JURNAL ISRAELIAN no. 11 - 22 Oct. 2020

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 11, 22.10.2020

OUR FUTURE – DO WE HAVE ONE ?

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Caliopia Hodorogea Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

La orizont… Alegeri "Dacă voturile ar folosi la ceva, atunci politicienii nu ne-ar lasă să votăm". Mark Twain" În timpul unui banchet de la New York Press Club, lui John Swinton, decanul ziariştilor din America, i s-a cerut să ţină un toast în cinstea presei independente. Iată răspunsul lui: ''Nu există în istoria Americii o presă independentă. O ştiţi şi voi, şi o ştiu şi eu. Nici unul dintre voi nu îndrăzneşte să îşi exprime cinstit părerile în ziarul la care scrie. Sunt plătit tocmai pentru a nu-mi exprimă opiniile cinstite în ziarul pentru care scriu. Voi, ceilalţi, sunteţi plătiţi ca să faceţi la fel şi, oricare dintre voi ar face nebunia de a-şi scrie părerile în mod cinstit, ar fi imediat expediat pe stradă, căutând de lucru. Dacă mi-aş permite o părere cinstită întrunul din numerele ziarului meu, slujba mea ar dispărea în 24 de ore.

Treaba jurnalistului este să distrugă adevărul, să mintă sfruntat, să pervertească, să denigreze, să lingă cizmele lui Mammon,* să îşi vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele.

O ştiţi şi voi, şi o ştiu şi eu, şi atunci de ce să închinăm un Pahar pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor / politicienilor ** din culise. Suntem Hopa-Mitică: ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituaţi intelectuali.'' ''Omul obişnuit nu are acces direct la evenimentele vieţii sociale, politice şi economice; cu alte cuvinte, la ceea ce se petrece în societatea în care trăieşte. În cel mai bun caz, o persoană care nu îşi petrece zece ore pe zi la locul de muncă, alte opt ore dormind şi restul în vreun local de distracţii poate avea şansa de a asista personal la unul sau două evenimente importante din oraşul său. Totul se opreşte însă aici. Pentru a se informa despre ce se petrece în jurul lui, omul modern are la dispoziţie o unică sursă: mass-media. La început au fost doar ziarele, apoi a apărut radioul, în ultimii cincizeci de ani li s-au alăturat televizorul, internetul, dând oamenilor iluzia unei bogăţii informaţionale şi a diversităţii de opinie.'' * Mammon - Noțiune biblică pentru cei vânduți banului și bunurilor. ("You cannot serve both God and mammon.") ** adăugat de redacție

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 2

Viitorul nostru ecologic

Într-un nou program BBC, David Attenborough: O viață pe planeta noastră - naratorul își povestește viața de cercetător și istoria evoluției vieții pe Pământ, pentru a lansa o tristă concluzie despre distrugerea planetei, a locurilor sălbatice și a oferi o viziune pentru viitor. Sir David Attenborough (n. 1926) este un venerat reporter englez și un specialist în istoria naturală. Este cel mai bine cunoscut pentru textul și prezentarea, la BBC a unor serii documentare de istorie naturală, care formează colecția “Life on our Planet”, un studiu aprofundat si cuprinzător al vieții animale și vegetale pe Pământ. A fost director la BBC, timp de 10 ani. În 2018 și 2019, a primit premii Emmy pentru narațiuni remarcabile. Considerăm filmul său documentar din 2020, “A Life On Our Planet”, declarația personală a unui martor despre viața și viitorul Terrei. Attenborough este considerat pe scară mondială o comoară națională a Britaniei. În anul 2002, a fost nominat printre cei mai influenți 100 de britanici în urma unui sondaj pentru BBC. De tânăr, David studiază cu pasiune flora și fauna planetei. Se urcă pe munți, intră în peșteri, coboară în adâncurile oceanelor, cercetează atmosfera, ghețarii și starea vieții pe planeta noastră. Cu 60 de ani de studiu intensiv, documentația și concluziile lui Attenborough sunt dezolante. Sub ochii lui populația crește de la 2 miliarde de locuitori la aproape 8 miliarde azi.

Sub ochii lui păduri imense sunt distruse, 50% din speciile cunoscute dispar, atmosfera este poluată de chimicale iar % de CO2 eliberat prin uzul cărbunelui și al petrolului in rate vertiginoase. Calotele polare se topesc, nivelul oceanului planetar crește monoton (vezi grafic). În finalul filmului ni se arată că în ritmul actual de creștere demografică și poluare CO2, planeta noastră va deveni în circa 120 de ani nelocuibilă. Deja apa potabilă este insuficientă, coralii mor, animalele marine sunt afectate de gunoaiele plastice, pescuitul intensiv a dezechilibrat sisteme ecologice vechi de milioane de ani etc. Încercările multi-naționale de a se ajunge la o convenție globală de reducere a consumului de energie fosilă au eșuat. În schimb consumatorismul obsesiv, zborurile transatlantice extrem de poluante au sporit logaritmic în secolul XXI, accelerând rata de creștere a încălzirii globale. Se pare că omenirea a depasit acel punct de non return în

care cursa pentru prezervarea ecologiei a fost pierdută și de aici premoniția sumbră făcută de Attenborough. Un semnal major de alarmă (și nu primul) este răspândirea globală a virusului Covid 19. O demografie debordantă, un turism mondial dezlănțuit, lipsa de igienă... iată factori care invită la mutații virale și răspândirea lor în cele 4 vânturi. Să nu uităm că natura este un complex adaptativ care dă viață dar care are și obligația eliminării ei. Echilibrul ecologic obținut în milioane de ani de evoluție a fost dereglat în ultimul secol, iar rezultatul îl plătim noi dar mai ales generațiile care vin.

Sea levels are rising

Arctic ice caps are melting

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 3

Viitorul culturii

Telefonul ca instrument vital

Insuportabila nevoie de poezie

Mi-am văzut nepoatele, eleve de școală în clasa a VII-a într-un oraș relativ mare cum e Rishon le Zion. De ani bănuiesc că se întâmplă lucruri rele cu generația tânăra aflată între ciocanul și nicovala unui sistem condus de politicieni aliniați unui partid sau altul. Trec cu vederea școlile religioase care sunt un absurd și o anomalie prin totala lor ne-adaptare la cerințele vieții “moderne” . Să revin la șocul meu când cerând uneia din fete să înmulțească 7x9 am văzut-o socotind pe degete. Școala în loc să ceară tabla înmulțirii memorată a preferat o metodă de calcul bazată pe cele 10 degete. Un calcul mai complicat ca de pildă o rădăcina pătrată sau o împărțire care ar produce fracții se face pe telefon fără pic de ezitare. Discutând cu copiii am aflat cât de adâncă e starea de nepregătire a generațiilor de elevi, la nivel național. Școala trebuie să semene în mințile tinere, pe lângă cunoștințe practice , valori, virtuți și o anume disciplină care ordonează interacția individului în culturile azi arhipopulate. Dacă înlocuim acest principiu stabil cu ideea de turmă liberă în viața cotidiană, atunci vom ajunge să înlocuim matematica, fizica, biologia, chimia, literatura, istoria, geografia etc. cu educația bancară, cu igienă, educație sexuală, nutriție, educație antreprenorială... fiindcă toate la un loc nu se pot cuprinde.

Deprinderile practice pentru viață reprezintă o fațetă a educației, dar ce se întâmplă cu studiul limbilor străine, arte sau logică?

Programele școlare oscilează după toanele ministrului investit de guvern. Rezultatele la examene nu par a fi încurajatoare. Nu s-a elaborat un program de școală eficientă, adaptat realităţilor obiective din regiunea noastră.

O mare parte din educație revine părinților care dacă au resurse vor angaja profesori particulari, sau studenți care să ajute odraslele lăsate pe mâna sistemului deficitar. În licee au pătruns droguri, alcool ... și o mediocritate care se reflectă în limbaj și scris. “Poporul cărții” devine treptat poporul ignoranței. În aceste condiții, nu avem motive de optimism.

Lipsa de investiții suficiente în educație, în tehnologia didactică, într-o disciplină pozitivă și constructivă înseamnă primejduirea gravă a viitorului oricărei națiuni.

Într-o carte de Paul Auster citim o incredibilă poveste pe care o redau din memorie. În timpul asediului Leningradului, unchiul și nepotul se ascund într-o pivniță, ferită de urgie.

Au ceva hrană, au tabac dar nici pic de hârtie în care să ruleze o țigară. Unchiul, care este un autor de cărți, scoate din palton manuscrisul unei plachete de poezii, rupe foile și timp de o lună fumează cu nepotul său toată cartea. Este posibilă această situație? DA! Pentru că poezia salvează sufletul și oferă speranțe fără de care am succomba la prima încercare a vieții. Marele poet Luis Borges nu citea poezie ci o trăia : “Memoria timpului meu plină e ochi de spade şi de corăbii şi de cenuşa imperiilor şi de rumoarea hexametrilor şi de pursângii cavalerimii şi de răcnete şi de Shakespeare.

Eu vreau să-mi amintesc sărutul acela pe care mi-l dăruiai în Islanda.” Și iată că recunoașterea rolului imens al poeziei în lume vine cu premiul Nobel 2020 acordat poetesei Louise Elisabeth Glück : “… pentru vocea ei poetică inconfundabilă, care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală…”.

Eurydice coboară din nou în Infern.

Dificilă a fost călătoria, care, imediat după sosire, e uitată.

Trecerea e dificilă.

Mai ales trecerea dintre cele două lumi e așa; tensiunea e foarte mare.

Un pasaj plin de regrete, de nerăbdare, spre ceea ce avem, în această lume, rareori experiența sau memoria.

Doar o clipă, când noaptea Infernului s-a așezat din nou în jurul ei (blândă, respectuoasă), doar o clipă imaginea frumuseții pământești ar putea să ajungă iarăși la ea, frumusețea după care poartă doliu.

Dar să trăiești cu infidelitatea umană este cu totul altceva.

Text AG - Traducere Emil Nadler.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 4

Colaj vizual

Beatrice Bernath picto-poezie

tangaj 2020 nu odată se întâmplă să se scufunde. am mai trecut și vom trece treacă-va și se legăna dublu, ca pe un vas bîntuit și adevărul aruncat peste punte între prieteni și toți. și să mai ieși din casă azi... mă uit în plafon stau pe spate număr oi ce trec incognito pleacă undeva nu aici. noi nevrednicii lumii noi ne plictisim numărând oi și le credem animale proaste deviant behavior. definit dedicat derivat al sărutului repudiat raportat repulsiei colective repulsive reputația reformată deformată prost informată despre. această situație a pandemiei cu care să mă simt în egală măsură tristă absolut sufocată în traistă ce farsă. bobbe meise abandon lepădare nepăsare năpastă abdicare eroarea eronată a rătăcirii aberație cromatică informă sofism posibil. dada ism -raționament aberație eroare eronată rătăcire demență curată dereglarea de la tot ce am facut minunat în zilele astea atât de incerte și anoste cu un bărbat. care știe să iubească cum trebuie și revin ca să mai fie că bine a fost. dulcea nebunie colectivă

corabia duce mai departe undeva. în urmă acelaș om pe care nu l-am ales niciodată a fost. în tangaj de finală va fi luată aievea soarta noastră ca a lor spartă deducție seducție demonstrația logică a nihilismului instituțional obstrucția adevărului absolut anihilat inuman. punct.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 5

Pagini din istorie

Ciudatul caz al unui nazist care a devenit agent israelian La 11 septembrie 1962, un om de știință german a dispărut. Faptele de bază erau simple: Heinz Krug ajunsese dimineața la biroul său dar nu a mai revenit acasă. Singurul alt detaliu important cunoscut poliției din München a fost acela că Krug făcea naveta frecvent la Cairo. El a fost unul dintre zecile de experți naziști în rachete care fuseseră angajați de Egipt pentru a dezvolta arme avansate. “HaBoker”, un ziar israelian, a susținut în mod surprinzător că are explicația dispariției: “egiptenii l-au răpit pe Krug pentru a-l împiedica să facă afaceri cu Israelul”.

Dar această veste falsă, neîndemânatică, a fost o încercare a Israelului de a abate anchetatorii de la cercetările insistente în acest caz - nu că ar fi găsit vreodată omul de știință în vârstă de 49 de ani. Pe baza interviurilor cu foști ofițeri din Mossad și cu israelieni care au acces la arhivele secrete ale Mossadului (de acum o jumătate de secol )- aflăm că Krug a fost ucis ca parte a unui complot israelian pentru a intimida oamenii de știință germani care lucrau pentru Egipt.Mai mult, cea mai uluitoare revelație este numele agentului care a tras focurile de armă fatale: Otto Skorzeny, unul dintre cele mai valoroase achiziții ale agenției israeliene de spionaj, fost locotenent colonel în Waffen-SS din Germania nazistă și unul dintre favoriții lui Adolf Hitler dintre liderii partidului nazist.

În fapt, Führerul i-a acordat lui Skorzeny cea mai prestigioasă medalie a armatei, Crucea de Fier, pentru că a condus operațiunea de salvare prin care a sustras pe prietenul sau Benito Mussolini, din mâinile răpitorilor săi.

Până în anul 1962, potrivit surselor noastre Skorzeny acționa în favoarea altui șef. Povestea modului în care aceasta afacere s-a derulat este una dintre cele mai spectaculoase povești din arhivele Mossadului, agenția al cărei nume complet, tradus din ebraică, este “The Institute for Intelligence and Special Missions”.

Cheia pentru a înțelege miezul afacerii este că Mossadul a făcut din eliminarea oamenilor de știință germani care lucrau la programul de rachete al Egiptului, una dintre prioritățile sale.

