Jurnal Israelian No. 3 - 27 August 2020

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA -Nr. 3, 27.08.2020

MARTHA EŞANU Note de lectură

SERGIU BRANDEA Confesiuni

ALEXANDRU CRISTIAN Manifest pentru viitor

STELIAN TĂNASE Antoine de Saint Exupery

LASZLO ALEXADRU Viaţă Şocantă

DAN ROMAŞCANU Punţi Culturale

MIRCEA BARZUCA Margareta Sterian

GHERASIM LUCA Texte alese

LUCIAN-ZEEV HERSCOVICI Bianca Marcovici

Se împlinesc în acest an, 100 de ani de la nașterea poetului evreu Paul Celan și 50 de ani de la trecerea lui în neființă. Jurnalul Israelian va marca acest eveniment cu o serie de eseuri, analize critice și poezii comentate care vor arunca o privire asupra importanței aceluia pe care Emmanuel Levinas l-a numit ultimul modernist.

GABRIELA SCHUSTER Cufărul Copilăriei

MARIA SAVA Pianul lui Frenkel

DUMITRU ICHIM Elora Gorge

MARTHA ISZAK Fabrica de scriitori

RUTH CORMAN Semne şi minuni

Vom prelua articole despre Celan apărute în decursul anilor, semnate de Al Philippide, Petre Solomon, Andrei Corbea, Angela Furtună, poezii traduse și poezii originale.

Vom relata despre scurta sa vizită în Israel și întâlnirea cu poetul Yehuda Amichai. Dorim să oferim o meritată pomenire unui intelectual de excepție care a trăit o viață de excepție la intersecția a trei culturi europene în frământatul secol XX. *** Începând cu nr. 4, Jurnalul Israelian invită cititorii să se adreseze redacției cu întrebări, sugestii sau comentarii despre cele citite sau cu subiecte propuse, în cadrul unei noi rubrici numite Scrisori la Redacție.

Vom răspunde prin e-mail sau în paginile revistei, dorind un dialog interactiv și fructuos.

Adresa e-mail: gadrian40@gmail.com

SOFIA GELMAN Oameni suntem

FĂNUŞ NEAGU Baba Cloanţa

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 1

Ştiri interne / externe

JURNAL ISRAELIAN

În ultimile ore ale zilei de 24 August, Knessetul a votat amendamentul nr. 50 (Ordin temporar), care acordă guvernului încă 120 de zile pentru a aproba bugetul de stat peste termenul legal de 25 august. În urma unei dezbateri îndelungate și după ce toate obiecțiile la proiectul de lege au fost respinse, 67 de membri au votat pentru în a treia și ultima lectură, în timp ce 37 de parlamentari au votat împotriva legislației. În condițiile proiectului de lege, depus de deputatul Zvi Hauser, această limită va fi anulată cu 120 de zile până la 23 decembrie. Răsuflăm ușurați… ** Coronavirus în Israel: 1.888 cazuri noi - 424 în stare gravă ( JERUSALEM POST - 25 august 2020): În 24 de ore au fost 1.888 de persoane diagnosticate cu coronavirus, a informat Ministerul Sănătății, marți dimineață. Există 424 de persoane în stare gravă, inclusiv 120 bolnavi conectați la mașini de respirație artificială. Numărul de decese a ajuns la 856.

Editor: Adrian Grauenfels Președinte de onoare: Ing. Baruch Tercatin Director: Doina Meiseles Redactori: Zoltan Terner, Biti Caragiale, Roni Căciularu, Viorel Maier, Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Prof. Acad. Carol Iancu Prof. Dr. Riri Manor, Prof. Dr. Hava Haas, Andrei Fischof, Dr. Lucian-Zeev Herscovici, Dan Romascanu, Lică Bluthal, Evita Știru, Harry Ross, Dorel Schor, Arnold Helman, Bibiana Goldenthal, Liana Herman, Ruth Oren, Sergiu Brandea, Paul Farkas, Dr. Sofia Gelman-Kiss Dr. Jacqueline Flavian, Beatrice Bernath, Eva Galambos (România) Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Dr. Alexandru Cristian

Mike Pompeo în Israel

În timpul vizitei în Israel a secretarul de stat american, Mike Pompeo, acesta s-a întâlnit cu premierul Benjamin Netanyahu, ca parte a unei vizite de cinci zile în regiunea noastră.

Mike Pompeo a declarat: Vom furniza arme Emiratelor Arabe fără să afectăm avantajul strategic al Israelului. Comentariile au apărut pe fondul unor controverse în Israel cu privire la chestiunea dacă Washingtonul va vinde în Abu Dhabi avioane F-35 invizibile radarelor, acum când Israelul și Emiratele Unite vor stabili relații diplomatice.

Editura SAGA gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc

Știri interne /externe Criza parlamentară rezolvată

Descoperire arheologică: Sute de monede din aur ce datează din secolul al IX-lea, găsite în Israel Sute de monede din aur, care au rămas ascunse într-un vas de lut timp de peste o mie de ani, au fost descoperite de un grup de tineri în Israel.

Comoara a fost găsită pe 18 august de mai mulţi tineri voluntari care lucrau pe un şantier arheologic în centrul Israelului, unde urmează să fie construit un nou cartier, a anunţat luni Autoritatea israeliană pentru antichităţi. „Persoana care a îngropat această comoară în urmă cu 1.100 de ani se aştepta să o recupereze şi a blocat vasul cu un cui, pentru ca acesta să nu se mişte, a declarat directorul şantierului arheologic, Liat Nadav-Ziv. Vasul cu monede a fost găsit într-o zonă în care în urmă cu un mileniu se aflau mai multe ateliere, însă identitatea proprietarului comorii rămâne învăluită în mister. Datând din secolul al IX-lea e.n. din perioada Califatului Abassid, cele 424 de monede din aur de 24 de carate alcătuiau o sumă importantă pentru acea vreme, a declarat Robert Kool, expert în numismatică în cadrul Autorităţii israeliene pentru antichităţi. „Cu o astfel de sumă, un om putea să cumpere o casă de lux în unul dintre cele mai bune cartiere din Al-Fustat, uriaşa şi bogata capitală a Egiptului în acele zile”, a declarat Robert Kool.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 2

Confesiuni

SERGIU BRANDEA

CONFESIUNI - Anonimul Domn Cohen Alyaua din România, în special acei care au venit în țară în anii 40 și începutul anilor 50, a fost formată din persoane la care sionismul a fost concepția și modul de a trăi. În ambianța evenimentelor, fiecare dintre ei avea povestea lui, aș numi-o chiar eroică, dar care s-a pierdut, s-a estompat în noianul cotidianului.

Acești eroi, persoane modeste și serios preocupate de-a construi o țară nouă, au devenit pe nedrept oameni din mulțime, anonimii, fără pretenții ca societatea să le recunoască meritele deosebite. De mult, când în Israel apărea ziarul „Viața Noastră”, am avut ocazia să citesc într-o zi, un articol semnat de ziaristul I. Schechter - vechiul meu prieten din tinerețea bârlădeană - în care povestea câteva amintiri de pe strada „Strâmba”. Dintre numeroși vecini evrei care-i încântaseră copilăria, îl remarca pe „faimosul” văr Marcu Maurer, căsătorit cu Eva, verișoara lui, un tip „pitoresc” pentru glumele lui care, ne distra și deranja, până eram alungați din sinagogă, sau pe Betty Blum, sora tatălui „mari comercianți de galenterie”, concurenții fraților Schechter care, vindeau același fel de mărfuri. Alături de familia Blum, își aveau prăvălia și locuința, familia Kahane, Iancu și Carolina, aceasta din urmă fiind de fapt, miezul poveștii lui Izi. Astăzi când mă gândesc, găsesc interesant faptul că mulți evrei locuitori pe strada „Strâmba”, erau rude apropiate. Familia Schechter era amplu reprezentată, cel puțin 6-7 frați și surori aveau afacerile comerciale aici, dar mai erau frații Beneș, cumnații Caner și chiar Carolina, sora mai mare a tatălui meu, nepoata unchilor Mendel și Buca, comercianți de încălțăminte, erau vecini apropiați. Este bine să amintesc că toți erau foarte buni evrei, așa se explică că pe străzile adiacente existau 6-7 temple care, adunau la rugăciuni mii de enoriași, majoritatea cu idei sioniste, mulți dintre ei au fost printre primii olymi, la sfârșitul anilor 40. Dar și înainte de război, din familia Rubinștein unica fiică a dorit să emigreze, fiind victimă pe vasul Struma. Chiar din familia Kahane a plecat la Constanța cu același scop, de-a face alya în Palestina Saulică, fiul lor, destinul a făcut să ajungă după plecarea vasului. A fost un semn de la Dumnezeu, acesta a vrut ca Saul să rămână în viață.

Să revin la articolul lui I. Schechter. Acesta remarca faptul că tanti Carolina, cum o numeam, a ajuns în Israel la sfârșitul anilor 40, s-a stabilit într-un moșav (localitate agricolă), în care a trăit până la o vârstă

înaintată când, a preferat să se mute la Așdod împreună cu fiica ei Gabi. Eu am întâlnit-o uneori și era plăcut să conversăm. Cu ocazia aniversării zilei de naștere a fiului ei Saul, cred că avea atunci în jur de 100 de ani, chiar am și dansat. Articolul scris de Izi, era în amintirea ei, murise recent la vârsta de 114 ani, regretată de toți acei care-o cunoscuseră. Reiau povestirea, fără a mă opri la multe fapte și evenimente demne de semnalat, pentru a istorisi câte ceva din viața lui Saul, despre care am amintit mai sus. S-a născut în anul 1921, a fost un copil bun și inteligent.

Părinții l-au trimis să învețe la Liceul Comercial din Bârlad, să devină contabil. Nu mult după absolvire a intervenit „deziluzia ratării” ocaziei de-a emigra în Palestina cu vasul Struma. Reîntors la Bârlad, a fost trimis într-un detașament de muncă obligatorie. Este și vârsta când s-a îndrăgostit de Paula Epstein care îi devine soție, marea iubire a vieții sale. Poate e bine să amintesc și că printre alte calități, a moștenit de la mama sa genele artistice care, se manifestau în familia ei. Popularul actor de comedie Jac Brandea a fost fratele ei, iar cunoscutul compozitorul și pianistul Miani Negreanu era fiul surorii. Saulică însuși „a cochetat” cu poezia scriind versuri. Îmi permit doar un scurt exemplu: De dragoste. „Ochii când ți-am privit/...Am simțit, încet așa/ cum îmi bate inima/...Nu e zi să nu-ți vorbesc/Nu e vis să nu te-ntâlnesc/...Tot pe tine te iubesc/Tot pe tine te doresc/Ești fericirea mea. Versurile și muzica le-a dedicat soției sale. Din anii cincizeci a încercat mereu să ajungă în Israel, dar autoritățile Române nu i-au permis, până ce în sfârșit, rudele și în special cumnatul său, cunoscutul activist sionist Iehuda Epstein au întervenit. Ajuns în țară mult dorită, vechiul sionist, ca omagiu de nou cetățean israelian, își schimbă numele devenind Shalom Cohen. Este solicitat de societatea „Amidar” pentru o funcție superioară în contabilitate, însă remarcându-i-se talentul i se încredințează redactarea și publicarea unei reviste profesionale de circulație internă, care-i oferă și un loc în conducerea instituției, unde rămâne până la pensionare. Shalom Cohen, sionistul, un erou pentru felul în care a dorit să-și înfăptuiască idealurile, un om modest, un soț și tată ideal, a rămas după voia soartei, un om anonim din alyaua română. Anonimul domn Cohen.

Noi l-am iubit, și-l vom regreta.

Un prieten glumea: Mama lui s-a pierdut la vârsta de 114 ani, el la 99, a murit tânăr fără să-și realizeze visul de-a sărbători cu fast împlinirea a 100 de ani.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 3

Note de lectură

MARTHA EŞANU Note de lectură „În căutarea fericirii” Motto: „Fericirea este o stare care se cucereşte” Bertrand Russell Prin scrierea şi publicarea volumului „În căutarea fericirii” autorul, Bertrand Russell, a dorit „să ofere un leac nefericirii de care suferă zi de zi majoritatea oamenilor din ţările civilizate...”

Cartea, apărută în versiune românească în anul 2013 la Editura Humanitas în traducerea lui S. G. Drăgan, este structurată în două părţi intitulate: Cauzele nefericirii şi Cauzele fericirii.

Bertrand Russell (1872-1970) a fost cel mai important filozof britanic din secolul XX. A avut contribuţii esenţiale şi în domeniile matematicii şi logicii. Totodată a fost şi un remarcabil eseist. S-a impus de asemenea prin luări de poziţie antireligioase şi prin lucrări social-politice şi din domeniul eticii. În timpul Primului Război Mondial şi-a manifestat antimilitarismul şi pacifismul şi drept urmare, în 1916, şi-a pierdut postul de la Cambridge şi, în 1918, a fost condamnat la 6 luni de închisoare.

Bertrand Russell a luptat întreaga viaţă pentru pace, s-a opus utilizării armelor nucleare şi a denunţat vehement pericolele naţionalismului. În anul 1950 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură “drept recunoaştere a activităţii sale scriitoriceşti variate şi de mare importanţă prin care apără idealurile umanitare şi libertatea de gândire”. În prefaţa volumului “În căutarea fericirii”, autorul menţionează că a căutat să adune un număr de remarci inspirate din ceea ce crede că reprezintă bunul simţ moral. De asemenea mărturiseşte că a fost animat de credinţa că printr-un efort bine îndrumat mulţi nefericiţi ar putea deveni fericiţi. Cauzele nefericirii sunt prezentate în subcapitolele: Ce-i face pe oameni nefericiţi? Nefericirea byroniană, Competiţia, Plictisul şi antrenul, Oboseala, Invidia, Simţământul păcatului, Mania persecuţiei şi Frica de opinia publică.

Diversele tipuri (feluri) de nefericire ţin în bună parte de sistemul social şi de psihologia individuală care este în mare măsură un produs al acestui sistem social. Bertrand Russell consideră că, în marea majoritate a cazurilor, nefericirea se datorează unor viziuni eronate despre lume, unei etici şi unor deprinderi de viaţă greşite care cu timpul nimicesc savoarea şi apetitul natural pentru lucrurile ce-i pot face pe oameni fericiţi. De asemenea autorul îşi propune să

sugereze schimbări prin care, cu un pic de noroc se poate dobândi fericirea. El nu recomandă refugierea în singurătate ci ne sfătuieşte să rămânem orientaţi spre locurile marilor întâlniri cu semenii noştri lăsând deoparte competiţia prostească, aroganţa plictisului, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Printre schimbările ce trebuie aduse sistemului social pentru a promova fericirea se menţionează: abolirea războaielor, a educaţiei de cruzime şi frică, a exploatării economice şi împiedicarea perpetuării sărăciei. În condiţiile pandemiei Covid 19, generalizată actualmente pe cuprinsul întregului glob ne-am dat seama cu toţii că înrăutăţirea stării de sănătate aduce implicit nefericire prin suferinţă, boală şi moarte. Sigur sănătatea e mai bună decât toate…

Citind cartea aceasta mi-am amintit o mică povestire a socrului meu, David Eşanu (z.l) care în anii din preajma şi din Primul Război Mondial era elev la Orfelinatul Neuschotz din Iaşi. Acolo, într-o zi, Profesorul de franceză şi-a întrebat elevii: “Unde se găseşte fericirea?” Cel mai interesant răspuns a fost: „În dicţionar!” şi a fost răsplătit cu nota maximă. În partea a doua a volumului, încercând să răspundă întrebării “Mai este posibilă fericirea?”, Bertrand Russell ne prezintă Cauzele fericirii în subcapitolele: Pofta de viaţă, Afecţiunea, Familia, Munca, Efortul şi resemnarea, Interesele impersonale şi Omul fericit. În mod evident, fericirea unui om depinde în parte de împrejurările exterioare şi în parte de el însuşi. Mulţi cred că fericirea nu este cu putinţă fără un crez mai mult sau mai puţin religios. De asemenea majoritatea oamenilor consideră că anumite lucruri sunt absolut necesare fericirii şi anume: hrana, adăpostul, sănătatea, dragostea, munca încununată de succes, respectul celor din jur. Omul fericit, ne spune autorul, este acela „care trăieşte în mod obiectiv, cu sentimentele neîncătuşate şi cu interese largi, omul care-şi obţine fericirea prin aceste interese şi afecte şi prin faptul că, la rândul lor, aceste interese şi afecte fac din el un obiect de interes şi afecţiune pentru mulţi alţii.

Faptul de a fi iubit este o puternică sursă de fericire, dar nu omul care solicită iubire este cel căruia aceasta i se dăruie. În general vorbind, omul care beneficiază de iubire este acelaşi cu omul care o dăruie”.

Bertrand Russell demonstrează în paginile acestui volum că fericirea există şi printre noi nu doar în Dicţionar dar e o mare artă să o descoperi în viaţa de zi cu zi, să o preţuieşti şi să o păstrezi...

