Jurnal Israelian No.4 3-09-2020

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA -Nr. 4, 03.09.2020

BEN ALLEN

Israel şi Hezzbolah

BARUCH ELRON

În afara orelor de lucru

ALEXANDRU CRISTIAN Mozaic Iudaic

LEO BUTNARU Avangarde

ELLEN FELDMAN

Evrei şi Germania Nazistă

SILVIU ILIEVICI Clipa de fericire

lui Moshe Idel

rezistența artistului la stres

cel trecut prin fereastră nu va mai fi chiar în clipa invocării sale

LASZLO ALEXANDRU Viaţă Şocantă

SOFIA GELMAN Pace sub măslini

MIRON KIROPOL Ultimele poezii

DAN ROMAŞCANU Tehran

albastru cum nu este în acel moment șuierul săgeții printre cei care merg la serviciu noaptea lucrurile se colorează ca în visul de peste zi prin cotoanele favoarei și ale birului la întoarcere prea încet se întâmplă totul

MAGIE cu JULIO CORTÀZAR CARMEN ONUORAH Burkina Faso

prea devreme pentru ei să întrebe oamenii gârboviți nici judecățile simple nu mai rezistă disparițiile nu mai pot fi numărate

RONI CĂCIULARU Un Paradox

PAUL CELAN Biografice

mi-am notat direcția pașilor ecoul lor este urmat de alții în căutarea stabilității capătul nu e capăt poate ordine a unor liste eșuate

DOREL SCHOR Umor

Ioan Vieru

LIVIU ANTONESEI I.L. CARAGIALE

împotriva noastră se ridică de neoprit întregul arhipeleag al nimicului.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Președinte de onoare: Ing. Baruch Tercatin Director: Doina Meiseles Redactori: Zoltan Terner, Biti Caragiale, Roni Căciularu, Viorel Maier, Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Prof. Acad. Carol Iancu Prof. Dr. Riri Manor, Prof. Dr. Hava Haas, Andrei Fischof, Dr. Lucian-Zeev Herscovici, Dan Romaşcanu, Lică Bluthal, Evita Știru, Harry Ross, Dorel Schor, Arnold Helman, Bibiana Goldenthal, Liana Herman, Ruth Oren, Sergiu Brandea, Paul Farkas, Dr. Sofia Gelman-Kiss Dr. Jacqueline Flavian, Beatrice Bernath, Eva Galambos (România) Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Dr. Alexandru Cristian Editura SAGA gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc

…Valabil și azi din păcate. În timp ce librăriile se închid ca să facă loc cafenelelor și magazinelor care vând telefoane, prin care ni se livrează nenumărate vești false, gogomănii și cancanuri fără valoare, suntem martorii unui fenomen îngrijorător: LIMBA ROMÂNĂ! Limba noastră maternă este marginalizată și respinsă de mediile globale.

La sfârșitul anului 2019 uriașa firma Amazon și apoi urmându-i modelul, firmele Barnes & Noble, Lulu.com, Smashwords, Random House, etc. au sistat acceptarea cărților noi de limbă română, după circa 20 de ani de funcționare. A fost un semnal de alarmă major pentru cititorii din Diaspora, autorii din afara României, printre care și cei din Israel, care ne bucuram de posibilitatea de a publica și difuza comod cărți produse pe aceste meleaguri. Un alt fenomen global este scăderea susținută a cititorilor de cărți și de jurnale tipărite, în favoarea lecturilor pe ecrane PC și telefoane celulare. O ultimă lovitură dată acestei îndeletniciri nobile a venit de la criza mondială pe care o traversăm de 7 luni, produsă de Covid-19. Ne aflăm în imposibilitatea de a tipări și distribui cărți și reviste în modul tradițional, așa cum civilizația noastră a consumat cu entuziasm de la invenția tiparului Gutenberg. Editura SAGA- Israel a luat hotărârea să continue publicarea de cărți și reviste de cultură și actualitate.

Am demarat JURNALUL ISRAELIAN, care își propune să ofere o platforma online, comodă lecturii pe ecrane, cu apariții săptămânale. Vom promova un jurnalism lucid, elevat, proaspăt și adaptat mediilor comunicaționale actuale.

Vă rugăm să sprijiniți aceste eforturi prin achiziționarea de abonamente lunare care vor asigura livrarea jurnalului direct la adresa dumneavoastră de e-mail.

Vă mulțumim pentru înțelegere și pentru dorința de a sprijini limba și cultura în care am crescut și în care gândim, oriunde ne-am afla în lume.

Detalii abonare: gadrian40gmail.com - Editura SAGA

JURNAL ISRAELIAN

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 2

Ştiri interne / externe ABU DHABI - Israelul și Emiratele Arabe Unite nu au fost niciodată în război, dar normalizarea legăturilor dintre aceste două țări, avansează într-un ritm amețitor, promite să devină o pace foarte caldă. După circa 25 de ani de diplomație de culise, Israelul a stabilit legături diplomatice cu Emiratele Arabe din Golful Persic. Delegația Israeliană a fost primită de Jared Kushner (Kushner este un investitor american, publicist și Consilier pentru Orientul Mijlociu al socrului său, președintele Donald Trump) si o delegație de oficiali din Abu Dhabi. Zborul istoric a fost executat de ELAL peste Arabia Saudită cu un Boeing 737-900, care a aterizat pe aeroportul din Abu Dhabi, vizitatorii israelieni, au fost tratați cu toții ca oaspeți onorați. Presa israeliană a fost prezentă și a filmat întreaga ceremonie a acestui eveniment major, important stabilirii unui climat de Pace în Orientul Mijlociu. Au urmat discuții oficiale pentru stabilirea unor înțelegeri economice, turistice și politice.

Cutremur - Directorul bugetar al Ministerului Finanțelor, Shaul Meridor, după 20 de ani de serviciu, și-a dat demisia duminică seară, deoarece îndeplinirea atribuțiilor sale a devenit imposibilă sub conducerea ministrului finanțelor Israel Katz, a spus el. „Spre regretul meu, nu ne permiteți mie și altor funcționari publici ai ministerului să facem ceea ce știm să facem”, i-a scris Meridor lui Katz. Scrisoarea sa plină de argumente, date concrete și amărăciune a fost pe larg discutată în programele de TV care au urmat. A doua zi, Ministrul Katz a trecut la o contra-ofensivă învinuind pe Meridor “de refuzul de a executa hotărârile luate de Ministru, care deja demarase procedura de concediere din post a lui Meridor”. Încă o dată suntem martori la haosul guvernului care nu este capabil să acționeze în paralel în privința pandemiei, a șomajului, și a economiei în declin în criza pe care comentatorii o numesc “cea mai serioasă criză din istoria Israelului modern”. (sursa: Jerusalem Post)

Semafor - “Proiectorul” coronavirusului israelian, prof. Ronni Gamzu, a

prezentat guvernului planul „Semafor”, care urmărește să limiteze răspândirea bolii care a revenit în întreaga țară. Nu a fost ușor, dar directorul Gamzu, a obținut aprobarea de la cabinetul coronavirus duminică, pentru planul său „Semafor”, care va determina restricțiile Ministerului Sănătății în conformitate cu un cod de culoare care indică ratele de infecție. Planul a fost aprobat în unanimitate, dar numai după ce votul a fost amânat de mai multe ori din cauza disputelor dintre miniștri. Planul solicită împărțirea țării în 250 de consilii locale și regionale, fiecare având o culoare variind de la verde pentru morbiditate scăzută la roșu pentru rate ridicate de infecție. Denumirea culorii se va baza pe numărul de cazuri noi pentru fiecare 10.000 de rezidenți pe săptămână, creșterea pacienților pe săptămână, numărul de rezultate pozitive ale testelor în fiecare săptămână. Schema vizează furnizarea de criterii obiective pentru reglementări și punerea capăt plângerilor de discriminare împotriva unui grup sau altul, în special a sectorului religios. Școlile s-au deschis la 1 septembrie, așa cum era programat (mai puțin 23 așezari din regiunile Roșu). Urăm elevilor și părinților lor un an școlar fructuos și de succes în ciuda greutăților legate de pandemie. (SAGA)

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 3

Păreri BEN ALLEN

Israel şi Hezzbolah

Rachete Iraniene pentru distrugerea dușmanului sionist - Sursa : https://www.quora.com/

Poate Israelul să-și apere țara dacă Hezbollah lansează toate rachetele sale către Israel?

Răspuns: Cu siguranță! Singura întrebare este cu ce succes. Se știe că Hezbollah are în jur de 150.000 de rachete de diferite tipuri pentru a fi utilizate împotriva Israelului. În plus, se presupune că atât de multe rachete, vor copleși apărarea israeliană bazată pe sistemul “Kipat Barzel”. În cazul în care Hezbollah lansează o ofensivă cu rachetă, nu toate aceste rachete pot fi trase simultan, forțele aeriene israeliene vor căuta să distrugă lansatoarele pe care le poate găsi. Cu toate acestea, pe parcursul a câteva zile sau săptămâni, aceste rachete explozive ar putea cauza daune extinse infrastructurii Israelului și pierderea de vieți. Posibil că, într-un astfel de scenariu, obiectivele militare din Libanul de Sud și Hezbollah s-ar confrunta cu represalii israeliene masive, plus posibilitatea unei invazii la sol - probabil ceva mai bine planificată, pregătită și executată decât ultima acțiune.

Civilii israelieni au adăposturi de bombe, care ar trebui să reducă pierderea de vieți. Efectul represaliilor asupra Libanului ar fi ... foarte dureros.

Cursa armelor În curs de desfășurare există o cursă a armelor tehnologice bazate pe rachete. Pe de o parte, iranienii sunt ocupați să transfere mai multe rachete, inclusiv cele cu sarcini utile mai mari și, de asemenea, “adaosuri GPS” pentru a converti multe dintre rachetele Hezbollah în rachete ghidate, de precizie. Pe de altă parte, răspunsul israelian este să dezvolte sisteme de apărare cu laser care să poată elimina un număr mare de rachete atât în mod ieftin, cât și practic inepuizabil. La începutul acestui an, IDF a anunțat descoperiri majore în domeniul apărării cu laser. În mod special, descoperiri în focalizarea laserelor la distanță și depășirea distorsiunilor atmosferice. Sistemele de apărare care prezintă aceste noi lasere electronice, mai degrabă decât laserele generate chimic dezvoltate anterior, trebuie să funcționeze alături și să complimenteze sistemele existente din Iron Dome.

Laserele, în timp ce pot fi inepuizabile și costă aproape nimic pe lovitură, nu pot viza decât o singură rachetă la un moment dat și sunt împiedicate de vremea înnorata, în timp ce numeroase interceptoare „Tamir” ale cupolei de fier pot fi lansate simultan în orice vreme. Cupola de fier, pe de altă parte, costă în jur de 40.000 de dolari SUA pentru o lansare, iar Israelul nu are o aprovizionare inepuizabilă a acestor sisteme antirachete. Totuși, inovația Laserului va avea nevoie de timp pentru a se maturiza prin modele demonstrative și în sisteme pregătite pentru luptă.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 4

Iudaism Dr. ALEXANDRU CRISTIAN

MOZAIC IUDAIC – FILE ALESE DIN ISTORIA POPORULUI EVREU IMAGISTICA OBIECTELOR RITUALE Lumea artei rituale evreieşti cuprinde nu numai obiecte de argint, bronz, alamă, fire de aur, catifea scumpă sau sculpturi, cărţi sfinte, miniaturi de toate felurile ci şi o serie de obiecte și simboluri strâns legate de activitatea domestică în timpul sărbătorilor sau în viaţa de zi cu zi. Obiectele artei rituale constituie produsul diferitelor categorii de meşteşugari care lucrau în ateliere personale modeste sau în mari ateliere specializate. Genurile artei rituale se referă la: arta decorativă a obiectelor uzuale: arta construirii templelor şi sinagogilor (câteodată în stiluri electice de tip mozarab) care relevă şi o arhitectură specifică; arta picturii, care valorifică mai ales motive fito şi zoo-morfe; arta miniaturizării şi a lucrărilor în os, fildeş, argint, aur etc, efectuate cu mare fineţe, precum şi arta ţesăturilor pe diferite materiale care indică o multitudine de elemente simbolice, mitologice şi rituale.

Motivele decorative aduc cu sine specificul ornamentelor simbolice. Dintre ornamentele simbolice ce se pot întâlni în obiectele din muzee, amintim doar următoarele: - coroana (KETER) se întâlneste des încă din secolul XIX deasupra nişei Torei şi ca ornament al acesteia; simbolul Kohaniţilor-mâna binecuvântătoare; - simbolul viţei de vie-struguri, frunze sau lăstari; - ramura de palmier care simbolizează viaţa şi ruga spre Dumnezeu, o componentă a buchetului ritual, întâlnită în lucrări independente sau în compoziţii; - salcia ca exprimare a iertării păcatelor (în buchet) sau de exprimare a rezistenţei şi obstinaţiei vieții; - etrog-fructul cedrului simbol al fertilităţii şi component al buchetului de sărbătoare; -Etzhahaiim - arborele vieţii - simbol al vieţii, al trăiniciei rădăcinilor.

Din șirul simbolizărilor prin figuri de animale amintim: leul figurat des pe tablele lui Moise şi pe perdeaua ce acoperă Tora; cerbul - pe perdele:vul-

turul - regăsit în „contexte speciale”. Cerul albastru cu stele aurii este ornamentul cupolelor, baldachinelor şi nişei în care se află Tora, razele accentuând ideea genezei.

Inscripții: citate din Tora sau cântece religioase reprezentate decorativ. Deoarece alfabetul ebraic este legat de o anumită valoare cifrică, simbolistica inscripţiilor poate fi foarte subtilă chiar hieratică. Un element des întâlnit este inscripţionarea datei confecţionării obiectelor. Steaua (scutul lui David) o predilecţie a Aschenazimilor este folosită la decorarea pereţilor sau pe capiteluri şi mobile.

