Jurnal Israelian saptamanal online NO,1 -12 August 2020

JURNAL ISRAELIAN EDITORIAL

DOINA MEISELES Actualităţi VIAŢĂ ŞOCANTĂ Andrei Klein

ION A. POP Academia Română MIHAELA ALBU Virgil Ierunca SOFIA GELMAN KISS De ce a devenit cuvântul „stânga” blestem ?

AVANGARDE Leo Butnaru UMOR cu Lenny Ravich LASZLO ALEXANDRU Mihai Sebastian

NICOLETA DABIJA HIPODROM - Nora Iuga

LIVIU ANTONESEI Efectele Pandemiei

ALEXANDRU CRISTIAN

Opera lui Norman Manea

CARMEN ONUARH Arta Uli Corespondenţă din Nigeria

NUŞA CHIBICI Casa de Ines

ARIE LAMDAN Un artist pentru fiecare ocazie

Cuvântul Editorului Probabil cititorul atent a realizat anomaliile la care ne supune viața "modernă" în secolul XXI. Realitatea pe care o consumăm e făcută în mare parte din informație, imagini, voci... și aproape de loc din decența unor știri obiective sau o oră de discuție petrecută cu un prieten în carne și oase. Cititorul modern este subjugat informației oferite și en-gros, valuri, valuri.

Credem în tot ce vedem și auzim, atât timp cât pare plauzibil și vine din mai multe surse. Din ce în ce mai mult cădem în plasa manipulării mediei folosită de interesați, care ne vând cu profesionalism o fabricată stare a lucrurilor. Un aspect îngrijorător pentru noi, consumatorii de cultură, este declinul educației, și al conținutului, instalarea unor programe culinare obsesive, reclame plictisitoare și distracții globale, degradante cum ar fi "Fratele mai mare".

Suntem supuși la subcultură și mediocritate. La dezinformare și trivial.

Noul JURNAL ISRAELIAN online s-a născut din dorința de etalonare și de echilibrare a valorilor intelectuale, care au dispărut la scară globală, din presa scrisă. Ne adresăm cititorilor de limbă română din Israel, România și Diaspora care apreciază calitatea mesajului, hedonismul artei, al poziției nealiniate, și mai ales doresc opinii lucide în timpuri tulburi. Oferim speranțe în bine și estetic așa cum am fost crescuți pe vremea când școlile ne învățau să gândim.

Adrian Grauenfels

EVITA ŞTIRU Pagina Sport

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 1

Jurnal Israelian

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Director: Doina Meiseles Redacție: Roni Căciularu dr. Sofia Gelman Kiss Distribuție: Viorel Maier Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Prof.Dr. Hava Hass Evita Ştiru Sergiu Brandea Maria Sava Iulia Deleanu Martha Eșanu Liviu Antonesei Andrei Klein dr. Alexandru Cristian Beatrice Bernath Dorel Schor Raul Ancel Laszlo Alexandru Lică Bluthal Mail redacție: Editura SAGA gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc

SERGIU BRANDEA CONFESIUNI LA CAPĂTUL PISTEI Ziarul la care colaboram, Jurnalul Săptămânii, a parcurs un drum lung de peste zece ani. Atunci, când a început să meargă, nu era ca un „copil începător”, ci un tânăr care a preluat „ștafeta” altui ziar, vă amintiți? Se numea „Ultima oră”, apărea zilnic, apoi săptămânal până a ajuns la „capătul pistei” când a predat „ștafeta” unui nou Jurnalul Săptămânii.

Astăzi și acesta și-a terminat parcursul și este gata să predea „ștafeta”, urmează ziarul următor care, va alerga pe o nouă pistă și-a luat un nume nou Jurnal Israelian și se bucură de marele avantaj, suporterii au rămas împreună.

Dacă cineva este curios să știe de ce ziarul și-a schimbat numele,- fără a face chiar o analogie,- am să povestesc un vechi obicei eveiesc, la care am fost părtaș.

Eram mic, cred că în jur de cinci ani, când m-am îmbolnăvit grav. Doctorii aduși de mama, de bunici, făceau eforturi să mă salveze prescriindu-mi tot felul de rețete, tratamente, care nu se dovediseră prea eficiente. Într-una din zile, baba (bunica) a venit la patul meu însoțită de „o cucoană” pe care n-o cunoșteam. Aceasta a început să mă „descânte” în limba idiș, făcând și tot felul de gesturi „specifice”. La urmă au hotărât să-mi schimbe numele, mi-au dat un nume nou (nimeni nu m-a chemat vreo-dată cu numele primit) și la cerera cucoanei, m-au „vândut” acesteia, pe câțiva bănuți, așa că am căpătat o nouă mamă.

După un timp, m-am însănătoșit. În cele din urmă tratamentele medicilor s-au dovedit salvatoare spuneam eu „înțeleptul” de mai târziu, de câte ori mi se amintea că doamna cutare care, mi-a dat un nume nou, m-a cumpărat și m-a descântat, este aceea care mi-a salvat viața.

Ziarul nostru n-a fost bolnav, cel mult a fost în suferință. Nici nu-i de mirare că devenise „anemic” după ce coronavirus l-a atacat diminuindu-i cititorii. Dar de descântat, nu l-a descântat nimeni, doar i s-a schimbat numele, (conform tradiției evrești!?), acum toți îl vom numi „Jurnal Israelian”.

Publicat la început pe internet, (sper că în viitor va aparea și o versiune tipărită, în beneficiu acelor cititori fideli care nu folosesc calculatoare) difuzat atât în țară cât și în străinătate, deci cu o arie de răspăndire mult mai largă, ziarul va căpăta recunoașterea valorii sale și aprecierile care i se cuvin.

Drum bun Jurnal Israelian!

Arta şi păzitorii ei

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 2

Actualităţi

ETGARD BITEL

Iranul şi arma secretă Mă întrebam intr-un text mai vechi de ce ar avea nevoie Iranul de arma nucleară când deține această armă despre care vom vorbi mai jos și care este deținută și de Rusia care, prin asimilare este partenera Iranului.

Da, ați înțeles bine: dincolo de disensiunile de suprafață, Rusia este partenera Iranului pentru că „prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri”. Este vorba aici despre parteneriatul strategic dintre China și Rusia și despre apropiatul acord ce va fi semnat între China și Iran. Acțiunile Rusiei în lume și cele ale Iranului în Orientul Mijlociu ne îndreptățesc să credem că fiecare dintre aceste țări vizeză supremația întro anumită zonă, iar în ceea ce privește Rusia, presiunile SUA și UE în acest sens sunt deja cunoscute, mai ales că Obama, la vremea lui, și Franța care au deținut și ei această armă au interzis folosirea ei. Nu avem date privind experimentarea acestei arme de către Iran, dar avem date privind Rusia. Guvernul rus deține de câțiva ani o tehnologie absolut revoluționară, care îi conferă printre altele și un uriaș avantaj militar. Bineînțeles, noua tehnologie folosită de ruși este deocamdată ținută „top secret”, dar există deja informații concludente care dezvăluie că este vorba de sisteme tip „Magrav”, bazate pe controlul câmpurilor magnetice și gravitaționale ce au fost puse la dispoziție de Fundația „Keshe” localizată în Iran și aparținând savantului iranian cu același nume. O confirmare clară a acestei situații ce pune capăt mândriei guvernanților americani a avut loc în 2014, pe fondul crizei din Ucraina.

La data de 10 aprilie 2014 un vas de război aparținând Marinei americane, USS Donald Cook, a fost trimis în apele neutre ale Mării Negre echipat cu cele mai moderne sisteme de luptă ale NATO. Pătrunderea vasului american în acea zonă intra însă în contradicție cu „Convenția de la Montreux”. Conform acestui tratat internațional, navele de război ale țărilor non-riverane Mării Negre nu pot staționa în zonă mai mult de 21 de zile.

Ca răspuns la pătrunderea navei americane în Marea Neagră, Moscova a trimis în data de 12 aprilie 2014 un bombardier neînarmat de tip SU-24, care a survolat nava americană. Singura dotare a avionului rus a fost doar un „coș” montat sub fuselaj, ce conținea un dispozitiv de război electronic numit „Khibiny” care avea la bază tehnologia „Magrav”. Se pare că ceea ce a urmat a pus în stare de șoc marinarii navei americane. Mai multe surse au afirmat că atunci când avionul rusesc s-a apropiat de nava americană toate sistemele electronice ale acestuia s-au oprit brusc și, în pofida eforturilor operatorilor, nu au mai putut fi repornite. Spre disperarea americanilor, avionul rusesc a simulat de 12 ori în timp de 90 de minute că atacă vasul american care devenise o pradă sigură, fiind incapabil să se apere. După acest incident vasul american s-a grăbit să ancoreze în portul Constanța, unde 27 de membri ai echipajului și-au dat demisia spunând că nu au de gând să-și riște viețile. Deci Rusia deține tehnologia „Magrav”. Un alt incident a dovedit că și Franța a primit această tehnologie. În data de 2 martie 2015, în cadrul unor exerciții militare tactice desfășurate în largul coastelor Floridei, submarinul francez „Saphir” a pus într-o totală inferioritate portavionul USS Theodore Roosvelt și întreaga sa escortă.

Comentatorii militari arată că în condiții de război această situație ar fi însemnat scufundarea sigură a tuturor vaselor respective. Este de remarcat că în data de 23 aprilie 2012 președintele Barack Obama a semnat un decret prin care tehnologia „Magrav” dezvoltată de Fundația „Keshe” a fost interzisă în SUA, fiind asociată cu „terorismul”. Se pare că situația care a determinat administrația Casei Albe să ia foarte în serios tehnologia „Keshe” a fost capturarea de către iranieni în decembrie 2011 a unei drone ce folosea cele mai sofisticate sisteme militare americane. Cei de la Washington erau siguri că datorită tehnologiei lor high-tech de ultimă generație, drona lor de spionaj nici nu ar putea fi detectată de inamici. Cu toate acestea iranienii au capturat drona în zbor, la o înălțime de 6 kilometri, și au adus-o la sol fără nici cea mai mică zgârietură. Donald Trump s-a retras din tratatul nuclear cu Iranul. Cunoscând cele de mai sus mi se pare o glumă. Ce nevoie ar avea Iranul de o bombă nucleară când tehnologia „Magrav” a fost pusă pe mașini și poate fi foarte ușor deplasată din loc în loc. Dacă ar avea „aprobare de la stăpânire”, probabil că o navă militară iraniană ar apărea în largul coastelor SUA și ar bloca toate dispozitvele electronice de comandă ale SUA. Este de la sine înțeles că toată tevatura actuală este doar un joc de-a războiul pentru a ține în viață industria militară mondială. Este adevărat că nu participăm la un război mondial ci la războaie regionale, dar acestea sunt mai utile din punct de vedere al consumului de material militar, de reducere a populației din anumite zone și pentru justificarea transferului de populații. Iată că nu numai Corona participă intens la reducerea populației mondiale.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 3

Actualităţi

DOINA MEISELES

În urma demonstraţiilor de după explozia din Beirut, guvernul libanez a demisionat.

Luni seara, premierul libanez Hassan Diab, a anunțat printr-o declaraţie dramaticǎ demisia guvernului său. În scurtul sǎu discurs televizat, el a acuzat clasa politică și a criticat fǎrǎ rezerve corupția instituţionalǎ care a dus la „acest cutremur care a lovit țara”. După un numǎr ridicat de demisii succesive ale miniştrilor cabinetului său, Diab a spus cǎ nu existǎ altǎ soluţie decât demisia acestui guvern. “Suntem alături de cetǎţenii care cer judecarea celor responsabili pentru această “crimă”, a declarat Diab într-o încercare disperatǎ de a liniști tensiunile extrem de ridicate din societatea libanezǎ care au dus la protestele violente de după explozia devastatoare din portul din Beirut. Se pare însǎ cǎ demersul sǎu nu a dat rezultatele scontate cǎci chiar dupǎ anunţarea demisiei guvernului demonstraţiile masive şi violente au continuat. Furia populaţiei se îndreaptǎ mai ales împotriva clasei politice corupte dar şi spontan împotriva organizaţiei teroriste Hizbullah. Se pare cǎ deflagraţia din portul Beirut, din 4 august a.c., a fost provocatǎ de depozitarea unor materiale explozibile aparţinând organizaţiei Hizbullah. Explozia a peste 2700 de tone de amoniu, a ucis mai mult de 170 de persoane și a rănit alte circa 6.000, distrugând în același timp mare parte din capitala Libanului. Aceastǎ explozie, care a lǎsat peste 300,000 de persoane fǎrǎ acoperiş, a venit și pe fondul crizei economice şi politice generatǎ de Corona. Cabinetul guvernamental fusese format la începutul acestui an cu sprijinul grupării teroriste pro-iraniene Hezbullah. Unul dintre primii miniştrii care au demisionat a fost cel al sănătății, care aparţinea acestei grupǎri. Președintele Libanului, apropiat de Hizbullah a susţinut într-o declaraţie anterioarǎ că materialul explozibil a fost depozitat necorespunzător timp de mai mulți ani în port. El a încercat sǎ implementeze ideea că o comisie de anchetǎ localǎ va cerceta faptele. Presiunea maselor de demonstranţi (încurajaţi de poziţia preşedintelui Franţei, Macron, în vizita sa la Beirut) cere numirea unei comisii de anchetǎ internaţionale care sǎ stabileascǎ adevǎrul. Nimeni nu poate sǎ prevadǎ cum vor evolua evenimentele în Liban, mai ales cǎ se aşteaptǎ încǎ decizia Tribunalului Internaţional care a cercetat asasinarea fostului premier Hariri din urmǎ cu doi ani.

A patra rundă de alegeri la orizont?

Spectrul unei a patra runde de alegeri începe să devină din ce în ce mai ameninţător după ce la începutul acestei săptămâni şedinţa guvernului a fost anulată şi toate încercările de a soluţiona divergenţele intervenite între Likud şi Kahol-Lavan se pare că au dat greş. Zvonurile potrivit cărora premierul Netaniahu refuză să adopte soluţia unui buget pentru doi ani şi insistă pentru adoptarea unui buget până la sfârşitul anului în curs numai pentru că preconizează noi alegeri, sunt pur şi simplu absurde. Cred că nimeni nu doreşte alegeri în momentul de faţă şi nimeni nu ar avea de câştigat dintr-o asemenea nebunie. În timp ce în ţară domneşte o atmosferă de nesiguranţa, lipsa perspectivei în ceea ce priveşte stăvilirea pandemiei (de peste o lună în fiecare zi sunt înregistrate între 1,600 şi 2,000 cazuri de noi contaminaţi) şi în timp ce numărul şomerilor din Israel a atins cifra îngrijorătoare de 880,000 de persoane, organizarea de noi alegeri sună ca un adevărat atentat la adresa cetăţenilor israelieni. Ca să nu mai vorbim de faptul că într-o asemenea eventualitate prezenţa celor veniţi la vot ar fi extrem de redusă. Evident, după trei runde de alegeri, majoritatea israelienilor sunt dezamăgiţi, frustraţi şi neîncrezători într-o nouă asemenea experienţă, mai ales că rezultatele par să fie la fel de incerte ca şi până acum.