Viaţa fericită se suprapune în foarte mare măsură cu viaţa întru bine sau cum zice o vorbă din bătrâni: bine faci, bine găseşti…!

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 4

Divertisment

SUDOKU

Jocuri pentru cititori Plecând de la seria de 6 linii cu numere găsiți linia a 7-a de cifre care ar urma logica folosită în generarea primelor linii.

Căutați rezultatul corect în numărul viitor!

?????????????????

Trimiteți soluția dvs. la redacție: gadrian40@gmail.com Primului răspuns corect primit vom acorda un premiu în cărți SAGA în valoare de 200 NIS.

Artă israeliană cu Shvadron Shir

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 5

Soluţii pentru viitor

Dr. ALEXANDRU CRISTIAN

Înfruntând Istoria Trilaterală: Statele Unite ale Americii – România – Israel Manifest pentru viitor Lumea trece printr-o perioadă plină de necunoscut.

O noapte s-a așezat peste ea și începe ușor să se ridice. Este asaltul “profeților” sfârșitului lumii, un sfârșit pandemic fără drept de apel. Parcă lumea privește în fața sa punerea în executare a sentinței de condamnare la moarte. În anumite zone sunt oameni care speră că noaptea se va ridica și vor veni din nou zorile. Sunt cei care înfruntă Istoria cu riscul de a fi striviți de aceasta. Nu cred că sunt un astfel de om dar intuiesc că o nouă mișcare poate lumina drumurile a trei țări la care țin foarte mult, România, Statele Unite ale Americii și Israel. Aceste țări sunt unite de o moștenire iudeocreștină și încurajate de o diasporă iudeo-română care împărtășește aceleași valori.

Ce înseamnă această diasporă? Sunt oameni născuți în aceste trei țări și legați prin legături vizible precum limba, civilizația dar și prin legături invizibile cum ar fi moștenirea culturală și trăirile sufletești comune. Tot acest grup este puternic impregnat de experiențele trăite în aceste țări.

Grupul acesta de oameni este dornic de evoluția în bine a comunității din care face parte și implicit a țării. Deasupra lor aceste legături unesc tainic aceste țări, oricâte forțe s-ar opune.

Nu am intrat în explicații geopolitice pentru că aici putem obsercă că este vorba de o biopolitică care depășește explicațiile științifice exacte. Legăturile în interiorul acestui grup sunt aparent invizibile dar prin exprimare și pragmatism devin vizibile și benefice ambelor țări. O dovadă clară este în existența parteneriatelor comune între cele trei țări. Ceea ce îmi doresc este ca aceste țări să fie mai unite printr-o colaborare la nivel cultural și social, ca un fel de trilaterală ce formează un corp comun geopolitic.

Capitalele acestor trei țări București, Washington D.C. și Ierusalim trebuie să fie puternic legate și într-o continuă cooperare culturală. Problema recunoașterii Ierusalimului este pur geopolitică din partea României. Având în vedere complicata geopolitică în Regiunea Extinsă a Mării Negre România a dovedit prudență în recunoașterea formală a capitalei Israelului deși toți românii știu că aceasta este capitala veșnică a statului evreu de la regii Saul, David, Solomon până la Osea ultimul rege al Israe-

lului dar și până la Sedechia ultimul rege al Regatului Iuda. La momentul potrivit al istoriei și la dorința lui Dumnezeu se va recunoaște și Ierusalimul.

Legătura strânsă între România, Statele Unite ale Americii și Israel s-a dovedit și în această criză la nivel global, această pandemie care va lăsa și mari urme economice. Sunt multe exemple despre ajutorul întreprins între aceste trei state, ajutoare cu produse medicale, ajutoare prin trimiterea unor echipe mixte medicale și militare dar și ajutoare pe linie informativă de un real sprijin în stăpânirea situației, lucru pe care toate cele trei state l-au făcut foarte bine. În momente de criză cred sincer că nimeni nu este pregătit pentru a face față, trebuie o adaptare în funcție de evoluția evenimentelor. Guvernele celor trei țări au făcut față situației cu un efort foarte mare.

O trilaterală între aceste trei state va fi bazată pe o moștenire civilizațională și culturală comună precum și pe împărtășirea unor valori unice. Cooperarea trebuie adaptată în funcție de evenimente și trebuie să fie rezilientă tuturor provocărilor și amenințărilor. Trilaterala Washington D.C. București - Ierusalim, sau WABI trebuie să fie bazată pe o cooperare deplină în spiritul valorile democratice autentice, valori pe care democrația americană le-a impregnat întregii lumii.

Această trilaterală nu trebuie să afecteze angajamentele externe al statelor, mă refer aici la dimensiunea atlantică și pacifică americană, la dimensiunea euro-atlantică română și la parteneriatele strategice israeliene.

Pentru ca o astfel de trilaterală să ia ființă trebuie dezvoltată o platformă comună de cooperare materializată într-un forum comun, un forum economic și un congres cultural care să reliefeze oportunitățile ce se pot întrezări în acest nou format. Sper ca aceste rânduri să fie o umilă creionare în ceea ce cred că în viitor poate ajuta la prezervarea memoriei culturalistorică iudeo-creștină a celor trei țări.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 6

Arheologie

Misterele din Fayoum

Trecătorul interesat de arheologie sau artă poposeşte la Fayoum ca să cerceteze portrete funerare şi mumii din perioada Coptă, artă produsă cu 2000 de ani în urmă. Sunt singurele picturi colorate pe lemn care au supravieţuit timpului. Datate sec I BC până în sec II AD (Egiptul de atunci se află sub ocupaţie Romană) portretele Fayoum sunt primele exemple de artă clasică.

Portretele reprezintă figurile unor onorabili locali, erau ataşate post mortem mumiilor respective.

Azi sunt cunoscute circa 900 de portrete provenind din necropolele de la Fayoum. Clima uscată din nordul Africii a favorizat conservarea perfectă, culorile apar nealterate de timp sau intemperii. Pe la 1615 un explorator numit Pietro della Valle nimerit în Memphis Egipt, descoperă portrete colorate ataşate unor vechi mumii. Aduce cu sine câteva în Europa dar picturile sunt repede uitate. Două sute de ani mai târziu, în 1820, Consulul Britaniei în Egipt Sir Henry Salt expediază portrete similare la Paris şi Londra speculând că este vorba de artefacte Tebane, iar în 1829 italianul Ippolito Rosellini trimite câteva portrete la Florenţa. În 1887 Daniel Fouquet aude de existenţa a numeroase portrete însoţind mumii găsite într-un mormânt lângă El-Rubayat. Deşi sosit în grabă, este prea târziu, 48 din cele 50 de portretele pictate pe lemn au fost folosite la foc în nopţile

friguroase din deşert. Interesat de aceste descoperiri Theodor Graf, negustor vienez de artă, invită pe egiptologul Georg Ebers să le studieze, acesta asociază portretele Fayoum cu perioada Ptolemeica, bazându-se pe monede şi portrete similare, anterior găsite. În 1892 se, descoperă “Mormântul Alinei” în care trei mumii bine conservate conţin trei din cele mai faimoase portrete găsite în regiune. În paralel arheologii britanici încep excavări la Hamada, acolo se descoperă într-o necropolă romană 81 de portrete. Expuse la Londra aceste portrete atrag atenţia publicului. Arheologul Flinders Petrie găseşte în iarna lui 1910-1911, 70 de portrete, din păcate în stare proastă. Studiile ştiinţifice făcute de Flinders rămân singura mărturie serios documentată a săpăturilor arheologice legate de mumiile Fayoum. Portretele se aseamănă, subiectele sunt ale unor bărbaţi, femei, copii, pictaţi numai din faţă, o singură figură pe tablou, care ne priveşte, de obicei un bust plasat pe un fond monocrom, uneori decorat floral. În marea majoritate portretele sunt pictate pe lemn (pe placaje dreptunghiulare) de stejar, cedru, lămâi, sau chiparos. Portretele erau ulterior legate cu făşii de pânză de mumia respectivului, lăsând chipul pictat să privească spre exterior. Tehnic, pe lemn subțire se executa desenul în ceară (encaustic)

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 7

“Prinţul” din avion sau era făcut cu tempera bazată pe ou. În câteva cazuri foiţe de aur simulau bijuterii sau coroane de lauri. Portretele ne arată starea artei antice, aspectele vieţii, coafurile şi veşmintele unei epoci.

Jocuri de lumină - umbră produc efecte tridimensionale iar degradeurile culorilor ne indică direcţia luminii în timpul execuţiei portretului. Dar ce personaje sunt pictate în aceste misterioase portrete?

Existau aşezări Greco-Romane în regiunea Alexandria, în coexistenţa cu egiptenii, trăiau veterani greci şi o elită de oficialităţi stabilită în nordul Africii încă în timpul dinastiei Ptolemeice. Doar pătura superioară, majoritatea demnitari şi clerici îşi permiteau luxul unui portret executat în viaţă.

Flinders apreciază la doar 2% pe cei mumificaţi împreună cu un portretul defunctului pictat pe lemn. O categorie de mijloc prefera măştile de lut, probabil mai ieftine. Un cercetător modern, Walker 1 scanează mumiile şi găseşte concordanţă între vârstă, sex şi portretul ataşat mumiei. Numele găsite pe unele din portrete au rezonanţă romană, grecească dar şi egipteană, hainele şi coafurile sunt clar influenţate de moda romană. Foarte rar găsim informaţii despre profesia defuncţilor. Portretul unui decedat grec ne spune că era proprietarul unui vas maritim, iar o femeie cu numele Hermione cu adăugarea Gramatikon era probabil profesoară sau posesoarea unei educaţii solide. Împreună cu vasele greceşti, frescele de la Pompei şi Herculaneum, portretele din Fayoum sunt cele mai bine păstrate relicve ale vieţii de acum 2000 de ani.

Realismul acestor picturi este remarcabil şi mesajul lor inevaluabil. Rămâne în discuţie dacă cei pictaţi arătau exact aşa şi în realitate. Diverşi cercetători moderni au subliniat automatismul portretelor care plecau de la o schemă fixă, alterată cu bărbii, coafuri, fără să se dea prea multă importanţă feţei subiectului cu pricina. În secolul III AD Imperiul Roman intră în criză economică care duce la sărăcirea claselor. Producţia portretelor mortuare este treptat abandonată, totuşi sarcofagele rămân de larg uz. În sec IV creştinismul se răspândeşte în Egipt, templele sunt neglijate, vechile ritualuri religioase lăsate uitării. Ne rămân portretele de la Fayoum ca un ecou al artei vechi, rare exemple a portretisticii romane şi a tehnicilor plastice folosite în antichitate.

AG

STELIAN TĂNASE

SAINT-EXUPERY, IUBIRE DE-O VIAȚĂ De când a apărut, în librării în USA, în 1943, „Micul Prinț” a fost un uriaș bestseller și a rămas până azi, 2020. Autor – Antoine de Saint Exupery – aristocrat, pilot de avion și scriitor redutabil. Cartea a fost scrisă și desenată în 1942 pe când trăia la NY în refugiu. Trecuse oceanul ca să scape de ocupația germană. E aici cu soția, Consuelo. Trăiește în mijlocul coloniei franceze de refugiați – printre ei Denis de Rougemont, Max Ernst, Andre Breton, Marcel Duchamp, Salvador Dali. A scris „Micul prinț” la propunerea unui editor local. Apare în librării în 1943.

La Paris apare în 1946 la editura Gallimard. Între cele două ediții autorul a fost ucis deasupra Mării Mediterane, doborât de un avion de vânătoare german.

Cine este Antoine de Saint Exupery? Provine dintr-o familie veche – e viconte – încă din Evul mediu. Un nume mare și vechi în Franța, nu și o mare avere. De-a lungul secolelor familia lui a scăpătat. S-a născut la 29 iunie 1900, la Lyon, într-o familie numeroasă. Este epoca acelor „piloți minunați și a mașinilor lor zburătoare” .

Eroul nostru e câștigat de zbor, un aeroport din vecinătate îi câștigă inima. Zborul va fi marea lui pasiune. Mai târziu i se va alătura alta – scrisul, dând o combinație umană foarte rară. Nu se simte bine pe pământ printre oameni. Și scrisul

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 8

“Prinţul” din avion și pilotajul sunt ocupații pentru un om singuratic.

După peripeții nenumărate reușește în 1926 să fie angajat pilot la o companie de poșta aeriană.

Duce colete poștale, corespondență din Franța pe coasta Africii. Apoi face același lucru în America de sud – la Buenos Aires și peste Anzi – în condiții imposibile. Suferă accidente, are sechele pe care le resimte toată viața.

La Buenos Aires o cunoaște pe Consuelo Suncin-Sandoval Zecena, născută în 1901 în El Salvador într-o familie de plantatori de cafea.

Despre ea se spunea că era una dintre cele mai frumoase femei de pe continent. Când Saint Exupery s-a întalnit cu Consueo Suncin era văduvă. Fostul ei soț a fost Enrico Gomez Carillo – un scriitor guatemalez cunoscut, consul la Buenos Aires. Căsătoria lor a durat numai un an, din 1926 în 1927 când a murit. În 1925 se muta la Paris, aici îl cunoaște pe Carillo cu care se căsătorește. Saint Exupery și Consuelo se cunosc la Buenos Aires, în 1930 unde el era director pentru America de sud la compania Aeropostale. Ea venise de la Paris să regleze chestiunea moștenirii, deloc neglijabilă, de la soț. În seara când s-au cunoscut, el îi oferă un tur nocturn deasupra Buenos Airesului – oraș pe care nu îl iubea. Îl consideră „odios, fără farmec, fără resurse, fără nimic”. Asistăm – din partea lui la o operație tipică de seducție. De imaginat că prada – cu destule experiențe amoroase la activ – s-a lăsat cucerită cu bună știință. A fost dragoste la prima vedere. Au fost zile cu adevărat romantice.

Umblau amandoi nedespărțiți prin oraș în condiții de mare pericol. O revoluție îl răstoarnă în acele zile pe dictatorul Argentinei, prieten cu Consuelo și mai ales cu fostul ei soț. Antoine de Saint Exupey și Consuelo părăsesc Argentina – aflată în haos – și se căsătoresc în Franța – la 23 aprilie 1931. Ea în rochie neagră, încă în doliu după Gomez Carillo. E un an fast - în septembrie la Gallimard îi apare cartea ”Vole de nuit„ care primește în 1932 un prestigios premiu literar parizian, Femina. Cariera sa de de scriitor este lansată. Cine sunt cei doi – niște păsări de noapte.

Iubesc boema, își pierd nopțile în localurile la modă. Frecventează asiduu – ca și la la Buenos Aires – cafenelele, restaurantele de lux, lumea bună. Le place să cheltuiască, să danseze, să bea, să se plimbe noaptea. Detestă rutina și plictiseala.

Ea – după puciul din Argentina – are probleme cu banii, iar el e plin de datorii și continuă să facă altele. Compania Aeropostale a dat faliment și nu își mai primește salariul. Drepturile de autor din „Vole de nuit” s-au dus. Cheltuielile pe care le fac depășesc sumele pe care le încasează. Anii 30 se duc astfel într-o viață în neorânduială. Sunt două ființe libere, libertine chiar, toleranți unul cu celălalt. Se despart, își scriu scrisori pasionante, își declară iubirea, se împacă, apoi o vreme trăiesc iar separat. O viață imprevizibilă a două personaje imprevizibile. Cariera lui literară merge bine, publică mai multe cărți, mereu cu același succes. Câștigă premii literare. Carieră de pilot e mai puțin strălucitoare. Are cateva accidente, dintre care unul foarte grav. Fizic se resimte și o va face pană la final. Vine anul 1940.

Wehrmacht și Lutwaffe îngenunchează Franța în numai șase săptămâni. E pilot în escadrila de recunoaștere – glorioasa unitate 2/33.

Franța capitulează, Petain se înțelege cu Hitler. Saint Exupery exasperat se refugiază în SUA la NY, apoi vine și Consuelo. Au o viață liniștită, se regăsesc. El rămâne totuși același, cu viața de noapte, infidelitățile și foamea lui pentru zbor și scris.

Editorii newyorkezi îl cultivă. Închiriază o casă în Long Island unde se retrage. Ia distanțe de colonia franceză de refugiați. În vara anului 1942 scrie „Micul prinț”. Tot în 1942, noiembrie americanii debarcă în nordul Africii. Planurile lui se schimbă radical. Arde de dorința de a merge pe front să se bată cu nemții pentru Franța - asta deși era slăbit fizic în urma accidentelor suferite. Are și o vârstă, 42 de ani, care îl scoate din listele de încorporabili. Dar e tenace, îi scrie lui Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate care dă ordin se fie reîncadrat. Îi scrie lui Consuelo „Nu plec pentru a muri. Plec pentru a suferi, și astfel să mă unesc cu ai mei. Nu doresc să fiu ucis, dar accept să adorm astfel…”. Despărțirea de Consuelo este extrem

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 9

Umor cu Schor de dificilă. Poate e un presentiment că nu se vor revedea. În fond el pleacă pe front unde moartea e la ordinea zilei, seceră vieți. Cele mai pasionale scrisorii ale celor doi sunt din acest an, 1943.