Tablele de legi, cele ale unirii, sunt tot mai des folosite începănd cu secolul XIX fiind ataşate simetric faţadelor sau interiorului. Menora, candelabrul cu 7 braţe este situat în zona mesei de rugăciune, în cele 4 colţuri ale almeorului pe faţadă. La Hanuka acesta are 8 braţe si se numeşte hanukia; Lumina veşnică (candela), nu are o formă anume si lasă libertatea unei exprimări decorative formale. Această atestare a artei rituale, în măsura în care este strict mozaică, indică, aşa cum am mai arătat, cvasi identitatea artei iudaice în general.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 5

Mărturii istorice ELLEN FELDMAN *

Evreii care au luptat pentru Germania Nazistă Traducere: Heda Rechnitz-Kijner Helmuth Wilberg, un ofiţer german de origine mozaică, a fost ultimul general a Luftwaffeului în timpul celui de al 2-a Razboi Mondial Foto: Wikimedia Care era cel mai sigur loc pentru un evreu în Germania lui Hitler? O pivniță sau o mansardă? O pădure? Stând acasă cu o soție ariană care avea relații sus-puse? Răspunsul este altul – în armata lui Hitler. În Infanterie, marina militară, sau în Luftwaffe, aviația militară.

Cel puțin atât timp cât soarta războiului nu s-a inversat și toate cele trei forțe armate au început să sufere pierderi zguduitoare. Unii spuneau că aviația militară era cel mai bun loc, pentru că Goering proteja oamenii săi. Dar, nu avea importanță în care forță armată erai înrolat, uniforma era o armură care te făcea invizibil. Am făcut această surprinzătoare descoperire, citind materiale legate de cel de al 2-lea Război Mondial, pentru nuvela pe care o pregăteam: "Parisul nu te va înșela niciodată". Conform cu cele scrise de Bryan Rigg în cartea sa "Soldații evrei a lui Hitler", mii de evrei și mai mult de 100.000 de soldați cu rădăcini evreiești, au făcut parte din armata celui de al treilea Reich. Poveștile acestora, precum și traumele psihologice și suferințele fizice de care au avut parte, au schimbat complet conținutul cărții pe care intenționam să o scriu.

Unii soldați evrei care au luptat în armata lui Hitler au fost recrutați de către stat. Alții ai căror tați, bunici și unchi au servit în armata imperială în timpul primului Război Mondial, din patriotism. Un supraviețuitor se descria ca fiind întâi german și apoi evreu. Loialitatea evreiască față de Germania la începutul celui de-al treilea Reich este una dintre marile povești de dragoste neîmpărtășite ale istoriei. Mulți dintre acești evrei credeau în legile rasiale de la Nuremberg și valul din ce în ce mai puternic a antisemitismului în creștere nu-i înfricoșa.

Doar nu erau evrei din răsărit Ostjuden, pe care ei îi considerau needucați și superstițioși. Ei erau educați și patrioți. Mulți dintre ei își puteau regăsi rădăcinile în Germania de generații întregi. Un ofițer care servea în Waffen-SS era descendentul unor

evrei care fugiseră de Inchiziție și s-au stabilit în Germania cu patru secole în urmă. Unii evrei germani au încercat chiar să oprească afluxul de imigrări a coreligionarii lor lor care fugeau de persecuția și pogromurile din Estul Europei, temându-se că prezența acestor evrei neasimilați le va submina propria poziție socială. Pentru Hitler însă, evreul era evreu. Nu avea importanță de unde a venit, cât de educat era, cu ce era îmbrăcat sau chiar dacă era sau nu religios. În Aprilie 1940, a fost emis un decret care stabilea că armata trebuie purificată de elemente având sânge evreiesc. Evreii și amestecurile semi evreiești -Mischlingecum îi numeau Naziștii, trebuiau să se predea autorităților. Mulți au făcut-o. O parte din ofițerii comandanți le-au spus soldaților lor evrei să tacă și să-și continue rutina.

Ofițerii aveau interesul ca cei mai buni și experimentați soldați să participe la invaziile din nordul și vestul Europei. Cucerirea lumii era mai presus decât puritatea rasială. Unui locotenent creștin, care făcea parte din Partidul Nazist și care a încercat fără succes, să-și salveze un soldat semi evreu, nu-i venea a crede că armata va da afară un ofițer decorat cu Crucea de Fier. Pentru câțiva soldați evrei care au fost nevoiți să părăsească armata, s-au ținut serbări de rămas bun și li s-a spus că au noroc că pot părăsi armata în acel moment. Un astfel de soldat care a fost invidiat de colegii săi, a avut o vedere mai clară a problemelor. El știa destul de bine care era viitorul care-l va confrunta cu arestările, lagărele de lucru și de concentrare. Consecințele grave ale unor confesiuni făcute de anumiți soldați, față de originea lor evreiască, au fost imediate. Un ofițer de comandă, înfiorat de faptul că avea echipa impură s-a simțit înșelat, și-a scos pistolul de serviciu și l-a împușcat pe soldatul evreu care a căzut mort la fața locului. Alți evrei și-au falsificat actele. Dar acte falsificate nu rezolvau problema circumciziei.Trăind într-un continuu stres că vor fi descoperiți, mulți dintre ei aveau pregătite fel de fel de povești, cum că fiind copii, au suferit de o infecție gravă care a dus la circumcizie. O parte din cei nemulțumiți de situație, au solicitat o rezolvare specială. Hitler, credeau ei, putea face pe oricine, arian prin decret.

El a făcut exact acest lucru cu field mareșalul Erhard Milch, generalul aviației Helmuth Wilberg și alții care și-au dovedit valoarea mili-

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 6

Mărturii istorice tară. O fotografie a lui Wilberg îl arată în toată splendoarea uniformei sale, cu nu mai puțin de 12 medalii atașate pe pieptul său arian, semi-evreu. Deși i s-a schimbat statutul, Wilberg a cerut să lupte nu pentru Führer, ci pentru Patrie (Germania) și Popor. Această distincție era folosită des de soldații evrei și uneori, chiar și de soldații arieni. Și ce s-a întâmplat cu soldații evrei care îl serveau pe Hitler, dar erau și religioși? Mulți dintre ei, au continuat să se roage și să țină riturile evreiești, în taină, în barăcile lor sau uneori, chiar pe câmpul de luptă. Cum justificau ei că luptau pentru un regim care îi depriva de drepturile lor, le omora familiile și îi consideră subumani? O parte din ei credeau că-și pot salva familiile prin serviciul militar. Unui evreu i s-a spus să meargă la o închisoare a Gestapo-ului pentru a-și ajuta tatăl evreu, dar ajuns acolo a aflat că tatăl fusese trimis la Dachau. Atunci el s-a oferit voluntar la Wehrmacht în speranța că va ajuta situației tatălui său. Dar n-a reușit. Doi frați, al căror tată creștin a divorțat de mama lor evreică, atunci când au fost promulgate legile rasiale, s-au gândit să poarte uniformele când au vizitat-o.

Totuși, ea a fost trimisă într-un lagăr de concentrare. Alții își apărau conștiința prin amăgirea de sine. Ideologia Nazistă era una, dar în cealaltă parte se găseau ceilalți soldați care serveau împreuna cu ei, care aveau aceleași necesități, frici, ca și ei. Și sub uniforma lor bătea o inimă omenească. Erau convinși că tovarăși de arme nu vor omorâ părinții, frații și bunicii lor. Ofițerul din Waffen-SS a cărui familie locuia în Germania de 400 de ani spunea despre camarazii săi, că sunt cei mai buni pe care cineva poate dori în timp de luptă. Dar, a adaugat în continuare, că dacă ei ar fi știut că este evreu, l-ar fi spânzurat de cel mai apropiat pom. O parte din acești soldați, în special aceia care au luptat pe frontul Rusesc, vor declara mai tarziu, că făcând parte din armata nemțească, ei au ajutat sa salveze viețile unor evrei locuitori a teritoriilor cucerite. Un locotenent practicant a religiei, a povestit că a dat în secret, acte de trecere evreilor care au fost arestați de SS în Lituania, Letonia și Rusia și mâncare pentru copiii evrei flămânzi dintr-un sat rusesc. Ani mai târziu, când a întâlnit un alt ofițer ortodox din Wehrmacht la o conferință la Bonn, amân-

doi au fost de acord că au făcut mult mai mult pentru ajutorarea evreilor, rămânând în armată decât cei care au fugit din Germania înainte de război. Cine dintre noi, care nu am fost acolo, poate spune că nu au avut dreptate? Probabil că răspunsul la zbuciumul lor moral, consta în altă întrebare. Ce altceva puteau face? Refuzând a servi, schimbând Crucea de Fier a tatălui sau a bunicului in schimbul stelei galbene proprii, ar fi trimis încă un membru al familiei la Auschwitz. Un locotenent din Wehrmacht susținea că se simțea întotdeauna evreu în interior, dar serviciul militar era singura speranță de supraviețuire. Un alt veteran era sigur că Dumnezeu l-a călăuzit în armată pentru a-i salva viața. Întrebat de ce Dumnezeu nu a salvat 6 milioane de alți evrei, el a răspuns că acțiunile Domnului nu pot fi întotdeauna înțelese. Cu toate acestea, o mărturie anecdotică sugerează că majoritatea bărbaților care au slujit în armata lui Hitler și-au pierdut credința în timpul războiului, dacă ar fi avut-o vreodată. După cum a relatat un soldat, după ce fața i-a fost împroșcată cu creierul unui tovarăș de arme, el a ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există. O altă forță care a determinat evreii să servească în armata lui Hitler a fost cultura în care au fost crescuți. În Germania secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, supunerea era plasată sus pe lista de virtuți. Respectul faţă de capul familiei, rabinul, profesorul, kaiserul era adânc insuflat încă din copilărie. Individualitatea nu a fost încurajată și nici apreciată. Adesea, nici nu era tolerată. Un ofițer de marină "Mischlinge", a fost educat la o școală prusă strictă și pedepsit de tatăl său în rarele ocazii când nu a excelat acolo. Deși lupta pentru Fuerher nu a reușit de multe ori să salveze viața familiei sale - șansa de a supraviețui frontul rusesc nu era mai mare ca șansa de a supraviețui lagarul de concentrare - ea totuși a oferit unele compensații mai puțin tangibile. Pentru un om care se temea pentru cei dragi - mulți nici nu știau unde se aflau familiile lor sau ce au devenit ele - unitatea în care servea putea folosi ca o familie surogat. Într-o lume în care instituțiile se prăbușeau, armata a reprezentat ultimul bastion de stabilitate și coeziune. Mulți s-au simțit legați puternic de camarazii de luptă, nu o dată au avut de trecut prin aceeași suferință și s-au bazat pe ei,

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 7

Mărturii istorice deși au știut căacești tovarăși de încredere ar fi putut să-i raporteze dacă ar fi știut de sângele lor evreiesc. Un căpitan al Marinei, care credea că e de datoria unui bărbat să-și servească țara, a simțit o legătură atât de puternică față de foștii tovarăși, încât după război a participat la reuniuni ale veteranilor. Se naște o nouă întrebare dureroasă, poate una fără răspuns: Acești soldați evrei știau de existența lagărelor? Fără îndoială că o mare parte a știut. Așa cum dovedesc afirmațiile susținute de ei, cică au încercat să-și salveze rudele sau pe ei înșuși de acea soartă. Însă una este să ști că existau lagăre și alta e să înțelegi realitatea crimelor în masă efectuate acolo. În întreaga lume, persoanele care au avut mai mult acces la infor1 mații decât personalul militar preocupat cu supraviețuirea imediată, nu și-au putut imagina că o națiune a pus în acțiune planul să ucidă sistematic milioane din proprii cetățeni. Un fost ofițer, care s-a mutat ulterior în Canada, alăturându-se unei sinagogi și a fost circumcis la vârsta de 40 de ani, a vorbit în numele multora, când a spus că zvonurile despre atrocitățile comise sunt prea scandaloase ca să fie crezute.

Un alt motiv care a împins evreii să se înroleze în armata lui Hitler, a fost înrădăcinat în religia pentru care a fost persecutat. Poate că doar evreii observanți au putut să o verbalizeze, dar cei mai puțin observanți și cei care nu s-au identificat ca evrei, o știau instinctiv. O parabolă rabinică povestește despre doi bărbați în deșert care au suficientă apă pentru a salva unul dintre ei. Dacă o împărțesc, amândoi vor muri. HaHalacha (legile ortodoxe mozaice) afirmă că propria viață are prioritate. Omul care deține apa, trebuie să o bea. După război, evreii care luptaseră pentru Hitler, au trebuit să plătească preţul supraviețuirii lor. Unii nu au găsit că era prea mare. Și-au continuat cariera, au avut soții iubitoare și copii fericiți.

Printre ei putem număra un fondator al unei edituri germane, un reușit om de afaceri din Berlin și un inginer la NASA. O parte s-au luptat cu trecutul lor. Un semi evreu povestea că era un proscris, înțeles greșit atât de germani cât și de evrei. Alții, precum acela care s-a mu-

tat în Canada, au încercat să recupereze religia evreiască pe care mama lui evreică i-a refuzat-o. Un alt veteran s-a declarat un norocos că a supraviețuit, dar a admis că avea de ani amintiri traumatice. Uneori apare ironia. După război, un soldat "Mischlinge" din Wehrmacht, poate ca o ispășire a serviciul său, a imigrat în Israel pentru a lupta pentru independența sa. Pentru naziști, el fusese evreu pentru că tatăl său era evreu.

Pentru israelieni, el era creștin, pentru că mama lui era creștină, iar legea iudaică hotărăște religia prin mamă: El putea lupta pentru noul stat, dar nu era considerat membru al propriului popor. Mulți dintre soldații evrei au suferit deziluzii.

