, Katya Kossoy, Sarit Edelstein și regizat de Avi Yosef. Este vorba despre un proiect docu-teatral bazat pe mărturii adevărate. Piesa relatează povestea personală a patru femei care au căzut în ciclul prostituției și descrie procesul de deteriorare socială și psihologică, decalajul dintre speranța de a depăși problemele materiale și lupta pentru supraviețuirea de zi cu zi, consecințele consumului de droguri,

J.I. singura modalitate de a evada de realitate.

Regie interesantă, actorie bună, spectacol reușit.

După cum se poate vedea și din această succintă enumerare este vorba despre reprezentații de teatru modern, bazate pe texte actuale, țintind probleme critice ale societății noastre. Teatrul Karov este locul în care dramaturgia israeliană primește ocazia de a se întâlni cu luminile rampei și cu o echipă de actori entuziaști, majoritatea tineri, doritori de a face teatru de calitate, cu mesaj social și politic. 'Festivalul Can' este evenimentul de vârf al acestei tendințe și este salutabilă inițiativa Teatrului Karov de a organiza festivalul și în acest sezon teatral atât de diferit, folosind tehnologia oferită de Internet. Reprezentația trebuie să continue.

Acest teatru trebuie susținut și modul cel mai potrivit de a o face este să asistăm la spectacolele lor, on-line deocamdată și apoi în sală, imediat ce vor fi reluate reprezentațiile cu public. Câștigul va fi complet al nostru, al spectatorilor, căci este vorba despre teatru frumos și interesant.

Așa cum spune salutul teatrului, folosind un alt joc de cuvinte în ebraică (în care Karov = curând) - 'La Revedere, pe curând!’

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 20

J.I. George ROCA Decembrie 2010 - 2020 Sydney, Australia [2] ŢARA CONTROVERSELOR Urmare din numărul trecut Australia este o ţară a controverselor. Am să vă explic de ce. Un ilustru politician de pe malul drept al Dâmboviţei spunea odată că: „Iarna nu-i ca vara!”. Ei bine, avea dreptate, dar... numai dacă se referea la România! În Ţara Cangurului, în ultimii ani, a început să fie iarna ca vara şi... vara ca iarna sau... chiar mixate.

La sfârşitul anului 2010, pe continentul australian, controversele climatice s-au ţinut lanţ! Aici, în condiţii normale, ar trebui să fie sezonul estival! Deci, zile toride, plajă, pantaloni scurţi şi o invazie de turişti din emisfera nordică. Din păcate nu a fost chiar aşa! Soare şi multă căldură pe coastele oceanului am avut, însă la munte a nins... chiar dacă eram în toiul verii! În mijlocul continentului, zona deşertică a fost din ce în ce mai secetoasă, în sud – pădurile au ars cu săptămânile, iar... în nord-est inundaţiile au făcut ravagii mai abitir ca pe vremea lui Noe. Marele Potop Australian Australienii încearcă totuşi să fie realişti. Ştiu să ţină piept greutăţilor. Nimeni nu îşi pune cenuşă-n cap că inundaţiile recente acoperă o suprafaţă mai mare decât a Franţei şi a Germaniei luate impreună!!! Multe case au dispărut sub apele învolburate, în unele locuri adânci de peste zece metri. Desigur că majoritatea australienilor suferă-n tăcere, le pare rău de cei sinistraţi, caută să-i ajute. Cu toţii, în frunte cu guvernul, tratează fenomenul cu seriozitate.

Este declarată starea de dezastru, pagubele sunt peste cinci milarde de dolari australieni sau americani – paritatea în fiind de unu la unu. Oamenii sunt lucizi, gândesc cu optimism la viitor, la refacere... pun mâna, ajută armata sau forţele guvernamentale, pentru a restabili ordinea, pentru a reface legăturile cu civilizaţia şi pentru a se repara ceea ce a fost distrus

J.I. puhoaiele. Totul prin muncă, înţelegere, credinţă şi patriotism chiar... Au fost deschise diferite puncte de ajutor financiar pentru sinistraţi. Chiar şi copiii şi-au donat economiile din pusculiţă. Aşa i-au educat părinţii şi profesorii de la şcoală, să sară şi să-şi ajute semenii aflaţi la greu! De aceea nimeni nu ţipa, nu urlă, nu varsă blesteme pe natură sau pe guvern. Caută să înţeleagă şi să pună umărul la efortul de reabilitare a situaţiei. Australianul este obişnuit cu greul. A trăit, în condiţii precare, într-un mediu geografic diferit de cel de unde îşi lăsase strămoşii, a cucerit locuri noi, s-a adaptat condiţiilor climatice sălbatice, distanţelor enorme, a pornit deseori de la zero şi a răzbit... creând în 200 de ani o societate prosperă şi o ţară respectată de alte naţiuni!

Revenind la Marele Potop Australian, şi îl numesc aşa deoarece - după spusele istoricilor şi a arheologilor - aria potopului biblic se crede că ar fi fost mai mică decât cea a actualului diluviu australian. Desigur că trăind intr-o eră modernă nu mai este nevoie de o Arca a lui Noe, cu toate că şi aici a fost distrusă o mare parte a florei şi faunei locale.

Un pericol demn de luat în seamă îl constituie şerpii veninoşi şi crocodilii. Primii s-au instalat în casele părăsite provizoriu, pe care le consideră loc de refugiu. Crocodilii au ieşit din râuri căutând hrană în zonele inundate, unde se infruptă cu animale moarte. Sunt convins ca nu ar ierta nici oamenii care se aventurează prin apele învolburate în cautarea unor chilipiruri, sau furturi de prin proprietăţile abandonate.

Mai sunt şi pe-aici hoţi şi profitori de pe urma necazurilor semenilor lor, că deh, oameni suntem! Cei prinşi primesc pedepse grave şi devin dizgraţia societăţii! Oraşe intregi se află sub ape, precum: Theodore, Chinchilla, Rockhampton, Emerald, Fitzroy, Condamine, Saint George, Jericho, Bundaberg, Dalby, Alpha şi altele, multe dintre acestea fiind evacuate în totalitate, fiind înghiţite de ape.

Dintre toate oraşele sinistrate cel mai tare îmi pare rău de Theodore! Acesta şi-a primit denumirea ca omagiu adus unui important politician australian de origine română, Eduard Teodorescu, fost premier al statului Quensland

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 21

J.I. în perioada 1919-1925. Dar şi despre acesta vom discuta în detaliu cu altă ocazie.

Patrie sau matrie?

Să lăsăm puţin necazurile de-o parte şi să vorbim despre lucruri mai vesele. O altă controversă este dominaţia femeilor în viaţa politică şi socială de aici.

Circulă printre bărbaţii o glumă precum că Ţara Cangurului a revenit epoca matriarhatului. Am stat şi am analizat amanunţit această teorie şi le dau dreptate. Astfel, şeful statului australian este regina Elisabeta a II-a, reprezentată în Australia printr-un guvernator general, tot o femeie, doamna Quentin Bryce, urmată (în acea perioadă) de primul ministru, doamna Julia Gillard. În parlamentul federal de la Canberra sunt 22 de senatori şi 33 de deputaţi de gen feminin.

Premierul statului Queensland (era atunci) Anna Bligh, premierul statului Noua Galie de Sud (New South Wales) Kristina Keneally, primarul metropolei Sydney, doamna Clover Moore. O adevărată conducere politică matriarhală fapt pentru care Australia poate fi numită matrie, nu patrie! Asta da democraţie!

Unde sunt bărbaţii? La pub, beau bere, fac sport, se dau cu scândurica pe valuri, joacă cricket, rugby, sau scriu articole despre „Ţara controverselor”! Îmi aduc aminte de o comedie italiană de la începutul anilor ’70 în care se ridiculiza lipsa femeilor în Australia. Titlul filmului „Frumos, onest, emigrat în Australia”. In rolurile prinicipale Alberto Sordi şi Claudia Cardinale.

Acolo, în ilara peliculă, din lipsă de femei, barbaţii dansau împreună la balul de sâmbătă seara! Oare cum o fi dansul zilelor noastre, când numărul femeilor ne-a depăşit de mult...?

Sărbători de iarnă în pantaloni scurţi Deci, după cum a relatat mai sus, clima ne joacă feste. În plin sezon estival. Pe coastă Pacificului e cald-cald, dar nu sufocant cum sunt verile din Bucureşti. La Sydney, îmbrăcaţi

J.I. în tricou şi pantaloni scurţi, ne răcorim cu briza aerului condiţionat. La mai puţin de 500 de km distanţă, în staţiunea montană Perisher, pe 20 decembrie 2010, în plină vară australiană a nins! S-a schiat vârtos! Temperaturi noaptea între -2 şi -7 grade Celsius!

Controvesatele sărbători de iarnă comerciale încep şi la noi - precum în orice societate capitalistă care se respectă – încă de pe la inceputul lunii noiembrie. Brăduţi, brazi şi brădoi de plastic, impopoţonaţi cu beteală multicoloră şi cu cadouri „dummy” îţi atrag atenţia că vine Crăciunul şi că ar fi cazul să bagi mânuţa-n buzunar şi să cumperi niscaiva cadouri pentru cei dragi. Reclame peste reclame, „sale” peste „sale”, ieftiniri de toate felurile, făcute parcă pentru a se armoniza cu portofelul oricărui cumpărător şi... peste tot aceeaşi muzică de sezon difuzată la toate difuzoarele complexelor comerciale, de la „Jingle Bells”-urile preotului-compozitor american James Pierpoint din Boston, la „Stille Nacht”-ul austriacului Franz Xaver Gruber.

Până la Crăciunul religios ţi se apleacă de atâtea colinde şi cântecele de iarnă, încât îţi vine să îţi iei câmpii şi să asculţi acasă orice, chiar şi mult detestatele cantate maneliene româneşti!

Vacanţa de Crăciun te intâmpină cu abundenţă şi cu dragostea celor care te inconjoară. Fiecare aussie se întoarce de la supermarket cu câte un ditamai curcan sub braţ, care aruncat în cuptor se transformă intr-o friptură care îţi încântă papilele gustative, cerând cu vehemenţă să fie stropit cu renumitele vinuri australiene... care au întrecut deja faima celor franţuzeşti, sau californiene.

De obicei Crăciunul se ţine strict în familie, restaurantele fiind cam goale în această seară.

Apoi, zilele următoare până la Anul Nou se fac parties-uri unde îţi inviţi musafirii de suflet, sau eşti invitat de rude sau de prieteni dragi.

Tot în pantaloni scurţi! La barbechiu, babechiu, barbeque, sau BBQ! Name it!

Se mănâncă mormane de fleici la grătar, de vacă, de porc, de pui, de emu (struţ australian), de canguri şi de crocodili! Şi ne mai intrebăm de ce „ăştia din urmă” sunt supăraţi pe noi şi

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 22

J.I. vor să ne pape şi ei... la rândul lor! (sic!). Berea curge gârlă. În general mărci autohtone: VB (Victoria Bitter), Fosters Lager, Tooheys New, Cascade, Crown Lager, şi alte multe sortimente.

Rece sa fie, că deh australienii nu sunt snobi precum alte neamuri mai... ortodoxe cărora le place doar berica din import!

De bronzat la ocean nu prea se înghesuie localnicii noştri. Cred că de frica şi de groaza cancerului de piele. Totuşi plaja e plină de... turişti fraieri care vor să epateze atunci când se vor intoarce pe meleagurile natale din emisfera nordică. Ei, de gustibus et „urmări”-bus non disputandum! În fiecare an mor în Australia peste 1000 de persoane de cancerul pielii arse la soare - melanoma! Credeţi că bronzaţii de la „marea neagră e albastră”, sau cei de la alte mări invecinate sunt scutiţi de acest „cadou” solar!