Ajunge în Tunisia la bordul unui submarin. În iunie este numit comandant. Reia zborurile de recunoaștere deasupra Mării Mediterane. În ceasurile de liniște lucrează la „Citadela” și nu lasă să treacă o zi să nu-i scrie lui Consuelo, departe la NY, ca un îndrăgostit. În ianuarie 1944, baza aviatică se mută în Sardinia, mai aproape de sudul Franței, unde – după Normandia – Aliații se pregăteau să debarce. De aici flotila de Lockheed P38 Lightening execută zboruri de recunoaștere și face fotografii aeriene. La 31 iulie Saint Exupery la ora, 8:45 își ia zborul de pe aeroportul Alghero.

Două ore mai târziu, la 10:30 nu mai apare pe radare. La 13:30 – când trebuia să aterizeze înapoi la bază, nu vine pe pistă. La 14:30 este dat pierdut, oficial. Antoine de Saint Exupery a murit… Nu și legenda lui, care se năștea chiar în acea zi.

A trecut ceva vreme până când Consuelo a fost anunțată la New York despre dispariția lui. Ea îl aștepta încrezătoare, citind și recitind scrisorile lui în care îi promitea că se va întoarce. Indiferent ce ar spune unii și alții, îi scria, ea să știe că el este în viață. Și când avusese accidentele groaznice din Sahara și Guatemala îi spusese la fel și, într-adevăr, supraviețuise. De ce de data asta lucrurile ar sta altfel? „Fii liniștită, întotdeauna mă voi întoarce!” Guvernul de la Paris amână oficializarea situației – Ce a fost? Dispariție, sinucidere, a căzut în luptă? Zvonurile se răspândesc mai repede decât informațiile concrete și exacte. Gloria lui umple paginile ziarelor cu speculații. Prietenii de la New York se rarefiază, mulți se întorc la Paris, ea rămâne singură cu amintirea lui. Îi scrie în continuare ca și cum ar fi în viață. Nu acceptă soarta și îl așteaptă – ca întotdeauna – să se întoarcă la ea. Trec mulți ani după acea zi fatală 31 iulie 1944. Se dedică total memoriei lui până când ea însăși va muri, târziu, în 1979, la 34 de ani de la dispariția deasupra Mediteranei a celui care a fost omul vieții ei. Moartea lui a rămas o enigmă câteva decenii. Abia în 1998 un pescar a descoperit în năvod o brățară de argint care purta numele lui – Antoine de Saint Exupery. În 2003 cercetări submarine au scos la suprafață

resturi din avionul Lockheed P38 pe care îl pilota Saint Exupery.

A fost identificat după seria motorului. A apărut și un pilot Lufwaffe, care - înainte de moarte - a mărturisit că el este cel care l-a doborât pe Saint Exupery.

Text preluat din DESKREPORT Fragment din “Repertoriul amorului”, volumul 2, în pregătire la editura Hyperliteratura, toamna 2020.

DOREL SCHOR ASOCIAŢII DE IDEI Nu dramatizați viața decât dacă știți s-o regizați.

Cel mai reușit moment din viața lui a fost divorțul...

Fata are un cop bun...Dar corpul e delict...

De ce fumezi? - Din ură, sunt propriul meu dușman.

Nu vorbiți cu lux de amănunte despre mizerie.

Degeaba vii incognito dacă nu ești destul de cunoscut.

Creierul are două emisfere, de asta avem idei de dreapta și idei de stânga.

Nu poți minți cum trebuie decât atunci când știi tot adevărul.

Unii nu au dreptate dar n-o duc rău deloc.

Indice - cantitatea de păr pe cap de locuitor.

Să stai pe loc poate fi un pas foarte riscant.

Nu oftezi sincer decât în limba maternă.

Pe cel care îți numără zilele nu îl interesează anii.

Treptele tocite au pe conștiință mii de pantofi.

Nimeni a murit din satiră, exceptându-i, bineînțeles, pe satirici.

Poreclă pentru un parvenit - Golul secolului.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 10

Memorialistică Cărţi recomandate

VIAŢĂ ŞOCANTĂ (partea a III-a)

Laszlo Alexandru Partea a treia a cărţii “Lea. Povestea familiei mele” este preponderent autobiografică. Andrei Klein îşi prezintă periplul prin viaţă, după pierderea timpurie a mamei sale. În primii ani copilul vorbea numai ruseşte şi idiş, apoi a învăţat în paralel maghiara şi româna. Iată întâiele fotografii, călare pe o tricicletă sau fluturând un drapel, în fruntea unei coloane de prichindei. Iată primele amintiri: unchiul Jenő îi cadoriseşte o superbă maşinuţă roşie, rămasă de la micul Tibi, care a pierit la Auschwitz. Dar, după scurtă vreme, zgârcitul personaj se răzgândește şi îşi ia înapoi cadoul pentru a-l vinde altcuiva. “Nu eram un elev bun, dar cărţile îmi plăceau şi petreceam mult timp la biblioteca şcolii. La început citeam doar cărţi de poveşti şi aventuri, dar curând am trecut la cărţi care nu erau pentru vârsta mea. ”După anii de studii, s-a specializat ca fotograf şi a îndrăgit munca în camera obscură, la developarea filmelor. Sunt rapid trecute în revistă prima iubire, căsătoria, naşterea fiului, decizia de emigrare în Israel, nesfârșitele piedici care le-au amânat proiectele. Pot fi instructive paginile cu paşii de tatonări în lumea liberă, deciziile economice şi profesionale ce trebuiau luate în vederea adaptării, amenajarea unei locuinţe, cumpărarea unei maşini, deschiderea unui atelier propriu, supravieţuirea după o boală gravă, decizia întoarcerii în România după decembrie 1989. Dar nu acestea reprezintă punctul forte al volumului. Dotat cu un bun simț excesiv, autorul îşi eclipsează figura individuală, în spatele poveştilor impresionante pe care le are de prezentat despre ansamblul familiei sale. Dintre toate, absolut şocantă e partea a doua a cărţii. Între primul capitol, sintetic, şi al treilea, autobiografic, aici vocea memorialistului devine analitică şi porneşte pe urmele destinului crâncen al mătuşii Lea. Al cincilea copil al soţilor Simon Berla şi Zali Fischer “era o fată deşteaptă, fermecătoare, cu un chip drăgălaş şi ochi mari, albaştri. Înaltă, brunetă, cu silueta zveltă, atrăgea băieţii, fiind curtată de mulţi dintre ei. Sensibilă şi romantică, conştientă de frumuseţea ei, avea să devină înfumurată, chiar şi puţin egoistă”.

Tânăra s-a angajat o vreme ca vânzătoare şi afişa, cochetă, o pălărie mare. Era curtată de un tipograf, a cărui cerere în căsătorie a refuzat-o. În schimb s-a îndrăgostit de un creştin, Géza, cu care s-a şi logodit, în pofida familiilor. S-a îndatorat la patronii unde lucra, pentru a-şi cumpăra trusoul.

Pasiunea s-a destrămat odată cu legile antisemite, aplicate cu fermitate în Ardeal. Printr-un regim de teroare, evreii au fost daţi afară din slujbe, acelaşi destin fiindu-le rezervat şi simpatizanţilor.

Logodnicul cel tandru îşi temea cariera, a preferat să rupă relaţia, cu o săptămână înaintea nunţii.

Reacţia de atunci a tinerei, din perspectiva a ceea ce i se va întîmpla în viaţă, e chiar înduioşătoare: “până am devenit logodnica lui, m-au curtat foarte mulţi băieţi evrei, unii din familii bogate, dar el a fost singurul pe care l-am iubit şi l-am ales. Mă simt foarte nenorocită, îmbătrânesc, am 23 de ani, ar fi fost timpul să devin femeie”. Lea se mărită din răzbunare cu Erwin, un personaj care îi stârnește milă şi dispreţ. Dar nici asta nu ţine mult: evreii din Cluj sunt închişi în ghetoul improvizat la fabrica de cărămidă. Între 25 mai şi 9 iunie 1944, sunt cu toţii deportaţi la Auschwitz.

O descriere cutremurătoare a cuvine citată pe larg.

calvarului

se

“Iubita mea surioară Mariska, Au trecut şase ani de la ultima mea scrisoare, acuma am 29 de ani, dar mă simt ca la 46, încă foarte slăbită, cu părul albit de suferinţele îndurate în anii precedenţi. (…) Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi câte 70-80 de oameni în câte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scânduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decât înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum. Când uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrășământ pentru pământ, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 11

Cărţi recomandate Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutându-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit.

Alţi doi l-au târât pe jos la unul din rândurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lângă tata. Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rândul care mi s-a indicat, un rând în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe cei care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rândul unde erau şi părinţii noştri. Mai târziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rândul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu. Ne aflam în Auschwitz, un lagăr de exterminare enorm de mare şi unde zi şi noapte erau arşi zeci de mii de părinţi şi copii. Am fost repartizate la diferite munci, bătute ba că munceam prea încet, ba că eram neglijente, dar ne băteau şi fără nici un motiv. Apoi am fost mutată la Stutthof, primul lagăr creat de nazişti. Amintirile de acolo sunt de neimaginat! Un ofiţer SS a inventat un proces de a produce săpun din grăsime umană. Aşa că deţinuţii au fost executaţi pentru ‘producţia’ de săpun. Îţi poţi imagina aşa ceva? Într-o zi, nu mai ştiu data, împreună cu alţii care fizic arătau sănătoşi şi au avut suficientă putere să mai muncească, am fost duşi la Danzig, unde 800 de evreice şi 4.000 de prizonieri francezi am lucrat la construirea unui aeroport. Pe 1 martie 1945, când am auzit că ruşii se apropie, împreună cu 11 evreice am evadat din lagăr, ascunzându-ne o zi şi jumate în zăpadă, într-un cimitir, unde am fost găsite de soldaţii sovietici. Am fost hrănită şi pentru că am făcut febră de 41 de grade, soldaţii m-au dus la spitalul din Lamburg, unde am stat 6 luni. Cu un transport de 80 de foşti prizonieri am ajuns la Cluj cu nervii la pământ, aprindere de plămâni şi probleme cu stomacul şi intestinele, cu care am şi fost operată. După întoarcerea din lagăr am reîntâlnit un vechi prieten, pe Laci, şi ne-am căsătorit. Este un bărbat înalt, foarte frumos, adorabil. Însă cel mai important lucru este că e un om foarte bun şi răbdător.

De o lună sunt soţia lui şi îl iubesc foarte mult. Este primul bărbat care m-a făcut să mă simt femeie.

Efectele Holocaustului asupra evreilor din Cluj au fost devastatoare. Dintre cei deportaţi, circa 90% au pierit. După cum notează Andrei Klein – într-o înşiruire care stârnește groaza – “printre deportaţi se aflau bunicii mei Zali şi Simon, mătuşile Lea, Bözsi, soţia lui Jenő cu copilul Tibi, Szerén, soţia lui Iosi, împreună cu gemenii, rude apropiate şi mai îndepărtate, bunicul Abraham din partea tatălui meu, precum şi patru fraţi şi surori, o cumnată cu doi copii. Dintre toţi aceştia, Lea avea să fie singura care va supravieţui”. După primul soţ, Erwin, mort în deportare, cu al doilea soţ, Laci, abia revenit de acolo, Lea scăpată miraculos de la Auschwitz, voia să înceapă totuşi o viaţă normală. În 1947 dă naştere fetiţei sale Jaffa. La încurajările surorii mai mari, Mariska, se hotărăşte să meargă în Israel. Depune o cerere individuală de paşaport, iar apoi a doua cerere, de emigrare împreună cu soţul ei. În mod surprinzător, prima solicitare e aprobată, a doua e respinsă. După conciliabule intense, decide să plece, împreună cu fiica sa, în iulie 1950, urmând ca soţul să vină după ele cât mai repede posibil. Socotelile sunt însă dramatic răsturnate de evoluţia evenimentelor. Bărbatul de care ea se îndrăgostise şi cu care se măritase dovedea frapante carenţe de caracter. “Era un bărbat frumos şi deştept. Avea statura atletică, umbla cu mişcări de felină accentuate de ochii interesanţi, numai pe jumătate deschişi, mai ales când privea femeile. Aceste calităţi atrăgeau multe femei. Zâmbetul şi vorbele păreau a fi cordiale, dar privirea parcă spunea altceva. Aventurier, om viclean şi perfid, nesincer în cuvintele pe care le rostea, ca să nu spun mincinos. Toate astea nu şi în ochii Leei din 1946, care în iubirea ei oarbă nu observa sau nu voia să observe aceste trăsături. Îl sorbea din priviri şi tot ce spunea el era ceva de necontestat, de admirat.” După eliberarea ringului conjugal, de către nevasta emigrată în depărtări, individul se consolează cu amantele succesive. Pe una o aduce să locuiască împreună cu el şi-i cadoriseşte inelul de familie rămas de la Lea. Va urma…

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 12

Punţi culturale Cartea este o culegere de texte scrise în perioada izolării mai mult sau mai puțin ermetice petrecute Un nou gen literar între lunile februarie și mai ale acestui an din cauza (carte: Raul Anchel - Corona - timpuri răvășite) pandemiei cauzate de virusul COVID-19. Nu este vorba propriu-zis de un jurnal, deşi o parte dintre texte seamănă cu pagini de însemnări aproape obiective legate de evenimentele zilelor care se scurg cu monotonie. Altele însă sunt relatări de vise, scrisori imaginare, poeme, amintiri din alte vremuri. Pe scurt, ceea ce am simțit și trăit mulți dintre noi în aceste luni, în aceste “timpuri răvășite” de pandemia care ne-a schimbat ordinea și planurile, care ne-a impus reguli și restricții de felul cărora mulți dintre noi nu le-am trăit niciodată în cursul vieților noastre. Sunt relatările lui Raul Anchel experiențe personale, sau doar sintetizează și distilează ceea ce mulți dintre noi au simțit în aceste Pandemia care a lovit întreaga planetă va deveni luni? Nu cred că are importanță, atâta vreme cât probabil un reper care va împărți viețile multora texte ca “Vise cenușii”, de pildă, reușesc să capteze dintre noi în două perioade distincte: “înainte” și într-un amestec de realism, umor și onirism atmos“după”. Ca și alte momente importante din istorie fera primelor săptămâni ale pandemiei, amestecul Corona crează și un nou gen literar - literatura de știri și zvonuri, de opinii “experte” care se bat legată de molimă și de consecințele sale, de viața cap în cap și de declarații demagogice, dezorientaoamenilor în timpul pandemiei și a izolării, de con- rea personală și instituționalizată. “Când galbenii fruntarea lor cu boala și cu consecințele sale. Prima nu ajută la nimic” glosează pe marginea culorii carte din acest nou gen care mi-a căzut în mână este galbene, cu semnificația ei în istoria evreiască și în scrisă de Raul Anchel și are titlul “Corona - timpuri evenimentele actuale. “Între disperare și nepăsare” prelucrează observațiile matematicianului despre răvășite”.

Cine este Raul Anchel? Probabil că numele lui vă statisticile cu care suntem bombardați de multe luni este complet necunoscut, așa cum îmi era și mie încoace.

Balconul de pe care scriitorul izolat observa lumea până recent. Este născut la Fălticeni “pe la mijlocul secolului trecut”. A studiat matematica la Iași și din jur, orașul cu străzile pustii parcă părăsite de după câțiva ani de activitate în București a emigrat omenire dar unde nu au ajuns încă extra-tereștrii în Israel, unde a făcut carieră în IT, lucrând la câteva devine treptat familiar cititorului. Când nu se uita la firme de prestigiu și la câteva companii start-up, televizor și când nu visează, eroul nostru scrie activitate profesională pe care o continuă până în scrisori mai-marilor lumii inclusiv președintelui ziua de azi. Scrisul a fost pentru el în toată această Trump cerându-i (tocmai lui!) abrogarea pentru perioadă o pasiune “de sertar”. Corona i-a influențat șase luni a capitalismului, sau se ia de piept cu orgași din acest punct de vedere viața. Raul Anchel a nizațiile internaționale, în special cu Organizația folosit lunile de secluziune pentru a scrie, finisa, Mondială a Sănătății și - desigur - cu Organizația edita și publica nu mai puțin de patru cărți: două la Națiunilor Unite. Textul meu preferat din carte se editura SAGA din Israel, și două la editura LETRAS numește “Oglinda” - o metaforă a normalității și a memoriei. Lacul din amintirile copilăriei și tinedin România.

“Corona - timpuri răvășite”este carte frumoasă și reții, ilustrat în volum cu fotografia unui lac de excelent editată, și dacă suntem aici menționez și munte care îmi pare cunoscut, devine un simbol al coperta, cu o ilustrație aparținând artistului plastic normalității pierdute și al fragilității acesteia. “Nosfălticenean Gabrel Baban, un frumos peisaj al urbei talgia combate pandemia” ar putea fi un titlu altercare a fost, a cărui lipsa aparentă de legătură cu nativ. Coordonata temporală este și ea prezentă de multe ori sub o formă sau alta, încă din titlu, sau ca textul are și ea rostul ei.