Mulți dintre ei au fost întâmpinați cu furie și ostracizare. Un ofițer, care spera să-și uite trecutul în urma emigrării în America de Sud, a cerut ajutor unui rabin din Berlin, dar când rabinul a aflat despre serviciul său militar, a întors spatele „ucigașului de evrei”. O mătușă care locuia în Palestina de atunci, i-a spus nepotului ei, care fusese soldat în armata lui Hitler, că ar fi fost mai bine dacă ar fi murit într-un lagăr, ca milioanele de co-religioși. Apoi, sunt și cei care nu pot vorbi despre prețul plătit pentru alegerilor lor. Mulți dintre ei au pierit pe frontul rusesc sau în alte iaduri ale războiului. Deși nu am descoperit nicio statistică, nu este nejustificat să bănuiesc că nu puțini s-au sinucis. Ar fi ușor de la distanța de aproape un secol să-i condamni pe acei evrei care au luptat pentru un regim bestial care s-a jurat să extermine poporul evreu. Cu siguranță, mulți dintre contemporanii lor au făcut-o. Dar pentru noi, cei care nu am fost acolo, cuvintele lui Hillel cel Bătrân servesc ca un avertisment: Nu-ți judeca semenii tăi, până când nu intri în pantofii lor. * Ellen Feldman s-a născut în 1941. A crescut în New Jersey și a urmat cursuri la Bryn Mawr College unde a absolvit cu un M.A. în istoria modernă. De asemenea, a lucrat pentru o firmă de publicitate din New York și a continuat studiile universitare la Universitatea Columbia.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 8

Recenzie VIAŢĂ ŞOCANTĂ (Partea a IV-a)

a rupt fâșii un cearşaf de care a legat lănţişorul de aur şi s-a spânzurat. Alertaţi de zgomotul scaunului Laszlo Alexandru răsturnat, Manó şi Jenő au fugit în cameră, ajungând Nici calculele privind viaţa în Israel nu s-au îm- destul de repede ca să-şi poată salva sora…” A fost plinit. Lea a fost aşteptată la debarcare de fraţii dusă la spitalul psihiatric, unde a rămas internată un Mariska şi Jenő, ambii cu o situaţie materială înflo- an şi jumătate. Când a fost vizitată de fetiţa ei, a ritoare. Încă din prima seară a izbucnit scandalul, izbucnit în lacrimi. “- De ce plângi? o întrebă Jaffa. fiindcă noua venită nu se dovedea suficient de / – Sunt tristă şi mă doare inima, răspunse Lea. Mă docilă în faţa autorităţii agresive. Cina de bun venit doare inima când mă gândesc ce o să fie cu noi! / a fost întreruptă de indignarea gazdei, care pur şi – De ce rămâi în acest spital? continuă fetiţa. / simplu a dat-o afară. “Noi ştim ce e mai bine pentru – Pentru că nu am asigurare medicală şi aici nu voi! strigă Mariska, iritată de insistenţele surorii costă bani. Fraţii mei nu au fost de acord să plăteassale mai mici. Abia ai sosit şi mă şi contrazici pe că pentru alt spital.” Între timp familia se mobimine? Planificasem de mult ceea ce trebuie să faci! lizează şi începe să dezbată în scrisori încrucişate a continuat Mariska, apoi brusc a sărit de pe scaun această situaţie de criză extremă. Soţul infidel urlând. Cina s-a terminat! Jenő, puteţi pleca acasă! aruncă toată vina asupra cumnaţilor şi o asigură ipoPentru Lea nu am loc înăuntru, doar fetiţa poate crit de iubirea lui constantă: “Sunt îngrozit de faptul dormi în casă.” În preajma vilei cu patru camere, că tu eşti în spital şi copila noastră se află în mâinile terasă, baie şi bucătărie, undeva prin fundul curţii, unor persoane care nu au fost în stare sau nu au vrut Lea a trebuit să doarmă în debaraua de lemne, pe un să-şi ajute sora la nevoie şi disperare. (…) Dorul de voi mă macină şi te rog din pat de campanie. După o vreme a suflet să mă crezi şi să ai încrefost acceptată în curtea fratelui dere că singurul meu scop în ei, Jenő, într-un depozit de fier viaţă este să pot pleca la voi”. În vechi, plin de şoareci şi alte aceeaşi perioadă Laci a depus o jivine. Fetiţa i-a fost luată de cerere oficială de renunţare la Mariska, spre a fi crescută în emigrare. Pentru gestul dispercasă. S-a nimerit să fie o perioaat, sora Mariska îl culpabidă de intensă criză economică, lizează pe soţul şarlatan: “Tu aşa că Lea şi-a găsit cu greu un chiar nu înţelegi multe lucruri. loc de muncă: “lucrează într-o Lea a primit de la tine doar şase spălătorie automatizată, unde scrisori. Eu ştiu că ţi-a răspuns împreună cu alte fete pune la

uscat şi sortează rufele. Nu prea rezistă la muncă.

Salariul e mic, insuficient pentru a trăi ca la Cluj, când aveau tipografia. Asta o face şi mai nervoasă, vorbeşte urât şi vulgar. Mănâncă puţin, fumează foarte mult”. Antipatia dintre fraţii din Israel şi sora nou-venită ia amploare, pe zi ce trece, se transformă într-o duşmănie cumplită, pe viaţă şi pe moarte.

Femeia e lipsită de mijloace materiale pentru a-şi creşte fetiţa, rămasă în grija surorii Mariska. În schimb mama e împiedicată constant să-şi vadă copilul, e tolerată ca o slugă, în scurte vizite, în cursul cărora e batjocorită şi insultată. Nici veştile de la Cluj, legate de infidelitatea soţului mult iubit, nu sunt în măsură s-o ajute psihologic. Atunci a avut prima tentativă de sinucidere. “Într-o zi, în urma unei certe vehemente cu fraţii, răpusă de durerea separării de fiica şi soţul ei, Lea s-a dus în dormitor,

la două şi un bileţel pe care şi eu l-am văzut. De când a sosit în Israel, te tot aşteaptă. În mintea ei există doar o imagine, a ta. A fost foarte tristă, nu venea în vizită, nu am reuşit s-o duc nici la cinematograf. Pentru că tu nu-i scriai, viaţa ei a devenit urâtă şi monotonă. Nu voia să mănânce, spunea că tu acolo rabzi de foame. Lumea ei s-a prăbuşit la vestea că tu trăieşti cu o altă femeie. Ruptura de tine i-a distrus viaţa. Te iubeşte la nebunie şi visa la clipele reîntâlnirii. Eu mă simt total nevinovată pentru suferinţele dânsei”. Soţul Laci îi răspunde muşcător cumnatei care încearcă să se fofileze: “Spui că nu ai nici o vină în situaţia creată şi că nu ai nici o obligaţie faţă de nimeni ca să trebuiască să suferi toată pacostea asta şi mă învinuieşti că numai eu aş fi singurul vinovat. Să lămurim şi asta! Ne-am căsătorit din dragoste, îmi iubesc familia.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 9

Recenzie Am lucrat şi am făcut tot posibilul ca să putem trăi bine chiar după naţionalizarea tipografiei mele. A venit febra emigrării, dar eu nu am primit paşaport, în schimb tu ai chemat-o să meargă repede până nu e prea târziu. Probabil ai făcut asta din dragoste de soră, iar eu am lăsat-o din dragostea unui soţ îngrijorat de viitorul familiei. Nu poţi spune acuma că nu cunoşteai starea ei de sănătate, când rudele din Cluj ţi-au povestit în toate scrisorile starea în care era după întoarcerea acasă. Ştiai că după lagăr a fost bolnavă, slăbită fizic şi mintal, că nu mai are putere de muncă. Dar noi am iubit-o aşa cum era, acordându-le posibilităţilor ei. Tu, dragă cumnată, în scrisori săptămânale ai tot chemat-o, ai forţat până când noi cu toţii am crezut în tine şi că nu va dura mult ca să mă pot şi eu alătura familiei. Plecarea era bazată pe promisiunile tale de ajutor, fără să visăm măcar că o vor arunca peste noapte într-o cămară întunecată în fundul curţii şi în compania unui câine. După un astfel de comportament la ce te aşteptai de la sufletul şi nervii ei?” Fratele Marci se străduieşte s-o consoleze pe Lea şi propune soluţii: “Dragă surioară, nu vreau să-ţi fac reproşuri, dar trebuie să-mi exprim uimirea că din cauza unor persoane care nu te îndrăgesc şi pentru că un altul a făcut un pas greşit, ai ales să-ţi iei viaţa, tu, care ai luptat pentru viaţa ta în lagărele hitleriste. Ai uitat că atunci, alături de alte milioane de oameni, ne agăţam şi de un fir de pai ca să rămânem la suprafaţă şi să nu murim? Aşa eşti de disperată? Nimeni nu te obligă să rămâi lângă ‘fraţii tăi iubitori’. De ce nu te duci într-un kibuţ, unde se primesc noi membri şi unde sunt sigur că te-ai putea încadra, iar Jaffa ar putea creşte într-o atmosferă şi o societate sănătoasă, măcar până când Laci poate să ajungă la voi.” Sora Rózsi analizează circumstanţele complicate şi pune cu asprime degetul pe rană. “Scumpa mea Lea, / Am primit scrisoarea ta de adio. Am fost consternată de ceea ce ai făcut. / Chiar dacă situaţia era aşa de gravă, trebuia să te gândești în primul rând la copila ta. Lea dragă, înţeleg perfect starea ta sufletească şi ştiu şi marea dezamăgire pe care ţi-a provocat-o bărbatul adorat, care în mod mârşav te-a dus în eroare şi te-a înşelat în toate felurile. / Pe de altă parte, comportamentul fraţilor noştri este de neînţeles pentru mine. Conform promisiunilor trebuiau să te menajeze şi să te ajute să treci peste greutăţile de acomodare, să-ţi asigure prin orice mijloace măcar o cameră decentă, dacă au simţit căle eşti o povară.

Nu pot să înţeleg cum două femei, care şi ele sunt mame, au fost în stare să despartă o altă mamă de copilul ei. Oare Sidi i-ar da copilul lui Mariska? / Ai scris despre lucruri oribile înfăptuite de fraţii noştri, numai o parte din ele ar fi de ajuns pentru a fi dispreţuiţi. Mă mir mai puţin de Mariska, ea nu a trecut prin ororile lagărului şi ale acelor ani de prigoană, nu a văzut starea ta la întoarcerea la Cluj, dar ce s-a întâmplat cu Jenő, care te-a văzut şi a avut şi el de suferit în desfăşurarea acelor evenimente tragice? Nu se gândesc că av\nd un astfel de comportament pângăresc memoria scumpilor noştri părinţi, care au făcut mari sacrificii ca să ne crească, să ne hrănească şi care ne spuneau mereu să fim uniţi? Părinţii noştri ne-au educat să ne iubim şi să ne ajutăm unii pe alţii fără egoism. E drept că Jenő era altfel şi atunci, dar chiar nu a învăţat nimic din viaţa reală? De unde atâta cruzime? / Îmi pare nespus de rău că nu am putut fi în apropierea ta ca să putem să te oprim de la fapta ta îngrozitoare. Lea dragă, trebuie să vrei să te însănătoşeşti, să trăieşti pentru Jaffa şi pentru tine. Meriţi să fii fericită, dar pentru asta în primul rînd tu trebuie să faci eforturi.”

Va urma…

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 10

Memorialistică In memoriam MIRON KIROPOL * (1936-2020)

Ultimele poezii

Prietene, fulg de apă pe stânci, e timpul să te odihnești pe malul verde al Odiseei, acum după ce ai mâncat pâinea neagră a zeilor.

Acum când cristalul și-a pus pe fața ta plată nu ai prea multe să faci din rotirea vieții.

Numai vremea de sus mânând-o pe cea de jos, amândouă fecioare.

22 iulie Am fost gonit din patrie, am fost gonit din inimă.

M-au dezgropat din pământul străbunilor ca să mă îngroape într-un alt loc.

Am fost împins să-mi mănânc oasele.

Acum umblu din pământ în pământ acum umblu în pământul morții.

Aceste mâini de copil tăiate care se întind după mine și dincolo de mine saltă cei chemați de înviere cu mine punte. * Ce loc mai e pe pământ, cine mai e țărână și cuvânt.

Cine l-a înălțat deasupra mea ca o întrebare la o stea.

Noaptea mă caută cu lăcomie.

Totul e stins, totul tace, în curte un câine adormit latră de două ori, apoi câtă pace

se întinde peste auz.

Plângi, patrie, acum că ești învinsă și ți-ai înfășat bine în zdrențe frumoșii cetățeni ai lumii!

Iar eu sunt cel care zace de nimeni iubit.

Poate de câinele ce mereu mă latră și mort mă lasă la vatră.

O, trăgeți-mă pe roată ca să-mi aud țipetele-n cuțitele din care cresc.

20 iulie Câte s-au întâmplat, toate trecură.

Așa cum elementele se scaldă.

Vedeai cât de târziu umblă peste ani viața.

Mai avem câteva cuvinte de grăit peste spuma apelor și cosașul iubitor ne va chema la el.

Ce dulce e chemarea ta cosașule, îi voi striga din fundul gropii.

Mai lasă-mă să gust dintr-un vierme, mai lasă-mă să-mi privesc steaua ce nu și-a încetat căderea cât de tare i-am născut grația din care beau azi și drojdia.

Acum deci mi-a rămas ceea ce plânsului îi mai rămâne.

Acum dacă mai am un glas, din îndepărtatul meu nume, îi voi cere iubitei să mă spele cu pământ pe gură și curățat de mine însumi voi pleca la planete cu mâna pe mânerul sabiei. * Ce plăcere am visat crescând din țărână. Îmi era ultimul pat ce zeii îngână.

Zei retrași sub carapace, în rugă păgână, Plotin din veacuri himere ne era măsură.

Domnule Plotin pe unde umbli azi ca leac, unde inima ascunde

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 11

Literatură universală ultimul său leac?

Dă-i să bea cu lingurița laptele din sân, pe când din pământ începem să ieșim pe cer.

* Miron Kiropol poet și pictor, s-a născut la București în 1936. A publicat "Jocul lui Adam", prima sa colecție, în 1967. Rosarium, a treia colecție, a fost interzisă de regimul stalinist român în 1969. Poetul a fost forțat să-și părăsească țara.

"Exilul a început pentru mine înainte de exil, a început chiar în patria mea ... Îi datorez înclinarea pentru umorul tragic și întuneric. Îi datorez plăcerea de a rătăci și niciodată să mă simt străin sau singur în orice loc în care destinul mă aruncă". Franța îi acordă azil politic. La Kiropol, poetul are dorința neîmplinită a fi un spectru. „El caută zorii să devină cenușă”, a scris Kiropol.

A publicat, la editurile Pont de l’Epée și Chambelland: "Dumnezeu îmi datorează această pierdere", "Auguste, nostalgie pentru sânge", Domnia castă, "Semne legendare", "Apoftegme de dragoste".