Cu câteva luni înainte de moartea sa, Krug, împreună cu alți germani care lucrau în industria de rachete din Egipt, primiseră mesaje de amenințare. Când erau în Germania, primeau apeluri telefonice la miezul nopții, spunându-le să renunțe la programul egiptean. Când se aflau în Egipt, unora li s-au trimis scrisori cu bombe iar mai multe persoane au fost rănite de explozii.

Krug, așa cum aflăm, se afla în capul listei de ținte ale Mossadului. În timpul războiului care s-a încheiat cu 17 ani mai devreme, Krug făcea parte dintr-o echipă de savanți de la Peenemünde, zona de testare militară de pe coasta Mării Baltice, unde oamenii de știință germani de top trudeau în serviciul lui Hitler și al celui de-al Treilea Reich. Echipa, condusă de Wernher von Braun, era mândră că a proiectat rachetele pentru un război fulger care aproape a învins Anglia. Ambițiile sale mai largi includeau rachete care puteau zbura mult mai departe, cu o precizie mai mare și o putere mai distructivă. Potrivit cercetărilor Mossadului, la un deceniu după încheierea războiului, von Braun i-a invitat pe Krug și alți foști colegi să i se alăture în America.

Von Braun, conducea un program de dezvoltare a rachetelor pentru Statele Unite. A devenit chiar unul dintre părinții programului de explorare spațială la NASA. Krug a optat pentru o altă opțiune, mai profitabilă: s-a alăturat altor oameni de știință din grupul Peenemünde condus de profesorul german Wolfgang Pilz, pe care îl admira foarte mult - în Egipt. Doreau sa realizeze un program secret de rachete strategice pentru acea țară arabă. În viziunea israelienilor, Krug trebuia să știe că Israelul, țara în care atât de mulți supraviețuitori ai Holocaustului își găsiseră refugiul, era ținta intenționată a noilor săi stăpâni. Un nazist fidel ideologiei ar vedea aceasta ca o oportunitate de a continua misiunea cumplită de exterminare a poporului evreu.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 6

Pagini din istorie

Cu toate acestea, notele de amenințare și apelurile telefonice l-au înnebunit pe Krug. El și colegii săi știau că amenințările provin de la israelieni. În 1960, agenții israelieni l-au răpit pe Adolf Eichmann, unul dintre administratorii șefi ai Holocaustului, din îndepărtata Argentina. Israelienii l-au dus pe nazist, în mod uimitor la Ierusalim, unde a fost judecat si spânzurat la 31 mai 1962. Krug a început să simtă că un laț al Mossadului i se strângea de gât. De aceea a cerut ajutor de la un erou nazist în perioada de glorie a lui Hitler. În ziua în care a dispărut, după informații din surse de încredere, Krug și-a părăsit biroul pentru a-l întâlni pe Skorzeny, omul pe care l-a socotit că ar fi salvatorul său. Skorzeny, pe atunci de 54 de ani, era pur și simplu o legendă. Un militar inovator, rapid, care a crescut în Austria - renumit pentru o cicatrice lungă pe obrazul stâng, rezultatul unui duel exuberant din tinerețe - a ajuns la rangul de locotenent colonel în Waffen - SS din Germania nazistă.

Datorită talentului de comandant de gherilă al lui Skorzeny, Hitler a sesizat că are un om care ar merge peste obstacole și nu se va opri pentru a finaliza o misiune. Faptele colonelului din timpul războiului i-au inspirat pe germani dar au atras atenția dușmanilor Germaniei. Informațiile militare americane și britanice l-au etichetat pe Skorzeny drept “cel mai periculos om din Europa”.Krug l-a contactat pe Skorzeny în speranța că marele erou - care trăia atunci în Spania - ar putea crea o strategie pentru a-i apara pe oamenii de știință in Egipt. Cei doi bărbați se aflau în Mercedes-ul alb al lui Krug, conducând spre nord de Munchen, iar Skorzeny a spus că, angajase trei păzitori. El a spus că ei se aflau într-o mașină chiar în spate și că merg într-un loc sigur dintr-o pădure pentru o discuție. Krug a fost ucis, fără vreo acuzație formală sau o condamnare la moarte. Omul care a apăsat pe trăgaci a fost nimeni altul decât eroul de război nazist.

Israelul reușise să-l transforme pe Otto Skorzeny într-un agent secret al statului evreu. După ce Krug a fost împușcat, cei trei israelieni i-au turnat acid pe corp, au așteptat o vreme și apoi l-au îngropat. Au acoperit mormântul improvizat cu var, astfel încât câinii și animalele sălbatice să nu simtă mirosul rămășițelor umane. Motivația Israelului de a lucra cu Skorzeny era clară: să ne apropiem cât mai mult de naziștii care ajutau Egiptul să pună la cale un nou Holocaust.

Ideologia Mossadului pentru protejarea Israelului și a evreilor nu are reguli sau limite trasate.

Agenția a evitat sistemele legale dintr-o serie de țări în scopul lichidării dușmanilor Israelului: teroriști palestinieni, oameni de știință iranieni și chiar un inventator canadian de arme pe nume Gerald Bull, care a lucrat pentru Saddam Hussein până când gloanțele i-au încheiat cariera la Bruxelles în 1990. Agenții Mossad din Lillehammer, Norvegia, au ucis chiar și un chelner marocan, în convingerea greșită că el a fost creierul din spatele masacrului olimpic din 1972 a 11 sportivi israelieni de către grupul terorist cunoscut sub numele de septembrie negru. Ahmed Bouchikhi a fost doborât în 1973 când părăsea un cinematograf împreună cu soția sa însărcinată.

Guvernul israelian i-a plătit ulterior despăgubiri fără a admite în mod oficial săvârșirea actului.

Foto cu Mussolini

Pentru a ajunge în locuri neașteptate în aceste misiuni improbabile, Mossad-ul s-a trezit uneori lucrând cu parteneri neplăcuți. Când alianțele pe termen scurt ar putea ajuta, israelienii erau dispuși să danseze cu diavolul, dacă părea necesar. Dar de ce a lucrat Skorzeny cu Mossadul?

De mic el părea neînfricat, îndrăzneț și talentat la țeserea unor povești false, complexe, care înșelau oamenii în nenumărate feluri. Acestea erau cerințe esențiale pentru un ofițer de comandă în război și cu siguranță calități valoroase pentru Mossad. S-a alăturat filialei partidului nazist din Austria în 1931, când avea 23 de ani, a slujit în miliția armatei, și s-a închinat cu entuziasm lui Hitler.

Continuare la pagina ..10

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 7

Artă fotografică

Arta Fotografica Ferdinado Sciana

1

Un nazist la mossad

Continuare din pagina 7 De mic el părea neînfricat, îndrăzneț și talentat la țeserea unor povești false, complexe, care înșelau oamenii în nenumărate feluri. Acestea erau cerințe esențiale pentru un ofițer de comandă în război și cu siguranță calități valoroase pentru Mossad. S-a alăturat filialei partidului nazist din Austria în 1931, când avea 23 de ani, a slujit în miliția armatei, și s-a închinat cu entuziasm lui Hitler. Când Hitler a invadat Polonia în 1939 și a izbucnit al doilea război mondial, Skorzeny și-a părăsit firma de construcții și s-a oferit voluntar pentru Leibstandarte Divizia SS Panzer care a servit ca forța de gardă personală a lui Hitler. Cea mai faimoasă și mai îndrăzneață misiune a sa a fost în septembrie 1943: l-a salvat pe prietenul și aliatul lui Hitler, recent demis dictatorul fascist Benito Mussolini. Aceasta a fost escapada care i-a adus lui Skorzeny promovarea sa la locotenent-colonel - și comandant al Forțelor Speciale SS ale lui Hitler. Hitler l-a recompensat cu câteva ore de conversație față în față, alături de râvnita Cruce de Cavaler. Dar era departe de singura lui lovitură de stat. În septembrie 1944, când dictatorul Ungariei, amiralul Miklos Horthy, un aliat nazist, era pe punctul de a anula pacea cu Rusia pe măsură ce averile Axei se topeau, Skorzeny a condus un contingent de forțe speciale în Budapesta pentru a-l răpi pe Horthy și a-i înlocui guvernul cu un regim de linie fascistă dură. La rândul său, noul regim a continuat să ucidă sau să deporteze în lagăre de concentrare zeci de mii de evrei maghiari care au reușit să supraviețuiască războiului până în acel moment. De asemenea, în 1944, Skorzeny a ales 150 de soldați, inclusiv unii care vorbeau corect cu o engleză excelentă într-un plan îndrăzneț de a-i fenta pe aliați după ce au aterizat în Normandia în ziua Z ,în iunie. Odată ce Aliații avansau prin Franța, Skorzeny și-a îmbrăcat oamenii cu uniforme americane capturate, a procurat tancuri americane tot capturate pentru a le folosi pentru a ataca trupele aliate din spatele propriilor linii. Înșelăciunea îndrăzneață - la trimis pe Skorzeny în doi ani de interogatoriu, închisoare și proces după încheierea războiului. În cele din urmă, judecătorii militari aliați l-au achitat în 1947. Încă o dată, ziarele lumii l-au titrat ca fiind cel mai periculos om din Europa. Și-a publicat memoriile în multe limbi, inclusiv

cartea din 1957 „Misiunile speciale ale lui Skorzeny: Autobiografia asului de comandă al lui Hitler”, publicată de Greenhill Books. Când a povestit despre numeroasele sale conversații cu Hitler, l-a descris pe dictator ca pe un strateg militar empatic și atent. În Israel, o echipă șeful Mossadului, Isser Harel, avea un plan mai îndrăzneț: în loc să-l omoare, să-l prindă. Oficialii Mossad știau de ceva timp că, pentru a viza oamenii de știință germani, aveau nevoie de un om din interiorul grupului țintă. De fapt, Mossad avea nevoie de un nazist.

Israelienii nu vor găsi niciodată un nazist în care să poată avea încredere, dar au văzut un nazist pe care se pot baza: cineva temeinic și hotărât, cu mare succes în executarea planurilor inovatoare și abil în păstrarea secretelor. Decizia aparent bizară de a recruta pe Skorzeny a venit cu o durere personală, deoarece sarcina i-a fost încredințată lui Joe Raanan, care s-a născut și el la Viena și abia scăpase de Holocaust. Ca evreu austriac, numele său a fost inițial Kurt Weisman.

După ce naziștii au preluat conducerea în 1938, a fost trimis - la 16 ani - în Palestina condusă de britanici. Mama și fratele său mai mic au rămas în Europa și au pierit. La fel ca mulți evrei din Palestina, Kurt Weisman s-a alăturat armatei britanice în căutarea unei șanse de a lovi Germania. A slujit în Royal Air Force. După crearea Israelului în 1948, el și-a luat un nume ebraic și, în calitate de Joe Raanan, a fost printre primii piloți din mica forță aeriană a noii națiuni.

Tânărul a devenit rapid un comandant al bazei aeriene și mai târziu șeful serviciului de informații al forțelor aeriene. Câțiva ani mai târziu, Raanan a fost trimis în Germania pentru a conduce operațiunile agenției acolo - cu un accent special pe oamenii de știință germani din Egipt.

Astfel, Raanan a fost cel care a trebuit să comande o operație pentru a stabili contactul cu Skorzeny. Raanan a adunat o echipă care a călătorit în Spania pentru „informare înainte de acțiune”. Membrii săi au pus sub observație pe Skorzeny, casa lui, locul de muncă și rutina zilnică.

Echipa a inclus o tânără germană în vârstă de 20 de ani care nu era un agent instruit al Mossadului, ci un „ajutor”. Se numea Anke, era frumoasă, veselă si gata de flirt. Într-o seară, în

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 10

Un nazist la mossad

primăvara lui 1962, Skorzeny se afla într-un bar din Madrid alături de soția sa, mult mai tânără, Ilse von Finckenstein. Femeia era nepoata lui Hjalmar Schacht, talentatul ministru de finanțe al lui Hitler. Barmanul le-a prezentat un cuplu de limbă germană pe care îl servise. Femeia era drăguță și avea vreo 20 de ani, iar escorta ei era un bărbat bine îmbrăcat, în jur de 40 de ani. Erau turiști germani, au spus ei, printre cocktailuri.

După mai multe băuturi, urmate de flirturi, soția lui Skorzeny a invitat tânărul cuplu, să rămână noaptea la vila lor somptuoasă. Era ceva irezistibil la noii veniți. Un sentiment de intimitate sexuală între cele două cupluri era în aer. După ce cei patru au intrat în casă, Skorzeny - fermecătoarea gazdă - a scos o armă și a declarat: “Știu cine ești și știu de ce ești aici. Ești de la Mossad și ai venit să mă ucizi.” Bărbatul a spus: “Ai dreptate pe jumătate. Suntem din Mossad, dar dacă am fi venit să te ucidem, ai fi murit acum câteva săptămâni.” Anke a spus: “Dacă ne omori, cei care vor urma nu se vor deranja să bea ceva cu tine, nici măcar nu le vei vedea fețele înainte să-ți zboare creierul. Oferta noastră pentru tine este doar să ne ajuți.” După un minut lung care părea o oră, Skorzeny nu a coborât arma, dar a întrebat: “Ce fel de ajutor? De ce ai nevoie?”. Ofițerul Mossad i-a spus lui Skorzeny că Israelul are nevoie de informații și că îl va plăti. Răspunsul a fost rapid: “Banii nu mă interesează. Am destui.” Bărbatul din Mossad a fost în continuare surprins să audă pe Skorzeny rostind ce dorea: “Am nevoie ca Wiesenthal să-mi scoată numele din listă”. Simon Wiesenthal, faimosul vânător de naziști cu sediul la Viena, l-a inclus pe Skorzeny ca criminal de război. Pentru israelian recrutarea unui agent pentru o misiune de spionaj necesită minciuni și înșelăciuni plasate la timp: “Bine”, a spus el, “Asta se va face. Ne vom ocupa de asta”. Skorzeny a coborât în cele din urmă arma și cei doi bărbați au dat mâna. Omul de la Mossad și-a ascuns dezgustul. Următorul pas pentru al atrage a fost să-l aducem în Israel. Responsabilul său de la Mossad, Raanan, a aranjat în secret un zbor spre Tel Aviv, unde Skorzeny a fost prezentat lui Harel*. Nazistul a fost chestionat și a primit, de asemenea, instrucțiuni și sarcini specifice. În timpul acestei vizite, Skorzeny a fost dus la Yad Vashem, muzeul din Ierusalim dedicat memoriei celor 6 milioane de evrei victime ale Holocaustului.