Cei circa 10-15 mii de israelieni care demonstrează în ultimul timp în faţa reşedinţei primului ministru nu vor schimba cu nimic viitorul ţării, după cum faptul că sute de mii de francezi au demonstrat luni în şir împotriva președintelui Macron nu a dus la nici o schimbare în Franţa. În cazul în care proiectul de lege pentru amânarea datei limită pentru aprobarea bugetului nu va trece, atunci organizarea de noi alegeri devine o ameninţare concretă. Sperăm că acest lucru nu se va întâmpla şi atât Netaniahu cât şi Gantz vor înţelege că acest guvern “umflat” şi greu de condus cum este, reprezintă totuşi o soluţie mai bună decât noi alegeri care vor arunca întreaga ţară într-o situaţie de instabilitate politică şi economică cu consecinţe dezastruoase.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 4

Păreri

Acad. I.A. POP Fervoarea demolării În general, societățile care au dărâmat statui, au ars cărți ori au creat indexuri ale operelor interzise au avut în frunte regimuri totalitare sau au cunoscut crize cronicizate. Firește, au existat și cazuri când, după eliberarea de dictatură sau de criză, lumea a trebuit să elimine, în mod justificat, simbolurile acelor vremuri de tristă amintire. Dar marii demolatori au fost tiranii, mai ales cei situați pe poziții politice extreme. Astăzi, explicația distrugerii memoriei colective este discriminarea bazată pe culoarea pielii și care, în aproape toate țările, în timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate, a făcut numeroase victime. O asemenea țară este America – Statele Unite ale Americii – care, începând cu perioada colonială și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a statuat oficial, prin legi și reglementări cu putere de lege, sclavia negrilor.

Este mai greu de înțeles pentru contemporanii noștri, care au, de multe ori, o cultură generală și istorică săracă, în ce fel s-a putut ca, de la intrarea în vigoare a Constituției SUA (1787) și până la finele Războiului Civil (1865), Statele Unite să fie o țară sclavagistă.

Este greu de înțeles și pentru faptul că, mai peste tot în lume, Constituția SUA rămâne un model al democrației, este dată ca exemplu, este preamărită ca etalon de libertate, de stabilitate, de sobrietate. Mult mai grav este faptul că, de la interzicerea sclaviei în SUA (1865) au trebuit să treacă o sută de ani până la îndepărtarea ultimelor legi discriminatorii în fostele state ale Confederației (1963). Simptomatic este faptul că ambii președinți implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln, care a eliminat oficial sclavia și John Fitzgerald Kennedy, care a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale – au pierit asasinați. În practica vieții cotidiene însă, nici până astăzi discriminările de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici în alte regiuni. Evident, gradul lor de extindere și forța lor de manifestare diferă foarte mult, de la un continent la altul, de la țară la țară, de la comunitate la comunitate.

Azi, trăim o criză profundă în societate, accentuată de pandemia cu noul virus Corona, dar cronicizată de câteva decenii și accentuată de perspectivele sumbre de după încheierea molimei. În timpul crizelor de amploare mare au avut loc

Palmyra distrusă de ISIS

întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu baricade, incendieri, jafuri, agresiuni fizice, omoruri etc. Scânteia manifestărilor violente de

astăzi a pornit de la asasinarea de către un polițist american alb („caucazian”) al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea nu avea cum să nu capete conotații rasiste, date fiind împrejurările. Cu mult înainte ca justiția să-și intre în rol, vestea a făcut ocolul SUA și al lumii, declanșând, după cum era normal, puternice reacții de solidaritate cu victima și cu afroamericanii în general. Sclavia a revenit în atenție – deși puțini îi cunoșteau istoria – fiind scoasă în prim plan drept cauză a tuturor relelor. Populația revoltată nu s-a mulțumit cu cererea de reformare a lumii contemporane și viitoare – pentru a o scăpa de asemenea discriminări – ci a început, în urma unor acțiuni bine orchestrate din umbră, un război cu trecutul, cu valorile trecutului, sublimate în statui, opere literare, filme etc. Astfel, s-a găsit cu cale să se retragă din oferta unuia dintre cele mai cunoscute canale de televiziune filmul „Pe aripile vântului”, făcut după romanul omonim al Margaretei Mitchell. Pentru acest roman (cu titlul originar Gone with the Wind, apărut în 1936, autoarea a primit Premiul Pulitzer, în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes ale tuturor timpurilor.

La fel, s-a găsit cineva să interzică romanul „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe (1811-1896), o înfocată aboliționistă. Romanul (apărut în 1852), care înfățișează viața african-americanilor sub sclavie, a fost foarte bine primit în nordul SUA și în Anglia, dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci dumneavoastră, o doamnă așa de mică, ați pornit un

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 5

Păreri război așa de mare!”. Harriet Stowe a fost considerată mereu un simbol al luptei contra sclaviei negrilor.

Președintele Lincoln era împotriva sclaviei, dar nu dorea egalitatea deplină între albi și negri. Atât a putut să meargă înainte spiritul lui vizionar, care, în mod categoric, era deasupra vremurilor sale și prevestea viitorul.

Oare toți oamenii de pe pla- netă să se fi înșelat când au cinstit și apreciat aceste opere, considerate nemuritoare?

Generații de toate vârstele, le-au admirat și i-au admirat de-atunci încoace. Oare valoarea artistică în sine a acestor opere să nu aibă nicio relevanță? În vârtejul revoltei de-acum, a fost dată jos de pe soclu o statuie a lui Cristofor Columb (1451-1506), descoperitorul, fără să fi știut vreodată cert, al Americii (numite astfel după moartea lui). Columb nu a ajuns niciodată în America de Nord propriu-zisă, ci doar pe insule și în Panama și nu a făcut niciodată comerț cu sclavi negri. El a crezut că ajunsese în India, adică în Asia, pe care o căuta, gândind că dacă navighează spre vest își va atinge ținta. Aud că s-a dărâmat o statuie a lui George Washington, la Portland, în Oregon, că o statuie a lui Winston Churchill a fost vandalizată și ea și că un primar din Suedia a cerut înlocuirea statuii regelui Carol al XII (de pe la 1700) cu statuia luptătoarei pentru protecția mediului Greta Thunberg și chiar condamnarea memoriei lui Carl Liné (1707-1778), părintele taxonomiei (clasificarea speciilor) și al ecologiei. În ritmul acesta, se va ajunge în curând la interzicerea lui Aristotel (384-322, B.C), trăitor acum circa 2300 de ani și unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii, pentru afirmația că „sclavul este o unealtă vorbitoare”.

Ceea ce se întâmplă nu este deloc o dovadă de luciditate a lumii, nici o mărturie a luptei contra discriminării. Ceea ce se întâmplă este pur și simplu o dovadă de manipulare crasă, produsă pe fondul lipsei de educație și de cultură a populației.

Toți cei care fac școală serioasă și care acumulează destule cunoștințe de cultură generală știu că fiecare epocă istorică are propriile valori și propriile prejudecăți.

De multe ori, ceea ce fusese perfect moral și legal în trecut, devenise imoral și ilegal în epocile mai noi.

De exemplu, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) a guvernat omenirea primitivă sute de mii de ani. Războiul a fost o practică morală în tot Evul Mediu, turnirurile și duelurile au fost prilejuri de manifestare a onoarei cavalerești, iar asuprirea și prigonirea unor grupuri marginale ale societății o datorie a autorităților și a unora dintre indivizi.

Firește, cu vremea lucrurile s-au schimbat treptat, pe etape. În momentul în care a intervenit justiția modernă, răzbunarea sângelui a fost interzisă. „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” a fost adoptată la începutul Marii Revoluții Franceze (1789), „Declarația universală a drepturilor omului” după al Doilea Război Mondial (1948), de către ONU, iar anumite legi împotriva discriminărilor de multiple tipuri abia în deceniile din urmă. Prin urmare, chiar dacă ceva este imoral și ilegal în epoca noastră, nu înseamnă că a fost la fel și în trecut. Lumea medievală s-a axat pe ierarhie, supunere, privilegiu, credință, onoare cavalerească și nu pe libertate, egalitate, democrație, frăție, liberalism etc. Dacă ajungem să îi judecăm pe oamenii medievali după valorile care s-au afirmat în lume după moartea lor, o mare eroare istorică, și o eroare logică. Cum să-l condamnăm pe cineva că nu a făcut ceea ce nu știa, ceea ce nu exista pe vremea lui? Este la fel cum l-am aresta, judeca și condamna pe cineva pentru o faptă din anul 2000, pe baza unei legi apărute în 2020.

Cum să acuzi pe cineva pentru nerespectarea unor legi și principii care nu existau în vremea sa?

Față de epocile în care au trăit și față de gândirea curentă a lumii în care au trăit, Harriet Beecher Stowe, Margaret Mitchell, Cristofor Columb, Churchill, Carol al XII-lea (trecător prin Țara Moldovei), Carl Liné au fost niște vizionari. Ei au revoluționat, fiecare în felul său, societatea contemporană lor și au pregătit un viitor bun.

Cu toții au fost ieșiți din comun în sensul cel bun și, tocmai de aceea, au lăsat în urmă opere monumentale și, tocmai de aceea, li s-au făcut statui.

Cu ce drept – în afară de dreptul forței brute, al ignoranței și al manipulării – ne ridicăm noi contra memoriei lor?

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 6

Păreri Faptele acestea din ultima vreme amintesc de Nero, de Inchiziție, de Lenin, de Stalin, de Hitler, de Mao Zedong și de toți dictatorii care au distrus lumi, care au interzis universuri reale ca să construiască lumi și false. Comunismul a distrus, totuși, cele mai multe statui, iar Rusia Sovietică a topit șine de cale ferată, din simplul motiv că acestea erau făcute de „capitaliști”.

Nu ne putem război de fiecare dată cu istoria ca să construim o lume dreaptă. Supărarea pe istorie este ridicolă. Cele mai multe dintre relele societății contemporane zac în însăși societatea contemporană.

Pentru prejudecățile și faptele noastre nu au cum să fie vinovate cărțile, filmele, statuile sau oamenii din trecut, ci educația greșită, primită în familie și în școală, anturajul nepotrivit, ignoranța și prostia.

Superioritatea noastră față de polițistul care a omorât prin sufocare o ființă omenească nu constă în forța de a distruge, ci în arta de a construi. Câți dintre aceia care au interzis un film, care au condamnat o carte, care au dat jos o statuie știu să vorbească în chip armonios despre acel film, despre acea carte, despre acea statuie?

„Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”

Printr-o astfel de educație, vom ști că o crimă nu se pedepsește printr-o altă crimă, ci prin aplicarea justiției și că o distrugere nu trebuie urmată de alte distrugeri, ci de creații durabile, puse în slujba adevărului și a dreptății. În plus, ca istoric, sunt convins că mărturiile din vremuri trecute – mai ales creațiile spirituale – chiar dacă exprimă alte idei și idealuri decât ale noastre, sunt părți din viața omenirii, cu toate avatarurile sale și merită tezaurizate cu grijă. Nu-mi iese din minte o imagine recentă, din teritoriul dominat vremelnic în Orientul Apropiat de către un pretins stat, imagine în care tineri mascați distrugeau cu ciocanele basoreliefuri, statui și ziduri vechi de mii de ani, ca să dovedească ce altceva decât primitivism, forță brută, dispreț față de oameni!

Ca să nu se mai întâmple aceste lucruri tragice, ca să nu mai ajungă rațiunea să fie dominată de fanatism, avem nevoie de responsabilitate și demnitate, iar acestea se dobândesc prin educație serioasă, prețuitoare a creației umane din toate timpurile.

Acad. I.A. Pop Preşedintele Academiei Române

ÎNTREBĂRI PENTRU VIITOR cu dr. Alexandru Cristian

avertiza Immanuel Kant.

Câți dintre noi pot cântări știrile care ne asaltează clipă de clipă prin toate mijloacele de informare în masă? Foarte puțini. Majoritatea nici nu se străduiesc să aibă astfel de baze date. Iar memoria calculatorului sau a telefonului degeaba le are, dacă nu ne străduim să căutăm. Pe această lipsă de discernământ mizează și „formatorii de opinie” manipulatori contemporani. Sunt forțe care vor să ne transforme în demolatori, fără să ne creeze premise de a fi și constructori. De planurile de construcție se ocupă alții. Pe vremuri, eram învățați că cine stăpânește informația stăpânește lumea. Azi știm că nu este așa, din moment ce manipularea informației devine mai puternică decât informația însăși.

Spre a ne deștepta nu avem nevoie de nimic foarte scump și foarte complicat, ci doar de o educație pusă în serviciul omului, de o educație bazată pe virtuți, pe valori și pe încredere.

Dragă Alexandru Cristian, ați colaborat cu succes la Jurnalul Săptămânii, și ați publicat cărți interesante de proză, istorie și analize politice la Editura SAGA-Israel. Sunteți un simpatizant al Israelului, și un specialist în legăturile interstatale România - Israel cât și expert în situația politică din Statele Unite. Aș dori să vă solicit pentru ziarul nostru Jurnal Israelian părerile dvs. în legătură cu situația actuală în lume și în special în Israel și România.

1. Încep cu problemă arzătoare. Ce părere aveți de Covid 19? Circulă păreri antagoniste despre conspirație, mutație naturală și interesele unor state de a prăbuși economia mondială.

Cum ați defini acest fenomen mondial?

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 7

Interviu A.C: Vă mulțumesc pentru aprecierile de mai sus.

Fenomenul pandemic este un fenomen destul de întâlnit în istoria noastră. Mă gândesc acum la marea pandemie de ciumă denumită Moartea Neagră între anii 1346-1353, marea pandemie de variolă din anul 1520, gripa spaniolă 1918-1920, desigur au fost și alte pandemii în istoria lumii, chiar în Antichitate întâlnim dese episoade pandemice. Această pandemie a noului coronavirus (SARS – COV 2) în opinia mea este una adaptată vremurile noastre. În prezent lumea este foarte conectată și interdependentă. Tehnologia informației ne aduce în starea unui tsunami plin de informații adesea fără conținut. Pandemia nu este opera unor oculte mondiale/cabale sioniste sau a unor conclavuri secrete ci este pur și simplu un simplu fenomen al naturii perfect normal în evoluția vieții pe Terra.

Este o reflectare a stilului nostru tehnologizat de viață, undele electromagnetice dar și alte tipuri de emisii care au perturbat ecosistemul nostru. Este o deviere a 1unei evoluții firești a omenirii, dacă putem spune pandemia este ca o furtună pe marea Istoriei omenirii, astfel de furtuni au mai avut loc și vor mai avea.

