JURNAL ISRAELIAN no.6 Anul nou 5781

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 6, 17.09.2020

MARCEL IANCU David & Leul

Nr. 6, 17 Septembrie 2020

Alexandru Cristian Declarația Balfour Iudeea în sec XIX Fenicienii Sofia Gelman Paul Celan Caricaturistul Zeev Artă cu Philip Guston Femei în Științe Anica Andrei Fraschini Vavila Popovici Roni Căciularu Maria Mozes Claude Lelouche & Gestapoul Norman Manea Angela Furtună Umor cu Lenny Ravich Florin Colonaș Marcel Iancu Dan Romașcanu "Manayek" Dorel Schor Dan Onțeluș Maria Sava Bianca Marcovici Segiu Brandea Mălăele Lalibela Carmen Onuorah

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels

Tempus fugit spuneau romanii probabil și ei obsedaţi de fluiditatea unei substanțe vitale care mereu ne lipseşte.

Nu se poate distruge și nici obține.

Iată că mâine seară sărbătorim Rosh Hashana (Tashp"a) sau 5781 de ani de la creația lumii. Probabil au trecut foarte repede sau foarte încet după cum e starea spiritului și a vremurilor care se schimbă orice ar face specia umană.

Rosh Hashana este ziua de naștere a universului, ziua în care Domnul a creat pe Adam și Eva și este sărbătorită ca fiind începutul anului nou evreiesc. Începe la apusul soarelui în ajunul lui Aleph în luna Tishrei (18 septembrie 2020) și se termină după căderea nopții pe Beth Tishrei (20 septembrie 2020). Vestirea venirii noului an se face prin suflarea în shofar (corn de berbec) în sinagogi, în ambele dimineți ale sărbătorii (cu excepţia Shabatului). Sărbătorile de Rosh Hashanah includ în mod tradițional gustarea unei pâini care conține stafide și felii de mere înmuiate în miere, elemente care simbolizează dorințele noastre pentru un an bun și dulce. De asemeni, marchează începutul ciclului agricol în vechile culturi din Africa, aflate în emisfera nordică.

Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Ioan Vieru Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels

Urăm cititorilor noștri, oriunde s-ar afla în lume un an bun, SĂNĂTATE și lecturi plăcute în în JURNALUL ISRAELIAN! SHANA TOVA! Editura SAGA

Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 2

Pamflet

Roni Căciularu

PAMFLET Circul nostru, cel de toate zilele!...

La vârsta mea, destul de avansată, deși am domiciliu forțat, impus de pandemiști, mai evadez câteodată, după cum mă taie capul și mă țin picioarele!

Nu, nu poliția mă păzește. Nici securiștii nu știu cărui stat nu-mi stau la ușă.

Cu temeiuri medicale și cu amenințarea cu suferința crudă, ba chiar și cu moartea, mi-au pus un paznic invizibil, destul, prea destul, de eficient: FRICA! În general, stau în casă, îmi învăț, pe dinafară, dalele, pereții, cărțile, unele filme de la Netflix, dar mai ales îmi reînvăț nevasta. Televizorul îmi aduce decepții și nici un pic de speranță. Lumea e pe dos. Dar ce e mai rău, e că asta se ia. Molipsirea e mai ceva decât e cu pandemia asta de care suntem mai mult speriați, în loc să fim păziți!

Până mai ieri, unii dintre noi eram un pic mai suciți. Fiecare în felul său. Acum, nu mai suntem doar unii așa și mai ales pe dincolo!

Acum începem să mergem cu mâinile, fiindcă picioarele sunt în locul capului. Și treptat, lucrul acesta ni se pare normal... Și uite-așa, peste pantofi ne punem mască. Circul e pe trotuare. Între pietoni. Cine râde și cine plânge? Nimeni!

Circul se joacă secret, cu jonglerii majore.

Soarta noastră e în salt mortal. Iar noi, artiștii spectatori, jucăm pe rumegușul arenei sanitar-politice, cu masca pe figură. ... Și tot așa, până când, vor rămâne trotuarele fără artiști, vor dispare mai ales artiștii mușchiuloși, arena va fi fără ăia care știu să facă tumbe și să cadă mere în picioare. Iar aplauzele frenetice vor veni atunci de la adevărații spectatori HOMELSS. Ei stau tot timpul fără mască, fără frică și votează-ntotdeauna cu vântul, cu soarele și luna, cu frigul, cu ploaia, cu somnul pe-apucate, dar mai ales cu libertatea.

Cum spuneam, mai evadez și eu din domiciliul forțat, dar mai mult mă depărtez de casă pe patru roți. Și nu vreau decât să vă spun, de fapt să-mi spun mie însumi, cu tristă semnificație, că la intersecții stradale, la semafoare, au apărut din nou, cerșetorii. Paharele din plastic străveziu sau alb, se plimbă iar pe lângă parbrizul care-așteaptă lumina verde. Pe drumul către Tel Aviv, la un stop mai lung, un tânăr cu mască, cu părul cârlionțat, curat îmbrăcat, stă în mijlocul șoselei și folosește cele câteva clipe până se schimbă culoarea semaforului, pentru a face o jonglerie de circ, aruncând în aer trei popice pe care le prinde. Și iar le-aruncă, și iar le prinde, și-apoi trece pe lângă șoferi și-ntinde mâna!... Circ, oameni buni: e circul lumii! E circul sufletelor noastre. În curând se va juca Hamlet, la lumina semafoarelor!

A fi sau a nu fi.

Desen: Baruch Elron

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 3

Editorial Lumea noastră pandemică – forumul post-pandemic Dr. Alexandru Cristian Lumea s-a schimbat, lumea nu mai este așa cum o știm noi, aud aceste vorbe de când a început această pandemie. Ce reprezintă aceste vorbe?

Este oare semnificația unei schimbări structurale a lumii sau un enunț sociologic despre lumea în care trăim. Fără îndoială virusul există, pandemia este prezentă.

Fără îndoială virusul există, pandemia este prezentă. Cred cu tărie că trebuie privită cu echilibru, fără excese de o parte și de alta, negaționiști și hiperbolici.

Negaționiștii refuză existența acestui virus ba chiar afirmă că este o conspirație mondială, un plan de subjugare mondială. Hiperbolicii exagerează contagiozitatea și pericolul provocat de acest virus. Se cred profeți ai Apocalipsei, chiar premergători ai vremurilor din urmă. Trebuie echilibru, trebuie evitate excesele de orice parte.