În timpul procesului de la Nurenberg Nazistul tăcea și părea respectuos. A existat un moment ciudat acolo când un supraviețuitor al războiului a arătat spre Skorzeny și l-a numit “criminal de război”. Bineînțeles, mulți din serviciile de informații israeliene s-au întrebat dacă celebrul soldat al Germaniei a fost recrutat cu adevărat - și atât de ușor. E adevărat că a cerut să fie eliminat de pe o listă de criminali de război? Skorzeny a indicat că a fi pe listă înseamnă că este o țintă pentru asasinat.

Cooperând cu Mossadul, pentru el era o asigurare pe viață. Noul agent părea să-și dovedească deplina eficienta. La cererea israelienilor, el a zburat în Egipt și a întocmit o listă detaliată a oamenilor de știință germani și adresele acestora. Skorzeny a furnizat, de asemenea, numele multor companii din Europa care achiziționau și livrau componente pentru proiectele militare ale Egiptului. Printre ele si compania lui Heinz Krug, Intra, din München. Raanan a continuat să fie șeful întregii operații îndreptate împotriva oamenilor de știință germani. Dar el a atribuit sarcina de a rămâne în contact cu Skorzeny la doi dintre cei mai eficienți agenți ai săi: Rafi Eitan și Avraham Ahituv. Eitan a fost unul dintre cele mai uimitoare personaje din inteligența israeliană.

A câștigat porecla “Mr. Răpire” pentru rolul său în răpirea lui Eichmann și a altor bărbați căutați de agențiile de securitate israeliene.

De asemenea, Eitan a ajutat Israelul să achiziționeze materiale pentru programul său nuclear. A fost blamat în anii 1980 infiltrând pe Jonathan Pollard ca spion evreu american în guvernul Statelor Unite. Surprinzător de extravagant, după o viață în umbră, în 2006, la

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 11

Un nazist la mossad

vârsta de 79 de ani, Eitan a devenit membru al Knessetului ca șef al unui partid politic care reprezinta persoanele în vârstă. Ahituv, care s-a născut în Germania în 1930, a fost implicat în mod similar într-o gamă largă de operații clandestine israeliene din întreaga lume. Din 1974 până în 1980 a fost șeful serviciului de securitate internă, Shin Bet, care a păstrat, de asemenea, multe secrete și a condus deseori proiecte comune cu Mossadul. Agenții Mossadului au încercat să-l convingă pe Wiesenthal să-l scoată pe Skorzeny din lista sa de criminali de război, dar vânătorul nazist a refuzat. Mossadul, cu obraznicia tipică, a falsificat o scrisoare - presupusă lui Skorzeny de la Wiesenthal - declarând că numele său a fost șters. Skorzeny a continuat să-i surprindă pe israelieni cu nivelul său de cooperare. În timpul unei călătorii în Egipt, el a trimis chiar și pachete explozive; o bombă fabricată de Israel a ucis cinci egipteni în fabrica de rachete militare 333, unde au lucrat oamenii de știință germani. Campania de intimidare a avut succes, majoritatea germanilor au părăsit Egiptul. Israelul a oprit violența și amenințările atunci când o echipă a fost arestată în Elveția în timp ce exercita presiuni verbale asupra familiei unui om de știință. Un bărbat din Mossad și un om de știință austriac care lucra pentru Israel au fost judecați.

Din fericire, judecătorul elvețian a simpatizat cu Israelul panicat de rachetele Egiptului. Cei doi bărbați au fost condamnați pentru amenințări, dar au fost eliberați imediat. Primul ministrul David Ben-Gurion a ajuns la concluzia că toate acestea acțiuni făcute public, erau dezastruoase pentru imaginea Israelului și, în mod specific, ar putea anula un acord încheiat cu Germania de Vest pentru a vinde arme Israelului. Harel a trimis o scrisoare de demisie și, spre șocul său, Ben-Gurion a acceptat-o. Noul director al Mossadului, comandantul serviciului de informații militare, generalul Meir Amit, a oprit agenția de la urmărirea naziștilor. Skorzeny nu și-a explicat niciodată motivele precise pentru care a ajutat Israelul. Autobiografia sa nu conține cuvântul “Israel” sau chiar “evreu”. Este adevărat că a căutat și a obținut asigurarea sa pe viață. Mossadul nu l-a asasinat. Avea, de asemenea, o fire de aventurier și noțiunea de a face lucrări secrete

cu spioni fascinanți - chiar dacă erau evrei trebuie să fi fost un magnet pentru omul ale cărui escapade i-au adus Crucea de Fier.

Al doilea ofițer din stânga Skorzeny era genul de om care se simte cel mai tânăr și mai viu prin ucidere și teroare. Este posibil ca și regretul și ispășirea să fi jucat un rol.

Analiștii psihologici ai Mossadului s-au îndoit de asta, dar e posibil că Skorzeny s-a simțit vinovat pentru acțiunile sale din timpul celui de-al doilea război mondial. Nu știm.. Otto Skorzeny a dus acest secret în mormânt. A murit de cancer, la 67 de ani, la Madrid în iulie 1975. La slujba funebră de la Viena au participat zeci de veterani și soții de militari germani, care nu au ezitat să salute nazist cu un singur braț și să cânte câteva dintre melodiile preferate ale lui Hitler. Patruzeci de medalii ale lui Skorzeny, multe cu o zvastică neagră, au fost expuse în mod ostentativ în procesiunile funerare. În public se afla, ferit de priviri, Joe Raanan, acum un om de afaceri în Israel.

Surse: Haaretz - Autori: Dan Raviv, corespondent CBS News cu sediul la Washington, și jurnalistul israelian Yossi Melman coautori ai cinci cărți despre spionajul și agențiile de securitate ale Israelului, inclusiv „Spioni împotriva Armaghedonului: în războaiele secrete din Israel” (Levant Books).

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 12

Centenar Paul Celan

Angela Furtună

Cuvântul se întoarce în inimă Paul Celan: de la limitele istoriei la reîncarnarea imposibilului Partea II-a După contactul cu Celan, cu scriitura și cu tragedia sa, uimirea fundamentală a cititorului rămâne una singură: Înțelege cititorul ce a fost la Auschwitz? Este problema lui Celan, Auschwitz-ul?

Este problema noastră, Auschwitz-ul? Dificultatea înțelegerii operei în această cheie a implicării morale este majoră. Însă ea adaugă la modul explicit o profunzime esențială iar nu formală sentinței lui Harold Bloom din Canonul Occidental: Memoria este Artă. Fără iluzia sensurilor ascunse, cititorul antrenat în descifrarea urmelor poetului funambul (cf. Carol Binder) este obligat să plonjeze în opacitatea sa, fie și cu riscul de a se pierde. Nouss este convins de faptul că cei care îi parcug cea mai recentă carte, cu scopul de a-l înțelege pe Celan din nou, dar niciodată la același nivel ci mereu altfel, au surpriza să înțeleagă faptul că “poetul fantomă misionar” s-a aruncat acum patruzeci de ani în Sena tocmai pentru a-și întâlni cititorii într-un spațiu decisiv în relevanță estetică, după cum observa Andrei Corbea, de la “alienare” (Entfremdung) la “insolitare” (Verfremdung). Spre deosebire de Nouss, însă, care parcurge au ralenti drumul către istoricitatea memoriei fragmentare a scrierilor lui Celan (istoriile clipelor) - un Celan care duce cu memoria Auschwitz-ului o permanentă luptă de gherilă dar și o luptă de salvare prin actul hipermnezic defulator -, Andrei Corbea are o viziune încă mai cuprinzătoare, găsind originile alienării nu numai în descendența crimelor imprescriptibile ale umanității, a căror victimă fusese și autorul și familia sa în Holocaustul transnistrean, ci și în alte două direcții importante: pe de o parte, există la Celan și o alienare ce vine din “revolta împotriva chingilor limbajului, năzuința de a le birui, “tălmăcindu-l”, - precum, după Buber, o face învățătura “hasidică” - și reinventându-l ca alteritate” (e, aici, în chestiune, toată literatura insulară germanofonă a evreilor bucovineni); pe de altă parte, tot de la

Andrei Corbea reținem, cu aplicație pe analiza de față, că Celan posedă și o alienare de demarcație dintre apartenența etnică și cea lingvistică la “germanitate” (decurgând inclusiv din condițiile istorice specifice ale Bucovinei, unde literatura majoră în epocă este creația unor evrei germanofoni - și este vorba, aici, pentru a invoca din nou concluziile pertinente ale lui Andrei Corbea, de “câmpul intelectual” pe care civilizația citadină cernăuțeană, constituită cu toate particularitățile ei prin aportul capitalismului evreiesc stimulat de liberalismul habsburgic, l-a structurat la un moment dat, mai ales prin confruntarea cu factorii economici și politici apăruți ulterior, după alipirea Bucovinei la România,când aceștia au interferat și cu pusee antisemite ce au avut evoluții exponențiale. Înțelegerea lui Celan la nivelul anului 2010 propusă de Nouss (a învăța cum să citim poezia de după Auschwitz din perspectiva istoricistă avizată și asumată, en parvenant à “ flexează această anihilare absolută”), conjugă - dacă ne angajăm la rândul nostru în jocul de esență celaniană al meridianelor hermeneutice - meridianul lui Nouss cu meridianul lui Andrei Corbea. Nouss, ne atrage atenția și Antoine Spire, prefațatorul volumului său, încearcă să scoată opera lui Celan din șabloanele de receptare practicate până acum în Franța (moderata și, recent antisemita Franță), punând în valoare lecturi filosofice sau estetice ce intenționau să relativizeze istoricitatea evidentă a acestei opere.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 13

Centenar Paul Celan

Celan își refuzase orice biografie înafara istoriei vii a cuvântului poetic.

El a dorit mereu ca existența sa, începând cu nașterea în Bucovina și până la sinuciderea sa la Paris, să fie asimilată cu destinul unei Europe care își vede, în secolul al XX-lea,identitatea mutilată de răul totalitar. El a dorit mereu, de aceea, să refigureze decorul drumului parcurs în viață, și iată de aici și explicația apariției în fruntea fiecărui capitol a vignietelor, concepute în funcție de locurile pe care autorul le-a cunoscut, ca expresie a deplasării de-a lungul meridianului celanian și ca modalitate de recunoaștere.

(Maniera de marcare cu vigniete este aici tipic evreiască, și ne duce cu gândul la matricea creației unui alt mare evreu bucovinean plecat în lume și devenit celebru, de data aceasta în spațiul englez, pictorul și graficianul Arnold Daghani, n.

Suceava, 1909, m. Anglia, 1985. Obsedat la rândul lui de persistența memoriei, Daghani este tot un supraviețuitor al genocidului, după lagărul de la Mihailovka, și e dotat tot cu acea capacitate insomniacală, de care vorbea și Laurence Langer în Holocaust Testimonies, iar arta sa combină cuvinte și imagini după logici neașteptate, folosind uneori tot maniere reducționiste de mijloace dar simultan și tehnici de intensificare a sensurilor, precum și principiile vignietelor, principii inspirate la rândul lor din vechea artă iudaică și arabă a caligrafierii literelor cu ajutorul unor fragmente de imagini, conferind astfel literelor ce văd și povestesc - și o vocație narativă, și una evocatoare, deci istoricizantă). Urmând meridianul hermeneutic al lui Andrei Corbea, însă, este deslușit cu acribie backgroundul existențial, istoric și sociologic al operei lui Paul Celan, în spiritul teoriei conversiunii capitalului simbolic, confruntarea civilizației de extracție habsburgică a evreilor cernăuțeni cu schimbările economico-politice, apărute ca urmare a alipirii Bucovinei la România, a pus în mișcare “conversiunea” masivă a capitalului simbolic al acestei burghezii, spre a compensa pierderile în capitalul economic, social și politic printr-o investiție maximă în capital cultural, în stare să conserve o identitate, autonomă cel puțin din punct de vedere cultural, în raport cu noul “câmp de putere” controlat de la București. Ei bine, acest moment “calitativ –

creator” identificat de Andrei Corbea în câmpul de forțe cultural aplicat evreilor bucovineni în epocă, va avea o deosebită însemnătate pentru “arheologia” celaniană. Anul 2010 aduce așadar din nou în discuție, la un palier nou al cercetării, recunoașterea universalității lui Paul Celan. De aceea noi am și declarat deschis în Bucovina, mai întâi în Suceava, Anul Paul Celan, la 27 ianuarie 2010 cu ocazia comemorării Zilei Internaționale a Holocaustului, marcând astfel și două coincidențe biografice semnificative: se împlinesc 90 de ani de la nașterea poetului și 40 de ani (la 20 aprilie) de la tragica sa moarte.

