Jurnal Israelian No. 5

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 5, 10.09.2020

ROBERT KENNEDY Discurs la Berlin Dr. ALEXANDRU CRISTIAN

Artă cu Shlomo Schwartz

Un succes istoric

Understand me I'm not like an ordinary world.

I have my madness, I live in an another dimension and I do not have time for things that have no soul.

Foto: Jack Barnosky

JOEL OSHIA şi HERMAN VICTOROV AL PHILIPPIDE Paul Celan

Oraşe biblice Dezgropate

DOREL SCHOR Poezii / Umor

Din poezia popoarelor

ROBERT CAPA Fotograf de război

LASZLO ALEXANDRU Viaţă Şocantă

ADONIS Elegia timpului

FLORENTINO HIMELBRAND Ficţiune

AMOS OZ Nu sunt pacifist

MARTHA EŞANU Zoe

MIRCEA MUNTEANU Despre sclavie

DAN ROMAŞCANU Capitolul lipsă

Text: Charles Bukowski

Înțelege-mă Eu nu sunt o lume obișnuită.

Eu am nebunia mea, Trăiesc într-o altă dimensiune și nu am timp pentru lucruri care nu au suflet care nu au suflet.

Dragi Cititori, am demarat acum o lună - JURNALUL ISRAELIAN care își propune să promoveze un spirit nou, lucid, elevat, modern.

Vă rugăm să sprijiniți aceste eforturi prin achiziționarea de abonamente lunare care vor asigura livrarea jurnalului direct la adresa dumneavoastră de mail.

Vă mulțumim pentru înțelegere și pentru dorința de a sprijini limba și cultura în care am crescut și în care gândim, oriunde ne-am afla în lume.

Adresa pentru detalii & abonare: gadrian40@gmail.com Editura SAGA

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Ioan Vieru Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

Nota Editorului Un septembrie plin de surprize...

Așa cum am promis Jurnalul Israelian, marchează 50 de ani de la dispariția poetului Paul Celan printr-o serie de articole și eseuri despre viața și opera sa controversată prin complexitatea personajului dar și a vieții sale zbuciumată de umbra Holocaustului. Apoi vom adresa foto-reportajul de război așa cum l-a realizat celebrul Robert Capa, fiul unui transilvănean din Ciucaș, livrând timp de ani, presei europene și americane fotografii excepționale din timpul războiului civil din Spania și apoi din cel de al doilea război mondial. Cum relațiile internaționale ale Israelului se extind spre o sperată pace cu mai multe țări arabe, ne permitem să aruncăm o privire asupra unui mare poet siriano-libanez numit Adonis, cel care a propus, primul în lumea arabă, poezia în proză, provocând o întreagă mini-revoluție cuturală. Și dacă tot pomenim de subiectul Pace, scriitorul nostru Amoz Oz schițează credoul său legat de conflictul Israelo-Palestinian în cartea sa “Cum să lecuiești un fanatic”. Secțiunea de artă aparține pictorului bucovinean Shlomo Schwartz, emigrat în Israel în anul 1948, pictor care abordează o coloristică aparte și un desen alert, intrigant. Tot în acest număr -5- propunem cititorilor un nou subiect, rar pomenit de presa israeliană și anume arheologia Țării Sfinte.

Debutăm cu orașul și cu istoria de excepție a Hebronului, oraș biblic în care vom întâlni multe din personajele Vechiului Testament. Amintiri dspre vremurile Holocaustului şi ce a urmat vom citi în recenzia d-lui Laszlo Alexandru despre cartea LEA-autor: Andrei Klein. Recomandăm o poveste imaginară: “Un drum cu taxiul”, în care vedem că viața unora handicapați nu este cu nimic mai puțin pasionantă decât cea a celor întregi la trup și minte. Altă recenzie – semnată de Dan Romașcanu - despre “Capitolul Lipsă” și eseul Marthei Eșanu dedicat Zoei Dumitrescu-Bușulenga închid acest număr care sper să vă ofere plăcerea lecturii dar și noi teritorii care merită din plin a fi cercetate.

Adrian Grauenfels

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 2

Editorial Discursul lui Robert F. KENNEDY Jr. Berlin, 30 August 2020 Acasă, în Statele Unite, presa spune că am venit astăzi aici să țin un discurs în faţa a 5000 de naziști. Mâine vor spune că nu au fost decât 3000. Mă uit la această adunare și văd opusul nazismului. Văd oameni care iubesc democrația, oameni care vor un guvern sincer, oameni care vor lideri ce nu îi vor minți, oameni care vor lideri ce nu vor face reguli arbitrare pentru a promova obediența populației. Noi vrem lideri în sănătate publică care nu sunt motivați financiar de industria farmaceutică, care lucrează pentru noi, nu pentru Big Pharma. Vrem lideri pentru care contează sănătatea copiilor noștri, nu profitul companiilor farmaceutice sau măsurile de control ale guvernului. Mă uit la această mulțime și văd steagurile Europei, văd oameni de toate culorile, văd oameni de toate naționalitățile, de toate religiile, îngrijorați de pierderea demnității umane, de sănătatea copiilor, de libertatea politică - ăsta este exact opusul nazismului!

Guvernele iubesc pandemiile. Iubesc pandemiile din același motiv pentru care iubesc războiul. Pentru că le dau posibilitatea să impună măsuri de control pe care altfel populația nu le-ar accepta - instituții și mecanisme de orchestrare și impunere a obedienței.

Acum, vă spun un lucru - este un mister pentru mine că toți acești oameni importanți ca Bill Gates și Tony Fauci care au gândit și au plănuit răspunsul la pandemie de zeci de ani, în așa fel încât toți să fim în siguranță când aceasta va veni, iar când aceasta chiar a venit ei par că nu știu despre ce vorbesc. Inventează numere. Nu pot să vă spună care este rata mortalității - ăsta este un lucru de bază. Nu pot să ne dea un test PCR care să funcționeze corect. Schimbă definiția Covid mereu pe certificatele de deces pentru a-l face să pară mai periculos. Se pricep însă foarte bine la a promova frica.

Acum 75 de ani, în timpul procesului de la Nuremberg, când a fost întrebat cum a convins poporul german să-l susțină, Herman Goering spunea: este un lucru simplu. Nu are de-a face cu nazismul ci cu natura umană. Poți face asta într-un regim nazist, socialist, poți să o faci în comunism, în monarhie sau democrație. Singurul lucru pe care guvernul trebuie să-l facă pentru a transforma oamenii în sclavi este să promoveze frica. Și dacă poți găsi ceva care să-i sperie, vor face tot ceea ce dorești.

50 de ani mai târziu, unchiul meu John Kennedy a venit în acest oraș, a venit aici, la Berlin, pentru că Berlinul era în linia întâi a luptei împotriva totalitarismului. Și astăzi, din nou, Berlinul este linia întâi a luptei împotriva totalitarismului. Unchiul meu a venit aici - a spus cu mândrie germanilor, „Ich bin ein Berliner”.

Astăzi, toți cei care suntem din nou aici, putem spune încă o dată „Ich bin ein Berliner”. Pentru că voi sunteți prima linie împotriva totalitarismului.

Am să vă mai spun un lucru. Ei nu au știut prea bine cum să gestioneze sănătatea publică. Dar au știut foarte bine cum să profite de carantină ca să introducă tehnologia 5G în toate comunitățile noastre. Și cum să inițieze procesul de trecere la o monedă digitală, ceea ce este începutul sclaviei.

Pentru că dacă ei au controlul contului tău din bancă, îți controlează comportamentul. Și toți vedem reclamele care ne spun că 5G vine în comunitățile noastre. Că va fi o treabă minunată pentru voi toți, că ne va schimba viețile, că ne va face viața cu mult mai bună. Și sunt foarte convingători, trebuie să recunosc, pentru că mă uit la acele reclame și mă gândesc că de abia aștept să pot descărca un joc video în 6 secunde în loc de 16 secunde. Totuși, pentru asta cheltuiesc ei 5 trilioane de dolari în sistemele 5G? Nu! Motivul este supravegherea și culegerea datelor.

Nu este pentru mine sau pentru voi. Este pentru Bill Gates, pentru Mark Zuckerberg și Jeffrey Bezos și pentru ceilalți miliardari. Bill Gates spune că flota lui de sateliți va putea supraveghea fiecare centimetru pătrat al acestei planete 24 de ore.

Dar ăsta este numai începutul. El va fi deasemenea capabil să vă urmărească pe toate dispozitivele voastre inteligente prin recunoaștere facială, prin GPS ș.a.m.d. Credeți că aplicația „Alexa” vă servește vouă? Ea nu lucrează pentru voi ci spionează pentru cei ca Bill Gates.

Pandemia este o criză convenabilă pentru elitele care dictează aceste politici de supraveghere. Le dă posibilitatea să distrugă definitiv clasa de mijloc, să distrugă instituțiile democrației, să treacă economiile oamenilor din mâinile noastre în mâinile câtorva miliardari. Și singurul lucru ce stă între ei și copiii noștri este această mulțime care a venit astăzi la Berlin! Noi vă spunem astăzi: nu vă vom lăsa să ne luaţi libertatea, nu vă vom lăsa să ne otrăviți copiii, ne vom cere democrația înapoi!

Vă mulțumesc foarte mult pentru că luptați!

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 3

Comentarii Dr. Alexandru Cristian

Un succes istoric Diplomația Statelor Unite ale Americii a repurtat un succes istoric, un acord de pace între Israel și Emiratele Arabe Unite. Această reușită istorică s-a realizat sub auspiciile președintelui american Donald Trump. Acesta i-a numit pe Benjamin Netanyahu și pe Prințul Mohammed bin Zayed al Nahyan prieteni ai “Americii”. Importanța acestui acord este majoră. Cele două state își reiau legăturile politice, economice și comerciale. Este un semnal de normalizare a relațiilor între Israel și lumea arabă, exemplu Emiratelor poate fi urmat de alte țări.

Geopolitic vorbind, această reușită este un succes major pentru Statele Unite ale Americii, o înclinare de balanță în zona Orientului Mijlociu unde în ultimii ani Rusia luase un avânt, mă refer aici la situația din Siria dar și la regimul islamist iranian. Victoria aparține diplomației aplicate de președintele Trump și de secretarul de stat al SUA Mike Pompeo. Trebuie remarcat că secretarul de stat american a susținut discursul de la Convenția Națională Republicană de la Ierusalim, orașul Domnului, cum a spus Pompeo.

Legăturile extrem de consolidate între cele două mari state Statele Unite ale Americii și Israel îmi dau speranța că viitorul aparține democrației și cooperării între popoarele american și israelian.

Toate acestea vor duce către o mai strânsă colaborare unde și țara noastră poate să participe în formatul trilateralei Washington – București Ierusalim pe criterii culturale și sociale. Trebuie să subliniez că despre o posibilă trilaterală am scris anterior, cred că țara noastră are o reală șansă prin relațiile excelente cu Statele Unie ale Americii, Israel, Emiratele Arabe Unite dar și alte state din zonă.

Balanța geopolitică se înclină puternic către Statele Unite ale Americii în zonă și spre consolidarea unui status-quo dorit de toate marile puteri.

Iar modelul statal israelian este unul de succes și unul cu aplicabilitate pentru restul statelor din zonă.

O altă premieră geopolitică a fost că primul zbor comercial dintre Israel și Emiratele Arabe Unite a fost autorizat și de Arabia Saudită, alți prieteni ai Statelor Unite ale Americii.

Privesc cu speranță că după modelul american zona va intra într-o perioadă fertilă democratică plină de schimbări favorabile pentru popoarele din zonă.

Nimic nu este perfect în lume dar poate fi perfectibil iar modelul democrației americane poate fi exportat cu real succes în zonă și poate ajuta la ieșirea din logica conflictului.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 4

Eseu

AL. PHILIPPIDE Paul Celan

În căutarea unui absolut poetic “Mac şi memorie” se numeşte un volum de versuri, din 1952, al lui Paul Celan. Titlul acesta exprimă două mişcări adânci ale spiritului său şi ale poeziei sale. Între tirania amintirii şi nevoia de uitare pendulează gândirea poetică a acestui poet, născut la 1920 în Bucovina şi mort în 1970 la Paris. O viaţă între aceste date, care cuprinde între ele anii războiului, trebuia să producă într-o fire de harfă eoliană ca a lui Celan o cumplită nevoie de exprimare. O dată însă cu această nevoie, altă nevoie tot atât de puternică îşi făcea loc, aceea de a găsi o nouă formă de expresie.

“Nisipul din urne”, cum se intitulează un mănunchi de versuri din primul volum, trecând prin “Din prag în prag”, până la “Reţeaua vorbirii”, Paul Celan face un drum de căutare anevoioasă, cu cotituri şi poticneli, care să deschidă calea unei expresii potrivite “schimbând mereu cheia”, cum singur spune într-o poezie:„Schimbând mereu cheia / tu îţi deschizi casa, în care / zăpada tăcerii se vântură. / După cum sângele îţi zvâcneşte / din ochi sau din gură sau din ureche, / se schimbă cheia. / Ți se schimbă cheia, ți se schimbă cuvântul, / care se vântură cu fulgii. / După cum vântul te împinge, / se strânge-n jurul cuvântului zăpada”. După împrăştierea nisipului din urnele memoriei, ale unei memorii încărcate de groaza lagărelor de exterminare, uitarea nu avea să vină niciodată. „Din prag în prag”, Celan avea să caute cu nelinişte, dar şi cu luciditate rece de cercetător al meandrelor vorbirii, expresia care înlătură banalitatea, tocmai pentru a da o formă poetică nouă şi aspră asprei sale vieţi interioare. Aşezat de critica zilei, chiar după primul volum, „în fruntea tinerilor lirici germani”, Paul Celan avea să-şi păstreze, volum cu volum,

neliniştea, cultivându-şi-o chiar tot mai adânc, cum, de altfel, era de aşteptat, neliniştea lui fiind absolut dată de la început. Un asemenea dar împovărează, fiind însă prielnic poeziei. Om de cultură, cunoscător profund al câtorva limbi moderne, traducător în germană al lui Gerard de Nerval, al lui Rimbaud, al lui Valery, al lui Apollinaire şi al altora, lector de limba germană la Şcoala Normală Superioară din Paris, Paul Celan e un poet intelectual, un poet al sensibilităţii filtrate prin intelect. Cu toate acestea, expresia lui nu încremeneşte niciodată în abstracţie. El evită, totodată, dintr-un clasic simţ al conciziei şi al măsurii, pitorescul care înnăclăiază gândirea poetică. Iată-l meditând asupra neputinţei finale a limbajului: “Amurg al vorbelor - tăcut descoperitor/ de izvoare! / Un pas şi încă un pas, / şi încă unul, a cărui urmă / umbra ta n-o şterge. / Cicatricea timpului / se deschide / şi scufundă în sânge pământul, - / Zăvozii nopţii cuvintelor, zăvozii / latră acum / în mijlocul tău: / ei sărbătoresc mai sălbatica sete, / mai sălbatica foame...”. Aici amintirea unor zăvozi ai materiei brute, foarte reali, se îmbină cu certitudinea poetului că vorbele aşa cum sunt nu sunt îndestulătoare. Cred că în această îmbinare a unor precise imagini cumplite din amintire cu ţelurile abstractei sale căutări de înnoire a limbajului stă, într-o mare măsură, fondul poeziei lui Celan şi ceea ce îi dă un caracter distinctiv adânc. Câteva motive principale se pot deosebi; între altele, simţit mereu şi mereu înnoit, motivul morţii, mai exact motivul morților, bine şi profund încrustat în memorie de triste întâmplări din trecut:“Acesta este ochiul timpului:/se uită chiorâş/ pe sub sprânceană în şapte culori./Pleoa pa lui e spălată de zări, / lacrima lui e abur./ Steaua oarbă zboară spre el / şi se topeşte-n genele fierbinţi: / se face tot mai cald în lume / şi morţii / îmbobocesc şi infloresc”. Poeziile lui Paul Celan sunt, cu foarte rare excepţii, scurte, concise, uneori până la scurtime eliptică, dar niciodată înadins dezarticulate. Acest fapt îl deosebeşte pe Celan de mulţi contemporani ai săi din toate literaturile. Poeziile sale dau la lectură (şi, trebuie numaidecât spus, la o lectură repetată) impresia sigură a unei coeziuni, a unei legături interioare solide, ca în această subtilă descriere a adumbririi inevitabile a cuvintelor: “Vorbeşte şi tu, / vorbeşte vorbeşte tu cel din urmă, / rosteşte-ţi zicala.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 5