2. Cum explicați valul mondial de rasism, antisemitism, reprimarea negrilor americani, focul pus catedralelor Franței? Nu pare 2020 a fi un an apocaliptic cu un milion de morți produși de un dușman invizibil?

A.C: Aș avea de adăugat, populația afro-americană nu este reprimată este stimulată pentru atingerea unor interese care nu țin de evoluția istoriei americane. Sunt ca o masă critică de manevră pentru atingerea unor obiective imediate. Ce înseamnă acest val de rasism sau antisemitism? În opinia mea este eșecul lamentabil al globalizării de a reuși să aducă oamenii împreună în jurul unor idei/valori. Este o fractură mare în zidul construit de Societatea Deschisă care o apără de dușmanii acesteia, l-am parafrazat pe Karl Raimund Popper. Anul 2020 nu este deloc un an apocaliptic pentru că pandemiile pe care le-am amintit mai sus au omorât între 30 și 50 de milioane de oameni. Să nu uităm că de gripă mor câteva milioane de oameni pe an. Este un an plin de încercări care pune la încercare maturitatea spirituală a omenirii.

Dumnezeu privește spre noi să vadă cum ne descurcăm…

3. De ce ne sperie tehnologia celulară G5? Se spune că va fi folosită pentru a subjugarea și controlul individului care și așa și-a pierdut securitatea dar și datele și preferințele personale. Suntem supravegheați 24 de ore din 24, așa cum Orwel a profețit în cartea sa 1984. A.C A.C: Orice tehnologie nouă sperie. Am citit amintiri din anii apariției televizorului și a radioului și mi se pare acum extrem de amuzante. Știu din povestirile bunicilor mei că părinții sau bunicii lor s-au speriat când au auzit pentru prima dată radioul sau au văzut televizorul. Control total al omenirii este foarte greu de realizat din mai multe aspecte. Primul aspect este marea diferență de dezvoltare socio-economică. Al doilea aspect este educația și mediul cultural din care provine fiecare om. Ultimul aspect este legat de costul enorm al acestui demers inutil. De ce să te supraveghez non-stop, în general viața oamenilor este anostă nu este ca în filme. Eu nu cred în efortul unor oameni de a monitoriza și controla omenirea care este o sumă de complexități și variabile. Există o serie de teorii, supoziții despre anumite grupuri de interese care sunt sigur că există dar cred că au obiective limitate în spațiu și timp. Omenirea este ca un sat global în care nu poți controla totul și la orice oră...

4. Să revenim la Israel. După 3 runde de alegeri epuizante am căpătat un guvern umflat - o coaliție cu 36 de miniștri care nu par a acționa pentru binele alegătorilor ci sunt deconectați de problemele arzătoare ale epidemiei. Hotărârile sunt haotice nebazate pe date ferme despre focarele epidemiei.

Afaceri dau faliment, sute de mii de șomeri așteaptă soluții, dar guvernul e preocupat de probleme personale, ca procesul primului ministru, sau denigrarea presei libere și a sistemului juridic israelian.

Democrația este în mare pericol!

A.C: Referitor la Israel cred cu tărie că democrația a învins în Israel. Faptul că sunt 3 runde de alegeri înseamnă că puterea este contestată. În momentul în care puterea este contestată înseamnă că democrația este solidă și coagulată. Această pandemie a provocat un haos și vă spun sincer nimeni nu este pregătit pentru astfel de evenimente. Deși există o serie de simulări, exerciții, acțiuni diverse viața întrece întotdeauna așteptările noastre. Nu iau apărarea nimănui dar orice guvern într-o astfel de situație are parte de multe presiuni și multă opoziție. Executivul numeros poate provoca un anume blocaj birocratic și ad-

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 8

Memorialistică ministrativ, dar cred că scena politică israeliană și poporul vor găsi alternative viabile pentru evitarea pierderilor din ultimii ani.

5. Să revenim la cea mai dureroasă rană a Israelului care este pomenirea Holocaustului și combaterea antisemitismului. Avem probleme cu guvernul actual al Poloniei care refuză să admită responsabilitatea polonezilor prin participarea lor la mașina germană de lichidare a problemei evreiești în timpul celui de-al II-lea război mondial. Pe de altă parte, Israelul refuză să confirme genocidul armenilor de către turci în anii 1915-1923. Cum se explică această ignorare voită a adevărului istoric? Cum credeți că putem reduce antisemitismul mondial și mai ales pe cei care răspândesc odioasa idee că Holocaustul nu a existat, fiind o pură invenție a sioniștilor?

“Antisemitismul este o problemă de percepție greșită asupra istoriei și a lumii.”

A.C: În primul rând Holocaustul a existat, avem o serie de dovezi reale și concrete. Sionismul nu poate inventa ceva ce nu există, sionismul este o mișcare istorică care a luptat pentru redobândirea țării lui Israel pierdută în istoria milenară. Termenul de sionism a fost pomenit prima dată de Natahn Birnbaum și folosit la Congreul de la Basel (1897) de Theodor Herzl. Polonezii refuză să accepte o vină istorică din dorința de a nu recunoaștea vina strămoșilor. Israelul refuză să confirme genocidul asupra armenilor datorită geopoliticii. Dacă ar condamna ferm genocidul, Turcia va condamna ferm Israelul pe motivul “genocidului comis asupra palestinienilor”, genocid care nu există și nu a existat niciodată. Mai exact ar stimula întreaga lume arabă împotriva Israelului.

Cred că Israelul va condamna ferm genocidul după ultimele provocări ale lui Erdogan la adresa culturii iudeo-creștine. Israelul așteaptă un moment optim pentru condamnarea genocidului împotriva armenilor. Antisemitismul mondial se reduce prin campanii vaste de informare și cunoaștere a istoriei.

Invenția cu evreii conduc lumea este o susținere a celor care urăsc evreii fără un anume motiv, în general antisemitismul prin expresia sa este ilogic. Dacă ești creștin nu poți fi antisemit pentru că Iisus Hristos a apărut în sânul poporului evreu!

6. În România observăm un proces de reabilitare a generalului Ion Antonescu, prin denaturarea sistematică a istoriei deportării evreilor (la comandă generalului) spre Transnistria și de acolo, mai departe la extermi- nare de către germani şi aliații lor.

A.C: Acest proces de reabilitare nu este unul coordonat este mai degrabă sporadic prin reînvierea unui naționalism patriotard și revanșard fără un substrat istoric. Un adevărat patriot își cunoaște și își recunoaște Istoria. Acceptarea Istoriei este primul pas către iubirea de țară pentru a îndrepta ce a fost greșit în trecutul nostru. Din păcate și anumiți istorici, scriitori de origine evreiască au pornit acest proces de reabilitare din diferite scopuri ce nu țin neapărat de rigurozitatea istorică. Holocaustul provocat de regimul Antonescu este o certitudine istorică ce nu trebuie negată sau coafată, trebuie acceptată și judecată obiectiv, fără sentimentalisme false.

Cu toată romanțarea istoriei trebuie să acceptăm că Ion Antonescu a fost un criminal de război și un ucigaș al evreilor aflați pe teritoriul României.

Reporter: Vă mulţumesc și vă așteptăm colaborator permanent la noul nostru ziar JURNAL ISRAELIAN.

Walter Molino

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 9

Memorialistică

VIAŢĂ ŞOCANTĂ (I) Extrase din corespondenţa autorului Andrei Klein cu Laszlo Alexandru, profesor de latină din Cluj.

Când am terminat de vorbit, a venit spre mine un bătrânel zâmbitor, cu faţa luminoasă, care m-a felicitat. Aproape imediat mi-a întins o invitaţie, chemându-mă şi la lansarea cărţii sale, peste câteva zile, în acelaşi loc, la Muzeul Etnografic din centrul Clujului.

Aşa l-am cunoscut pe Andrei Klein. Evenimentul cădea într-o duminică la prânz, dar am zis să-mi calc pe comoditate. N-am regretat. Sala era plină cu persoane în vârstă, care emanau discreţie şi o distincţie aparte. Parcă eram în foaierul unui teatru.

Directorul muzeului şi cei doi vorbitori universitari au pus în evidenţă – cum se obişnuieşte mereu în asemenea situaţii – ponderea ştiinţifică şi umană deosebită a volumului care se lansa. Intervenţia autorului n-a urmat însă tipicul formalist. Nu doar fiindcă a început prin a-şi omagia soţia, prezentă în primul rând de scaune, pentru aniversarea zilei ei de naştere, care se întâmpla să fie tocmai atunci, precum şi pentru cei 50 de ani de căsnicie fericită lăsaţi în urmă. Nici pentru mărturisirea, făcută cu voce emoţionată, că el este unul dintre cei patru copii care s-au născut pe vremea războiului mondial, în deportare, tocmai în lagărul de la Moghilev, Transnistria. Formaţia Klezmer “Mazel Tov” a susţinut apoi, în faţa noastră, un mic concert.

Pe lângă familiara “Mulţi ani trăiască”, celelalte melodii contopeau în mod straniu veselia şi fermitatea, ludicul şi tragicul. Am plecat de acolo foarte îngândurat, nerăbdător să mă scufund în lectura volumului cartonat pe care-l duceam la subsuoară: Lea. Povestea familiei mele.

E o lucrare istorică? Fără îndoială, căci ne prezintă destinul evreilor clujeni confruntaţi cu tragedia Holocaustului, din perspectiva unei comunităţi spulberate de năpastă. (“Abia la Cluj a aflat mama că părinţii ei, tatăl soţului şi trei fraţi ai lui, precum şi multe alte rude, prieteni şi vecini au fost deportaţi la Auschwitz, de unde nu s-au mai întors.”).

E o frescă de familie? Cu siguranţă, fiindcă este urmărită pe rând evoluţia componenţilor neamului, mai amplu sau mai succint, în funcţie de atestările documentelor. E o întreprindere memorialistică? În mod incontestabil, autorul face o sinteză de amintiri, aşa

cum au fost ele păstrate în conştiinţa lui şi a rudelor sale. Îşi împleteşte propriile aduceri-aminte cu ale oamenilor apropiaţi (îl găzduieşte pe tatăl său bătrân o jumătate de an în Israel şi îi ascultă cu emoţie relatările autobiografice; verişoara Jaffa, între timp decedată, a apucat să-i depene traumele din copilărie). E un album cu poze alb-negru? Multele fotografii de epocă vin să restituie chipul oamenilor care au trăit, modul lor de-a se îmbrăca şi de-a se comporta, ca tot atâtea mărci specifice ale existenţei.

E o colecţie epistolară?

Firul narativ este intersectat de numeroasele scrisori din epocă, pe care persoanele şi le trimit şi în care îşi afirmă pe şleau, fără menajamente, tandreţea, iubirea, nostalgia, dispreţul, ostilitatea sau ura, faţă de destinatar sau de un alt membru al familiei.

Printr-un exerciţiu de sinceritate împins la limita trăirii emoţionale, ampla galerie de sentimente este în acelaşi timp analizată şi argumentată. Personajele invocă fapte şi întâmplări publice, sau din domeniul intimităţii familiale, pentru a-şi legitima trăirile sufleteşti. E un roman de aventuri? Tragismul evenimentelor social istorice, dublate de dramatismul frământărilor sufleteşti – ce împing chiar la sinucidere, şocantele răsturnări de situaţie în evoluţia biografică a unor oameni, confirmă o asemenea percepţie. Este o carte care se citeşte cu sufletul la gură, până la ceasuri mici din noapte. Un regizor inspirat ar putea construi de-aici un film de răsunet.

Toată lucrarea se împarte pe trei mari segmente. În primul capitol ni se descrie componenţa unei familii ardelene numeroase, cu oameni simpli, care muncesc din greu pentru a-şi câștiga existenţa. Croitorul Simon Berla (născut în 1880 la Turda) l-a avut pe fiul Iosi, dar nevasta i-a murit la scurt timp de tuberculoză, aşa că el s-a recăsătorit cu săteanca Zali Fischer.

Li s-au născut cinci copii. Mariska e o fată romanţioasă dar certăreaţă, răsfăţata părinţilor, marcată de zgârcenie şi aviditate. Atunci când tatăl a fost arestat abuziv, ea s-a dus hotărâtă la poliţie şi a reuşit să-l convingă pe ofiţer să-l elibereze. S-a măritat cu Manó, tâmplar destoinic, care a ştiut să se plieze după voinţa ei puternică. Cei doi au ales plecarea definitivă în Israel.

Prin muncă tenace şi-au deschis acolo un atelier propriu, şi-au construit o casă, apoi o vilă şi au ajuns treptat la o condiţie materială şi o autoritate

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 10

Memorialistică personală recunoscute în regiunea Tel Aviv.

Jenő a fost un om dificil, “egoist şi lacom, zgârcit, încuiat, viclean, fără scrupule”. Îşi petrecea copilăria admirând porumbeii.

Când tatăl supărat i-a tras o palmă, flăcăul revoltat, neputând să se descarce emotiv, a leşinat.

A devenit un foarte bun lăcătuş şi s-a însurat la 18 ani cu Bözsi, o fată mai mare decât el, dar ordonată şi silitoare. Cei doi au avut un băiețaș, Tibi. Noua familie şi-a ridicat prin muncă o casă mare, din care o parte era mereu închiriată, din dorința de înavuţire. După o vreme au izbutit să vândă clădirea părintească, mutându-i pe bătrâni şi pe ceilalţi fraţi în chirie, pentru a-şi încasa partea de moştenire cu anticipaţie. În timpul Holocaustului, Jenő a fost dus la muncă forţată la Gheorgheni. Soţia şi copilul lui au fost deportaţi la Auschwitz, unde au murit. În 1946 Jenő s-a recăsătorit cu Sidi, iar în 1949 a emigrat cu ea în Israel. Primul lor născut, Simon, s-a spânzurat la doar 17 ani. Al doilea copil, David, şi-a iubit mult părintele şi l-a îngrijit chiar şi după ce acesta s-a îmbolnăvit de schizofrenie.

Marci a fost copilul cel mai mic al lui Simon Berla.

“Era ascultător, harnic, bun la suflet, deschis, cinstit şi ataşat familiei”. A învăţat meseria de lăcătuş, fiind destoinic şi arătând multă dăruire în muncă. “Era întotdeauna îngrijit, frumos îmbrăcat, cu haine croite de tatăl lui, impecabil călcate de mama lui.” La 23 de ani a fost dus la muncă în Tăşnad, de-acolo a ajuns la Budapesta şi apoi a fost deportat la Buchenwald, unde a muncit ca sanitar.