Frica este unul dintre cele mai mari pericole din viața noastră. Coroborată cu alte temeri cum ar fi sărăcia, neputința, epuizare psiho-morală poate fi un cocktail mortal. Un astfel de cocktail este prezent în lumea noastră pandemică și din păcate este băut fără conștientizarea unui mare pericol, sfârșitul unei civilizații moderne și democratice provocate de toate aceste spaime care acționeză ca forțe centripete și ne alungă în alt timp. Va reveni oare un Nou Ev Mediu după această pandemie?

Evul Mediu a fost considerat ca o perioadă întunecată, suspendată din istorie, pe când Epoca Luminilor a fost considerată ca o lumină adusă în noaptea Istoriei. Cum va arăta lumea noastră post-pandemică...?

Lumea noastră pandemică ne întâmpină cu spaime primordiale și cu frici inexplicabile ce pot genera venirea unei nopți de lungă durată, lunga noapte a conștiinței și a echilibrului moral. Sper că aceste moment nu se va întâmpla în viața noastră.

Lumea noastră pandemică poate însemna boală, temere, frică, panică, spaimă, neputință, probleme economice, sărăcie, foamete și în final anarhie.

Pentru a evita aceste posibile evenimente trebuie echilibru și discernământ. Cred că un forum trebuie instituit la nivel global, format din specialiști neafiliați politic, pentru a găsi mecanismele de răspuns ale omenirii după trecerea acestei crize sanitare la nivel planetar, mai exact reducerea contagiozității acestui virus. Conflictul și competiția trebuie să fie oprite și puse în planul al doilea pe scena lumii, acum trebuie să ne concentrăm cum vom face față acestui eveniment. Lumea post-pandemică se va confrunta cu probleme sociale, dileme morale, clivaje economice și decalaje în dezvoltare, probleme pshiho-morale, comportamente deviante dar și alte posibilități ce pot irumpe din această boală care a împânzit globul, mă refer aici la nivelul de cunoaștere nu la nivelul de contagiozitate.

Forumul global post-pandemic nu este un guvern mondial.

Este un forum de cooperare pentru a găsi mecanisme coordonate pentru a răspunde la această mare provocare, trebuie instituit pe baze independent politice. Forumul trebuie format pe un număr exact de ani, cu o misiune bine stabilită și cu obiective clare. De asemenea trebuie prevăzut un buget care să implementeze în cooperare cu statele lumii aceste răspunsuri. Trebuie să subliniez că forumul nu va acționa pentru atingerea suveranității statelor și va respecta politica externă și de securitate a statelor. Forumul va veni doar cu propuneri și eventuale soluții dar și un mod concret de implementare.

Ca o scurtă concluzie acest forum are nevoie de un grup de experți care să judece obiectiv evoluția lumii fără a exclude și lideri religioși pentru consilierea orientării morale. Forumul nu va face politică, religie și nu va avea o ideologie anume. Fără acest răspuns global unitar lumea se poate afunda într-un întunecat ev mediu.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 4

Istoria Israelului Petre Iancu

Declaraţia Balfour Se vor împlini 103 ani de la declaraţia Balfour, actul de naştere a statului evreu modern.

E totodată actul de naştere a Orientului modern, a unei stranii alianţe est-vest, actul unei cununii sui-generis a vechiului şi noului, a tradiţiei şi modernităţii. Dar şi actul de botez al naţionalismului arab şi al fundamentalismului islamic. Teologii se ceartă de când se ştiu pe tema începutului. Gândit netemporal, s-a verbalizat acest "început" prin afirmaţia potrivit căreia Duhul Creatorului plutea deasupra apelor, cum relatează Biblia. Care ne prezintă şi coroana creaţiei, pe om.

Date fiindu-i neajunsurile evidente, au urmat oarecari ezitări, pertractări şi răzgândiri.

D-zeu, care nu bate cu băţul, ci cu potopul, s-a săturat de o parte din urmaşii lui Adam. Pe care, când îi răsplăteşte, n-o face, de regulă, convenţional. Într-un târziu a descoperit, în persoana patriarhului Avraam, un partener de dialog demn şi onorabil.

Avea să-l recompenseze cu promisiunea Ţării Sfinte, pentru el şi pentru succesorii lui. Ce-a urmat, aflăm din aceeaşi Carte a Cărţilor şi din istorie. Din pacate unii, în pofida evidenţei şi probelor, neagă, precum UNESCO, orice legătură a evreilor cu Muntele Templului (regelui Solomon) de la Ierusalim, a israelienilor iudei cu lăcaşuri israelite şi iudee din Ţara Sfântă, din care evreii, urmaşii lui Avraam, au fost alungaţi de romani acum două milenii.

Numele de Israel - Cum i-a afectat exilul pe evrei?

Cei religioşi au continuat, timp de mii de ani, să-şi mărturisească zilnic crezul. Îşi rostesc confesiunea, astfel încât mărturia ei să se audă şi să rezoneze şi în ei şi în jurul lor, precum şi în faţa Celui căruia i se adresează în rugăciuni. Miezul ei e conţinut în cuvintele Deuteronomului 6,4: “Ascultă Israele, Domnul D-zeul nostru Domnul este Unul”. Un timp, în vechime, numele de Israel (explicat, biblic, drept “cel ce s-a luptat cu D-zeu şi a învins”) a fost atribuit unui regat evreiesc populat de zece din cele douăsprezece triburi ale urmaşilor patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov şi distrus de asirieni.