Anul nou, se sărbătoreşte în cadru festiv, deobicei locuri organizate de guvern, unde se face risipă de artificii şi de sticle de şampanie cărora le sar dopurile. La Sydney sunt organizate cele mai fastuoase serbări ale trecerii dintre ani, cu focuri şi jocuri de artificii lansate de pe Marele Pod, de pe acoperişul Operei House, sau de pe navele aflate în golful adiacent. Totul pentru încântarea ochilor celor prezenţi, a obiectivelor camerelor de luat vederi şi de fotografiat, pentru a demonstra astfel lumii că existăm şi pentru că suntem printre primii care întâmpină noul an care vine.

30 de ani de la moartea lui Lennon Vă veţi întreba ce legătură are John Lennon cu Australia. Nu ştiu prea multe amănunte... în afară de minunata muzică a bitălşilor care a cucerit inimile atâtor generaţii de ozi. Are însă o legătură cu autorul acestor rânduri. În urmă cu 30 de ani locuiam la New York, la un block distanţă de Dakota Building, locul unde a fost împuşcat marele cântăreţ şi compozitor.

8 decembrie 1980! O seară tristă şi foarte friguroasă. După ce cinasem la „Yuan”, un restaurat chinezesc de pe Columbus Avenue, mă intorceam zgribulit spre casă. Locuiam în apropiere, pe 73 street West. Mi-a atras atenţia zgomotul făcut de mai multe sirene ale

J.I. maşinilor de poliţie. Unele ieşeau de pe 72 Street, altele intrau! Ciudat! Curiozitatea m-a îndemnat să mă duc să văd ce se întâmplă. Pe la mijlocul strazii 72 cineva mi-a spus că a fost împuşcat John Lennon. Am alergat într-acolo. Ştiam unde locuieşte. Îl mai întâlnisem de câteva ori prin împrejurimi, sau prin parcul din vecinătate. Se purta ca un om normal, fără excentricităţi. Însoţit mereu de Yoko Ono, îl recunoşteai uşor după ochelarii rotunzi care erau hallmark-ul său.

Deci, sirene, girofaruri, vacarm şi jale... Când am ajuns la aceea poartă a crimei am aflat că pe John îl transportaseră deja spre spital cu o maşină de poliţie iar pe Yoko cu alta. Unii ziceau că ar fi fost răniţi amândoi. N-am putut vedea prea mult deoarece se adunase deja un puhoi de oameni. În intrândul porţii blocului Dakota stătea doi indivizi păziţi de mai mulţi poliţişti. Unul era un portar în uniformă care gesticula tot timpul şi vorbea tare, celălat un tip grăsun, tăcut, cu un cap foarte rotund, zâmbind prosteşte! Aşteptau cu toţii să vină anchetatorii.

Lumea era foarte agitată... S-au făcut grupurigrupuri de discuţii, de prezumpţii şi de scenarii.

Nu se ştia încă precis cine fusese ucigaşul... Mai târziu am realizat că era tipul tăcut cu cap rotund, Marc Chapman. Lui i s-au pus cătuşele... şi a fost luat de poliţisti. Nu am stat foarte mult după aceea deoarece mi se făcuse frig şi începuse sa fie mare aglomeraţie! John Lennon în schimb plecase de tot... Odihneascăse în pace! Nu l-am uitat nici după trei decenii de la dispariţie!

Următorul weekend am participat la un miting în Central Park, alături de peste o jumătate de milion de oameni. Era un miting dedicat memoriei celui dispărut, un miting pentru pace, pentru armonie şi înţelegere. Având în ochi lacrimi îngheţate din cauza frigului deafara cântam cu toţii: „Imagine there's no countries/ It isn't hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religon too/ Imagine all the people/ Living life in peace.../”. Mică-i lumea Doamne, chiar văzută de aici de la antipozi! *** George ROCA Sydney, Australia

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 23

J.I. Petre Ţuţea / Ziceri critice „E ceva pur în el“, îl caracteriza Emil Cioran. „E un om incapabil de cinism, nici în gândire, nici în viaţă. E un om care nu minte, în tot ce spune, e el însuşi“. Iată câteva repere de gândire ale lui Petre Ţuţea: ● Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr. ● Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin.

Pentru că, să fim cinstiţi, Christos nu e din Fălticeni.

J.I. deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren nu înseamnă că zeul meu este calea ferată. ● Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme. ● Mare noroc că există oameni care sunt idioţi! Funcţia idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am cunoaşte noi un om pe care-l numim desăvârşit dacă n-ar fi prezenţi ăştia, idioţii? ● Călinescu, faţă de Nae Ionescu, nici n-a existat; n-avea vocaţie filozofică nici cât un măturător. Nae Ionescu nu se măsura în vremea lui cu nimeni. Era el însuşi.

● Eu m-aş întâlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui. Ceea ce e ciudat la Cioran nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român.

● Eu am citit „Critica raţiunii pure“ a lui Kant, ca student, şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de „Informaţia Bucureştiului“. Dar a trebuit să fac 80 de ani…

● De creat, doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul „creaţie“ – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs.

Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.

● Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la baza lui o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil.

De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.

● Eu, cât aş fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii ăştia, luaţi împreună, sunt un principiu istoric. ● În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul. ● Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni. ● Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui. ● Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filozofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten al meu zice: te

● Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români“. ● Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care sa desfăşurat istoric poporul român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei. ● Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare. (declaraţie făcută după alegerile din 20 mai 1990).

Via Nucu Campeanu

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 24

J.I.

J.I. Discuție cu un indian rămas în viață * Întrebați-mă despre timpul când frații mei zburau spre soare cu mâinile vaslind larg, prin aer Umbra lor mătura totemul în timp ce ei se ofereau zeilor. Întrebați despre vârsta la care fratele meu a dispărut Avea doar 16 ani când l-au găsit încurcat în fire de telefon înconjurat de câini flămânzi care mușcau din el cu poftă bucățică cu bucățică, lumea s-a îndopat din carnea omului.

Când ne-am înecat în istorie?

La 8 ani. în timpul botezului, am mâncat din trupul lui Christ fără să ni se toarne vin în gură.

Era amărăciune în toate iar ceilalți nu-și potoleau setea de sânge pe care ceața cea mai deasă nu o ascundea Dacă mă întrebați dacă am presărat firimituri de pâine sau capace de bere că să-mi ajut fratele să-și găsească drum înapoi spre casă...

Nu. El nu știa să deosebească o zgârietură de o rană adâncă, un înger de un demon.

Dacă mă întrebați ce face acum, îl aud cum geme uneori: ...Aștept să fiu găsit...

Dar vă spun, cel mai repede apare fantoma unui sfânt.

AG * bazat pe legende indiene Paiute - Colorado

Discuție cu un indian rămas în viață *

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 25

J.I.

J.I.

Din poezia avangardei Klara ARSENEVA (1889 – 1972) Adevăratul nume: Arseneva-Bukștein.

S-a nă-scut în familia unui feroviar.

Studii gimnaziale la Tbilisi, după care urmează cursuri de istorie și filologie la Petersburg. A frecventat cercurile literare prerevoluționare din capitala nordică, cunoscându-i pe V. Ivanov, A. Blok, A. Ahmatova. Prima sa carte, „Versuri despre viață”, apare în 1916. Volumul următor, „Versuri” (1920), se bucură de aprecierea lui S. Gorodețki. După revoluție, a tradus din poezia gruzină, editează două cărți de poezie, scrie scurte memorii despre A. Blok.

MAGAZIN ZOO În vitrină – melci, pești multicolori, Cinci papagali, un canar care ciripește.

Ce devreme cântă cineva la vioară, De dimineață sufletu-mi neliniștește.

Iar pe strada noastră ziua-ntreagă Hoinăresc băiețandri, suie, coboară.

Ca de moarte, zău, m-am săturat De acest colind din zori până-n seară. Și vine iarăși el, să cumpere râme Sau pești, după care – pleacă.

Ca și înainte, mă tot ia cu vorbele-i seci – Cum de-n mare nu se îneacă?! „Mă trage spre locul acesta Cu inima sângerată, cu întreaga fire...“ Aseară, s-a otrăvit o mireasă Undeva în sud, cică, din iubire. *** Felinare atârnau în strada nu prea lungă, Zilele erau năbușitoare, amurgul scurt.

Cu cozi de pește, în relief zgâriat, Meșterii împodobiră fațade de lut. Împinseră-o terasă spre țărmul pustiu, Înnegriră grilajul unei grădini cu lalele.

Doar drumul spre mare-l aveam în privire.

Sirenele șuierau în ceață, rebele.

Prietenul blond mă îndemna obosit:

„Povestește-mi de orașul cu sonde la mare,Cum fu acoperită cu țiței o vale întreagă Și cum în roș locaș moare ceara de lumânare“.

ORAȘ NORDIC Încercuit de canale, îmbrățișa totul cu-nfrigurare.

Praf în amestec cu fumul, fumul – cu tânga din trandafiri. În inima mea obosită el părea sicriu primăvăratic, Când colbuite, șterse-mi erau plecatele priviri. În canale de încercuire orașul plutea răsturnat Și aur greu de pe cupole îndelung îi curgea.

Trecea prin el acel pe care l-am respins, Trecea acel pe care zadarnic l-aș aștepta.

Ce clar mi-aduc aminte – prin poarta deschisă Puteam să văd palatul, ziduri lângă apă.

Adesea în astă vară am rătăcit atent, Spre-a nu-mi trăda pe chip inima-mi sireapă. *** Se va posta în prag: Cum e de mers ușor?

Conul sinagogii E-nalt, țintit în nori. În casa de brad curge Clei tămâios din bârne.

Violet, pluti grădina-n fereastra Dinspre soare-apune.

E-atât de cald și umed, Apa-n bazin e a scaldă; Mai mare decât soarele Crescu cea floare naltă.

Parcă din prinsoare Nu pot să plec, să las.

Brazii până spre câmpuri Drumuri, poteci au ars.

(1916) în traducerea lui Leo BUTNARU

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 26

J.I. NICULAE GROSU

BLESTEMELE NAȚIEI ROMÂNE

Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca, România, 2020.

O ipoteză etno-genetică.

Pentru a înțelege modul de constituire al societății românești este imperativ a-i clarifica etno-geneza. În scopul clarificării etno-genezei nației române, este plauzibil a se formula, conform metodologiei cunoaşterii ştiinţifice, următoarea ipoteză1: militarii romani, la momentul lăsării la vatră, după o viaţă de încazarmare şi campanii, nu aveau maturitatea socială necesară constituirii unei familii şi nici maturitatea economică necesară constituirii unei gospodării, motiv pentru care ei s-au manifestat impropriu în rolurile de cap de familie, de părinte şi de gospodar, afectându-se astfel etnogeneza poporului român.

Conform acestei metodologii, din evidenţa istorică rezultă că: a) iniţial, eterogenitatea etnică a foştilor militari şi a colonilor romani – proveniţi din diverse provincii ale imperiului, cu pondere de 40-50% din populaţia Daciei Romane –, a împiedicat integrarea în modele unitare a comportamentelor specifice acestor roluri, tot astfel putându-se explica şi faptul că românii nu au biotip, ei fiind, ca fizionomie, culoare, înălţime şi grosime, cam de toate felurile; b) ulterior, năvălirile barbare au devastat inclusiv începutul de constituire a unor modele naţionale de comportament; c) în final, stăpânirea multiseculară străină (ungară, turcească, rusească, austriacă) asupra provinciilor româneşti a influenţat divergent formarea modelelor naţionale de comportament, reieşind că manifestarea în rolurile de cap de familie, de părinte şi de gospodar şi, respectiv, etno-geneza poporului român au fost şi mai grav afectate.

1

Ipoteză, presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza cunoașterii sau pe baza intuiției, impresiei etc.

J.I. Pe acest temei explicativ, din ipoteză se pot deduce, conform metodologiei specifice, următoarele consecinţe: manifestarea improprie în rolul de cap de familie, ca factor al relaţiilor sociale, a frustrat formarea primelor generaţii mixte, daco-romane, de modelul de personalitate respectiv, acestea rămânând astfel socialmente dezbinate; manifestarea improprie în rolul de părinte, ca factor de forţă şi de autoritate, a frustrat formarea primelor generaţii mixte, dacoromane, de modelul de personalitate respectiv, acestea rămânând astfel psihologiceşte slabe; manifestarea improprie în rolul de gospodar, ca factor al motivaţiei 2 muncii și al priceperii gospodărești, a frustrat formarea primelor generaţii mixte, dacoromane, de modelul de personalitate respectiv, acestea rămânând astfel nemotivate.