Umor cu Schor / Vorbeşte / Nu despărţi însă pe Da de Nu. / Dă zicalei tale tâlcul: / dă-i umbra. / Dă-i umbră destulă, / dă-i atâta de multă / cât ştii că-mprejurul tău este / între miezul nopţii şi-amiază şi iar miezul nopţii. / Priveşte-mprejur: / vezi câtă viaţă-mprejur... / Adevăr vorbeşte cel care umbră vorbeşte./ Acum însă locul pe care stai se-nchirceşte;/ Încotro să mai pleci acum, tu cel fără umbră, încotro? / Urcă. Dibuie-n sus. / Tot mai subţire te faci, de nerecunoscut, tot mai firav. / Mai firav: un fir / pe care iată că se scoboară ea, steaua, / ca să plutească în jos, / jos, unde se vede pe ea însăși sclipind în talazul / rătăcitoarelor vorbe”. Pornit pe această cale, Paul Celan trebuia la un moment dat să se izbească de zidul imposibilului. Şi alţi poeţi, înaintea lui, trăiseră această aventură, care se sfârşise de multe ori cu ajungerea la prăpastia incomunicabilului. Cu asemenea căutări, acest sfârşit este inevitabil atunci când poetul nu se opreşte la timp şi atunci când nu păstrează măcar o punte de inteligibil între el şi cititori. Celan, datorită acelei puternice nevoi de a se exprima ca să scape de apăsarea tiranică a memoriei, a năzuit mereu, în înverşunata lui căutare de înnoire, către un liman al expresiei pure, despuiate de orice echivoc, o expresie care să dea la iveală tot ce autoritatea memoriei îi impunea să exprime. O poezie ce poartă titlul “Spre insulă” îmbină, ca într-o recapitulare foarte concisă, motivul morţii cu acela al căutării ce duce, poate, spre uitare, şi cu acela al neliniştii nutrite mereu de amintire: „Către insulă, alături cu morții, / cu luntrea insoţiti, / cu braţele-nvulturate de ceruri, / cu suflete saturic inelate [...j. / Ei vâslesc şi vâslesc şi vâslesc... / Voi, morţilor, înotătorilor, înainte! / Totul e încă zăbrelit de mreajă, / iar mâine se schimbă în aburi si marea noastră” Profetic faţă de el însuşi, Paul Celan şi-a întrerupt călătoria către acea insulă nedefinită în mijlocul unei realităţi ce e gata să se topească în neant. Mişcarea poeziei sale rămâne, totuşi, bine definită, şi lasă urme adânci în cititor, ca o mărturie a căutării unui absolut poetic, către care drumul e întotdeauna fără capăt, ca şi drumul la insula misterioasă din versurile poetului, cu care poate că absolutul se confundă.

Mai, 1970 (Scrieri, vol. IV, Editura „Minerva", 1978)

Dorel Schor

PARODII LA ZI - B A L A D Ă Prin lumina estompată de mătasea unui nor, am văzut trecând o fată și-un Renault 10 major.

Zâmbet dulce, ochi migdale cizmulițe, guleraș, duduița merge-agale, cum se spune, prin oraș.

S-a oprit și limuzina și-a poftit-o-ncet să vină, un domn tandru, bată-l vina. cam bătrân și cu chelie. Și-ntr-o fină discordantă Care văd că li-e pe plac, au pornit (ce importanță) ea boboc și el babac.

LA UN BANC...

Directorul a spus un banc grozav și toți salariații râd plenar, în timp ce șeful însuși râde grav, că într-o poză mândră cu chenar.

Toți hohotesc cu gura la urechi cum nu se prea întâmplă la servici...

Ce banc grozav! (de fapt atât de vechi, încât îl știu precis de la bunici). în atmosfera veselă, hazlie un singur tip, mofluz ca un arici. nu scoate nici un zâmbet... - Ce să fie?

Păi, ce să fie? Nu lucrează-aici!!

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 6

Artă fotografică Robert Capa, fotoreporter de război

Războiul civil spaniol, 1936

Din 1936 până în 1939, Capa a lucrat în Spania, “Dacă fotografiile tale nu sunt destul de bune, fotografiind războiul civil spaniol, împreună cu înseamnă că tu nu ai fost destul de aproape”, Gerda Taro, partenera sa de fotografie și David spunea Robert Capa, unul dintre cei mai cunoscuţi Seymour. În memoria tuturor a rămas imaginea fotoreporteri de război. În 1937, iubita lui, Gerda soldatului spaniol surprins de aparat chiar în seTaro, “the pretty little woman” cum au descris-o în cunda când glonțul inamicului i-a Life, a fost strivită de un tanc în străpuns pieptul, înțepenit în aer, timpul războiului civil din Spania. gata de o fatală prăbușire. Capa La fel ca și Capa ea fotografia apucase să-i capteze ultima clipă pentru reviste franțuzești, însă pude viață, înainte de moarte. Multă țini își mai amintesc acum pozele vreme s-a crezut că fotografia lor. care a făcut înconjurul lumii a fost Capa s-a născut Endre Ernő regizată. Târziu s-a demonstrat Friedmann în familia evreiască a veridicitatea ei, descoperindu-se lui Júlia Berkovits și Dezső și identitatea soldatului ucis: Friedmann, la Budapesta, Austro„Moartea unui soldat republican” Federico Borrell García.

Ungaria, la 22 octombrie 1913 .

Fotografia a fost publicată în Tatăl sau, Dezső Friedmann pro- O sculptură de Igael Tumarkin reviste din Franța și apoi de inspirată de „Moartea unui venea din satul transilvănean revistele Life și Picture Post. soldat republican” Csucsa (acum Ciucea, România).

Capa l-a însoțit pe jurnalistul și La vârsta de 18 ani, el a fost acuzat de presupuse autorul Ernest Hemingway ca să fotografieze răzsimpatii comuniste și a fost nevoit să fugă la Berlin, boiul civil, pe care Hemingway la descris mai târziu unde s-a înscris la Universitate, acolo a lucrat ca în romanul său, “Pentru cine bat clopotele (1940)”. asistent pentru laboratorul fotografic, apoi a devenit Revista Life a publicat un artifotograf pentru agenția germană, Dephot. col despre Hemingway și perioada În acea perioadă a urcat la putere Partidul sa petrecută în Spania, împreună nazist, ceea ce l-a făcut pe Capa, evreu, să se cu numeroase fotografii ale lui decidă să părăsească Germania și să se mute Capa. la Paris. Aici devine implicat profesional cu Gerta Pohorylle, mai târziu cunoscută sub Al doilea război mondial numele de Gerda Taro, fotografă evreică care s-a mutat la Paris din aceleași motive pe care La începutul celui de-al Doilea le-a avut Capa. Cei doi au decis să lucreze Război Mondial, Capa se află în sub numele Capa la acel timp. Cei doi au despărțit New York, după ce s-a mutat acolo din Paris pentru ulterior pseudonimele și și-au publicat activitatea a căuta de lucru și pentru a scăpa de persecuția independent. Capa și Taro au dezvoltat o relație nazistă. În timpul războiului, Capa a fost trimis în romantică alături de cea profesională. De asemediferite locuri pentru misiuni de fotografie. nea, el a împărțit un atelier de developare cu celeEl a fotografiat prima oară pentru săptămânalul brul fotograf francez Henri Cartier-Bresson, cu care Collier, apoi Life etc,. El a fost singurul fotograf mai târziu a co-fondat cooperativa Magnum Photos. denumit „Dușmanul inamicului” de către Aliați.

Prima fotografie publicată a lui Capa, a fost cea a La 7 octombrie 1943, Robert Capa a fost la Napoli lui Leon Troțki care a ținut un discurs la Copenhaga cu reporterul revistei Life, Will Lang Jr., iar acolo despre “Sensul revoluției rusești” în 1932. a fotografiat bombardamentul de la oficiul poștal din oraș.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 7

Cultura Orientului Adonis – Elegia timpului Naratorul „Elegiei pentru timpuri” - un lung poem în proză al poetului sirio-libanez Adonis, un maestru al versetelor arabe - nu este un “Eu”, ci un “Noi”, un colectiv anonim care călătorește printr-un peisaj de coșmar, printre pietre de mormânt, lăcuste și nisip. Călătoria este ceea ce gre-

Adonis

cii antici au numit “catabază”, o coborâre din interior spre coastă, spre “abisul mării”. “Noi” la poetul Adonis este comunitatea care caută refugiu, dar sfârșitul poeziei sugerează că marea nu poate oferi nicio scăpare sau că poate fi un obstacol final, cel mai rău. Poezia, aici tradusă, este vizibilă în intenții, dar atentă la detaliile pesimiste: lumina sclipind de pe o cană de tablă, petele de transpirație de pe haina unui 1 pelerin. Dincolo de isteria controlată a imaginilor sale, suntem atrași de poezie, deoarece pare să fi extrasă din titlurile de astăzi, blamând războiul civil din Siria și imensele migrații provocate. Scara acestei tragedii continuă să sfideze imaginația, totuși elegia lui Adonis este una dintre acele rare opere care se aliniază definiției poeziei lui Seamus Heaney: “o căutare de imagini și simboluri adecvate situației noastre.” (Heaney* s-a gândit la timpul propriu-zis la criza Irlandei). Dar poezia lui Adonis nu are nicio legătură cu situația Siriei actuale - sau cel puțin, nu a fost inspirată de evenimentele actuale. “Elegia” a fost scrisă acum mai bine de cincizeci de ani, cu o totul altă ocazie. Prima versiune a poemului a fost publicată în arabă în 1958, anul în care Egiptul și Siria s-au contopit pentru a deveni Republica Arabă Unită (un preludiu, unii sperau, spre o mai mare unificare arabă). Adonis a crezut că acest experiment este o nebunie periculoasă. Poezia sa imaginează unirea ca o invazie egipteană urmată de un exod în masă de sirieni către Marea Mediterană. Trei ani mai târziu, RAU s-a prăbușit și Adonis și-a rescris poezia într-un mod care deghiza inspirația sa originală: nu găsim nimic în poezia revizuită despre egipteni și nimic care să sugereze un moment sau loc specific.

Această suprimare a detaliilor face mai ușor să ne imaginăm poezia că aparține prezentului. Poezia lui Adonis este martora unei tragedii care nu s-a întâmplat niciodată, până când s-a întâmplat.

Versiunea originală a “Elegiei” a fost, probabil, prima poezie în proză scrisă în arabă.

A fost publicat în numărul din toamna anului 1958 în Shi’r (Poetry), un trimestrial care a servit ca publicație-manifest pentru avangarda literară din Beirut (numită după venerabila revistă din Chicago, fondată

de Harriet Monroe). Nu este ușor de tradus poezia în limba engleză/română, cum la fel de controversată a fost poezia în proză în Orientul Mijlociu, când a apărut pentru prima dată la sfârșitul anilor '50. Timp de mai mult de o mie și patru sute de ani, marea majoritate a versului arab a fost scris într-unul din șaisprezece metri clasici; mulți contemporani nici nu credeau că poemele în proză ale lui Adonis erau “poezii”.

Au văzut genul ca un moft străin - și mai exact francez. Dar există ceva în acest sens. În timp ce Adonis scria “Elegia”, traducea în paralel poemele în proză ale poetului și diplomatului francez, din Guadelupa, Saint-John Perse (cândva printre cei mai imitați și traduși autori pe scară mondială, acum ignorat ). În 1957, cu un an înainte de a scrie „Elegia”, Adonis a tradus o secțiune lungă din Seamarks de Perse, o poezie în proză de lungimea unei cărți, în care un cor de vorbitori coboară din oraș spre țărm, scandând laude mării. Spre deosebire de cele mai scurte, mai cunoscute poeme în proză ale lui Baudelaire, aproape invariabil plasate în Parisul contemporan, poeziile în proză ale lui Perse sunt de obicei lungi, indeterminate în timp și loc și ceremonioase în dicția lor. “Elegia” lui Adonis este foarte asemănătoare. Elegia a provocat cititorii arabi să se gândească care sunt cu adevărat granițele poeziei și să întrebe dacă poeziile, la fel ca popoarele, nu sunt în esență migratoare.

Sperăm că traducerea „Elegiei” ar putea să fie relevantă acestor vremuri. ___________________________________ * Seamus Heaney poet și dramaturg irlandez Premiul Nobel în anul 1995 Robyn Crewsell / Adrian Grauenfels

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 8

Recenzie Adonis

Fragment din "Elegie pentru timpuri" Camioane de exilați trec granițele murmurul cântecele exilaților oftând flăcări.

Vântul este împotriva noastră și cenușa războiului acoperă pământul. Ne vedem spiritul fulgerând pe o lamă de ras, pe curba unei căni de oțel. Izvorul sălbatic al toamnei ne sărează rănile. Soarta brăzdează fața istoriei - istoria noastră era plină de teroare, ca o pajiște de spini sălbatici. În ce râuri sărate vom spăla această poveste, îmbibată de mirosul servitoarelor vechi și ale văduvelor întoarse din hagie, istoria noastră pătată de transpirația galabiei dervișilor în timp de primăvara vom celebra oare sărbătoarea lăcustelor? Noaptea se îngroașă și o nouă zi se târâie peste vrăbii moarte. Ușa se zbate, dar nu se deschide. Plângem și visăm că plângem dar ochii nu au lacrimi. Țara mea este o femeie în căldură, un pod de pofte. Mercenarii o traversează, aplaudați de nisipurile masive. Din balcoanele îndepărtate vedem ce este de văzut: animale sacrificate pe mormintele copiilor; cățui pentru afumat sfinții cu tămâie; roca neagră a pietrelor funerare. Câmpurile sunt pline de oase și vulturi. Statui eroice cadavre moi. Așa că mergem, cu pieptul spre mare.