DAN ROMAŞCANU

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 13

Umor în scurta schiță “Pandemia. O zi” în care împărtășim senzația relativizării timpului, dar și cea a sincronizării timpilor personali invadați de orologiile publice.

Revenirea treptată la o alta rutină, cea în care izolarea nu mai este considerată necesară dar suntem obligați, cu prudență, să ne asumăm coexistența pentru o vreme cu pandemia este și ea excelent redată în câteva texte. Primele plimbări prin oraș, natura căreia încercam să-i cunoaștem din nou formele și culorile și nu mai suntem siguri că sunt aceleași, revederea cu nepoții pe care nu-i putem îmbrățișa, cel mult putem juca cu ei o partidă de pase de fotbal cu distanțarea de rigoare. Ah, da - și măștile!

“Mi-am zis să încerc să văd viața prin ochelarii pandemiei...Când mă plimb, natura, bat-o vina, este mai puțin tentantă decât era. Culorile ei sunt mai șterse, mai pale, mai atenuate ... Pasările par și ele mai adormite ...Nici cerul, deși continua să-mi zâmbească, nu mai are strălucirea lui obișnuită ...Trecătorii sunt cu mult mai închiși în ei, mai preocupați, mai grăbiți ...Nu mai există priviri drăgăstoase, ci doar măști amenințătoare” Păstrarea limbii române curate și impecabile nu este lucru ușor pentru un intelectual care trăiește de zeci de ani departe de România și care își duce viața profesională (nelegată de literatură), socială, uneori și cea familială, în alte limbi. Ştiu asta din proprie experiență. Raul Anchel face parte dintre aceia, puțini, care reușesc să se exprime frumos și clar, într-o limba română ferită de barbarismele importate din jur dar și de cele adăugate limbii române în deceniile trecute de la momentul emigrării. Mai mult, el dovedește o capacitate de a construi fraze și o flexibilitate care îi permit să treacă fară efort de la proză la poezie, de la stilul epistolar la cel memorialistic. Raul Anchel scrie frumos în românește. Întoarcerea la scris și curajul de a ieși în public cu cărți este o răsplată pentru el și un dar pentru cititorii lui.

Cartea este distribuită în România de www.piatadecarte.net și poate fi comandată la numerele de telefon 021-3675228 sau 0787-708844 sau adresa e-mail comenzi@piatadecarte.com.ro. În Israel puteți apela telefon: 050-5731848 sau scrie la raulanchel@yahoo.com.

UMOR cu LENNY RAVICH Corida, de-a lungul vieţii

“Viaţa este suferinţă, nefericire şi durere şi se termină mult prea repede.” Woody Allen Eu urmez formula pe care am învăţat-o de la Jack Canfield, coautorul colecţiei de cărţi cu numele Chicken Soup for the Soul. Formula este E + R = U. E reprezintă evenimentul sau ceea ce ni se întâmplă în viaţă. R este reacţia noastră la ceea ce ni se întâmplă. Câteodată nu deţinem deloc controlul asupra a ceea ce ni se întâmplă, dar avem puterea de a ne alege reacţia la ceea ce ni se întâmplă. Şi U reprezintă urmarea: cum ne simţim, cum ne comportăm, cum gândim ca rezultat al reacţiei alese de noi la ceea ce ni se întâmplă. Seligman, în cartea sa Learned Optimism, afirmă că una dintre cele mai importante descoperiri în psihologie, în ultimii 20 de ani, este aceea că oamenii pot alege cum gândesc. Acest fapt poate fi explicat mai clar dacă încercăm să ne imaginăm viaţa ca pe o coridă. Într-o luptă cu tauri există un toreador ţinând într-o parte o pelerină roşie, în timp ce înfruntă taurul. Taurul atacă pelerina cu toată puterea, fără să-l rănească pe toreador, pentru că, desigur, toreadorul este suficient de iscusit şi ştie cum să ţină pelerina departe de corpul său. Pentru mine, taurul reprezintă viaţa, cu toate confruntările şi exacerbările ei. Pelerina roşie este o metaforă ce desemnează orgoliul nostru. Cred că, lăsând-o deoparte, ne vom produce mult mai puţină suferinţă psihică. Odinioară, am auzit pe cineva spunând: „Durerea este inevitabilă. Suferinţa este o opţiune”. Cei mai mulţi dintre oamenii pe care îi cunosc îşi trăiesc viaţa ca pe o coridă, însă, în loc să ţină pelerina roşie departe de corp, încep fiecare zi ţinând-o drept în faţa lor. Urmarea este evidentă. BUUUUM! Taurul izbeşte pelerina şi aduce persoana care o ţine într-o realitate a suferinţei. Apoi spunem: „Omul acela pune lucrurile la suflet”. Unii oameni ţin pelerina aproape de zona stomacului, şi atunci spunem: „Omul acela este ros de griji” sau „M-a lovit drept în stomac”.

Spitalele sunt pline de oameni care pun lucrurile la suflet şi se consumă din cauza grijilor şi a durerii.

Aici avem de-a face cu apariţia bolilor legate de stres. Şi asta deoarece, pentru ei, viaţa este ca un joc de bowling. Aruncă bila, iar dacă aceasta nu se duce exact unde doresc ei, se strâmbă, crezând

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 14

Recenzie poate că expresiile lor i-ar dăuna bilei. De parcă bilei i-ar păsa de asta! Wayne Dyer, autorul cărţii “Pull your own strings”, ne povesteşte: „Obişnuiam să mă supăr când eram blocat în trafic, până când mi-am dat seama că traficului nu prea îi păsa de treaba asta”. Să vă dau câteva exemple despre cum ar arăta lumea cu pelerina roşie ţinută într-o parte, folosind E + R = U. Şoferii şi pasagerii sunt deopotrivă conştienţi de tensiunea şi de agresivitatea apăsătoare în momentul în care intră în trafic. Aţi observat că unele semafoare sunt audio-vizuale? Cu viteza luminii, roşul se schimbă în verde, apoi tiiii! Şoferul din spatele nostru, căruia îi lipseşte stăpânirea de sine, vrea totuşi răbdare şi o vrea chiar acum, în sunetul ascuţit al frânei, capabil să provoace adevărate spasme, te poţi trezi că celălalt şofer îţi comunică printr-un limbaj al semnelor, arătând cu degetele în direcţia capului, cum că eşti nebun, ceea ce înseamnă că „ai nevoie de un psihiatru”! Dacă pelerina roşie este mult prea aproape de corp, taurul loveşte, mă irit şi, îmi umplu ziua cu furie. În plus, corpul suferă o creştere rapidă a tensiunii. Dacă mai calm aşez pelerina roşie într-o parte, pot alege să văd că un biet seamăn de-al meu suferă de durere de cap. Altfel, de ce ar arăta cu degetele spre capul său? îi comunic şi eu prin semne, ridicând din umeri şi zicând: „îmi pare rău, dar n-am aspirină la mine”.

Am folosit deseori formula E + R = U. Îmi amintesc că mi-am dus fiul cel mic să-l înscriu în clasa întâi.

O doctoriţă i-a pus întrebări. La un moment dat, s-a întors spre mine şi, fără avertisment, m-a întrebat dacă băiatul se masturbează. Răspunsul meu spontan a fost: „Nu mai mult decât tatăl său”. Directorul şcolii m-a invitat la o şedinţă, spunându-mi: „Drept urmare a comportamentului fiului dumneavoastră, trebuie să-l plasaţi într-o instituţie specială”. Am fost de acord, dar i-am spus că, pentru a face acest lucru, are mai întâi nevoie de aprobarea asistentului social municipal. M-a întrebat dacă ştiu numele asistentului. După o pauză, i-am zis: „Da, este soţia mea şi e un asistent social excelent”. Ce-ar fi viaţa fără umor? O zi petrecută fără să râzi sănătos în faţa absurdităţii situaţiilor şi a propriei persoane este un mare păcat. Gandhi a zis cândva: Fără simţul umorului, m-aş fi sinucis de mult”. Aşa că l-au omorât alţii. Viktor Frankl, victimă a Holocaustului şi autorul cărţii Man's Search for Meaning, scria că naziştii au avut puterea de a-i lua totul, cu excepţia unui singur lucru: libertatea de a reacţiona în faţa celor întâmplate.

Dacă ar alege să vadă lagărul de concentrare ca pe o şansă, şi nu ca pe o tragedie, în final ar creşte şi ar deveni mai puternic decât dacă ar alege să fie o victimă şi să moară.

A ales viaţa şi a trăit ca să şi-o povestească.

Va Urma...

MIRCEA BARZUCA O viaţă. Margareta Sterian (1897-1992) Editor: Lidia Vianu Margareta (născută Weinberg, 1897, Buzău – d.

Israel 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare română, de origine evreiască din România. Împreună cu poeta bucovineană de origine evreiască Dusza Czara-Rosenkranz a publicat în 1935 antologia Poezia poloneză contemporană, iar, în 1979, i-a apărut volumul de proze autobiografice Oblic peste lume. A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul Paul Sterian. A participat la lecțiile de pictură ale lui Richard Canisius, apoi, mai târziu, ale lui Gore Mircescu. Între 1926-29, studiază la Paris. În decembrie 1929 - ianuarie 1930, ea susține prima expoziție la Galeria Mozart, București, conținând portrete, peisaje și naturi moarte. Adesea este asociată cu generația Criterion, deoarece a avut, un contact cu Mircea Eliade (Tablourile Margaretei Sterian „ascund o vrajă, dezvăluind mistere nebănuite”. Mircea Eliade). Prima sa carte de poezie apare în 1945. Lansări de cărți noi și expoziții noi au loc începând cu anii 1960, după perioada în care realismul socialist se impune în România. Reputația ei de artist crește exponențial după moartea ei, deoarece, din 1993, Fundația Margareta Sterian a pregătit numeroase expoziții retrospective, a publicat albume cu picturile sale și a reeditat o parte din cărțile sale. Astăzi, lucrările ei au prețuri printre cele mai mari plătite pentru un pictor român, fiind cotată ca „egală cu cei mai mari pictori români ai secolului XX”. Salutăm cu multă căldură această carte care vine să împlinească extrem de puținele informații care există despre artistă. Am ales, cu acordul editoarei, d-na Lidia Vianu, introducerea dânsei și fragmentul legat de anii de prigoană comunistă. NR Atât. Fără nici cea mai mică îndoială, 99% din tinerii mei studenţi m-ar întreba: Cine este Margareta

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 15

Recenzie Sterian? Suntem în anul 2020. În anul 1970, când ieşeam eu din studenţie şi îmi cădea în mână un mic tablouaş, o floare roşie, o emoţie bruscă pe care nici acum nu o pot uita, puneam şi eu aceeaşi întrebare.

Artista se născuse în anul 1897 - generaţia bunicii mele, care, probabil, i-a fost şi colegă la orele de limba română ţinute de Slavici la liceul german înființat de regele Carol I. În ultimul an de viaţă al artistei, 1992, descoperisem internetul, şi prin el tablourile magice ale Margaretei. Dar întrebarea “Cine a fost Margareta Sterian?” dăinuie şi în ziua de azi. Un singur răspuns pot eu da cu certitudine. A fost o cascadă de ARTĂ: pictură, tapiserie, literatură, traduceri, scenografie, costume - şi câte altele las oare nespuse?

Câte epoci s-au topit în arta ei?

A intuit atât de multe, a făcut cu mâinile, cu gândurile, cu sufletul ei un continuu, o posibilă imagine a infinitului. Are vreun rost să mai spun, “A făcut parte din acest curent, a pus temeliile acestei tendinţe, a creat această metodă în artă?” Nu. Nu are. Margareta a făcut tot. A gândit tot.

A trăit tot. După ce am publicat tablourile, desenele, traducerile, romanele, poemele Margaretei, ultima resursă era unicul ei legatar, pictorul Mircea Barzuca, ucenicul ei cel mai apropiat şi care se hrăneşte zilnic dintr-o legătură sufletească cu ea, legătură care trece toate barierele intelectului. Aşadar, l-am rugat pe Mircea: “Dezvăluie-ne taina care o face pe Margareta nemuritoare”. Cititorul acestui volumaş va afla povestea muritoare a marii artiste. Nu multe fiinţe umane sunt atât de puternice şi atât de încercate de adversitate, dar şi atât de încăpăţânate să schimbe lumea.

Mircea Barzuca ne descrie pas cu pas, ca în povestea lui Ulise, fiecare episod din viaţa Margaretei Sterian.

Episoadele nu sunt vesele, dar cartea aceasta, mică şi modest scrisă, este o revenire magică. Ea ne învaţă ce înseamnă sufletul - care nu este nici corp fizic, nici inteligenţă, nici emoţie de moment. Fără să îşi dea seama, autorul acestei vieţi a Margaretei Sterian ne iniţiază în bucuriile şi puterea veşniciei. Mai mult de atât nici că se putea. L.V. *** În ciuda faptului că în prima parte a deceniului al patrulea Margareta Sterian se impusese ca un artist important și activase ca membru fondator al sindicatului artiștilor (sau a împrejurării că fusese victimă alături de alți artiști ai prigoanei antievreiești și nu a adoptat niciodată o atitudine politică, iar în opera ei

plastică și mai ales literară nu se găsesc nici măcar indicii că autorul ar fi avut convingeri nedemocratice), într-o adunare publică i s-au adus acuzații de cosmopolitism, pictură degenerată, de colaboratoare a dușmanilor americani, și a fost gonită din Uniunea Artiștilor care se organiza. Artista își pierde astfel calitatea oficială de artist și rămâne doar cu dreptul de a servi prânzul la cantina săracilor. Acuzații stupide (de tip lumpenproletar care au rămas în recuzita demascărilor regizate până târziu) au fost aruncate și altor artiști importanți, mai ales femei.

Opera realizată, necunoscută, exprimând uneori independență politică și alteori convingeri democratice nu conta, deși acest gen de opere erau propagandistic cerute de noul regim. În anii proletcultismului, puținele lucrări ale artistei au continuat demersul artistic anterior. Acestea nu poartă semne ale marxismului vulgar care era lege pentru creatori, ci rămân credincioase înțelegerii lumii ca o grădină pentru un om liber, calm, încrezător în valorile perene. Iubea libertatea, democrația, avea un cult pentru Walt Whitman și romanticii americani sau englezi, dar mai ales pentru angajamentul creator în slujba omului.

O mărturisește și poetul Miron Radu Paraschivescu, prieten apropiat care declara în amintirile sale că Margareta îi reproșa orientarea spre viața publică, acest lucru împiedicându-i proiectul creator. Viața și opera artistei în mediul totalitar în care a trăit aproape întreaga viață nu poartă semne ale acestui mediu, ci numai ale marii ei vocații plastice și ale hotărârii neabătute de a lucra: “lăsați-mă să lucrez”, repeta ea mereu un vers din Walt Whitman, pentru frumos, pentru om. Viața și opera Margaretei Sterian, acum când artista trăiește în cealaltă lume, a grădinii raiului pe care a descris-o cât a trăit, poate fi mai bine înțeleasă, cercetată, în lumina care se desprinde din poezia ei, mai curând a cuvintelor pe care le scria ca motto al volumelor sale: destinul profund și sfânt al firului de iarbă. După izgonirea din sindicatul devenit Uniune, a urmat o nouă întâlnire cu regimul comunist: topirea antologiei Aud cântând America (act de cruzime intelectuală fără nicio justificare posibilă, dar normal într-un regim politic barbar, irațional, pretins chipurile democratic), și interzicerea practicării picturii prin refuzul acceptării în expoziții ori în magazinele de vânza-

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 16

Prin Japonia re a lucrărilor vechi sau noi. Operele din proprietatea statului au fost introduse în fonduri documentare. Prigoana a continuat cu evacuarea din apartamentul ce-i fusese restituit după anularea legislației legionare. Reocuparea casei care-i servea și de atelier, cu dependințe cu tot, a fost posibilă după douăzeci de ani de procese cu ocupanții abuzivi.

Margareta Sterian repeta astfel ca într-o farsă tragică ceea ce trăise în vremea regimului legionar, și în plus a fost și reținută la Prefectura Poliției fără o motivare, fără citație și avocat, doar cu un telefon.

A fost salvată în cele din urmă de Mihail Sadoveanu, care o cunoștea și care îi arătase prietenia lui încă de dinainte de sfârșitul războiului. În 1943, Margareta, neinvitată la premiera tragediei “Din jale se-ntrupează Electra”, pe care o tradusese din engleză, este condusă de marele prozator și de soția sa în loja care-i fusese pusă la dispoziție acestuia de direcția Teatrului Național.

Despre civilizaţie... în Japonia.

Peste tot pe unde am fost, inclusiv prin marile oraşe, aproape că nu vezi coşuri de gunoi. Sunt rarisime. Nici măcar în luxoasele vagoane de cale ferată, de o curăţenie incredibilă. A arunca gunoiul tău într-un coş public e socotită o treabă dubioasă. În tren, dacă un japonez mănâncă o portocală, scoate o punguţă de plastic, pune acolo cojile şi le ia cu el. Când coboară din tren, însoţitorul de vagon stă la uşă cu un sac de plastic, să le ia pungile. Stupoare. Foarte puţini lasă acolo resturile.