Cele trei consecinţe – dezbinarea, slăbiciunea şi nemotivarea – au avut, conform metodologiei amintite, următoarea involuţie: – dezbinarea, ca indiferenţă faţă de soarta celorlalţi şi a ţării, fiind obligată de dificultăţile vieţii să se definească atitudinal şi cum n-a avut premise să devină atitudine pozitivă, de colaborare, a degenerat, prin confruntarea intereselor, în atitudine negativă, de duşmănie, astfel încât până şi balada naţională simbol, Mioriţa, îşi extrage proiecţia filozofică din invidia, ura şi crima dintre români, motiv pentru care resentimentele s-au generalizat în nevoia, indusă din aproape în aproape, „să moară capra vecinului”. Prin acest proces „murind toate caprele”, ţara a rămas, structural şi ireversibil, săracă, fiind cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de tipul „la noi, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, „pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti” şi „facerea de bine e f…re de mamă”; 2

Motivație, ansamblu al necesităților determinante pentru comportamentul individului. (NG).

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 27

J.I. – slăbiciunea psihică, nepermiţând maturizarea prin confruntare cu duşmanii – românii retrăgându-se în păduri şi munţi – a degenerat în slugărnicie faţă de străini, motiv pentru care românul a decăzut în străin şi slugă în propria ţară, astfel încât, chiar şi în prezent, el vorbeşte cu minoritarii în limbile acestora, iar în cazul familiilor mixte el acceptă formarea copilului în spirit etnic minoritar, fiind cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de tipul „sărmanul nostru românaş”, „capul plecat, sabia nu-l taie” şi „mămăliga românească nu explodează”; – nemotivarea, nepermiţând stimularea, mobilizarea şi direcţionarea individului spre un scop, a degenerat în delăsare şi, respectiv, în haos, asftel că, în mod curent, românul îşi amână treaba până în ultimul moment şi apoi, în grabă, o strică şi o ia de la capăt, motiv pentru care, pierzând mai tot timpul, el este permanent grăbit, fiind iarăşi cert că numai într-un asemenea mediu puteau să apară expresii de tipul „leneşul mai mult aleargă” şi „se învârte ca un coi3 într-o căldare”. Şi cum prin dezbinare şi duşmănie nu se pot crea valori, prin slăbiciune psihică şi slugărnicie, eventualele valori nu se pot integra în sistem, iar prin nemotivaţie şi, respectiv, delăsare şi haos, eventualul sistem de valori nu se poate înălţa în ideal, este limpede că, fără valori, fără valori integrate în sistem şi fără sistem de valori înălţat în ideal nu poate exista identitate naţională, fiind plauzibil a se considera că, în momentul începerii comunizării (1944-1947), societatea românească se găsea, din punct de vedere etno-genetic, la stadiul de masă amorfă, specifică stării de populaţie, în cadrul căreia se constituise după Revoluţia de la 1848 un nucleu valoric, specific stării de popor, ce a fost apt să confere societăţii româneşti sens existenţial, concretizat în unirea principatelor, dobândirea independenţei, întregirea 3

Cuvânt existent în DEX.

J.I. naţională şi un ritm semnificativ de dezvoltare.

Devine astfel plauzibil că în momentul începerii comunizării, societatea românească se găsea din punct de vedere etno-genetic la un stadiu căruia, metodologic, i se poate spune de pre-popor. Stadiul de pre-popor a fost însă devastat în timpul comunismului.

Aceasta, pentru că – spre deosebire de ocupanţii externi (unguri, turci, austrieci, ruși), care, interesați să subjuge, nu să ucidă, au ucis doar în caz de împotrivire și revoltă, excepție făcând ungurii, ei ucigând din cruzime, regimul comunist însă, ca regim de ocupație internă, urând de moarte credinţele, valorile, normele, tradiţiile, moravurile, legile şi modelele de comportament ale nației, le-a supus din interior distrugerii, distrugându-i astfel esențele umane și deci provocându-i dezumanizarea, și în consecință, și deznaționalizarea, ceea ce relevă că, prin comunism, societatea românească a trecut printr-o evidenţă de factură contra-istorică. Și din moment ce regimul de ocupaţie internă a dezlănţuit, ceea ce nicio ocupaţie externă nu a reușit, părăsirea masivă a ţării, este incontestbil că regimul comunist a fost de factură anti-istorică. În aceste condiţii, cele trei cupluri de consecinţe au avut următoarea involuţie: dezbinarea şi, respectiv, duşmănia au degenerat – prin părăsirea masivă a ţării – în dezertare naţională; slăbiciunea psihică şi, respectiv, slugărnicia au degenerat – prin efectele neintenționate ale acțiunilor emigranţilor români împotriva regimului comunist asupra stării economice a populaţiei, – în trădare de neam; nemotivarea şi, respectiv, delăsarea şi haosul au degenerat – în condiţiile economiei planificate, din “centralism democratic” în jaf centralizat, iar în condiţiile noii economii de piaţă, din liberalism democratic în libertinism de jaf – rezultând că starea de pre-popor a fost distrusă și că deci, societatea românească a fost împinsă la stadiul anterior, de populaţie.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 28

J.I. Ajunși prin demersul explicativ la concluzia de mai sus, ipoteza prezentată la început se confirmă și devine teză sub forma: societatea românească fiind caracterizată de dezbinare, specifică stadiului de populaţie, nu de unitate, specifică stadiului de popor, relaţiile sociale dintre români sunt – inclusiv la nivelul elitelor (autorităţi, patroni, manageri, medici, profesori, preoţi) sau în raport cu acestea – de repulsie, de batjocură şi de jecmăneală, rezultând că viaţa românului este, tocmai din cauza românilor, o necurmată suferinţă şi că deci cei mai înverşunaţi duşmani ai românului sunt chiar românii şi că cel mai antiromânesc comportament îl manifestă românii înşişi.

Eminescu tradus !

Un schimb de mesaje cu Adrian George Sahlean Stimate domn Sahlean, Scriu din Israel unde sunt responsabil cu o mică editură pe nume SAGA. Am tradus și eu nenumărați poeți ebraici, englezi, pe Paul Celan, Gherasim Luca, Tzara, Carlo Carra. etc etc.

Sunt foarte "îngrijorat" cu problema traducerilor, eu unul evit poemele rimate știind că orice traducere, cât de reușită ar fi ea, de fapt "omoară " originalul.

Două aspecte care mă supără vreau să vi le expun aici pentru că le am pe suflet: 1- Exagerarea și infatuarea lui Eminescu.

An de an suntem inundați cu o maculatură gigantică de explicații, comentarii, retipăriri, traduceri în zeci de limbi ale marelui poet. Obsesia și exagerarea mimează un cult al personalității pentru poet, lăsând în beznă pe alți mari poeți și scriitori români.

J.I. 2- In Israel apar traduceri penibile în ebraică (Eminescu și din Arghezi) alții se mândresc cu variante, epigrame, trunchieri ..." a la maniere de..." etc. În Europa nici un mare poet german, francez, rus, spaniol... nu se bucură de acest carnaval anual. Nici măcar DANTE !

O recentă blasfemie: un traducător din limba engleză a canibalizat "Totdesfuge" a lui Celan în limba romană, și a dedicat "ciotul" lui Trump și lui Biden !!!! La protestul meu a răspuns senin că traducerea lui este un "omagiu" lui Paul Celan! ** Nu vreau să prelungesc acest lament legat de traduceri. Cum sunteți un nume și o autoritate în Eminescu vă invit, vă rog, să cereți, să stăviliți trivializarea poeziei, amocul traduceri-lor iresponsabile, ușurința cu care orice amator cu un keyboard își asumă competența în marea aventură a traducerii și a criticii literare. Vă Mulțumesc !

Cu stimă, Adrian Grauenfels - SAGA PUBLISHING & Jurnal-Israelian.com *** Domnule Grauenfels, Voi încerca să răspund fără să compun o saga. În “Hainele Împăratului”, PDF-ul pe care l-ați primit (pe o listă trimisă de la Montreal) arăt tocmai soluțiile jenante cu care Eminescu a fost promovat din miopie imbecilă fără înțelegerea masacrului din retorversiunile în engleză. Sunt de acord că traducerile care s-au crezut reușite au omorât originalul. Dar nu cred că cunoașteți traducerile mele, sper să ajungeți la ele cândva și să va schimbati impresia că toate traducerile prozodice sunt din capul locului sinucigașe.

Nu am dat nicicând curs hagilogiei Eminescu, făcute de obicei de sfertodocți stargazers bine intenționați dar puțin la minte.

Sunt de acord că este maculatură în mare parte, iar ofertele de traduceri sunt trimise de obicei de veleitari și impostori. Am avut chiar sâmbătă o dispută cu un astfel de ipochimen care m-a

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 29

J.I. făcut să trimit PDF-ul; Studiul meu prezintă o vedere de sus privind traducerile prozodice din Eminescu în engleză din ultima sută de ani.

Nu cred că ați fi dezamăgit de volumul meu recent, The Legend of the Evening Star & Selected Poems & Prose. Cuprinde, printre altele, și Luceafărul produs de un regizor american off-Broadway în 2005 și 2008.

Traducerile mele prozodice au primit multiple validări în SUA în ultimii 15 ani dar nu cred că le cunoașteți (așa cum u sunt cunoscute de fapt nici de către majoritatea românilor.)

Iată însă o postare recentă semnificativă a unei românce din SUA care a cumpărat cartea pe Amazon pentru niște americani.

"Am cerut unor prieteni nativi ai englezei să citească poemele și n-au putut să-și dea seama cine era poetul necunoscut anglo-saxon" . Li s-a spus apoi că e vorba de Eminescu! Desigur, măgulitor pentru mine. Dar nu există ilustrare mai potrivită pentru tălmacirile mele eminesciene în engleză care se citesc drept prozodie originală, nu... 'traduceri'.

Va ofer, pentru o edificare suplimentară, un fragment din Glossa 'mea' folosită pentru eulogia actorului britanic Jeremy Geidt (a jucat la American Repertory Theatre din Cambridge timp de 30 de ani). Recitarea este a lui J.G., familia incluzând poemul în video-ul commemorativ considerând că el recită un clasic. https://www.youtube.com/watch?v=PBrM3f_o DOs&feature=youtu.be

J.I. Ilarie Voronca - Ceva luminos Ceva luminos, dulce, vreau să vă anunț, Vouă tuturor, oamenilor de azi și de mâine, De-aceea am mai luat o dată instrumentele poetului, Căci revine poetului menirea să rostească dreptatea de mâine.

Vine un timp nou. Iată ceea ce Doar câțiva au presimțit. S-ar fi zis un văl Care ar apărea departe deasupra oceanului. O corabie Încărcată cu tot ceea ce le lipsea oamenilor: pâine, și o mare bunătate, o mare iubire.

Această bucurie a inimii de a bate nu pentru ea, Ci pentru corp și spirit în întregime. Această bucurie A poetului de a scrie nu pentru el, ci pentru o mulțime generoasă, Această bucurie a omului de a-și regăsi semenii.

Iată deci ceea ce vreau să vă anunț.

Cerul, primăvara, vacanțele de care se vorbea în vechile Poeme, vor fi pentru toți, de acum înainte. Și frumusețea, Speranța, redate oamenilor precum vederea orbilor.