Vechi lamentări dorm sub limbile noastre, iar cuvintele noastre nu au moștenitori. Ajungem spre insule extraterestre, parfumându-ne cu ciudățeniile aflate în abisul mării. Auzim gemetele îndurerate a corăbiilor noastre în port. Întristare: o lună nouă se ridică, rea chiar din pruncie. Râurile se descarcă în marea moartă, unde noaptea naște nunți din spuma mării și nisip, lăcuste și nisip. Așa că mergem și ne temem de coasa morții, care șuieră pe pantele noroioase. Pământul sângerează în jurul nostru. Marea este un zid verde.

Traducere si note: AG

Amos Oz „Nu sunt pacifist în sensul sentimental al cuvântului.

Dacă aș simți din nou că există riscul real ca țara mea să fie ștearsă de pe fața pământului, iar poporul meu măcelărit, aș lupta din nou, deși sunt bătrân. Dar aș lupta doar în cazul unei chestiuni de viață și de moarte, sau dacă aș crede că există cineva care încearcă să facă din mine și din cel de alături un sclav. N-aș lupta niciodată – prefer să fiu aruncat în închisoare – pentru cucerirea unor teritorii străine. N-aș lupta niciodată pentru un dormitor în plus al națiunii. N-aș lupta niciodată pentru locuri sfinte. N-aș lupta niciodată pentru așa-zisele interese naționale. Dar m-aș lupta, și încă din răsputeri, pentru viață și libertate, pentru nimic altceva. Ei, asta ar putea crea o prăpastie între mine și pacifistul european obișnuit, care susține că răul suprem din lume este războiul. În vocabularul meu războiul este îngrozitor, dar cel mai mare rău nu el este, ci agresiunea. Dacă în 1939 întreaga lume, în afară de Germania, ar fi susținut că războiul este cel mai mare rău din lume, Hitler ajungea până acum stăpânul universului. Așadar, când identifici o agresiune trebuie să lupți cu ea, indiferent de unde vine. Dar numai pentru viață și libertate, nu pentru anexarea de teritorii sau de resurse.

Când am creat formula “faceți pace, nu dragoste”, evident că nu predicam împotriva dragostei. Încercam doar, într-o oarecare măsură, să elimin talmeș-balmeșul sentimental larg-răspândit, pace și iubire și frăție și milă și iertare și îngăduință și toate cele, care îi face pe oameni să creadă că nu trebuie decât să aruncăm armele, și lumea va deveni imediat un loc încântător, plin de iubire. În ce mă privește, cred că iubirea e un lucru rar.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 9

Recenzie Cred – cel puțin așa îmi spune propria experiență – că un om poate iubi zece persoane. Dacă este foarte generos, poate iubi douăzeci de persoane. Dacă e al naibii de norocos, poate fi iubit de douăzeci de persoane. Dacă cineva îmi spune că iubește America Latină, sau Lumea a Treia, afirmația e prea superficială ca să fie semnificativă. Așa cum se plângea cu multă vreme în urmă interpretul unui cântec foarte cunoscut: „Nu e destulă dragoste ca să ajungă pentru toată lumea”.

Nu cred că iubirea este virtutea prin care se rezolvă problemele internaționale. Ne trebuie alte virtuți. Ne trebuie simțul dreptății, dar și bun-simț; ne trebuie imaginație, o mare capacitate de a ne pune în locul celuilalt, uneori de a intra în pielea lui.

Ne trebuie capacitatea rațională de a face compromisuri și, uneori, sacrificii și concesii, dar nu e nevoie să ne sinucidem de dragul păcii. „Mă omor ca să fii fericit.” Sau „Vreau să te omori pentru că așa voi fi fericit”. Și aceste două atitudini nu sunt diferite; ele sunt mai apropiate decât credeți.

După părerea mea, opusul războiului nu este iubirea, opusul războiului nu este mila, opusul războiului nu este generozitatea sau frăția, sau iertarea. Nu, opusul războiului este pacea. Popoarele trebuie să trăiască în pace. Dacă apuc să văd statul Israel și statul Palestina trăind ușă-n ușă, ca niște vecini cumsecade, fără nedreptate, exploatare, vărsare de sânge, teroare sau violență, voi fi mulțumit, chiar dacă nu va domni iubirea. Și, așa cum ne amintește poetul Robert Frost, „gardurile bune fac vecini buni”.

Unul dintre aspectele care îngreunează deosebit lucrurile este faptul că acest conflict dintre israelieni și palestinieni, dintre israelieni și arabi opune, în esență, două victime. Două victime ale aceluiași tiran. Europa – care a colonizat lumea arabă, a exploatat-o, a umilit-o, i-a călcat în picioare cultura, a dominat-o și a folosit-o ca teren de joacă al imperialismului – este aceeași Europă care i-a discriminat pe evrei, i-a persecutat, i-a hărțuit și, în cele din urmă, i-a asasinat în masă, într-un genocid fără precedent. Ați putea crede că între două victime răsare pe dată solidaritatea – ca, de exemplu, în poezia lui Bertold Brecht. Însă în viața reală unele dintre cele mai grave conflicte sunt tocmai cele dintre două victime ale aceluiași tiran. Între doi copii ai unui părinte nemilos nu există obligatoriu iubire.

Adesea, fiecare vede în celălalt exact imaginea părintelui nemilos.

Tocmai așa stau lucrurile nu numai între israelieni și palestinieni, ci și între evrei și arabi. Fiecare din părți se uită la cealaltă și vede imaginea asupritorilor din trecut. În literatura arabă contemporană, chiar dacă nu peste tot, evreul, mai ales evreul israelian, apare adesea ca o prelungire a Europei din trecut – albă, sofisticată, colonizatoare, tiranică, violentă, lipsită de inimă. Evreii sunt descriși ca acei colonialiști care au venit din nou în Orientul Mijlociu, deghizați de această dată în sioniști, ca să tiranizeze, să colonizeze și să exploateze. Foarte frecvent, arabii – chiar și unii scriitori arabi sensibili – nu ne văd așa cum suntem cu adevărat noi, evreii israelieni – o ceată de refugiați și de supraviețuitori pe jumătate isterizați, bântuiți de coșmaruri cumplite, traumatizați nu numai de Europa, ci și de modul în care am fost tratați în țările arabe și islamice. Jumătate din populația Israelului e compusă din oameni izgoniți din țări arabe și islamice. Israelul este, în realitate, o mare tabără de refugiați. Cu toate că jumătate dintre noi suntem, de fapt, refugiați evrei din țări arabe, arabii nu ne văd așa; ei ne văd ca pe o prelungire a colonialismului. Tot așa, noi, evreii israelieni, nu-i vedem pe arabi, și în special pe palestinieni, așa cum sunt ei de fapt: victime ale unor secole de tiranie, exploatare, colonialism și umilire. Nu, îi vedem ca pe autori de pogromuri și naziști care s-au înfășurat în kaffiyeh, și-au lăsat mustăți și s-au înnegrit la soare, dar se țin de aceeași veche distracție: tăierea beregatei evreilor. Pe scurt, sunt bucățică ruptă din vechii tirani. Din acest punct de vedere, ambele părți plutesc într-o ignoranță profundă: nu în privința scopurilor politice, ci a fundalului istoric, a traumelor profunde ale celor două victime.”

Amos Oz, “Cum să lecuiești un fanatic”, Humanitas, București, p. 46-50.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 10

Păreri

Mircea Munteanu - DESPRE SCLAVIE Inițial, sclavia a fost un lucru bun. BUN. Desigur, acum este greșit politic să afirmi așa ceva. Și vei fi imediat - condamnat de aculturații dogmatici. Dar dacă ne gândim că - la origini - prizonierii de război erau omorâți (uneori în chinuri), ne dăm seama că păstrarea lor în viață, prin utilizarea în scopuri economice, a fost un pas înainte pentru omenire. Nu puteau fi păstrați decât în calitate de sclavi. Publici sau vânduți celor ce-și permiteau să-i cumpere. Și aveau nevoie de serviciile lor. Dușmanii capturați în război nu au fost singura sursă de sclavi. Datornicii faliți își achitau datoriile... devenind sclavi. Ei, personal. Sau își vindeau copiii, în calitate de sclavi. Aici sunt mai multe amănunte.

Dreptul lui “pater familias” de a vinde copiii este puternic incriminat. Azi. În trecut, părea firesc. Pentru că, vânzând unul sau mai mulți copii, se puteau crea condițiile creșterii în securitate economică a celorlalți copii. Societatea nu intervenea în fiecare familie, pentru a reglementa toate problemele, ca azi. Capul familiei decidea ce era mai bine, conform cutumelor epocii. De altfel, nu toți copiii vânduți ajungeau sclavi. Unii erau înfiați de cumpărătorii ce nu aveau copii. În orice caz, era vorba de sclavia patriarhală, în care sclavul era socotit membru al familiei. Mânca la masă cu stăpânul. Dacă stăpânul se culca cu o sclavă, aceasta îi devenea soție, oficial. Mai ales dacă îi nășteaurmași. Recitiți “Vechiul Testament”. Veți vedea condițiile în care sclavii din datorii erau eliberați de stăpâni. Imaginea sclaviei antice este mult diferită de imaginea sclaviei contemporane. (Vedeți și Saturnaliile, când sclavii devenau stăpâni, pe termen limitat...și stăpânii le luau locul.) Să ne amintim că în epocă, mortalitatea copiilor era îngrozitor de ridicată. În jurul vârstei de 1 an și în jurul vârstei de 10 ani.

Când apăreau/cădeau dinții de lapte. Fenomenul era atât de puternic încât, în registrele primăriei Londrei, din sec. XVII, va apărea conceptul de “boala dinților”.

Desigur, nu asta era cauza. Dar moartea copiilor coincidea cu acest moment. Aparent, asta era cauza. Prin urmare, a vinde un copil nu era o afacere așa rea pentru părinți, oricum nu se știa dacă vor trăi, și nici o afacere așa bună pentru cei care cumpărau. Nu se știa dacă vor supraviețui până la maturitate.

Din această cauză, mulți părinți nici nu mai încercau să vândă copiii nou născuți. Dacă nu aveau o situație economică bună, care să permită creșterea copiilor, îi abandonau pur și simplu la poarta cetății. Trecătorii erau liberi să-i aleagă și să-i ia acasă. Cine nu era luat pierea de foame, sete, insolație...sau mâncat de cainii vagabonzi. A fost un obicei eliminat foarte târziu, tocmai de împăratul Constantin și mama sa (practic, creștinii au stopat acest flagel). În același timp, arabii își îngropau de vii fetițele, dacă nu aveau o situație economică înfloritoare. Abia Mahomed va opri acest obicei.

Prin urmare, vânzarea copiilor era un gest superior abandonării sau omorârii. Toată antichitatea a fost dominată de regulile societății darului (”potlatch”). Inclusiv Grecia și Roma (”Do ut des”).

Dar datorită răspândirii - doar aici - sclaviei în societate în mod absolut, s-a creat conceptul (fals) de “mod de producție sclavagist”. E doar o dezvoltare de nișă. Este o greșeală. Chiar și Evul Mediu este o prelungire a aceluiași mod de organizare socială. (Avem o evoluție internă: societatea darului, “modul de producție” tributar (la Marx “asiatic”), societatea medievală. Toate bazate pe dar/tribut, căruia i se răspunde prin protecție.)

Abia capitalismul va desființa vechile obiceiuri cutumiare. Mai bine în Vest, mai slab în Est, Asia și Africa. Comunismul a reprezentat o întoarcere mascată la vechiul sistem al societății darului.

Datorită neclarității conceptuale din gândirea lui Marx, omenirea are o falsă imagine asupra sclaviei. Lucrurile se vor complica după colonizarea Americii. Fiind nevoie de forță de muncă numeroasă și supusă, ieftină, sclavia s-a extins fulminant. Spaniolii au utilizat băștinașii. Dar aceștia aveau o psihologie aparte; refuzau să lucreze în sclavie. Mulți se omorau. Bernardino de Sahagun a văzut condițiile mizerabile de lucru și a scris despre ele. Regii Spaniei au ținut cont de cele scrise (și de randamentele foarte slabe ale muncii băștinașilor) și au dat ordin să fie înlocuiți cu populație de culoare, adusă de peste Ocean. Sclavii aduși din Africa nu erau vânați de albi. Erau prizonieri de război. Africa era zguduită de dese lupte intertribale. Se adunau foarte mulți sclavi.

Cei mai mulți erau omorâți, uneori ritual. Propunerea de a-i vinde era o alternativă umană, totuși. În America de Nord, primii sclavi utilizați au fost

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 11

Zâmbete albii. Condamnații din metropolă traversau Oceanul, sub supraveghere. Erau vânduți ca sclavi. Apoi interveneau diferite tipuri de contracte (pentru traversare, pentru învățarea de meserii etc), prin care oamenii liberi deveneau sclavi pe viață; trebuiau să plătească atât de mult, încât nu se puteau răscumpăra. Primul stăpân de sclavi în America de Nord, a fost un... negru. El s-a judecat pentru dreptul de a avea sclavi. Desigur, au apărut legi care defineau noua sclavie. În decurs de aproximativ 50 de ani, legile au căpătat și un caracter rasist. Dar nu au fost așa de la început. Toți oamenii pot fi sclavi!

Cam asta este - pe scurt - istoria sclaviei. Prizonieri de război, condamnați și faliți economic. De orice culoare. În rest, bablabla. Incultură, manipulare, ridicol. Ca întotdeauna când intervine organizarea politică și comanda unică.

BENEFICIILE RÂSULUI 1. Când râzi de tine, îi dezarmezi pe cei care vor să râdă de tine și eviți posibile confruntări.

2. Râsul dizolvă tensiunile, stresul, anxietatea, iritația, mania și depresia. După o repriză de râs, experimentăm o stare de bine extraordinară. Și să ne aducem aminte un lucru: dacă nu poți să râzi pe seama unui lucru, nu poți trăi cu acel lucru în viața ta.

3. Cercetările medicale au demonstrat că râsul întărește sistemul imunitar. Studiul comportamentului și al felului în care creierul afectează sistemul imunitar se numește PSIHONEUROIMUNOLOGIE. Deși încă la început, această ramură a medicinei începe să câștige teren în încercările de a înțelege relația dintre minte și corp.

4. Râsul reduce durerea prin eliberare de endorfine, care sunt mai puternice decât cantitatea echivalentă de morfină.

5. Umorul ajută la integrarea celor două emisfere ale creierului: emisfera stângă este folosită pentru descifrarea bancului, iar emisfera dreaptă interpretează dacă bancul a fost sau nu amuzant.