Posesorul unui spirit de dibuk, autorul unei scriituri aflate mereu în căutarea identității, Celan încarnează imposibilul și dă lecția supremă a manierei de a citi poezie după Auschwitz, adică de a vedea literele, poetica și poieza vorbind în cenușa de după încarnarea acestei aneantizări absolute: Psalm Nimeni nu ne frămîntă din nou din pămînt și argilă nimeni nu discută pulberea noastră.

Nimeni. Lăudat să fii tu nimeni.

De dragul tău vrem noi să înflorim. Ție în întîmpinare.

Un nimic eram noi, suntem noi, vom rămîne noi, înfloritor: Trandafirul Nimicului, Trandafirul Nimănui.

Cu condeiul luminos ca sufletul, stamina pustie precum cerul, coroana roșie de cuvînt purpuriu, pe care îl cîntăm, peste, o peste spin.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 14

Geniu şi Premiul Nobel

Roger Penrose – Omul din Umbră” !

(Premiul Nobel pentru fizică 2020)

Cine este Roger Penrose? Un geniu ca Newton, Einstein, Heisenberg, Max Plank, Stephen Hawking, etc. Realizările acestor mari gânditori sunt rodul muncii de cercetare, observaţie, intuiţie şi extrapolare a cunoştiinţelor umane colectiv acumulate.

Ei sunt filosofi înainte de toate. Marile descoperiri ale secolului XX s-au făcut la masa de lucru, cu o cafea în mâna, la discuţii fierbinţi cu colegii sau studenţii. Vine totuşi o vreme în care teroriile, speculaţiile mentale, trebuiesc dovedite, calculate, demonstrate. Multe teorii descoperite intuitiv sau prin calcul, au fost confirmate mai târziu prin observaţie sau experiment. Tehnologia se dezvoltă permanent, ea oferă mijloace de cercetare şi calcul tot mai sofisticate, care verifică sau nu teoriile cosmologice sau cele din mecanica cuantică. Devenind tehnologici devenim mai precişi în măsurători, în captarea de date şi în procesarea lor. Cei care sprijină şi facilitează marile decoperiri sunt matematicienii. Puţin cunoscuţi, ei produc ecuaţiile şi soluţiile seturilor filosofice propuse. Ei sunt oamenii din umbră fără de care nu s-ar putea verifica, cuantifica şi aproba o teorie modernă. Un astfel de strălucit matematician este Roger Penrose. Născut în 1931 este profesor la Oxford. S-a evidenţiat în fizica matematică, a contribuit la Teoria generală a relativităţii şi împreună cu Hawking a elucidat un valabil model al universului cunoscut. În tinereţe a fost intrigat de forme geometrice şi concepe un triunghi botezat “Imposibilul într-o formă pură”.

Artistul olandez MC Escher, specialist în iluzii geometrice, se simte inspirat de triunghi şi produce câteva desene devenite capodopere ale genului. În 1964 Penrose devine atras de astrofizică, şi foarte curând un profesor de la Caltech scrie: “Roger Penrose revoluţionează instrumentele matematice cu care analizăm proprietăţile spaţiului-timp”.

Ideea inovativă adusă de Penrose a fost să renunţe a cauta structura geometrică a spaţiului-timp, în favoarea topolgiei spaţiului, sau curbarea gravitaţionale a spaţiului. Rezulatul acestor eforturi apare în lucrarea sa “Colapsul gravitaţiei şi singularităţile spaţiu-timp”. Importanţa acestei lucrări este esenţială şi în altă direcţie, concluziile ei sunt conforme cu un alt context pe care îl tratează cu Hawking: Big Bangul Cosmic.

Radiaţia cosmică a universului actual

5 ani mai târziu Penrose lansează teoria cenzurii care presupune că în jurul unei singularităţi există un orizont vizibil cu un puternic câmp gravitaţional care ascunde o regiune spaţiu-timp (numită de Wheeler gaură neagră). Materia atrasă de acest corp eliberează energie pe care noi o observăm în quasari. O altă preocupare majoră apare în cercetările lui Penrose legate de efectul fizicii în conştiinţa umanilor. În cartea sa “Mintea cea nouă a Împăratului” (1989), el explică de ce legile fizicii nu pot explica conştiinţa. Penrose propune o fizică nouă care să conecteze legile clasice cu mecanica cuantică (numită de el “Gravitaţia cuantică corectă”).

Penrose foloseşte o variantă a teoremei lui Turing care demonstrează că un sistem poate fi deterministic fără a fi guvernat de un algoritm (de exemplu un sistem digital cu două stări: on-off). Penrose crede că un astfel de proces ne-algoritmic poate juca un rol în unda cuantică redusă, care ar fi folosită de creier. De aceia computerele actuale nu pot fi inteligente, ele sunt sisteme algoritmic-deterministice. El se opune ideei unui computer suficient de puternic şi complex care ar mima inteligenţa

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 15

Jurnal biografic

umană. Din nou matematica joacă un rol decisiv: ea demonstrează că un sistem bazat pe algoritmi este incomplet şi incapabil în a rezolva sarcini logice şi intuitive aşa cum le descifrează conştiinţa umană în procesul pe care îl numim inteligenţă. În 2004 Penrose publică "Ghidul Complet al legilor Universului", o carte de 1099 de pagini care sunt un ghid pentru legile fizicii.

El propune o nouă interpretare mecanicii cuantice. În anul 2010 Penrose anunţă posibilitatea existenţei unui univers anterior celui actual, care începe cu Big Bang. În cartea sa "Ciclurile Timpului" explică posibilitatea trecerii prin explozia unui ceva mai potolit Big Bang, a universului fosil care a rezistat fenomenului. Big Bang apare a fi o singularitate similară cu găurile negre pe care le cunoaştem azi. Matematica are sarcina să unifice relativitatea generală cu mecanica cuantică, printr-o soluţie care să evite discontinuitatea timpului. Această chestiu-ne rămâne nerezolvată.

AG & Timesofisrael.com, foto: Internet

Ovidiu PECICAN (urmare din Jurnalul No.10)

Întâmplare și destin Referirile autobiografice ale lui Gheorghe Schwartz (*) sunt paradoxale, eliptice, incomplete și, în orice caz, menite să intrige. “Am ajuns la Arad pentru că port mustață. Dar asta este o altă poveste...” (Iolanda Malamen, „Românii trăiesc acum doar pentru prezent”, în Ziua, 3-4 octombrie 2010 și “Omul s-a schimbat prea puțin în cei două mii cinci sute de ani” în Viața românească, nr. 6-7, 2009).

Relația dintre mustața autorului și angajarea lui pe un post didactic în orașul Arad rămâne insolită și evocă parcă atmosfera – de fapt imaginarul auctorial – al lui Gogol din Povestiri petersburgheze. Unul dintre exegeții săi observa că scriitorul “Combină ironia jucăușă a destinului cu neliniștea individului marcat

marcat de istorie” (Gh. Mocuța, Schwartz contra Schwartz, Arad, Ed. Mirador, 2017, p.

12). Remarca o confirmă scriitorul însuși.

“Viaţa mea este un amestec ciudat între ficţiune şi realitate şi, de multe ori, nu ştiu unde începe una şi unde cealaltă. Zilele trecute, după ce am scris o povestire, am avut impresia că o mai citisem undeva. Fiind vorba despre o crimă dintr-un tren, am recitit Pivniţele Vaticanului, spre a putea răsufla uşurat: nu acel lucru l-am rescris eu” (“Ancheta” “Instituţia cetitului de cărţi la românii de astăzi. Opiniile unui grafoman”, în Familia, nr. 1, 2007). Întrebat de cineva cum este acest oraș de adopție care a constituit și constituie în continuare, de vreo jumătate de secol, locul în care își duce existența, prozatorul răspunde fără nicio legătură cu realitatea imediată – în care, de altfel, a fost mereu cât se poate de prezent și de angajat în proiecte: “Ce fel de oraș este Aradul? Pentru mine el constituie una dintre scenele pe care am jucat Cei o sută” (Ibidem).

Realitatea ficțiunii absoarbe realitatea imediată și amintirea ei. Ficțiunea, imaginarul oferă referința fundamentală, părând că inversează raporturile în detrimentul realității și favorizând ficționalul.

Atitudinea lui în materie este grăitor exprimată în mărturisirea că “Încerc, pe cât îmi stă în puteri, să despart trăirile mele de literatura mea” (Lucia Negoiţă, în Acolada, 9 septembrie 2016). Acest neamestec al trăirilor personale în zona creației literare, a profesiei, este mai mult decât masca placidă a orientalului sau cea flegmatică a britanicului ce urmează o etică a disimulării autodisciplinante a vieții emoționale personale. Nimic din ceea ce îl amuză sau necăjește pe scriitor nu are ce căuta, ca atare, în operă, după Gheorghe Schwartz. Emoțiile, trăirile, sentimentele, atitudinile capătă drept de acces în scrierile sale doar mediat de convenții și limbaje artistice, de limbajul specializat al artei. Pe prozator – și pe dramaturg – nu îl interesează consemnarea brută a faptelor, căreia îi rezervă un loc neechivoc în publicistica și în dezbaterea sa eseistică. Linia de demarcație între domenii este tranșantă și ce este dincoacede ea nu poate trece ca atare dincolo, netransfigurat.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 16

Jurnal biografic

De aceea, poate părea interesant faptul că nimic din viața de cenaclu – întinsă pe mai multe decenii, susținută în prezența săptămânală la ședințele Cenaclului Scriitorilor din Arad –, în emisiunile televizate pe care le-a realizat la un post local sau în alte manifestări mediatice nu a transpus în opera lui ficțională într-o manieră imediat recognoscibilă.

Reperele pe care le urmează scriitorul par mai curând de factură spirituală, kabbalistică, nu neapărat legate de întâmplările și cazuistica vieții rutiniere. Aici trebuie căutată, probabil, afilierea lui la spiritualitatea iudaică, de profunzimile tradiției căreia Gheorghe Schwartz se dovedește, la o privire atentă, chiar mai atașat de aceasta decât s-ar putea crede urmărindu-i declarațiile de presă. „... Eu cred foarte tare în cifra opt: numele meu are opt litere, prenumele meu are opt litere și toate cărțile mele (literatura beletristică) au titlurile compuse din opt sau de două ori opt litere.

Tot ce am încercat să public (roman, proză scurtă, teatru) fără să respect acest imperativ (care mi-a fost predestinat) nu s-a materializat” (Horia Gârbea, „Gheorghe Schwartz: «Îmi folosesc tot timpul liber pentru scris»”, în Ramuri, nr. 5-6, 2009).

Nu este de mirare, de aceea, că un critic emite părerea că „... nimic nu e întâmplător în cărțile lui Gheorghe Schwartz” (Gh. Mocuța, Schwartz contra Schwartz, ed.cit., p. 7). Desigur, se poate spune că în nicio lucrare scrisă de vreun profesionist al literaturii – cu excepția experimentaliștilor avangardiști, care urmează poetici ale aleatoriului – nu conține elemente parazitare. Dar înțelesul care se poate da observației citate pare să trebuiască să fie altul: acela că în cărțile prozatorului toate ingredientele, toate elementele au o importanță determinată de valoarea lor destinală, existențială.

(*) Gheorghe Schwartz (n. 1945 , Lugoj , ) este un prozator român . Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1976 . Este fiul Mariei-Mariana (n. Selinski), profesoară de pian, și al lui Eugen Schwartz, funcționar . Școala primară, gimnaziul și liceul le-a urmat la Lugoj (1952 - 1963), iar apoi a urmat Facultatea de Istorie-Filozofie, secția Limba și literatură română, specialitatea defectologie , în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj , pe care a absolvit-o în anul 1968 . Din anul 2002 devine profesor universitar la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad în psihologie și filosofie , iar din anul 2003 ocupă funcția de decan al Facultății de Științe Umaniste și Sociale, din cadrul aceleași universități . Wikipedia.

Sofia Gelman

Oameni suntem

Dialectica susține că orice lucru poate fi interpretat în diverse feluri; lucrurile pot fi privite din mai multe unghiuri, ca atare nu există un adevăr absolut. Nu și în cazul pandemiei (cred) !!! Cei care nu poartă mască, cei care tratează cu ignoranță îngrădirile impuse, își primejduiesc singuri viața. Numeroase exemple negative se adună – din păcate. Majoritatea îmbolnăvirilor se află în mediul religioșilor ortodocși care, consideră credința mai presus de orice preocupare trivială ca de pildă faptul contaminării. Este știut că nu ai argumente în fața credinței care – prin definiție – este sentimentul cel mai puternic al religiei. “Crede și nu cerceta” (cu origine apocrifă dar des utilizată) dă roade și în situația în care ne aflăm. Nu îi poți convinge pe cei ce se cred intangibili - fiindcă religia îi ocrotește - să respecte restricțiile impuse… Am întâlnit la farmacie un tânăr religios ortodox care aștepta medicamentele pentru care venise, l-am întrebat de ce nu poartă mască. “Pe mine mă păzește Cel De Sus” – mi-a răspuns.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 17

Arta lui Elron

Baruch Elron desene

Jurnal istoric

Mircea Munteanu “Mongolul” pentru Jurnal Israelian

Despre vikingi, comerț, monede și... Pocuția.

Europa medievală va cunoaște, la începuturi, o presiune deosebit de puternică dinspre lumea germană. Spre finele Imperiului Roman, lumea germană începe să se miște, datorită unui spor natural de populație, pe care nu-l putea hrăni. Ei vor fi atrași de sud, unde erau bogății și teritorii vaste, propice agriculturii.

Goții, vandalii, gepizii, longobarzii, francii, saxonii vor invada lumea post romană, punând bazele statelor medievale cunoscute.