S-a întors la Cluj în 1945. A cunoscut-o pe Viorica, o studentă devenită profesoară de română într-o şcoală de limbă maghiară. Cei doi s-au căsătorit, în ciuda familiei lui, care era nemulţumită că fata nu este evreică. Au dus o viaţă armonioasă şi iubitoare. Marci a renunţat să mai emigreze, pentru a rămâne alături de soţie. A devenit şef în cadrul unui trust de construcţii, un om stimat şi îndrăgit, şi-a cumpărat o maşină şi o locuinţă în centru.

A murit în 1975, în urma unui accident de muncă. Fiul său, Tibi, s-a stabilit în Israel împreună cu familia.

Va urma...

MIHAELA ALBU Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca Niciodată nu credem că ar fi prea mult să scriem azi despre cei care, ieri, trăind în exil, au fost interziși în România și, drept consecință, nu s-a vorbit despre ei decât cu fereală, în particularul bine capitonat ca să nu audă urechile Securității (căci se știa prea bine că… până și pereții aveau urechi!). Nu s-a vorbit așadar oficial – în prioada comunistă – despre exil și nici nu s-a scris despre cărțile scriitorilor plecați, despre presa în limba română publicată în alte țări. Dacă nu s-ar reedita în timpul nostru scrierile apărute atunci, dacă nu am scrie noi acum despre acestea, ar însemna să participăm cu bună știință la ceea ce Virgil Ierunca numise o „pedagogie a uitării” și chiar o „voință de clasă a uitării”.

Așadar, ca să nu ne aliniem la fenomenul „uitării totalizante”, aducem în atenție – prin cărți și articole ori prin revista Antilethe – activitatea literar-jurnalistică a scriitorilor din exil. Un volum în curs de apariție la editura Aius – „Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca” (autori: Mihaela Albu și Dan Anghelescu).

S-a remarcat nu o dată – în termeni diferiți, dar care acopereau aceeași idee – că Virgil Ierunca ar putea reprezenta modelul de scriitor care nu a dat în planul literaturii o operă pe măsura potențialului său, cheltuindu-se și sacrificând scrisul pentru o cauză considerată net imperioasă la momentul respectiv. În cazul său, militantul – cel puțin în timpul vieții – se pare că a pus în umbră scriitorul. Ceea ce vrem să demonstrăm aici – succint, desigur – este faptul că Virgil Ierunca trebuie să rămână în istoria literaturii române și ca autentic scriitor. Paleta abordată în scrierile sale este diversă. Polemist cu verb acid și intransigență totală, Ierunca a semnat cronici literare, portrete de scriitori, necrologuri chiar (un alt fel de portrete, de fapt), poezie, sinteze de literatură română în ediții franceze și germane (Encyclopédie de la Pléiade, Histoire générale des litérature, Dictionaire des Litératures,Lexicon der Weltliteratur im 20Jahundert, Dictionaire du surréalisme et ses environs), fiind în același timp și un atent și fin analist al epocii, care nu s-a sfiit niciodată să acuze Occidentul de orbire în fața pericolului comunismului adus de tancurile sovietice. Prin conținutul articolelor sale, prin rubricile de la radio, prin atitudinea sa intransigentă față de compromisurile unor scriitori (ale oamenilor de cultură, în general), Ierunca este perceput așadar îndeosebi ca jurnalist și

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 11

Memorialistică cronicar, ale cărui comentarii, cum sublinia Al. Cistelecan, „chiar și în partea lor de militantism antitotalitar și anticomunist, sunt un documentar de moravuri literare – lașitate, compromis, frică, minciună, disimulare etc., pe care Ierunca le amendează prompt.” Însă criticul merge mai departe și scoate în evidență și componenta majoră a lucrărilor publicate de Ierunca, căci „dincolo de această parte moral-ideologică și combatantă, Ierunca e un exeget literar cu deschidere spre filosofie și teologie, cu un instinct sigur al valorii, cu dialectica vivace a ideii și cu un discurs care se aprinde instantaneu (atât în admirație, cât și în polemică).” (v. „Virgil Ierunca și documentarul de moravuri literare”, în Cultura mozaic, nr. 318/ 2011). În ideea complexității cunoștințelor și a varietății ariilor abordate de Ierunca, Al. Cistelecan insista și pe faptul că acesta „se mișca dezinvolt pe toată gama culturală, de la cărți de publicistică la cărți de teologie, cu o constantă aplicație.”

Beatrice Bernath

Cel mai discutat – și, poate, apreciat dintre volumele publicate în țară – (într-un sens pe linia deschisă de Eliade) pare a fi Trecut-au anii…, jurnalul din care Ierunca a ales să publice numai o parte, restul fiind distrus chiar de autor. Și criticul Nicolae Manolescu, în ultimul capitol al cunoscutei sale Istorii critice…, ia în considerare – dintre toate scrierile lui Ierunca – mai cu deosebire Jurnalul, socotindu-l „unul dintre cele mai bune jurnale intime din câte avem” și-l situează pe autor la loc de cinste, printre „memori-

aliști de ieri și de azi”, alături de Steinhardt. Petre Pandrea, Petru Comarnescu, Lena Constante ori I.D.Sîrbu. Și totuși, scrierile lui Virgil Ierunca, fie ele polemice (ca Dimpotrivă) sau „cărți de dragoste” (cum e numită Subiect și predicat), precum și sau Semnul mirării ori articolele publicate în revistele exilului și necuprinse într-unul din aceste volume, precum și poezia sa, toate demonstrează un nobil reafinament al cuvântului. Ținând cont de potențialul pe care scriitorul îl demonstrează în tot ceea ce a așternut pe hârtie, cu atât mai mare este regretul în ceea ce privește dimensiunea oarecum redusă a operei. Am arătat că militantul cultural și politic s-a cheltuit pe sine în slujba unei cauze determinate de vitregiile istoriei. Diversitatea în plan literar demonstrează tot-odată profunda sa implicare în viața culturală a exilului românesc. Dar poate pe primul plan ar trebui să-i reliefăm proprietatea termenilor folosiți, aflarea cuvântului perfect pliat pe idee. Încă din articolele din tinerețe, jurnalistul dovedise un special simț al limbii și nu de puține ori surprindea cu lexicul folosit ori cu alăturarea de termeni ce trimiteau la un limbaj din sfera poeziei.

Transferul de sensuri – de la concret la abstract, de la un domeniu la altul – aproape că îi este marcă definitorie. Desigur că, în timp, formele expresiei se amplifică și, surprinzător poate, având în vedere absența fizică din mediul lingvistic românesc de mai multe decenii, cuvântul i se încarcă și mai mult de sens, termenii vechi, aproape uitați în literatura și presa din țară, revin în scrisul său plini de frumusețe și de noi conotații.

Vom lua ca exemplu capitolul „Concesii” din volumul la care „ținea cel mai mult”, după cum el însuși mărturisea, Românește. Unele pagini dezvoltă idei despre literatură, iar multe au valoare de maxime, gânduri de înțelepciune, impresia aceasta venind și din puterea scriitorului de a alătura ce pare imposibil de apropiat. În frazele lui se întâmplă ceea ce el însuși spunea – meșteșugit – despre M. Blanchot, scriitorul modern „prin care literatura devine religie, o altă religie”. Și un alt exemplu: „Moartea lui Drieu are ceva din dificultatea unei rugăciuni”. Mai totdeauna, când vorbește despre un scriitor, portretistul accentuează specificul, esența personalității acestuia într-o propoziție sau două, în care surprinde cu o comparație indirectă și total neașteptată, cu epitete și metafore inedite ori cu termeni antitetici și din

sfere semantice incompatibile în vorbirea comună:

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 12

Memorialistică „Pluralul lui Rabelais e cerut de lumea lui de belșug și noroi, o lume care furnică, se înghesuie pe pământ ca personajele lui Brueghel. Singularul lui Robert Desnos e o consecință a retușării acestei lumi; o expresie a reducerii ei, e singularul unei inițiative subțiri. Les Quatre sans cou au ceva din personajele îmbătate de geometrie ale lui Chirico”.

Alteori pune verdicte severe – „Breton e de multe ori un mag zgomotos” – dar tot prin caracterizări denotate din comparații și alăturări de termeni neașteptați ori antitetici. Chiar și o țară poate fi definită printr-o frază emblematică și cu termeni antagonici ori incompatibili, cu putere sugestivă tocmai prin această punere împreună: „Numai Spania cunoaște puterile triste ale morții, numai în Spania moartea e vie”. Și alte exemple asemenea:„impuritate de cristal”, „incendiile limbii”, „nepotolirea de singurătate” etc., etc. În eseurile și cronicile lui Ierunca întâlnim folosite adesea infinitive lungi substantivizate – cu o situare astfel în spațiul vechimii frumoase a graiului nostru –, unele încă în uz, altele par a fi creații personale, ca murire… sau substantive rare: „vrajă a infinitudinii literare”. Nu de puține ori frazele sale trimit cu gândul la Constantin Noica, la acea infinire, la n-a fost să fie ori va fi fiind…„ Să sporești natura în sânul naturii.

Să sporești natura, nu numai s-o înregistrezi”, îndemna C. Noica. Virgil Ierunca „sporea” cu ajutorul cuvântului său, „natura” limbii române, creând, nu de puține ori, „o închidere ce se deschide”, o „luminare” a sensurilor neașteptate, nebănuite în limbajul denotativ. Căci putem fără îndoială transfera și în scrisul lui Ierunca (ceea ce Noica observa scriind despre nebănuitele valențe în conjugări ale verbului a fi) și anume că și prin paginile sale „limba română avea o experiență proprie de exprimat.” De aceea, cititorul care se oprește asupra oricărei pagini scrise de Virgil Ierunca nu va putea să nu dorească a reciti aproape fiecare frază, să nu își bucure mintea și sufletul întâlnind cuvintele vechi pe care scriitorul le scoate din lada de zestre a istoriei limbii române, recitind îmbinările meșteșugite de termeni ori calificativele neașteptate date unor substantive. Astfel, „participarea” lui Blaga la „transcendența coborâtoare”, se face, ni se spune, „cu hărnicie și fală”, sinonimul „mândrie” nefiind, desigur, adecvat în cazul superbiei creatoare a poetului care „sporea cu lumina” sa „a lumii taină”; în altă parte vorbește de „strâmbătatea” pe care ar provoca-o orice discriminare de genul „poeți din țară și din exil” (Subiect și predicat), moartea lui Vulcănescu în temnițele comuniste e numită „săvârșire”, „voința ordinii comuniste” era aceea de „a dezbăra spațiul spiritual româ

nesc”, iar pentru procesul lui Mircea Vulcănescu folosește o formă verbală veche mult mai expresivă: acesta, ni se spune, „a avut probabil loc ca să se plinească nenorocul istoriei noastre”. Neologismele nu lipsesc, desigur, la intelectualul rafinat și cu o cultură atât de vastă. Exemplele ar putea fi numeroase și nu ne propunem o inventariere.

Victor Brauner

El scrie astfel despre „finitudine”,despre „procesul de derelecțiune” sau îmbină neaşteptat un arhaism cu un neologism: „sloboziți de contingențe”, „istovire generoasă”. Metaforele frecvente ne trimit la poet, în orice pagină scrisă acesta dând seamă de o subtilă știință a raportării abstractului la concret, a folosirii cuvântului adecvat, care poartă cititorul pe căile nebătătorite ale limbii și-i întregesc imaginea despre omul sau situația expuse anterior. În cazul lui Mircea Vulcănescu, de pildă, făcând trimiteri la spiritualitatea noastră – căreia acesta îi este nobil exponent, Ierunca vorbește despre „omenia de proverb neîntrerupt”; judecătorii lui Vulcănescu sunt numiți „caiafe roșii”, arta sovietică n-a produs ani și ani nimic altceva decât „catehisme plastice”, Rusia sovietică este „un imens păianjen al istoriei”, clipa este „stătută” în vremea sa (suprapunerile de sens sunt evidente!), iar timpul „părea că se oprise să-și contemple netemeiul.” În portretul dedicat lui C. Brâncuși, trimiterile, asocierile (care susțin argumentele), coroborările cu celelalte arte, cu poezia lui Mallarmé de pildă, sunt făcute într-un stil ce amintește el însuși de poezie. Arta și meșteșugul lui Brâncuși, mistica și „iubirea de simbol” sunt explicate în cuvinte prin metafore și comparații. Mai mult în încercarea de surprindere cu ajutorul cuvântului a esenței și a originalității creației brâncușiene, asocierea cu poetul Oului dogmatic vine firesc. Formele geometrice perfecte – „ovalul, parabola și elipsa” – apreciază cunoscătorul subtil al artei și poeziei, fin mânuitor de cuvânt totodată – „duc toate la un fel de mit al oului, ca rezumat al vieții, ca sinteză de finitudine și rod.”

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 13

Avangarde Întâlnirea dintre arta lui Brâncuși și turnarea în cuvinte a esenței reprezentată în poezie de Ion Barbu o apreciază Ierunca drept „prilej de sărbătoare în destinul artei românești.” Ne oprim aici cu exemplele.

Am putea aduce, desigur, nenumărate în sprijinul ideii că scriitorul Virgil Ierunca se dovedește în tot ceea ce a publicat un mare făuritor de limbă și stil, un creator de cuvinte și de sensuri noi sau, preluând sintagma cu care el însuși îl caracterizare pe autorul Cuvintelor potrivite, „un gospodar al cuvântului”.

LEO BUTNARU Kazimir MALEVICI (1878 – 1935) Pictor, grafician, pedagog, teoretician, filosof, poet. Fondatorul unui gen de artă abstractă – suprematismul („Pătratul negru”, 1915).

Se naște la Kiev în familia unor originari din Polonia. Termină cinci clase gimnaziale, între 1895-96 studiază la școala de desen. În 1905, se stabilește la Moscova, studiază pictura, se manifestă ca neoimpresionist. Participă la expozițiile novatorilor – „Valetul de tobă” (1910-1911), „Coada asinului” (1912). Se împrietenește cu poeții A. Krucionîh și V. Hlebnikov. Elaborează concepția grafică a multor cărți ale futuriștilor. În martie-iunie 1918, colaborează la ziarul „Anarhia” (Moscova), pentru care scrie peste 20 de articole, parte – teoretice. În 1919, încheie primul studiu teoretic amplu, „Despre noile sisteme în artă”. În același an se stabilește la Vitebsk, fiind profesor la școala de arte condusă de Marc Chagall. Aici scrie cea mai mare parte din lucrările sale cu tentă filosofică. Poezia ar fi liantul dintre pictura și filosofia maleviciene.

Victor Brauner - Maşti

*despre Leo Butnaru Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculţi şi agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noştri de cultură, de la care am avea de învăţat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist şi traducător de elită. Studiile sale despre avangarda rusă şi ucraineană, traducerile din mari poeţi ruşi ca Velimir Hlebnikov, Marina Ţvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca şi din mulţi alţii din spaţiul slav, propriile lui cărţi de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităţilor limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Civilizat şi surâzător, Leo Butnaru este şi o prezenţă cuceritoare în societate. La discuţiile cu alţi scriitori, la întâlnirile cu publicul, la festivalurile de poezie din alte ţări se remarcă imediat prin capacitatea de a comunica în mai multe limbi şi prin eleganţa atitudinii.