MAGIE cu JULIO CORTÀZAR Julio s-a născut în anul 1914, fiul unui cuplu de argentineni, tatăl fiind ataşat la ambasada din Bruxelles - Belgia, exact în momentul în care regatul este ocupat de trupele germane ale Kaizerului Wilhelm II. Copilul şi familia sa se mută în Elveţia neutră, la Zurich, unde vor petrece 2 ani. De acolo trec prin Geneva şi apoi în Spania la Barcelona. Vor reveni la Buenos Aires spre finele lui 1919. Tatăl dispare un an mai târziu iar Cortázar copilăreşte împreună cu mama şi surorile sale în Banfield, o suburbie a marelui oraş. Într-o scrisoare datată Decembrie 1963, autorul descrie perioada petrecută la Banfield a fi plină de sacrificii, fragilă şi teribil de

tristă. Era un copil bolnăvicios, stătea mai mult în pat citind. Mama sa şi ea o cititoare poliglotă îl face familiar cu Jules Verne şi cu alte cărţi de aventuri, perioadă despre care Cortázar va scrie în magazinul argentinian "Plural": "Mi-am petrecut copilăria într-o ceaţă plină de spiriduşi şi elfi, cu un sentiment de spaţiu şi de timp, complet diferit celor din jur." Obţine la 18 ani calificarea de profesor de şcoală. Mai târziu va urma filosofie şi litere la Universitatea din Buenos Aires, dar renunţă fără să obţină diploma, din motive financiare. Revine să predea la 2 şcoli din care una aflată în oraşul Bolivar. În 1938, sub pseudonimul Julio Denis, publică un prim volum de sonete "Prezenţe", de care se dezice mai târziu spunând într-un interviu din 1977 că este singura sa carte ne-conformă cu principiul după care scrisul într-o carte trebuie să fie 100% fidel cu ce vrea autorul să spună. În 1944 este numit profesor de franceză la Universitatea Naţională din Cuyo-Mendoza, dar demisionează după numai 2 ani sub presiunile politice ale regimului Peron. Mai lucrează ca traducător pentru Camera de Comerţ iar în 1949 publică o piesă de teatru bazată pe povestea mitologică a lui Tezeu şi a Minotaurului, cu numele "Regii". Emigrează în Franţa (1951) unde va rămâne pentru tot restul vieţii. A lucrat la UNESCO ca traducător. Operele sale majore le scrie la Paris si la Saignon în sudul Franţei. Prin

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 12

Literatură universală tre ele găsim numeroase povestiri scurte: "Bestiario" (1951), "Finalul jocului" (1956), "Armele secrete" (1959), "Un oarecare Lucas" (1979).

Devine celebru pentru colecţiile de proză scurtă, Gabriel Marquez scrie despre el: "Este un idol care trezeşte dragoste dar şi mari invidii. În plus, inspiră un sentiment puţin obişnuit: devotamentul. A fost argentinianul care a ştiut să se facă iubit de toată lumea". Se însoară în 1953 cu Aurora Bernárdez, argentiniană, traducătoare şi ea. După divorţ, cunoaşte o scriitoare şi producătoare de file din Lituania, Ugnė Karvelis cu care trăieşte fără o căsnicie formală. Femeia îl determină să facă multe vizite în Cuba, ţară care îi stârneşte intersul pentru politică şi îi modifică felul de a scrie. După 1960 publică 4 romane: "Câştigătorii", "Hopscotch", "Manual pentru Manuel", "62: Model de Asamblare". Alte 2 romane vor apar postum: "Examenul" şi "Premiile". Hopscotch este o carte specială care invită cititorul să aleagă între modul linear sau randomal al citirii. Acelaşi stil va fi folosit şi de alţi scriitori Latino-Americani ca José Lezama Lima, Carlos Fuentes, Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa. Cortázar foloseşte substanţial monologul interior cât şi luciditatea conştiinţei aşa cum învăţase de la James Joyce şi alţi modernişti. Este influenţat de Suprarealişti, de Noul Roman Francez cât şi de improvizaţiile jazzului. Nu întâmplător povestirea "Urmărito-rul" este bazată pe viaţa saxofonistului american Charlie Parker. A mai scris poezie, drame şi multe ficţiuni de o imaginaţie debordantă, cu care a uimit cititorii (de exemplu "Povestiri cu Cronopii şi Speranţe"). Produce două almanahuri în care combină texte sale cu fotografii, gravuri, şi desene în stilul almanahurilor rurale care circulau în copilăria sa. Cărţile sale devin surse de inspiraţie pentru cinematografie. Antonioni face un film de mare succes (Blowup-1960), Jean-Luc Godard produce filmul "Week End" după povestirea "Autostrada Sudului". Mulţi autori vor scrie cărţi şi poeme inspirate de stilul hibrid, uneori satiric, inventat de Cortázar.

Julio Cortázar moare în 1984 la Paris, lăsând primei sale soţii drepturile de autor pentru toate toate cărţile sale.

Doua poeme traduse de Rodica Grigore O scrisoare de dragoste Tot ceea ce-mi doresc de la tine e atât de puţin în fond pentru că, în fond, e totul, ca un cîine ce trece, o colină, nimicurile astea cotidiene, spicul şi părul şi două turte, mireasma trupului tău, ceea ce spui despre un lucru oarecare, împreună cu mine sau împotriva mea, toate astea înseamnă atât de puţin şi mi le doresc de la tine pentru că te iubesc. să priveşti dincolo de mine să mă iubeşti cu violenta nepăsare a dimineţii, ţipătul din clipa cînd mi te dăruieşti să lumineze chipul unui şef de birou, iar plăcerea pe care-o inventăm împreună să fie un alt semn al libertăţii.

De citit în formă interogativă Ai văzut ai văzut cu adevărat zăpada astrele paşii catifelaţi ai brizei Ai atins ai atins cu adevărat farfuria pâinea chipul acestei femei pe care-o iubeşti atât Ai trăit asemenea unei lovituri în frunte clipa gâfâitul căderea fuga Ai ştiut cu fiecare por al pielii înţelepte că ochii tăi mîinile tale sexul tău inima ta blajină pe toate trebuie să le arunci să le plângi trebuie să le inventezi încă o dată

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 13

Pictori israelieni de seamă Pictorul Baruch Elron în afara orelor de lucru * În cazul lui Baruch (Bik pentru prieteni), am deosebita ocazie de-al cunoaște pe artist în orele sale libere, ca om de familie, soț și tată, printr-o vizită în locuința acestuia din Tel Aviv. Atelierul de pictură este o cameră modestă, cu două ferestre care dau spre stradă. Șevaletul lui Elron este plasat paralel cu una din ferestre, pentru a primi lumina din spate. Vedem un vas de ceramică cu pensule, paleta pentru culori și multe afișe de la expoziții de prin lumea largă, atârnate pe pereți. Dar marile surprize sunt în livingroom unde Lydia a organizat o expoziție - muzeu cu tablouri alese din colecția Elron. Și ca la orice muzeu care se respectă Lydia primenește prin rotație o parte din tablouri. La o minunată cafea cu ceva dulce lângă, stăm de vorbă și Lydia se așterne la depănat amintiri.

Prin mărturiile, amintirile și colecțiile familiei, mă las captat, total fermecat de personalitatea desebită a acestui om și artist. Îi plăcea să lucreze în atelier ascultând muzică barocă, în special Johann Sebastian Bach, dar și jazz despre care știm că stimulează creativitatea, improvizația... atât de potrivite în actul de a desena și a picta. O cutie de carton conține obiecte-model care apar în tablourile sale: bile, chei, insigne diverse, un ceas vechi de alamă, câteva gloanțe de armă M16... Arhiva conține un plic cu frunze de la plante colorate, presate cu grijă, folosite ca model pentru desene. Citea mult, mai ales istorie, literatură, îl preocupau profețiile lui Nostradamus, folosea citate în limba latină pe care le regăsim pe marginea unor tablouri cu teme filosofice, dar și poveștile Tanahului (Biblia ebraică) din care se inspira abundent. Biblioteca lor (plină până la refuz) este o mărturie a pasiunii pentru cărți, albume de artă.. și ea se mărește an de an cu noi cărți de artă despre pictorul Elron, apărute prin grija și efortul Lydiei. Baruch era și colecționar... de sfeșnice, opaițe, antichități diverse ... Lidya își amintește cum după războiul de 6 zile, se puteau procura obiecte vechi, rarități etc, iar Baruch profita de ocazie, să și mărească colecțiile.

Dar, senzațională în ochii mei, este o enormă și frumoasă colecție de linguri cioplite, sculptate în lemn, adunate cu ocazia călătoriilor prin lume. Sunt aranjate cu pasiune și dedicație în lungul coridorului care leagă holul de intrare cu atelierul pictorului.

Este o oază și un muzeu, e liniște, suflă un aer plăcut dinspre mare... și pentru o clipă spiritul pictorului se află aici, printre noi. * din Volumul “Baruch Elron – Desene și Schițe” Editura SAGA 2019

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 14

Avangarde Să-mi fie visele ascunse În adânc cavou

KONSTANTIN LIPSKEROV - (1889–1954)

În traducerea lui Leo BUTNARU S-a născut la Moscova, fiu al editorului ziarului „Noutățile zilei”. După clasele medii părăsește liceul și decide să studieze pictura în atelierul lui K. Iuon. Ca poet debutează în revista „Dandi” (1910).

Pentru grupajul de sonete „Capul lui Olofren”, expediat anonim la concursul „S. Nadson”, i se acordă premiul întâi (printre membrii juriului fiind Ivan Bunin și Valeri Briusov). Prima carte, „Nisip și roze”, îi apare în 1916, urmată de „Versuri din Turkestan” (1922). Alte volume – „Palma de aur” și „Ziua a șasea”, în care deja Orientul nu este numai musulman, ci și hindus, și biblic. Exegeții îl încadrează, în...egală măsură, akemiștilor și neoclasicilor. A tradus din poeții orientali.

VÂNTUL Cu huiet vuiești tu, vântule ne-mpovărat de griji, Le ceri, le impui gândurilor demente să fie, vântule.

Cu obloanele bubui tu, jucându-te, vântule.

Speranța de demult o rechemi, vântule.

Ești trâmbițașul lumii, prelungule vânt, – Lira, fără să vrea, invocă vântul.

Asta e, tu noaptea mută o cânți, vântule. În ospeție îți vin și eu, vântule.

Iernatic meleag ascult, o, vântule.

Pământul, ca și tine, îl cuprind, vântule.

(1921) * * * Astăzi am nevoie de uitare.

Vino tu. Mai stai cu mine.

Vom bea amontillado – Băutura răzbunării.

mereu

De cuvântări profanatoare e nevoie.

Vom bea, desigur, amontillado Băutura răzbunării.

(1915) ÎNCHIS Rămână închis ceea ce pentru noi nu e deschis.

Deschis rămână doar ceea ce pentru noi e deschis.

Nu zadarnic pentru văz depărtarea cu ceața-i contopită Rămână închis ceea ce pentru noi nu este deschis.

Nu zadarnic necunoscută sită sinilie ne cerne nouă Stea după stea, după olmazul minutului un alt olmaz...

Rămână închis ceea ce pentru noi nu este deschis.

Deschis rămână doar ceea ce pentru noi e deschis.

CĂMILELE Prin baloturi ascunzându-vă cocoașe Cu pustiul parcă v-ați contopit deplin.

Din străveche vreme tot rătăciți până azi Prin țări toride, robi prin biblicul pelin.

Pas negrăbit. Și frunți în ritmic clătinat.

Ce vi-s milostiviri de ierburi pirpirii!

Deseori doar scaiul cu-nsângerarea lui De buză vă atârnă-n zările pustii.

Frâului supuse, de câte veacuri voi Ca zilele vă țineți una după alta?

Oase albind în cale par fără de sfârșit.

Vedenii plutind lin, statornic legănat În ritmul vieții spații măsurând spre poarta Vecinicului Tată cu umbra pe pământ.

Anii trecutului sunt răsuciți De ziua caznei. Acum ajută-mi tu Somn îndelung, greu retrăit Să mă ogoiesc prin răzlețire.

Strânsoare de fier. Și biciul întâlnirii,

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 15

Scriitori israelieni SILVIU ILIEVICI - (Israel)

Clipa de fericire...

Mi-am dus copilul la oaste după o scurtă permisie, că așa e filmul aici, de la o vârstă trebuie să dai tribut țării. Un pic de sudoare, de nopți nedormite, de teamă și stropi de sânge când e grav. Uneori însă dai tot și nimic nu mai rămâne. Doar amintirile celor ce au trecut în timp, cu tine. Iar timpul e cel mai aspru și nepăsător lucru din întregul univers. În viața îl contorizăm în măsuri absolute, în încercarea noastră disperată de a da termene etapelor pe care le străbatem . Când eram copil, tata purta la mâna un Doxa, pe care-l lăsa seara înainte de culcare, pe noptieră. Îmi plăcea teribil să-l țin în mâna, să-i simt cu buricul degetului curbura sticlei și îmbinarea rece a metalului ce ascundea în interiorul lui un întreg "organism" viu ce mișca miraculos acul secundarului. Închideam ochii în timp ce-mi lipeam urechea de el să-i aud ticăitul. Și clipa de fericire se răsfrângea într-un zâmbet larg odată cu sunetul ce-mi răscolea simțurile. Domnul Cucoaneș, dascălul copilăriei mele, avea pe masa de lucru un ceas mare impresionant, străjuit de doi lei din marmura neagră. Îmi părea suprema frumusețe, iar cheia cu care trăgea arcul ceasului mă încânta prin finețea lucraturii și a filigranului. Mă uitam fascinat cum rotițele lucioase se mișcau alert și se întrepătrundeau înainte și înapoi. Dar cel mai tare o invidiam pe Simonica, prietena copilăriei mele, care avea în holul apartamentului un ceas cu cuc. Auzeam din camera mea clinchetul ușiței prin care pasărea răsărea ca dintr-o scorbură și îmi imaginam cum înainte de a striga ora, își scutură aripile. Și în clipa aceea de fericire, eram din nou în pădurea din satul bunicilor, când printre trunchiurile stejarilor înalți auzeam purtat de vânt, glasul îndepărtat al cucului. În toată pleiada de ticăituri ce mă înconjurau cu magia lor aveam însă și un Slava, pe care-l uram din rărunchi. Slava domnului cum îi spunea tata, era cel care mă trezea dimineața, foarte zgomotos, să plec la școală. Și ce chinuri mă încercau în fiecare dimineață. După ce am lăsat copilul la oaste în unitatea dintre munți, am coborât întristat spre Medite-rană, spre vechea cetate Akko ale cărei ziduri încă străjuiesc semețe faleza. În buza mării, lângă ziduri, e o mică bisericuță, poate grecească, poate siriană. Nu știu, și nici nu e așa de important. Zidurile poartă patina timpurilor, șlefuite în sutele de ani, de vântul

sărat și stropii ce se împrăștie din valurile împinse cu putere de mare. Uneori, clopotul din turnul biserici destramă vibrând, pasul sacadat al valurilor și rupe, ușor, ritmul inimii ce măsoară viața, despărțirile și așteptările. Închid ochii în timp ce veselii tineri de azi, ai cetății, se arunca plini de curaj de pe ziduri, în ceasul acesta învolburat și nepăsător al mării. Zâmbesc și în clipa asta de fericire nu mai există nimic, nici timpul nici urma...