La câteva secole distanță, un al doilea val de germanici va agresa Europa, într-un fenomen sângeros, de lungă durată. Începând de la sf. sec. VIII, vikingii vor jefui sistematic tinerele state europene. De la jumătatea sec. IX, vor începe să se stabilească -și ei- în calitate de coloni (mercenari plătiți cu pământuri). În sec. XI, vikingii dispar de pe scena istoriei.

Cauzele atacurilor și al migrației sunt clare. Spor de populație, rezerve naturale limitate. În legătură cu aceste evenimente, istoriografia cunoaște două abordări diferite. Istoriografia clasică reține violența vikingilor și dorința de îmbogățire rapidă. Istoriografia recentă, propune tentative de cosmetizare a vikingilor. Erau pescari, vânători, meșteșugari, navigatori, comercianți și agricultori. Dar când nu aveau suficiente mijloace de subzistență, își luau armele și scutul și plecau în expediții de jaf. Și când jefuiau, omorau, tot ce li se opunea. Tot. Dacă ne raportăm la timpurile păgâne, nu erau atît de violenți pe cât se pare azi.

(Azi vânătoarea este rău privită. Filmele nu au voie să arate cum se sacrifică un animal. Dar pot arăta cum se omoară batalioane de oameni ). Toți erau violenți și cruzi. Romanii, grecii, tracii, galii, germanii etc. Violența era educată special, căci bărbații trebuiau să omoare vânatul și să sacrifice animale domestice pentru a se hrăni. Nu mai vorbim de războaie, când omorau dușmanii ce doreau să-i lichideze sau să-i ia robi. Și erau invazii mereu.

Necazul vikingilor este că au jefuit mănăstiri, biserici și au atacat regate ce aveau cronicari.

În felul asta, toată “mass-media” epocii i-a prezentat drept cei mai cruzi oameni existenți. Când toate documentele epocii vorbesc de cruzimea lor, istoricii nu pot să nu țină cont de acest lucru. Dar și cântecele lor de vitejie (”saga”) descriu numeroase acte violente, era o onoare pentru erou să omoare cât mai mulți dușmani. Trebuie să recunoaștem că vikingii erau războinici pricepuți și extrem de eficienți. Aveau arme superioa re (armele erau făcute, de obicei, din fier provenit din minele sudeze; dar acel fier, este aliat natural cu vanadiul; fară să știe, vikingii dispuneau de un oțel cu proprietăți superioare), formații de luptă și tactici superioare, forță fizică mare (nordicii veneau pe corăbii propulsat de vâsle, timp îndelungat; războinicii erau și vâslași; prin urmare, își dezvoltau masa musculară și rezistența; erau puternici și inepuizabili; în lupte se simțea acest lucru). Cel mai important atu era starea specială de transă pe care o căpătau luptătorii lor cu topor (și scut). Izvoarele menționează că intrau în transă înainte de luptă.

Nu simțeau durerea sau frica. Erau aduși în asemenea grad de concentrare belicoasă, încât mușcau din scuturi de furie, așteptând ordinul de atac. Nu se știe cum se ajungea la acest rezultat.

Fie prin rețete de băuturi speciale din ciuperci locale, fie prin ritualuri specifice, pe câmpul de luptă. (Înclin pentru o combinație de substan-țe halucinogene).

Nu trebuie uitat că se credeau nemuritori. Cine murea în luptă, cu arma în mână, era primit în Valhalla. (Raiul luptătorilor. Un palat al lui Odin, unde toți cei căzuți stăteau la masă cu Odin și mâncau și beau fară întrerupere...) . Dacă invazia primilor germani a fost terestră, inavazia vikingilor a fost maritimă. Având corăbii excelente, navigau de-a lungul coastei și jefuiau toate obiectivele care se iveau. Profitând de pescajul mic al navelor (de fapt niște bărci nepuntate) intrau pe cursul fluviilor, pradind adânc în teritoriul Europei. În est, ei au utilizat fluviile ce se varsă în Baltică, apoi au tranzitat uscatul spre fluviile ce se varsă în Marea Neagră. (Nistru, Nipru, Don, Volga.) Nu știm dacă au folosit corăbiile inițiale sau au construit altele, local. Vikingii au venit în contact cu Spania, Sicilia și Neapolul, cu Bizanțul.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 19

Jurnal istoric

Negustorii lor au intrat în contact cu lumea arabă. Un arab (Ibn Faldan) va lăsa memorii interesante despre lumea vikinga. Încă de la început, invaziile lor au aspectul de război religios contra creștinismului. Pană la urmă, creștinismul va învinge. Alături de colonizarea vikingilor în Europa, va fi unul din motivele principale care vor duce la dispariția raidurilor. Rezistență teritoriilor europene va deveni tot mai puternică (mai ales că din sec. X vor apare fortificații individuale de piatră -castele-, ce vor rezista asalturilor izolate; puțin mai devreme, saxonii din Wessex (Alfred cel Mare) vor construi un sistem de apărare pasiv, alcătuit din burguri fortificate, situate la mică distanță unele de altele, pentru a se putea ajuta la nevoie, dublat de o flotă alcătuită din nave cu bord înalt, ce puteau învinge "drakarele" nordicilor). Esențiale au fost, răspândirea creștinismului în ținuturile nordice și renunțarea la expediții de jaf. Probabil și clima s-a imblinzit, permițând recolte mai bune și asigurarea subzistenței în zonele din nord.

Românii nu au venit în contact așa mult cu vikingii. Există câteva surse scrise. Una pomenește de un negustor viking, atacat prin părțile nordice ale Moldovei de localnici. Împreună cu ceata sa de războinici, au fost omorâți și jefuiți.

Altă sursă amintește de ai noștri în lupta dintre Iaroslav (de la nord ) și Sviatopolk (reprezentatul lumii sudice). Am fost de partea lui Sviatopolk, care a pierdut luptele. Iaroslav a unificat lumea "slavă", în favoarea nordului (Novgorod). În România, avem bisericuța de cretă de la Basarabi, care cuprinde și ruine și corăbii lungi, în imaginile rămase pe pereții moi.

Observăm că vikingii au reușit să domine întreaga Europa de nord, având și puternice prezențe în sud. Pe tot acest teritoriu, au desfășurat un comerț intens pentru acea epocă.

Negustorii nordici aduceau mărfuri din stepele nord-pontice pînă în Groenlanda, Islanda, Ins. Feroe, Irlanda, Britania și tot nordul continental. Și invers. Un teritoriu uriaș. Se vehiculau grâne, catran, cânepă, sclavi, mărfuri de lux, arme. Utilizau atât de mulți sclavi din estul european, încât numele seminției respective (slavi) a devenit sinonim cu calitatea de sclav. (De menținut că poveștile cu cruzimea față de sclavi nu erau chiar corecte. Un sclav costă 12 mărci de argint. Foarte mult. Stăpânul nu avea nici un interes să-l omoa-

sau să-l chinuie aiurea.

Aria uriașă și cantitatea gigantică de mărfuri (pentru epocă) avea nevoie de o moneda general acceptată. Mai ales că veneau în contact și cu Bizanțul și lumea arabă. Ei bine, vikingii nu aveau așa ceva. Mai ales că nu aparțineau unui singur centru politic, cu o singură monetărie. Oameni practici, negustorii vikingi au utilizat metalul nobil ca atare, în schimburile lor. Se utiliza un metal universal, recunoscut și acceptat de toți: argintul.

De unde provenea ? În primul rând, din tezaurele bisericești jefuite. Apoi din taxele de protecție plătite de regate, să fie cruțate de jaf. Pentru referință, câteva prețuri de epocă în lumea vikingilor: 8 uncii de argint, echivalau cu o uncie de aur (un raport foarte bun pentru argint); 8 uncii de argint, echivalau cu 4 vaci; sau procurau 24 de oi; 12 uncii de argint, cumpărau un sclav (deci un sclav mediu valora cât 6 vaci sau 36 de oi). Uncia vikinga avea 27 g. (Uncia latină 27,26g, uncia Franței medievale 30,59g, uncia troy 31,1g.) 8 uncii formau o marcă vikinga. Deci, 8x27= 216g.

Marca de Koln era egală cu 234g, marca de Erfurt avea 235g, marca de Viena 280g.

Cum se petrecea schimbul? Negustorii stabileau prețul produsului, apoi cântăreau pe terezii, argintul necesar. Se puneau bucățile întregi (minilingouri, fragmente de bijuterii etc.) și apoi, tăiau fragmente, pană se ajungea la greutatea dorită. Argintul era -de obicei- argint curat. (Se purifica prin cupelație.) Acest sistem de plată va rămîne de referință pentru spațiile fără monetării. Iar în Rusia, prima monedă se vă bate în jurul lui 1500. (În orice caz, după 1478.) Era vorba de o copeică. (O monedă prezența un călăreț cu suliță.-Sf.Gheorghe-) În slavă “kapio”= suliță.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 20

Jurnal istoric

parte dintr-o rublă. Moneda de o rublă, avea să fie bătută abia de Petru cel Mare. În ce privește cuvântul “rublă”, se pare că vine din termenul “rubiti”.

Adică “a tăia”. Deci, rușii ("rus" e tot un nume viking) au păstrat tradiția comercială. Și în toată zona. (Polonia, România.) "Rubla", în Evul Mediu, era un echivalent pentru "marcă". Ei, acum ajungem la tratatul dintre Polonia și Moldova, în 1388.

Moldova împrumută Polonei 3000 “ruble frâncești”. Așa se scrie în document. Erau ruble? Nu. Nu exista rublă, pe atunci. Nici măcar copeica. Era vorba de 3000 de “tăieturi francesti”. Specialiștii noștri în medievistică uită aceste mici amănunte. Și îi tot trag cu “rublele” împrumutate de Moldova, Poloniei. De altfel, episodul este mult exagerat de naționaliști. Naționaliștii ruși și filorușii exagerează termenul "rublă", naționaliștii noștri exagerează termenii contractului. Polonia gajeaza împrumutul cu Pocuția. De aici, ideea, năstrușnică, cum că Pocuția este a Moldovei. În tratatul dintre Alexandru cel Mare și Vladislav Jagello, din 1411, se precizează că mai rămăseseră 1000 “ruble” de plată și că Moldova va putea să ocupe regiunea, dacă nu i se restituie banii, pană la acoperirea datoriei. Adică, Moldova putea să încaseze vămile și celelalte dări, din Pocuția, până la acoperirea totală a datorei. Nu că devine stăpână definitivă a regiunii. În 1413, chiar s-a ocupat regiunea și Moldova a început să încaseze dările respective. Nu a durat mult, dar în 1502, pe fondul diferendelor dintre Polonia și Ștefan cel Mare, Pocuția a fost reocupată. A fost retrocedată de Bogdan al III-lea “cel Orb”. (Fiul lui Ștefan.) Acesta nu se mai gândea la vechea datorie, plătită în mare parte, între timp. Voia să se însoare cu sora regelui polon. În semn de favoare, dărui Pocuția. Căsătoria nu s-a materializat și Bogdan atacă Polonia în 1509.

Deși a înregistrat succese, nu a reocupat Pocuția.

Petru Rareș va ocupa Pocuția în 1530, dar în 1531 va pierde lupta de la Obertyn și se va retrage. Moldova nu va mai ridica niciodată problema Pocuției.

Suma de 3000 de MĂRCI, a fost echivalată de numismați cu 538,38 kg argint fin. Adică 179,46 g argint fin, marca. Destul de aproape de marca vikingă. Rubla va avea în jur de 28 g, în 1704, când Petru cel Mare va face reforma monetară și va bate prima moneda numită “rublă”. Pentru a putea înțelege mai bine problema, priviți tezarul de argint de la Orheiul Vechi, descoperit în Moldova.

Este alcătuit din mini lingouri de argint.

“Moneda” frecventă în epocă și zonă de tradiție vikinga. Din aceste mini lingouri se făceau “tăieturile“ (”rublele”) în sec. XIV. Din păcate, la muzeele din Moldova, se spune: “Cele 62 de lingouri de argint (sommi), cu greutatea totală de 13 kg, datează din sec. XIV-XV. Erau păstrate într-un ulcior din lut, caracteristic perioadei Hoardei de Aur. Este haznaua depozitată a unui trib de tătari, prada percepută de la populaţie”, așa descriu tezaurul ghizii muzeului .”

Dar ulciorul de lut nu este opera tătarilor. Ei nu prea foloseau ulcioare, pe atunci. Datarea: XIV-XV arată că suntem după campaniile lui Basarab, care au gonit tătarii din zonă. De aceea s-a și numit regiunea “Basarabia”. Deci, este vorba de un tezaur al românilor, care se refugiau din calea unui raid de pradă. Acest tezaur, coroborat cu împrumutul acordat Poloniei în aceeași perioadă, finele sec. XIV, arată că Moldova era destul de bogată. Dar și că libera dezvoltare era stânjenită serios de incursiunile prădalnice ale vecinilor.

Averea asta a fost – practic - pierdută de stăpânii ei. Au trebuit să reia tot efortul economic de la “0”.

Dacă au mai trăit, după raid. Pentru că dacă trăiau, știau de existența tezaurului și-l recuperau...

Prin urmare, istoriografia este intens controlată de politruci și interpretată abuziv.