Via Maria Sava

Regret că primirea PDF-ului v-a reactivat trăiri pe care le înțeleg perfect și le simt și eu la nivel global. Cu cele mai bune gânduri, Adrian G Sahlean

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 30

J.I. Filosofia Iudaică

Paradoxul Yeshayahu Leibowitz text: AG În anul 1993, la o întrunire în apartamentul modest al lui Yeshayahu Leibowitz gazda declara cu supărare: "Iudaismul tradiţional a murit, e mort pur şi simplu". Cele câteva întâlniri organizate de Yona Hadari care se ocupa în special de polemica filosofică, puse cap la cap au durat 13 ore, au fost simultan filmate video, editate şi sunt azi accesibile publicului larg. În aceste discuţii remarcabile Leibowitz atacă probleme legate de etică, problema teritoriilor cucerite de Israel, refuzul de a servi în armată. Sunt întâlniri efervescente care electrizează inima şi spiritul.

A precedat la 22 Aprilie 1993, la Ierusalim, o ceremonie de simpatie pentru Leibowitz care refuzase să accepte prestigiosul Premiu Israel. Întâlnirile din 1993 au durat 4 zile, Leibowitz împlinise 90 de ani. Printre invitaţi se numărau: Avi Saghi, profesorul Asa Kasher, Tamar Ross, Eliezer Goldman, Azmi Bashara şi Yossi Ziv. Leibowitz era limpede, consistent în gândire, lucid, explicit. Folosea citate şi exemple cu care s-a baricadat într-o credinţă de nezdruncinat: doar ştiinţa este universală, neafectată de valori, pe când ele valorile, nu sunt absolute, niciodată. Omul acţionează după propriile lui alegeri - josnic, sau dacă va vrea om cinstit. Yeshayahu Leibowitz , deşi fără să aibe o educaţia formală rabinică, a sesizat prin studiul aprofundat al scrierilor lui Rambam spiritul "Lituanian" al credinţei evreieşti, fapt care i-a conferit uneltele de a critica credinţele vecine cu iudaismul: mistica, mesianismul, ideile grupului de colonişti (Gush Emunim).

Această mistică are o natură antisemită. În lumea religiei nu există mistică, religia este cunoaşterea Domnului. În ziua de Yom Kipur nu există mistică, în schimb Lag b-Omer este un ritual mistic, păgân. Yeshayau Leibowitz citează pe rabinul Solovitzki care a refuzat să fie numit rabin şef al Israelului, ar fi trebuit să anuleze Lag b-Omer, un act imposibil de realizat. Şi mai rău, spune Leibowitz este faptul că nu mai putem retrăi revelaţia religiei. Urmaşii lui Israel care şi-au turnat un viţel de aur, comit o crimă

J.I. impardonabilă istoriei noastre, ei îşi doreau un Dumnezeu. Un adevărat evreu religios nu cere un Dumnezeu şi nu vorbeşte despre EL. "Slujind Domnul, este a fii un fumător care nu fumează de Sabat". Chestiunea nu este politică şi nici morală. Poziţia lui Leibowitz este clară şi în legătură cu teritoriile ocupate. El are o viziune tragică asupra religiei evreieşti.

Lui Azmi Bashara Leibowitz declară: "Nu pot propune nimic, nu în viaţa reală, nici în viaţa spirituală, care este bunul comun al celor care cred şi care se consideră evrei.

Aceasta este o mare problemă religioasă care a început acum 2-3 generaţii, pe la începutul secolului XIX. Există o definiţie teologică clară pentru "cine este evreu" dar majoritatea celor care se cred evrei nu cunosc această definiţie.

Aici se afla sâmburele nostru tragic. În legătură cu poziţia femeii în societatea modernă Leibowitz spune: Nu poziţia femeii este adevărata problemă ci faptul ca factorii şi condiţiile s-au schimbat, femeia de azi nu este cea de care se ocupă religia iudaică. Azi femeile reprezintă jumătate din populaţia Israelului şi pentru ele nu există o prescripţie iudaică.

Credinţa iudaică nu ţine seama de faptul ca o femeie cu 6 copii este şi profesoară de fizică la universitatea ebraică. Credinţa iudaică nu discuta de femei, nici statul Israel nu este pomenit, nici faptul că există homo sexualism. Se ajunge astfel la miezul discuţiei: "Israelul de azi este diferit de cel din vremurile biblice". Tradiţia evreiască nu este relevantă pentru poporul evreu de azi, care nu mai este dedicat învăţăturii Torei. Fapt istoric total neluat în seamă de religia iudaică! Un participant la polemică întreabă: "Ce trebuie schimbat în tradiţia iudaică?" Leibowitz protestează: Nu tradiţia trebuie schimbată, trebuie legiferată din nou. Este clar faptul că iudaismul tradiţional pur şi simplu a murit.

Este inadmisibil că femeii care este soţie şi naşte copii şi este obiectul dorinţei soţului său, nu i se permite să şadă în tribunal, sau în parlament, aceasta este o inadvertenţă colosală şi aici este nevoie de o radicală reformă. În primăvara lui 93, un an înainte de deces, Leibowitz publică aceste idei în ziarul german Bnei Akiva. În articolul său scrie: "Este necesar să legiferăm programul vieţii publice, în acord cu Tora". Tamar Ross întreabă dacă aceasta

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 31

J.I. reformă propusă a reuşit. Leibowitz răspunde: "Nu! De aceea nu-s sigur de viitorul iudaismului" Ideile lui Leibowitz au iritat pe mulţi rabini. Leibowitz ripostează: "Celor care hotărăsc drumurile Iudaismului de azi le spun că habar nu au ce trebuie făcut". Despre rabinul Zalman Auerbach (posek hador) scrie: "Nu văd în el un judecător tradiţionalist, atestat. Nu înţelege nimic în chestiunile lumeşti şi de aceea nu poate decide în chestiunile Torei. Rabinul şef Ovadia Yosef, pus în funcţie de Golda Meir, nu vrea să învăţaţi Tora cu sora mea Nehama.

Tora din gura unei femei? Doamne fereşte!

Ovadia este un prost şi un rău."

Presa vremii nu l-a înţeles pe Leibowitz.

Era criticat, printre altele citim: "Stânga nu-l agreează pe Leibowitz, nu este un pacifist, nu este un umanist". Producătorii de reportaje TV care îi dădeau târcoale nu aveau de fapt idee cu cine stau de vorbă, asta înainte de a-l întâlni.

Există tot felul de fabule care însoţesc memoria lui Leibowitz, cert este că el însuşi declara că nu este pacifist, că a participat la războiul de independenţă (1948), nu a făcut parte din vreo comisie de pace, sau umanitară. Leibowitz aparţine generaţiei care ura ocupaţia, în buzunar ţinea o fotografie în care un soldat israelian îndreaptă arma în direcţia unui copil palestinian. El arăta această fotografie interlocutorilor spunându-le: "Acesta este Statul Israel". A chemat la un refuz general la ocuparea de teritorii. Este primul care a avertizat că ocupaţia prelungită va duce la declinul moral al Israelului. În plus detesta mişcarea Gush Emunim, care avea ca lozincă apartenenţa religioasă, declarată, la noţiunea de "ţara sfântă". La finele simpozionului Leibowitz aminteşte paradoxul legat de el însuşi: munca sa academică de zeci de ani legată de ştiinţele naturale. Nimeni din interlocutori nu l-a interogat despre această muncă. Leibowitz era fluent în sociologie, filosofie, istorie şi deşi o fire modestă se mândrea cu această deosebită erudiţie. Era charismatic, fascinant şi inteligent. A murit în somn în August 1994. În anul 2005 un vast sondaj îl include în lista celor 20 Israelieni influenţi ai tuturor timpurilor.

J.I. Note - Yeshayahu Leibowitz s-a născut la Riga în 1903 într-o familie sionistă. Tatăl era negustor de cherestea. A studiat chimia la universitatea din Berlin (doctorat în 1924), continuă la medicină şi biochimie în Elveţia la Basel până în 1934. Emigrează în Palestina, se stabileşte la Ierusalim şi se însoară în 1935 cu Greta cu care are 6 copii. Sora sa Nehama Leibowitz devine un expert în Biblie de renume mondial. A fost profesor la Universitatea Ebraică timp de 6 decenii (preda biochimie, neurologie, filosofie şi istoria ştiinţelor).

Credinţa sa este ortodoxă cu vederi controversate care zdruncină sistemele tradiţionale. Vom găsi în notele şi scrisorile sale (publicate postum) afirmaţiile următoare: - Scopul comandamentelor religioase (mitzvah) este de a asculta vocea Domnului fără vreo speranţă într-o răsplata de moment sau viitoare.

- Raţionalul acestor mitzvah depăşeşte înţelegerea umană şi cercetarea lor este irelevantă, iar atribuirea unui conţinut emoţional îndeplinirii de mitzvah este pură idolatrie.

- Destinul personal este derivat din obligaţia unei persoane să execute voinţa Domnului indiferent de reprezentarea personală a D-lui în ochii individului.

- Dumnezeu nu poate fi descris, înţelepciunea acestuia nu este a umanilor, întrebările adresate Domnului nu sunt la locul lor.

- Credinţa cuiva în D-zeu defineşte şi descrie numai şi numai acea persoană.

- Credinţa individului în D-zeu este o problemă personală şi nu poate fi chestionată de filosofie, istorie sau evenimente care par a anula prezenţa divină.

- Cei care după Holocaust au încetat să creadă în D-zeu nu au crezut nici înainte.

- Religia nu promite şi nu oferă o explicaţie vieţii, naturii sau istoriei.

- Leibowitz pledează pentru separarea între stat - religie. Amestecul lor corupe credinţa. El condamnă veneraţia pentru locurile sfinte, care oferă unora ocazia de a se da în spectacol.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 32

J.I. Inedit - Schimb deMesaje de la Pavel Ferghete * via Melania Rusu Să avem grijă de cei care ne respectă dreptul la viață, în luptă dreaptă, cu dragoste și dor.

Era, în anii al doilea război,când Hilu și Iancăle au fost duși forțați, în lagărul fascist, cu atrocități de holocaust, Hilu ajuns, în America, peste zi dus, în pădure la muncă și cu curajul lui fugind unde a văzut cu ochii, iar Iancăle după război ajungând acasă, în SâmpetruAlmașului, puiul de jidan.

Teci, cu Daria se joacă ca mâța cu șoarecele se mânie prostește, cu un orgoliu, râcă și mândrie proprie ca și cum ar vrea să se despartă unul de altul, e un fel de trântă, deși nu așa lumea-i sănătoasă, cu stare de bine, că de ieri a început să cadă câte-un fulg. Și când veneam, în Sâmpetru satul meu natal, trimetea Iancăle lui bunicu pâine, dar și pe săteni, că-i salvase casa de la sătenii care se puseră să i-o distrugă, că l-o dus nemții și s-o fi prăpădit pe unde l-au dus acești friți fără suflet, dar bunicul parcă presimțise, că nu li se întâmplase nimic și la întoarcere acasă a avut unde să stea unde să locuiască.

J.I. Hristos, cămașă care mulți și-o doresc, în lecția de viață pur și simplu s-o îmbrace,o poveste de iubire.

Era recunoscător Iancăle cu cei care ia făcut bine și bunicul Ferghete se mândrea cu recunoștința care i-o purta Iancăle, evreul reîntors, în România te iubesc.

"Sper că recele de afară să distrugă toți virușii", a zis un fel de Vica, vizibilă, autentică și dragă. Bunicul, fătul Viorel bine cunoscut la mare distanță de Sâmpetru-Almașului, că era bine văzut, apreciat, în sat și era binele, când totul se termina cu bine, în mod special ca cel mai bun lucru,că de lipsa binelui sufeream.

Notă * Acest scriitor, Pavel Ferghete, foarte elocvent și apreciat pentru originalitatea și vocabularul său a scris aici o amintire din satul său, din copilăria sa, ceva ce trăiam noi toți copiii înainte de începerea celui de al doilea război mondial, în pace cu toți concetățenii, de altfel cum trăim și în prezent, trecând o punte peste perioada hitleristă.

Trimit acest paragraf, poate familia acelui drăguț ,,Iancăle” va auzi acest glas de scriitor octogenar, Pavel Ferghete. ( Melania Rusu - Canada) Desen: Miriam Gamburd – Fake Anatomy

Experiențele mega-s de neuitat, pasionați ca cei botezați fiind de neuitat respectând regulile, restricțiile. Evreul Iancăle sprovăia cu mine ungurește, eu maghiara învățând-o pe clasa a-lV-a, la Leghia.