A desemnat de asemenea poporul evreu în ansamblul său. În baza deciziei Naţiunilor Unite din 1947 de

împărţire a Ţării Sfinte între evreii şi arabii din acest ţinut este şi denumirea oficială a statului evreu, roclamat în 1948 în “Palestina" controlată anterior de britanici, care preluaseră ţara, cu tot cu “Siria otomană" de la turci. Adoptarea, sub imperiul cataclismului provocat civilizaţiei de Holocaust, a acestei decizii postbelice a organizaţiei mondiale, n-ar fi fost posibilă dacă n-ar fi fost prefaţată, cu trei decenii înainte, de o iniţitivă epocală. De un act fondator, care avea, prin efectele sale, să pună capăt multimilenarei rătăciri a poporului evreu. E vorba de hotărârea guvernului britanic, materializată într-o scrisoare adresată de şeful diplomaţiei londoneze, sir Arthur James Balfour, lordului Alfred Rothschild, la 2 noiembrie 1917, în care se afirma intenţia Regatului Unit de a susţine crearea unui “cămin naţional evreiesc”. Două naţiuni, două naţionalisme, o declaraţie. Această declaraţie trece azi drept actul de naştere al Israelului, ca stat evreiesc modern. Pentru mulţi credincioşi evrei şi creştini este împlinirea proorocirilor biblice, a promisiunilor unei Divinităţi care, sătulă de strigătele de durere ale unui popor îndelung terorizat şi martirizat, a sfârşit prin a-şi îndeplini o parte din făgăduielile făcute în străvechime aleşilor ei. Dimpotrivă, aceeaşi declaraţie e virulent detestată de mulţi arabi şi musulmani, ca şi de susţinătorii lor. Liderul autorităţii autonome palestiniene, Mahmud Abbas, şi-a exprimat oroarea iscată de acest document, cerând Marii Britanii să-şi ceară iertare pentru o declaraţie care, în opinia sa, i-ar fi condamnat propriul neam la dispersie. În fapt, realitatea (care nu conţinea în 1917 un popor palestinian exclusiv arab) îl contrazice parţial. Iar declaraţia contelui Balfour îl infiîl infirmă integral. Misiva îl anunţa pe lordul Rothschild, că “Guvernul Majestăţii Sale a aprobat cu plăcere o declaraţie de simpatie faţă de aspiraţiile sioniste evreieşti”, că ”privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv”. Dar şi că “se înțelege în mod clar că nu se va face nimic de natură să prejudicieze drepturile civice și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul evreilor din alte țări”. Nu e de mirare că extremiştii, după Holocaust, şi-au escamotat antisemitismul, pretind, pentru uzul apărăto-

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 5

Istoria Israelului rilor drepturilor minorităţilor, că evreii ar fi încălcat acest deziderat. Această naraţiune, relativ convingătoare în opinia multora, tinde să transforme statul evreu modern într-un paria al Comunităţii Internaţionale, într-un “evreu al naţiunilor”. Deşi complexă şi, ca atare, imposibil de zugrăvit onest în alb-negru, realitatea Orientului Mijlociu vorbeşte însă cu totul altă limbă. Într-o regiune din care, după război, au fost deportaţi în pofida declaraţiei Balfour aproape toţi evreii, iar în ultimii ani au fost alungaţi, prigoniţi, ori exterminaţi în masă creştinii, nu există ţară care, în materie de neprejudiciere a drepturilor altor comunităţi, să poată concura cu statul evreu.

Arabii musulmani sau creştini să se bucure de mai multe drepturi civice, politice şi religioase, între care administrarea propriilor aşezăminte sfinte, inclusiv cele de pe Muntele Templului,în proximitatea Zidului Plângerii, lăcaşul cel mai sacru pentru evrei.

Sionismul şi contextul istoric şi politic al declaraţiei - Ca urmare declaraţiei Balfour, imigraţia evreiască în Ţara Sfântă avea să ia sensibil amploare. Inutil de subliniat că sionismul e o mişcare de redeşteptare naţională perfect legitimă pentru un popor oprimat şi demonizat milenii la rând, care-şi doreşte autodeterminarea şi restabilirea în patria sa istorică. În consecinţă, e abuziv ca declaraţia Balfour, care justifică această mişcare, să fie calificată drept un act “rasist” ori “colonialist”, aşa cum, spre satisfacţia extremiştilor şi ideologilor stângii corecte politic, o consideră tiraniile arabe, teroriştii şi aliaţii lor. Tot atât de adevărat e, însă, că suferinţele palestinienilor, amplificate de refuzul statelor arabe de a permite asimilarea refugiaţilor arabi din Ţara Sfântă într-o manieră similară integrării în Israel a refugiaţilor evrei din lumea arabă, nu sunt defel o plăsmuire. Concomitent, mariajul dintre sionism şi imperiul britanic, pe atunci o mare putere globală, n-a fost un act de altruism pur şi gratuit. L-au determinat, pe lângă unele considerente de ordin moral, şi raţiuni geostrategice, ţinând între altele de tentativa Londrei de a-şi asigura sprijinul evreilor americani în dificila fază finală a primului Război Mondial, când administraţia Wilson ezita să-şi disloce trupele peste ocean.Ulterior, în 1939, interesele britanice aveau să se schimbe. Încercând să-şi asigure sprijin arab, Perfidul Albion avea să-şi

binemerite porecla. Londra avea să difuzeze faimoasa “White Paper”, un document care, contrazicând flagrant declaraţia Balfour, avea să oprească imigrarea evreilor în momentul de maxim pericol în bimilenara istorie din exil a poporului ales, în chiar pragul Holocaustului, soldat cu asasinarea, de către nazişti şi aliaţii lor, a şase milioane de evrei. Nu puţini ar fi putut fi salvaţi. Sacrificiul lor avea să hrănească radicalismul cu care o parte din evreii palestinieni aveau să reacţioneze nu doar la terorismul declanşat de extremismul arab împotriva prezenţei lor în Ţara Sfântă, ci şi faţă de autorităţile britanice din Iudea, Samaria şi Galilea, împuternicite să administreze Palestina. În fine, declaraţia (virulent contestată de evreii ultra-ortodocși, antisionişti, respinsă şi de asimilaţioniştii din ţările europene şi de comunis-mul de tip stalinist) n-ar fi valorat nici cât o ceapă degerată, dacă numeroşi evrei n-ar fi fost dispuşi ei înşişi să plătească orice preţ, inclusiv pe cel suprem, spre a-şi edifica, apăra şi consolida căminul naţional. Au schimbat astfel nu doar faţa regiunii, ci pe-a lumii. Pentru că au implantat în ea şi într-o regiune improbabilă, virgină în ale democraţiei, o societate deschisă şi un stat de drept viabil, avansat, modern. Atâta vreme cât, în pofida ostilităţii şi riscurilor enorme de securitate cu care se confruntă, statul evreu va continua să se conformeze, ca unică democraţie construită în regiune de urmaşii lui Avraam, unor standarde etice înalte, israelienii ar avea şansa de a justifica cuvintele adresate, în Geneza 12, înaintaşului lor biblic: “Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta... iar familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 6