Monezi de argint la Vikingi

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 21

Omagiu Brauner la Paris

Victor Brauner maiestuos și vizionar la Muzeul de Artă Modernă din Paris YAËL HIRSCH Așteptată pentru primăvara anului, expoziția dedicată artistului român Victor Brauner și-a deschis în sfârșit porțile pe 18 septembrie 2020 la Muzeul de Artă Modernă din Paris. O retrospectivă unică cu 100 de tablouri, care face ca atmosfera anilor 1930 să rezoneze cu vremurile noastre sub titlul „Eu sunt visul, eu sunt inspirația”. A nu se rata! Până în 1972 nu a avut loc o retrospectivă dedicată artistului evreu-român Victor Brauner, membru al grupului suprarealist, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În timp ce o moștenire a soției sale în 1968 i-a permis să organizeze o colecție substanțială la Muzeul de Artă Modernă și la Centrul Pompidou, care este completată de lucrări împrumutate din marile muzee și colecții private, pentru a oferi o imagine de ansamblu cronologică artei lui Victor Brauner. Expoziția este deschisă printr-un tablou din 1947, Ceremonia secretă, anul în care Brauner a participat la Expoziția suprarealistă și s-a

rupt de Breton și grupul său, la care se alăturase în 1933. Deci suprarealismul este marea aventură și inspirație a lui Brauner, dar opera sa nu se limitează la acest curent. Descoperim anii săi în România și desenele sale , deja foarte patafizice.

Apoi, ani suprarealiști sunt evidențiați de scenografia impecabilă a expoziției. În centrul mitului: mai multe tablouri în care pictorul își portretizează ochii, inclusiv autoportretul din 1931, premonitoriu, deoarece în 1938 la o bătaie într-un bar între Óscar Domínguez și Esteban Francés o sticlă spartă îl costă ochiul drept. Un aspect premonitoriu, contemporan și amenințător, este seria „Monsieur K”, un fel de Ubu revizuit în zeama fascistă din perioada interbelică. Într-un cadru suprarealist, putem găsi deja figuri ale dictatorilor, încă din 1932, de exemplu în "La Porte". După ce a călătorit înainte și înapoi între țara sa și Paris, Brauner s-a refugiat definitiv în capitala Franței în 1938, apoi la Marsilia scăpând miraculos de ocupația germană. Anii de război au fost foarte creativi, cu portrete de mari poeți și amestecuri de referințe la alchimie, tradiția evului mediu ... Tabloul din 1943 „Omul ideal” este o figură culcată ca în picturile din biserici Cu o sobrietate a culorilor , sezonieră, (culorile ocru și gri ne fac să ne gândim la Dubuffet), Brauner dezvoltă tehnica straturilor de ceară care aproape conferă statutul de „sculpturi” picturilor sale

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 22

Umor cu Schor

O cameră uriașă va permite să vedeți, printre schițe, sculptura albă și erotică a Conglomerilor săi, perfect contextualizată. Și mai în spate, pictura sa inspirată pentru “2 rue Perrel”, un tablou tribut adus lui Douanier-Rousseau în al cărui studio s-a mutat. În perioada postbelică, artistul continuă să-și dezvolte imaginile personale, cu “Retracts” și suntem marcați de mașinile incredibile din seria sa finală de “Mitologii”, seria fiind destul de apropiată de ceea ce a descris Barthe în eseul său din 1957. Încheiem vizita cu o serie de interviuri în care artistul se exprimă, clar, fascinant și ne spunem că redescoperim un foarte mare artist al secolului XX, ale cărui obsesii se potrivesc perfect în rezonanță cu ale noastre. https://www.youtube.com/watch?v=uobsQHdyKGw&feature=emb_logo

Umor cu Schor Generația cu cheia de gât salută generația cu masca la nas !

Dacă bănuiești că soțul te înșală, telefonează la 112 și spune că are Covid 19.

Ei vor afla toate persoanele cu care a intrat în contact.

M-am înscris pe Facebook cu un cont fals. De trei ore stau de vorbă cu soțul meu, este văduv, și cu 15 ani mai tânăr! Îl omor!

Azi dimineață 3 femei se băteau pe stradă. Am ieșit așa, în chiloți și m-am băgat între ele, să creadă lumea că se bat pentru mine. Întrebare: Dacă am 50 de ani și am găsit una de 25 de ani, înseamnă că mi-am găsit jumătatea?

Incredibil ce pot face unii oameni pentru bani!

Eu de exemplu mă duc la muncă…

Când relația se strică, nu mai arunca toată vina pe el. De vină sunt întotdeauna amândoi… el și mă-sa!

Izolarea e grea doar în primii cinci ani, pe urmă te obișnuiești cu ea!

Robinson Crusoe Ultimul recensământ a evidențiat faptul că în țara noastră sunt șapte femei pe cap de bărbat.

Rog partea mea de femei să mă contacteze URGENT !

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 23

Jurnal literar

‘Moshkeleh Ganev,’ SHOLEM ALEICHEM Neevreii l-au numit Moshke. Evreii i-au întins numele la “Moshkeleh” și apoi au adăugat porecla ganev, sau “hoț” - pentru că așa era el, un ganev. Ceea ce înseamnă că și-a câștigat existența prin furt.

Dar când a venit să fure, singurul lucru pe care l-a furat erau caii. În limbajul hoților, nu se spune “Am furat un cal”. Mai degrabă, atunci când vorbesc despre munca lor, hoții de cai spun: “Am împușcat o pasăre” sau “am eliberato din grajd ...“sau” am fluierat-o din magazie” sau “am tras-o dintr-un țigan”. sau “l-a șters dintr-un vagonet” ... Acesta este jargonul hoților de cai. De fapt, chiar și cuvântul ganev nu făcea parte din vocabularul lor. Un hoț de buzunare a fost numit “degete agile”. Unul care lucra în întuneric era “o muscă de noapte”. Un hoț care a furat de la oameni adormiți acasă era “un bărbat sub acoperire”. Un ganev de haine - “un colecţionar de haine”. Și un tâlhar simplu, fugar, a fost “un răpitor”. Mai mult, nici cuvintele “hoț de cai” nu au fost niciodată articulate. Cu toate acestea, cineva care avea o mare dragoste pentru cai - un om ca acesta a fost numit “amator”.

Iar Moshkeleh Ganev era un mare iubitor de cai.

Adora carnea de cal. Încă din copilărie, programul său zilnic avea: călărit pe cal, zburând că o săgeată din arc, sărind nebunește peste dealuri și văi, în păduri și peste pâraie. Apropiere sa de cai a venit prin intermediul tatălui său, profetul Yoineh, un hoț de cai de-o viață.

Scuze! Nu un hoț, ci un “profet”. Știi ce este un profet? Printre hoții de cai, negustorii de cai și vizitii, un profet este un cunoscător, un om care întotdeauna te înțelege. Și la înțelegerea corectă, Profetul Yoineh era un expert. Odată, când doi cai au fost “luați” din grajdul unui căruțaș, omul s-a dus la Profet.

-“Reb Yoineh, ce e de făcut? Sunt într-o problemă neplăcută. Noaptea trecută cineva s-a strecurat și a plecat cu două dintre perlele mele.

Spune-mi ce să fac, Reb Yoineh? ” Profetul Yoineh, în vârstă, albit și cu ochii încrucișați - un ochi privea spre sud, celălalt spre nord - era un om de câteva cuvinte.

- “Care din ei?” a întrebat.

-“Una era ca nisipul; cealaltă, albă pătată.

Tocmai le-am cumpărat la târg. Mi-am schimbat cele două iepe. Le știi, Reb Yoineh, erau iepe bune. Nu știu ce idee nebună mi-a venit să le schimb. Azriel, lovil-ar moartea, a început să lucreze la mine, spunându-mi, schimbă-le, schimbă-le. Ce-ți pasă dacă le schimbi? Așa că m-am dus și le-am schimbat. Și acum m-a lovit nenorocirea asta.

Ajută-mă! Ce trebuie să fac, Reb Yoineh? ” Profetul s-a uitat aiurea; ochii lui încrucișați ardeau.

-“Dă-mi unul roșu pentru muncă.”

-“Un roșu? Zece ruble? De unde voi lua o lovea atât de mare? Lucrurile sunt grele, Reb Yoineh. De fapt, amare. Ce zici de un verde?

Nu face trei ruble, Reb Yoineh? “ Profetul privea în continuare tavanul, cu ochii încrucișați aprinși.

-“Roșu.“ -”Ce zici de un albastru, Reb Yoineh? Cinci ruble? ” -“Roșu.“ Omul nostru s-a scărpinat, i-a promis profetului zece ruble, s-a întors acasă și s-a culcat. A două zi dimineață s-a trezit foarte devreme și și-a găsit cei doi cai în grajd.

Pentru a face povestea scurtă, Moshkeleh Ganev a fost un ganev și fiul unui ganev.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 24

Jurnal literar

În copilărie, Moshkeleh a studiat la heder. Profetul, chiar dacă el însuși a fost după cum îl cheama mama- “un ganev”, a vrut totuși ca fiul său să aibă o educație evreiască bună. Yoineh s-a lăudat la toată lumea că plătește școala pentru „Kaddish” (rugăciune rostită la moartea cuiv) băiatului care avea să spună Kaddish pentru el când va muri. Dar băiatul, prefera grajdul școlii și simțea că un cal, iertați comparația, valorează de zece ori mai mult decât profesorul. Învățătorul însuși a crezut că trebuie să raporteze acest lucru tatălui, deși indirect.

“Reb Yoineh, până când fiul tău va cunoaște Kaddish, vei fi deja mort”. Aceste cuvinte l-au izbit atât de adânc pe tată, încât a mers și a luat un bici de vânătoare din piele răsucită. “Întinde-te!” i-a spus lui Moshke. “Vei primi pedeapsa ta.” Dar fiul, fără nicio mare dorință de a gusta din biciul de vânătoare pe carnea lui, a refuzat invitația. În niciun caz nu s-ar întinde.

-“Întinde-te!” a spus tatăl său.

-“Nu mă culc”, a răspuns fiul.

Tonul lui Yoineh a devenit mai ascuțit.

-“Culcă-te, îți spun!”

-“Și eu spun că nu mă culc”.

Tatăl a înnebunit și a încercat să-l forțeze pe Moshke în jos. Dar fiul său nu era de urnit.

Yoineh s-a luptat cu el o oră și nu a ajuns nicăieri. Și-a dat seama că mai repede își poate muta casa decât să-și supună fiul.

“Deci nu te pui?” întrebă tatăl pentru ultima oară.

Pentru a-i arăta tatălui său că nu glumește, Moshke scoase o potcoavă de fier din buzunar și o rupse în două, că și cum cineva rupe un covrig.

Văzând acest lucru, Profetul și-a dat seama că fiul său avea puterea lui Samson și l-a privit cu mare uimire. Când Moshke a părăsit școala, tot nu știa cum să se roage. Așa cum s-ar spune în Mazepevke, “Este puțin lent cu literele ebraice”.

Cu toate acestea, știa și alte lucruri: putea folosi cel mai mare vagon și călări pe cal ca un cazac.

Oricât de sălbatic și de aprins ar fi calul, cu Moshke pe spate devenea flexibil că aluatul și liniștit ca o pisicuță. La fel se simțea ca o rață pe apă; pentru el înotând înainte și înapoi dintr-o parte a râului în cealaltă cu o singură respirație, era un fleac. Faptele sale de forță erau celebre nu numai în Mazepevke, ci în toate satele din jur. Se știa că Moshke ar putea lupta cu trei soldați și i-ar putea bate singur și boxa șase bărbați atât de

rău ca să le dea sângele. Pe scurt, nu a fost uitat cu ușurință. Chiar și la vârsta fragedă de 13 ani, Moshke și-a pus amprenta de câteva ori, arătând ce putea face cu pumnii. Băieții de țărani din Mazepevke, care aproape de fiecare Sabat se luptau cu băieții evrei în timp ce își făceau plimbările de Sabat de-a lungul străzilor, își asmuțeau câinii pe ei, îi alungau, îi înjurau, îi numeau „Yids” și îi batjocurau cu ziceri anti-semitice. Dar, odată ce au prins gustul pumnilor lui Moshke, au răspândit vestea să nu înceapă cu acel evreu. Și mai târziu, când Moshke a crescut și a devenit tânăr, țăranii adulți au simțit și ei labele lui Moshke și s-au speriat de moarte. Se poate spune că bătaia a fost un fel de pasiune sălbatică pentru Moshke, un impuls irezistibil și i-a plăcut să provoace pe cineva mai mare și mai puternic decât el. Cel mai adesea Moshke își arăta furia când cineva era insultat. Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru norocul său la întâlnirea cu niște hamali sau măcelari care se alăturau unui singur tip (se știe că măcelarii și hamalii evrei sunt o grămadă de brute). Văzând acest lucru, Moshke-ul nostru își sufleca mânecile, sărea direct în foc și începea să-și folosească mâinile și picioarele și, dacă era necesar, chiar și capul.

Mai multe persoane ar părăsi această luptă cu un cucui pe frunte, ochi negri și nas învinețit, cu mâneci rupte, pantaloni rupți și hainele închiriate, de asemenea deșirate.

Uneori, Moshke însuși a simțit și el acest lucru. Și dacă cineva l-a bușit - bine, ce poți face? De fapt, lui Moshke i-a plăcut un bărbat care să poată să-l dea gata. Un tip de genul acesta, spunea el, este cineva care merită lovit și e o plăcere de a primi de la el bătaie. Pe scurt, când a venit vorba de lovituri, gloanțe și pumni, el a dobândit renume. Și chiar voi spune că la pugilism Moshke a fost un geniu.

Lângă Mazepevke, în satul Zlodeyevke, trăia un țăran pe nume Ivan Kurka, înalt și robust, un Goliat Filisteanul în zilele moderne. Era un om decent, chiar placid - atâta timp cât era sobru.