Veneam acasă, la bunici, în Sâmpetru, veneam din Aghireș-Fabrici, așa cum și tata Dragomir lovit de dor a venit, eu spre deosebire mă opream la prăvălie unde Iancăle era vânzător și eu cu el eram pe aceeași lungime de undă, că starea de bine ne cuprindea ca cămașa fericirii, cu o singură cusătură, ca-n Israel cămașa lui Iisus Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 33

J.I. Râsul spiritual cu Lenny Ravich Lumea poate fi văzută în două feluri: nimic nu este un miracol. Totul este un miracol.

Albert Einstein Umorul este spiritualitate, iar spiritualitatea este umor. Un arab bătrân şi înţelept a spus cândva că Dumnezeu este un umorist care interpretează un rol în faţa unui public căruia îi este teamă să râdă. Odată ce ajungem să considerăm cu toţii treaba asta numită „viaţă” o glumă cosmică, nu avem altă soluţie decât să râdem. în cartea sa Life after Life, Thomas Moody caută motivele pentru care ne aflăm pe pământ. Moody a intervievat peste 700.000 de oameni care au trăit experienţa morţii clinice. Toţi au fost declaraţi morţi şi sau întors la viaţă, povestind experienţa pe care au trăit-o. Toţi acei oameni din diferite colţuri ale lumii, fără să se cunoască între ei, au relatat acelaşi lucru.

Când inima lor a încetat să bată, toţi au constatat că îşi părăsesc corpurile în zbor şi, de sus, le pot privi murind. Apoi au simţit o forţă irezistibilă împingându-i într-un tunel întunecat care, în cele din urmă, îi ducea către o fiinţă înconjurată de o lumină orbitoare, o lumină albă. Au trăit un incredibil simţământ de siguranţă şi de dragoste necondiţionată.

Toţi au relatat că au avut un sentiment de pace deplină şi de bucurie, în timp ce această fiinţă le adresa două întrebări: Cât de mult ai învăţat să iubeşti? Cât de bine te-ai folosit de toate oportunităţile pe care le-i avut în viaţă pentru a deveni înţelept?Apoi toţi au simţit o forţă atrăgându-i iarăşi în corpurile lor şi au înţeles cu regret că nu venise vremea să părăsească lumea aceasta. Nu sunt în măsură să afirm dacă rezultatele lui Moody sunt valide sau nu, dar eu cred că ne-am născut pentru a ne spori capacitatea de a iubi şi a ne dezvoltăm înţelepciunea. Aş vrea să mai adaug că distracţia de care ai parte atunci când faci aceste două lucruri ne-ar putea spori succesul ca fiinţe umane în relaţia cu alte fiinţe. Cred că acesta este motivul pentru care ne căsătorim, avem copii şi clădim afaceri. Când facem unul dintre aceste trei lucruri, ne confruntăm cu toate dificultăţile; lucruri care se pare că au fost menite să nu funcţioneze. Invităm aceste evenimente în viaţa noastră deoarece le

J.I. considerăm şanse să creştem, să învăţăm să iubim mai profund şi să ne dezvoltăm înţelepciunea.

Vai de cel care încearcă să facă viaţa să meargă! Ea nu e menită să meargă. Ni s-a dat ca să ne înveţe, şi este alegerea noastră dacă ne distrăm şi râdem în timp ce învăţăm sau dacă trecem printr-un proces continuu de frustrare şi disperare. O femeie care asista la unul dintre workshopurile mele a fost întrebată de ce a ales să participe. „Pentru că am fost o victimă toată viaţa mea”, a spus ea. După workshop, am întrebat-o din nou: „Ai încetat să te mai simţi o victimă?”.

A cugetat îndelung înainte de a-mi răspunde. „Nu”, mi-a spus cu încredere. „încă sunt o victimă. Diferenţa este că acum mă distrez!” O mare parte a călătoriei spirituale constă în a considera că toate fiinţele şi lucrurile au fost trimise pe pământ pentru a ne fi profesori, iar sarcina noastră este să învățăm de la ele cum să iubim mai mult şi cum să fim mai înţelepţi. Suntem provocaţi să învăţăm de la demonii pe care îi chemăm în viaţa noastră, precum şi de la noi înşine. Un bărbat a mers la terapeut şi i-a spus că motivul pentru care are nevoie de psihoterapie era că se simţea câine. „De cât timp te simţi aşa?” a întrebat terapeutul intrigat. „De când eram căţeluş”, a răspuns el cu sinceritate.

Secretara mea lucrează cu jumătate de normă pentru mine şi cu normă întreagă, drept contabilă. S-a plâns odată că supervizorul ei recomandase să fie transferată într-un alt departament şi că avea un comportament indecent faţă de ea.

Am sfătuit-o să considere prezenţa şeful o şansă de a iubi şi a deveni înţeleaptă. „Cum pot iubi un om care încearcă să mă rănească şi să se răzbune pe mine?” a spus indignată, adăugând: „Lasă că i-o fac eu. Am să-l învăţ minte!” Am citat din învăţăturile evreilor: „Cel ce judecă se judecă pe sine însuşi”. Am rugat-o să încerce să identifice acea parte din personalitatea lui pe care îi este greu să o accepte. „Odată ce ai acceptat şi chiar ai iubit acea parte din tine pe care o judeci la el, îţi va fi mult mai uşor să ierţi şi să iubeşti. Aşa cum a spus Rabbi Hillel, în Pirkei Avot: «lubeşte-i pe

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 34

J.I. ceilalţi aşa cum te iubeşti pe tine însuţi».

Observă că, de fapt, tu l-ai invitat în viaţa ta, căci a sosit vremea să înveţi, să creşti şi să mergi mai departe.” Amândoi ne-am ridicat de pe scaune şi ne-am îmbrăţişat. A fost un moment special. Eliberarea de tensiune ne-a făcut să râdem.

Când dau vina pe alţii, îmi aduc aminte de povestea unei femei care i se plângea rabinului că nu mai poate continua să trăiască cu soţul ei. „Păi de ce nu?” a întrebat rabinul. „Soţul meu se crede frigider!” a spus ea disperată. „Păi acceptă-l aşa cum e”, a glumit rabinul cu înţelepciune. „Nu pot!” a zis femeia plângând, sporindu-şi frustrarea. „Doarme cu gura deschisă şi lumina mă deranjează.”

Stefan Ungurean

Ziceri despre Milă ( IV) Citiți aici întregul articol: https://www.romaniasociala.ro/romaniadeleuziana-fragmentul-xxxix-despre-mila-iv/ Zice Steinhardt: „Este în capacitatea aceasta a Mântuitorului de a vedea suferința celorlalți, a lua aminte la ea, a o zări de îndatăși de a se concentra asupră-i, o imensă milă și o sensibilitate ( omenească), de natură a iuți bătăile inimii celui care citește Evanghelia aceasta (..) , și a isca într-însul nebănuite simțăminte de infiorare și compătimire”.

Acestui simțământ și acestei îndreptări a lucrurilor i se va opune „legalismul strâmt și miop” al fariseului, care „întotdeauna izbutește să micșoreze lucrurile, problemele, situațiile dilemele, să le reducă la proporții liliputane și să le insufle un spirit de meschinărie, de avariție, de panică stârnită de pericole imaginare sau ridicule” .

Steinhardt scoate la iveală un gând pe care unul ca mine nu ar fi avut curajul să-l spună: „ Dar de ce ține Mântuitorul cu tot dinadinsul

J.I. să-i înfrunte ( pe farisei)? De ce vindecările și minunile acestea au loc cu predilecție sâmbăta și în locașurile sfinte? Nu-s ele acte de provocare? ” . Și dă răspunsul: „ Da, îi înfruntă cu bună știință sâmbăta și în sinagogă, pentru că dorea ca lecția să fie mai usturătoare, zguduirea mai aspră, trezirea din amorțire mai rapidă”. Gânditorul își continuă argumentarea: „ De ce n-am face binele în zi de sabat? Mai ales în zi de sabat s-ar cuveni să-l facem omorând fanatismul logic care de la noțiunea de odihnă trece la cea de neintervenție în conflictul dintre bine și rău, în lupta dintre sănătate și boală” .

Această parabolă este o dezvrăjire a ritualismului împlinită sub ceea ce Max Weber enunța ca fiind profetismul care sparge ritualismul! Pentru a o înțelege mai bine, Steinhardt ne redă o povestire a scriitorului francez Léon Daudet despre un general venit să inspecteze un spital aflat în spatele frontului, unde, pe un pat, zăcea un ofițer care-și pierduse în luptă brațele și picioarele. La vederea nefericitului erou, generalul nostru se întoarce către colonel și spune: „ foarte bine, dar de ce nu e tuns, regulamentul prevede că spitalizații trebuie să fie tunși!”.

Parabola femeii gârbove ni-l arată pe Mântuitor drept un Biruitor, afirmă Steinhardt, un biruitor al birocrației și formalismului și a lecției ce ne este dată: „ Mereu e vremea de a săvârși binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minții ori a ochiului și în altă parte decât acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite; mereu suntem datori a ține piept îngustimii și răutății” . xxx Textul redă mila pe care Mântuitorul o arată femeii dominată de un „duh de neputință”, o milă care nu poate fi condiționată sau constrânsă de reguli. Mila este deci un principiu, nu are grade, precum au valorile. Ca să ne lămurim în ce ar consta diferența să ne ducem la ce spune Habermas: „Normele

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 35

J.I. determină deciziile referitoare la ce ar trebui să faci, valorile determină deciziile referitoare la care comportament este cel mai dezirabil.

Normele recunoscute impun obligaţii egale şi fără excepţii celor cărora li se adresează, în timp ce valorile exprimă preferabilitatea bunurilor la care aspiră anumite grupuri. În timp ce normele sunt respectate în sensul unei împliniri a unor aşteptări comportamentale generalizate, valorile sau bunurile pot fi realizate sau dobândite doar prin acţiune orientată către un scop. Mai mult, normele emit o pretenţie de validitate binară în virtutea căreia se spune despre ele că sunt fie valide, fie nevalide: la enunţurile prescriptive, ca şi la cele categorice, putem răspunde doar prin ,,da” sau ,,nu” – sau să ne abţinem să judecăm. În schimb, valorile instituie relaţii de preferinţă care semnifică faptul că anumite bunuri sunt mai atractive decât altele: prin urmare, putem fi de acord cu enunţuri evaluative în mai mică sau în mai mare măsură. Forţa obligatorie a normelor are semnificaţie absolută a unei datorii necondiţionate şi universale: ceea ce ar trebui să faci e ceea ce este la fel de bine pentru toţi” .

Mila trece drept un imperativ, un principiu care nu comportă discuție, „ o ai sau nu o ai”. Ruptura față de ritualismul prezent la farisei este clară și iremediabilă, căci în credința autentică ea acoperă tot timpul și întregul spațiu social. Nu poți arăta mila șase zile pe săptămână și în a șaptea zi, nu! Nu poți suspenda un principiu pe motive de orar! Mila nu este contextuală! Dar mai este ceva de spus aici. Fiind principiu, ea ține de indestructibil, adică de sacru. Prin milă se recunoaște existența sacralității în om. xxx Aflat în Rusia în 1839, Custine este martorul unei întâmplări: „Treceam de-a lungul unui canal plin de vapoare încărcate cu lemne.