Spun că e nepoliticos să dai cuiva resturile tale (de obicei, străinii lasă pungile). De foarte multe ori le duc acasă şi le pun în sacul lor de deşeuri, sortate, desigur. În mentalitatea lor, gunoiul e o treabă intimă, a fiecăruia, trebuie discret rezolvată. Am făcut pariu cu un coleg că într-o oră de plimbare nu găsim pe jos un muc de ţigară. Şi n-am găsit. E o plăcere să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni. La Tokio, am urcat din greşeală în trenul superexpres spre Hiroşima. Era destinaţia dorită, dar aveam bilet mai ieftin, de expres.

Stăteam comod în scaun, când a venit controloarea.

S-a uitat la bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am înlemnit! Şi a cerut scuze! Mi-a explicat în engleză că am greşit trenul. S-a uitat pe o minusculă tabletă electronică, spunându-mi că trebuie să cobor peste cinci minute, şi peste alte trei voi avea tren, conform cu biletul meu. Şi mi-a restituit biletul, zâmbind, ţinându-l cu ambele mâini. Şi iar şi-a cerut scuze.

După care s-a ridicat, a făcut o plecăciune şi a plecat, cu paşii aceia mărunţi şi graţioşi pe care îi vedem în filmele lor. Am întrebat un prieten japonez de ce doamna a îngenuncheat în faţa mea.

M-a lămurit. Eu stăteam în scaun, iar ea voia să-mi vorbească. La ei, a vorbi de sus cuiva este o mare impoliteţe.. La fel de nepoliticos este să dai ceva cuiva cu o singură mână. Un lucru se oferă numai cu două mâini. Chiar dacă e vorba de un bilet de tren ...

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 17

Avangarda - partea a II-a

GHERASIM LUCA Texte selectate de Petre Răileanu - Partea II-a Câinele celest, prostituata şi vagabondul „Când am ajuns în gara murdară în care se sinucid în fiecare noapte atâtea femei disperate, eram o umbră sau o oglindă sau o cârpă sau o foiță de țigară. Hainele cădeau simplu de pe mine și rămâneau mult în urmă, calde. În gara asta murdară nu e nici un felinar, nici un hamal, nici un vânzător de limonadă, nici un pom, nici un voiaj bun. Sunt trist. poate bolnav, poate obosit, poate mort. Trenul care pleacă e negru. Gara e murdară. Sexul ei e mătăsos. Când trenul era mai departe, femeia cu sexul mătăsos a scos frumos o batistă cât o unghie și a început să o fluture ca pe o unghie. Femeia se făcea din ce în ce mai mică. Batista se făcea și mai mică. Câmpul era enorm. Gara era murdară. Trenul era foarte departe. Capul mi s-a aplecat spre pământ. Buzele mele au văzut pământ.

Buzele mele au sărutat pământ. Eram trist, poate bolnav, poate obosit, poate mort.”

(Fragment din Roman de dragoste, cu o pictură de S. Perahim, colecția Alge, 1933.

O adevărată antologie a umorului negru

„Între Gheorghe Niculescu fondatorul magazinului și Gheorghe Schopenhauer fondatorul unui sistem de filosofie distanța e de la comic la sinistru. Pe această distanță gândirea umană își trăiește inocenta ei aventură din care soluțiile se desprind ca niște pietre funerare, soluții macabre și delicioase, o adevărată antologie a umorului negru: pianul cu coadă al adevărului; balena umplută cu ciorapi arși ai spațiului; două copite de cal cu potcoavele moi (potcoavele pot fi construite din iaurt, albuș de ou, ceară topită sau alt material cu consistența nesigură dintre lichid și solid) puse pe umerii unei femei (femeia e goală, poartă o mască roșie și ciorapi lungi, roșii); pe fiecare copită scrie: a fi; o tobă uriașă uitată de câteva secole pe un câmp calcaros pentru principii; șase cupeuri de gală cu birjarii asasinați pe capră pentru fenomenologie; ideea de libertate, fraternitate și egalitate construită din solzi (solzi de crap pentru libertate și fraternitate, de știucă pentru egalitate) fixată pe un soclu de marmură care poate fi mișcat dintr-un loc în altul cu ajutorul roților pentru rațiune, câteva fire de iarbă, inima unui porumbel, parfumul mandragorei și țeasta unei hiene preparate după oricare manual de magie și oferite în prafuri unui corb pentru certitudine; fotografia de nuntă a unei mirese bogate cu un tânăr lucrător înconjurați de familie, prieteni, cunoscuți și câteva personalități ca Engels, Freud, Nietzsche

Beethoven, Columb, Max Ernst și Gherasim Luca, expusă în vitrina unui fotograf pentru concept...”

Dorința dorită, în volumul Un lup văzut printr-o lupă, Editura Negarea negației, 1945.)

Non-Oedip.

Inventatorul iubirii „Totul trebuie reinventat, nu mai există nimic pe toată lumea. De câteva mii de ani se propagă ca o molimă obscurantistă acest om axiomatic al lui OEdip, omul complexului de castrație al traumatismului natal pe care se sprijină iubirile, profesiunile, cravatele și gențile, progresul, artele și bisericile voastre. Detest acest fiu natural al lui OEdip, urăsc și refuz biologia lui fixă. Și dacă omul e așa pentru că se naște, atunci nu-mi rămâne decât să refuz nașterea, refuz orice axiomă chiar dacă are de partea ei aparențele certitudinii. Suportând ca un blestem această rudimentară psihologie – consecință a nașterii, nu vom descoperi niciodată posibilitatea de a aparea pe lume în afara traumatismului natal. Umanitatea oedipiană își merită soarta.

Pentru ca iubirea să piardă caracterul paralizant al mamei traumatice și al complicelui ei amenințător și castrant care e tatăl, iubirea spre care aspiră ființa mea minată, cristalizată și devorată de atâta sete inepuizabilă de iubire nu poate fi decât o femeie nenăscută. … nimic nu mă va face să cred că iubirea poate fi altceva decât această mortală intrare în minunat, în pericolele lui lascive, în subteranele lui afrodiziace, haotice, unde nemaiîntâlnitul și nemaivăzutul sunt caractere curente ale unei surprize continue, această intrare pe viață și pe moarte în minunat fiind pentru mine însuși punctul nevralgic al existenței, punctul de frontieră de la care viața începe să merite să fie trăită, pentru că acest punct de frontieră al existenței conţine în avertismentele lui secrete depăşirea condiţiei umane sub toate aspectele ei opresante, soluţia marei drame oedipiene care îl deşiră, care îl sufocă şi îl zideşte pe om de viu în propriul său mormânt.” „Aş propune găsirea unui limbaj nou care să exprime cu adevărat fenomenul psihic asemănător dar nu identic visului. A acelui vis care, dacă se opune mai departe realităţii exterioare, a încetat de mult să se opună vieţii visătorului. În acest limbaj pe care sunt incapabil să-l găsesc, vechile antinomii în frunte cu aceea a

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 18

Avangarda - partea II-a binelui şi răului sunt rezolvate pe o scară pentru moment individuală. În lumea în care-mi place să respir o cutie poate căpăta conţinutul chiar fizic al femeii iubite, aspectul delirant şi fetişist pe care-l ia amorul dintre om şi cutie aruncă asupra lumii din afară o lumină profetică, taumaturgică. Pentru că infinitatea posibilităţilor de simbolizare pe care o poate găsi impulsiunea va da lumii de mâine o înfăţişare corespunzătoare delirului nostru interior. Fantomele vor fi accesibile, comune şi nu va mai fi nevoie de acel ritual pretenţios al şedinţelor hipnotice pentru ca fenomenele mediumnice să se producă, într-o lume unde mediumitatea va fi o calitate comună proiecţiile inconştientului nostru se vor produce automat ca un lapsus. ...Ce păsări ambalate simetric aceste catedrale, exportabile ca portocalele, tradiţionale ca ideea de păcat! O tavă cu pâine întinsă peisajului pentru ca simbolul comestibil să fie ridicat la rangul de statuie. Caii fug dintre picioarele călăreţului şi se urcă pe socluri. Refuzul de a fi pieton e cel puţin atât de impresionabil ca un vultur rănit. Dar a fi silit să-ţi întâlneşti testiculele smulse în toate pieţile oraşelor de pe glob este o sălbăticie mult mai atroce decât vaporul. Refuz toate formele, toate categoriile, toate ideile, toate actele, toate planurile, toate legile, toate aromele voastre castrante.

Mănânc, respir, beau, gândesc, neg, mă îmbrac, mă mişc AFRODISIAC. … Cele nouă zile de dragoste în care libertatea mea a depăşit chiar speranţele puse în poezie şi în revoluţie, o libertate nelimitată, totală, infernală, mi se par reversul celor nouă zile de închisoare pe care le-am suferit înainte cu nouă ani pentru dragoste, pentru poemele mele de dragoste şi pe care umanitatea contemporană le-a introdus în articolele ei de legi sub numele de atentat la bunele moravuri. Din acest conflict între demonul libertăţii şi dumnezeul închisorii se desprinde pentru justificarea delirului meu de interpretare cifra obsesională 9 pe care calculele făcute de Cabală mi-o arată ca pe o cifră în întregime analitică şi se mai desprinde atotputernică sub mantia ei de cristal, cu ochiul ei de cometă, DRAGOSTEA, nebună şi lucidă, reală şi virtuală, moartă şi vie ca părul Nadinei. Nadine, această fantomă indescifrabilă a dragostei, adoarme pe umărul meu întunecând întunericul.

(Le Vampire passif/Vampirul pasiv, ediție de Petre Răileanu și Nicolae Tzone, Editura Vinea, București, 2016.)

Multiplicarea limbajelor. Cubomania.

Ontofonia. Oralitatea „Cubomania neagă. Cubomania transformă cunoscutul făcându-l de necunoscut.

Lecţie practică de cubomanie în viaţa curentă: … alegeţi trei scaune, două pălării, câteva pietre şi umbrele, mai mulţi copaci, trei femei goale şi cinci foarte bine îmbrăcate, şaizeci de bărbaţi, câteva case, maşini din toate timpurile, mănuşi, telescoape etc.

Tăiaţi totul în mici bucăţi (de exemplu 6/6 cm.) şi amestecaţi-le bine într-o piaţă mare din oraş. Reconstituiţi-le după legile hazardului sau după bunul plac şi veţi obţine un peisaj, un obiect sau o foarte frumoasă femeie, necunoscute sau recunoscute, femeia sau peisajul dorinţelor voastre. (…) Fragmentul şi întregul se află într-un raport de tip conţinut-conţinător, dar numai în sensul antitetic.”

Mă înscriu, se pare, într-o tradiție poetică, tradiție vagă și în orice caz nelegitimă. Chiar termenul de poezie mi se pare alterat, eu prefer ontofonie. Cel care deschide cuvântul deschide materia și cuvântul nu este decât suportul material al unei căutări a cărei finalitate este transmutarea realului. Mai mult decât raportarea la o tradiție sau la o revoluție, ce mă preocupă este revelarea rezonanței mele de a fi.

Poezia este un silensofon. Poemul, locul unor operații. Cuvântul e supus unei serii de mutații sonore, fiecare din fațetele sale eliberează multitudinea de sensuri conținute. Parcurg astăzi un ținut în care vacarmul și liniștea se ating iar poemul ia forma mişcării ondulatorii care l-a propulsat. Mai mult,poemul se eclipsează în fața consecințelor sale.

Altfel spus, mă oralizez. En d’autres termes, je m’oralise.

M’apostrophe.

(Intervenție în deschiderea unui recital, Paris, 1978, traducere de Petre Răileanu.)

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 19

Semnal de carte

LUCIAN-ZEEV HERŞCOVICI Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apare, sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispare în aceeași clipă. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa.

Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici, “Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția „Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an. Bianca Marcovici este o poetă cunoscută.

Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanți de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană. Cărțile ei au apărut atât în Israel, cât și în România. Unele în Iașiul ei natal, de care continuă să fie atașată sufletește, altele la Haifa, orașul în care trăiește, altele la Tel Aviv, București, Cluj, ba chiar și la Munchen, în Germania. Poezii ale ei au apărut și în multe antologii de poezie, în România și în Israel, în română și în ebraică. Odată am afirmat că ea este poeta generației noastre.Volumul „Curcubeu peste Haifa” ne prezintă o poetă

modernistă care reunește noutatea cu tradiția. Limbajul ei este contemporan, modern, include neologisme, dar și cuvinte din graiul local românesc din Israel. Conținutul poeziilor, scrise în vers alb, tememele israeliene, arată că autoarea este o poetă israeliană de limba română, care stăpânește limba română contemporană perfect, prezentând adeseori realitatea israeliană în această limbă. Spre deosebire de alți scriitori israelieni de limba română, ea nu folosește un limbaj arhaic, ci o limbă bogată, reflectând evoluția socială și tehnologică de astăzi.

Deși povestește într-o poezie că este bunică, adăugând „caut refugiu doar în cărți și în nepoți”, poezia este tinerească în formă, cu unele excepții.

Pentru ea „poezia e o compoziție muzicală”, „poezia nu are trup”, „poezia nu e o decizie subtilă”.

Autoarea adaugă în acest sens că „inspirația e dictată de cineva din mine./ Am o dublură./ Odată am fost violonista din mine./ Altădată inginera din mine/ Altădată am predat vioara/ mai târziu am fost autodidacta și poeta”. Scurtă autobiografie într-o poezie! În altă poezie, al cărei titlu, „Cunoașterea sinelui”, este continuat de primul vers, după care aceasta „presupune să fii narcisist”, ea adaugă: „Eu am cântat într-o orchestră/ și cunosc ce înseamnă să fii dirijor,/ o baghetă”. Plecarea ei de la Iași la Haifa este menționată sub forma: „Eu mi-am găsit locul./ Din balcon văd marea./ La orizont sunt dușmanii” („Poezia e o compoziție muzicală”). În altă poezie, „Discurs pentru cei de Dincolo”, ea spune: „Vin de departe de la peste/ 2000 de km de zbor, ca o pasăre migratoare/Care se întoarce când cireșii au înflorit/Să-și caute cerdacul casei. Cerdacul bunicilor!”

Totuși, amintindu-și de faptul că „a fost cândva o lume mai bună”, ea spune că „nimic nu-i nou sub soare/ dar acum fiecare își închipuie/ că avionul meu de hârtie/ spre Iași e autentic/ chiar și falsul are ceva autentic” („Indigoul lui Chagall”). Desigur, ea vizitează Iașiul copilăriei, studenției și tinereții.

Deși este poetă israeliană, totuși ea trăiește între două lumi. Din punctul ei de vedere, „Patria/ e limba în care scrii, e cernoziomul/ adăugat în doze mici/ compartimentarea inimii/ în care aduci numai lucruri scumpe,/ de reținut, e trecutul, e prietenia sinceră,/ netrucată!/ Patria e orizontul/ pe carde l-ai lăsat în urmă, mai ieri,/ iar acum e casa în/ carte trăiești imprevizibilul,/ iubești!/ Patria e poezia,/ lumina ochilor copiilor noștri, în veci!”.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 20

Scriitori din Diaspora Poezia cu care încheie volumul, mai degrabă ciclul de poezii, atât personale, cât și care reflectă viața de astăzi prin prisma personală a autoarei. Bianca Marcovici adaugă: „Elimin fățărnicia din start / a celor care/ cu vorbe mieroase, zâmbet prefăcut/ și ton fals vibrând precum o harpă/ neacordată, mă îmbie din pocalul/ cu vin alterat de căldură și timp/ pierdut printre astre. / Toți vorbesc și nimeni nu ascultă” (Teoria poemului”). Ea vrea pace (în limba ebraică: șalom), deși știe că aceasta este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil din cauza terorismului. În unele poezii, în special cele referitoare la greutățile vieții în Israel și problema războiului și a păcii, ea introduce și expresii ebraice, utilizate adesea în vorbirea curentă israeliană, adăugând traducerea lor în limba română: „Ne aliem culorii roșu/ Și stresului suportat de copiii Sudului./ culanu be țeva adom/ (toți suntem îmbrăcați în roșu/ precum cei supuși la alarme, cei din Sud)/ Ein pitaron (nu e rezolvare)./ Iar noi ne prefacem că totu-i bine!./ (…)/ Nepoții au deja vârsta armatei./ Speranța s-a transformat precum o soacră cicălitoare,/ Vrem pace ACUM./ Și o ploaie continuă” („Blestemul celor morți în HOLOCAUST”). Am putea obiecta autoarei o formă de pesimism. Ea se gândește la moarte: „Pur și simplu mi-am visat mormântul/ Plin cu iarbă verde/ Apoi uscată/ Nimeni nu o uda/ Nici măcar cei născuți din mine/ Iar oasele mele se îngălbeneau./ M-am trezit din vis/ Tocmai la malul mării/ Urmele de nisip se adânceau/ Se adânceau se ștergeau/ Ca un murmur de cântec/ Învățat cândva” („Nu ai înțeles niciodată”). Și totuși, să sperăm că ea va fi optimistă în viitor, sănătoasă, va trăi o viață lungă și va continua să scrie. Pentru că are multe de spus și ne bucurăm s-o ascultăm.