Dar când avea o picătură de alcool prea mult, o mânie ucigașă îl apuca și începea să înnebunească, dărâmând ușile, spărgând ferestrele și bătând oameni, mai ales evrei. În astfel de momente, el se arunca împotriva evreilor într-un mod care pune viața în pericol. “Yidii”, se plângea el, “îmi îngreunează viața. Îmi mănâncă carnea și îmi beau sângele. Nu mă voi liniști

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 25

Jurnal literar

până nu voi ucide pe fiecare dintre ei, unul câte unul.” Astea ar fi murmurat Ivan Kurka pentru sine, până când s-a îmbătat atât de mult încât, în sfârșit, a trebuit să fie legat de mâini și picioare ca un berbec și adus înapoi la Zlodeyevke. Într-o zi, Ivan Kurka a adus la piață doi boi tineri. După ce i-a vândut, s-a îndreptat către taverna lui Sarah Voltziken, unde a comandat un whisky de la ea, un al doilea și apoi un al treilea - după care a înnebunit. El și-a dezlănțuit frenezia sălbatică, așa cum făcea de obicei, spărgând sticle, spărgând geamurile, apoi s-a îndreptat spre hărțuirea lui Sarah Voltziken, mai întâi cu cuvinte, apoi blesteme și, în cele din urmă, cu palme și lovituri.Oamenii au început să țipe: “Sarah Voltziken este bătută”.

Strigătul a fost atât de puternic încât a ajuns la piață, unde Moshke, purtând jacheta o scurtă din blană, pantalonii băgați în cizme și cu biciul în mână, stătea printre negustorii de cai, privind la un cal la care îi bătea inima. Deodată a auzit strigătul: -”Sarah Voltziken este bătută”.

-”De cine?"

-”Ivan Kurka”.

Mai rapid decât un vultur, mai rapid decât un cerb, mai puternic decât un leopard, Moshke a intrat în cârciuma lui Sarah Voltziken și, cu o singură lovitură furioasă de pumn în fața lui Ivan Kurka, a făcut să-i curgă sânge din urechea stângă. Câteva zile mai târziu, Ivan Kurka a venit la Mazepevke. Se plimba prin oraș, cu obrazul umflat, purtând o oală mare de ouă și întrebând: -“Unde trăiește acel Yid care m-a bătut?”

Bineînțeles, evreii Mazepevke nu au vrut să dezvăluie adresa lui Moshke. Dar odată ce Moshke a aflat cine îl caută, Moshke însuși sa dus la Ivan Kurka și a spus: “Tu cauti să-ți aranjezi mai mult moaca?” La care Ivan Kurka a răspuns: “Nu, mulțumesc, o singură lovitură a fost suficientă pentru mine. Și pentru a convinge, ca vreau să spun ce spun, uite, ți-am luat un cadou. Ouă.” Și de atunci, Ivan Kurka a devenit prietenul lui Moshke.

De fapt, au devenit prieteni la cataramă.

Dan Gabriel Onțeluș

imnul 124 în piață-și cântă mama florăreasa abia șoptit decor miami beach mai ții tu minte mărul de voineasa cazanu-l fierbe-n tihnă și nu-i kitsch adúceți-mi pocale de aramă precum gerilă simt răcoarea flamei nu am să fac din viața mea o dramă răspuns cu limba scoasă îi dau spaimei m-agăț de trupul tău precum mifune feng-shui-ul meu îți pare kamikaze și chiar de mă consider mortăciune sălbatecele vorbe sunt doar raze mă vizitează generoasă muza niciun efort nu fac să-i intru-n grații respect la fel și scuza precum buza cât mi-aș dori să ne avem ca frații bella hadid cu sânii la paris în timp ce cartea se suspendă la salon întotdeauna sexul e ca-n vis deși inteligența-i de bon ton șuvițe castanii aș vrea să-ți mursec pe-adresa ta cât am putut să scriu oare-oi ajunge la pișcot cu vin și fúrsec ție-ți dedic eu sufletul candriu iar papugiii învăța-vor alfabetul ortografie și gramatică și lexic în interbelic domina șerbetul azi mamacita e-n concediu doar în mexic la bagdasar-arseni ori la șuțu salpetrière charcot și chiar charlot mentalitățile-s descrise-n sandu duțu nostalgic eu citesc la reine margot să știți că totuși londra-i mai frumoasă madame tussauds st. paul și abbey road mick jagger fenomenul fără plasă pe lângă care și alain delon i-off-road o tristă replică la alexandru cu-aceste triste imne deci am dat vă recomand un pic de coriandru ci-n eghipet uitat e-anwar sadat

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 26

Jurnal muzical

Maria Sava

Dmitri Șostakovici În 25 septembrie 1906, se naște primul copil important muzical al Revoluției, la Petersburg, Dmitri Șostakovici. La vârsta de 13 ani se înscrie la Conservator unde studiază cu Maximilian Steinberg. În 1925 compune prima sa Simfonie care are premiera anul următor. Pentru un tânăr de 19 ani este o lucrare cu totul remarcabilă. Urmează apoi, în 1925, opera satirică ”Nasul” după povestirea lui Gogol prin care Dmitri Șostakovici demonstrează că poate fi la fel de modern ca oricare dintre muzicienii din Occident. În 1930, compune baletul “Vârsta de aur” a cărui polkă a devenit celebră. În 1932 termină opera Lady Macbeth care îi aduce mari necazuri cu cenzura și cu conducerea politică a Rusiei de la acea dată care nu aprecia nici moralitatea și nici limbajul operei. Dacă până la Revoluție arta modernistă era în Rusia în plină expansiune, cubismul și futurismul fiind în vogă, după 1917 arta se transformă într-o mișcare culturală banală și liniară. Ea a fost transformată într-un vehicul al propagandei comuniste și tot ceea ce era avangardă era declarat decadent și era interzis.

Până pe la începutul anilor 30 compozitorii fusseră lăsați în pace, dar pe măsură ce paranoia lui Stalin se accentua restricțiile ideologice sunt drastic resimțite. Șostakovici este aspru criticat în Pravda și muzica sa este dezavuată. Ajunge în pragul sinuciderii și nu vede nicio cale de-a se salva. În 1937, cu Simfonia a cincea este reabilitat.

Dar răul fusese făcut, compozitorul fusese denigrat, iar la 10 februarie 1948 se ține o ședință a muzicienilor sovietici în care Andrei A. Jdanov continuă atacul asupra lui Șostakovici. După moartea lui Stalin (5 martie 1953) se produce un oarecare dezgheț în lumea artistică sovietică.

Nikita Hrușciov care a venit la putere în 1958 a denunțat vechea doctrină a realismului socialist, dar și pe o serie de ideologi. Șostakovici este ales secretar al Uniunii Compozitorilor Sovietici încă din 1957, iar în 1966 a primit două dintre cele mai mari distincții ale URSS- titlul de Erou al muncii socialiste și Ordinul Lenin. Are o criză de inimă și compozitorul care fuma țigară de la țigară dispare din viața publică. În 1962, termină Simfonia a treisprezecea compusă pe baza a cinci poezii ale lui Evgheni Evtușenco dintre care una era Babi Yar.

Oficialitățile guvernamentale neagreînd subiectul nu participă la premieră care are loc într-o atmosferă sumbră. Compozitorul, trist, dezamăgit, se identifică cu Hamlet și cu regele Lear: “Lucrul important este, după părerea mea, prăbușirea iluziilor lui Lear, scrie el în Memorii. Nu, nu prăbușirea. Prăbușirea se produce dintr-o dată, apoi totul se termină; asta nu ar fi o tragedie.

N-ar fi interesant. Dar să vezi cum iluziile se frâng treptat, una după alta- asta e altceva.

Acesta este un proces dureros, morbid. ” În 1964, după înlăturarea lui Hrușciov de către Alexei Kosîghin și Leonid Brejnev se produce o nouă relaxare în doctrina artistică a Uniunii Sovietice. Studenții și artișii au acces la creațiile din Occident, muzica lui Stravinski, Prokofiev și Șostakovici intră în preferințele noilor generații.

Dar Șostakovici nu se lasă prea impresionat de această nouă perioadă de dezgheț care nici ea nu durează prea mult. Artistul își pierduse deja încrederea în lumea în care trăia. Ultimele două simfonii sunt triste, foarte personale cu accente simboliste cunoscute doar de el. Simfonia a paisprezecea reprezintă un colaj de 11 poezii aparținând poeților F.G. Lorca, Rilke, Apollinaire și Wilhelm Karlovich Kuchelbecker (poet rus de etnie germană) și îi este dedicată prietenului său Benjamin Britten. Simfonia a cinsprezecea este și mai stranie prin apropierile de Walkiriile lui Wagner și de Wilhelm Tell al lui Rossini. Șostakovici moare la Moscova la 9 august 1975 și nu mai apucă să fie redescoperit de Occident.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 27

Arheologie

AKKO își descoperă trecutul, Secretele orașului Akko în Cetatea Cruciaților.

(II) Joel Ozy (Urmare din numărul trecut)

Ieșim într-o curte largă, interioară a fostei fortărețe a cărei existență a fost redescoperită abia la sfârșitul sec.19 după 800 de ani și deschisă vizitatorilor la începutul secolului 21.

Aceste săli care sunt o parte a fortăreței existente aici în urmă cu 800 de ani are încă multe necunoscute la care arheologii încearcă să le dea răspuns : cum arată fortăreața ,unde s-a ținut comoara cetății și care a fost soarta ei. În anul 1291, după un asediu prelungit, fortăreața a căzut în mâinile mamelucilor care au dărâmat zidurile în ideea să nu se reîntoarcă cruciații. Cruciații s-au retras mai întâi în Tzur, apoi în Limasol (Cipru) și ulterior s-au răspândit în Europa.În ultimul timp am luat cunoștință de încercările arheologului japonez Albert Lin, specializat în cercetarea unor locuri istorice dispărute, de a răspunde la aceste întrebări cu tehnologia sec. 21.

A continuat printr-un tunel cu lungime aproximativă de 350 metri care conducea spre port.

Acesta era probabil traseul spre un loc sigur de depozitare al aurului . În continuare a cercetat unde putea fi locul de păstrare al comorii cruciaților. Intuiția lui era că locul comorii se află într-un turn bine apărat al cetății. Pentru a reconstitui forma castelului a ajuns să se scufunde împreună cu dr. Ehud Galili (cercetător vechi al locului) în laguna portului, să vădă epava unui vas cruciat din adâncul apei portului, să audă de monezile de aur găsite aici de el (erau oare parte a comorii?) și să studieze plăcile de gazit (artificial), tăiate și șlefuite în care se văd încă găurile pentru încuietorile de fier (specific perioadei cruciate) . Cele văzute l-au făcut să se gândească că aceste plăci sunt baza zidului exterior al cetății, înspre mare (niciodată cercetat).În continuare unele însemnări găsite l-au condus să vadă și fortăreața “Steaua Spiritelor” (COHAV HAIARDEN) și să învețe principiul de construcție al cetăților duble (una exterioară, altă interioară).

Această cetate a rezistat 1 an și jumătate asediului lui Salah A Din în 1187 înainte de a ceda.

Principiul de cetate dublă l-a condus să stabilească locul turnului unde probabil s-a păstrat comoară cetății Akko. Cu ajutorul unui DRONE (aparat mic de zbor înzestrat cu aparat foto) a făcut fotografii exterioare (din aer) a locului și c-un aparat laser a studiat fundația fortăreței, ajungând prin legarea punctelor să reconstruiască un desen tridimensional cu forma presupusă a fortăreței. În ce privește soarta comorii , aurul colectat de cruciați de la pelerini probabil c-a ajuns în unul din seifurile vizitate de arheolog în Ierusalim.

Vedem în fotografie o monedă de aur de 4.02 grame de 24 carate care face parte dintr-o colecție de monede cruciate în valoare arheologică de jumătate de million de dolari adusă în Ierusalim de preotul care însoțea prima armată de cruciați în 1099. Vedem în fotografie și formă unui vas de argilă în care se ascundeau îngropate monedele în caz de pericol. Multe întrebări legate de această perioadă rămân încă fără răspuns pentru cercetători. Sfârșitul vizitei mele în acest loc m-a făcut să mă gândesc încă odată (dacă era necesar) cât este de greu să ajungi la o pace pe aceste meleaguri în care 3 religii își au locurile lor sfinte.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 28

Punţi culturale

Dan Romașcanu -

Haifa virtuală

Pentru mine și pentru mulți alți iubitori de film din Israel sărbătoarea de Sucot este un prilej de pelerinaj. Ținta călătoriei este Haifa, pe una dintre colinele căreia se află Cinemateca unde în fiecare an, vreme de vreo 10-11 zile incluzând săptămâna festivă are loc Festivalul Internațional al Filmului. Este unul dintre cele doua mari evenimente cinematografice ale anului în Israel (alături de festivalul de la Ierusalim din iulie), prilej de a viziona cele mai noi filme israeliene, de a face cunoștință cu creatori de filme și cu școli cinematografice faimoase sau în ascensiune, de a urmări retrospective cu filmele marilor regizori.

Anul acesta, ca în multe alte domenii, a fost altfel.