6. Râsul adaugă savoare vieții.

7. Simțul umorului atrage după sine mai multă productivitate, mai multă comunicare și o muncă de echipă mult mai eficientă.

8. Tuturor ne plac persoanele care ne fac să râdem. Cu cât împărtășești mai mult din simțul umorului, cu atât vei avea mai mulți prieteni.

9. Umorul este echilibrul pentru momentele când trecem prin greutăți.

10. Râsul este echivalent cu exercițiile fizice (în cantitate mică). E ca un masaj al tuturor organelor corpului.

11. Simțul umorului te ajută să accepți inevitabilul, să faci față provocărilor și să ieși din orice situație zâmbind. Ziua în care nu ai râs este o zi pierdută. Nu aștepta să te îmbolnăvești ca să practici terapia prin râs! Începe astăzi prin a te uită la comedii, prin a citi cărți amuzante și prin a schimba glume cu membrii familiei, prietenii, colegii sau cunoștințele

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 12

Artă plastică Artă cu Shlomo Schwartz Shlomo Schwartz s-a născut într-un mic oraș al Bucovinei, în 1934. După ce a cunoscut Holocaustul în Europa, a imigrat în Israel în 1948, la 13 ani și-a sărbătorit Barul Mitzvah, exact la nașterea statului Israel. În Israel, la studioul renumitului artist Aharon Avni, Shlomo a studiat arta sub conducerea lui Moshe Mokady, Marcel Janco, Avigdor Stematsky și Yechezkel Streichman. Shlomo Schwartz a fost printre primii care au absolvit acest prestigios institut. Asemănător ca manieră și stil cu Jean Jansem. Shlomo Schwartz a câștigat premiul Asociației Artiștilor din Israel în 1956 pentru participarea la expoziția tinerilor artiști.

De atunci a fost un participant permanent la expozitii solo precum și participant la multe alte expoziții de grup. Lucrările lui Shlomo pot fi găsite în colecții importante din întreaga lume.

Apar în muzee, galerii importante, colecții private și publice și în multe colecții corporative, precum ElAl Air Lines, Muzeul Ramat Gan, muzeul Herzlia, Muzeul Yad VaShem din Ierusalim, Muzeul Folclorului Evreiesc din Bruxelles, Arta Și Centrul de cultură din Hollywood și Universitatea din Miami din Florida, Casa de prietenie Israel-America din New York și în toată Europa, Canada, Statele Unite și Israel. Lucrările lui Shlomo includ figuri și peisaje. El tratează subiectele cu o mare sensibilitate și dragoste, reflectând propriul său caracter. Este un individ cald, amabil, blând și cu picioarele pe pământ, deși se bucură de un succes extraordinar în lumea artei. Vizitatorii expozițiilor lui Shlomo descoperă rapid cât de ușor se raportează ei la arta sa. Colectorii se îndrăgostesc la prima vedere și se atașează de picturile sale. Sunt sofisticate, ușor de iubit și distractiv de trăit cu ele in locuința posesorilor. Shlomo Schwartz trăiește și lucrează în Israel.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 13

Cititorii ne scriu Joel Oshia

Sub aripa neagră a războiului

Autor Herman Victorov

În anul 2013 am avut ocazia să citesc prima carte a D-lui Herman Victorov:“Din viața unui om oarecare” în care-și descrie viața lui ca om matur. În cartea de față luăm cunoștință cu copilăria autorului. Cartea se citește cu mult interes, scrisă cu mult talent de povestitor și cu o sinceritate cuceritoare în care apare copilăria trăită de autor în micul orășel Târgu Ocna, microcosmos de invidiat, oraș în care trăiesc evrei și români în relații de prietenie și înțelegere reciprocă. Oameni simpli, muncitori, meseriași care au calfe venite de la țară pe care-i învață meserie așa cum au învățat și unchii mei croitorie și ortopedie în Brașov. Am reținut cu plăcere relațiile calde care existau în familie și-n special rolul avut de “zeida”. Folosirea repetată a acestui cuvânt mi-a reamintit faptul că eu n-am avut plăcerea să cresc în prezența bunicilor mei. Cei doi bunici ai mei au căzut în Războiul pentru întregirea României 1916-1918 și sunt îngropați în “Parcela Eroilor evrei căzuți la datorie” în cimitirul din Iași. Decorațiile primite de ei în război am încercat să le aduc în Israel dar mi-au fost reținute de vameși. Pe măsură ce înaintam în citirea cărții aveam senzația că sunt descrise întâmplări trăite de familia mea. Apariția gărzilor legionare (cămășile verzi) în Târgu Ocna și ulterior în Bacău probabil că au fost mai puțin dure decât cele trăite în București în cartierele evreiești Dudești – Văcărești (semnalate de mătușa autorului, Dora). Familia mea a locuit pe str. Alexandru Moruzzi în corpul de clădire al proprietarului ION ULMENI (actor) care în acele zile de groază a stat la intrare și cu prezența lui teatrală le-a spus legionarilor “ în această casă nu locuiesc evrei”. Da, este un exemplu de omenie în acele vremuri de neomenie.

Ororile rebeliunii legionare din 21.1- 23.1.1941 sunt descrise pe larg în cartea ziaristului Brunea-Fox “Orașul măcelului” (omoruri, violențe, distrugeri).

Impresionează în carte descrierea calvarului peregrinărilor spre Bacău cu căruța după ce s-a dat Ordinul de evacuare din Târgu Ocna. Descrierea zilelor de călătorie cu boccelele adunate într-o căruță este redată cu multă sensibilitate și te atașezi durerii familiei în acele momente grele. Bacăul în care familia s-a stabilit este orașul în care s-a născut mama mea. Strada Lecca, Bistrița amintite în carte sunt amintirile mele dragi dintr-o perioada liniștită după război.

Munca obligatorie făcută de evreii în diverse locuri amintite în carte, în timpul războiului, n-a fost ușoară. Tatăl meu a făcut această muncă în localitatea Baldovinești-Brăila în 1942 la construcții de cazemate pentru linia frontului și mama mea nu l-a văzut mult timp acasă. Războiul descris de autor cu ororile lui pe front pentru armata română și Transnistria pentru evrei, au fost o pagină tristă de istorie. În carte sunt câteva referiri la luptele de la Stalingrad.

Mișcătoare sunt rândurile din jurnalul de război ale ofițerului Andrei Mureșan mort pe front în locuri îndepărtate cu gândul că moare într-un război inutil, absurd. Un subiect delicat pe care autorul pune accent este prezența evreilor în securitate. Răspunsuri documentate găsim la: - Marius Mircu -“Ce s-a întâmplat cu evreii din România” Vol.1,2,3 - Imre Toth (mare matematician român, născut la Baia Mare) în dialog cu Peter Vardy -“În viață sunt lucruri care nu se fac și care totuși se fac…). În anul 2013 după citirea primei cărți a autorului: “Din viața unui om oarecare” am avut câteva observații la adresa autorului pe care le-am transmis și la care am primit răspuns.

La acea dată părerile noastre erau diferite în unele probleme și-n parte au rămas. Acum citind această carte am aflat unele lucruri pe care dacă le știam atunci mă refeream altfel la anumite subiecte.

- Cartea de față este un DOCUMENT istoric pe care generațiile viitoare trebuie să-l citească pentru completarea cunoștințelor.

- Apreciez confesiunea deschisă a autorului și sensibilitatea povestirilor.

- Cartea se citește ușor, este scrisă cursiv într-o limba elevată (se simte contribuția colaboratoarei Michaela Victoria Ignat).

- M-a impresionat în mod deosebit copilul H.V care începând cu vârsta de 10 ani a muncit cu râvnă, seriozitate, pricepere și a ajuns acum să primească roadele muncii de-o viață.

- Apreciez documentarea autorului pentru această carte și modul cum a îmbinat cele văzute copil fiind, cu înțelegerea ulterioară a lucrurilor în viziunea documentelor istorice.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 14

Arheologie

Orașe Biblice dezgropate - Hebron Hebron - Istorie timpurie Vechiul centru biblic din Hebron a fost identificat prin săpături arheologice la Tel Rumeida. Cea mai timpurie perioadă de așezare se întinde pe cel de-al treilea mileniu î.e.n. (aproximativ 3200-2200 î.e.n.) În acest timp, Hebron a fost o așezare fortificată care acoperă aproximativ 7,5 acri. Orașul a fost abandonat ulterior, dintr-un motiv necunoscut (interesant, acest lucru este plasat în jurul perioadei biblice a Potopului lui Noe) și ulterior reconstruit în timpul epocii medievale a bronzului (c. 2000–1550 î.e.n.). În acea perioadă, orașul a fost ocupat de o populație canaanit-hitită, activă, care a stabilit Hebronul ca un oraș important, serios fortificat. Un mare zid de piatră înconjurat de un solid val de pământ încercuia limitele orașului Canaanit, oferind o apărare crucială pentru populație. Datând din această perioadă timpurie canaanită, a fost descoperită o inscripție cuneiformă care enumeră cantități de oi cumpărate și vândute popoarelor semite din țară.

Unul dintre ei ar fi putut fi celebrul stăpân de oi și patriarhul Avraam, sau poate unul dintre copiii sau nepoții săi. În această perioadă timpurie, el și familia sa au fost pe scenă.

Un patriarh, o poartă și o peșteră Biblia îl descrie pe Avraam petrecând mult timp la Hebron. A venit în această zonă, după ce el și nepotul său Lot s-au despărțit în urma extinderii excesive a turmelor și a familiilor fiecăruia. Și în această zonă Abraham a făcut prima tranzacție de pământ în Canaan pentru familia și urmașii săi (cu mult înainte că israeliții să între după Exod): un teren cu peșteri în care să-și îngroape soția sa Sarah (și un viitor cimitir pentru generațiile următoare).

Biblia ne spune că această tranzacție de pământ a avut loc la poartă orașului. La sfârșitul anilor 1990, un rest de poartă mare a fost descoperit în colțul sud-estic al telului, datând din perioada bronzului mijlociu. Pe baza descoperirii și datării, acesta ar putea fi foarte bine același complex de porți menționat în Geneza 23:10, la are Avraam și-a cumpărat cimitirul. Porțile orașului erau un loc destul de obișnuit pentru tranzacțiile oficiale și pentru adoptarea hotărârilor judecătorești. Geneza 23: 3-4, 10-11 înregistrează tranzacția astfel: Și Avraam s-a ridicat înaintea morții sale și a vorbit fiilor lui Heth, spunând: “Eu sunt un străin și un locuitor aici: dă-mi stăpânirea unui loc de înmormântare , ca să-mi îngrop morții ... și Efron, hittitul a răspuns lui Avraam în audiența copiilor lui Heth,

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 15

Arheologie chiar și a tuturor celor care veniseră la poarta orașului său, spunând: Nu, stăpâne, ascultă-mă: câmpul ți-l dau ție, și peștera care este acolo, ți-o dau; în fața fiilor poporului meu, ți le dau: îngroapă-ți morții”. După tradiție acest loc de înmormântare este cunoscut astăzi ca Peștera Patriarhilor. În urmă cu aproximativ 2.000 de ani, regele Irod a construit o structură comemorativă mare în jurul terenului, care a fost transformată ulterior într-o moschee. Se crede că această clădire Irodiană este cea mai veche, intactă, structură de rugăciune utilizată continuu, din lume. Multe evenimente cheie din viața patriarhilor au avut loc la Hebron. Avraam a construit acolo un altar. Sarah a murit acolo. Isaac locuia acolo. De aici, Iacov și-a trimis fiul Iosif ca să-și caute ceilalți fii - o călătorie care l-a dus pe Iosif în captivitatea egipteană și din care numai oasele sale s-au întors după multe sute de ani, aduse înapoi de israeliți în timpul Exodului din Egipt.

Canaanitul Hebron

După vremea lui Avraam, Hebronul a continuat să funcționeze ca o comunitate canaanită înfloritoare, operând sub autoritatea puterii regionale egiptene mai largi (la fel ca practic toate orașele-state canaanite). Cândva, la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., în timpul Exodului - puterea Hebronului a scăzut dramatic. Acest lucru este evident din excavatiile arheologice de la Tel Rumeida și, de asemenea, dintr-o serie de tablete cunoscute sub numele de Scrisorile Amarna. (de asemenea, din Biblie.)

Scrisorile Amarna

Scrisorile Amarna sunt o serie de documente găsite la vechea așezare Amarna din Egipt, datând din secolul al XIV-lea î.e.n.“Scrisorile” - sau, mai degrabă, tăblițele de lut - sunt corespondența disperată de la conducătorii Canaanului către faraonul Egiptului, cerând urgent ajutor împotriva nomazilor invadatori “Habiru” care preluau țara. Asemănare dintre Habiru și ebraică nu pare a fi întâmplătoare - iar datarea scrisorilor se potrivește cadrului general al întrării israeliților în Țara Promisă. Biblia descrie, de asemenea, prezența uriașilor în zona Hebron. În timp ce nu s-au găsit rămășițe de giganți, rămășițe de clădiri ciclopice masive s-au găsit.

“Zidăria ciclopeană” este construită din structuri care folosesc bolovani masivi, numiți după legendarii giganți greci.

Aceste pietre folosite la Hebronul Canaanitul dintre care unele cântăreau mai mult de 10 tone fiecare - alcătuiau un zid al orașului și turnuri. Un turn deteriorat s-a păstrat până la 20 de picioare înălțime - inițial, era probabil mult mai înalt. În ciuda puterii Hebronului, acesta a fost distrus cu succes și preluat de Caleb, unul dintre spionii care a căutat inițial țara Canaanului. Au fost găsite rămășițe ale distrugerii acestui oraș canaanit. Caleb a fost un patriarh iudaic important, iar teritoriul a devenit parte a tribului lui Iuda. Rămășițele arheologice arată că, după această perioadă de timp, Hebronul a fost ocupat de israeliți. Orășelul a rămas o dimensiune constantă în următoarele câteva secole, nu a atins apogeul până în secolele XI-X î.e.n. Acesta a fost perioada în care David a crescut în această zonă.

Hebron – Geneza unei Împărății

Pe aici David a crescut oile tatălui său. După moartea lui Saul, bătrânii lui Iuda s-au adunat la Hebron pentru a-l unge rege. Hebronul a devenit primul capitală a lui David. (Abia după 7½ ani mai târziu, restul Israelului l-a acceptat pe David ca rege și a stabilit capitala la Ierusalim .) David ar fi ridicat Hebronul la noi culmi ale proeminenței ca fiind prima sa capitală. Acest lucru apare în evidențe arheologice.

Nu este surprinzător faptul că Absalom, fiul lui David, a încercat să domnească din Hebron în timpul răscoalei sale. Se pare că a vrut să-l uzurpe pe tatăl său, înrădăcinându-se în “primul oraș” al lui Iuda, în același mod în care domnia lui David fusese stabilită la Hebron cu decenii înainte. Hebron, în bine sau în rău, era un oraș strâns legat de familia lui David.