Priviri Înapoi

Despre Iudeea în sec XIX Tim Benton Jurnalist pentru Orientul Mijlociu

„ În Iudeea, cu greu este exagerat să spunem că, pentru kilometri și kilometri, nu a existat nicio apariție a vieții sau a locuinței. ” -Penrhyn Stanley, British cartographer, 1881 -

În cartea sa Mark Twain, povestește despre Palestina ca fiind un loc pustiu. Mark Twain a vorbit despre ce numeau atunci Iudeea și Samaria: “Nu există nici un sat pe toată suprafața sa (valea Jezreel, Galilea); nici de treizeci de mile în ambele direcții ... Se poate parcurge zece mile pe aici și nu vei vedea zece ființe umane. Pentru că singurătatea să facă pe cineva să se înspăimânte, veniți în Galileea ... Nazaretul este abandonat ... Ieriho se află într-o ruină fărămiţată ... Betleemul și Betania, în sărăcia și umilința lor ... nepopulate de vreo creatură vie”.

Acest lucru a fost susținut și de alți vizitatori: “Există multe dovezi, cum ar fi ruinele antice, apeductele sparte și rămășițele drumurilor vechi, care arată că nu a fost întotdeauna atât de pustiu cum pare acum. În porțiunea de pe câmpia dintre Muntele Carmel și Jaffa, găsim rareori un sat sau alte obiective turistice ale vieții umane. Aici există câteva mori primitive care sunt miscate de un pârâu. O plimbare de încă o jumătate de oră ne-a dus la ruine.“ - B. W. Johnson, în “Tineri oameni în ținuturile biblice”: Capitolul IV, 1892 „Palestina este un pământ ruinat și pustiu.”

- Contele Constantine François Volney, autor și istoric francez din secolul XVIII„Țara este într-un grad considerabil gol de locuitori și, prin urmare, cea mai mare nevoie a sa este de un corp de populație.”

- James Finn, consul britanic în 1857 În 1844, William Thackeray scrie despre drumul de la Jaffa la Ierusalim: “Acum cartierul este destul de pustiu și te plimbi printre ceea ce par enorm de multe cascade pietrificate. Nu am văzut niciun animal care să se miște printre potecile pietroase; pe parcursul întregii plimbări, poate vreo duzină de păsări mici”.

Dome of Rock -1875 În 1866, W.M. Thomson scrie: „Cât de melancolică este această dezolare totală. Nu o casă, nici o urmă de locuitori, nici măcar păstori, care să întrerupa monotonia plictisitoare ... O mare parte din țara în care ne-am plimbat timp de o săptămână pare să nu fi fost niciodată locuită sau chiar cultivată, și există alte părți, putem spunem, încă și mai sterpe” „ În afara orașului Ierusalim, nu am văzut niciun obiect viu, nu am auzit niciun sunet viu ... o liniște eternă completă domnește în oraș, pe drumuri, în țară“.

Alphonse de Lamartine, carte de călătorie, 1835 În 1874, reverendul Samuel Manning a scris: “Dar unde sunt locuitorii? Această câmpie fertilă, care ar putea susține o populație imensă, este o solitudine ... Zi de zi am învățat din nou lecția impusă acum: că profețiile antice au fost îndeplinite ad litteram: “Pământul este lăsat gol și pustiu și fără locuitori”. (Ieremia, cap.44 v.22) *** Toți acești oameni au colindat cu toții în afara Ierusalimului, dar exista o oarecare populație de-a lungul coastelor, puțin populate, până s-au apropiat de sfârșitul anilor 1800.

Sursa: (Quora)