Niște oameni cărau lemnele pe uscat și le stivuiau în căruțe; (…). Unu dintre hamalii ce se îndeletniceau cu scosul lemnelor din barcă, pentru a le duce cu roaba până la căruță, se ia la harță cu tovarășii lui; și toți încep să se bată de-a binelea, ca niște cărăuși la noi. Simțindu-

J.I. se cel mai slab, agresorul o ia la sănătoasa: sprinten ca o veveriță se cațără în vârful catargului cel mare de pe vas: Până aici scena mi se părea nostimă: cocoțat pe o vergă, fugarul își sfidează adversarii, mai puțin sprințari decât el. Aceștia, văzându-se înșelați în speranța lor de răzbunare, uită că se află în Rusia, trec toate marginile politeții, adică ale prudenței lor obișnuite și își arată furia prin țipăte și amenințări sălbatice. Din loc în loc, pe toate străzile orașului, se află agenți de poliție în uniformă; doi astfel de vardiști, atrași de vociferările combatanților, sosesc la locul accidentului și îl somează pe principalul vinovat să coboare din vârful prăjinii. Acesta nu le dă ascultare. Vardistul urcă la bord, răzvrătitul se cramponează de catarg; omul puterii își reînnoiește somațiile, răzvrătitul se încăpățânează să se împotrivească. Agentul, furios, încearcă să se cațere și el pe catarg și izbutește să-l apuce pe îndărătnic de-un picior. Și ce credeți că face atunci? Trage de adversarul său, fără cruțare, fără să-i pese de felul în care îl va face pe nenorocit să coboare.

Acesta, înnebunit să scape de pedeapsa ce-l aștepta, se lasă, în cele din urmă, în voia sorții: se răstoarnă și cade pe spate, cu capul în jos, de la o înălțime de două ori cât statura unui om, pe un maldăr de lemne pe care trupul îi rămâne nemișcat, ca un sac.

Vă las să socotiți dacă această cădere a fost brutală! Țeasta i-a săltat pe bușteni și răsunetul loviturii mi-a ajuns și mie la urechi, deși mă oprisem la vreo cincizeci de pași. Cu sângele ce-i scălda fața, am crezut că omul este mort; totuși, revenindu-și din prima buimăceală, sărmanul sălbatic încolțit, se ridică; fața lui, pe sub șiroaiele de sânge, era lividă. Începe să mugească ca un bou, dar strigătele acestea îngrozitoare micșorau compasiunea mea, căci omul nu mi se părea decât o brută de care nu merita să mă milostivesc ca pentru unul din semenii mei. Cu cât omul urla mai tare, cu atât inima mi se împietrea mai mult: ceea ce dovedește cât este de adevărat că avem nevoie ca obiectele compasiunii noastre să păstreze ceva din demnitatea lor, pentru ca noi să putem lua parte, cu adevărat la durerea lor. Mila este o asociere; atunci, care om, oricât de milos ar fi

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 36

J.I. el, ar consimți să se asocieze cu ceea ce disprețuiește?” .

J.I. Vizită la Marea Moarta

William Blake: Mila Textul lui Custine este pilduitor din mai multe perspective. Mai întâi ea aruncă o lumină asupra violenței aparatului de coerciție într-un spațiu în care drepturile omului nu existau. Să ne mirăm că acest lucru se întâmpla atunci, când în acest an 2020, americanii au trăit stupoarea să descopere că nici pentru poliția americană nu există noțiunea de drepturi ale omului și că un om poate ajunge să moară în afara oricărui sentiment de milă? Morala?

Atunci când mila ca valoare creștină nu definește acțiunile celor ce reprezintă instituțiile de control ale statului, când noțiunea de drepturi ale omului nu există sau nu sunt luate în seamă, ceea ce este totul una, nimic nu poate împiedica uciderea unui om fără ca cineva să fie tras la răspundere.

Apoi povestirea ilustrează dublul standard al autorului: doar dacă victima s-ar fi comportat demn, cum ar fi făcut-o un francez, ar fi putut fi îndreptățită la atitudinea de milă de partea gânditorului! Ca atare, standardele de sensibilitate morală ar fi, după Custine, definite etnic. Într-un anume sens, nu există nici o diferență între vardistul rus și gânditorul francez, îi unește același mental, amândoi nu văd în cel bătut un om. Este posibil ca în anumite situații puterea și etnicul să folosească acelasi tip de „operator”, anume al clasificării.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 37

J.I.

J.I.

Marga Grauenfels

Ceramici cu toate culorile Israelului Electric Kiln 1200 deg. C

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 38

J.I.

J.I.

Corespondențe pt. JURNAL Israelian Despre indo-europeni.

Despre indo-europeni. Toată lumea a auzit de indo-europeni. Și mai toți vorbesc despre ei.

Dar cine sunt indo-europenii? Marija Gimbutas rezolvă problema rapid: "civilizația Kurgan". Pe care o datează fantezist, și căreia îi atribuie toate caracteristicile civilizațiilor ce vor produce indoeuropenizarea. (În fapt, o fi săpat ea în tinerețe, dar după emigrarea în SUA a făcut doar cercetări de cabinet, privind istoria europeană.) Mai sunt voci în Occident, care declară că indo-europenii sunt .... populația Cucuteni (Numită și Cucuteni-Tripolie; URSS, și apoi naționaliștii ucrainieni, nu putea/pot accepta o denumire românească pentru realitățile arheologice de la ei. Chiar dacă era vorba de preistorie, când nu existau nici români, nici slavi.) Evident, extremiștii naționaliști (tracomanii/dacopatii) români preiau cele două teze, jubilind. Și declarind cu emfază că numitul neolitic "românesc", este alcătuit din Cucuteni, "prima și singura civilizație neolitică de aici." Total greșit. Dacă problemele ar fi doar de importanță locală, lucrurile nu ar avea o însemnătate prea mare.

Dar indo-europenii vor influența fondarea Troiei, prăbușirea civilizației minoiene (în Creta), invaziile Egiptului (hicsoși, "popoarele mării"), populația din Canaan ("philistinii").

Tot estul european și mediteranean vor suferi influențe directe sau indirecte, datorită indoeuropenilor. Bașca Europa. Dacă vă interesează problema, să o revedem pe scurt. Primele semne ale unei populații străine la noi, în epocă, sunt mormitele de la Brailita (M19) și Cheile Turzii. Morminte plane, de inhumație.

Cu ocru. Ocrul este semnul distinctiv ce va însoți toate inmormintarile noilor veniti.

Arheologii români le spun -pe scurt, fără conotații peiorative, în discuții private"ocromani". Deci, nici un kurgan. ("Kurgan" în limba rusă, înseamnă "movilă". Deasupra mormintului se ridica o movilă de pămint.) Dar cine locuia pe teritoriul nord danubian, în epocă? Nu, nu tracii; tracii vor apare abia în sec. VIII i.e.n. Noi vorbim de mileniile IV, III și II i.e.n. La nivelul respectiv, avem de-a face cu

culturile e-neolitice (adică din epoca de tranziție de la neolitic la bronz; zisă și epoca aramei): Gumelnița (Muntenia, Dobrogea și pînă la Marmara și muntele Athos), Petrești(Transilvania), Sălcuța (Oltenia). Din sintezele dintre culturile Gumelnița, Petrești și cultura neolitică Precucuteni (așa a fost botezată cultura ce precede cultura eneolitica Cucuteni) s-a născut cultura Cucuteni. Care nu este neolitică, ci eneolitica, nu este prima, ci ultima (cronologic) și nu este deloc singura pe spațiul României. Cultura Cucuteni cuprinde Moldova (geografică) și teritorii nord-pontice.

Mai sunt și alte culturi eneolitice, dar oarecum periferice și spre vest. Intre cultura Gumelnița și Cucuteni s-a format cultura Stoicani-Aldeni.

O cultură cu trăsături ale ambelor culturi vecine. Ocupa spațiul (în mare) din zona Brăila/Galați/Buzău. Așadar, pe acest tablou, avem intruziunile din est. Poate India/Caucaz.

Dar mai sigur Siberia/Nord Pontic. Cel puțin inițial. Acest tablou este spart de noi culturi venite: Cernavodă. În anii '50, la Cernavodă, sa deschis un șantier arheologic. Șef de șantier era batrinul (pe atunci nu prea batrin, dar profesor) Berciu. Colectivul era format din tinărul cercetător Sebastian Morintz și studentul Petre Roman (arheologul, nu omul politic). Descoperirile au fost extrem de importante. În primul rînd, faimoasa statuie a "Gânditorului". Care aparține unei așezări Hamagia, de la Cernavodă. (Cultura Hamangia a fost descoperită în perioada interbelică și numită după localitatea Hamangia(Baia), unde s-a făcut descoperirea importantă pentru definirea culturii. Purtătorii culturii vin din Anatolia, urcă pe malul vestic al Mării Negre și

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 39

J.I. nu depășesc Dunărea. Sunt doar citeva puncte pe malul sting, în care apare ceramică Hamangia, dar nu obiective arheologice importante. Ei vor fi asimilați de cultura Boian.

Cultură neolitică din Muntenia, care se va extinde în Dobrogea și Balcanii de est, transforamindu-se în cultura Gumelnița.) Deci, corect este "Gânditorul" de la Cernavodă, apartinind culturii Hamangia. Sau "Gânditorul" Hamangia. În nici un caz, "Gânditorul de la Hamangia". Dacă acest subiect a atras -și atrage- atenția mass-mediei mondiale, lucrurile cu adevărat importante au rămas cunoscute doar de specialiști. Este vorba de culturile Cernavodă. Pentru că sunt 3. Cernavodă I, Cernavodă II și Cernavodă III. Pentru că tinărul Petre Roman a încurcat carnetele de săpătură (voit?), la publicare, cronologia culturilor a fost schimbată. Și avem în ordine cronologică Cernavodă I, Cernavodă III, Cernavodă II. Doar e Roman-ia..... Ei bine, aceste culturi înlocuiesc eneoliticul românesc. Ei sunt indo-europenii. Și nu au morminte cu movilă. (Kurgan.) Trăsături caracteristice: morminte de inhumație, plane, cu ocru, inventar ceramic și piese de silex.

Nomazi, crescători de animale. În fața valului de invadatori, populațiile locale au comportamente diferite. Cucuteni va coabita cu noii veniți și vor da naștere unor noi culturi de sinteză. În rest, se pare că este o invazie violentă, cu incendierea ultimului nivel de locuire. Gumelnița și Sălcuța vor migra, în masă, spre sud. Mișcarea este analizată de Guy Rachet la finele anilor '80, secolul XX. Studiul este publicat în Arheologia Moldovei. Desigur, au rămas și locului, ascunși prin codrii și mlaștini. Vor evolua spre alte culturi, mult mai primitive. Abia după aceste transformări, apare prima cultură "Kurgan" . Este vorba de Yamna (Yamnaia. Originară din sud-vestul Siberiei.)

Dar este o cultură tirzie, față de începutul mișcării de indoeuropenizare. (Aceleași trăsături ca primele culturi, doar că au movilă ridicată pe momintele personajelor importante.) Cel puțin 500 de ani, diferență.

Lucrul care aruncă în derizoriu teoria lui

J.I. Gimbutas, este că după venirea culturii Yamna, toată Europa (pînă în insulele britanice) va adopta moda inmormintarii cu kurgan (pentru personajele importante, evident).

Atunci, cum definim "cultura Kurgan"? Este interesant de știut că nivelul pre-Troia I (descoperit în punctele Iarimburgaz și delta fluviului Marița, de școala olandeză de arheologie) aparțin probabil culturii Stoicani-Aldeni. Cum pe uscat nu sunt urme ale trecerii lor, rezultă că au sosit pe calea apelor: Dunăre, Marea Negra...). Mișcările noilor veniți nu vor înceta. Ele vor continua.

(Cultura Katakombnaia.

Morminte cu "catacombă" -ȘI kurgan-.) Deși se vor forma și culturi locale de epoca bronzului. Interesant este că noii veniți vor păstra tradițiile Yamna.

Abia spre mijlocul mileniului II(i.e.n.), noile veniri din est sunt stopate. (Nu că vor înceta.

Dar noua cultură stepica -Sabatinovka- nu va avea forță să se opună culturii europene a câmpurilor cu urne funerare.) Și vom asista la o nouă migrație uriașa, de data asta dinspre Centrul Europei spre toate colturile ei, ba și spre Siberia, Anatolia și Africa de nord. Ei distrug Troia, în alianță cu aheii. Noii veniți stapinesc arta turnării bronzului, dar sunt mai mult crescători de vite, decât agricultori. Desi se cultivă și griul. Războinici feroci. Se pare că stiu și cate ceva despre fier. Dar prea puțin.