Sursa: Watch Jerusalem

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 16

Jurnal Poetic Din poezia popoarelor - Traducere: AG

Catrene chinezești de Marlyn Chin - @

Avionul are forma unei păsări Sau a un penis mecanic uriaș Tatăl meu o escortează pe mama De la copilărie la nefericire * O libelula are aripi iridescente Zorn, este o furnica micuță Prinsa de brațe și picioare De un piper roșu palpitant * Copila, e o fată gătită în roz ca o păpușă Copila, este o perlă Un ulcer în scoica lui Dumnezeu * Plânge micuța scoică, de copil plânge Aburul ți-a deschis ochii Secretul tău e în întuneric ascuns O gresie ascute cuțitul * Barca abandonată cu frunze de taro ♥) singura sa pânză neagră s-a rupt Cadavrele sunt grase și pline de bijuterii Fundul bărcii este foarte putred * Viermele a intrat în ureche Și a ieșit prin nasul tatălui meu A curățat pelvisul mamei mele Și s-a înfășurat în jurul degetului mare * Un copil își bate patul Altul bate un cârlig de pește făcut din sârmă Unul își bate sora pe o jumătate de cap Oh, învață-ne să pescuim și să iubim! * Nu spuneți că boudoir-ul ei este prea îngust Putea să doarmă, doar într-un pat rece Nu spuneți că dețineți mulți cai Am evadat pe spatele ei de mânz murg * Omul este bun, a spus Meng-Tzu Trebuie să cultivăm natura lui Omul este rău, a spus Hsun -Tzu În inima omului există un vierme

A strâns o pungă cu mărgele din Hong Kong El a procurat un evantai oval din Taiwan S-a căsătorit cu el pentru un buletin de identitate El a abandonat-o pentru o blondă

@- Poeta Marilyn Chin s-a născut în Hong Kong, dar a crescut în Portland, Oregon.

A obținut licența în literatură chineză de la Universitatea din Massachusetts. ♥) taro = plantă comestibilă cultivată în Oceania Dumitru Ichim – Ontario, Canada Poezii inspirate de călătoria autorului prin teritorile indienilor canadieni

DOLIUL ALB Omul Alb ne-a vânat până când dintre noi au rămas doar munții și apele cu numele nostru. În loc de negru Muntele Yoho poartă pe vârf doliul alb pentru noi, iar despre numele Niagarei de ce întrebați ce înseamnă?

“Mireasa nebună...” a-mbrâncit bolțile cerului și râde.

E toată îmbrăcată în alb, culoarea de doliu, așa cum se poartă la noi de munte, de apă, de lună. *** Interior de Schir Shvadron

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 17

Oaspeţii jurnalului

Vavila Popovici

Să știi să plângi și să râzi Să știi să plângi de bucurie când îți iese fericirea în cale doar și numai pentru câteva clipe.

Să știi să plângi când fericirea-ți este pierdută, când inima și mintea aleargă năucite pe căi neștiute.

Râs-plânsul lumii să-l prețuiești și lacrimile-ți vor naște poeme.

Să nu-ți fie teamă, nici rușine de lacrimi, sunt mici oglinzi ale vieții, tămăduiesc, aduc și revarsă asupră-ți profundul lor înțeles.

Să știi să râzi precum nebunul când simți că viața te doboară; să gândești atunci că-i mai bun un hohot de râs decât unul de plâns; să te strângi ca un arc, cu sabia voinței să lupți, puterile ultime s-aduni; să nu te lași învins, nicidecum!

Să știi să plângi și să râzi, să alungi inhibițiile firii; a te lăsa cuprins de-aceste sfinte trăiri, înseamnă-a cunoaște puterea iubirii.

O fabulă ZEN Într-o țară din Asia, există o legendă despre un fermier care a mers la un om înțelept din satul său, căruia i-a povestit despre cât de grea era viața lui.

Nu știa cum să se mai descurce. Mintea sa era dominată de frica de viitor. Voia să renunțe; era obosit să mai lupte și să se zbată. Se pare că, imediat ce rezolva o problemă, o alta se ivea. Înțeleptul l-a rugat să coboare până la lac și să aducă o găleată cu apă.

Apoi a turnat apa în trei oale și le-a atârnat pe fiecare dintre ele deasupra focului. Curând, oalele au început să fiarbă. În prima, a pus o legătură de morcovi, în a doua, câteva ouă și în ultima, câteva frunze de ceai.

După ce au fiert o jumătate de oră, înțeleptul a luat oalele de pe foc. A luat morcovii și i-a pus într-un castron, a luat ouăle și le-a pus într-un alt castron și, în cele din urmă , a turnat ceaiul în al treilea castron. Întorcându-se către fermier, l-a întrebat: “Spune-mi, ce vezi?”. “Morcovi, ouă și ceai“, a răspuns fermierul. Atunci înțeleptul a spus: “Atinge morcovii și spune-mi ce simți”. Fermierul a făcut întocmai și a spus: “Morcovii sunt moi”. Apoi, înțeleptul i-a spus să ia un ou și să-l spargă. După ce a îndepărtat coaja, fermierul a observat că oul devenise tare. În cele din urmă, înțeleptul l-a rugat pe fermier să bea ceaiul.

Fermierul a început să zâmbească în vreme ce simțea aroma ceaiului. Apoi l-a întrebat pe înțelept: “Ce înseamnă toate acestea?” Înțeleptul i-a explicat că fiecare dintre cele trei lucruri avusese de înfruntat același adversar... apa fiartă. Fiecare dintre cele trei lucruri a reacționat diferit. Morcovul a intrat în apa puternic și ferm. Totuşi, scufundat în apa fiartă, s-a înmuiat și a devenit slab. Oul era fragil. Coaja fragilă i-a protejat interiorul moale, dar apa fierbinte l-a întărit la interior. Frunzele de ceai au avut o comportare unică. Ele au schimbat apa.

“Care dintre ele ești tu?” l-a întrebat înțeleptul pe fermier. “Atunci când întâmpini dificultăți, cum te comporți? Eşti morcov, ou sau frunză de ceai?”

Atunci când analizezi problemele pe care le întâmpini în viață, trebuie să te întrebi: “Care dintre ele sunt eu? Sunt morcovul, care pare ferm, dar, din cauza durerii și a adversităților, îmi pierd tăria și mă înmoi? Sunt oul, care începe cu o inimă uşoară și un spirit voios, dar, după ce își pierde slujba, se desparte de cineva, dă faliment sau trece printr-o altă încercare, se întărește și devine rigid? Sau sunt asemenea frunzei de ceai?” Frunza de ceai schimbă cu adevărat apa fierbinte - adică tocmai elementul care aduce durerea”. Atunci când fierbinte, frunza degajă parfum şi savoare. Dacă ești asemenea unei frunze de ceai, atunci când lucrurile nu sunt în regulă, te întărești și schimbi situația din jurul tău.

Atunci când timpurile sunt potrivnice, și încercările sunt cele mai grele, încerci să te ridici la un nivel superior?

Cum gestionezi adversitatea?

Ești morcov, ou sau frunză de ceai?

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 18

Final de carte Laszlo Alexandru

Viaţă şocantă (partea a V-a) - Final O soluţie era ca Lea să se întoarcă, alături de fiica ei, în România. Autorităţile consultate resping această ipoteză: eventuala cerere trebuia depusă la Bucureşti. Dar soţul ei nu dădea semne că ar avea asemenea intenţii. Protagonista rămâne captivă în Israel. Iar raporturile cu fraţii de-acolo se menţin la fel de încordate şi ostile. Lea îi reproşează făţiş lui Mariska: “Eşti milionară, aveţi fabrică, maşină de lux şi totuşi mă ţii în spitalul de nebuni”.

Mariska îi scrie emoţionant, alternând indignarea cu gingăşia: “M-am gândit foarte mult până m-am hotărât să te implor încă o dată în viaţă să-ţi vină mintea la cap şi să recunoşti că eu nu-ţi vreau răul, că în inima mea te iubesc nu mai puţin decât pe restul fraţilor mei. Dacă te sfătuiesc sau îţi spun ceva este pentru că mă gândesc doar la binele şi fericirea ta. / Tu interpretezi întotdeauna altfel lucrurile şi te războieşti cu mine. De ce te comporţi aşa, de ce mă urăşti atât de mult? Eu cu bună ştiinţă nu am păcătuit nciodată faţă de Dumnezeu şi de tine. Mă jur pe amintirea scumpilor mei părinţi, pe care i-am iubit atât de mult, că şi eu sufăr, duc şi eu povara vieţii singură, sunt nefericită sufleteşte, dar nu m-am plâns nimănui. Am primit plicul cu banii şi scrisoarea ta şi m-am enervat foarte tare la citirea ei. / Ascultă-mă, Lea, eu de patru ani nu am primit altceva de la tine decât jigniri şi necazuri. Am albit şi sunt bolnavă de atâta necaz. Ce mai vrei tu de la mine? De ce îmi chinuieşti inima? Eu nu ţi-am cerut bani niciodată şi nici nu am primit bani pentru ceea ce am făcut pentru tine, în afară de banii pe care mi i-aţi dat tu şi cu Jenő, ca să-mi cumpăr cadou o carte. Crezi că cele 5 lire trimise de tine acoperă cheltuielile mele cu Jaffa, îmbrăcăminte, mâncare, pantofi, reparaţiile pantofilor şi îngheţata, fără a mai socoti spălatul, nopţile pierdute etc.? Nu voi număra banii cheltuiţi de mine pentru alimente şi medicamente. Dar nu face nimic, Lea! Ai lucrat bine, ai reuşit să-ţi baţi joc de mine din nou. Îţi trimit înapoi cele 5 lire, cu mulţumiri cu tot. / Mă doare modul în care te comporţi faţă de noi. Nici eu şi nici Manó nu ţi-am făcut nimic rău. Îmi pare rău dacă tu ai această impresie, cred că e numai vina sorţii. Te rog din nou să vii la mine să vorbim, vino şi de Seder, vom fi mulţi din familie, dar dacă nu vrei, nu te pot forţa.

Încearcă să fii Lea cea veche, care mă iubea. Mi-e dor de tine.” Evoluţia gradată a conflictului e consemnată, cu sufletul la gură, de naratorul devenit martor al pulsaţiei tragice a familiei sale. “Lea a avut mai multe tentative de sinucidere. A băut otravă de şoareci, în urma căreia i-a căzut superbul ei păr mătăsos şi des, crescându-i în loc altul creţ şi rar. Apoi şi-a tăiat venele, fiind din nou internată în spital, unde iarăşi a încercat să se spânzure cu cearceaful de la pat.” Era oare Lea nebună? Pot fi oare puse gesturile sale extreme pe seama alienării mintale? Lucida ei scrisoare de recapitulare autobiografică, redactată pe un ton calm, cu grijă asupra detaliilor şi o bună stăpânire logică a desfăşurării faptelor, ne împiedică să tragem o asemenea concluzie.

“Mult iubita mea soră Mariska,

Probabil te miri că îţi scriu. Adevărul este că de săptămâni întregi mă frământ dacă e bine sau nu să-ţi scriu despre gândurile mele. Sunt foarte nervoasă, nici nu ştiu de unde să încep. Nu am intenţia să mă eschivez de vina mea şi crede-mă că nu vreau să te supăr, învinuindu-te numai pe tine de tot ceea ce se întâmplă şi sper că în sfârşit, după aceste rânduri, mă vei înţelege. O să încep cu deportarea, despre care, din voia Domnului, tu ştii doar din auzite şi cu siguranţă nu ştii ce a însemnat cu adevărat. Cărţile de groază pe care le citeşti din când în când sunt poveşti de adormit copiii în comparaţie cu realităţile lagărelor de exterminare.

Eu am fost singura dintre cei şase copii care i-a însoţit pe scumpii noştri părinţi pe ultimul lor

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 19

Final de carte drum. Singura care a văzut feţele lor speriate când au fost selectaţi pentru crematoriu. Singura care a văzut ultimul lor zâmbet îndurerat, când, cu lacrimi în ochi, m-au privit din rândul sortit morţii. Nu ştiau, dar cred că presimţeau că nu ne vom vedea niciodată. Cum aş putea să-ţi descriu acel zâmbet…? Nu pot. În decurs de un an, ca deportat dezumanizat, am cutreierat Auschwitz, Katowice, Stutthof, unde am lucrat în fabrica de săpun din grăsime umană, Danzig, Praga, Bratislava. Am călătorit în vagoane de vite, obligaţi să ne facem necesităţile biologice înconjuraţi de alţi deportaţi: femei, bărbaţi şi copii. Am răbdat chinul murdăriei şi foamei. Încrederea că acest coşmar se va sfârși repede mi-a dat putere chiar şi atunci când vedeam în jurul meu oameni epuizaţi, căzând fără viaţă sau împuşcaţi de acei nemernici neoameni. Am umblat prin ger şi zăpadă, cu picioarele învelite în paie prinse cu hârtie de ziar. Am fost dezbrăcată în pielea goală în faţa militarilor, dar şi a unor civili, şi bătută de nenumărate ori. După eliberare şi întoarcerea mea la Cluj, am fost internată luni de zile pentru refacere. Scumpa mea Rózsi mă vizita în fiecare zi, fără excepţie, aducându-mi mâncare proaspătă gătită de ea şi discutam ore întregi. Discutam despre viitor, încurajându-mă să recapăt gustul vieţii normale.

Amândouă evitam să vorbim despre trecutul apropiat, dar ne-am informat reciproc. Dragul meu frate Marci venea tot la două zile, aducând flori şi diferite bunătăţi. Mă strângea în braţe şi mă încuraja.Simţind dragostea lor eram sigură că de acuma voi avea parte numai de fericire. M-am înşelat amarnic.

Nici în cele mai urâte vise nu am crezut că voi avea parte de atâta tristeţe în Israel lângă sora mea mai mare, care de zeci de ani mă tot chema la ea. Am crezut că venind lângă tine, noi două o să ne înţelegem bine şi dragostea frăţească va crea baza unui nou viitor pentru familia mea în noua ţară a evreilor.

Dar tu, dragă surioară, nu mă iubeşti. Anii cei mulţi de când ne-am despărţit te-au schimbat, au şters din inima ta dragostea frăţească pe care o înlocuieşti cu aparenţe. O simplă comparaţie: Rózsi a fost prima care după deportare a revenit la Cluj şi a obţinut o locuinţă mică, de o cameră şi o bucătărie. A fost urmată de Iosi, apoi de Marci, apoi am sosit eu şi în final Jenő. Timp de un an am stat cu toţii împreună,

fără probleme şi fără certuri, întristaţi pentru cei care au lipsit dintre noi, dar fericiţi că noi suntem împreună. Pentru noi, cei care cu puţin timp înainte avusesem parte de alt ‘confort’, cămăruţa aceea era ca un hotel de lux. Ştiu că pe tine nu te interesează, dar nu pot înţelege cum a putut să uite Jenő ce a însemnat şi pentru el dragostea familiei. Am trăit cinci fraţi în acea cameră şi crede-mă că niciodată nu ne-am certat.