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 7

Culturi Dispărute Literatura la Fenicieni *

Textele de la Unarit cuprind, însă, în mare parte miturile principale ale canaaneenilor reflectate în Vorbind despre fenicieni un scriitor roman origilungi poeme epico-mitologice. Scrise cu caracterele nar din Spania unde fenicienii întemeiaseră în trecut cuneiforme ale scrierii alfabetice de la Ugarit pe numeroase colonii, cunoscandu-i bine spunea că aceştăblițe de argilă, aceste poeme sunt înainte de toate tia erau “foarte iscusiți în scrieri şi în literatură”. Dar creații menite să fie recitate la ceremoniile religioase literatura feniciană a pierit în cea mai mare parte, mai din Ugarit. Dar textele cuneiforme cu scriere consoales datorită faptului că fenicienii scriau pe foi de nantică ugaritică sunt juridice, diplomatice, liturgice papirus pe care îl importau din Egipt, cu care aveau şi texte pe care azi le numim, conform criteriilor strânse raporturi comerciale. Citim în descrierea călă-Adonis noastre actuale, literare. Însă ele nu erau câtuşi de toriei lui Uen Amun la Byblos, ce datează din secolul puțin “literatură” pentru ugariti, ci texte magice, care al XI-lea î.e.n cum acesta duce în marele oraş fenician aveau puterea să reînvie prin evocare (tot un procedeu “cinci sute de suluri de papirus din soiul cel mai bun”, de magie imitativă) şi repetiţie, evenimente trecute, să material de scris căutat de fenicieni care îşi scriau le reînvie ca să spunem aşa prin înfățișarea şi povepoate şi socotelile sau registrele comerciale tot pe pastirea lor din nou. Vom expune pe rând cuprinsul prinpirus. (Se pomeneşte chiar de “catastiful socotelilor cipalelor poeme ugaritice. Începând cu acela al regezilnice ale părinţilor” regelui din Byblos). Era cu nelui Keret. Acesta domnea peste un ținut canaanean în putință ca fenicienii să nu înțeleagă avantajele scrierii Siria sau în Palestina şi rămăsese singur după ce pe papirus fiind în relații aşa de frecvente cu porturile moartea îi secerase nevasta iubită şi toţi copiii. Regele 1 şi locuitorii Egiptului. De altfel ni s-au păstrat la TellKeret plângea amarnic soarta sa şi într-o noapte i se el-Amarna o serie de scrisori adresate faraonului Ikhuarată într-o vedenie zeul El care îl întrebă din ce naton (Amenofis al IV-lea) de către regi şi principi din pricină jeleşte atâta. Regele Keret îi răspunde că nu Palestina şi Siria care scriau încă în secolul XIV î.e.n. doreşte nimic altceva, nici bogăţie, nici pământuri, pe papirus. Apoi fenicienii care au preluat scrierea lor nici robi, ci doar copii ca să-i aibă urmaşi drepţi ai săi. de la egipteni, trebuiau în mod necesar să-i imite preAtunci zeul El îi dă poruncă să aducă o jertfă curată şi luând de la ei şi materialul pe care scriau. Dar în vreme după aceea să-şi adune oştire şi merinde pentru un ce uscăciunea pământului egiptean asigură conservarăzboi de şase luni. După un drum lung de şapte zile, rea în bune condiţii a tot ce se îngroapă în el, umidioştirea sa va ajunge în ținutul Udum. Acolo îi va tatea climatului fenician din porturile mediteraneene a izgoni de pe câmpuri pe toţi supuşii regelui şi va face nimicit repede orice fel de material perisabil, cum ar fi un popas de şase zile. După trecerea acestui răstimp, papirusul. În felul acesta multe din textele literare regele oraşului Udum, numit Pabil, va trimite soli la feniciene s-au distrus şi nu ne-au rămas decât cele regele Keret, cerându-i pace. Dar regele Keret să nu scrise pe tăbliţele de lut la Ugarit, textele unor inscrip- se învoiască, ci să ceară drept plată pentru pace pe pții dăltuite pe pietre şi textele transmise de autori fiica regelui Pabil, pe frumoasa fecioară Hurrya, cu greci şi romani. Cele dintâi texte literare canaaneene care să se căsătorească şi să aibă copii. Făcând întoctrebuie socotite cele din statul-oraş Ebla care au fost mai cum i se dăduse poruncă, regele Keret își adună o regăsite recent de o misiune arheologică italiană, dar oaste după ce împlinește o jertfă de mulţumire zeului nu au fost încă publicate. Acestea, datând din mileniul El ajunge în faţa cetăţii Udum. Acolo el respinge al III-lea î.e.n., trebuie considerate drept cele mai darurile trimise de regele Pabil şi îi cere de soţie pe vechi texte literare semite, întrucât în mileniul al fiica sa Hurrya. Iată în ce fel respinge Keret oferta III-lea semiții din Valea Tigrului şi a Eufratului, care regelui Pabil cand solii vin să-i aducă daruri : întemeiaseră mici state-oraşe, scriau numai în sumeriană. La Ebla (actualmente Tell Mardikh), stat-oraş se“Danel trimite înapoi pe soli. mit aşezat în nordul Siriei, s-au găsit aşadar un număr Ce imi foloseşte mie argintul sau aurul, de texte mitologice, imnuri închinate zeilor, incantaţii ce nevoie am eu de robi pe vecie ? şi culegeri de proverbe care sunt cu câteva secole anteDă-mi ce-i lipsește neamului meu, rioare textelor de la Ugarit. Dar pană acum nu a fost Dă-mi-o pe frumoasa Hurrya publicat nici unul din textele literare de la Ebla.

Cea mai frumoasă din neamul tău,

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 8

Culturi Dispărute prima ta născută A cărei gingășie, este la fel ca a lui Anat A cărei frumuseţe este aidoma ca a lui Astarte Ai cărei ochi sunt pietre scumpe de lapis-lazuli Ale cărei pleoape sunt ca niște potire de alabastru, Eu îmi voi afla pacea cufundându-mă în vederea ochilor ei Pentru că El, tatăl oamenilor, mi-a făgăduit Arătându-mi-se în vis Nașterea unui copil al meu, al lui Keret Al unei mlădiţe mie, sluga lui El.” În cele din urmă, plânsă şi bocită de toţi cetăţenii din Udum care o iubeau pentru sufletul ei bun, Hurrya pleacă la regele Keret cu care se căsătoreşte. Regele Keret capătă din această căsătorie şapte copii, dar după un timp el cade greu bolnav, fără nădejde de tămăduire şi cere zeilor însănătoşirea sa. Zeul El, după ce îi întrebase pe ceilalţi zei cine este în stare să-l vindece pe regele Keret, se duce el însuși, rosteşte un descântec şi o trimite pe zeiţa Satagat, a tămăduirii, să se ducă la Keret să-l vindece.

După ce mănâncă, regele Keret este vindecat şi refăcut, dar unul dintre fii săi îi propune să lase domnia şi să-l facă rege în locul lui pe el. Bătrânul rege refuză, arătând că zeii îl vor osândi pentru trufia ca şi pentru lipsa de cinste ce arată tatălui său. Legenda lui Aqhat începe cu înfățișarea unui rege din Canaan, Danel care aduce jertfă zeilor cerându-le neapărat un fiu. Zeul El se înduioșează şi îi făgăduieşte că va avea un fiu. Soţia regelui Danel cade grea şi naşte un fiu care va merge pe calea tatălui său, adică va fi milostiv, va ajuta pe văduve şi pe orfani. Fiul regelui Danel se numeşte Aqhat şi el este personajul central al poemului mitologic. În una din zile, zeul meşteşugar Kothar-Hasis vine la regele Danel şi acesta îl ospătează pe el şi pe însoțitorii săi. Dar regele cere zeului făurar să-i dea în dar fiului său arcul său minunat, şi zeul pune pe genunchii lui Aqhat acest arc fermecat. Aqhat cu ajutorul acestui arc doboară un mare număr de jivine sălbatice şi zeiţa fecioară Anat, sora lui Baal, priveşte cu multă pizmă la acest arc pe care ar dori să-l aibă ea. Ea îi făgăduieşte lui Aqhat aur şi argint drept plată pentru acest arc, dar Aqhat nu se lasă înduplecat şi nu vrea să-i dea arcul său, spunându-i să dobândească alt arc făcut pentru ea. În cele din urmă zeiţa Anat îi propune lui Aqhat să-i dăruiască nemurirea în schimbul arcului său. Redăm introducerea acestui pasaj din poemul ugaritic :

“Cere viaţă, o viteazule Aqhat !

Cere viaţă şi eu ţi-o voi dărui !

Nemurirea ţi-o voi hărăzi.

Te voi face să numeri anii cu Baal Cu fiul lui El vei socoti lunile.

Insă Aqhat răspunse : „Să nu rosteşti minciună, Zeiţă Un om viteaz dispreţuieşte neadevărul tău!

Ce altă viaţă poate să mai aibă omul Care este oare soarta lui?

Cărunţia îmi va cuprinde capul Și părul alb se va întinde pe capul meu, Voi muri aşa cum moare orice om.