Hittitii au monopolul siderurgiei. Noul meșteșug se va răspîndi abia după prăbușirea lor. Interesant, ei cunosc ca rit de înmormîntare incinerația. Care va domina toată Europa, pînă la victoria creștinismului.

Nu este clar cine sunt hicsoșii, care ajung în Egipt cândva, în sec. XVIII-XVII i.e.n. Și nimeni nu știe cu siguranță, cine invadează Creta în sec. XIV-XIII i.e.n. Nici "popoarele mării", care vin în jurul lui 1200 i.e.n., nu au o orgine cunoscuta. (Totuși, trebuie amintit că hicsoșii aduc în Egipt calul, caru de luptă și arcul. Elemente ce aparțin mai mult stepelor.)

Dar toți savanții leagă fenomenele finale, de framintarile din spatiul est/central european din această perioadă.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 40

J.I. (Sau dunareano/balcanic.) Cronologii absolute nu se dau în preistorie. Analizele radio-carbon nu sunt exacte și pot avea loc numeroase greșeli. În plus, pot rămîne insule din vechile culturi în culturile nou formate, care încurcă al naibii de mult o datare. E bine să știm că Troia I începe cam în 2800 i.e.n., Troia II sfârșește incediata (inițial, s-a crezut că ăsta e nivelul homeric; tezaurul de aur descoperit aici, a fost botezat "al lui Priam"; era o greșeală de 1000 de ani) cam în 2200-2100 i.e.n. și Troia VII b2 (incendierea Troiei de ahei) sfârșește cam la 1190 i.e.n. Și astea orientativ. E mult mai simplu și eficient să se cunoască cronologia relativă. (Ce straturi culturale se succed și cum.) Pe scurt, indoeuropenii sunt triburi de păstori din spațiul asiatic.(Siberia.) Ei vor veni în valuri, cam 1500-2500 de ani. Atît spre Europa, cât și spre India și Caucaz, unificind aceste teritorii uriașe și facilitind circulația oamenilor, mărfurilor, ideilor, tehnologiilor.

Fie vor veni pașnic, fie vor intra violent. Vor schimba societatea europeană sedentară, matriliniară, pașnică, agricolă, distrugind civilizațiile eneolitice și dind naștere unor noi civilizații. Războinice, patriarhale, de crescători de animale, care se incinerau. Civilizații care au sporit numărul europenilor suficient de mult, pentru a începe o mișcare de răspuns, înspre Asia (Cronicile chinezești amintesc de triburi cu părul blond. Chiar Gingis Han era roșcat.), unde vor fi asimilați, în timp. Posibil ca în fazele de început, elemente ale civilizației Cucuteni să se asocieze cu noii veniți, în raidurile lor spre inima Europei. (Așa cum vlahii se vor asocia cu tătarii, câteva milenii mai tîrziu. Există documente în Italia, publicate de Iorga, ce arată că două mânăstiri italene au fost atacate de tătari și vlahi.) Dar asta nu este esența fenomenului. Doar aspecte locale, insignifiante. Prelucrarea bronzului nu vine dinspre Siberia. Noii veniți aveau arme de silex.

Dar e posibil ca în spațiul nou creat de invadatori, după atingerea Caucazului, valorile economice și stiitifice să circule mai ușor.

Primele unelte și arme de bronz, în spațiul european, vor fi de origine caucaziană, se pare.

Bronzuri arsenicate natural.

Mircea Munteanu"Mongolul", Constanta, 26 dec. 2020

J.I.

Joel Ozy DOI ANI FĂRĂ AMOS OZ Pe data de 28.12.2018 a plecat dintre noi cel care a fost unul dintre scriitorii de vază ai Israelului. Despărțirea a fost grea pentru cei care l-au iubit și apreciat. Dureros a fost faptul semnalat de fiica lui că Ministerul Învățământului, ministrul de atunci și nici unul dintre reprezentanții oficiali ai ministerului n-a participat la ceremonia legată de înmormântare, nu vizite, nu condoleanțe, nu vreo scrisoare familiei, nu anunț în presă. Fiica lui se întreba pe drept, oare va fi scos și din planul de învățământ?

Editura SAGA cu redactorul ei Adrian Grauenfels, au găsit de cuviință sa cinsteasca imediat memoria marelui scriitor prin apariția cărții: “RECVIEM LUI AMOS OZ”, și să aducă un prinos de recunoștință scriitorului care prin opera lui a îmbogățit lumea literară a generației noastre și a generațiilor viitoare.

Cartea este o culegere de recenzii, interviuri cu scriitorul, aprecierile unor scriitori și oameni apropiați , totul prezentat într-o formă elevată, scrisă de condeie consacrate în publicistica română și străină. Cărțile lui Amos Oz (peste 40) au fost traduse în multe limbi străine și printre ele în limba română cu ajutorul unor traducători de excepție. Un merit deosebit în aducerea scriitorului în România l-a avut d-na Riri Sylvia Manor prin dăruirea ei în acest scop sub diverse activități: înființarea Societății de Scriitori Israel-România, Festivaluri literare, traduceri. Astăzi Amos Oz este foarte cunoscut cititorilor români, este foarte iubit și apreciat de ei.

Ca un semn de apreciere a primit în România la Neptun “Premiul Ovidiu”.

Personal, citind o parte a cărților lui am apreciat în mod deosebit tratarea în profunzime a subiectelor în fiecare din cărțile citite și am fost fermecat de talentul lui de povestitor. Primele cărți citite, împreună cu copiii mei când au fost elevi de liceu, au fost MICHAEL AL MEU și CUTIA NEAGRĂ atunci

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 41

J.I.

ele fiind în programa analitică. Am avut ocazia să fiu față-n față cu scriitorul de câteva ori la intalnirile lui cu cititorii din Ierusalim cu ocazia lansărilor diverselor cârti. Asfel l-am ascultat la discuțiile despre cartea:” POVESTE DESPRE DRAGOSTE ȘI ÎNTUNERIC” , iar ulterior pe data de 12.1.2015 “ IUDAS” (“EVANGHELIA DUPĂ IUDA”). La întâlnirea cu tema cărții “IUDAS” venisem încărcat de impresiile puternice provocate de citirea cărții lui, admirând ivritul lui elevat care m-a făcut să mă opresc din cititul cursiv al cărții de multe ori admirând frumusețea frazelor. Varietatea și importantă subiectelor tratate în carte este impresionantă, curajul abordării lor fac cinste autorului. Unul din primele subiecte abordate în carte este cel legat de situația Israelului în anul 1948. Amos Oz citează câteva păreri despre “o țară a evreilor” . Începe cu părerea fostului Președinte al Israelului între 1949-1952 Haim Weitzman care afirma că “o țară a evreilor “ nu va putea fi deoarece în această idee este o neconcordanță : dacă va fi o ȚARĂ ea nu va fi evreiască, iar dacă va fi evreiască , ȚARĂ cu siguranță nu va fi. Altă părere exprimată în carte este cea a personajului Shaltiel Abrabanel, fost activist principal în sindicat care ar vrea : stabilirea unei societăți comune arabo—evreiasca renunțând la ideea unei țări evreiești. Este

J.I. ulterior amintită viziunea profetică pe care a avut-o Ben Gurion a unui stat evreiesc. Părerea lui Amos Oz despre acest subiect o găsim în culegerea de eseuri “DRAGI FANATICI” (dedicată nepoților lui), unde își exprimă clar părerea lui: necesitatea rapidă a două țări, căci altă soluție va conduce la conflicte. Este nevoie de compromis ceea ce diferă de capitulare. În cartea “IUDAS” există o discuție virtuală (care s-ar fi bazat pe un articol citit de personajul Shmuel) în care se spune că în luna Noe. 1939 (trei luni după începerea celui de al doilea război mondial) și înainte de atacul rus asupra Finlandei, Mareșalul finlandez Carl Mannerheim încercă să-l liniștească pe președintele Finlandei Urho Kekkonen asupra pericolului rus, spunând că fiecare soldat finlandez este mai bun decât 10 mujici ruși. Răspunsul Președintelui ar fi fost: ”Dar ce se va întâmpla dacă rușii vor veni cu 11 soldați?”

La sfârșitul întâlnirii l-am întrebat pe Amos Oz dacă cineva dintre conducătorii țării noastre a citit aceasta carte și dacă a înțeles morala ei.

Amos a zâmbit.

Cartea “Iudas“ tratează încă un subiect curajos, Isus, a cărui dramă este interpretată în mod diferit de creștini și de evrei. În această carte autorul își propune să-l reabiliteze pe IUDA perceput ca trădător în lumea creștină. În carte după discuții filozofice se ajunge la concluzia că IUDA n-a fost trădător ci un prieten credincios a lui Hristos care n-a cunoscut ideia personală a lui Hristos asupra crucificării și nici planul lui D-zeu că Isus să fie lăsat să moară pe cruce pentru a fi readus ca parte a Divinității. L-am întrebat pe Amos Oz dacă știe de textul descoperit în Egipt în anul 280 AD, scris în limba coptă, confirmat ca fiind autentic, în care IUDA apare în altă lumină decât cea din Biblie: ” IUDA l-ar fi ajutat pe Isus predându-l autorităților din dorința lui Isus , ca sufletul lui să-i elibereze trupul. Deci IUDA este un erou, un prieten adevărat și nu un trădător. AMOS OZ știa de existența acestui text vechi. Sfârșitul cărții desparte cele trei personaje prin cuvinte emoționante.

Este momentul când autorul ne-a vorbit de faptul că NU crede că există o iubire universală în care credea Isus, iubire în care fiecare om să-și iubească toți semenii. În final

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 42

J.I.

J.I.

ne-a delectat c-o recitare lungă din Cântărea Cântărilor. În “Recviem lui Amos Oz” luăm cunoștință cu subiectele tratate în opera vastă lăsată de el: personaje din lumea Kibutzului, din viața emigranților, din viața de familie, despre fanatismul în creștere în Israel, despre viața poporului evreu de-a lungul existenței, despre tragedia războiului arabo-israelian și soluția conflictului, mândria de a fi Israelian, etc.

Amos Oz a fost un povestitor c-o putere de exprimare impresionantă, cu credință în Om șin integritatea ființei umane, este scriitorul care a lăsat o amprentă de neșters asupra literaturii israeliene și am convingerea nu va fi uitat de cititorii lui.

Care sunt defectele filozofiei budiste?

Rami Sivan Un defect major al filozofiei budiste este accentul pus pe renunțare, monahism și transcendența vieții lumești. Budismul a fost filozofia elitei Indiei antice (brahmani și kshatriya) și a fost susținut de donațiile generoase ale gospodarilor bogați (gahapatis). Majoritatea oamenilor obișnuiți nu au nici un interes, nici o abilitate de a înțelege complexitățile și subtilitățile filozofiei budiste și unii teoreticieni precum Nāgārjuna sunt de neînțeles chiar și pentru cititorii învățați și foarte inteligenți. Piatra de temelie filosofică a filozofiei budiste anātta - teoria non sinelui - este confuză și contrazice percepția noastră normală și de bun simț și este inaplicabilă unei persoane obșnuite. Budismul are, de asemenea, o Cosmologie și o baza ideatica extrem de elaborate și complexe cu un Buddha ceresc, consoartele lui, cerurile și poveștile despre încarnările și distracțiile lor, în timp ce se neagă în același timp teologia pe care budismul o aplica sub toate aspectele vieții de zi de zi. Deci, budismul nu are nimic de oferit oamenilor obișnuiți, cu excepția celor cinci precepte (pañca-śīla) și a celor opt precepte

(aṣṭha-śīla) și posibilitatea de a acumula merite oferind călugărilor (dāna) contribu-ții la întreținerea de vihāras (mănăstiri ) și stūpas (o clădire religioasă budistă, în formă de movilă, ce conține relicve, ca de ex: cenușa, fire de păr, dinți ai lui Buddha sau ai unui călugăr etc. și poate fi folosită ca loc de rugăciune sau de meditație) și a învățăturii de bază despre Karma, renaștere și duḥkha (suferință) in care sunt educați. Marea majoritate a oamenilor obișnuiți doresc să ducă o viață lungă și sănătoasă, să prospere, să se căsătorească și să creeze familii, să aibă copii și, în general, să aspire la toate cele trei obiective ale vieții materiale - Dharma - datorii profesionale și sociale, Artha - prosperitate și Kama - plăcere) Nirvana sau mokṣa este un obiectiv ipotetic la care majoritatea oamenilor nu aspiră. Deci, cu accent pe renunțarea și negarea prosperității și a plăcerii, filosofia budistă are foarte puțin de oferit maselor. Și acesta este motivul pentru care filozofia budistă a coexistat întotdeauna într-o relație simbiotică cu religiile mai lumești ale țărilor în care s-a extins - Shinto în Japonia, Daoism și Confucianism în China și, desigur, hinduismul în India și în toată Asia de Sud-Est - încorporând elemente de animism (Credința potrivit căreia orice în univers, și universul însuși, are un suflet sau este o ființă vie.) precum și tradiții ritualuri și obiceiuri pentru a satisface nevoile spirituale ale poporului comun.