Am gătit şi am făcut curăţenie ajutată de fraţi. Niciodată nu am fost sluga fraţilor mei. Am rămas singură la Rózsi şi în anul următor am ajutat-o în gospodărie, am avut grijă de Bandika. La nevoie, cumpărăturile de la piaţă le făcea Marci. Poate tu ai uitat scrisorile în care scriai că îmi vei fi mamă în locul mamei noastre şi dacă vin o să am tot ce-mi doresc pe lume, dar eu nu am uitat. Toate aceste promisiuni frumoase au fost citite de Rózsi şi Marci, aşa cum şi eu am citit scrisorile pe care le trimiteai tu lor. Nu s-a adeverit nimic din ceea ce ai promis, începând chiar din prima seară când în frumoasa ta vilă de mai multe camere nu era loc pentru mine şi asta pentru că nu am căzut de acord în ceea ce priveşte viitorul meu. Dar nici la Jenő nu aveam loc, noaptea fiind nevoită să împart cu şobolanii magazia de materiale şi puţina mâncare pe care o primeam. Suferinţele mele sufleteşti care se acumulau de la sosirea mea au depăşit cu mult suferinţele fizice din lagăr, pentru că, după cum ţi-am scris, atunci optimismul mi-a dat putere. Acuma nu mai pot spera şi nici nu mai am voinţă. Când m-am trezit la cruda realitate, dându-mi seama că nu mă iubeşti şi că ai îndepărtat-o de lângă mine pe scumpa mea fetiţă, fiind ferm convinsă că fără susţinerea lui Laci nu am nici un viitor, am luat de două ori hotărârea să pun punct vieţii mele umile. De unsprezece luni sunt în spitalul de nebuni Beer Jakov. Fraţii din Cluj au avut norocul că au rămas acolo unde pot trăi o viaţă normală de om, chiar dacă sunt mai săraci. Din păcate eu am crezut în tine şi am venit în Eretz.

Acolo am avut o locuinţă frumoasă, e drept, doar de o cameră, dar dereticată de Erzsi, fată care ne ajuta în casă, şi cu tot ce mi-am dorit. În prostia mea am crezut în tine şi am abandonat totul. Poţi să motivezi cum vrei, dar dacă într-adevăr ai vrut să mă ajuţi, puteai să o faci. (…) Au trecut sărbătorile, dar eu doar acuma te rog să-mi ierţi păcatele şi greşelile.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 20

Final de carte Iubeşte-mă, dragă, aşa cum sunt. La rândul meu, şi eu te iert şi te iubesc în continuare cu toate defectele pe care le ai, doar am avut aceeaşi mamă şi acelaşi tată.”

După o lungă aşteptare, Lea a primit în sfârșit, împreună cu Jaffa, actele de repatriere în România. Dar tot atunci a sosit şi o telegramă de la soţul ei: “NU VENI! AM PE ALTCINEVA!!!”. Lea a murit în zorii zilei de 6 noiembrie 1960: s-a aruncat de la etajul şase al unei clădiri din Tel Aviv, ținând în mână fotografia lui Laci. Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înţeles al cuvântului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înţelege să-şi facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moştenire de la mătuşa Mariska un pachet de scrisori.

(E bine că a primit şi asta. Verişoara Jaffa, crescută de aceeaşi Mariska, n-a moştenit nimic.) Le-a citit conţinutul şi a rămas adânc tulburat. Şi-a asumat misiunea de-a aduce la cunoştinţa publică cele întâmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenţii, de-a lungul anilor cât a lucrat la compunerea acestei cărţi extraordinare. De altfel intensitatea epică e atât de accentuată, pe un număr redus de pagini, încât zorzoanele suplimentare ar afecta dramatismul depoziţiei.

Postura naratorului e dintre cele mai inconfortabile.

El are legături de sânge cu toţi eroii pe care-i aduce în scenă. Dotat şi cu o delicateţe rară, evită pe cât posibil să-i judece unilateral. Aşa se face că unul şi acelaşi om, de pildă Jenő, e privit uneori cu o blândețe plină de compasiune, alteori cu un dispreţ tăios. El e şi deportatul dus la muncă forţată, care şi-a pierdut soţia şi copilul la Auschwitz, e şi unchiul zgârcit care îşi ia înapoi cadoul pentru a-l vinde pe bani, e şi fratele fără suflet, ce-şi umileşte sora pe care o cazează într-o şură dărăpănată şi o azvârle în deznădejde. Mariska, ruda abuzivă, în scrisorile ei se raportează la biata Lea uneori cu o ură furtunoasă, alteori cu o milă jenată, sau chiar cu disperare. Dar cine e Mariska? E sora grosolană, care o alungă pe Lea şi o împinge la sinucidere? E mătuşa brutală care o creşte – în mijlocul insultelor şi al dispreţului – pe micuţa Jaffa? E mătuşa generoasă care îl ajută pe nepotul Andrei să se instaleze în Israel şi îi oferă, din proprie iniţiativă, o sumă de bani pentru a-şi porni afacerea? Probabil câte ceva din toate acestea. Complexitatea naturii umane e imprevizibilă. Ciocnirea de orgolii şi personalităţi intransigente poate conduce la moarte.

Lucrarea comentată ridică vălul de pe două sectoare de existenţă înfăşurate de obicei în pudoare: abisul relaţiilor de familie şi visul exilului fericit.

Ne e dat să citim, pentru prima dată cu asemenea acuitate, despre raporturile complexe dintre fraţi şi surori, gravitând pe o gamă foarte largă de sentimente, de la iubire, tandreţe şi duioşie, pînă la sarcasm, cinism şi ură. Iluzia străinătăţii edenice, care se profilează ca o răscumpărare după viaţa de chinuri şi privaţiuni, e sfâșiată de evidenţa faptelor. O producţie cinematografică bine gândită ar completa cu noi rezonanţe acest document despre viaţa şocantă. Mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc pe Andrei Klein şi să citesc povestea familiei sale.

“New world order by vaccine”-2020 Mircea Paul Goreniuc - Cast bronze, bullets, barbed wire, syringes on white marble.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 21

Ştiinţă 5 mari genii ai fizicii teoretice

Leonard Susskind Era un simplu instalator când era tânăr, apoi s-a decis să facă fizică teoretică.

El a inventat teoria corzilor.

Este, de asemenea, tipul care l-a atacat pe Stephen Hawking cu teoriile sale despre teoria informației și găurile negre. De asemenea, a inventat principiul holografic. Acum lucrează la Universitatea Stanford.

Steven Weinberg Este profesor la UT Austin.

El a câștigat un premiu Nobel pentru munca sa cea mai cunoscută de unificare a forțelor electrice și magnetice cu forța slabă în teoria electroweak. El a contribuit, de asemenea, la gravitația cuantică (teorema Weinberg-Witten)

Edward Witten Singurul fizician care a câştigat vreodată medalia “Field”, Ed Witten este cel mai bine cunoscut pentru unificarea diferitelor teorii ale șirurilor în teoria M. Este un geniu dincolo de înțelegerea noastră. A studiat științe politice și economie înainte de a trece la fizică la școala postuniversitară.

Notă: Teoria M este o teorie în fizică care unifică toate versiunile consistente ale teoriei supercorzilor. Witten a prezis mai întâi existența unei astfel de teorii la o conferință despre teoria șirurilor la Universitatea din California de Sud, în 1995.

Anunțul lui Witten a inițiat o rafală de activități de

cercetare cunoscută sub numele de a doua revoluție a supercorzilor. Potrivit lui Witten, denumirea M ar trebui să reprezinte “magia”, “misterul” sau “membrana” iar adevăratul sens al titlului ar trebui decis atunci când se va cunoaște o formulare mai fundamentală a teoriei.

Roger Penrose Știti cum spun oamenii că există o linie foarte fină între geniu și nebunie?

Tipul acesta este un geniu atât de ciudat încât pare nebun chiar și pentru cei mai deștepți fizicieni ai timpului nostru. Un englez, este cel mai bine cunoscut pentru teoria twistor și pentru multitudinea de teorii despre gravitația cuantică și cosmologie. De asemenea, el a scris “The Emperor's New Mind”, o carte despre modul în care teoria cuantică poate afecta conștiința. A lucrat intens cu Steven Hawking.

Notă : În fizica teoretică, teoria twistor a fost propusă de Roger Penrose în 1967 ca o posibilă cale către gravitația cuantică și a evoluat într-o ramură a fizicii teoretice și matematice. Penrose a propus că spațiul twistor ar trebui să fie arena de bază pentru fizica în care spațiul-timp ar trebui să apară. Aceasta conduce la un set puternic de instrumente matematice care au aplicații la geometria diferențială și integrală, ecuații diferențiale neliniare și teoria reprezentării și în fizică la relativitatea generală și teoria câmpului cuantic.

Alan Guth Alan Guth este un cosmolog de la MIT care este cel mai bine cunoscut pentru teoria inflației cosmice din

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 22

Ficţiune Mircea Dinescu

Psalmul ateului De ce ți-e rușine să fii genial cînd unii trag un curcubeu prin bale cînd flutură batiste spre rănile tale ca-n fața țăranilor o piele de cal de ce ți-e rușine să fii genial și taci ca eroul ucis de urale cînd cade cortina de muște în hale și ies măcelarii în haine de bal de ce ți-e rușine să fii genial cînd dealu-i silit să-și renege o vale și floarea să-și muște vîrtos din petale și marea-i cusută la țărm val cu val de ce ți-e rușine să fii genial

Florentino Himelbrand

SCHIȚĂ DE FICȚIUNE Dragii mei, privind eu astăzi la televizor “Ziua Independenței Ucrainei” mi-am adus aminte că în urmă cu decenii această republică sovietică producea aproape tot ce vrei de la avioane de transport, la mașini, motoare de vapor și în special bicicletele semicursiere cu schimbător de viteze – din care n-am avut, dar am avut o bicicletă “Ucraina” de culoare verde cu două portbagaje și un far albastru.

Culoarea sa era aceeași cu a drapelului de astăzi al țării, dar ce “armonie de culori” – bicicletă verde, far albastru. Nici nu credeți ce furori făceam. Dar timpul a trecut, iar astăzi privind eu la televizor manifestațiile de la Kiev, prin nu știu ce asociații de idei mi-am adus aminte o glumă citită undeva, cândva. Într-o bodegă de la periferia Kiev-ului, trei șobolani mai “avuți” beau coniac. După prima sticlă primul șoarece “explică”: - Mă, voi cunoașteți capcanele acelea pe care le pun oamenii cu o bucățică de cașcaval înăuntru? Ei bine, eu sunt atât de puternic încât deschid capcana, fac vreo douăzeci de tracțiuni, apoi iau cașcavalul și-i las pe tăntălăi cu gura căscată. Nici unul nu vine să mă prindă. Al doilea continuă: - Mă, voi știți boabele acelea roșii de otravă pe

care oamenii ni le lasă că să murim? Ei bine, eu le adun, le pisez și apoi le pun într-o foiță și le trag pe nas. Mai ceva că însăși “cocaina rusească!”. Ceilalți doi șobolani râd în timp ce al treilea bea ce a mai rămas în sticlă apoi se școală demn: - Acum dragii mei, eu mă duc să regulez pisica!

Prinzându-l de labele din față ceilalți doi șobolani încearcă să-l tragă înapoi pe scaun: - Stai puțin să discutăm. Cine este pisica? Doamna Merkel? Ceilalți trei muschetari sunt bărbați: Trump, Lukașenko și în special Putin. Cum se va reîmpărții? Ajungând eu cu scrisul la acest punct mi-am auzit consoarta țipând: - Ce ai înnebunit? Parodiezi Ucraina de parcă nu ai știi că am rădăcini acolo. Nu acum ci acum un secol.

Am preferat să nu răspund. Din “lunga și fericita” mea experiență conjugală știu că o femeie nervoasă nu trebuie contrazisă, astfel că am tăcut. Poate în viața obișnuită “tăcerea este de aur”, dar în politică, ea poate fi o mare gafă. Ieri privind eu la televizor ședința am înțeles că Mircea Radu Iacoban avea dreptate - încă funcționează principiul păgubos al descalificării prin promovare. Nu doar la noi, dar și la Paris unde ard tot ce pot. Au început cu catedrala, continuă cu automobilele și mai știu eu ce. Na că m-am luat cu gândurile și am deviat de la direcția principală a “problemei mele” – Ziua Independenței Ucrainei. Dar până să-mi revin la normal și la concentrarea mea obișnuită mi-am auzit consoarta: - Am de învățat. Du-te în altă parte.

Observând eu ușa bucătăriei deschisă și neîncuiată am decis să trec la acțiune adică la producerea de Syrniki, clătite pufoase din bucătăria ucraineană.

Cui nu-i place să savureze o porție delicioasă de

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 23

Ziceri clătite? Ca să nu vă bat capul prea mult puneți în castronul robotului de bucătărie 900 de grame de brânză dulce, două ouă, 150 de grame de zahăr, 200 de grame de făină, o linguriță rasă de praf de copt, 50g unt și 50g Vodcă. Nu trebuie decât să amesteci bine brânza cu oul și untul. Zahărul se adaugă treptat, până se omogenizează compoziția. Adaugă făina, alături de praful de copt, până se obține un amestec bine închegat. După mixare, dacă aluatul este prea vâscos mai adăugați unt, dar nu mai mult de 50g. În continuare se prăjesc în ulei încins într-o tigaie cu capac, preferabil transparent. După gust, în aluat puteți adăuga și 50g stafide. Eu am uitat de ele și le-am mâncat una câte una în timp ce prăjeam clătitele. La sfârșit acestea pot căpăta o formă plată sau ușor rotundă. Se pot servi cu dulceață, miere, smântână sau frișcă cu un fruct confiat. Ce întrebați? Dacă erau gustoase? De unde să știu eu? Soția și fiica s-au închis cu ele în bucătărie, apoi au dispărut. Clătitele nu cucoanele. Și nu uitați că Astăzi este „Ziua Independenței Ucrainei”. Liberi și fericiți ei își defrișează pădurile. Acum scuzați-mă, dar mă duc să-mi caut o scobitoare.

* Fel de fel, dar toate-s la fel (Beatrice Vaisman). * Înainte poșta ajungea la oficiul poștal, acum trebuie să te duci la un magazin de zarzavaturi. * Sentiment sano in corpore sano... * Nu s-a identificat cu nimeni ca să poată fi cu toți. * Când ești pus la zid se cheamă că ai spatele asigurat? * În ziua de azi, profeții sunt tratați medical (Vlad Nicolau). * Norocul, după ce că nici nu există, e și de scurtă durată. * Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt. * Frumos spus. Ar fi și mai frumos dacă ar fi adevărat. * Nu poți uita decât ceva care a existat înainte, fie chiar și un gând. * Omul bătrân mai bine nu s-ar naște (idiș). * Trăim ca la poarta raiului... Nu știu încă de care parte (Nae Cernăianu). * Dubiul lui Ulise - în iatac sau în Itaca? ! * Am citit tot textul și am ajuns la concluzia că nu merită citit deloc. * Tipul e uns cu toate alifiile. O adevărată risipă...