GABRIELA SCHUSTER Cufărul copilăriei *

Eu chiar aveam un cufăr, un cufăr vechi cu o încuietoare metalică înverzită de timp. Locuiam într-o casă cu trei etaje unde sus, sus de tot la mansardă, se găsea şi un pod în folosinţa tuturor chiriaşilor. Locul acela mirosea mereu a praf alb şi vechi. Mi se agăţa de sandale şi de degetele de la picioare ce se iveau printre curele. Uneori alergam, podul era mare, uriaş mi se părea pe atunci, şi praful acela se aşeza pe piele, în păr, în buzunarele largi ale rochiei. Tuşeam, mă frecam la ochi, aş fi băut apă dar nu vroiam să ştie nimeni că sunt acolo, aşa că răbdam. Dar mirosul, mirosul acela de praf decolorat, gri-alb, îmi intra în haine şi îl simţeam chiar şi a doua zi ca pe o amintire tot mai palidă. Bucuria ochilor şi a fanteziei mele era însă cufărul la care nu aveam voie să umblu decât după ce ceream voie de la tanti Roji. Aşa îi spuneam noi copiii, tanti Roji. Era o bătrână sfrijită, scundă, slabă şi cu un mers destul de mândru dacă te uitai că era puţin adusă de spate. Purta un baston dintr-un lemn roşcat, cu o măciulie metalică ca un cap de vultur, pe care palma ei se sprijinea cu multă îndemânare. Părul vopsit era mereu adunat într-un fel de grămadă de bucle pe ceafă. Purta întotdeauna aceeaşi rochie întunecată la culoare, închisă la gât şi lungă până la glezne. Tanti Roji molfăia mai tot timpul nişte bombonele cu gust de mentă din care primeam şi eu câteodată câte una.

Nu erau de ciocolată, dar tot bomboane erau...

Când eram deosebit de cuminte şi mă duceam într-un suflet, să îi cumpăr de la brutăria din colţul străzii o jumătate de franzelă fără să rup din ea pe drumul de întoarcere, mă răsplătea cu o cheie ce de abia îmi încăpea în palmă. Era o cheie neagră cu înflorituri ciudate la capăt. Pentru mine nu exista fericire mai mare. Era cheia fermecată, cheia de la poarta visurilor, cheia de la cufărul din pod. Luam cheia binişor, luam seama să nu mă vadă nimeni şi o zbugheam pe scările de ciment lucios cu un mozaic de pete gri, albe şi negre. Nici nu mă mai ţineam de balustrada metalică, nu aveam timp. Zburam până la mansardă cu inima înghesuită în gât şi cu o nerăbdare de cascadă la marginea căderii în valea adâncă. Era vară, era cald şi colbul învechit mirosea de cum deschideam uşa podului. Înăuntru nu era niciodată întune-

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 21

Scriitori din Diaspora ric două geamuri mari, înclinate, lăsau soarele arzător să usuce vechiturile de care stăpânii încă nu se puteau despărţi. Şi undeva, sub o grindă groasă de lemn bătrân, încrucişată cu alte câteva mai subţiri, stătea lada aproape neagră cu reliefuri ciobite pe alocuri. Era cufărul meu cu minuni. Îl numeam al meu pentru că numai eu, din toată droaia de copii din curtea noastră, aveam voie să îl deschid. Mă repezeam cu cheia să îl descui, broasca nu mergea chiar bine şi trebuia să caut poziţia fericită în care încuietoarea îşi desfăcea dinţii cu un scârţâit şi o pocnitură icnită. Waw, în sfârşit puteam ridica cu un pic de efort capacul căptuşit cu o oglindă, unde îmi puteam privi chipul cu ochii cât cepele şi părul împletit într-o coadă lungă la spate. Comoara aştepta să fie răscolită. Câteva feţe de pernă din bumbac îngălbenit, o faţă de masă din damasc gălbui cu flori lucioase în aceeaşi culoare şi alta albă cu niscaiva pete roşiatice, o fâşie de perdea din brocart vişiniu, un şal de moire cu valuri verzi şi albastre, câteva obiecte de lenjerie, trei cărţi cu marginile netăiate şi coperţi cenuşiu-albastre unde femei subţiri se plimbau elegant pe faleze de piatră. Le scoteam rând pe rând şi le aşezam frumos pe un scaun cu picioarele încrucişate. Tanti Roji îmi spunea de fiecare dată să nu fac dezordine şi să nu le trântesc în praf, altfel nu mai primesc cheia niciodată. Ameninţare mai grea decât asta nu exista pentru mine. Continuam să scot cele câteva rochii grele în culori aşezate, gri-perlate ca guşa de porumbel sau maronii ca o coajă de nucă.

La o vreme răsărea dintre culorile obosite o rochie bleu-ciel de nuanţa cerului de dimineaţă când soarele bate încă pieziş. O rochie lungă cu o fărâmă de trena în spate şi cu un corsaj de dantelă groasă încheiată în năsturei ca boabele de strugure. Ajunsesem la dantele. De aici încolo toate erau numai fineţuri, dantele mai subţiri sau mai groase, croşetate în arabescuri florale sau forme geometrice combinate în fel şi chip. Câteva perechi de mănuşi albe, altele crem ca untul sau verzi ca frunzele de leandri pe care bunicul meu îi scotea la soare de cum venea primăvara. Uneori mi se părea că mănuşile miroseau a regina nopţii sau a petunii, pe care le ştiam tot din curtea cu flori a bunicului. Cel mai mult îmi plăceau mănuşile de culoarea nisipului cu câte un năsturel pe laterală şi pe care mi le trăgeam de îndată pe mâini. Erau puţin cam mari dar nu le pierdeam. Apoi venea rândul rochiei ca cerul, pe care o îmbrăcam peste toate ce le aveam pe mine

şi, cu toate astea, tot era cam largă şi cam lungă.

Dar când simţeam că trena vine după mine măturând podeaua eram fericită. Eram prinţesă.

După care urma ultima piesă şi cea mai spectaculoasă. Umbreluţa. Întinsă pe diagonală ca să încapă, la fundul cufărului se afla o umbreluţă de soare de un roz sidefiu ca un culcuş de perlă, cu o margine lată dintr-o dantelă grea cu păsări şi fluturaşi ce atârna contra luminii. O deschideam cu o grijă infinită pentru că îmi era frică să nu o stric, mi-o sprijineam de umăr şi începeam să mă plimb prin pod, ca femeile subţiri de pe coperţile cărţilor cu paginile încă netăiate. O singură dorinţa mai aveam: să mă plimb odată şi prin curtea lungă, frumos pavată, umbrită de lilieci şi plopi, sub ochii plini de admiraţie şi uimire ai vecinilor.

Nu ştiu ce ar fi spus tanti Roji, dar în secret îmi plăcea să cred că s-ar fi învoit dacă aş fi întrebat-o. *Acțiunea se întâmplă în podul copilăriei mele ...

Pe o stradă numită Vaselor. Din București. Am copilărit într-o curte mare, mare, unde majoritatea locuitorilor erau evrei. De acolo și tanti Roji. Mă jucam cu Mona Levi, Edgar și Erwin Sucher... care au plecat în anii 60 în Palestina. Mă jucam cu nepotul doamnei Standard, cumpăram uneori pâine și pentru domnul Renert, și mă striga la geam Claudiu Bleont... Acolo undeva, era un pod cu praf alb, pe care nu am să îl uit niciodată.

Desen: Cristian Pepino

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 22

Lecturi alese

MARIA SAVA

Pianul lui Frenkel ”S-a întors în țară mai mult pe jos, și la trecerea Nistrului, la podul de la Atachi, au fost opriți de soldații ruși și întrebați cine sunt și ce vor.

N-au crezut că sunt evrei din România, deoarece în propaganda sovietică făcută de scriitorul evreu Ilya Ehrenburg se spunea că toți evreii au fost omorâți de germani și de români.” (Ion Cernat, Evreii din comuna Vama, județul Suceava, România) Îl chema Sami Frenkel, fiul lui Iacob și al Reginei Frenkel. Sami, de la Samuel. De copil, fusese un împătimit al jocului de șah și își petrecea ore în șir în clubul de șah din micul orășel, jucând cu adulții care niciodată nu reușeau să-l înfrângă. Așa de mult îi plăcea jocul de șah, încât, chiar când avea a doua zi examenul de bacalaureat, a stat la masa de joc până spre dimineață. Toată tinerețea și-a petrecut-o la Viena unde a studiat medicina. Înainte să se întoarcă acasă, a cumpărat pianul. L-a adus frumoasei Emma ca dar de nuntă. Asta era toată averea lui. și-o să trăim o să trăim cu această povară pe suflete și nu vom spune nu vom spune nimănui ce-am îndurat de ce te-ai frânt așa tu, floare, tu, floarea mea de nufăr? așa-mi plăcea să te alint când te vedeam aplecată deasupra pianului gelos pe raza de soare ce se pierdea jucăuș în părul tău negru ca abanosul Lui Sami nu-i plăcuse politica niciodată. Oricât de greu i-a fost nici măcar nu i-a trecut prin cap să emigreze în Israel. Nici chiar atunci când s-a întors din Transnistria, pe jos, cu Emma bolnavă și cu amintirea tuturor ororilor prin care trecuseră împreună.

Nici n-au vrut să povestească cuiva prin ce trecuseră. Atât îi rămăsese în minte din acea duminică de 12 octombrie 1941: afișele care împânziseră tot orașul și urletele celor doi, jandarm și toboșar, care se opreau la fiece colț de stradă și strigau: “Toți jidanii să fie duminică în Gara de Est, inclusiv cei din spitale, nou născuții sau internații

la nebuni”. Şi noaptea au venit oamenii aceia îmbrăcați în negru au smuls-o pe Emma din pat și el n-a putut decât s-o țină strâns de mână ca pe un copil al nimănui. În fața lor era rabinul înhămat la un cărucior plin cu felurite borcane cu dulcețuri, cu brânzeturi, cu tot ce găsiseră prin cămara lui. Vecinii, cu care altădată fuseseră prieteni, îi priveau cu răceală. Ici-colo, câte unul striga: ”Jidani, la Palestina!” Nu și-a mai amintit nici cui lăsase cheile casei. în drumul către gară și-a înăbușit orice gând n-a slăbit mâna Emmei ar fi dat orice și-ar fi dat sufletul și-ar fi dat sângele și inima să i-o lase pe Emma.

Au trecut toate de parcă nici n-au fost. Doar tusea Emmei îi amintea de grajdul acelui bun samaritean, țăranul ucrainian veșnic beat, căruia nu-i înțelesese niciodată numele. I-au slujit amândoi familia cu devotament. Și ucraineanul, care nu văzuse un tren în viața lui și nu se spăla cu zilele, i-a ascuns de soldații nemți, și de soldații români, și de soldații ruși. cinci ani trecuseră de la noaptea aceea cinci ani și casa lor murise muriseră și cuvintele murise și blândul pian din salonul care o vreme găzduise soldați Ce noroc pe ei să se întoarcă acasă! Au fost lăsați să intre în casa rece și goală. Toți ai lui se căpătuiseră cumva și își păstraseră bunurile. El nu și-a plecat grumazul. Acum, îi dădeau munci cât mai grele să n-o mai facă pe deșteptul, pe cinstitul și pe corectul.

Casa goală, o femeie bolnavă și două brațe obosite, atât îi mai rămăseseră lui Sami. Noaptea, din culcușul de paie, așternut într-un colț al salonului, stătea și asculta pianul din vis. Vedea mâinile Emmei baletând pe clapele din care se înălța dureros tristețea unei nocturne de Chopin. ...mai povestește-mi, te rog, se agățase Anastasia de brațul Ursului, spune-mi cum ai visat-o tu pe frumoasa evreică, cum i-ai simțit dâra de parfum în noaptea aceea,cum a venit ca o zână din altă lume la voi în salon și cum ai ascultat

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 23

Lecturi alese acel minunat concert de Rachmaninov... și Ursu râdea mai mult din priviri și pufnea ca o locomotivă care urcă la deal și se bucura de uimirea ei. ”Ce-i mai plac muierii ăsteia poveștile. Și aduce puțin la mutră cu jidovcuța aceea frumoasă pe care o văzuse, clar ca bună ziua, că-i trecuse pragul în miez de noapte. Dar cui să spună? Liliana lui dormea, sărmana, obosită de peste zi. Că și ei îi plăceau poveștile lui.” Și, unde mai pui că tocmai ele, amândouă, prietene de-o viață, Anastasia și Liliana, puseseră la cale să ajungă bătrânul pian în salonul lor. Povestea pianului i-o spusese însuși Sami Frenkel în nopțile în care trăgeau împreună la mahorcă la gura sobei și se linciureau cu câte o afinată. Sami îi recita în latinește din Vergiliu, și din Ovidius, și din Horațiu. Avea o mare slăbiciune pentru poeții latini. La cei 80 de ani ai lui, Sami avea o memorie rar întâlnită: recita din Ovidius pe latinește, apoi, îi traducea Ursului: ”De ce, neom sălbatic, atât de ticălos Mă-nvinuiești degeaba, să mă dobori mai jos?

Hai urcă altă treaptă a urii, să mai turbi Și starea mea mai tare, mai tare să mi-o surpi...”

(Elegia a XI-a, Ovidius) Și Ursu îl asculta cu lacrimi în gene pentru că și el era poet, poet în toată firea, și avea un suflet mare, mare cât Crucea de pe Rarău. În acele nopți, i-a povestit Sami Frenkel cum, după ce a terminat studiile de medicină, cumpărase pianul de la Viena. Bösendorfer! Da, avea un sunet dur, dar sub degetele vrăjite ale Emmei se îmblânzise precum Bestia din poveste. A venit, apoi, războiul, deportarea, rechiziționarea casei și dispariția misterioasă a pianului. Apoi... da, așa îl atingea înlăuntrul lui în abisul lui așa cum nimeni niciodată n-o făcuse Într-una din zile, aflase Sami că pianul Emmei ajunsese într-un oraș mare la un tânăr pianist. Și Sami s-a bucurat nespus că bătrânul lui pian nu ajunsese piesă de muzeu sau vreo relicvă aruncată pe cine știe unde. S-a prăpădit bietul Sami și-a fost îngropat în cimitirul evreiesc alături de Emma. Între timp, tânărul pianist care primise pianul cadou de ziua lui, a abandonat drumul muzicii. Alți demoni i-au întunecat cerul. În urmă, îi rămăsese o copilă cu același dor

mistuitor de muzicile celeste pe care doar urechile inițiate le puteau auzi. I-a luat locul tatălui, la pian, și a urmat cu credință școala de muzică. În fiecare an, un anume domn Katzer, ultimul acordor de piane cu școală la Viena, din oraș, venea și-i acorda pianul. mi-am mușcat carnea cu dinții să simt muzica lumina apusului cădea pe zid lumina roșiatică, lumina aurie lumina care se lumina pe sine și care făcea să înflorească și să nu împietrească respirația mea în albul și recele cuvânt așa cum albe și reci erau clapele dar mai mult ca orice mai mult ca orice se cască gurile se schimonosesc mințind că spun rugăciuni.

Au mai trecut câțiva ani. Bătrânul pian dormita stingher în camera rece și pustie. Părea că nimeni nu mai avea nevoie de el. Și Sami Frenkel ajunsese iar de poveste: în micul orășel toată lumea vorbea, acum, despre “pianul lui Frenkel” care s-a întors acasă. Ursu se bucura ca un copil că găsise printre ciuveiele aruncate în podul casei, cumpărată de la o rudă îndepărtată a lui Sami, și scaunul cu doar trei picioare pe care șezuse Emma. acolo a fost primit cu iubire altă Emmă mângâia în zori clapele bătrânului Bösendorfer sub aceleași raze jucăușe de soare reinstaurând pacea lumii întru Sfântul Chopin și Sfântul Beethoven Și Sfântul Tuturor Sfinților, Bach, Amin!

Copii evrei inainte de pogrom – Foto: Yadvashem

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 24

Prin Canada

DUMITRU ICHIM

Elora Gorge - Canada Elora, Ontario, e o localitate cam la vreo 50 de km depărtare de Kitchener, renumită prin frumusețea spectaculoasă prin care râul Grand River a despicat muntele realizând niște chei montane, în care prăpastia prin măreția ei geologică alătură clipa ta trecătoare cu fiorul veșniciei. Pentru un turist în Canada locul prim îl ocupă Cascada Niagara la depărtare de câteva ore de Kitchener, dar sunt atât de alte multe lucruri de văzut așa că ți-ar trebui o lună să treci cu vederea atât orașele, fiecare cu specificul ei, cât mai ales frumusețile unice cu care ochiul îmbogățește sufletul cu neuitate amintiri de pe vremea lui Dumnezeu când se juca de-a oceanele Atlanticul și Pacificul și de-a munții - cei mai înalți din lume. La drum dacă nu pleci cu o glumă înseamnă că ai plecat cu turbinca goală.