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 16

Scriitori israelieni SOFIA GELMAN

Pace sub măslini* Anul 1948 a marcat renașterea Israelului, țara odată proclamată a suferit atacuri nesfârșite, la început din partea celor nemulțumiți cu felul în care s-a împărțit teritoriul între evrei și arabi, apoi ani în șir atacuri din partea vecinilor… Războaiele din anii 1956, războiul de șase zile din 1967 și apoi războiul de Yom Kippur în 1973 au însemnat lupte crâncene pentru menținerea independenței țării. Războaiele cu Libanul sau cu fâșia Gaza au pretins numeroase victime, adevărul este că nici în zilele noastre nu este „pace sub măslini”! După 20 de ani de existență, grație curajului premierului Menachem Begin care l-a invitat pe președintele egiptean Anwar el Sadat în Israel, s-a deschis drumul către negocierile intense, care au condus la semnarea primului tratat de pace la Washington în anul 1979 ca urmare a acordurilor de la Camp David din 1978. Ambii conducători au obținut premiul Nobel pentru pace. Partenerul Israelului, Anwar el Sadat a fost asasinat în data de 6 octombrie 1981. După părerea unora, pacea cu Egiptul este o pace rece; posibil dar acest act a determinat ca Egiptul să fie primul stat arab care să recunoască oficial Israelul. După o – relativ – îndelungată perioadă, în anul 1994 Yitzak Rabin a preconizat și realizat pacea cu Iordania. Tratatul de pace s-a semnat la data de 26 octombrie 1994 într-o ceremonie care a avut loc pe valea Arava, la nord de Eilat, în apropierea graniței iordaniene. Primul ministru Yitzak Rabin și premierul Abdelsalam al Majali au semnat tratatul iar președintele Ezer Weizmann a strâns mâna cu regele Hussein sub patronajul Statelor Unite în prezența lui Bill Clinton. Egiptul a salutat acordul, Siria l-a ignorat, cetățenii Israelului au primit cu bucurie al doilea tratat de pace cu un stat arab. Noțiunea de tratat de pace nu este numai o denumire fortuită a unui act născut din acordul a două părți beligerante; este expresia rezultatului unor tratative în care ambele părți sunt dispuse să renunțe la unele criterii a priori stabilite spre a ajunge la un compromis. Ca atare, actul care urmează să fie semnat între Israel și Emiratele Arabe Unite, nu este tratat de pace , el este - ce-i drept - demn de toată lauda, un tratat de normalizare a relațiilor dintre cele două țări.

Semnarea acordului va constitui încă un pas către un viitor care reprezintă o posibilă și binevenită colaborare pe plan economic, financiar, cultural în regiune. Suntem ahtiați după perspectiva alăturării și a altor state arabe la normalizarea relațiilor cu noi, vrem să vedem deschiderea ambasadelor, vrem să profităm de pe urma turismului liber și a schimburilor culturale. Și, așteptăm cu nerăbdare următorul tratat de pace autentic, cronologic al treilea, de pildă, cu palestinienii… * Parafraza filmului italian neorealist din 1950 „Nu-i pace sub măslini”

"Steve Jobs Apple Founder" © 2018 Mircea Paul Goreniuc, cast bronze , larger than life

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 17

Critică de film DAN ROMAŞCANU

TEHRAN

Senzația televiziunii israeliene din această vară, serialul 'Tehran' ('Teheran') este una dintre cele mai ambițioase producții ale televiziunii israeliene din ultimii ani. Serialele israeliene nu au ocolit subiectul conflictelor din Orientul Mijlociu, și 'Fauda' este exemplul cel mai bun (dar nu singurul) al faptului că problemele 'locale' ale acestei zone agitate interesează și publicul internațional și reușesc destul de bine și în ceea ce privește rating-ul atunci când sunt bine scrise și realizate. 'Tehran', care este produs de CAN-11, canalul public de televiziune, abordează cu curaj conflictul care în ultimii ani a devenit central în raportul de forte din Orientul Mijlociu, cel dintre Republica Islamică a Iranului angajată într-o cursă pentru dobândirea capabilitatilor atomice și Israelul care consideră aceasta o amenințare existențială pe care încearcă să o previna prin toate mijloacele pe care le are la dispoziție, inclusiv acțiunile secrete ale Mossad-ului și activități cibernetice. Este un material perfect pentru un tehno-thriller, și serialul israelian se încadrează bine în regulile filmelor de spionaj și-i va mulțumi cred pe majoritatea amatorilor genului, însă momentele cele mai bune din cele opt serii ale primului sezon nu sunt neapărat cele care aparțin de intriga de acțiune.

Suntem în secolul 21 și este aproape firesc ca eroina principală a serialului să fie să fie nu un super-spion ci o tânără israeliană originară din Iran,

pe nume Tamar Rabinian (Niv Sultan), expertă în calculatoare sau în alte cuvinte hackeriță, trimisă într-o periculoasa misiune de sabotaj cibernetic cu scopul de a paraliza sistemele anti-aeriene iraniene.

Voi lăsa la o parte aspectele legate de veridicitatea tehnică a ceea ce vedem pe ecran, la urma urmei este vorba despre un film de ficțiune, și ca spectatori acceptăm regulile genului. Ceea ce este mai important în acest serial este situația în care Tamar, singură dar bucurându-se de sprijinul unor colaboratori locali și de comunicații permanente cu șefii de acasă, se confruntă cu Iranul pe care îl părăsise în copilărie, și cu realitățile Republicii Islamice, un stat polițienesc în care femeile au un statut diferit de egalitarismul în care fusese crescută. Viața ei este permanent în pericol, infiltrarea ingenioasa în felul ei nu a trecut neobservată, dar Tamar hotăraște să-și continue misiunea cu ajutorul unora dintre oponenții regimului. Printre aceștia se afla Milad (Shervin Alenabi), un hacker local, cu care se va înfiripa o poveste romantică. Încă un 'tick-box' al genului poate fi bifat.

Intriga de spionaj și acțiune în sine este destul de interesantă și bine construită, incluzând suficiente răsturnări de situații, urmăriri, împușcături, cadavre, agenți dubli și misiuni eșuate. Partea cea mai interesantă mi s-a părut însă confruntarea dintre cele două lumi inamice politic și militar, și dintre cele două culturi care au multe puncte în care se deosebesc, dar și destule care le unesc. Pentru mulți spectatori israelieni filmul aceste reprezintă o rară, poate chiar o primă întâlnire vizuală cu realitățile Iranului și ale capitalei sale, o metropolă imensă, cu o populație diversă care își trăiește viața într-o atmosferă politică complexă. Desigur, spectatorii filmelor iraniene ale unor regizori excelenți ca Abbas Kiarostami sau Asghar Farhadi cunoșteau deja aceasta lume, dar ei nu sunt prea numeroși, filmele lor fiind destinate circuitului cinematografelor zise de artă. Filmările au avut loc în mare parte la Atena, și efectul a fost în opinia mea destul de realist și de autentic. A contribuit la aceasta distribuția internațională care include câțiva actori iranieni care trăiesc în exil, dar și abordarea flexibilă și relativ obiectivă a scenariștilor. Desigur, este vorba despre un film israelian, și nu există în vreun moment dubii în legătură cu cine sunt 'bunii' și 'răii', dar majoritatea personajelor au profunzime

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 18

Critică de film și umanitate, și sunt evitate și idealizările și demonizările. Lupta dintre serviciile secrete nu poate fi o luptă curată, metodele folosite de ambele părți includ violența și nu sunt cruțate nici familiile sau alte victime colaterale, dar există și motivații umane, slăbiciuni, ezitări și greșeli. Aceste aspecte sunt bine integrate în acțiune, și adaugă interes. Niv Sultan joacă foarte bine rolul lui Tamar, adăugând sentiment și umanitate unui personaj care este departe de șabloanele genului. Actorul de origine iraniană Shaun Toub interpretează excelent rolul anchetatorului iranian care se află permanent pe urmele lui Tamar, adăugând și el o dimensiune personală unui personaj negativ care este însă departe de caricaturile și stereotipurile obișnuite. Se poate spune că el câștigat pe ecran duelul cu Menashe Noy care interpretează rolul șefului israelian al operației. Acest sezon a avut opt episoade, mi-au plăcut în mod special primele trei sau patru, după care au urmat câteva episoade în care nu au mai putut fi evitate repetițiile și intrigile mai standard, după normele serialelor de acțiune. Episodul 7 și mai ales cel final al sezonului, cu surprize, trădări, schimbări de situații și o tensiune bine construită a compensat pe deplin căderea de la mijloc. Finalul este complet deschis, pare un final de episod mai degrabă decât un final de sezon. Lăsând intriga în acest punct, realizatorii serialului par să-și fi declarat clar intențiile de a produce cel puțin încă un sezon în viitor. Eu îl aștept cu mult interes.

DOREL SCHOR

Haz de necaz în izolare * Până la toamnă, toți copiii vor primi tablete.

Părinții vor primi și ei tablete de Diazepam și Extraveral! * Încotro se duce copilăria? Niciunde. Se ascunde… apoi, la bătrânețe, hopa, iar apare! * Na, acum îi înțelegeți pe ăia de stau pe ajutor social? Vedeți ce greu e să nu faci nimic? * Ca români nu cerem mult, doar să putem ieși și să se deschidă barurile… partea cu munca poate s-aștepte... * Cred că în curând va trebui să vorbim cu greșeli gramaticale că, altfel, va crede lumea că suntem aroganți. * Soția îl întreabă pe soț: L-ai văzut pe tipul care m-a salvat când eu era să mă înec?

– Nu, dar pun eu mâna pe el! * – Mă, Ioane, cum îi zice la prost în Ardeal?

– Dom’le, apăi la noi nu-i mai zâce prost; la noi îi zâce mai inteligent… asimptomatic. * – Da’ de ce purtați măști când sunteți singuri în mașină? Vă e frică că vă strănută volanul în față?! * Eu la muzeu nu mă duc! Cine vrea să mă vadă, să vină la mine… * Dacă nu exista presă și televiziune, habar nu aveam de Covid-19. Am fi stat sănătoși ca proștii! * Ea: – Plângeai după mine, dar te-ai dus cu alta.

El: – E adevărat, dar m-am dus trist! * Sarale își sună prietena: – Gina, am auzit la știri că la Ramle a fost omorâtă o curvă. Tu ești bine?

(sursa fotografiilor https://www.imdb.com/title/tt10577736/)

* Judecătorul: – Doamnă Rozi! Dumneavoastră l-ați bătut pe Moshe cu bâta de baseball!

– Numa’ ne-am jucat sportu’ asta, domnu jude!

– Dar, bine! Are 29 de urme de lovituri…

– Încă nu cunosc regulamentul! * – Ioane, tu mă mai iubești?

– Tu, Mărie, ție și azi, că-i duminică, îți arde de sfadă?

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 19

Prin lume CARMEN ONUORAH

Africa – Burkina Faso Tiébélé... Gurunsi. Kassena... cuvinte unite de frumusețea de netăgăduit a creativității spiritului uman.

Burkina Faso - în traducere "tărâmul celor onorabili" - este leagănul acestei culturi. Renumele așezării Tiébélé a depășit demult granițele Africii. Deși foarte vechi, menționat în documente din secolul al 16-lea, până în ziua de astăzi, el atrage ca un magnet cercetători și turiști pasionați de arta tradițională africană. Este o parte definitorie a identității culturale a acestui popor. Tiébélé este inedit din mai multe puncte de vedere. Fiind mereu în calea atacatorilor nomazi, la baza construcției acestei așezări a stat un concept de apărare. Înconjurată în întregime cu un zid circular, comunitatea se întinde pe mai multe hectare de pământ nisipos. Clădirile au diferite forme, fiecare semn al categoriei sociale a ocupantului. Casele pătrate sunt pentru familii, cele rotunde pentru cei necăsătoriți iar pentru bunici, în forma cifrei opt. Lipsa ferestrelor precum și ușile de dimensiune mică sunt detalii intenționat create pentru a regla temperatura în interior, dar și pentru a face anevoioasa pătrunderea dușmanilor. De notificat este prezența grânarelor și a altarelor religioase alături de monumente funerare.

Absolut toate construcțiile au zidurile decorate cu această artă fascinantă făcută cu ajutorul vopselelor naturale. Simbolurile inspirate din folclor fac si ele parte din colecția bogată și diversă a imaginilor de pe zidurile cladirilor. Crocodilii și șerpii, venerați pentru că țin la distanță lipsa de noroc și bolile.

Stelele și luna semnifica bunătatea și speranța. Fără măsură de captivant! Construcțiile sunt făcute mai întâi de bărbați, iar apoi, femeile Kassena, grup etnic din tribul Gurunsi, creează și pictează motivele. Ele au devenit renumite pentru decorarea pereților clădirilor din Tiébélé. Ele dețin toate secretele artei. Ele învață pe fetele lor meșteșugul.

Ele asigură imortalitatea acestei culturi.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 20

Artă foto ARTA FOTOGRAFICĂ Robert Doisneau Robert Doisneau (1912 - 1994) a fost un fotograf francez. În anii 1930, a făcut fotografii pe străzile Parisului. El a fost un campion al fotografiei umaniste și împreună cu Henri Cartier-Bresson devine un pionier al fotojurnalismului. Doisneau a fost cunoscut pentru imaginile sale modeste, jucăușe și ironice cu juxtapuneri amuzante, amestecuri de clase sociale și excentrice în străzile și cafenelele contemporane din Paris. Influențat de opera lui André Kertész, Eugène Atget și Henri Cartier-Bresson, în mai mult de douăzeci de volume a prezentat o viziune fermecătoare a fragilității umane și a vieții ca o serie de momente liniștite, incongruente despre care el spune:

Sărut la primărie

L'information scolaire, Paris

Minunile vieții de zi cu zi sunt atât de captivante; niciun regizor de film nu poate aranja neașteptatul pe care îl găsești în stradă.

Opera lui Doisneau dă o atenție și demnitate neobișnuite culturii de stradă a copiilor; revenind mereu la tema copiilor la joacă în oraș, nesupraveghiați de părinți. Opera sa tratează joaca copiilor cu seriozitate și respect. Doisneau este renumit pentru imaginea sa din 1950, (The Kiss by the City Hall), o fotografie a unui cuplu care se sărută pe o stradă pariziană aglomerată. În 1984 a fost numit cavaler al Legiunii de Onoare de către președintele francez, François Mitterrand.