SPACE DANCE FOR PEACE V - 1995 Mircea Paul Goreniuc Oțel 3x3x3 m statuie plasată în San Jose California Bank

Dorel Schor

PUS LA ZID

* Eu nu dau sfaturi ci numai recomandări. * Cine s-ar fi gândit că dacă intri la o bancă mascat și cu o geantă e normal? * Nu-i de vină oaia că e prost ciobanul (folclor). * Decadent e unul care are numai zece dinți.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 24

Tineri Scriitori Lea Sarel - Proză

STRANIETĂȚI

UN OARECARE EL Mimându-se de fel. Îmbrățișându-se la ieșirea din măcel. Tras în femei de unică fandoseală, procopseală, stilate, răzbunătoare. Mereu pândit, apoi osândit. Întind o mână neverosimilă printre stele de citadini, statui aplecate-n absurd, mângâi rădăcini crescute-n spirale și frunzele minunate ale toamnei care-nfige cangea amorțirii până-n deltoizii orașului. Tot un înveliș placentar suntem, diform cocoșăm lumea. Parcă abia a trecut mama pe aci. Se înnăsprește mereu în mine ceva-ul din ea, din atâtea pierderi trucate. Bilioane de morți. Babilonie pură.

Un strop difuz din gânguritul viorilor necunoscute, din prunciile de altădată, din fluturarea unor batiste monogramatice, îmi traversează lent creștetul. Anotimp bine definit în cameră al veciilor venetice.

Cuibăresc în tristețea acestui bărbat iubit, în tinerețea lui pierdută sfâșiind sinapse pline de ele, aleanul seminţiilor care odată au rodit și-acum se desprind colburi-colburi din tălpi de zugravi, războinici, meșteri ai umbrelor, râmnitori ai străveziului, modelatori de neant îmbibat în limfeturi, nimfete nude înnegrind poștalioane. E neantul neamului meu și-ți vărs sardonic și sideral, satrapic poate, o litră de esență pură a necuratului vămuit cu sufletul, pe străbuni îi chema Arcaș, Podkalitschy, Onofrei, ai tăi au nume mefistofelic, grenadier, grandios, se zbat pe sub pământ ca zațul în cană, ghicesc unii pe spinarea altora, în oase tubulare de trubaduri turbulenți și-n peticele rămase, iată-ți un unchi de-a șaptea spiță cum învârte blidul pentru nea Vasile al meu din Rădășeni, moșu' Ion cu șuruburile din al doilea Război a luat-o la braț pe tante Ema a ta, un tango tangențial, un vals demențial, ei toți zâmbesc acolo în timp ce noi ne dăm de ceasul sorții care sare la gât, în semiobscurtate, ca o curvă ieftină de cartier, ca o curbă atroce la farurile unei mașini de colecţie.

Pe ușa din spate, așa cum demult îmi imaginam că există la televizor, încearcă o evadare bărbatul în degradeuri metaforice. Azi a mai intrat în mine un străin cu ochii tăi, de fapt cu zâmbetul încrețit sau cu deruta mersului asemănătoare. N-am știut clar, l-am turnat într-un pahar, a luat forma vârstei indecise, acei ani strecurați între piele și alții și mai că m-a-ntrebat de ce durează o viață să devin a altuia, să mă înstrăinez și să cos la loc o siluetă pe cale de-a fi pierdută jocului social. Dar poate că de fapt n-a fost așa, iar mintea mea a născocit totul, asa cum uneori mi se pare că orașul inventat peste numele meu aduce noaptea din alte ținuturi, și toate siluetele umane sunt mănunchiuri de frunze alese, uscate, împărătești, ridicate o clipă spre toamnele ce nu vor veni. Ca un bețiv am izbit paharul de masă și-am trecut în altă parte a poveştii. Ai tresărit, parcă te-ai scurs undeva, asta după ce m-ai privit o vreme de pe buză cu ochii atât de mari că și ultima galaxie începuse să tremure. Apoi m-a durut într-un punct anume, crezusem că trupul acoperă totul și ilizibila armură își face treaba impecabil, am greșit, pesemne lipsisem când s-a predat asta. Am curaj să spun că sunt ultima femeie ce te privește pâlpâind la derută, cu poemul sângerând ca un scut aparte în care se ghicește întreaga istorie, care au palpat pântecele kogaionului, toate metresele de vârf irizat, retezat, ale ADN-ului, știu, ești virgin, dar nu în sensul în care crezi, ceva din sinele tău aburind se deschide abia acum sub pâlpâirea mea de nișă. Îți dobor tâmplele între palme, ceva-ul durund din sinapsele tale se răstește lumii în clipa în care mă vrei, da, ești virgin, până la fundul iubirii mai este, toate nălucile pășesc acum apăsat pe distanța dintre noi ca-ntre nori, ca pe un cablu deasupra Niagarei care mai pretinde, încă, victime.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 25

O plimbare cu taxiul Un drum cu taxiul - Încotro?

- Pasagera: Îmi caut copilul, a plecat la joacă - Sunteți din oraș?

Nu, poate că sunt aici pe acest continent pur și simplu să mă plimb singură zile întregi sau ani buni, de parcă nimeni nu avea nevoie de mine, el m-a așteptat, ma întrebat ce-i cu mine, m-a iubit, i-a fost dor de mine, îngrijorat de mine. Apoi a dispărut. Am un copil la vârsta jocurilor, azi l-am pierdut.

- Ce jocuri joacă?

Jocurile multor copii depind de un handicap fizic. Șotron, de exemplu, necesită un jucător iscusit pentru a sări de la un pătrat la alt pătrat pe un picior, în timp ce celălalt pur și simplu rămâne în aer, deși la el e amputat cu mult timp în urmă, a avut timp să practice sărituri fără el. Dar șotronul nu este metafora potrivită pentru că, de fapt, în timp ce mă aflu aici, am nevoie de toți acei oameni cu care mă trezesc fără și merg să dorm fără.

- Vă e dor de patrie?

- Distanța nu reduce sentimentul de vinovăție.

Vină, cuvântul sună în mine de fiecare dată când îmi amintesc că sunt de dincolo. Am devenit din ce în ce mai mult “de acolo” de când am plecat.

Iar vinovăția mă mănâncă de când am ajuns, chiar ieri, în acest oraș cocoțat peste un ocean, pentru a citi câteva poezii într-o sală mare, să beau vin cu scriitori de prim rang, care nu vin de acolo. O persoană care a venit aici pentru a citi câteva poezii despre dincolo unor persoane care nu sunt de acolo, o persoană mâncată de vinovăție chiar în timp ce stă, așa cum fac eu, pe balconul unui hotel de cinci stele, aprinzând o țigară, urlând sau mormăind blesteme. În speranța că poliția o va trimite la închisoare, în speranța că se va întâmpla ceva care să o oprească să se arunce de la al șaptelea etaj - și atunci, când va fi o bătaie la ușă, va sări sub cuvertura patului ca și cum ar fi jucat v-ați ascunselea? În “v-ați ascunselea”, un jucător închide ochii apoi trebuie să-i descopere pe ceilalți copii ghicindu-le ascunzișul sau auzind chicote. Când o mamă își ascunde fața în spatele unei eșarfe, copilul crede, pentru un

moment de groază, că a pierdut-o pentru totdeauna. În cele mai multe cazuri, mama își arată rapid chipul și, în cele mai multe cazuri, copilul râde mai tare și mai tare cu fiecare reînnoire a terorii. Nu am făcut asta niciodată cu copilul mei, poate pentru că atunci când mama mea a murit eram încă îndrăgostită de acel joc și am așteptat să reapară chipul ei. Ar fi amuzant să cred că relația mea cu jocurile de copii a fost determinată de absența mamei mele, și îngrozitor să cred că moartea ei este motivul pentru care sunt aici, treizeci de ani mai târziu, ca și cum aș juca un joc de baba oarba cu toți cei cu care vreau să fiu. Fiul meu s-ar culca pe patul său și și-ar pune mâinile peste ochi, zăcând nemișcat și imaginându-și că este invizibil.

Așteaptă cât are el răbdare, apoi își eliberează privirea, gata pentru surpriza de care, în mod ciudat, nu s-a plictisit niciodată de repetiția ei. El râde cu poftă de succesul dispariției sale, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Poate sunt aici doar pentru așteptarea jucătorului expert care mă va înhață brusc și - spre încântarea mea - m-ar trage înapoi în locul în care aparțin. Când copiii care joacă jocuri se prefac că sunt adulți, există întotdeauna cel puțin un copil care ia comanda și atribuie roluri. Nu vrea să joace tatăl sau profesorul de matematică. El preferă a fi un șofer de autobuz municipal și să decidă care copil va fi călăreț, sau care va fi un pacient atunci când el va fi medicul. Nu-mi amintesc să fi jucat niciunul din aceste roluri. Am avut un rol care nu s-a schimbat niciodată, precum oracolele din templele antice - cel al fetei oarbe. O fată oarbă din clasa de matematică, unde sarcina mea nu era să mă urc pe o tablă imaginară, ci să recitesc tablele de înmulțire de pe scaunul meu pus pe o stivă de paie, care mima banca de școală. O femeie oarbă, recitând Coranul la înmormântări și cântând la festivități. O femeie oarbă care nu joacă baba oarba, care nu vrea să prindă pe nimeni, astfel încât să nu poată vedea pe nimeni cât mai mult timp. O femeie oarbă, în jocul de a pretinde că e altcineva - rolul pe care nimeni nu l-a dorit în afară de mine... Dar pe unde suntem acum?

- Pe loc, nici n-am pornit mașina, v-am ascultat fascinat... (AG)

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 26

Punţi Culturale Dan Romașcanu

Capitolele lipsă (carte: Miriam Wax-Yahil - Capitolul lipsă) “... această carte nu este doar o biografie. Este un roman-document care se bazează pe viaţa reală a familiei mele şi pe vremurile cu adevărat turbulente în care aceasta a trăit şi care au fost, pe nedrept, alungate în uitare. “ (pag. 270) Acestea sunt cuvintele care încheie cartea lui Miriam Wax-Yahil “Capitolul lipsă” apărută recent în România în colecția Corint-fiction a editurii Corint în traducerea lui Dragoș Zetu, bazată pe ediția engleză a cărții scrise în original în limba ebraică. Am asistat la lansarea primei ediții a cărții în Israel în decembrie 2017, la Muzeul Diasporei din Tel Aviv, într-o sală aproape plină din campusul Universității celui mai mare oraș israelian. Autoarea este o figură cunoscută în lumea teatrală și culturală israeliană, doctor în dramă de la Universitatea Stanford, dramaturg și autoare de proză și poezie, lector universitar, regizor și director de repertoriu a câtorva dintre cele mai prestigioase teatre din Israel. Cartea aceasta este însă o carte cu totul specială, din multe puncte de vedere. În primul rând este o carte autobiografică, în care personajele principale sunt părinții, bunicii, unchii și verii autoarei, o familie evreiască destul de numeroasă cu un destin zbuciumat în România interbelică și cea din vremea războiului. Este și o carte foarte personală, o carte de dragoste și de dor, de căutare și de reconstituire a portretului și biografiei unui om pe care nu l-a cunoscut niciodată - tatăl ei care a murit la câteva zile după ce ea se născuse, în 1946. Este însă și o carte documentară de o excepțională valoare.

La lansarea cărții în Israel au participat câteva dintre personalitățile marcante ale comunității evreilor originari din România. Toată prezentarea și discuțiile se purtau în ebraică. Ascultându-i mi-am dat seama imediat că pentru majoritatea publicului din sală, israelieni născuți în Israel sau veniți din toate colțurile lumii, istoria evreilor din România, a doua comunitate evreiască din punct de vedere numeric în Europa interbelică, era practic necunoscută.

Acum, citind versiunea românească a “Capitolului lipsă”, mi-am dat seama că lipsa de informații funcționează în ambele direcții. Miriam Yahil-Wax cred că greșește în fraza cu care încheie cartea: vremurile la care se referă nu au fost uitate, desigur nu în România unde despre perioada interbelică și cea a celui de-al doilea război mondial s-a scris enorm, istorie și în România este informația detaliată despre viața evreiască și în special a acelei categorii de evrei care s-au activizat politic în perioada interbelică. Mai rău, există în acest domeniu multe legende urbane și dezinformare.

Titlul cărții “Capitolul lipsa” se referă la o perioada specifică a biografiei părinților ei și la imensa lacună lăsată în viața ei de absența tatălui. La fel de bine însă cartea s-ar putea intitula și “Capitolele lipsă” căci ea vine să umple goluri de informație, diferite pentru fiecare categorie de cititori, din istoria României și a comunității evreiești care a trăit aici. Din acest motiv cred că romanul documentar scris de Miriam Yahil-Wax va fi interesant și relevant pentru publicul românesc în aceeași măsură în care este este pentru cel israelian. Cartea poate fi citită și interpretată pe mai multe nivele. Scriitoarea, pe care în carte o cunoaștem ca Viola, născută în România în 1946 și sosită în alia împreună cu mama sa în 1949 sau 1950, întreprinde o anchetă biografică cu scopul de a reconstitui imaginea și personalitatea tatălui ei absent, Moni Weinstein. Pune întrebări mamei, surorilor acesteia, familiei mai îndepărtate, caută documente și fotografii, descoperă jurnale. Notele căutării sale învăluiesc capitolele în care încetul cu încetul, imaginea tatălui și a mamei sale, povestea lor de dragoste începută în Iași în 1927, capătă contur și culoare. Nu este vorba despre un puzzle complet reconstituit, anumite piese lipsesc sau sunt roase de vreme.

Pentru cititorii români peisajul Bucureștilor anilor ‘30 este bine cunoscut, din relatări istorice și din literatură. Și totuși, este vorba despre o perspectiva diferită de cea din proza românească descriind perioada interbelică și chiar de cea dinromanele sau amintirile lui Mihail Sebastian sau

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 27

Punţi Culturale din proza lui Isac Pelz, pentru a menționa doi dintre scriitorii evrei care și-au lăsat amprenta în caleidoscopul literar al Capitalei. Lumea pe care o cunoaște Moni și căreia i se va alătura după câțiva ani Schery este populată de figuri cunoscute din cercul intelectual al lui Nae Ionescu (care se va orienta peste câțiva ani spre extrema dreaptă devenind ideologul legionarilor) cu Eugen Ionesco (în a cărui apartament cei doi tineri vor locui câțiva ani după plecarea acestuia la Paris), Mircea Eliade, Mihail Sebastian, dar și militanți comuniști cum erau soții Ana și Marcel Pauker și chiar și proletarul Dej, viitorul dictator din anii ‘50 și ’60. Perspectiva aceasta este mai puțin cunoscută cititorilor români. Istoria PCR a fost subiect de adulare și cult al personalităților în perioada comunistă, pentru a deveni după 1990 obiect de studiu istoric, însă cu mai puține reflecții în literatură. Evreii care s-au alăturat mișcării comuniste au fost puțini la număr, o infimă minoritate din totalul populației evreiești, dar cu influență în partidul comunist. Pe scriitoare, aflată în căutarea imaginii tatălui, o interesează mai degrabă mecanismele psihologice care fac ca un tânăr evreu să se alăture comuniștilor. Este o altă schismă care trece prin această familie și prin întreagă comunitate evreiască.