Voi muri fără nici o îndoială.”

Dar Aqhat nu vrea să primească spunând că rostul omului este să moară, iar arcul nu este o armă ce poate fi mânuită de femei, ci doar de un bărbat.

Jignită in mândria ei de zeiţă războinică, Anat se duce la tatăl ei, zeul El, şi îi cere îngăduința să facă orice lui Aqhat spre a-i smulge arcul lui mult dorit. Zeul El îi permite în cele din urmă să dobândească arcul de la Aqhat. Atunci zeiţa Anat se duce la un alt zeu, Yatpan, cerându-i să se prefacă în vultur să atace pe Aqhat şi să-i ia arcul său. Yatpan, devenit vultur, se repede asupra lui Aqhat, în timp ce acesta era aşezat la masă, şi îl ucide pe tânărul fiu al regelui Danel. „În vreme ce Aqhat îşi ia pranzul, În timp ce fiul lui Danel stă în faţa mesei Vulturi zboară peste capul lui Stolul de şoimi îl privește Printre vulturi zboară şi zeiţa Anat Atunci se aruncă Yatpan pe el Și îl lovește de două ori în cap De trei ori după ureche Îi varsă sângele ca apa Ca un izvor curge pe genunchii lui Sufletul său pleacă din el ca vântul Duhul lui se duce ca răsuflarea Ca aburul din nări.”

Dar arcul, deşi este în posesiunea lui Yatpan, este rupt, sau poate căzut în apă şi astfel zeiţa Anat nu poate pune mâna pe el. Dar moartea tânărului Aqhat a pricinuit uscăciune, secetă şi nimicirea campiilor semănate.De aceea zeiţa Anat plange pe Aqhat şi promite că-l va readuce la viaţă spre a obţine arcul

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 9

Culturi Dispărute minunat cu săgeţile sale astfel ca rodnicia ogoarelor să renască. Dar sora lui Aqhat, Pughat, văzând seceta care a uscat toată verdeaţa câmpului cere regelui Danel să izgonească seceta. Iar bătrânul rege nu poate face nimic şi şapte ani a fost secetă şi o foamete cumplită în ţara regelui Danel. Tocmai atunci sosesc solii care aduc vestea că Aqhat a fost ucis de zeiţa Anat.

Regele Danel (numele său înseamnă “zeul El este judecător”) face jurământ că-l va răzbuna pe fiul său ucis şi-l imploră pe zeul Baal să-i arate care vultur a înghiţit trupul lui Aqhat ca să-i facă o îngropăciune vrednică de cinste. El blestemă trei oraşe vecine cu locul unde a fost ucis Aqhat după care se întoarce în palatele sale şi plange pe Aqhat vreme de şapte ani.

Dar fiica sa, Pughat, vrea şi ea să-l răzbune pe fratele său mort şi îşi pune în gând să se folosească de Yatpan în acest scop, neştiind că el este ucigaşul fratelui său.

Sfârșitul poemului nu s-a păstrat dar este foarte probabil că vorbeşte despre strângerea rămășițelor lui Aqhat şi învierea lui. Miturile lui Baal sunt o serie de poeme grupate în jurul persoanei zeului Baal, dar tăbliţele cuprinzând aceste poeme sunt destul de rău păstrate, au ajuns la noi în fragmente de text. * Civilizația Feniciană - Constantin Daniel

Sofia Gelman

Oameni suntem

Data de 19 septembrie va marca începutul unui an nou, Rosh Ha Shana, sărbătoarea reînnoirii va aduce cifra 5781. După nu multe zile, calendarul va arăta Yom Kippur, zi în care religioșii și nereligioșii sunt invitați să mediteze asupra faptelor bune și mai puțin bune pe care le-au trăit într-un trecut nu îndepărtat.

Rosh Ha Shana era din totdeauna sărbătoarea Familiei, sărbătoarea tuturor membrilor ei, de la mic la mare, când într-un cadru festiv cu multe bunătăți pe masă, se înmânau cadouri spre bucuria gazdelor și a invitaților dar în special spre bucuria copiilor. Anul acesta, sub auspiciile deprimante ale virusului care nu dă semne de dispariție, zilele de sărbătoare vor avea o înfățișare inedită, tristă, ele vor fi însoțite de restricțiile de rigoare care vor priva membri familiilor de reuniunile altădată firești. Voi încerca să închei - totu și- într-o atmosferă mai optimistă, citându-l pe David Ben Gurion care spunea :”domnilor, cine nu crede în miracole în Israel, nu este un om realist…”

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 10

Geografie Carmen Onuorah Prin Lalibela În jurul anilor 1520, portughezii descopereau în Etiopia, construcții creștine de o frumusețe deosebită bisericile din Lalibela. Până în ziua de astăzi, credincioși, turiști și cercetători continuă să viziteze aceste meleaguri fie mânați de credință, fie fermecați și uimiți de unicitatea acestor locaşuri. “Îngerii le-au construit”, se povestește! În secolul al XII-lea, Lalibela, unul dintre regii venerați ai dinastiei Zagwe din Etiopia, ordona crearea unui Nou Ierusalim. Se spune că Dumnezeu i-a apărut în vis și i-a dat poruncă să zidească un oraș în stânca vulcanică, în Roha, capitala la acea vreme. Orașul Sfânt devenise inaccesibil credincioșilor din cauza interdicțiilor musulmanilor care tocmai îl cuceriseră. Documentele vorbesc despre dorința arzătoare a lui Lalibela de a crea un centru nou al creștinismului, cioplit în piatră, imposibil a fi distrus vreodată. În același timp, el își consolida astfel şi sprijinul puternicei biserici creștine din Etiopia pentru domnia lui, împotriva rivalilor săi. Unsprerezece biserici au fost cioplite din blocuri de piatră, în pământ. Șanțuri adânci, în patru laturi, au fost inițial săpate pentru a crea acești monoliți în care s-au “croit”, cu dalte și ciocane doar, ferestre, uși, încăperi, coloane, acoperișuri...magnifice replici ale clădirilor din Ierusalim! Cuvintele cu greu pot descrie fascinația simțită la vederea acestor locuri sacre. Biet Medhani, Casa Mântuitorului Lumii, este cea mai mare dintre ele, copie după catedrala Sfânta Maria din Aksum.