La Libellule, Paris

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 21

Păduri istorice PAUL LEIBOVICI

PĂDUREA ,,BEIT ȘEMEN” (Casa Uleiului)

,,CORONA” ne amenință: ,,NU IEȘIȚI DIN CASĂ”…e veșnic pe urmele noastre…mai ales a celor în vârstă. Zidurile locuinței au început să fie apăsătoare, greu de suportat, țâșnesc prin colțuri ofuri și lacrimile suferințelor!

STOP! PÂNĂ AICI! Nu era necesar să răsfoiesc vreun ghid de excursii, ci doar să-mi rememorez acel colț al Eretz Israelului pe care l-am bătut cu picioarele acum câțiva ani. Desișul pădurilor, colțurile luminate al soarelui a căror raze sclipitoare mi-au zâmbit, povestirile istorice și eroul Berl KAȚENELSOHN despre care am citit și mi-a vorbit chiar nepoata acestuia. De altfel, a intrat în tradiția pământenilor-Eretz Israel-de a sărbători o seamă de evenimente fie cu aspect religios sau istoric între colinele învăluite de arbori ale pădurii ,,IAAR BEIT ȘEMEN”. Printre acestea voi aminti ,,Tișa be AV” - ziua ,,distrugerii Templului Sfânt” precum și a celor mai mari nenorociri prin care a trecut poporul evreu. De altfel legendele se țin lanț, dar voi aminti pe ,,Regele eliberării - s-a născut în această zi”. Decizia am luat-o pe loc, eliberându-mă de greaua povară ,,CORONA”. Am pornit pe șoseaua care duce spre Ierusalim și după aproape 2 km ne-am îndreptat către pădure pe un traseu - bine marcat- ajungând în raiul BEIT ȘEMEN. Suprafețele imense, azi de nerecunoscut prin podoabele naturale, au fost cumpărate de sionistul Eliahu Sapir și Iehoșua Henkin – care au bătut cu piciorul pământurile în 1904. S-au făcut, de la început încercări de plantare, mai întâi de Măslini. Keren Kaiemet a înălțat școli agricole în care tineretul a fost pregătit pentru desțelinarea

pământurilor. Iată-ne în zilele noastre plimbându-ne prin pădurile înălțate, respirând și inspirând aerul proaspăt, curat…departe de CORONA. La început au fost sădiți arbori de măslini. Numele provine din ,,în mijlocul pădurii” o fabrică de ulei ,,precum găsim scris în cartea lui IEȘAIAHU” vie era fabricarea …Ben ȘEMEN. O seamă de locuri deosebite - pe suprafețe întinse - le străbatem de-a lungul și de-a latul a ceea înseamnă ,,BeitȘemen”: Neot Kdumim; Modiin; și Parcul Maimuțelor. În sud se află Satul Daniel, apoi Moșavul ,,Beit Șemen”. Pădurea propriu zisă Beit Șemen cuprinde o suprafață de 30.000 dunami. E una din cele mai vechi și mai mari din Israel. Pădurea se află între Ben Șemen și Modiin, în ambele părți ale șoselei 443. KKL a organizat cărări – auto, cât și cărări pentru biciclete.

Cărările pentru turiști permit vizitarea deplină a superbei naturi înconjurătoare. De altfel în calea vizitatorilor sunt răspândite Monumente istorice: Tel Hadid; Monumentul închinat evreilor originali din Lud; Monumentul Haganalei; ș.m.altele.

Drumul prin pădure duce la Tel-Hadid, apoi la Observatorul Modiin și mormintele Macabeilor.

Tel-Hadid, se află în vîrful dealului pe care străjuiesc arborii de măslin. Printre aceștea – în timpul sezonului sunt covoare de SABRE-fructe gustoase specifice țării. Din vîrful dealului privirea ne e cucerită de întinderea șesului IEHUDA, Guș DAN și fășia ,,Rețuat ha-Hof. Colina e din perioada bronzului antic. Șimon Hașmonaitul a pus bazele așezării în 143 î.e.n. La poalele acestei așezări au fost date luptele contra armatei Salonicului. În drum vom întîlni Monumentul ,,Anna Nahum” la umbra pădurii de brazi. Mitzpe Modiin e drumul care duce spre Migdal Tațpit a cărei formă se aseamănă cu o făclie. Acesta e simbolul ,,Răscoalei Hașmonaimilor”. În zilele noastre, pe suprafața dealului a fost clădit un AMFITEATRU – folosit pentru spectacole în aer liber. Dacă doriți să întreprindeți o excursie, să vă relaxați într-o pădure în care natura predomină ,,BEN ȘEMEN - este locul preferat. Unul din trasee-pentru cei care sunt bicicliști - e însemnat cu ,,roșu”. Are o lungime de 24 km., - potrivit celor care își încearcă puterile pedalând pe bicicletă. Deoarece traseul acesta începe de la mijlocul pădurii, intrarea pe taseu începe de la semnalizatorul,,HERTZEL”. Veți ajunge la parcarea ,,SAKI” apoi conntinuați până

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 22

Poeţi români la popasul ,,HASUSIM”. De aci se urcă spre punctul de OBSERVARE”. Aici puteți să vă odihniți. Se recomandă ,,bicicliștilor” ba chiar celor care doresc-după o săptămână petrecută între ,,pereții camerelor ” să facă o plimbare pe traseul” HADID ,,care e însemnat cu ,,VERDE” și are o lungime de 10 km. Acesta se aliniază la alte două trasee. Toate ajung până în vârful dealului. De aici începe coborârea - cam 1200 mt printr-o natură de basm: copaci, anemone și nu numai. Parfumul naturii este darul ,,zilei”. Veți putea continuua până la TEL HADID, înconjurați de arborii bătrânilor ,,Măslini”. În drum veți întâlni și un lac cu apă, în apropierea unui copac imens, îconjurat de mese pentru Pic-Nic. Odihniți-vă și păstrați buna dispoziție!!

"a disprețuit rușinea" ... uneori, diminețile mi le petrec cu o cană de cafea și gânduri simple... azi mă gândesc la oamenii care pun bănci în parc... s-a întâmplat odată să trec prin parcul central al Tecuciului și să întâlnesc un personaj al copilăriri mele măturând... ne-am salutat, doamna un pic jenată de noua slujbă, eu același copil pe care și-l amintea dumneaei, doamna îmbrăcată de firma de salubrizare, eu îmbrăcat la costum, am discutat cam 15 minute,..., și îmi place să cred că după ce am plecat, personajul drag al copilăriei mele a rămas în haine de operă, în acel parc în care și niște oameni puneau bănci... aproape a trecut luna, aproape ieșim din făurar, aproape sănătoși, aproape bucuroși, aproape gata cu lecturile programate, aproape gata cu manuscrisele, aproape împăcați între zbor și adulmecare, aproape fericiți cu noi magazine deschise în apropiere, și cel mai sigur, aproape de cer! am descoperit recent ultimul album London Grammar, The Truth is a Beautiful Thing și l-am asimilat exact ca pe primul...ușor, simplu, gen reflex eu am scris poezii pentru că în lume se moare. ei cântă, probabil, pentru că în lume se mai nasc oameni. E suficient.

cash dreams ... seară de vineri, una din serile când nu e nici pâs la vecini... așa mai e cea de duminică, evident într-una oamenii sunt obosiți iar în cealaltă chiar au Măslin antic la Tel Hadid nevoie de odihnă... cred că într-o seară din asta am întâlnit, pe la 23.00, când ieșeam cu gunoiul, două femei ușoare, le-am deschis ușa blocului, le-am poftit elegant, una mi-a și mulțumit, mi-era milă de Medalion Paul Blaj ele, nu păreau să aibă nevoie de mila mea... lucrurile se domolesc, iau cotitura dorită, poate în anul Scurt BIO poate voi deveni cetățean al Ardealului, să vedem, să medităm, primele demerDebut (în perioada studenţească): în suri au fost făcute...; mi-e greu să România literară nr. 31/1997 Publicat privesc ochii dragi, cum se însenină la în reviste ca: România literară nr. fiecare gest al meu de mulțumire, dar e 45/1998, Facla Literară, Eminescu atât de frumos... mă uitasem recent la nr.3/2000 Dunărea de Jos, Antares, our kind of traitor și jason bourne, pierPlumb, Ateneu, Spaţii culturale, Litere, dere de vreme pot să zic acum; orașul Boema, Algoritm literar, Sintagme fără studenți cu nopțile lui fermecate și literare etc. şi prezent în revistele locale goale, cu trafic redus și sedus de ploi, (Anunţul Tecucean, Kairos etc.) Redaccunoi întorcându-ne fericiți de la cumtor în perioada 1999-2000 la Facla Literară, redac- părături din polus, am dat geamul jos, am respirat tor la revista studenţească “Trepte” în perioada adânc cum atunci când ești cu cei iubiți și nu ai nicio studenţească şi membru fondator în colectivul grijă... a durat ceva...... îmi plac și serile de sâmbătă, redacţional al revistei “Tecuciul Literar Artistic”. cu chefurile vecinilor de scară, cu câte o glumă între

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 23

Poeţi români noi, cu delicatețea mamei, cu nonșalanța tatei, cu tulburarea ta... cu tot ce primesc fără să simt că trebuie să dau înapoi, da, fără... cu cash dreams fix în ochi... să dăm ploii ce e al ploii ... lună domoală, cu alinările ei, cu micile gesturi care te bucură, cu marile deznădejdi potolite... o acalmie rodnică, un registru cald și tomnatic al sentimentelor... momentele acelea când după un somn de după-masă stai la taclale cu cineva drag într-o penumbră binecuvântată și universul se întâmplă și vă povestiți vise și deveniți, odată cu apusul, visuri... e mai bine. a trecut un val. acum aștept să văd, printre lecturi lăsate, amânate, părăginite, cum evoluează durerea, starea de politețe a ei, starea de relaxare a umbrei mele. mulți prieteni de nădejde, multe cuvinte frumoase, crescătoare, aducătoare cu finețea unui colier purtat de o regină din vremuri. e ceva ce toarce în mine... ceva ce toarce...aștept cu mai puțină curiozitate albumele LP, London Grammar, Blackfield... văd în gutuiul mic, tânăr, dinspre fereastră, câteva fructe și le mângâi verdeața și rotunjimea... poate așa e viața... o mângâiere a ceea ce vei fi, da poate asta este... am pus în bibliotecă orașul cu un singur locuitor și tare mai sunt prins de versul lui Matei, mi-ar fi plăcut să citesc și poeme de Andrei, dar cine știe cum erau... cred că faine, totuși, da... așa cred. în rest... aproape, acușica mai bătrân cu un an. și ce an, și ce bătrân! și ce aproape și ce acușica (smile). litere în cădere liberă sunt o grădină japoneză fără niciun cireș când umbli prin mine cu mâna întinsă draga mea și e iarnă și mi se usucă gura de dor în căldura camerei parcă ai veni la mine de sub roțile tramvaielor cu trei picături de căpșună pe frunte cu fusta murdară de mâl cu ochii ca pietrele din râuri în timp ce mie mi-e dor de nașterea mea de acele urlete animalice sau de cum îmi atingea mama obrazul în copilărie când lucrurile creșteau mari și mă sufocau ea lua puțină apă și mă stropea în joacă inima mea avea alt sânge de împins spre cer îmi aduc

aminte ca și cum aș respira acele umbre uscate apartamentul cu balconul închis în el îmi puneam pegasul murdar și eram fericit adormeam cu gândul că voi fi ninja sau superman acum mama e o stare de bine cotropitoare are peste 60 de ani și îi place să râdă la emisiuni de divertisment noi suntem departe și privim oameni ce umblă la întâmplare prin fața hotelului câteva taxiuri un nor eu îmi lipesc pumnii de geam tu îi mângâi cu fruntea luminată de o reclamă

Un medic lucid despre etica medicală în zile de pandemie Deocamdată știm doar că SARS-COV-2 este agentul etiologic al bolii Covid-19. În rest, nu știm mai nimic. Nu cunoaștem cu certitudine contagiozitatea, incidența/prevalența bolii, mortalitatea reală (oricum mult sub cea prognozată), nu avem tratament etiologic (apelându-se în continuare la tratamente simptomatice). Antiviralele utilizate până acum au eficiență minimă și reacții adverse importante. Carantina, izolarea și masca nu distrug și nu opresc circulația virusului (cel mult o încetinesc), iar, în lumea științifică medicală, există mari controverse. De aici întrebarea: cum dictatura medicală poate contribui la stingerea pandemiei? Doctorul Imbri (și cei care susțin dictatura medicală) reprezintă ecoul slugarnic al ideile politicienilor de la putere (oricare ar fi ei). Este suficient să recitiți ce spuneau în lunile februarie-martie (când guvernanții erau preocupați de alegeri anticipate și Covid-19 nu era o prioritate) și să le comparați cu declarațiile actuale. Ceea ce îngrijorează este faptul că o serie de medici intervin în discuție, susțin aceste idei și blamează populația/pacienții. Sunt adepțiiunor măsuri represive împotriva pacienților și îi stigmatizează. Consideră că nerespectarea recomandărilor stă la baza răspândirii virusului.

Aceștia văd paiul din ochiul altuia și nu bârna din ochiul propriu.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 24

Biografie Înainte de a acuza populația/pacienții că nu păstrează distanțarea fizică și nu poartă masca, 24 de ore din 24, trebuie mai întâi să se întrebe care este explicația numărului mare de personal medical infectat și de ce spitalele constituie un segment important în cadrul focarelor de infecție. Potrivit raționamentelor lor rezulta că personalul medical nu respectă măsurile. Dar nici guvernanții nu le respectă. Pe aceștia de ce nu-i critică?

Etica medicală este o reflectare a democrației și nu a dictaturii în practica medicală. Principiile ei de bază sunt devoțiunea față de pacient și plasarea intereselor pacientului deasupra oricăror interese inclusiv ale medicului sau comunității/statului. De aceea, în Legămintele profesiei (Jurământul lui Hippocrat, Legământul lui Maimonides, Jurământul Asociației Medicale Mondiale - W.M.A. etc.), se specifică implicit sau explicit că medicul are datoria/obligația de a respecta valorile și interesele pacientului. Autonomia implică acordul expres al pacientului la toate manoperele medicale (inclusiv, internarea și tratamentul medical).

Numai respectând aceste principii, se poate realiza un parteneriat real medic-pacient.