Pornim de pe strada Madison Avenue South, altfel de unde se poate porni? Este cea mai veche stradă și-n începuturi era stradă evreiască având în capătul străzii de sus o frumoasă sinagogă, cu gemulețe - vitralii cu steaua Poetului David. Au vândut-o la catolici, catolicii penticostalilor și așa mai departe, numai eu rămânând cu numele de Rabinul din Kitchener, ori de câte ori mergeam la vreo întâlnire internațională a clericilor. Vorba lungă, sărăcia omului. Întreabă pe fiecare englez de pe Madison Avenue South de ce este vestită această avenidă și o să ridice din umeri. Vă spun eu. Pe această stradă trăiește Dumitru Ichim cel mai mare poet român începând de la sinagoga de sus pînă la biserica ”St Joseph” de lângă Courtland Ave. Nu există niciun alt poet român și fiind singurul sunt și cel mai mare! În smerenie. Dincolo de glumă să vă spun una nostimă. Tipărisem la Chișinău două cărți.

Condiții grafice excelente. Dar bietul rabin de pe strada Poetului David tot poet a rămas. Cei de la Chișinău mai dihai. Mi-au trimis coletele, în loc de adresă doar: Dumitru Ichim, Kitchener, Canada. Nici tu stradă, nici tu număr, nici tu provincie, nici tu zip code. Și cum eu cred în minuni, cea mai mare minune s-a întâmplat. De pe Madison Ave, cotim la stânga pe Church St., apoi la dreapta pe Cedar St., o luăm pe Weber st până în orășelul Breslau, unde este și aeroportul. Din Breslau o luăm la dreapta pe strada Katherine St. până în Bloomingdale și după ce traversăm râul Cox Creek care mă face să oftez după apa Uzului ne lăsăm în brațele drumului și ale cerului. După atâta zăpăceală, ură, bârfă, sâcâială de la Șefu', gălăgie de cauciucuri și de hoituri zâmbitoare, plus media care numai de morți vorbește de parcă TV ar fi proprie-

tatea Pompelor Funebre și a Spitalului de nebuni de la Mărcuța și Cotroceni, uite, drăguțule Doamne că suntem liberi să fim oameni din nou. În loc de cele două ciolane încrucișate și căpățâna de Kommandant vedem semne cu căruțe de cai. Suntem în area menoniților, o sectă religioasă care îți vede de treburile ei: să muncească pământul și să mulțumească lui Dumnezeu. Noi, vezi Doamne, avansații râdem de ei că merg cu trăsura cu cai, că nu folosesc electrice și lucrurile moderne, că nu au disco și circuri ca-n Parlament. Ne îndreptăm spre un sătuc Inerhaut și în dreapta - o fermă cu varză. De obicei casele nu au garduri și grădina din față are iarba tăiată, iar sus, agățate de brazi coșuri cu flori vii ca niște cuiburi pentru cântece cântate la gramofon. Conservația are vreo 145 de ha.

Intri pe un tărâm de legendă, pe marginea prăpastiei e un drumușor străjuit de un gard de sârmă împletită. Ți se atrage atenția să nu sări peste gard. Numai privind cele câteva sute de metri ai prăpastiei îți îngheață sângele în vine. Râpile de piatră sunt îmbrăcate în velurul verde al coniferelor și foioaselor. Pretutindeni aerul înmiresmat de tămâia brazilor și ai cedrilor albi.

Jos de tot parcă pe tărâmul celălalt se aud apele învolburate ale râului luptându-se cu chingile milenare.

Jos, pescarii își încearcă norocul. Râul Grand River străbate aceste staule de piatră cam vreo 25 de km.

Cascada are vreo 7-8 metri și priveliștile sunt, pur și simplu, răpitoare și fără egal. Există și o Cascadă Sacră a indienilor. Apoi legende cu comori ascunse prin peșteri și legate cu blestem. Mi se pare că prin 1651 Jacques Cartin era să dea ortul popii, dar negăsind nici un preot prin pustietatea aceea l-au tratat cu coajă de cedru alb și alte unguiente și l-au vindecat de scorbut că până seara s-a îmbătat de vermut.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 25

Fabrica de scriitori

MARTHA ISZAK

“Kiseleff 10 Fabrica de scriitori” de Marian Ioniță La vârsta întrebărilor l-am întrebat pe tata ce cărți să citesc, căci biblioteca noastră era destul de mare, dar mă gândeam că nu toate sunt interesante. Tata mi-a spus: “Lasă-i deoparte pe scriitorii mărunți, întotdeauna să-i cauți pe cei mai mari”. Ca să fiu sinceră, am rămas cu un imens semn de întrebare:cum să-i găsesc pe scriitorii mari și cine îmi garantează că cei “mărunți” nu spun nimic? Mai târziu mi-am dat seama că ”aranjamentele” funcționau la scriitori cu ocazia diferitelor festivități organizate sub egida “Cântării României”. Aici trebuie să menționez că anumite festivaluri literare stimulau creația tinerilor.

Din păcate, nici în Occident acordarea unor premii nu erau departe de alte criterii decât cele literare. Era suficient ca un scriitoraș dintr-o țară din Europa răsăriteană să-și fi exprimat în mod foarte discret nemulțumirea față de regimul comunist, că se și trezea cu un premiu mai acătării... În ceea ce privește Premiul Nobel, criteriile lor sunt destul de arbitrare...

Dar să revenim la cartea despre care doresc să scriu și pot să spun că merită atenție..”Kiseleff 10 - Fabrica de scriitori” de Marin Ioniță. Titlul m-a atras de la început căci se referă la perioada tristă când gândurile și operele scriitorilor și nu numai ale lor erau dirijate de foarte inculți conducători politici ai comunismului...Noi, cei care am fost îndoctrinați de-a binelea de scriitori semidocți, promovați de interesele meschine ale diriguitorilor de gânduri, formați de prea didacticele mediocre cadre, am realizat, dar vai, prea târziu, că oprimarea gândurilor este de fapt o crimă. La vârsta când tinerii își pun întrebări, în judecarea criteriilor valorii intervine un fals dirijat, foarte nociv, care alterează creația și chiar personalitatea tinerilor. Dar să revenim la conținutul cărții care se caracterizează prin obiectivitate, prin multă finețe în prezentarea pepinierei de scriitori din perioada amintită. Sistemul a recrutat tot felul de creatori, cu și fără talent și i-a instruit în sensul dorit de el. Eu mi-am imaginat întotdeauna în mod eronat că scriitorii promovați de comuniști o duceau bine. O imensă eroare, căci, ”Fabrica de scriitori” era o instituție cazonă, iar tinerii sufereau. Motivul este plauzibil, căci personalitatea, creația, le erau călcate în picioare, erau torturați

fizic, dar mai ales psihic, într-un imens penitenciar al gândirii. Sunt memorabile secvențele concentrate în jurul existenței tumultoase a lui Nicolae Labiș și a morții sale premature. Au fost prieteni apropiați.

Marin Ioniță, copilul unor oameni simpli este și el victima acestui sistem imposibil.

Este urmărit, acuzat pe nedrept, ostracizat, disprețuit, cititorul nu poate înțelege motivul așa cum se întâmpla în stupidul sistem lipsit de criterii logice, sau aservit poate, criteriilor aiurisante ale unor diriguitori de gânduri, în fapt niște satrapi. Cartea apărută în 2011 la editura “Adevărul”, are 375 de pagini ,cu un loc bine definit pentru fiecare din scriitorii prezentați, unii, din nefericire, figurau în manualele noastre școlare.

Autorul este nu numai un memorialist de excepție dar și un foarte fin psiholog, încercând să pătrundă în atmosfera gândirii scriitorilor prezentați.Titlurile capitolelor prezentate sunt destul de incitante și reflectă atmosfera cazonă din Kiseleff 10, unde se încerca îndoctrinarea viitorilor scriitori “Umbre pe pânza vremii”, “Un astru pe cerul pustiu”, ”Cavalerul Trac”, ”Florin Mugur și cămașa nefericitului”,”Regina balului comunist”, ”Eu și Regele Mihai”, etc. Din 1930 și până în 1945 au apărut numeroase talente literare: Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Eugen Simion, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Florin Mugur, Aurel Rău,Gabriel Dimisianu, Alexandru Andrițoiu și alții. Aproape de sufletul lui era Nicolae Labiș căruia i-a dedicat mai multe capitole.

“La Fabrica de scriitori libertatea era afară, Partidul nu era peste tot și în toate cum învățau copiii la școală după codul lui Victor Tulbure”. Revenind la scriitorii evrei de valoare, Marin Ioniță are cuvinte de apreciere pentru poetul Florin Mugur și pentru prietenul lui, Radu Cosașu. În același timp, privește cu dispreț activitatea poetelor evreice Veronica Porumbacu (”Te salutăm tovărășește Veronica Porumbacu”) și Maria Banuș, aservite totalmente prolet-cultismului. Citez (pagina 73): “Înregimentat în lotul de scriitori militanți, împreună cu Păun Pincio, Teodor Neculuță, Alexandru Sahia și mai nou Alexandru Toma, Mihail Davidoglu, Aurel Baranga, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Dan Deșliu, Alexandru Yar, Mihai Beniuc, Marcel Breslașu, Victor Tulbure, însemna să fii înmormântat de viu”. Din nefericire, cele două prințese comuniste au figurat la un destul de prestigios eveniment literar ce a avut loc la București nu

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 26

Traduceri demult. Ele au reprezentat lirica feminină evreiască. De fapt,organizatorii au fost de bună credință, având în vedere faptul că cei în vârstă au uitat, iar tinerii consilieri “erudiți” nu erau născuți în perioada respectivă.

Marin Ioniță a fost unul din cei mai prolifici scriitori și jurnaliști contemporani. Cartea lui,”Kiseleff 10 Fabrica de scriitori” apărută la amurgul vieții sale s-a bucurat de aprecierea lumii literare. Voiam să-l felicit dar nu mai era... ***

PLATOUL DE ARGINT NATHAN ALTERMAN

Istoviți, făr-odihnă, asudați, picurând stropi de tinerețe, în deplină tăcere, se prezintă, nemișcați, fără vreun semn de viață sau de moarte prin gloanțe. Și națiunea, scăldată în lacrimi și farmec, întreabă așa: - Voi cine sunteți? Și cei doi, tăcuți, îi răspund: - Suntem Tava de Argint pe care Statul Evreilor îți este oferit. Și-i cad la picioare, în umbră învăluiți.

Iar restul, îl veți citi în a Israelului istorie.

19 decembrie 1947 * Primul președinte al Statului Israel.

Traducere: Adina Rosenkranz-Herscovici

“Niciunui stat nu-i este oferit unui popor pe un platou de argint” (Haim Weizman*)

RUTH CORMAN

Semne și Minuni: Oded Teomi

...Și țara amuțește. Un ochi de cer înroșit clipește-ncetișor, peste granițe fumegând. Și națiunea se ridică, cu inima sfâșiată, dar încă respirând, pentru a îmbrățișa miracolul cel fără de pereche.

Se gătește pentru ceremonie: odată cu semiluna, în ajunul zilei mult așteptate, se ridică, înveșmântată în sărbătoare și în spaimă.

Atunci, pornesc din fața națiunii un băiat și o fată și încet, pășesc înainte. Îmbrăcați în nisip, uniformă, ghete grele, pe calea lor urcă în tăcere. Nu s-au schimbat, nu și-au șters în apă urmele zilei de cazne, nici cele ale nopții pe linia de foc.

Ruth Corman, consultant de artă, fotograf, sociolog, scriitor de succes, s-a născut în Marea Britanie. De zeci de ani își împarte timpul între Ierusalim și Londra. În ultimii 24 de ani, fiind consultant de artă pentru diferiți cumpărători, a organizat expoziții de artă modernă aplicată, în Israel și Marea Britanie. Are o pasiune pentru ceramică și fotografie. Timp de mulți ani a organizat bienala de arte și meșteșuguri în Israel.

Apoi, în calitate de director la British Israel Arts Foundation, a organizat vizite ale meșterilor britanici de top în Israel (cu ateliere și demonstrații în marile muzee) precum și turnee ale unor mari artisti și personalități israeliene în Marea Britanie. Prima carte importantă a lui Ruth este autobiografia regretatului David Rubinger, “60 de ani prin lentila mea”, publicată în engleză, ebraică și germană. Cea de-a doua carte, Neașteptatul Israel, este o colecție de povestiri scurte despre Israel, axându-se în descrierile și fotografiile ei, pe aspectele ciudate, hazlii, emoționante ale societății israeliene. Ca un corolar al acestei cărți, de opt ani Ruth scrie cu regularitate un blog internet, citit și savurat în

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 27

Artiştii noştri 76 de țări. În urmă cu câteva zile, Ruth și-a completat blogul cu încă o mărturie emoționantă, despre unul din marii artiști ai scenei israeliene: «În urma reacțiilor pozitive la blog-ul de luna trecută am fost rugată să continui cu mai multe amintiri din perioada în care am fost director al Fundației British Israel Arts. Am fost destul de norocoasă că am reușit să aduc atunci în Anglia multe personalități de prim rang din Israel. Mulți dintre ei mi-au rămas buni prieteni până azi, dar acum scriind aceste rânduri simt o strângere de inimă pentru că unii din ei, din păcate, nu mai sunt în viață. Cel care îmi vine imediat în minte este Oded Teomi – un sabru de a șaptea generație – actor, povestitor, regizor, profesor și dramaturg. Când Oded avea 10 ani, tatăl său, de asemenea actor, a fost ucis pe scenă de teroriști în 1947, în ajunul Războiului de Independență al Israelului. Aceasta, în loc să-l descurajeze să calce pe urmele tatălui, l-a determinat să devină actor în onoarea lui. Timp de aproape 60 de ani, Oded a avut o carieră spectaculoasă, cu multe roluri principale, de la Shakespeare și alți clasici până la dramaturgi internaționali contemporani, inclusiv Strindberg, Anouilh, Albee și mulți alții. A apărut în numeroase filme, a lucrat regulat la radio și TV și a ținut prelegeri despre teatru la Universitatea din Tel Aviv. Nu e de mirare că a câștigat multe distincții pentru munca sa, culminând în 2012 cu Life Achievement Award (Premiu pentru întreaga activitate) – echivalentul israelian al “Oscarului”. În 1988 l-am invitat la Londra cu piesa sa “SEMNE ȘI MINUNI”, scrisă de el și bazată pe experiențe personale de viață. Totul începea cu un vis ciudat în care își vede tatăl, care, prin semne kabalistice, îi spune lui Oded să viziteze orașul sfânt Tzfat, unde au loc întâmplări stranii și întâlniri cu personaje ciudate, provocate ca de o mână nevăzută. Pornind de la sinagoga “Ari”, el ajunge apoi la un cimitir din Tzfat, unde un bătrân îl duce într-un cavou, iar Oded devine al “zecelea bărbat” întregind un bizar “minyan” (forum de rugăciune). Aici aude profeții despre destinul poporului lui Israel, și află că este de datoria fiecărui evreu să încerce să salveze Israelul de la distrugere. Faimosul rabin, Nachman din Bratslav, a scris: “Când unui lider spiritual îi pare imposibil să încurajeze oamenii să facă bine prin predarea învățăturii și discuții, atunci el trebuie să încerce să-i influențeze prin intermediul povești

lor”. Oded mi-a spus: “Ca actor este datoria mea să spun publicului meu această poveste”. Criticii de teatru au fost foarte generoși în aprecieri: “Teomi este un actor de clasă mondială, cu un spectru extrem de larg și o vitalitate extraordinară”. Rareori am văzut un actor care poate fascina publicul precum Oded”. “Acest actor desăvârșit a realizat o seară de neuitat. Povestea a fost frumos scrisă și pusă în scenă, realizând o seară pe care niciunul dintre noi nu o va uita vreodată. Oded Teomi ne-a luminat scena așa cum nimeni nu a mai făcut-o”. La una din nenumăratele noastre întâlniri el mi-a vorbit despre latura lui “mistică”. Oded susținea că, uneori, “vedea” petrecându-se lucruri, înainte ca acestea să aibă loc în realitate. De două, trei ori, poliția locală i-a cerut sfatul iar el a reușit să-i ajute să rezolve unele cazuri dificile. Mi-e greu să accept astfel de povești, dar Oded le spunea într-un asemenea mod, ca și când mi-ar fi zis că tocmai a fost la magazinul din colț să ia un ziar. Am cunoscut mulți actori. Adesea, ei erau tăcuți și timizi în afara scenei, părând să se trezească la viață numai prin rolurile lor pe scenă. Oded era diferit - el avea o prezență puternică atât pe scenă cât și în afara scenei. Era plin de compasiune, intens, cald, captivant și spiritual. Într-o seară, la el acasă, în Tel Aviv, pregătea cina în bucătărie. Dintr-o dată ușa se deschide iar Oded intră în sufragerie cu o tavă și declară maiestuos: “Doamnelor și domnilor, am onoarea să vă prezint pentru plăcerea dumneavoastră un banchet cu totul magnific!” Acest actor de o frumusețe sculpturală și glas duios putea transforma chiar și un fapt de viață banal într-un moment de teatru pur. Din păcate, Oded a murit în martie 2019, dar datorită internetului, pot continua să mă bucur de prezența sa urmărindu-i videoclipurile de pe Youtube. Unul dintre ele, în special, filmat la el acasă, îl arată vorbind cu interlocutorul în timp ce se plimbă prin apartament. Dintr-o dată, se oprește să arate cu mândrie spre o poză de pe perete. Era un cadou pentru el de la Ze’ev, cel mai renumit caricaturist politic din Israel. Ce coincidență, mi-am zis atunci, pentru că următoarea personalitate despre care intenționam să vă povestesc e chiar Ze'ev.