Evreii erau supuși unor discriminări nedrepte. Unde se află soluția? În sionismul care propunea crearea unei țări a evreilor în Palestina sau în marxismul internaționalist?

Este, după câte știu eu, prima reflectare în literatura publicată în limba română a experiențelor traumatice ale acelor tineri din România, evrei și ne-evrei, care s-au lăsat amăgiți de mirajul propa

gandei sovietice sau au fugit de persecuții, și pe care cele văzute în “țara comunismului biruitor” i-a lămurit și le-a schimbat destinul. Mulți de altfel nu au supraviețuit războiului și unii au ajuns în Gulag.

Trebuie remarcat faptul că deși el fusese comunist, Moni și Schery au ales să nu folosească statutul lui de “ilegalist” sau relațiile cu Ana Pauker pentru a primi beneficii de la noua putere din România. Cred că pentru cititorii din România este importantă cunoașterea unor astfel de biografii, alternative ale legendei urbane a “evreilor care s-au întors pe tancurile sovietice și au impus comunismul”.

Istoria adevărată este unul dintre trecuturile alternative. A reușit Viola să-și cunoască tatăl așa cum a fost el cu adevărat, să recupereze trăirile părinților ei, să înțeleagă dramele prin care a trecut familia, toate în contextul a două decenii zbuciumate din istoria României și a evreilor ei în secolul 20? Întrebările acestea cred că își găsesc răspunsul în carte și cei care vor citi “Capitolul lipsă” vor avea satisfacția nu numai de a parcurge un roman documentar pasionant și excelent scris, dar și de a completa capitole lipsa din propria înțelegere a unei perioade complexe, care a marcat generațiile părinților și bunicilor și ne-a format și pe noi în ceea ce și cum suntem astăzi. Deși scrisă în ebraică și publicată inițial în Israel această carte are șanse să devină o parte din dezbaterea publică, istorică și literară care are loc în România în jurul perioadei interbelice.

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 28

Biografie Martha Eşanu

Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga – o viaţă dedicată creaţiei şi credinţei.

Personalitate marcantă a culturii române, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cercetător, critic şi istoric literar, eseist, filozof al culturii, pedagog şi politician activ în perioada 1947 – 1989, s-a născut la Bucureşti în 20 august 1920 în familia juristului Nicolae Dumitrescu şi a Mariei Apostol, filolog. A urmat cursurile Şcolii Centrale din Bucureşti şi studii muzicale la Conservatorul Pro-Arte. Apoi, în perioada 1947 – 1948, cursuri de formare la Institutul Pedagogic “Maxim Gorki” din Moscova unde a fost şi preşedintele studenţilor români din institut. A absolvit deasemenea cursurile Facultăţii de Drept şi Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti (anglo-germanistică, istoria artelor). A susţinut două teze de doctorat: în Drept cu tema “Evoluţia noţiunii de suveranitate” şi în Filologie cu tema „Renaşterea – Umanismul - Dialogul artelor”.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cea pe care foştii studenţi şi discipolii o numeau „marea doamnă, marea erudită a culturii româneşti” a fost membră a Academiei Române şi a unor importante instituţii culturale europene. Încă din anul 1948 şi-a început activitatea didactică, ca asistentă universitară, sub îndrumarea profesorului universitar Tudor Vianu, care o aprecia în mod deosebit. Până în 1957 a lucrat şi ca redactor la Editura pentru literatură şi ca cercetător la Institutul de istorie şi teorie literară „George Călinescu”, institut la conducerea căruia vine în anul 1973. Este aleasă vicepreşedinte al Academiei de Studii Social-Politice în anul 1970. I se acordă titilul de profesor universitar în anul 1971 iar mai târziu, în 1975, este numită şef al Catedrei de literatură comparată din cadrul Universităţii Bucureşti. Devine membru titular al Academiei Române în anul 1990 (după ce din anul 1974 fusese onorată cu titlul de membru corespondent) iar în perioada 2 februarie 1990 – 18 februarie 1994 a deţinut funcţia de vicepreşedinte al înaltului forum ştiinţific. Între anii 1991 – 1997 este director al Academiei Române din Roma (Accademia di Romania) cu statut de ambasador cultural.

Pentru prodigioasa ei activitate scriitoricească şi culturală, în anii 1986 şi 1989 a fost distinsă cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2003, Guvernul României i-a acordat Ordinul Naţional pentru Merit, în grad de ofiţer, pentru întreaga acactivitate şi contribuţie adusă la studierea, conservarea şi promovarea României şi a patrimoniului cultural naţional. În afara cărţilor şi a lucrărilor publicate, academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga a mai depus o intensă activitate literară în paginile a numeroase prestigioase reviste precum: „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară” (Revue for Literary History and Theory, director), „România literară” (Literary Romania), “Secolul 20” (Twentieth Century),”Synthesis” (director).

Zoe Dumitrescu - Buşulenga a trăit cea mai mare parte a vieţii sale într-un regim politic ce avea ateismul ca doctrină de bază dar ea nu l-a uitat niciodată pe Dumnezeu, a respectat legile creştine şi a vieţuit în perfectă armonie cu Divinitatea.

După 1989, s-a retras deseori într-o chilie, la Mănăstirea Văratec. Era o bună cunoscătoare şi exegetă a Bibliei, ÎPS Patriarhul Teoctist numind-o “Purtătoarea de mir a culturii române”. Spre sfârşitul vieţii s-a călugărit sub numele de Maica Benedicta şi ultimii şase ani de viaţă i-a dedicat întru totul lui Dumnezeu. Călugăriţă sau maică este o membră a unei comunităţi religioase feminine, care a jurat să ducă o viaţă religios-ascetică, în sărăcie şi castitate. Maica Benedicta a dus o viaţă ascetică la Mănăstirea Văratec, situată în ţinutul Neamţului, în imediata apropiere a “codrilor de aramă”. A donat Mănăstirii Văratec toate cărţile din vasta ei bibliotecă personală şi verigheta de cununie iar verigheta soţului a donat-o Catedralei Sf. Ioan de la Suceava cu menţiunea expresă de a fi folosite la aurirea obiectelor de cult religios. A decedat la 5 mai 2006 şi a fost înmormântată, conform dorinţei ei testamentare, la Mănăstirea Putna, pe care, la fel ca şi poetul naţional Mihai

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 29

Opinii naţional Mihai Eminescu, pe care l-a studiat şi l-a admirat întreaga viaţă, o considera “Ierusalimul neamului românesc”. În perioada 20-21 august 2020, cu binecuvântarea ÎPS Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a avut loc la Mănăstirea Putna aniversarea a 100 de ani de la naşterea celei ce a fost Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta. Slujba de pomenire s-a săvârşit la Altarul de vară al Mănăstirii şi a fost oficiată de PS Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop – vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi clerici ai mănăstirii Putna.

Omagiind personalitatea aniversatei, PS Părinte Damaschin a relevat că “tot parcursul Maicii Benedicta nu a fost altceva decât o acumulare şi o răspândire, o revărsare de viaţă. (…) A fost o viaţă nu doar plină, ci şi dăruită. Nu o viaţă care să ascundă roadele, ci le-a dat mai departe cu prisosinţă şi călcând peste toate opreliştile, o viaţă împărtăşită, o viaţă care nu ţine ce a agonisit doar pentru sine, ci ştie că ce ai agonisit, dacă nu semeni să rodească, piere. Şi a fost o viaţă în legătură cu Izvorul vieţii”. Cei prezenţi la slujba de pomenire, cu flori şi lumânări în mâini, au mers în pelerinaj la mormântul maicii Benedicta, mormânt aflat în cimitirul Mănăstirii Putna.

Au rostit cuvinte de evocare părintele stareţ al mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, prof.

Teodora Stanciu, preşedintele interimar al Fundaţiei “Credinţă şi Creaţie” şi monahia Elena Simionovici de la Mănăstirea Voroneţ. Toate aceste cuvinte de pomenire au pus în lumină trăsăturile definitorii care au alcătuit portretul adânc duhovnicesc al Maicii Benedicta, în care înalta cultură şi ştiinţă s-a împletit cu dragostea pentru formarea celor tineri şi îndemnul de a creşte în credinţă.

Ocolind interdicţiile regimului comunist, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a reuşit să transmită studenţilor ei, pe căi ocolite, ştiute şi binecuvântate de Dumnezeu, valoarea cea mai de preţ a cunoaşterii: Sfânta Scriptură.

Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta” a fost creată în anul 2006 fiind menită să perpetueze memoria acestei personalităţi emblematice, să pună în valoare tezaurul operei sale şi să promoveze modelul de viaţă creştină şi valorile culturale şi spiritu-

spirituale româneşti şi universale cărora ea li s-a dedicat.

Colocviul „100 de ani de la naşterea acad.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta” şi Expoziţia omagială cuprinzând manuscrise diverse şi numeroase scrisori, s-au bucurat de prezenţa a numeroşi foşti studenţi şi discipoli ai celei ce a fost „un mare pedagog cu un larg orizont cultural şi spiritual, un mare teolog, un model paideic de neîntrecut” (cum a caracterizat-o cu multă căldură şi reverenţă fosta ei studentă, profesoara Teodora Stanciu, conducătoarea fundaţiei menţionate anterior).

Sofia Gelman

Oameni Suntem După opinia oamenilor de știință, dacă nu se va interveni în mod drastic și nu se va opri procesul de încălzire globală, în scurt timp vom fi martorii unor efecte dramatice ale distrugerii Terrei. Suntem pasibili de a asista la dispariția stratului de gheață care acoperă cele două poluri pentru ca, în consecință, viteza de rotație a pământului să devină mai lentă. De aici, o serie de schimbări radicale imprevizibile la ora actuală dar ireversibile! Din păcate mulți neinițiați consideră amenințarea încălzirii globale ca fiind neadevărată – sau să folosesc un termen la modă „fake news” – dar, temperaturile ridicate din ultimele 10 zile, confirmă aserțiunea… Prietena mea, care adoră vara israeliană pentru că îi place mult de tot căldura, mi-a mărturisit în acele zile insuportabile că până și ea s-a săturat de canicula prea intensă și îi este dor de o plimbare pe malul mării în timp ce… tremură de frig !

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 30

Caricaturi Bianca Marcovici

Caricaturi via Dorel Schor

Da, s-a strecurat și la mine resemnarea coronei Să umplu foaia îmi spun să te mai regăsesc Poate într-un colț de pagină pe meridianul meu Da, și-a făcut loc resemnarea Diapazonul sună mereu mai monoton la la la Mai plictisit, modulat flexibil S-a resemnat și el să fie exersat De vioara mea desacordată Vioara spartă-n trecut și reparată Nu și-a păstrat rezonanța Sună a doagă Cântăreței i-a crescut părul periuță Strânge gunoiul de pe caldarâmul cartierului meu slut E în vizită poetică cu săniuța de vară Își numără aluziile aruncate peste gardul vecinului,de ocară,ca un făcut câinele muzical schelăie la luna plină... "simfonii" Semnul meu energetic de lună fuge pe Fuga de Bach, tiptil mă ascund după tufișul de cactuși să le văd ochii...aprinși de invidie!

Nici un acord nu-i acoperă falsul glasului neâncercat Sunet de copil neînțărcat la vreme Ne început în studiul flexibilității boeme Și alții aruncă cu pietre și alții își închipuie disponibilitatea cameleonului Dar eu prefer scorpionulîmi flatează simțurile înainte de a-mi dărui veninul.

M-ai avertizat cândva, Să-mi pun frâne la sentimente, Să nu le mai dărui , să nu mai cred Decât în culoarea vomei sau Culoarea asfaltului cu picățele!

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 31

În contextul situației actuale la nivel internațional, ICR Tel Aviv și-a adaptat activitatea culturală la realitățile prezente și, în următoarea perioadă, va organiza și găzdui expozițiile din cadrul Galeriei ICR Tel Aviv cu ajutorul vernisajelor online.

Astfel, în perioada 3-29 septembrie 2020, ICR Tel Aviv va găzdui expoziția de fotografii ilustrate intitulată „În căutarea rădăcinilor” a artistului Miki Amit.

Expoziția conține fotografii prelucrate și ilustrate digital cu desenele artistului care înfățișează experiențe și imagini din România, ca urmare a unei călătorii de familie întreprinse de artist. Fotografiile, prelucrate în stil contemporan de către artist, includ portrete, peisaje sau obiecte întâlnite de-a lungul călătoriei în România, care l-au inspirat pe Miki Amit și care și-au lăsat amprenta asupra universului său de creație.

Vernisajul expoziției va fi publicat pe pagina de Facebook a ICR Tel Aviv – https://www.facebook.com/icr.telaviv/, în data de 3 septembrie, cu începere de la ora 18:00, și va consta într-un tur online al expoziției, sub îndrumarea artistului, aflat în dialog cu directorul ICR Tel Aviv, Martin Salamon.

Miki Amit s-a născut în 1945 la Haifa și activează de peste 40 de ani ca ilustrator și designer grafic. În copilărie, creațiile sale artistice au fost publicate săptămânal în reviste de tineret, fiind un prolific creator de desene în acuarelă și picturi. De-a lungul îndelungatei sale cariere artistice, a participat la numeroase expoziții solo și colective în Israel și în străinătate (SUA și Grecia). A activat 15 ani în armata israeliană, la început ca pilot, fiind maior în rezervă, și apoi în funcții de comandă din structura militară aviatică. De aceea, o mare parte din lucrările sale timpurii au ca temă aviația și armata.

Lucrările sale au fost publicate în prestigioase cotidiene israeliene, precum „Yedioth Ahronoth”, „Maariv”, „Haolam haze”, „Arkia International”, „Buta’on Cheil Avir”, precum și în peste 30 de volume diferite. Este membru al Asociației Caricaturiștilor din Holon, al Asociației Ilustratorilor din Israel, Asociației de Artiști Venice Italy Hermitage și al Asociației de Artă Aviatică din Melbourne, Australia.

8, Shaul Hamelech Blvd., 64733 Tel Aviv Phone: +972-3-6961746 Fax: +972-3-6911205 office@icrtelaviv.org www.icrtelaviv.org

Jurnal Israelian - Nr. 5, 10 Septembrie 2020

pagina 32