Una dintre valorile esențiale este libertatea care este de fapt adevărata fire a omului. Alta este dreptatea socială. „Dă-mi Doamne puterea să tratez la fel pe cel sărac și pe cel bogat, pe cel puternic și pe cel slab, pe prieteni și pe dușmani…”

(Maimonides). În etica medicală, nu se găsesc concepte, care să justifice aderența medicilor la acte administrative, care limitează drepturile și libertățile cetățenești. Dimpotrivă, istoria medicinei este plină de medici care și-au dăruit viața pentru a proteja libertatea și drepturile civile ale pacienților. Medicii tratează boala cu mijloace medicale și nu cu amenzi, dosare penale, amenințări și internări non-voluntare. În concluzie, există un conflict major între „dictatura politico – medicală” și etica medicală. Medicii sunt obligați, prin statutul lor, să respecte principiile eticii medicale și să nu fie propagandiști (interesați sau nu), ai dictaturii.

V.A.

PAUL CELAN Biografie

(50 de ani de la deces)

Paul Celan este, prin creaţie şi destin, inseparabile de altfel, o figură profund originală şi autentică în peisajul literar al secolului XX. După aproape patru decenii de la moarte, lirica sa fascinează în continuare şi se bucura chiar de o atenţie internaţională sporită, concretizată într-o mare diversitate de abordări critice. El trece astăzi drept cel mai important poet avangardist de limba germană. Pentru a menţiona doar câteva aprecieri, Jacques Derrida estimează că „Celan conţine în fond totul”, iar Peter Horst Neumann vorbeşte de acest „efort epocal al unui evreu european în mediul poeziei germane”.

Emmanuel Levinas, care îl situează pe Celan la finele modernităţii, afirma ca opera acestuia ne permite „să intuim îndărătul enunţurilor fărâmiţate sfârşitul unei anume posibilităţi de înţelegere, dar şi zorii unei alte inteligibilităţi”. Critica literară a văzut în Celan mult timp un poet ezoteric şi obscur, care se dedica, izolat în turnul sau de fildeş, unui tărâm al poeziei desprins de lumea reala. O asemenea percepţie omite natura dialogică şi referinţa istorică şi socială definitorii pentru creaţia celaniană. Nu e astfel de mirare ca autorul s-a arătat tot mai nemulţumit de discursul criticilor care-i bagatelizau lirica, transformând-o în joc gratuit.

Abia mai târziu cercetarea a luat în serios reperele biografice şi istorice care l-au marcat pe Celan, punând astfel în eviden ţă nucleul critic al creaţiei sale. Paul Celan s-a născut la 23 noiembrie 1920 în Cernăuţi, din părinţi evrei vorbitori de limbă germană. Oraşul, împreună cu toată Bucovina, a aparţinut până în 1918 de Imperiul Habsburgic.

Stăpânirea austriacă de aproape 150 de ani a avut ca efect o dezvoltare economică şi culturală nemaiîntâlnită în istoria Cernăuţiului şi a determinat o imigraţie masivă, mai ales din ţinuturile învecinate. Astfel că, la naşterea lui Celan, oraşul avea o viaţă culturală importantă şi o structură multietnică: evrei, români, ruteni, germani, polonezi, maghiari etc. Dacă o bună bucată de vreme aceste

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 25

Biografie popoare convieţuiseră fără probleme semnificative, după 1890 conflictele naţionale şi tendinţele antisemite tot mai accentuate încep să otrăvească atmosfera oraşului, ceea ce avea să fie doar un preambul al înfruntărilor şi crizelor mult mai grave care au năruit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial o civilizaţie cu totul aparte. În 1938, cu prilejul înmânării Premiului pentru literatura al oraşului Bremen, Celan va aminti, plin de nostalgie, ţinutul în care s-a născut, „o regiune în care oamenii şi cărţile trăiau”. În momentul de faţă, exegeţii occidentali ai lui Paul Celan îmbrăţişează ideea, promovată mult timp de germanişti români, ca diversitatea culturală şi lingvistică a Bucovinei şi tradiţia literară deloc neînsemnată a regiunii, desigur laolaltă cu tradiţia culturală a evreimii din estul Europei, au avut un impact hotărâtor asupra creaţiei poetului.

După ce şi-a dat bacalaureatul la Cernăuţi, Celan a plecat în Franţa la Tours pentru a studia medicina, disciplina prevăzută cu un „numerus clausus” pentru evrei în universităţile româneşti. În drumul spre Franţa, a trecut prin Berlin la 10 noiembrie 1938, adică tocmai în ziua care a urmat „nopţii de cristal”. În Franţa, Celan a făcut cunoştinţă cu poezia franceză suprarealistă, care a exercitat influenţe asupra propriului limbaj poetic. După izbucnirea Războiului în septembrie 1939, se vede nevoit să-şi întrerupă studiile de medicină şi se întoarce la Cernăuţi, unde începe studiul romanisticii. La 20 iunie 1940 are loc anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cu tot cu Cernăuţiul, la Uniunea Sovietică. Celan îşi continuă studiile. În această perioadă, aşterne pe hârtie primele poezii apreciate ca valoroase (lirică scria deja de la vârsta de şaptesprezece ani). După atacul lui Hitler asupra Uniunii Sovietice, în iulie 1941 trupele româneşti şi germane ocupă Cernăuţiul şi instituie un ghetou.

Fiind evreu, Celan este recrutat pentru muncă silnică. Părinţii săi sunt deportaţi în 1942; tatăl moare de tifos, mama este împuşcată în ceafă. Celan este eliberat în 1944 din lagărul de muncă şi studiază anglistica la Cernăuţi, dar nu pentru mult timp. În aprilie 1945 părăseşte pentru totdeauna Cernăuţiul, între timp redevenit sovietic, şi merge la Bucureşti, unde lucrează ca redactor de carte şi traducător. Cei peste doi ani petrecuţi în Bucureşti au însemnat o etapă importantă pentru viaţa şi opera lui Celan. El frecventează cercul suprarealiştilor bucureşteni şi publică primele poezii germane în

revista Agora, dar şi lirica în limba româna. În aceasta perioadă a fost sprijinit de mai vârstnicul Alfred Margul-Sperber, la al cărui sfat şi-a luat numele de Celan prin transformarea numelui sau de naştere, Antschel (în varianta românească Ancel). În decembrie 1947 fuge de Stalinism la Viena, trecând prin Ungaria. Aici apare primul său volum de poezii, “Nisipul din urne”; însă poetul retrage tirajul de 500 de exemplare din cauza numeroaselor greşeli de tipar. O parte dintre aceste poezii, între care şi faimoasa “Fugă a morții”, vor fi reluate în volumul “Mac şi memorie” din 1952. La Viena, autorul se împrieteneşte cu Ingeborg Bachmann, a cărei lirică a fost uneori comparată cu cea a lui Celan datorită tendinţei ermetice comune celor doi. În iulie 1948 Celan părăseşte Austria şi se stabileştela Paris, unde studiază germanistica şi lingvistica până în 1950. Începând cu anii '50, Celan publica volume de poezii în intervale relativ regulate intre 1952-1968. Volumul postum Zeitgehöft * (1976) reuneşte ultimele sale poezii, găsite în manuscrise. În acelaşi an 1952, Celan se căsătoreşte la Paris cu graficiana Gisele Lestrange. Fiul lor Eric se naşte trei ani mai târziu. Din 1959, Celan activează la Ecole Normale Superieure ca lector de limba şi literatura germană. Primeşte mai multe premii, între care Georg-Buchner-Preis (1960), cel mai important premiu literar din spaţiul german. Existenţa pariziană de peste două decenii a lui Paul Celan este marcată de izolare. Nici călătoria în Israel din toamna lui 1969, pe care o aşteptase cu înfrigurare, nu-i alungă sentimentul acut de singurătate. Ultimii ani ai poetului sunt umbriţi de tulburări psihice tot mai accentuate. Amneziile, tendinţele autodistructive şi senzaţia de a fi urmărit trebuie puse în legătură şi cu campania defăimătoare iniţiată de văduva scriitorului Yvan Goll, care-l acuza complet nejustificat de plagiat, cu nemulţumirea autorului faţă de tratarea problemei evreieşti în Europa postbelică şi cu frustrarea produsă de receptarea inadecvată a liricii sale. La sfârşitul lui aprilie 1970, Celan îşi pune capăt vieții aruncându-se în Sena. * Timp oprit Sa nu-l uităm pe Paul Celan !

Primul document dintr-o serie de articole, eseuri şi poezii oferite de JURNAL cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la dispariția marelui poet evreu de limbă Germană - Editura SAGA 2020

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 26

Portret literar RONI CĂCIULARU

Doamne! Ăsta-i Weintraub Lupu ?! Nici că am știut! Coloristică minunată. Strălucitoare. Peisaje, „Arta, spunea Camil Petrescu, înseamnă umanitate flori, multe flori, case, copaci, poiene - adevărate superioară(...)”. Lumea artiștilor este aleasă prin har file de poveste, bune pentru mari și mici. Este aici și înțelepciune. Și puteam să bag mâna în foc, cu un tulburător lirism, sunt în paginile acestui mulți ani în urmă, că nici pe departe nu putem vorbi album adevărate poeme de lumină și culoare. Elede așa ceva, dacă ne refeream la fostul meu coleg de mentele naturii devin stări sufletești. Vise din realcameră, de la gazda de studenți, din Iași. Umanism și itatea imediată.

Privesc și mă gândesc la adevărul spuselor lui gândire superioară: da. Dar artă? Sfera asta de preocupări nu-l necăjea pe amicul meu. El era din altă Luchian: „...Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o lume, a științei și tehnicii – iar eu, ehei, nu că mă copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei.(...)”. Și mai dădeam eu rotund, dar tare aș fi vrut să fiu un seg- spunea marele pictor:„Privim cu ochiul, dar ment dintr-o sferă minunată și îndepărtată... El se lucrăm cu sufletul”... Răsfoiesc pagini cu emoție făcea inginer, eu – profesor de literatură (cel puțin!)... și bucurie. Trăiesc tot felul de întâmplări. Văd aici Când luna însidefa clădirea gazdei noastre și răsfira și arta portretistică a prietenului meu și rețin nu umbre de gând și șoaptă, chiar și prin fereastra numai liniile desenului – care uneori, cred, este un încăperii noastre, noi doi, în patuturile alăturate din pic prea exact; rețin nu numai interferența micuța noastră cameră închiriată, eram, nu odată, cu armonioasă a culorilor, dar, mai ales, desprind capetele în partea opusă pernelor și stăteam cu picio- vocea inimii lui Lupu Weintraub, care implică arele descălțate pe peretele care sprijinea acele perne. florilor și ierbii, caselor și cerului reverberația Și vorbeam, și aveam păreri; prea de multe ori, însă, unor înțelesuri lăuntrice.

Revin la portretistică, și mă impresionează niște ne contraziceam, ne chiar certam, pe idei, pe judecăți de comportament sau de interpretări ale vieții din oameni, ca cei din din Talciocul Telavivian; sau timpul și din preajma noastră. Uneori „filosofam”, chipul unui măturător al străzii, trist și îngândurat, alteori ne contraziceam moralizând sau demoralizând luptând pentru viața lui și poate nu numai a lui, ori, oameni, fapte, întortocheturi ale vieții... Câteodată ne iată un drumeț călare pe măgarul său, senin și nu imaginam..., ei, dar câte nu ne imaginam?!... Și ce tocmai... Câte povești, câte înțelesuri! Este, fără mai trecea timpul, care pentru mine nici nu conta. Ne îndoială de subliniat sensibilitatea cu care se certam și ne-mpăcam, și amândoi aveam, fiecare în aproape penelul acestui pictor de lumea necăparte, dreptatea lui! Că doar asta vroiam, și eram con- jiților lumii! Includ aici și pe acel homeless care vinși: că avem dreptate ! Au trecut mulți ani, fiecare doarme pe o bancă de lemn, alături fiindu-i câinele dintre noi apucând a se descurca prin meandrele trăi- credincios !

Cât de adevărați și neostentativi sunt acești rii sale, cum a putut, cum a știut. Și iată, primesc de curând un album de pictură, semnat de nimeni altul oameni! Și-n fiecare este-o undă de tristețe, dar și decât bunul meu prieten Lupu Weintraub. Ce, îndârjire și înțelepciune. Sigur că eu schematizez, inginerul acesta cu care mă-mpăcam neîmpăcat și mă căci fiecare în parte are „of”-ul său, exprimă altcecertam împăcat cu mine, Țuți (că așa-i spuneam), va; fiecare e altcineva, distinct și inconfundabil, omul cu frecvență întotdeauna de sută la sută, băiatul veridic și cu frumusețea trăirii sale interioare. Dar, ăla cu note de zece pe linie întotdeauna, inginerul privind în ansamblu, florile, natura luminoasă, încăpățănat și ambițios, triumfător când lupta pentru poezia amănuntelor, căldura interioară - precariera lui, omul ăla perfect și uneori geometric – așa domină. Credeam că l-am descifrat de-acum pe mi se părea pe atunci – se dă acum artist?! Stai, nene, Lupu Weintraub, cel de azi! Când, iată, un formidcă amesteci lumile ! Una e să fii deștept și capabil de abil autoportret! E adevărat că viața ne-a-ncercat orice, dar alta-i să fii talentat, să fii sensibil la vibrația pe toți, încât avem argint de lună-n părul cu ninintimă a lumii, a vieții, să înțelegi frumusețea și dure- soare. Unii au fost mai ninși de greu și-amar. Alții rea și contradicțiile sufletului omenesc!... Ia să te au avut ceva noroc și poate că cerul nu a plâns desvedem, Țuți, nenicule! Și deschid albumul. Și intru, tinul ce le-a fost dat... Sigur că un autoportret îmi va arăta mai bine și mai adevărat omul, nu numai deodată, într-o lume de vis și poezie coloristică.

Un paradox numit Lupu Weintraub

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 27

Portret literar artistul. Omul de-acum. Trecut, aș zice, de prima maturitate. Și nu mică mi-a fost surpriza ca, așa cum s-a ilustrat până la portret, adică un om luminos, rezonând cu natura, cu oamenii, cu visele, deschis sufletește, iubitor de viață și frumos, nu mică mi-a fost tresărirea, când am văzut în acest autoportret un om lovit de viață, trist dar demn și ironic, privind dezamăgit, dar cu superioritate tocmai evenimentele care l-au încercat din greu. Desenul este esențial și deosebit de expresiv. Culorile, tonurile acestui admirabil autoportret sunt întunecate. Predomină negru, maroul, bejurile... Ochii, ochii negri, plâng fără lacrimi. Omul stă în fața destinului său și parcă spune: Bine! Mai lovește-mă! Eu tot ăsta sunt!