Alex Ştefănescu

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 14

Avangarde „Au adus lemne” Luaseră ferestraie topoare funii și cu război s-au dus Peste pădure. Intrară îmbrăcați încinși Și se descinseră și se dezbrăcară măsurau trupul pădurii.

Pe cei mai mari i-au însemnat-crestat Și oamenii se-apropiau tăcuți de arbore și chiar Lângă degetele rădăcinilor prinseră a tăia. Tăcut Suporta copacul durerea sa și privea spre albastre spații. Își mai punea speranța în vreascurile și rădăcinile sale.

Se gândea că nimeni n-ar fi în stare să-l smulgă din pământ. Și necruțătoarelor furtuni ramii se vor opune Tulpina apărând.

Tocmai pentru-asta an de an năștea noi lăstari.

Rădăcinile așteptaseră furtuna, apoi adânc Coborâseră în pământ. Și dintr-o dată pe neobservate Într-o zi-nsorită și calmă S-a apropiat un om cu un strașnic ferestrău și a tăiat Copacul. I-aruncă de vârf funia Și doborî la picioarele sale uriașul trup.

Astfel vicleanul om învinse copacul Cenușa folosindu-i-o în câmp pentru legume.

De arbore să-mi amintesc m-au făcut bătăile în ușă Și strigătul „au adus lemne”. Am ieșit Privind la bucățile de trup.

Am luat toporul, prinzând a despica bucățile Care încă se mai împotriveau, ținându-se tare Nevrând să cedeze fără luptă nicio fărâmă de-a lor. Însă brațele mele afundau tot mai adânc și mai departe Lama-secure și se desfăcu-surcele butucul Astfel mândru de biruință am intrat în casa Încălzită de arborele răpus.

Cristian Pepino

*** Lumea e o nemărginire unitară unitatea infinitului corp contopit cu sine însuși la începutul indivizibilului este „Eu” și „Eu” izvorul vieții, iar viața spulber fărâmițare. „Eu” – spulberare – centrul spulberării, sensul universului în unitate și contopire acolo moarte nu e nici odihnă nici mișcare. Înțelepciunea „Eu”-lui eternă împărțire, etern-neîncetată din unitar-mortal desprinzând particula spre a o transforma în viață. „Eu” moarte în nemărginirea mea și doar rupându-mă ca particulă mă afiliez vieții, „Eu” calea spulberării, iar spulberarea – nimicirea unitarei imagini într-un șir de părți de noi curente.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 15

Jurnal Cultural

SOFIA GELMAN KISS De ce a devenit cuvântul „stânga” blestem ? Într-o scrutare istorică a termenului de „stânga”, trebuie menționată originea sa, el este adoptat de la Revoluția Franceză (1789) încoace, când, în adunarea reprezentaților poporului, locul iacobinilor, cei deciși în răsturnarea monarhiei și instaurarea republicii erau așezați în stânga amfiteatrului. Noțiunea derivă de aici; nu este vorba doar de semantică, conceptul va deveni sinonim cu progresul preconizat de grupările politice afiliate ideologiei liberale! Principiile revoluției s-au răspândit în Europa și odată cu ele orientarea politică de stânga, orientare care va suferi modificări pe parcursul anilor după Revoluția Franceză, dar va păstra ca trăsătură definitorie, apărarea drepturilor omului. Printre dezideratele orientării se află justiția socială, egalitatea oamenilor indiferent de rasă, naționalitate sau sex. Stânga se dorește a fi expresia politică a altruismului, a empatiei, a sensibilității pentru suferințele și aspirațiile celorlalți. Una din ideile promovate de adversarii stângii moderne este apropierea ei de ideologia comunismului (care pornise cu țeluri generoase dar s-a degradat ajungând să fie un regim opresiv). A fi de stânga înseamnă o opoziție față de concepția dreptei care promovează un liberalism economic neîngrădit și individualism exacerbat. Stânga crede în libertatea de expresie și în egalitatea reală a cetățenilor, se opune capitalismului sălbatic, se ridică împotriva nedreptăților prezente în societate. Ideile stângii au fost îmbrățișate de mulți intelectuali din lume, Albert Einstein, G.B. Shaw, Jean Paul Sartre, Pablo Neruda, Heinrich Böll se numără printre ei; stânga este reprezentată și în Israel: de către scriitorii Amos Oz și David Grossmann, spre exemplu. Tradițional, omul de stânga a fost și a rămas loial patriei sale, dorește bunăstarea ei este apărător al drepturilor femeilor și a homosexualilor; în același timp, se ridică ferm împotriva naționalismului. Din păcate, stânga uneori se manifestă în mod fanatic – nu lipsesc asemenea simptome nici în dreapta eșichierului politic – și cei ce vor lua poziție împotriva orientării de stânga, vor cita elementele fanatice ale ei (în număr infim) și nu cele majoritare caracterizate prin vederi largi progresive, tolerante, pozitive. Cosmopolitismul nu exclude patriotismul, cele două noțiuni în mentalitatea stângii se completează reciproc.

La noi, din păcate, de la o vreme încoace, stânga a devenit sinonim cu dușmanul guvernului și a susținătorilor săi, precum tuturor celor care favorizează dreapta. Din punct de vedere politic, practic, formațiunile cu ideologie de stânga s-au redus considerabil, Meretz își mai menține mandatele dar, Partidul Muncii s-a dizolvat prin intrarea sa în guvernul de coaliție, unde glasul său ne se (prea) aude.

După o lungă și frumoasă tradiție Partidul Muncii fusese mereu prezent în istoria țării - chiar dacă uneori în opoziție - stânga era reprezentată printr-o putere politică cu care lumea se obișnuise, la care aderaseră mulți membri care afișau afinitate cu ideile de bază ale sale. În ultimul timp, puțini sunt aceia care în mod deliberat declară că sunt de stânga; majoritatea celor întrebați vor spune că se situează în centrul eșichierului politic. Noțiunea de stânga a devenit în cel mai bun caz un cuvânt peiorativ la adresa celor care - totuși – au curajul să admită că aparțin acestei ideologii, dar, în majoritatea cazurilor cuvântul sună ca un blestem aruncat pe capul celor care gândesc altfel decât cei de dreapta… Stânga ar fi de acord să reînceapă convorbirile cu palestinienii, este de părere precum Martin Luther King că „nu există drum către pace ! Pacea este drumul.” Demonstrațiile ultimelor săptămâni sub egida multiplelor probleme cauzate de prezența virusului Corona și ca urmare, deteriorarea multor domenii ale vieții de zi cu zi - numără din ce în ce mai mulți oameni care se alătură celor care cer îmbunătățirea condițiilor de trai. Lipsa empatiei (de fapt un eufemism) din partea premierului, conduce la generalizarea inacceptabilă cu care îi tratează pe demonstranți în momentul în care ei toți (!!!) sunt calificați ca fiind de stânga – cuvânt rostit cu evident dispreț – sau, și mai rău, anarhiști. Iată unde am ajuns după trei runde de alegeri: în toiul pandemiei, Israelul este scindat fără speranța unei reconcilieri, în orice caz, nu în viitorul apropiat…

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 16

Jurnal Cultural

CARMEN ONUARH Arta Uli - Corespondenţă din Nigeria Locuiesc in Nigeria de treizeci de ani și sunt complet sub vrăja bogăției și diversității culturale de aici. Voi împărtăși câteva din impresiile mele, fără pretenția acurateții studiilor de specialitate, dar scrise din inimă.

Cultura Igbo este leagănul motivelor Uli. Ele sunt desenate pe pereții caselor din lut sau pe corp, o parte nelipsită din costumația tradițională purtată cu ocazia ceremoniilor speciale. În format geometric, ușor arcuite și doar în patru culori: negru, alb, galben și roșu, ele sunt inspirate din viața de zi cu zi. Motivele au semnificații anume, înțelese perfect de membrii comunității de unde au izvorât. Denumirea "Uli" vine de la diferitele specii de plante folosite pentru obtinerea vopselelor. Legendele spun că simțul artistic este un dar dat de Ala, "deitatea-femeie" a pământului, moralității, fertilității și creativității. Acesteia i se recunoaște suprematia între deități pentru faptul că ea "găzduiește în pântecul ei strâmoșii trecuți în neființă" și e văzută ca un cufăr care adăpostește tradițiile transmise din generații în generații. Ala binecuvântează cu darul creativității doar femeile, doar ele pot fi artiști Uli. Desenate pe pielea corpului, motivele rezistă maxim opt zile, iar pe pereții clădirilor doar pe durata sezonului uscat, 6 luni, dispărând la începerea sezonului ploios, probabil din cauza umidității deosebite din aer. Uluitor pentru mine a fost momentul în care mi-am exprimat dezamăgirea referitor la efemeritatea acestora, dar mi s-a explicat, cu zâmbetul pe buze chiar, că acest lucru este de fapt perceput ca o "invitație" la înnoire, o șansă de a etala din nou creativitatea, deci o situație întâmpinată cu bucurie și chiar nerăbdare. Încă o dată am salutat pozitivitatea de nedescris a mentalității africane.

Este important să adaug faptul că motivele Uli sunt prezente pe renumitele statui din bronz de la Igbo Ukwu (datate secolul al nouălea) doveding astfel vechimea necontestată a practicării acestei forme de creativitate. De-a lungul vremurilor, artiștii populari au continuat să impresioneze, fapt pentru care

meșteșugul lor nu a dispărut, ba chiar a avansat. În paralel, arta modernă nigeriană a dat la o parte constrângeri și a deschis larg ușa surselor de inspirație, așa încât prezența motivelor Uli este o dovadă de netăgăduit a legăturii cu tradiția.

Uche Okeke, este exemplul cel mai potrivit. În lucrarea sa, "Portret de fată", folosirea motivelor Uli este fascinantă. Unanim acceptat este și faptul că Uche Okeke a cauzat o reîmprospătare a esteticii Uli în Nigeria. Generațiile care au urmat nu s-au lăsat mai prejos. Într-un mod remarcabil, motivele Uli sunt folosite de către artiștii moderni, prea mulți pentru a fi menționați în aceasta descriere scurtă. În anul 1991, o inițiativă deosebită (Doris Weller și Meki Nwezi) duce la crearea grupului Ama Dialog care are ca scop prezervarea motivelor Uli și crearea unui câmp de discuție și colaborare între modern și tradițional. Aceste eforturi minunate au dus la înființarea unui centru, Upa Women Artists Collective. Pe lângă misiunea de a documenta, noi generații de femei sunt învațate acum motivele și tehnicile Uli, asigurându-se astfel continuitatea și prezervarea acestei arte.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 17

UMOR

Umor cu LENNY RAVICH

Terapia prin Râs

Sfatul meu pentru toată lumea este să găsească umor şi bună-dispoziţie în fiecare zi. Nu încetăm să mai râdem pentru că îmbătrânim, îmbătrânim pentru că încetăm să râdem. Prin urmare, haideţi să avem visuri. Când ne pierdem visurile, murim. Aşa că mulţi oameni se plimbă în jur ca morţii şi nici măcar nu ştiu asta. Îmbătrânirea este obligatorie. Să creşti însă este opţional. Nu este niciodată prea târziu să fim tot ceea ce putem fi. Trăieşte-ţi viaţa, dragul meu cititor, dar nu te ataşa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea în locul fricii. Opusul dragostei nu este ura, ci frica. Priveşte toată lumea cu iubire, râsete şi optimism - şi toate ţi se vor întoarce din abundenţă... încurajez pe fiecare să-şi urmeze inima. Dacă facem ceva fără inimă, nu merită făcut. Trebuie să facem ceea ce iubim cu adevărat.

Să te joci cu suferinţa N-ar fi viaţa un pic mai distractivă dacă, în loc să luăm de bună observaţia lui Shakespeare cum că „toată lumea este o scenă”, ne-am îndepărta din când în când de ea, am comanda popcorn şi un suc răcoritor de portocale şi am privi de la distanţă micuţa noastră dramă numită „viaţă”? Dar, vă rog, nu mai mult de trei rânduri în spate; şi locul să fie în centru, dacă se poate. Să-ţi trăieşti viaţa ca pe un joc îţi poate da foarte multă tărie. E posibil să te îmbolnăveşti, dar tot te vei distra. Să vezi absurdul anumitor situaţii poate face călătoria noastră ceva mai tolerabilă. „Poţi să dansezi viaţa sau poţi să o târăşti”, spune Ram Dass, autorul cărţii Fii aici, acum. Sau, cum obişnuia să spună tatăl meu când sufeream shakespearienele „lovituri ale crudei sorţi”: „într-o bună zi, vei râde de toate astea”. Iar azi mă întreb: „De ce să aştept?” Nu vom şti niciodată câţi oameni s-au vindecat prin râs de o boală majoră sau de o depresie minoră. Dacă râsul ar putea fi prescris în reţete, atunci s-ar îmbunătăţi negreşit sănătatea şi starea de bine ale oamenilor. Este ciudat că aproape toată viaţa am plătit un preţ pentru faptul că sunt comic şi plin de umor. Nimeni nu poate să pretindă că este un maestru al umorului până nu experimentează el însuşi paradoxurile tragicomice din propria viaţă. Când eram în clasa a Vll-a, am fost plasat într-o şcoală specială, întrucât fusesem diagnosticat cu tulburări. În mintea mea, am etichetat-o ca pe o „şcoală pentru proşti”. Acum, ca adult, încă sunt tulburat. Totuşi, nu mai sunt pedepsit pentru acest lucru, aşa cum mi se întâmpla în copilărie.

Dimpotrivă, sunt recompensat cu admiraţie, cu distincţii şi cu bani pentru că scriu şi susţin conferinţe despre tulburata, absurda, tragica şi comica lume, aşa cum este ea. Înapoi la “şcoala „ proştilor. Era mult mai hazliu pentru mine să-i fac şi pe ceilalţi „proşti” din clasă să râdă de bufoneriile mele.

Obişnuiam să mimez că mănânc unt de arahide şi jeleu pe biscuiţi, iar asta îi făcea să se prăpădească de râs. Râsul lor era o adevărată muzică pentru urechile mele. Mă făcea să mă gândesc: „Uau, de asta am venit eu pe lume!” însă în clasă se afla o anumită femeie care nu putea tolera faptul că primeam mai multă atenţie decât ea - profesoara. Pur şi simplu, nu ştia cum să se descurce cu mine. Privind retrospectiv, mi-e uşor să o înţeleg. Avea datoria să termine predarea materiei până la sfârşitul anului şcolar. Elevii, pur şi simplu, se puneau în calea nobilului ei scop. Profesoara m-a trimis la consilierul şcolar, cu speranţa că acesta va rezolva „problema” - adică pe mine. Consilierii, că tot veni vorba, sunt oameni care au fost profesori la un moment dat şi s-au hotărât să nu mai muncească.