Poate că această “coincidență” e tot un “Semn” de la Oded? (amintiri despre Ze’ev – în numărul viitor) Traducere, adaptare: Luiza Kohn

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 28

Artă plastică

FĂNUŞ NEAGU

despre MIRCEA PAUL GORENIUC Prin 1968 lucram în redacția unei reviste literare cu sediul într-o clădire copleșită de castani uriași.

Orașul București, mai cu seama părțile sale vechi, trăiește-n umbră castanilor. Coroanele lor uriașe, frunza lată, floarea lor alb rozalie, umbra lor ca o ploaie binefăcătoare ocrotesc străzi și palate aparținând istoriei. În părțile cele mai frumoase, de altfel, România aparține civilizației lemnului... Dar să revin. În vara lui ‘68 apărea în biroul meu, un tânăr înalt, brunet, frumos, parcă născut sub Poarta Sărutului lui Brâncuși, purtând două ranițe cu sculpturi din rădăcini de lemn. Mi-a umplut masa și scaunul cu creațiile lui gândite de rădăcinile pădurilor, cu scene din basmele neamului românesc, cu fragmente din boieria nestrapunsa de moarte a poveștilor și basmelor cu zmei și balauri. Scriam pe atunci la romanul “Frumoșii nebuni ai marilor orașe” iar tânărul ce dădea buzna în viața mea și se numea Mircea Goreniuc sosea la o întâlnire de taină cu închipuirile mele despre lume și oameni. Venea din tăcere de biserici voievodale, încărcat cu mărturisiri ale misterelor de sub coaja pământului, spunându-și legenda cu glasul lemnului, cu miresmele adâncului, cu chinurile care fierb în brazda visului, pândite de frumusețe și nemurire.

Fugea de realitățile epocii realismului socialist pe sub pleoapele tinereții, hotărât să nu plătească tribut dogmelor. Toate râurile gândurilor sale se vărsau numai în estuarul copilăriei, era limpede că aparține bucuriei de a lupta și învinge. A dispărut în relieful vânăt al epocii. Câteodată, foarte rar, mi-l aminteam umbră risipită. Îl pierdusem, păstrându-l doar ca pe un crâmpei de frază dintr-un scriitor de demult: “Ce monotonă ar fi zăpada dacă Dumnezeu n-ar fi creat corbii”. După evenimentele din 1989 a reapărut în România.

Sosise prompt la întâlnirea cu castanii Bucureștilor, ca să se sprijine de Coloana Infinită, care-i Coloana Libertății a marelui Constantin Brâncuși.

Trăise departe de țară, într-o altă dimensiune a timpului, unde muncise până la istovire, dar nu îngenunchiase, îndurase lovituri, studiase și realizase saltul quantum de la visul în lemn la visul scris în bronz și oțel, de la cioplituri în rădăcini, măști de capre și draci, la sculpturi moderne, monumentale

împodobind municipalități din California până în Beijing. Încărunțit, maturizat și închipuind într-un fel știut numai de cei aleși, ideea de a învinge prin suferință. Mircea Paul Goreniuc e un castan din București, plecat din țara lui ca să cunoască lumea și să-i dăruiască tot ce are mai frumos în inimă. Și e în același timp o ramură din fluviul tutelar al României, Dunărea - acea lungă eternă și maiestuoasă curgere albastră printre maluri neîmpacate cu declinul: Artistul Visătorul. Lumea. Desupra, norii. Iar norii: tăceri albe, grav traversate, de păsări singure.

“BABA CLOANȚA” ©1967 Mircea Paul Goreniuc

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 29

Scrisori la redacţie

Dragă Bea - Scrisori la redacție Am doi copii mari, nu le-am fost o mamă perfectă dar acum la bătrânețe vreau să umplu golul ca o gaură în sufletele noastre. M-am născut din mamă poloneză venită în țară direct din Auschwitz, mama m-a sufocat toată copilăria cu obsesivitatea, traumele ei și m-am măritat cu primul venit la 17 ani. Soțul mi-a promis o viață de prințesă, fără griji dar imediat a fost concentrat la armată, de unde s-a întors cu o boală post traumatică. La fel ca mama mea, a fost obsesiv, gelos și depresiv, în atmosfera asta am născut pe cei doi copii ai mei. Când fiica mea a plecat la armată, fiul meu avea 13 ani, eu nu am mai rezistat și am părăsit casa am plecat în Sinai, în deșert, să-mi caut liniștea și l-am lăsat pe băiat cu soțul meu. Nu pot spune că am fost ușă de biserică, în căsătorie soțul m-a plictisit, nu aveam relații sexuale cu el nu am avut răbdare să stau acasă și să mă uit la el cum tace, eu fiind o femeie care necesită activitate și stimulare zilnică. Băiatul meu nu a vrut să locuiască cu tatăl lui și a plecat să stea cu sora lui care era soldată. Așa a crescut de unul singur, a învățat, a făcut și o facultate, fără mine. Am stat peste doi ani în deșert iar fiul meu de 13 ani atunci nu a mai vorbit cu mine, nu mă recunoaște ca mamă. Am încercat din timp, în timp să vorbesc cu el dar reacționa doar când avea nevoie de bani, iar eu nu am bani așa că rămânea cu supărarea și țipete de învinuire că nu am fost și nu mă recunoaște de mamă. Am încercat să-i explic că nu a fost vina mea, am avut nevoie de recupere sufletească, dar în zadar, nu avem nicio relație, iar acum, la 40 de ani se însoară și eu nu sunt invitată la nunta fiului meu.

Culmea, el trăiește din conferințe de motivație despre cum a reușit să devină un self made man, singur, fără mamă, mă ceartă în public, mă umilește. Ce mă sfătuiești, am vre-o șansă să-mi recuperez fiul, să-i fiu mamă și bunica viitorilor nepoți ?

Rachely Dragă Rachely, Voi începe cu clișeul “rudele nu le alegem”. Vrei o relație pozitivă cu fiul tău dar înțeleg că nenumăratele tale încercări nereușite s-au bazat pe permanenta ta încercare de a te dezvinovăți. L-ai părăsit, acceptă întâi realitatea și scrie-i că-i înțelegi supărarea, că regreți și că ești mândră pentru tot ce a reușit în viață fără tine, dovedindu-se un om puternic-spre diferență

de tine. Nu toți oamenii sunt la fel. Scrie-i cât de mult îl iubești și respecți. Din păcate nu poți da timpul înapoi deci va trebui să faci tot posibilul să primești întâi acceptarea lui ca om, supărarea lui vine din dragostea absolută purtată de un copil mamei și enorma rană lăsată, de a fi părăsit de primul unicul om care ar fi trebuit să-l iubească și să-l apere. Pregătește-te sufletește să nu fii acceptată, unele răni sunt prea adânci, dar nu te lăsa descurajată, continuă să-i scrii că-l iubești. În curând va fi și el părinte și este posibil să aibă nevoie de o bunică activă la copiii lui. Îți doresc succes, ține-mă la curent, voi fi lângă tine la nevoie cu un sfat prietenesc dat din tot sufletul.

Cu drag, Bea

SOFIA GELMAN Oameni suntem

La ora la care scriu aceste rânduri încă mai există speranța alegerilor amânate (pentru cine știe cât timp)!? Adevărul este că guvernul de „uniune” (care numai uniune nu este) a luat naștere cu scopul de a trata problemele arzătoare provocate de virusul covid 19 și ca urmare a efectelor sale, apariția celor în jur de un milion de șomeri ! În aceste condiții de-a dreptul dezastruoase, ultimul lucru de care are nevoie Israelul, este o nouă rundă de alegeri costisitoare. Printr-o bizară asociație de idei, eu văd guvernul în lumina unei căsnicii nereușite în care ambii soți se încăpățânează să aibă dreptate cu orice preț, chiar dacă divergențele sunt minore. Probabil, sfârșitul va veni sub forma unui dureros divorț: dureros pentru noi toți, pentru mai mult de nouă milioane de „copiii” care am prefera să ne știm „părinții” alături de noi spre rezolvarea multiplelor dificultăți cu care ne confruntăm…

Aplauzele de la sfârşitul unei prelegeri nu înseamnă întotdeauna c-a fost apreciată; uneori exprimă bucuria că s-a terminat.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 30

Sport

EVITA ŞTIRU

Politica atacă sportul

Echipa Bayern München, Campioana Europei la fotbal

Turul Franței, cea mai importantă cursă ciclistă din Europa și chiar din lume va lua startul sâmbătă 29 august din orașul Nisa, perla Rivierii Franceze și se va încheia duminică 20 septembrie la Arcul de Triumf din Paris. În premieră pentru sportul israelian, o echipă care ne reprezintă țara, Israel Start-Up Nation va participa la acest turneu și Guy Niv, va fi primul ciclist israelian care va evolua la această competiție. Ediția 2020 a Turului Franței stă sub semnul coronavirusului, care a mutat-o din iunie în august și care mai generează încă numeroase incertitudini: prezența publicului, sănătatea cicliștilor înainte și în timpul celor 3 săptămăni de concurs. Dar, pentru Israel au intervenit și alte probleme. Cu o săptămână înainte de start, s-a declanșat o campanie pe rețelele de socializare împotriva participării formației israeliene la eveniment.

Focul este îndreptat în special contra celor 3 rutieri francezi din lot. Mișcarea BDS - mișcare internațională pro-palestiniană care pledează pentru boicotarea Israelului, a dat publicității pe Facebook, numele și fotografiile lor și a scris: „Acești 3 francezi vor concura în culorile echipei Israel Start-Up Nation, echipă care acționează pentru promovarea Apartheid-ului israelian prin intermediul sportului. Nu ezitați să postați reacții pe pagina lor și să le cereți să nu ia parte la această acțiune scandaloasă”. Meir Habib, membru în parlamentul Franței a cerut să li se asigure securitatea cicliștilor echipei israeliene ca urmare a unor reacții amenințătoare: „Nu uitați masacrul de la Olimpiada München 1972 în care teroriștii palestinieni aparținând organizației Septembrie Negru au ucis 11 sportivi israelieni”, a subliniat parlamentarul. Sylvan Adams, miliardarul canadian-israelian, unul dintre proprietarii echipei Start-Up, în care a învestit milioane de dolari și milioane de speranțe este optimist. „Am încredere că glasul iubitorilor ciclismului din Franța va fi mai puternic decât cel al dușmanilor Israelului și ai sportului în general” s-a exprimat miliardarul filantrop, fiul lui Marcel Abramovici născut în România și emigrat după război în Canada.

Duminică seara, 23 august (ce dată simbolică pentru România!!), pe stadionul Estádio da Luz din Lisabona, la capătul unei finale de neuitat a Ligii Campionilor, bavareza Bayern München câștigă confruntarea cu Paris Saint Germain, cu un micuț dar de valoare incomensurabilă 1:0, câștigă trofeul Ligii Campionilor și devine Campioana Europei pentru a 6-a oară.

Astfel, pe ultima sută de metri, șeicii qatarani, patronii echipei pariziene, care au învestit în transferuri în ultimii ani, 1.2 miliarde de Euro au pierdut trofeul mult visat. Ironia soartei: golul victoriei din minutul 54, este opera francezului de 24 de ani Kingsley Coman, crescut la Academia lui PSG, dar neglijat, chiar ignorat. Așa se întâmplă când te bazezi numai pe staruri ca Neymar, Mbappé ș.a. și îți uiți copii talentați, crescuți lângă tine; aceștia te părăsesc, își caută viitorul în alte locuri. Pentru PSG, promovarea în finala Ligii Campionilor, pentru prima dată în istoria clubului care aniversează anul acesta 50 de ani de la înființare, este totuși un succes remarcabil.

Bayern München, cea mai bună echipă a sezonului 2019-2020, este o echipă unită, puternică, condusă cu înțelepciune și profesionalitate de antrenorul Hansi Flick. În fața acestei mașini de fotbal, șansele partenerelor de joc sunt minime. Nervoși și dezamăgiți, suporterii grupării PSG, adunați cu miile în afara stadionului Parc des Princes, s-au dezlănțuit și poliția a trebuit să folosească gaze lacrimogene pentru a restabili ordinea. Orașul Luminilor, care pregătise o sărbătorire fastuasă pentru echipa favorită a încheiat seara trist, cu un Champs Elysées mohorât. Câteva cuvinte despre semifinalele Ligii Campionilor. PSG a fost propulsată în finală în urma succesului în întâlnirea cu RP Leizig 3:0. La rândul său, Bayern München a trecut ușor de Olympique Lyon, 3:0 deși nu s-au aflat în cea mai grozavă formă. Ambele echipe învinse se pot mândri cu un parcurs excepțional de-a lungul campaniei când au eliminat formații de top, precum Tottenham și Atletico Madrid (RB Leipzig) și Juventus Torino și Manchester City (Lyon). În Liga Europa, Sevillia FC a câștigat pentru a 6-a oară trofeul, în ultimii 14 ani. În finala de la Köln andaluzii s-au impus cu 3:2 italienilor de la Inter Milano. Adio sezonului 2019-2020 al prestigioselor competiții europene inter-cluburi, bun venit noului sezon 2020-2021.

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 31

COMUNICAT DE PRESĂ Pelicule românești la Festivalul Internaţional de Filme Documentare DocAviv, 3-12 septembrie 2020

În contextul situației actuale la nivel internațional, ediția 2020 a Festivalului Internaţional de Filme Documentare DocAviv va avea loc online, în perioada 3-12 septembrie 2020. Astfel, cu sprijinul ICR Tel Aviv, vor fi prezentate în cadrul competiției internaționale a festivalului, filmele românești „colectiv”, regia Alexander Nanau, și „Acasă”, regia Radu Ciorniciuc.

Filmele vor fi disponibile spre vizionare online în perioada 3-12 septembrie 2020. colectiv, regia Alexander Nanau (co-producție România-Luxemburg, 2019, 109 minute) ; Bilete: https://www.docaviv.co.il/2020-en/films/collective/ (numărul de locuri este limitat) - Întâlnire online cu regizorul Alexander Nanău, în dialog cu criticul de film Shmulik Duvdevany (în limba engleză) – 12 septembrie, ora 20:00. Participarea la webinar este liberă, însă este condiționată de înregistrarea în prealabil: https://zoom.us/webinar/register/WN_UT4tMLh8RMWCPuPahr2AUQ Regia: Alexander Nanau Distribuție: Tedy Ursuleanu, Mirela Neag, Narcis Hogea *** Acasă, regia Radu Ciorniciuc (România, 2020, 86 minute) Bilete: https://www.docaviv.co.il/2020-en/films/acasa-my-home/ (numărul de locuri este limitat) Întâlnire online cu regizorul Radu Ciorniciuc, în dialog cu criticul de film Shmulik Duvdevany (în limba engleză) – 5 septembrie, ora 17:00. Participarea la webinar este liberă, însă este condiționată de înregistrarea în prealabil: https://zoom.us/webinar/register/WN_wCZ1U4MESoOIi7lCXMF28A Regia: Radu Ciorniciuc , Distribuție: Corina Enache, Duca Enache - DocAviv este singurul festival internaţional de film documentar din Israel și unul dintre cele mai bine cotate festivaluri de profil pe plan internațional. Website: https://www.docaviv.co.il/2020-en/ *** „Cinema café” la ICR Tel Aviv: Proiecție online interactivă a documentarului „Sărmaș '44” Institutul Cultural Român de la Tel Aviv organizează, în data de 27 august 2020, de la ora 18:00, în cadrul unei noi ediții a „Cafenelei Românești” online, desfășurată prin live streaming pe pagina oficială de Facebook a ICR Tel Aviv a filmului documentar - htps://www.facebook.com/icr.telaviv/ despre masacrul de la Sărmașu din 16/17 septembrie 1944, Sărmaș ‘44. * Un film al morții și al supraviețuirii, amintiri cutremurătoare despre asasinarea a 126 de evrei.

Documentarul conține imagini de la locul masacrului, mărturia unui martor ocular, fotografii originale făcute în timpul exhumării morților de la Sărmaș, interviuri cu istorici reputați, dar și documente și imagini de arhivă inedite, mărturia unui martor ocular, fotografii originale făcute în timpul exhumării morților de la Sărmaș, interviuri cu istorici reputați, dar și documente și imagini inedite. Imagine: Remus Mircea Tigoianu Montaj: Dan Doroftei Ilustrația muzicală: Cristian Tudor Stănes - Un film documentar de: Teodora Drăgoi și Adrian Cioflâncă Producător executiv: Borislav Velimirovici

Jurnal Israelian - Nr. 3, 27 August 2020

pagina 32