- Cine ești, de fapt, prietene? ... Și stau și mă gândesc că, de fapt, studentul cu picioarele pe pereți, a rămas același cum a fost, inclusiv cel pe care nu-l cunoșteam atunci. De fapt, toți suntem paradoxali, iar Lupu Weintraub este un minunat paradox, de o mare profunzime sufletească.

Un adevărat artist al sufletului său. Și al meu. Și al nostru!

- Să mă scuzi, prietene, că nu te-am știut mai mult, cândva !

SOFIA GELMAN

Oameni suntem

“Primus inter pares” – sună definiția democrației adevărate: cel dintâi între egali ! Sună frumos, logic, mulți ani aserțiunea a caracterizat țara noastră spre mulțumirea tuturor locuitorilor ei; în ultima vreme însă, mai precis de când s-a născut așa-zisul guvern de uniune națională care își pusese ca țel suprem îmbunătățirea situației create de prezența Coronei, suntem martorii unor altercații, schimburi de cuvinte grele între părțile uniunii – de parcă ar fi părți beligerante…Rezultatul este lezarea unui „status quo” la care se ajunsese în decursul anilor cu eforturi nu puține. Imixtiunea în echilibrul relației dintre Knesset și aparatul judiciar, echilibru care fusese acceptat de majoritatea cetățenilor, este sinonimă cu încercarea de a delegitima autoritatea și independența jurisdicției. Drumul pe care ne aflăm acum, constituie un real pericol pentru relațiile interumane normalizate întrucâtva până acum, el este cu certitudine acel drum care ne va îndepărta de noțiunea atât de dragă nouă, tuturor celor cu gândire liberală: DEMOCRAȚIA!

Fata din Etiopia – 2010

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 28

Jocuri

JOCURI

Răspunsuri în numărul viitor În cercuri sunt plasate numere care urmează o regulă fixă. Ce număr va urma jos în dreapta?

Iată o serie de litere:

BACBDCEDFE ?

Ce literă urmeză în acest șir ?

O serie de numere :

1 ,10, 3 ,9, 5, 8 ,7 ,7, 9, 6, ?, ?

Ce cifre vor urma ?

Calculați ce valoare are suma fructelor din coloana stângă vertical?

Câte figuri cu 4 laturi se pot număra aici? stângă vertical?

Două secretare bat la mașină două pagini în două minute. Câte secretare vor dactilografia 18 pagini în 6 minute?

Duel în zori Doi cavaleri se provoacă la un duel cu pistoale.

Ei stau spate în spate, apoi fac fiecare 4 metri în direcții opuse, și apoi fiecare cotește cu 3 mt. la stânga. Ce distanță va fi între ei în momentul duelului?

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 29

Eseu LIVIU ANTONESEI

Eternitatea lui Caragiale!

Acum opt ani, îmi amintesc asta pentru că se comemora centenarul morții marelui scriitor, am scris un text despre eternitatea lui Caragiale. Un text care mi-a plăcut mult, l-am și publicat undeva, dar care s-a rătăcit. Cum zilele acestea sunt cu Caragiale în minte, mă gândesc să-l refac, să-l rescriu, de fapt să-l scriu pentru că nu mi-l amintesc decât în linii mari. Nu-mi învăț eu poeziile pe de rost, n-o să mă apuc să memorez articolele! Habar n-am cum va ieși, dacă va fi mai bun sau mai rău decât cel vechi, știu doar că nu poate fi identic, va fi altfel, va fi altul…

De la dezbaterile din Parlament şi până la nunţile cu dar şi manele din cartierele, nu doar mărginaşe, ale oraşelor noastre, de la barurile cu stripteuze durdulii şi până la prestaţiile primarilor şi mai durdulii înfăşuraţi în tricolor, actualitatea lui Caragiale este atât de vizibilă, atât de evidentă încât e aproape imposibil să nu devii convenţional atunci când faci vreo referire la ea. De altfel, după cum constata Belu Silber, până şi comunismul românesc a trebuit să se pună sub dublul semn al lui Stalin şi Caragiale, cel dintâi dovedindu-se cu totul insuficient. Cum ai putea scăpa de convenţionalism altfel decât asumându-l integral pe Nenea Iancu nu prea văd. Iar a-l asuma integral înseamnă, de fapt, să depăşeşti teza actualităţii sale în favoarea aceleia a eternităţii. Istoricii, laolaltă cu ierarhii Bisericii strămoşeşti, se străduie să ne convingă că poporul român s-a născut creştin. Nu contest acest fapt, ce ţine de evidenţă de altfel, şi de aceea înţeleg cu mare greutate efortul persuasiv ce se exercită non stop asupra noastră, în această privință. Numai că acelaşi popor, s-a născut totodată şi caragialean. Prin urmare, în a doua jumătate a sutei a nouăsprezecea, pentru că, vorba unui poet caragialesc à ses heures, „totul trebuia să poarte un nume”, şi-a făcut intrarea printre noi şi Caragiale în carne şi oase. Cum era epoca „sentimentului naţional”, nici nu se putea altfel, pentru că ne-am fi lipsit fiinţa naţională de o dimensiune esenţială. Vorbesc, prin urmare, de o eternitate deschisă nu doar spre viitor, ci şi spre trecut, pentru că am trăit dintotdeauna în această lume. Caragiale ne-a făcut doar lucrurile clare precum cristalul cel mai pur, ajutându-ne să ne luminăm chipul.

Prin Nenea Iancu, am devenit numai conştienţi de spiri

tul tutelar sub care, de la origini, ne-am decis să ne purtăm existenţa. Bineînţeles că adesea ne revoltăm, desigur că, uneori, ori unii dintre noi, am dori să ne desprindem de această lume, lăsând-o doar pe seama penei, a scenei şi a ecranului, dar o astfel de exorcizare s-ar face cu preţul unei îngrozitoare automutilări, al unei inevitabile și teribile schimbări de esenţă, dacă putem accepta vreo umbră de esenţialism în această chestiune. Şi tocmai din perspectiva acestei eternităţi a spiritului caragialean, un tip de omagiere oficială, consacrată prin „hotărâre de guvern”, solemnă şi ceremonioasă, mi se pare nu doar riscantă până la a ne arunca dincolo de marginile ridicolului, ci de-a dreptul superfluă. Când îl sărbătorim „zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de masă”, şi asta chiar de dinainte de a poposi la propriu printre noi, în viaţa publică şi privată, în instituţiile, legile şi comportamentele noastre, în gesturile noastre cele mai intime, ce sens mai au solemnităţile speciale? Scriu asta nu doar cu gândul la întâmplări de acum opt ani, ci și cu îngrijorarea că peste doi ani, avem iarăși o cifră rotundă de comemorat. Cred că însuşi maestrul râde pe sub mustaţă şi pălărie de noi. Ce rost au simpozioanele, volumele omagiale, când aproape toate celelalte, nelegate explicit de numele său, se desfăşoară sub semnu-i nepieritor? De altfel, în devălmaşă simpatie cu lumea sa, cu lumea personajelor sale care se întâmplă să fim, Caragiale însuşi nu s-a exclus, nu s-a ferit să fie…caragialean! Cine are inspiraţia să-i citească discursurile politice şi electorale, salutar reeditate de Al. Dobrescu la începutul anilor `90, cu greu va distinge între autor, eu auctorial şi personajul caragialean. Şi e foarte bine aşa. Nu a devenit el cea mai bună conştiinţă a noastră? Nu a revelat el peripeţiile primei tranziţii româneşti spre modernitate?

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 30

Umor Nu ne-a însoţit el dintotdeauna? Nu va rămâne el alături de noi, vorba poetului la care tot visăm, „de-a pururea pururi”? De la Noica şi Patapievici la ultimul cetăţean turmentat al patriei, nu suntem „oameni recenţi” ci, ca personaje din eterna sa lume, „foarte vechi”, avem vreo două mii de ani! Şi, de fapt, devenim cu atât mai caragialeşti, nu la modul grotesc, ci la cel mai simpatic mod cu putinţă, ori de câte ori încercăm să ne negăm condiţia. În ciuda interpreţilor foarte tenebroşi din anii `80, ce doreau să-l pună pe Caragiale sub semnul unui tragism ce nu există, cel puţin nu în partea cea mai consistentă a operei sale, făcându-l un fel de precursor al Gulagului!, trăim în Caragiale, adică într-o lume simpatică, drăguţă, tolerantă, suportabilă. O lume pe măsura noastră. O lume în care nu poţi doar să trăieşti, ci şi să te veseleşti. Nu e nimic rău în asta. Nu toate lumile sunt pline de eroi, sfinţi şi martiri. Mai ales că, caragialeşti cum se întîmplă să fim, încurcăm adesea lucrurile, transformîndu-l pe Ştefan cel Mare în sfânt, pe Coana Chiriţa în etalon al eleganţei şi pe simpaticul Bulă în dizident şi luptător anticomunist!

UMOR cu SCHOR

DIVERSE

Cum aș putea să mă ridic până la nivelul la care a coborât Cutare?

Nici afirmațiile nu e bine să fie gratuite.

- Fantastic! mi-a spus, cât de perfect ai surprins realitatea.

Un as fără susținători valorează cât un unu oarecare...

Minte îngustă încă nu înseamnă și ascuțită.

Când îmbătrânesc, și ideile se deplasează mai greu.

Spune-mi la cine strigi ca să-ți spun ce funcție ai.

Leul - președintele animalelor.

Gândirea superficială poate fi acoperită cu o tăcere profundă.

A știi să faci pe prostul când trebuie, iată în ce constă înțelepciunea.

Unele idei îți trec prin cap atât de repede, că abia dacă apuci să înțelegi despre ce e vorba.

Pe dușmani îi mai iertăm, dar nu pe cei care ne-au tratat cu indiferență.

Dacă nu este contra nimănui, nimeni nu e pentru tine.

Geniile se nasc sau prea devreme sau prea târziu.

Tăcerea a existat înaintea cuvântului, dar nu a avut cine s-o aprecieze.

Mulți vorbesc fără motiv, dar nimeni nu tace fără pricina.

Orizontul nu se află numai în față.

Vrei să fii în rând cu oamenii? Treci la coadă!

Să ți minte totul e mai periculos decât să uiți amănuntele.

Viitorul trandafirilor este, în cazul cel mai bun, dulceața.

Totul se plătește în viață, mai ales ce e pe gratis.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 31

Pelicule românești la Festivalul Internaţional de Filme Documentare DocAviv În contextul situației actuale la nivel internațional, ediția 2020 a Festivalului Internaţional de Filme Documentare DocAviv va avea loc online, în perioada 3-12 septembrie 2020. În urma succesului constant de care s-au bucurat proiecțiile de film românesc la edițiile precedente ale festivalului, în cadrul ediţiei din acest an organizatorii au selectat din nou două filme românești de succes pentru competiția oficială a festivalului. Astfel, cu sprijinul ICR - Tel Aviv, vor fi prezentate în cadrul competiției internaționale a festivalului, filmele românești „colectiv”, regia Alexander Nanau, și „Acasă”, regia Radu Ciorniciuc. Filmele vor fi disponibile spre vizionare online în perioada 3-12 septembrie 2020.colectiv, regia Alexander Nanau (co-producție România-Luxemburg, 2019, 109

minute) Bilete: https://www.docaviv.co.il/2020-en/films/collective/ (numărul de locuri este limitat) Întâlnire online cu regizorul Alexander Nanau, în dialog cu criticul de film Shmulik Duvdevany –12 septembrie, ora 20:00. Participarea la webinar este liberă, însă este condiționată de înregistrarea in prealabil: https://zoom.us/webinar/register/WN_UT4tMLh8RMWCPuPahr2AUQ Regia: Alexander Nanau. Distribuție: Tedy Ursuleanu, Mirela Neag, Narcis Hogea Trailer oficial: https://www.youtube.com/watch?v=Q-NaUTg45I4

Sinopsis: „colectiv” oferă în premieră o privire în culisele momentelor-cheie care au avut loc după evenimentul tragic din clubul Colectiv din București, în octombrie 2015. „colectiv” a fost selectat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția și a câștigat numeroase premii la festivalurile internaționale de film de la Zurich, La Roche-sur-Yon, Luxemburg, One World. „Pentru că mi-am trăit viața între culturi și țări, nu am avut niciodată sentimentul că aparțin undeva. În noiembrie 2015, emoția a mii de oameni care strigau într-un glas COLECTIV, m-a făcut să vreau să înțeleg cum sunt construiți cei care se dedică dezvoltării comunității în care trăiesc. Am descoperit jurnaliști, whistleblowers, activiști care prin acțiunile lor au contribuit la demontarea unor minciuni dureroase pentru societate.”

(Alexandru Nanau)

Acasă, regia Radu Ciorniciuc (România, 2020, 86 minute) Bilete: https://www.docaviv.co.il/2020-en/films/acasa-my-home/ (numărul de locuri este limitat) Întâlnire online cu regizorul Radu Ciorniciuc, în dialog cu criticul de film Shmulik Duvdevany – 5 septembrie, ora 17:00. Participarea la webinar este liberă, însă este condiționată de înregistrarea în prealabil: https://zoom.us/webinar/register/WN_wCZ1U4MESoOIi7lCXMF28A Regia: Radu Ciorniciuc Distribuție: Corina Enache, Duca Enache Trailer oficial: https://www.youtube.com/watch?v=XOdUY_sL-ok

Sinopsis: „Acasă” spune povestea unei familii care a trăit timp de 20 de ani în sălbăticia din Delta Văcărești, până când locul a căpătat statutul de zonă protejată - Parcul Natural Văcărești - primul parc natural urban din România. Timp de patru ani, regizorul Radu Ciorniciuc a urmărit marea aventură prin care a trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de provocări din marea junglă urbană a capitalei. Pe măsură ce membrii familiei fac eforturi să se conformeze regulilor civilizației moderne, încercând să păstreze în același timp legătura cu natura și armonia dintre ei, apar întrebări legate de locul lor în lume și felul în care poate arăta viitorul pentru fiecare. Radu Ciorniciuc urmărește cu empatie povestea unei familii care luptă pentru acceptare și propria definiție a libertății.

Pelicula a câștigat numeroase premii la festivalurile internaționale de film de la Cracovia, Munchen, Sundance și Salonic.

Jurnal Israelian - Nr. 4, 03 Septembrie 2020

pagina 32