Baruch Elron

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 18

UMOR Consiliera avea obiceiul să exclame „Doamne!” de fiecare dată când mă vedea. Era disperată: „Doamne!

Iarăşi tu!” Consiliera m-a trimis la un asistent social care nu se mai putea opri din zâmbete. „Leonard, mama ta îţi spune poveşti?“ m-a întrebat el. „Da”, am răspuns timid. „Ce fel de poveşti îţi spune?” „Cum a fost violată de cazaci“, i-am răspuns sincer.

Asistentul social m-a trimis apoi la un psiholog care venise la şcoală pentru a-mi testa inteligenţa. Acesta m-a rugat să-mi mişc capul dintr-o parte într-alta, ca să-mi audă „singuraticul” coeficient de inteligenţă clătinându-mi-se în cap. După ce am făcut cum mi-a cerut, a susţinut că l-a auzit. L-am rugat şi eu, naiv, să-şi rotească capul. Când a făcut asta, i-am spus consternat: „Nu se aude nimic în capul dumneavoastră“. Directorul şcolii era considerat sfânt pentru că la el se adunau toţi profesorii ca să-şi ia leafa. Într-o zi, am trecut pe acolo chiar în timp ce aşteptau la coadă. Printre ei se aflau profesoara mea, consilierul şcolar, asistentul social şi psihologul. Mi-am spus atunci în gând: „Hei, eu susţin financiar o întreagă echipă. Aveam obiceiul să mă rog zilnic: „Dragă Doamne, fă-mă, te rog, un om normal.

De ce a trebuit să mă creezi poznaş? De ce nu m-ai creat ca pe ceilalţi copii, care vin la şcoală, dau extemporale şi suferă de migrene, de greaţă sau de diaree?” Şcoala la care am învăţat mi-a lăsat sentimentul că nu sunt în regulă. Mama mea a văzut că eram într-o stare deplorabilă şi mi-a spus ceva ce a avut impact asupra mea pentru tot restul vieţii. Mi-a zis: „Lenny, eu merit diploma ta de absolvire mai mult decât tine”. „De ce?” am întrebat-o. „Pentru că exist în ea mai mult decât tine”, mi-a zâmbit ea. Atunci mi-am dat seama de viziunea înţeleaptă a mamei mele. Ea m-a învăţat să râd de toate problemele.

Arie lamdan

Va urma...

Paul Mircea Goreniuc Space danse for pace no. 13

Beatrice Bernath

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 19

Intelectuali în exil

ALEXANDRU CRISTIAN Opera lui Norman Manea între comunism şi noua lume Opera acestui mare scriitor este una tristă, plină de melancolie şi de condamnare. Cărţile lui Norman Manea vorbesc despre comunism, clovnocraţie, despre o societate închisă dominată de umbre şi terorizată de lumini lugubre.

Romancier plin de talent liric, cu intruziuni realist-fantastice marele scriitor se detaşează prin faptul că zugăvreşte o lume cenuşie ca o paletă de culori aprinse, este un Picasso al scrisului. Lumea pe care o descrie este una ciudată, trunchiată, aranjată haotic, este o nelume. Adevăr şi minciună, vis şi realitate, iluzie şi certitudine, realitate şi magic, fantasmagoric şi raţional, cuvinte ce descriu opera lui Norman Manea. Autor de romane, eseuri, dialoguri şi poeme, scriitorul este condus de gândul exilului. Un exil demn, măreţ şi dureros al unui om ce a înţeles drumul greşit al ţării sale. Fuga lui Norman Manea nu este fuga laşului sau a învinsului este fuga unui curajos care a vorbit lumii cu mândrie despre ţara sa. Nu poţi fi un exilat şi un fericit, dar poţi fi sigur pe destinul tău. Neînţeles în propria sa ţară, Norman Manea a găsit în lumea de peste ocean un loc unde poţi vorbi, simţi şi trăi liber. Nici o constrângere nu trebuie să intervină în viaţa unui scriitor, el trebuie să fie liber să scrie ce şi cum simte.

În toate romanele sale Norman Manea vorbeşte despre absurdul existenţei deceniului şapte şi opt în România comunistă. Ţara a ajuns un mare circ în care Clovnul puterii se duelează cu August Prostul, dictatorul şi artistul, oprimatorul şi oprimatul. Triada nefericirii reprezentată de partid, guvern şi clasa muncitoare îl sufocă în exprimare pe August Prostul, intelectualul neînţeles şi nefericit.

Romanul “Anii de ucenicie ai lui August Prostul” este un colaj în proză despre drama artistului. Hulit şi marginalizat artistul este un clovn de care îşi bat joc şi ceilalţi clovni din circul numit comunism. Comunismul de tip românesc a fost unul stalinist-naţionalist cu accent de burlesc. Un circ absurd care provoacă greaţă şi repulsie celui care priveşte acest circ. Norman Manea ne învaţă să privim acest circ înfrânaţi în propria repulsie, ne îndeamnă la o analizare lucidă şi nepărtinitoare.

Scriitor cu simţ liric şi metafizic, Norman Manea a scris un poem care descrie moartea, “Vorbind pietrei”.

Versurile ne povestesc despre omul care poate ajunge o piatră fără pulsaţie. Milan Kundera a scris despre Insuportabila uşurătate a fiinţei, Norman Manea a scris despre Suportabila lejeritate a fiinţei.

Cimitirul din Ierusalim descris

de Manea în poem este cimitirul vieţii de apoi, al noului Ierusalim unde nu vor mai exista diferenţe. Vom fi toţi la fel, pietre pline de viaţă în faţa lui Dumnezeu.

Fericirea obligatorie într-o lume plină de amărăciune şi sarcasm este o metaforă tristă. În această scriere Norman Manea ne arată că până şi cotidianul are limitele sale de absurd. Oare tot ce era pe timpuri era absurd şi fără cale de ieşire? Norman Manea reliefează ura şi violenţa ascetică a regimului.

Victor Brauner - Oraşul de vis

Nuvelele din acest volum, “Fericirea Obligatorie”, sunt un îndemn la fericire. La fericirea că acele timpuri de tristă amintire au pierit şi la speranţa că nu vor mai reveni niciodată.

Norman Manea scrie aceste nuvele realist-fantastice în care absurdul, umilinţa, trădarea,

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 20

Intelectuali în exil prostia şi ignoranţa sunt ridicate la rang de norme sociale ale unei societăţi în esenţă antisocială.

Captivi într-o lume fără scăpare aşa se simţeau toţi cetăţenii acelei societăţi.

Romanul „Captivi”, format din trei părţi este o dramă comună, a omului risipit de idei şi zdrobit de sistem. Risipa ideilor despre actuala lume dă naştere unui om dezrădăcinat şi desubstanţializat, un vid sufletesc, un suflet absurd.

Sufletul captiv este povara cea mai grea a unui om. „Plicul negru” este romanul distrus de cenzura comunistă.

Comparat cu „Despre eroi şi morminte” a lui Ernesto Sábato, acest roman este o alegorie despre odiosul regim comunist. Odios prin faptul că a vrut să distrugă sufletul şi mintea omului. Asociaţia surdo-muţilor este ca o încercare de refacere a utopiilor vechi, o societate care luptă pentru instaurarea normanlităţii. „Plicul Negru” este marele roman al lui Norman Manea despre apogeul dictaturii comuniste şi apogeul terorii.

Opera fecundă a lui Norman Manea are ca şi principală coordonată regimul comunist.

Este o operă şcoală. În fiecare rând ne învaţă cum să evităm marea tragedie ce s-a abătut asupra ţării noastre. Cu o scriitură de mare anvergură, Manea este pus în situaţia de a alege între comunism şi noua lume. Descriind comunismul scriitorul a descris şi o alternativă posibilă, o altă lume, o lume nouă.

Se poate construi o lume nouă fără fundamente solide? Opera lui Norman Manea este un pilon temeinic de învăţare al noii lumi, o lume fără spaime, fără umbre, fără frică şi fără haos.

Ce a fost comunismul? A fost o evanghelizare a politicului.

Biblia, cartea sfântă a creştinătăţii, a fost înlocuită de opera lui Karl Marx. Noua evanghelie a lumii era Capitalul care ne învăţa care ne sunt duşmanii. O religie politică a urii, dacă putem forţa alăturarea celor doi termeni. O barbarizare, o descreştinare a omului. În opera sa Manea a descris creştini dezrădăcinaţi, dezorientaţi, apostaţi. Oameni care nu au mai realizat care este scopul vieţii în această lume, o viaţă paşnică şi în bună pace.

Comunismul a dezvoltat o filosofie a urii, viaţa trebuie trăită prin luptă şi prin revoltă perpetuuă. Primul revoltat al omenirii plânge şi acum în iad. O răscolire a sufletului omului, o clovnizare sinistră, o demonizare comică acesta a fost comunismul românesc.

Oamenii prezenţi în opera lui Norman Manea sunt barbarii cu sufletul. Nu mai ştiu să se comporte, nu mai ştiu să trăiască, nu mai văd ce este lângă ei.

Peste ei este un halou roşu care îi dirijează spre o absurdă luptă. Un quijotism fără cavaleri.

Mascarada, acesta este numele generic al operei lui Norman Manea. Un teatru de păpuşi înlănţuite de nişte siniştrii păpuşari, Stromboli cu seceră şi ciocan în piept.

Proletari abandonaţi de istorie în colţuri întunecate. Din aceste colţuri au răsărit şi au pus stăpânire pe societăţi în formare, dezorientate şi fără scop. Comunismul a putut fi instaurat datorită acestor eşecuri de a înţelege sensul vieţii şi al istoriei. Norman Manea ne învaţă că a fost un hazard absurd şi grotesc, o întâmplare nefericită, un accident al istoriei. Din acest accident s-au născut societăţi paralizate, înlănţuite, îngreţoşate, suicidare. Un soare sângeriu a luminat cerul acestor societăţi stimulând nevoia de forţă distructivă.

Norman Manea scrie pentru o nouă lume. Descriind lumea veche acesta este un mesager al unei foste lumi, al unui destin frânt. Trăind într-o lume nouă putem realiza valoarea operei lui Norman Manea, testament pentru viitorul lumii. Nu putem evita ceea ce va fi dacă nu ştim ce a fost.

Scriitorul se naşte ca un refuz al limitării, spune Norman Manea. O negare a faptului că omul poate uita şi trăi. Omul trebuie să povestească ceea ce a fost, trebuie să strige în paginile sale disperarea lumii din care vine. Misiunea unui scriitor este sacră.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 21

Intelectuali în exil Paginile sale sunt învăţăminte pe care nu le putem uita, ignora sau nega. Sunt cuvinte care există şi preced evenimente, sunt descrieri care trebuie să alarmeze cugetul şi inima.

Opera lui Norman Manea este între comunism şi noua lume pentru că vorbind de una o afirmă pe cealaltă. Negând comunismul Norman Manea clamează victoria unei lumi adevărate, unei lumi trăite în care fiecare are dreptul la o adevărată viaţă.

Nimeni nu are puterea de a lua omului fiinţarea pe acest pământ...decât Dumnezeu. Astfel de lumi care ucid din faşă omul trebuie descrise, reconstruite prin cuvânt şi apoi distruse prin fapte.

Literatura lui Norman Manea este cel mai valoros testament despre umbra roşie care s-a abătut asupra istoriei noastre.

Baruch Elron

Cărţi recomandate

LASZLO ALEXANDRU O nouă cercetare despre Mihail Sebastian Mihail Sebastian poate fi considerat un nume de frunte al literaturii române, prin polemicile încinse pe care le-a generat. Dar acestea n-au fost provocate cu deliberare de autor. Ele au izbucnit mai întâi în perioada interbelică, în contextul activităţii sale pregnante de gazetar, precum şi ca autor al unui roman viu controversat, De două mii de ani… (apărut în 1934). Aici, transpunând totul în ficțiune, scriitorul se referea la mentalitatea publică represivă, de izolare treptată a evreilor în corpul social, după Primul Război Mondial, și de pregătire a Holocaustului în România. Era o premieră să pui așa ceva într-o carte, pe vremea aceea, chiar dacă totul era împletit cu povestea artistică, aparent imaginară. Explozia a venit însă de la prefața lui Nae Ionescu, explicit antisemită, de o duritate și o violență a negării drepturilor evreilor, care au șocat. Gîndirea hitleristă a lui Nae Ionescu era învelită în argumente “filosofice” și “teologice”, destinate să facă acceptată otrava: Iuda suferă pentru că merită să sufere, el e destinat să sufere, evreii nu l-au recunoscut pe Mesia, ei l-au răstignit pe Isus, așadar merită să fie uciși, etc. Cele două mesaje, contradictorii, romanul într-o direcție și prefața extraordinar de brutală, cum rareori s-a scris în cultura română, în cealaltă direcție, au dus la un cocteil exploziv.

Scandalul s-a întins pe decenii.

Al doilea moment de agitații tectonice, stârnite de opera lui Mihail Sebastian, a venit după căderea comunismului. În 1996 s-a publicat fascinantul său Jurnal, care acoperă a doua jumătate a anilor ’30 și prima jumătate a anilor ’40. Suntem în preajma și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu o sinceritate stupefiantă și cu un simț al tragicului extrem de bine conturat, scriitorul denunță măsurile discrimina-

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 22

Cărţi recomandate torii luate pe rând, în viața reală, împotriva evreilor: obligația de-a ieși pe stradă, pentru lopătarea zăpezii, impunerea donării de bani și diverse bunuri, la dispoziția regimului militar, predarea schiurilor și a aparatului de radio (a căror posesie devenea suspectă), constrângerea evreilor din estul României să poarte steaua galbenă cusută la piept, jafurile, violurile, deportările în Transnistria, execuțiile sumare, crimele în masă, tot traiul acesta precar, cu sabia lui Damocles deasupra capului. Povestitorul nu știa dacă ziua următoare nu-i va aduce cumva moartea, sau măcar deportarea. În context, el nota tot mai dezgustat, sau în orice caz dezamăgit, demisiile morale care se înșiruiau fără oprire. Intelectuali reputați, în frunte cu Mircea Eliade, cel mai bun prieten și liderul de generație, făceau pași în spate și se lepădau de evreul Sebastian. Camil Petrescu, inteligență sclipitoare, dar cu o fire meschină, materialistă, și atâția alții, nume culturale pozitive, ieșeau la suprafața memorialisticii în tonuri deloc flatante.