2020 a apucat să-și celebreze primele trei evenimente ale anului cinematografic, programate pentru lunile ianuarie și februarie: festivalul filmului independent de la Sundance, festivalul de la Berlin și ceremonia de decernare a premiilor Oscar. Apoi, lumea filmelor aproape că s-a oprit în loc, intrând în carantine și izolări, sălile s-au închis, filmările s-au oprit. Cam toate festivalurile de filme programate între martie și august au fost anulate, inclusiv cele de la Cannes și Ierusalim. Revenirea la normal este timidă și amenințată de fatidicul val al doilea. Veneția a fost primul festival care a revenit, precaut, la întâlnirile cu un public rarefiat în sali și în general, căci turismul a primit o lovitura grea și în Italia. Alte festivaluri au ales o formulă mixtă, cu o minoritate de manifestări în locație în timp ce restul s-a desfășurat în întregime virtual. Altele, între care festivalul de la Haifa, au ales o variantă de desfășurare complet virtuală. Cum au decurs lucrurile? Ca în orice an, programul complet al filmelor a fost făcut public cu câteva săptămâni înainte de data deschiderii. Programul arăta și el aproape ca într-un an obișnuit: proiecții paralele în câteva săli, la ore fixe. Sistemul de comenzi de bilete funcționează ca de obicei, cu abonamente care reduc prețul vizionărilor pentru cei care cumpără 'pachete' de filme. Diferența este că sălile sunt virtuale, iar vizionările au loc în streaming. Organizatorii au permis proiecțiile particulare ale celor care au cumpărat bilete timp de 24 de ore de la ora de începere a filmului.

Programul festivalului a fost divers și interesant, la fel ca în alti ani. Au fost ceva mai puține filme decât de obicei, dar cred că situația a fost simila-

ra celei de la alte evenimente din lume. În 2020 multe producții au fost oprite, multe distribuiri înghețate de producători. Marea absentă a fost categoria filmelor israeliene de ficțiune, dar Premiul Carmel pentru cel mai bun film străin și categoriile de filme documentare și de filme scurte au fost bine reprezentate, concursurile au avut loc și au fost decernate premii ca în anii precedenți. Retrospectiva acestei ediții a fost dedicată filmelor regizorului francez Eric Rohmer. Au fost și alte absențe, pentru mine cea mai marcantă fiind cea a filmelor românești. Mă obișnuisem din anii precedenți să văd la festivalul de la Haifa cele mai interesante filme produse în România în ultimul an, și speram că tradiția va continua, mai ales că în acest an Radu Jude a ieșit pe ecrane cu două filme, prezentate la Berlin, și care speram să fie aduse aici. Mai sunt câteva titluri care mă interesau, dar din păcate întâlnirea cu filmele romanești noi ale anului 2020 a trebuit să fie amânată.

Marele Premiu 'Carmel' a fost castigat de filmul 'This Is Not a Burial, It's a Resurrection' al regizorului Lemohang Jeremiah Mosese din Lesotho. Pe lângă faptul că premiul se încadrează în trendul de cunoaștere și recunoaștere internațională a cinematografiei africane, filmul pune în evidență o altă tendință foarte vizibilă la festivalul din acest an: interesul criticilor și al publicului pentru filme inspirate din viață reala sau din istoria recentă. Câteva dintre cele mai interesante filme văzute în acest an combină genurile

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 29

Punţi culturale

ficțiune și documentar până la ștergerea diferențelor, folosesc imagini de arhivă și scene jucate intercalate în mod fluid, distribuie actori neprofesioniști, uneori alături de actori cu nume în industria filmului. Mențiunea din aceeiasi categorie a fost atribuită filmului rusesc 'DAU. Natasha', care a fost prezentat în premieră în februarie la Berlin. Regizat de Ilia Kirjanovski și Ekaterina Oertel, filmul face parte din 'DAU', un proiect de mari ambiții și dimensiuni, care din cauza metodelor de producție folosite deja suscită discuții aprinse și controverse. 'DAU' este biografia unui savant și istoria unui institut de cercetare din perioada sovietică, pentru realizarea căruia producătorii au adus împreună un număr de actori, mulți neprofesioniști, vreme de aproape trei ani în condițiile unui 'reality show' care reconstituie atmosfera opresivă a perioadei staliniste. Au fost filmate peste 700 de ore, rezultatul vor fi 14 filme, dintre care primele două au fost puse pe piață. Cu trei ore de proiecție 'DAU. Natasha' este cel scurt dintre ele. Este povestea unei femei modeste (reponsabila cantinei institutului) care este recrutată cu forța ca informatoare KGB. Un film de un realism crud, splendid jucat, și care nu ezită să șocheze. Pe aceeași linie se încadrează și 'Winter Journey' filmul realizat de Anders Ostergaard și de Erszebet Racz, ecranizare a cărții americanlui Martin Goldsmith, care este și co-autor al scenariului. Goldsmith este un reputat muzicolog, fiul unui cuplu de muzicieni evrei germani, refugiați în Statele Unite în timpul celui de-al doilea război mondial. La fel ca în multe alte familii de supraviețuitori ai Holocaustului, părinții au tăcut sau au povestit puțin.

Cartea și acum filmul reconstituie dialogurile dintre Martin și tatăl său George, și dezvăluie episoade puțin cunoscute din istoria persecuțiilor rasiale care au fost preludiu al genocidului. Este un film care demonstrează că tema Holocaustului este departe de a fi epuizată. Și aici drama și documentarul se combină până la contopire. De asemenea 'Winter Journey' prilejuiește ultimul rol pe ecrane al marelui actor care a fost Bruno Ganz. Și cel rol! În absența filmelor românești, cele rusești au ocupat rolul de oaspeți de onoare la festivalul din acest an. Fiind un pasionat al filmelor de anticipație am ales să văd

'Sputnik', regizat de Egor Abramenko. Numele filmului aduce imediat în minte perioada începutului erei spațiale cu șase decenii în urmă, și a competiției tehnologice și politice dintre cele două supraputeri ale vremii - Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Dacă în ceea ce privește lansarea primilor sateliți și trimiterea primilor oameni în spatiu URSS a avut pentru o vreme un avans considerabil, în competiția paralelă, cea a filmelor de science-fiction, nu a existat dubiu că americanii au dominat permanent. Și totuși, a existat și o tradiție de filme despre explorarea spațială realizate de studiourile și regizorii ruși materializată în filme de succes ca 'Planeta furtunilor' sau 'Solaris', și din această tradiție reînoită în ultimele decenii descinde și filmul 'Sputnik'. Sursele sale de inspirație sunt însă și filmele recente de horror spațial. Cele două lecții sunt bine învățate. Doza de originalitate, cel puțin pentru spectatorii mai puțin familiari cu acest spațiu geopolitic, o putem găsi nu neapărat în povestea însăși ci în plasarea acțiunii în 1983, ultimul deceniu de existență a Uniunii Sovietice.

Contextul în acest caz contează. Eroul este un cosmonaut sovietic care se întâlnește cu monștri extra-tereștri ca în 'Alien'. Rezultatul este mai mult decât satisfăcător. Experiența vizionarii filmelor de acasă nu este neapărat negativă, dar totuși nu este completă. Mi-au lipsit întâlnirile cu regizorii și actorii, mai ales că în cazul Festivalului de la Haifa organizatorii nu au încercat nici macar formula întâlnirilor pe Zoom, și discuțiile cu alti spectatori și iubitori de cinema. Nu pot decât spera că până anul viitor se va putea reveni la formula cu public și ne vom revedea cu toții pe Carmel.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 30

Cărţi noi

Petrolul şi produsele petroliere au avut o importanţă crucială în desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial. Dr. Ferdinand Friedensburg teoretician al economiei germane de război, făcea următoarea remarcă: Petrolul este materia primă în lipsa căreia armatele de azi sunt osândite la completă imobilitate și în acest fel la înfrângere, ca și în cazul că nu ar avea arme și muniții. Este incontestabil faptul că petrolul a contribuit la schimbarea desfăşurării războaielor, schimbând strategiile militare terestre, aeriene, la suprafaţa și în adâncul oceanelor. Motorizarea armatelor moderne, conversiunea flotelor de la uzul cărbunelui la motoare Diesel, expansiunea aviaţiei, au făcut petrolul şi produsele sale indispensabile, ca necesitate militară. A determinat evoluţiile legate de desfăşurarea celor două mari conflagraţii mondiale ale secolului al XX-lea. S-a demonstrat că necesitatea, a fost mereu potenţată. Se acceptă de toți istoricii că petrolul a devenit resursa strategică, fără de care nu se poate menţine un sistem modern de apărare națională. Fără o aprovizionare în cantitățile necesare cu petrol războaiele nu pot fi purtate, mai ales de către puterile care revendică prezenţe globale. Drept urmare, petrolul a devenit o parte integrantă a conceptelor de securitate naţională și a planificării strategice militare influenţând permanent deciziile politice, activitatea diplomatică şi economică. În perioada următoare Primului Război Mondial, dar mai ales în deceniul al patrulea, USA au jucat un rol primordial în exportul de petrol către Europa, fiind cel mai mare furnizor al Germaniei (până în 1937). Marea Britanie şi Franţa contau pe resursele deţinute în coloniile lor din Orient. Uniunea Sovietică era complet absentă de pe piaţa mondială a petrolului. Aceste evoluţii au menţinut petrolul românesc într-o zonă de maxim interes. Deşi mai scump decât cel adus de pe alte continente, apropierea de zonele industriale din centrul şi nord-vestul Europei făcea posibilă transportarea lui rapidă, ori de câte ori surveneau crize în zone. Germania, care a pregătit cu minuţiozitate revanşa după înfrângerea din Primul Război Mondial, era conştientă că bazată pe petrolul românesc va deveni o putere mondială. Vecinătatea geografică a României faţă de marile forţe constituite în Europa, dinainte de anul 1940, a reprezentat un factor cu profunde implicaţii politice, militare, economice şi

teritoriale pentru ţară. Cercurile conducătoare existente înaintea venirii la putere a generalului Ion Antonescu, au încercat să folosească arma petrolului în scopul menţinerii integrităţii teritoriale pentru a evita satelizarea ţării Germaniei şi angajarea în război. În perioada interbelică tehnica de luptă a înregistrat progrese remarcabile. Prin rolul esenţial al binomului tanc-avion în acţiunile de luptă, viitoarea conflagraţie se anunța ca un război al motoarelor.

Grija pentru aprovizionarea cu petrol şi produsele necesare deplasării trupelor motorizate, avioanelor, tancurilor şi vaselor de război a devenit o constantă în politica marilor puteri, presând deciziile politico-economice şi militare.

Resursele petrolifere româneşti,datorită disponibiliţăţii de export, au devenit un obiectiv important în prognozele economice de război ale tuturor puterilor europene, situaţie care a generat o accentuare a rivalităţii dintre cele trei grupări de forţe existente în Europa, grupul anglo-francez, italo-german şi Uniunea Sovietică. În concluzie, putem afirma următoarele: petrolul şi produsele derivate s-au impus ca una dintre cele mai importante materii prime strategice fără de care orice armată modernă devenea incapabilă de a-şi îndeplinimisiunile; - numărul mic de surse petrolifere majore, repartiţia lor inegală pe glob, dependenţa marilor puteri faţă de petrol (cu puţine excepţii) şi accesul inegal al acestora la sursele petroliere, au generat o dură rivalitate, accentuată şi de creşterea pericolului unui nou război mondial care se prefigura; 1 creşterea pericolului de război a obligat marile puteri să-şi reevalueze politicile în domeniul petrolier, situaţie care a generat amplificarea presiunilor militare asupra statelor posesoare de petrol; 2 mărimea zăcămintelor exploatabile, a capacităţilor de prelucrare şi a sistemului modern de transport al produselor petroliere au impus România ca unica sursă majoră aptă să acopere într-o însemnată proporție necesită-țile marilor puteri europene. Ca urmare a acestor realități politico-economice și militare, România a devenit, datorită petrolului său, un obiectiv important în geopolitica continentului european, în raportul de forțe dintre marile puteri, în disputa lor pentru controlul materiilor prime.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 31

Cărţi noi

Editura SAGA - Cărți noi Laszlo Alexandru cu o culegere de scrieri despre evrei și dușmanii lor , într-o trecere în revistă a marilor figuri, îngeri și diavoli, care au afectat soarta unui popor prigonit și decimat în secolul XX. Editura SAGA 2020

Cartea d-nei Mary Smith “Viața mea de nomadă” *) descrie oamenii și locurile din perindările autoarei și, cel mai important, încearcă să analizeze impactul acestor experiențe asupra modului de gândi-re personală. Cartea descrie pe larg periplul său ca locuitor temporar a cinci țări cu sisteme politice, norme culturale și structuri socioeconomice foarte diferite.

Concluzia sa: “am vorbit limbile locale, am lucrat și am studiat cu nativii și, uneori, am devenit impenetrabilă la diferențele dintre “ei” și mine. Am urmărit, am ascultat și participam din când în când. Și făcând acest lucru, am realizat că, indiferent unde călătoresc, am în continuare ADN-ul locului meu de naștere și că acest lucru nu poate fi neglijat. Deci, unde este casa, deoarece chiar și propria mea țară de origine poate fi de nerecunoscut după decenii de schimbări globale? Învățând să accept umanitatea cu toate idiosincrasiile ei, aș putea să renunț la “prejudecăți, fanatism și minte îngustă” și să încep să construiesc o casă”. * ) Available on Amazon.com

La Editura SAGA: Mary Smith - Viața mea de nomadă sau unde e patria? (în lb.engleză)

22

15

Mark Twain a scris: “Călătoria este fatală pentru prejudecăți, fanatism și mintea îngustă, iar mulți dintre semenii noștri sunt victime ale acestor considerente.”

Oricât de mult îl admir pe acest mare scriitor, nu sunt de acord cu afirmația sa. Călătoriile în locuri străine fără a ședea printre localnici poate să influențeze modul în care percepem împrejurimile. Doar după inhalarea aerului, trăind din mâncare, râzând de glumele lor și vorbind limba lor, călătorul poate începe să înțeleagă noțiunile: “prejudecățile, fanatismul și mințile înguste”.

Jurnal Israelian - Nr. 11, 22 Octombrie 2020

pagina 32