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 43

ELLY BERKOVITS GROSS Elly - adevărata poveste a Holocaustului Iată o nouă carte cu amitiri despre Holocaust. Scrisă de fetița Elly Bercovits , care la 15 ani a fost eliberată de la Auschwitz-Birkenau.

Avem o emoționantă mărturie a condițiilor cumplite de viață, loteria zilnică: cine trăiește și cine moare, întâlnirea cu Menghele, cu diavoli și îngeri … Editura SAGA - 2021 & S.Benedict.

FRAGMENTE După preluarea maghiară din septembrie 1940, noi evreii am fost privați de drepturile cetățenesti. În 1944, guvernul maghiar a emis un decret prin care noi evreii trebuie să purtăm o stea galbenă, a lui David. Populația locală ar putea acum să recunoască un evreu înfricoșat de departe, pe stradă. Localnicii ne-au strigat: „ Evreu murdar a căzut o stea peste tine?”

Au scuipat pe evrei, iar unii evrei au fost bătuți. Faptul că m-am născut evreu a fost o rușine zilnică. Foștii prieteni au întrebat: „Domnișoară, a căzut o stea peste voi?” chiar dacă eram același copil evreu cu care crescuseră și se jucaseră mulți ani pe strada noastră. * Apoi, într-o zi însorită, 27 mai 1944, am fost căutați la piele într-un cort. Am ascuns un cuțit mic strângându-l în mână. Am fost forțați să intrăm într-un vagon de transportat vite fără hrană sau apă - aproximativ nouăzeci și cinci de evrei speriați, bătrâni și femei, mame tinere cu copii înfometați, înfricoșați. Nu aveam aproape aer de respirat. Într-un colț, mama, fratele meu și eu stăteam între picioarele celuilalt. Apoi am început să fac o gaură pentru aer cu cuțitul meu secret în peretele vagonului. * La sosirea în Birkenau, evreii din toate țările au auzit o muzică plăcută. O orchestră a cântat o simfonie.

Muzicienii purtau cârpe cu dungi. Erau palizi, dar cântau frumos la instrumentele lor. Cei din orchestră erau renumiți în țările lor respective. Când muzicienii au ajuns la Auschwitz- Birkenau, au fost selectați pentru o sarcină specială. Muzica lor trebuia să-i inducă în eroare și să-i calmeze pe noii veniți. Pe măsură ce șirul lung de vagoane se rostogolea zi și noapte cu noi deportați, muzicienii cântau muzică clasică. Soldații SS și Kapos urlau, câinii lătrau, familiile s-au despărțit, copiii au plâns și bărbații vorbeau șoptit. Era ciudat să auzi muzică.

Acei muzicieni au întâmpinat victimele pentru care muzica simfonică a fost ultima lor amintire liniștitoare. Le ofereau o ușurare înainte de a fi uciși. * Descopăr un adevăr sfâșietor În cele din urmă, am ajuns în orașul meu natal cu mari speranțe, gândindu-mă cât de bine era să ajung în orașul meu, să-mi văd părinții și fratele în casă noastră.

De la gară, am fugit pe străzi. Cu toate acestea, spre surprinderea mea, niște străini locuiau în casă. Nimeni nu părea să știe unde se află părinții mei. Mai târziu, un bărbat a spus: „Mama ta a fost ucisă la sosirea în Auschwitz-II / Birkenau”. Un alt bărbat care fusese recrutat cu tati într-un lagăr de muncă forțată a spus: „Tatăl tău a fost ars de viu în primăvara anului 1943.” Oh, nu, nu! Viața nu poate fi atât de crudă. Ambii bărbați nu îmi spun adevărul. Pământul se mișca sub picioarele mele. Mi-am pierdut vocea, zâmbetul, speranța.

Notă : Cartea se poate lectura integral pe siteul nostru: https://www.jurnal-israelian.com/

Bianca Marcovici Roma și-a ucis păsările tocmai sarbatorind trecerea Anului Nou 2021 Cu acel program zgomotos de petarde Oare de ce se ucide cerul pe toate meridianele crezând că ne plac aceste imitații stupide?

Doar nu aveau ce serba: Pandemia continuă să ne mănânce zilele Și nu e nicio bucurie...

La vaccinare la spitalul Rambam am salvat un bătrân care era cât pe ce să fie strivit de cei care Nu aveau răbdare să aștepte...

VIOLENȚA VERBALĂ PE TOATE POSTURILE ÎMI SPARG TIMPANELE

O doctrină Monroe spațială Dr. Alexandru Cristian

Soft power este tipul de putere clasică care semnifică puterea cu mijloace economice, culturale și informaționale de a influența decizia altui stat. Hard power este un alt tip de putere clasică în care instrumentul de putere principal este cel militar și tot ce decurge din acesta. În cartea sa Viitorul Puterii ( The Future of Power), Joseph S. Nye Jr. a descris o putere non-clasică și de mare actualitate puterea smart, Smart Power. Puterea de tip nou este o putere în care elemente ale puterii soft și hard se împletesc pentru ca un stat să-și atingă un scop, un țel și să-și impună voința.

Statele Unite ale Americii, actualul hegemon al lumii uni-multipolare, și-a etalat cele trei tipuri de putere în varii contexte și împrejurări.

Combinând aceste elemente au reușit să-și mențină hegemonia și în secolul în care trăim. În lumea plină de incertitudine și de disruptivitate în care trăim se naște un nou tip de putere care folosește la maxim resursa intelectuală și științifică. Dacă puterea soft a Statelor Unite este reprezentată de economia și cultura sa, iar puterea hard de forța militară conjugată la nivel aerian, terestru și maritim, puterea isteață ( Brainy Power) este un tip de putere care s-a bazat pe brain gain, câștigarea de creiere pentru dezvoltarea unor noi instrumente de putere. În bătălia uriașă pentru hegemonia lumii între Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză s-a insinuat un nou tip de putere și capabilitate, puterea de inova și de a tehnologiza și capabilitatea de a căștiga noi domenii ce țin de visul omenirii de milenii, spațiul.

Hegemonia are o definiție clară și verificată istoric. Hegemonul este un stat care conduce restul statelor prin mijloace implicite ale puterii politice, economice, militare și informaționale.

Marele profesor Joseph S. Nye Jr. în cărțile sale a analizat puterea și a ajuns la concluzia că există două tipuri de putere clasică și una non clasică.

Republica Populară Chineză se apropie de Uniunea Europeană prin acorduri cadru comerciale și economice, iar blocul comercial format împreună cu Asean-ul sau Tratatul comercial al Pacificului de Sud este o încercare a Chinei de rebalansare economică pe Marea Tablă de Șah a lumii.

Statele Unite ale Americii pentru a stopa formarea acestor acorduri comerciale și economice își vor concentra instrumentele de putere și resursele pe cucerirea spațiului și

J.I. stăpânirea liniei Kármán ceea ce va reprezenta stăpânirea atmosferei și a exosferei. Astfel Statele Unite ale Americii în următorii ani vor ținti hegemonia spațială prin instrumentul militar al Forței Spațiale a Statelor Unite ( United States Space Force). O nouă structură de forțe armate în Departamentul Apărării care va conlucra cu toate instituțiile americane pentru a atinge țelul și anume hegemonia spațială.

Reacții și reflexii legate de cartea Elly Gross Domnule Adrian Grauenfels, primiți vă rog spicuiri din realitatea copilăriei mele, petrecută alături de prietenii mei, copii evrei, prima mea cunoaștere despre iubire reală, nealterată și neprefăcută, așa cum numai copiii știu să iubească. Trimiterea mea este sărutul sincer, îmbrățișarea ce le pot da iubiților rămăsi după cei plecați ... în chinul lacrimilor. Am citit si voi reveni asupra celor citite în mărturia minunatei fiice chinuite ca și alții.

Este minoră recompensa mea dar este sufletească, plină de emoție nedescrisă.

Mulțumesc că-mi permiteți aceste rânduri.

Proza este scrisă anul trecut când aducerea aminte a clipelor frumoase m-a întors în copilărie, răsfățându-mă.

Primiți respectul meu real.

Alexandrina Sanda Tulics Dulcele Dulce al copilăriei Alexandrina Tulics Mă trezeam dimineața în ridicatul obloanelor metalice ale prăvăliilor...Ador acele dimineți care-mi furau cel mai dulce somn știind că după micul dejun voi pleca în vizită la prietenii mei evrei să le urez bună dimineața. O zi chiar foarte bună se deschidea înaintea noastră când o luam de acasă ( trei case mai sus de noi) pe prietena mea Leanika Maidanek și de mână cu ea și sora mea ne îndreptam spre grădiniță din colț. Leanika mă prefera dintre toți copiii simțindu-se protejată de răutațile fetițelor de vârsta noastră care-i aruncau vorbe

J.I. auzite în afara copilăriei. Îi săream în ajutor de câte ori era nevoie făcând față provocărilor.

Mulțumirea Leanikăi era de nepretuit! La micul dejun se așeza lângă mine și sora mea Irina apropiindu-se cât mai mult de pachețelele noastre cu curiozitate, poftă. Nu că nu ar fi avut pachețel... Gusta din fiecare și ochii-i negri pe fața atât de albă mă făcea fericită că i-a plăcut gustarea pusă de mama.Ce prietenie! Doar la copii mai găsești! Colind cu ea în gânduri curate de multe ori și ... poate o strig încet, așteptând să-și împreune mânuțele de fericire în diminețile când responsabilă o alăturam drumului nostru spre grădiniță. În izolare Alexandrina Tulics Ce ți-e și cu izolarea... iar am ajuns în brațele copilăriei mele cu familii evreiești...Ora 5 după amiază, sonerii, deschideri repetate de uși, doamne bine întreținute, joviale, fericite de întâlniri,domnii-soți eleganți, cu un aer de mulțumire personală și bucuroși de reântâlnire. Cești mici pregătite pentru servit cafea măcinată pe îndelete de două doamne mai în vârstă care vorbesc în șoaptă,parcă ar fi amețite de mirosul ațâțător, tăvițe cu prăjituri care-mi plimbă ochii la toți invitații, servire pe îndelete și...Eu, invitata de onoare și de fiecare dată să cânt, refuz la primele îndemnuri până când un domn mai în vârstă se ridică, îmi aduce un scaun mai înalt pe care mă urcă, mică de vârstă și statură fiind și...toate privirile îndreptate spre mine... ''Barca tresaltă pe valuri zburând...”și vals, vals,aplauzele care-mi înroșesc obrajii,emoțiile atât de vii păstrate în fericita mea inimă... Barca... pe valuri...plutește ... ușor...

Sper să atingeți real bucuria, fericirea mea de copil; mulțumesc.

Dacă va place JURNALUL nu uitați să ne sprijiniți …ca să rămânem …în viață…

Redacția

Jurnal Israelian No. 23 – 14 Ianuarie 2021

Pagina 46