După cele două valuri de discuții, care au durat ani în șir, al treilea moment al dezbaterilor intense, febrile, s-a prezentat odată cu apariţia cărţii semnate de Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009; ediția a doua: 2010; ediția a treia, revăzută și adăugită: 2016). Autoarea – care şi-a anticipat volumul prin publicări fragmentare în presa literară, unde s-a şi confruntat cu primele critici – propunea o nouă abordare, cu totul surprinzătoare, faţă de imaginea pe care opinia publică şi-o conturase. Predominantă nu mai era condiţia de victimă (în faţa unui profesor abuziv, a unor prieteni nesinceri, a unui sistem social şi politic antisemit), pe care Mihail Sebastian a trebuit s-o îndure, ci implicarea sa efectivă în desfăşurarea evenimentelor. Marta Petreu, cercetând foarte detaliat presa interbelică, a ajuns la concluzii dintre cele mai neaşteptate: publicistul ar fi fost, de fapt, un ucenic al vrăjitorului, complice al călăilor săi, printr-o susţinută activitate gazetărească nedemocrată, extremistă, în colaborare cu planurile politice totalitare ale mentorului Nae Ionescu. Vârtejul trimiterilor bibliografice configura o intervenție “cu citate multe, înşirate academic unul după altul”, pentru a ilustra această

ipoteză.

Cartea lui Laszlo Alexandru, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvântul”, apare în toamna anului 2019, la Ed. Cartier din Chișinău, cu sprijinul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel” din București și este prefațată de directorul Alexandru Florian. Ea reface investigarea presei interbelice și restabilește adevărul în privința atitudinilor exprimate de gazetarul evreu despre diverse aspecte politice și istorice incendiare de atunci: nazismul, comunismul, fascismul, revoluția spaniolă, anexarea Austriei de către Germania hitleristă, politica internă românească etc. Volumul este rezultatul mai multor ani de cercetări și include o amplă resursă bibliografică, sintetizând și clarificînd numeroase dezbateri sensibile. După ce reface în detaliu ideile exprimate de scriitorul evreu în articolele sale politice din anii ’30, concluzia exprimată de Laszlo Alexandru este că acesta și-a exprimat în mod constant convingerile antitotalitare, a denunțat cu mare luciditate regimul criminal hitlerist, a fost un partizan entuziast al democrației franceze. În opinia autorului, “monografia falsificatoare a Martei Petreu despre activitatea lui Mihail Sebastian ca ziarist la Cuvântul reprezintă unul dintre cele mai scandaloase abuzuri din cercetarea literară română contemporană, un gest descalificant profesional şi incalificabil moral”.

Arie Lamdan

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 23

Cărţi recomandate

NUŞA CHIBICI - Casa de Inés

Întâmplări din viața unui emigrant - Vol.I Noapte de noiembrie 2000, în autogara din Valencia: un geamantan, o sticlă cu apă și 25 $ în buzunar.

Plecasem din România lăsând în urmă faliment financiar și familia dezbinată. Se prefigura riscul de a dormi în stradă, într-un oraș necunoscut, și imposibilitatea de a comunica. În ultimele momente, înainte de închiderea autogării am auzit vorbind românește, într-una din cabinele telefonice; așa a început o întregă aventură: cerând adăpost, pentru o noapte, unui necunoscut, am intrat într-un cuib de hoți. Povestirea pe care o veți citi, se bazează pe fapte reale.

Nușa Chibici * Puțin înainte de pandemia generală o scriitoare se apleacă cu duioșie și multă simțire asupra avatarului imigranților români în Spania. Chiar din primele rânduri ale lecturii autoarea ne uimește prin calitatea, prospețimea și delicatețea descrierilor sale cu care ne putem delecta chiar de la sosirea în gara Madrid, într-un viitor incert, plin de întrebări și griji. Iată o sosire remarcabilă într-un oraș îmbibat de monumente, cultură și de spaniolă, o limba latină care este repede învățată de protagoniștii romanului:“Gara din Madrid pare un orășel improvizat, cu terase, magazine, scări rulante și, ca o atracție absolut inedită, o grădină botanică în miniatură cu plante tropicale și un lac cu broaște țestoase, chiar la intrare. Nu aș putea spune de câte ori m-am pierdut pe aleile înguste, ca într-o expediție imaginară, de fiecare dată diferită, într-un peisaj identic, sau, de câte ori aș fi putut pierde trenul din cauza unei broaște țestoase care mă dusese pe tărâmuri îndepărtate, doar privind-o. Ca să nu mai amintesc de scările rulante pe care m-am plimbat de câteva ori în aceeași zi, în direcții diferite, fără să ajung pe peron... Ar trebui puse indicatoare pentru visători, m-am gândit, chiar dacă ar părea ridicol într-o lume care a încetat să mai viseze”. Narația urmărește destine, povestea hoților în țara cea nouă și toleranță. Autoarea ne delectează cu fragmente lirice, cu incursiuni prin amintirile din viața petrecută în București, care se finalizează în poezie: Când locuiam în casa mea de la etajul şapte, într-un cartier rău famat, din Bucureştiul anilor optzeci, îmi plăcea să îmi aprind ţigara, seara târziu, să privesc în apartamentele luminate de vis-a-vis şi să intru, inoportun şi fără scrupule, în intimitatea vieţii celorlalţi; părea că se derulează un film absurd, surdo-mut, ca la începuturile cinematografiei, când gesturile spuneau totul, în edificiul închisorilor cu celule reci, gri şi identice, care erau noile blocuri muncitoreşti. Ziua, când nu aveam ore, de obicei miercurea, îmi plăcea să privesc cum se jucau copiii în parcul din faţa blocului nostru, parc fără flori, fără iarbă, cu leagănele rupte şi cu pomii abia plantaţi, pentru că era un parc nou, într-un cartier nou şi cu mulţi copii mici. Poate că de atunci mi-a rămas în subconştient acest ritual al ţigării, fumate fără stres, cu mintea în alb şi care acum, pe fondul unei linişti interioare care m-a cuprins fără motiv, a căpătat formă poetică: Stau uneori Și îmi fumez ţigara, Seara, târziu Și nici nu ştiu: Mă-nalţ spre înălţimi, pe fum Sau cad în drum, făcută scrum?

Cu mucul de ţigară stins Și-ncet, de lună, nins.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 24

Cărţi recomandate Plină de recurențe, dialoguri lungi, amintiri și plonjări înapoi în prezent, cu multe inserții în spaniolă, care justifică învățarea limbii, realizăm că avem în față o carte deosebită, cu oameni care își asumă riscurile emigrării, ale supraviețuirii, și al spiritului care nu se da bătut. O lectură rară, ieșită din comun pe care o recomand cu căldură. Exact așa cum declară Nușa Chibici în prolog: “Casa de Inés” este o invitație generoasă de a intra în propria noastră casă, împreună, în acest spațiu comun, unde toate diferențele dispar și eu devin tu-el-ea, punctul acela de convergență a tot și toate, când bucuria, durerea, speranțele celorlalți sunt, de fapt, ale noastre, ale tuturor, ca ființe umane, unde nimic nu ne separă ci, pur si simplu, totul ne unește. *Nușa Chibici (n. 1959) poet, prozator, reporter și fotoreporter român din Spania, și-a revelat târziu creația literară, după începuturi sporadice, în anii ‘80, când i-au apărut doar câteva grupaje de poeme în "Luceafarul" și "România Literară".

Abia recent ea s-a putut afirma ca scriitor, publicând în mai multe reviste literare "pe hârtie" (între care, "Viața de pretutindeni") și, mai ales, în revistele ARP, edițiile on-line („Luceafarul Românesc”, ”Tânărul Scriitor”, „Ecoul”) care au impus-o cu adevărat ca autor de literatură. Stabilită în Spania de mai mulți ani, coordonează revista culturală on-line "Letras Rumanas" și este, de asemenea, și redactor "Intermundus Media" pentru Spania și Peninsula Iberică. „Livada cu dragoste” este debutul ei editorial care va fi urmat de un roman social, "Casa de Inés" (cel dintâi roman al "românilor plecați în bejenie") și de o culegere de însemnări și proză scurtă .

Artur Silvestri, București, 19 martie 1953 - Viena, 30 noiembrie 2008 - Scriitor, istoric și filozof al culturii .

Text: Adrian Grauenfels

Cristian Pepino

Africa - Copii la joacă Etiopia Sinagogue

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 25

Femei cu condei

NICOLETA DABIJA

O carte cât o viață. Hipodrom de Nora Iuga * Între scriitoarele literaturii române contemporane, cea mai originală, mai vie și mai fascinantă rămâne, pentru mine, Nora Iuga. Și farisei ați fi dacă nu ați recunoaște-o, de asemenea! Fiecare carte a ei e cumva o evadare fericită în viață, în viața autoarei, dar și ea și noi știm bine că astfel e provocată a noastră să iasă din ațipeala cea de toate zilele. Fiecare frază pe care mintea ei monstruos de frumoasă o scrie acolo, în bucătăria apartamentului bucureștean, la mașina de scris, se transformă curând într-un drog necesar, ce provoacă freamăt și împrospătează dorința de libertate. În urma lecturii, cititorul nu iese decât euforic, gata să zburde, cu o poftă nebună de a-și zgândări limitele pietrificate din pricina îndelungatului confort mental.

Am citit aproape tot ce a scris Nora Iuga. (În Germania a fost numită „Marea doamnă a poeziei românești” și „ultima suprarealistă europeană”, fiindcă noi n-am găsit formulele potrivite, de asta am tăcut. Și nici după aceea n-am spus mare lucru, că așa-i la noi, pe toate le avem în cantități mici.) Îi iubesc poezia, totuși, recunosc, am o slăbiciune pentru jurnalele și romanele ei. În ele e prea uman și poate mai spectaculos personajul meu preferat, Nora. Așteptarea e teribilă, așa că aștept mereu o nouă carte, ca să văd ce a mai trăit între timp Nora, de ce-și mai amintește Nora, la ce se mai gândește Nora, dacă a adăugat îndrăgostirilor ce se petrec acum în creierul ei vreun nume sau o să ne povestească altfel despre Nino, rusul alb, Harald, Joachim (Ea scrie: „mă întreb cum ar putea un creier frumos să devină mai indispensabil pentru un bărbat decât curbele netede și alunecoase ale unor coapse fierbinți…”

Eu răspund: când e vorba de Nora, până și „enormitatea” aceasta devine reală. Creierul ei, de care este și sunt îndrăgostită, a rămas, cu trecerea timpului, partea cea mai vie, mai tânără și mai strălucitoare a Norei, locul în care hormonii mustesc și fermentează necontenit).

Cu Nora nu mă plictisesc niciodată, de parc-ar fi din lumea ielelor.

Hipodrom (Editura Polirom) este ultimul oaspete al așteptării mele febrile și, îndrăznesc, cel mai bun și mai complex dintre romanele Norei Iuga. Aș adăuga că este romanul vieții ei, în ambele sensuri, ca valoare literară, pe de o parte, întrucât e intens autobiografic, pe de altă parte. E, în alt fel, o carte ce le însumează pe celelalte, întrucât acum își îmbrățișează trecutul în toate etapele lui, implicit repetând scene, fraze, gânduri, oameni, realități, lucruri. Nicio repetiție însă nu-i deranjantă ori de prisos.

Un buildungsroman în care firul Ariadnei devine căluțul Jovis (la maturitate Jott), aproape promis la vârsta de 10 ani, însă niciodată obținut. Dar aceasta nu este o tragedie. Nora Iuga nu ia nimic în tragic, durerile vin și pleacă, iar ea e din nou gata să se bucure și să bată din palme în fața vieții.

Jovis oricum e al ei, fiindcă l-a păstrat în amintire și-l învie ori de câte ori prezența lui se face necesară. Căluțul Jovis o conduce înapoi în copilărie, în „Hermannstadt, orașul ales, orașul în care mi-ar plăcea să mor…”, pentru o reîntâlnire fericită cu mama și tata, gașca de copii, profesorii, inocența, căluțul Jovis o însoțește în același loc, iar ea, de data aceasta, e tânără profesoară de limba germană, pentru a se rătăci, și el, și orașul iubit, în mintea femeii de 89 de ani, care locuiește acum la București, iar de discutat, discută cel mai des cu sine și trecutul ei.

E uluitor, apoi, în Hipodrom (dar ce scriu e valabil cam pentru toată proza Norei Iuga) modul în care scriitoarea face punțile în timp, e miraculos felul ei unic de a-și construi frazele trecând de la o amintire la alta, dar fără să te piardă vreo secundă, este discursul unui om care vorbește singur, cu voce tare, urmându-și gândurile cum vin ele, este o literatură autobiografică de o naturalețe și o sinceritate la care numai Nora are acces, pentru că are ea un dar de a nu se teme de ridicol, de frivo-

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 26

Femei cu condei litate, de cabotinism, și de a vedea totul firesc. Și-aș încheia cu un îndemn simplu: dacă suferiți de prea puțină viață, citiți Hipodrom. Imposibil să nu galopeze caii pe gândurile Norei și-n voi…

Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino; nascuta. 4 ianuarie 1931, București, România) este o poetă româncă, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză.

Beatrice Bernath

Arte vizuale

ARIE LAMDAN

Un artist în orice situație

A doua mea vizită la atelierul pictorului Arie Lamdan, a avut ca scop vizionare unei noi serii de acuarele inspirate de starea de starea actuală a lucrurilor.

De data aceasta, am întâlnit-o și pe Anne, soția pictorului, o femei mică de statură, dar vioaie, veselă și primitoare. Ochii ne-au fost repede furați de curtea verde și înțesată de statui, construcții năstrușnice, surprize, motociclete vechi ...ca într-o peșteră Aladin.

Lamdan epuizează canvasul și trece în spațiul înconjurător pe care îl modifică și cucerește.

Este o experiență similară cu vizita unui muzeu în aer liber. Mare parte a vizitei am petrecut-o în atelierul eclectic al pictorului și el înțesat până la refuz cu obiecte, amintiri, picturi, acuarele...dar mai ales poveștile unui artist care se împletește total cu viața, cu arta sa și emoțiile estetice. Fiecare obiect are o poveste aparte, fiecare tablou este motivat de un fragment trăit și metamorfozat de mâna maestrului într-o experiența estetică de neuitat.

Să luăm de pildă vizita sa în Piața de vechituri din Yafo, pe vremea când meșteșugarii ridicau obloanele și lucrau într-un spațiu ridicol de mic, plictisiți de zarva trecătorilor și curiozitatea cu care ochii aces -tora scormonesc minunile orientului de la sfeșnice, lămpi, covoare, mobile și până la haine și bijuterii de epocă. Iată la Lamdan acesta scenă a enervării în care meșteșugarul exasperat ridică ciocanul amenințând trecătorul curios. Dar în juru-i intrăm într-o lume abstractă, construită din obiecte și materiale indescriptibile care există, dar nu se organizează într-un spațiu coherent. Fundalul este un adevărat Jackson Pollock dezlănțuit.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 27

Arte vizuale Forța este în privirea omului și în atitudinea de respingere a unui spectator care nu înțelege nimic din arta lui.