La mica mica distanță, captivante în egală măsură, se află Biet Maria - Casa Sfintei Maria, Biet Maskal Casa Sfintei Cruci, Biet Denagel - Casa Fecioarelor Martire și Biet Golgotha Mikael - Casa Golgotei și a Sfântului Mihail, toate poziționate la nordul unui canal creat artificial care reprezintă, în cadrul an-

samblului, râul Iordan. Alte cinci clădiri, fiecare uluitoare în felul ei, Biet Amanuel - Casa Sfântului Emanuel, Biet Mercoreos - Casa Sfântului Mercurius, Biet Abba Libanos - Casa Abatelui Libanos, Biet Gabriel Rafael - Casa Sfinților Gabriel și Rafael, Biet Lehem - Casa Sfintei Pâini au fost construite la estul canalului. La ceva distanță, într-o aură aparte, se află Biet Ghirghis - Casa Sfântului Gheorghe, biserică în formă de cruce. Magnifică! Fără îndoială, toate aceste unsprezece biserici sunt expresia adorație sale depline pentru Dumnezeu dar și a creativității de neînchipuit a artizanilor din acea vreme. Nu e de mirare că legendele spun că meșterii lucrau ziua, iar noaptea îngerii se coborau să continue... Vădit mânat de credință, Lalibela și-a sfârșit domnia doar după douăzeci de ani pentru a începe o existență monahală care a și dus la recunoașterea sa drept un sfânt venerat în Etiopia.

Aceste biserici au schimbat numele orașului Roha în Lalibela, după numele celui care le-a construit. Au rezistat de-a lungul veacurilor, au fost și vor rămâne în continuare locașuri sfinte, dar și o odă neegalată a arhitecturii. În anul 1978, la secole distanţă, UNESCO a inclus în patrimoniul său acest unic și fascinant ansamblu monumental, dovada a valorii sale inestimabile. A fost de asemenea recunoscută și necesitatea protecției și conservării lor pentru generațiile ce vor veni.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 11

Centenar Paul Celan Alexandru ORAVIȚAN - Limbajul

Poeziei

Centenarul Paul Celan prilejuiește apariția volumului Meridianul și alte proze, într-o ediţie revizuită, în traducerea lui Andrei Corbea. Rezultate în urma unor conjuncturi diverse, “prozele” lui Paul Celan sunt, de fapt, fie texte cu un pronunțat caracter programatic, fie mici poeme în proză, marcate de forța și de efectul șfichiuitor tipic poeziei celaniene. Firul roșu ce le unește ține de o criză a poeziei, a reprezentării și de însăși capacitatea poetului de a rezista în interiorul limitelor limbajului, dar printr-o permanentă forțare a granițelor acestuia.

Citite prin prisma dimensiunii biografice (experiența Holocaustului și moartea părinților în lagărele din Transnistria), textele lui Paul Celan din Meridianul și alte proze capătă dimensiuni autoreferenţiale. Poetul, prin creația sa, caută un refugiu pentru un sine traumatizat, fracturat și abrutizat. Acesta reuşește, însă, în urma glisării rapide pe suprafața semnificantului (interesul deconstructiviștilor pentru creația celaniană e bine-cunoscut), să clădească și un edificiu poetic în care poate avea loc potențiala întâlnire cu Celălalt, care validează menirea poetului în lume: “Accesibilă, aproape și neirosită a rămas, între toate cele câte s-au pierdut, doar ea singură: limba. Ea, limba, nu s-a pierdut, ba chiar în ciuda celor petrecute.

Dar a trebuit să străbată de-aici încolo propriile-i neputințe de a răspunde, să străbată o înfricoșătoare amuțire, să străbată miile de tenebre ale vorbirii aducătoare de moarte. (...) În această limbă am încercat (...) să scriu poeme: pentru a vorbi, pentru a mă orienta, pentru a-mi da seama unde mă aflu și încotro s-o iau, pentru a-mi proiecta realitatea.”

Conținută aici e neputința limbajului de a da pe deplin măsura traumelor trecutului, însă și o expresie a travaliului îndelung prin care creația pășește în lume și dobândește greutate într-un spațiu al definirii întru poezie. Pentru Celan, limbajul poeziei însuși se cere recuperat și reabilitat de sub succesiunea de straturi de semnificație și delimitări temporale pentru a atinge, din nou, o esență pierdută demult: “Ce-ar fi deci de făcut în această epocă a noastră, pentru a accede la atemporal, etern, la acel Mâine-Ieri? Să domnească rațiunea, redăruind cuvintelor, așadar lucrurilor, creaturilor și întâmplărilor, înțelesul lor adevărat (originar), prin purificarea cu apa regală a intelectului.” În această optică, misiunea poetului e, în esență, una de reabilitate a Ideii, de restabilire a autenticității în materia poetică. Din postura de “negustor de identitate”, Celan stabilește coordonatele pentru demersul de a restaura “acea grație originară” a poeziei și artei, prin regândirea rolului limbajului și prin redresarea mecanismului creator înspre tatonarea permanentă a limitelor semnificației. Ținta este ceea ce se află Dincolo, nenumitul contemplat esențialmente în cheie subiectivă și căutat printr un limbaj poetic propriu, ancorat în “precizie”: “El nu transfigurează, nu «poetizează», el numește și situează, încearcă să măsoare domeniul a ceea ce este dat și a ceea ce este posibil. Firește că niciodată nu lucrează aici limbajul însuși, limbajul propriuzis, ci întotdeauna doar un Eu vorbind din unghiul specific al propriei existențe, preocupat de profilul și de orientarea acesteia. Realitatea nu este, realitatea trebuie căutată și câștigată.”

Așadar, Celan proclamă primatul perspectivei, al autenticității experienței. O transcriere brută a realității nu e niciodată suficientă; ea trebuie trecută neîncetat prin filtrul necruțător, atent șlefuit, al viziunii poetice: “poemul chiar vorbește! El păstrează memoria datelor sale, dar – el vorbește. Desigur, el vorbește mereu și exclusiv în nume propriu, numai și numai în nume propriu.” Meridianul și alte proze este o mărturie al trăiniciei limbajului poeziei, a rezistenței solitare în învelișul cuvintelor.

Surse: Rev. Orizont -7

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 12

Artişti şi talente Horațiu Mălăele – fața necunoscută !

“M-am născut în România. (1 august 1952).

De ce? Am vrut să fiu aproape de mama. Nu tânjesc după o perioadă a vieţii mele uitându-mă îndărăt.