întregul atelier - bazar care conține ghirlande luminate ca de crăciun, păpuși, sticle goale de vin, animale de pluș sau tigve asamblate în construcții imposibile de înțeles, fără povestea care o ascund. În altă cameră am admirat presa de produs litografii care se produc în tehnica veche cunoscută încă de pe timpul lui Rembrandt, plecând de la folii de metal gravate și apoi folosite la transferul cernelii pe hârtie. Este o muncă migăloasă, de precizie, dar rezultatele sunt excepționale. Mă voi opri aici ca să lăsăm suficient spațiu reproducerilor pomenite.

Adrian Grauenfels

Un alt tablou la care zăbovim este deconstrucția unui trup de bărbat în vârstă, sugerat de un baston asociat cu un trup static care nu participă la lumea din jur. Bustul și capul bărbatului, detașat de trup, a coborât la nivelul mărunțișurilor existențialiste, unde omul este înconjurat de țevărie, baloane de gaz, rufe puse la uscat, bidoane, ghivece cu plante uscate și ferestre demontate ale unui junk yard uriaș care continuă departe până în zare. Avertismentul vine de la cutia de lemn care înconjoară personajul din prin plan, care nu poate evada din dependența lui de loc și starea condiției sale umane.

Arie ne mai arată o colecție nouă de acuarele, care și ele au haz, tâlc și trebuiesc înțelese. Fiecare piesă conține filozofie de viață, aluzii și se cere cercetată de aproape. Dar ochiul ne este furat de

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 28

Cauze şi efect

LIVIU ANTONESEI

Efectele culturale ale pandemiei În ordine culturală, două fenomene explozive au însoțit molima abătută asupra umanității în iarna-primăvara acestui an. Pe deoparte, este vorba despre explozia în mediul online a ofertei și a consumului de produse cultural-artistice, pe de alta, despre tot ceea ce s-a produs cultural, științific și artistic în directă relație cu noul coronavirus și pandemia provocată de acesta. Majoritatea instituțiilor culturale ale lumii s-au trezit nu doar cu casele, ci și cu porțile închise – teatre, filarmonici, opere, cinematografe, muzee, săli de expoziție, biblioteci etc – încă de la începutul lunii martie. Se credea că, exceptând ceea ce publicul avea în proprietate personală, accesul la actele de cultură și artistice va fi complet blocat. Și atunci, a intervenit miraculos internetul, cultura și artele zburdând în cyberspațiu. Oferta a fost imensă, iar accesul în cea mai mare parte gratuit.

Problema a devenit nu penuria ofertei culturale, ci dimpotrivă, magnitudinea acesteia. Prin urmare, toți am trăit mai degrabă angoasa alegerii decât pe cea a privațiunii de produse culturale. De când a început pandemia, am postat pe blogul meu, sute de linkuri către ofertele culturale propuse de mari instituții din întreaga lume. Sigur, am văzut multe spectacole, concerte, filme etc, am „vizitat” mari muzee, am citit și multe cărții descărcate din bibliotecile virtuale, dar consumul meu a fost infim.

Să ne gândim doar că o singură bibliotecă virtuală oferea peste 100 de milioane de titluri, iar Festivalul George Enescu sau Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu au oferit la liber cam tot ceea ce aveau mai bun în arhivele edițiilor anterioare! Sigur, pandemia, această pandemie, va mai dura în jur de un an, până la descoperirea unui vaccin fiabil și a unor tratamente specifice, așa că mai este vreme de văzut, ascultat, citit, etc. Și nici nu știm ce ne va rezerva viitorul! Cred că avem o soluție de criză în ce privește accesul la cultură și artă în asemenea condiții. Ar mai trebui rezolvată problema finanțării instituțiilor de profil. Atunci când casieriile sunt închise, banii trebuie să sosească de undeva, de la bugete, din mecenat, etc, producția culturală și artistică au costuri, uneori foarte mari, imposibil de acoperit din re-

sursele proprii și în vremuri normale.

Dar a existat și celălalt fenomen exploziv, cel legat de coronavirus și pandemia ca atare. Nu am urmărit progresele științei în general, nici măcar pe cele ale cercetării medicale, dar de data aceasta nu am avut încotro, mă privea direct și urgent. La început, nu se știa mai nimic despre virus, iar anunțarea pandemiei a fost întârziată de OMS cu cel puțin o lună și jumătate. Ca să-i acopere pe „tovarășii chinezi” se spune, ceea ce este foarte posibil. Dar după aceea cazurile au început să crească amenințător, sistemele medicale și-au dovedit precaritatea în astfel de situații etc, a început o luptă contracronometru. Sute de laboratoare din întreaga lune sunt angajate în bătălia pentru obținerea vaccinurilor, se încearcă producerea unor medicamente specifice, iar în practica spitalicească au fost testate puzderie de medicamente care aveau altă destinație. Unele păreau să facă minuni, dar apoi s-a renunțat la ele. Altele dădeau rezultate numai asupra unor anumite forme ale bolii ș.a.m.d. Între timp, a fost studiat mai bine virusul și întreaga sa fenomenologie. Progresele au fost cumva uluitoare dată fiind unitatea redusă de timp, puțin peste patru luni, în care s-au înregistrat.

Dar obsesia virusului, a efectelor sale, nu doar medicale, nu i-au bântuit - și nu îi bântuie – doar pe medici, aceasta s-a instalat în mințile tuturor.

Pe cale de consecință, a apărut o uria-șă „literatură”, legată mai ales de pandemie și de efectele atât de numeroase și complicate ale acesteia, o literatură produsă de filosofi și specialiști în științele antropologice, istorici,juriști, economşti, scriitori și artiști de toate felurile. Izolarea, carantina, distanțarea socială

– slavă Domnului că au rebotezat-o fizică! -, purtarea măștii produce o mulțime de noi comporta-

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 29

Diverse mente, angoase, puzderi de trăiri interioare caracteristice vremurilor a-normale. Trebuie ca psihologii, psihiatrii, antropologii și sociologii să analizeze și să se pronunțe și foarte mulți o fac.

Probabil că efectele economice ale acestei crize sanitare vor fi mai terifiante decât criza însăși, economiștii analizează, UE și guvernele naționale pregătesc planuri de relansare. Istoricii au readus în atenție alte pandemii prin care a trecut umanitate.

Nu puține sunt problemele juridice legate de restrângerea unor drepturi și libertăți constituționale pe durată diverselor stări de speciale, de urgență, de alertă etc. Deocamdată, numai legea marțială n-a fost introdusă... Nicăieri.

DOREL SCHOR Într-o ureche * Funia stă verticală numai când atârnă de sus. * Să trecem în revistă realizările noastre... Sau, mai bine, în ziar ! * DUS întors înseamnă SUD. * Unii bărbaţi au bani datorită soţiilor, alţii au soţii datorită banilor (E. Taylor). * Scriitorul X e laureatul unui concurs....

De împrejurări. * Ce trebuia rezolvat luni şi s-a amânat pe marţi, apoi pe miercuri, mi s-a promis pe joi... * Uneori câştigă absurdul. Nu e absurd? * Fiecare pădure are uscăturile ei. Dar depinde şi de esenţă. * Pot să dau sfaturi la o sută de oameni, dar numai mie nu. (Gh. Goldhamer). * Unde mai găseşti omul pur şi simplu? * La slujbă eu mă ascund... Pentru că un lucrător bun e greu de găsit. * Sunt unii care încalcă legile ţării, dar şi pe cele ale bunului simţ. * Poţi să scrii orice. Dacă pui un semn de întrebare, scapi de răspundere. * Istoria se scrie, se rescrie şi se prescrie (Liviu Antonesei). * Când dormi prost toată noaptea, cum să te trezeşti dimineaţa deştept? * Inainte de a fi un scriitor clasic, a fost probabil preclasic.

– Bună seara, aici e clubul nostalgicilor?

– Da, dar nu mai e ce-a fost...

– Atunci când o uşă ţi se închide, o alta ţi se deschide. ... Ştiu... că am avut şi eu Dacie.

– Salut vecine! Nu am mai văzut-o de mult pe soţia ta, v-aţi despărţit?

– NU... parchează maşina.

SOFIA GELMAN Oameni suntem Virusul Corona a intrat în viețile noastre în mod barbar. Ne-a pedepsit pe toți, a ferecat în casă pentru mai mult sau mai puțin timp părinți și copii, bunici și nepoți. Poate cel mai afectat segment al populației este cel de „vârsta a treia”. Știrile recente vorbesc despre (re)inaugurarea zborurilor, dar nu și pentru cei care au depășit 60 de ani. (!?) Lor nu li se acordă asigurare! Mi-am adus aminte de un banc sinistru care circula în România anilor 80 când din cauza lipsei de medicamente spitalele nu internau bolnavii bătrâni; îi trimiteau acasă. Ei bine, în acele zile, chipurile, a apărut o lege care permitea celor de peste 60 de ani (spre a fi în concordanță cu realitatea zilelor noastre), să treacă pe semaforul roșu de la întâi noiembrie iar de la întâi decembrie, decreta că trecerea pe roșu va fi obligatorie… Și niște artiști cam …într-o ureche

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 30

SPORT

EVITA ȘTIRU

Aceste nu sunt singurele dileme cărora organizatorii vor trebui să le găsească rezolvări ingenioase, în timpul coșmarului prin care trece în prezent omenirea.

Ediția 2020 a Turului Ciclist al Sibiului, ediția a 10-a jubiliară, ce a avut loc în perioada 23-26 iulie a fost prima competiție ciclistă pe etape de nivel 1 continental, după o întrerupere de cca. 4 luni a activității cicliste competiționale din pricina pandemiei de Covid-19. Turul Sibiului datează din 2011, ca parte integrală din seria de curse cicliste UCI Europe Tour, se desfășoară pe parcursul a 4 zile și cuprinde 5 etape.

Debutează cu „prologul”, cursă individuală contra cronometru pe binecunoscutele străzi pavate cu pietre din centrul vechi al urbei, 2.4 km. A 2-a zi, „etapa regină”, cursă de ascensiune pe Transfăgărășan, 183 km, până la Bâlea Lac, la o altitudine de 2034m. A 3-a zi, etapa sprinteri-lor, 181.2 km cu sosirea în Sibiu, B-dul Victoriei. Competiția se încheie în a 4-a zi cu 2 semi etape: prima - cățărare până la Arena Platoș Păltiniș-2000m altitudine, din minunata stațiunea montană Păltiniș, 12 4 km, cursă individuală contra cronometru și a 2-a- 109 km ce pornește și se încheie în vestita Piața Mare a orașului. Au participat 21 echipe de ciclism europene, inclusiv echipa națională a României și în premieră 2 echipe din World Tour: Bora-Hansgrohe-Germania și Israel Start-Up Nation.

Din lotul reprezentativei țării noastre au făcut parte 6 rutieri, 5 europeni și israelianul Guy Sagiv. Marele câștigător al ediției a 10-a a Turului Sibiului este austriacul Gregor Mühlberger de la echipa Bora, care a intrat în posesia a 3 tricouri: galben-câștigător individual general, alb - triumfător la ascensiune pe munte și verde - primul la puncte acumulate. Pe podium, la clasificarea individual general au mai urcat: pe locul 2, austriacul Patrick Conrad - din lotul Bora și elvețianul Matteo Badilatti de la Israel Start-Up Nation. În clasamentul pe echipe, Elkov-Kasper (Cehia) a ocupat primul loc iar echipa Israelului locul 8, la o diferență totală de numai 13 secunde. De obicei, nu sunt mulți spectatori în timpul curselor cicliste, de-a lungul șoselelor care străbat peisajele fascinante din jurul Sibiului. Alta este situația la cursa clasică Milano-San Remo programată pentru 8 august (Israel Start-Up Nation va fi prezentă) și la faimosul Tur al Franței care urmează să ia startul la Nisa în 29 august (echipa israeliană va participa pentru prima dată în istorie).

I se va permite publicului să încurajeze cicliștii de pe marginea traseelor, câți, cum și dacă vor ajunge rutierii în Franța?

Sărbătoare în fotbalul european

Sibiu, deschizător de drumuri Turul ciclist al Sibiului 23-26 iulie

Prestigioasele competiții europene de fotbal, Liga Campionilor și Liga Europa sunt din nou „pe rol”. În urmă cu cca. 5 luni, când întrecerile ajunseseră în plină fază a optimilor de finală, coronavirus a atacat cu mânie țările de pe „Bătrânul Continent” și orice activitate sportivă a intrat în hibernare. Nu poate fi uitată partida Atalanta/Valencia din 19 februarie, de pe stadionul milanez San Siro, când zecile de mii de suporteri ai echipei italiene cu sediul în orașul Bergamo, au umplut stadionul, străzile și restaurantele din Milano, s-au îmbrățișat, s-au sărutat celebrând calificarea echipei lor în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Acest meci a fost numit o adevărată „bombă biologică”care a contribuit în mare măsură la răspândirea rapidă a virusului în nordul Italiei. La mijlocul lunii iunie, UEFA, forul suprem al fotbalului european a dat publicității hotărârile legate de reluarea competițiilor. S-au stabilit datele, modificările formatului și localitățile unde se vor desfășura meciurile. În Liga Campionilor cele 4 partide restanță, din returul optimilor au avut loc în zilele de 7 și 8 august pe stadioanele țării gazdă. Iată cele 4 cupluri care s-au calificat în sferturile de finală: RP Leipzig/Atletico Madrid, Atalanta/PSG, Manchester City/Olympique Lyon și FC Barcelona/Bayern München. Cele 4 echipe eliminate din competiție sunt: Real Madrid, Juventus Torino, Napoli și Chelsea. În sferturi, se va juca un singur meci eliminatoriu și vom putea urmări duelurile de pe 2 stadioane din Lisabona, în perioada 12-15 august. În Liga Europa, cele 4 perechi promovate în sferturi: Șahtar Donețk/FC Basel, Inter Milano/Bayern Leverkusen, Manchester United/FC Copenhaga și Wolverhampton Warderers (Wolves, Anglia) /Sevillia s-au confruntat deja într-o singură manșă, în zilele de 10 și 11 august pe stadioane din câteva orașe din Germania și se cunosc calificatele in semifinale. Vom reveni cu amănunte. În toate meciurile, care joacă desigur fără spectatori, trebuie respectate cu strictețe restricțiile impuse de forurile de specialitate, pentru a se preîntâmpina molipsirea în masă cu Coronavirus.

Nimic nu poate răpi însă plăcerea microbiștilor, instalați comod în fața televizoarelor, de a urmări jocuri de calitate, goluri spectaculoase, de a se bucura, a se enerva sau a se întrista alături de echipa favorită.

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 31

PROMO

Cărți noi la Editura SAGA Distribuim gratuit, monumentala carte a lui Herman Victorov, celor interesați Tel : +972 545 75 1946

Jurnal Israelian - No. 1, 12 August 2020

pagina 32