Dar, dacă ar fi să-mi aleg un segment din trecut, evident, aş alege segmentul copilăriei, care a fost divin. Când m-am născut, nu erau semne de vreo reuşită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine: profesori și copii, eram numit ”prostu clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât şi atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, privind un desen, a vorbit puțin cu mine.

La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: “Tu ești un geniu”. Iar eu am început să fiu”.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 13

Caricaturiştii noştri Ruth Corman – amintiri

Celebrul caricaturist Ze’ev Continuăm seria dezvăluirilor lui Ruth Corman, consultant de artă din Marea Britanie care, de zeci de ani își împarte timpul între Ierusalim și Londra; în blog-ul ei de mare succes, Ruth își amintește de nenumărate personalități israeliene pe care, în perioada în care era director al Fundației British Israel Arts, le-a promovat, aducându-le în Anglia. Se consideră extrem de norocoasă că i-a întâlnit și i-a putut face cunoscuți publicului englez.

Mulți din ei i-au rămas buni prieteni până azi. Iar când amintirile ei se opresc asupra unora din cei ce nu mai sunt în viață, evocarea devine cu atât mai caldă și dureroasă pentru ea iar pentru noi cititorii, cu atât mai prețioasă. Marele actor israelian Oded Teomi, care ne-a părăsit anul trecut, este cea mai recentă evocare a lui Ruth Corman. Prezentarea acestuia, în numărul anterior al Jurnalului, se încheia cu o secvență, dragă lui Ruth, în care Oded arată cu mândrie spre o poză de pe perete, un cadou pentru el de la Ze'ev, cel mai faimos caricaturist politic din Israel. Să acceptăm și noi invitația și să urmăm firul evocărilor lui Ruth Corman: Născut în Ungaria, Yaakov (Ze'ev) Farkas a început să facă benzi desenate la vârsta de 12 ani: este primul lui ziar publicat în 3 copii, toate făcute de el.

Profesorul de liceu îi spunea că este cel mai prost la pictură din clasă – probabil pentru că băiatul era daltonist. Ca evreu, i s-a interzis accesul la universitate și a fost trimis într-o brigadă de muncă forțată.

Fără îmbrăcăminte adecvată, trebuia să sape șanțuri și era maltratat de către sergenți sadici. Împreună cu alte mii de băieți evrei au fost apoi deportați la Buchenwald și Dachau. După eliberare a reușit să ajungă în Palestina fiind mai întâi închis în Cipru de către britanici. În tot acest timp a continuat să deseneze caricaturi în jurnalul său. Ajuns în Israel în 1947, s-a alăturat Brigăzii a 7-a și a luptat în Războiul de Independență din 1948. După război a continuat să deseneze și a încercat să-și vândă operele, nu cu prea mare succes. Într-o zi l-a întâlnit pe scriitorul, regizorul și satiristul maghiar Efraim Kishon și viața sa s-a schimbat. Kishon lucra pentru tabloidul Ma'ariv și prin el, Ze'ev a fost angajat în 1952 pentru a face un desen animat pe zi, ceva cu totul nou în Israel în acele timpuri.

Kishon l-a convins, de asemenea, să adopte un nume ebraic ‘vioi’ în locul lui Yaakov Farkas; și, cum Farkas înseamnă lup în maghiară iar lup în ebraică este Ze'ev, acesta a devenit pseudonimul, pe autoportretul schițat, ținând o pensulă care picură cerneală – celebra lui semnătură. În 1962 Ha’aretz l-a angajat pentru a face o caricatură-editorial pe zi, iar un an mai târziu, se adaugă în suplimentul de vineri un desen animat mare pe o pagină întreagă. Ulterior, lucrările lui Ze'ev au apărut în New York Times, Le Monde, Der Spiegel și în alte ziare importante. A fost recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari caricaturiști politici din Israel și a avut o influență uriașă asupra celor care l-au urmat. În 1993, a câștigat Premiul Israel. În 1994 l-am invitat pe Ze'ev la Londra. Am fost norocoasă să lucrez cu Daphna Naor, care mi-a rămas prietenă apropiată până astăzi. Ea a curatoriat expoziția lui și împreună am planificat vizita. Ze'ev și fiica sa au stat cu noi timp de două săptămâni; a fost o experiență minunată să ne bucurăm de compania acestui om fin, cald, blajin, modest dar o personalitate extrem de talentată. Expoziția sa, ZE’EV - MARTOR OCULAR CU UN ZÂMBET a fost prezentată la Muzeul Național de Caricatură. Prin ochii lui, vizitatorii au văzut istoria Statului Israel desfășurată. The Times a scris: “Munca sa este o aglomerare de capodopere de caricaturi și desene care prezintă punctul de vedere al Israelului asupra liderilor lumii.” Ze'ev și cu mine am vizitat atunci Camerele Parlamentului pentru a ne întâlni cu mai mulți parlamentari.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 14

Umor cu Schor El s-a adresat grupurilor artistice, inclusiv caricaturiști britanici de frunte și altor organizații culturale. După Londra, expoziția sa a fost în turneu la Glasgow, Manchester, Dublin, urmată de Paris, Dinard, Marsilia și Aix en Provence, apoi în cele din urmă Bombay și Delhi.

Lucrând cu Ze'ev am realizat cât de multe inițiative pentru pace au avut loc în Israel de-a lungul anilor și de la aceasta mi-a venit sursa de inspirație pentru un concurs național pentru copii sub 18 ani pe care l-am numit “Desenăm împreună pentru pace”.

M-am adresat multor potențiali sponsori și am primit materiale și echipament pentru desen, tabere, vacanțe în Israel și Turcia și excursii în Marea Britanie. Peste 50.000 de școli au fost contactate invitându-i pe toți să participe (aceasta se petrecea mult timp înainte de era Calculatorului sau Internetului!) Răspunsul a fost copleșitor, cu peste 5.000 de înscrieri atât din Marea Britanie, cât și din străinătate. 600 dintre cele mai bune lucrări au fost selectate de juriu, iar lucrările au fost expuse timp de două luni la Muzeul Desenelor Animate. Ze'ev a fost în juriu, a acordat premiile și a vorbit cu multe grupuri școlare și reprezentanți…

La mărturiile despre Ze’ev postate recent de Ruth Corman în blogul dedicat personalităților israeliene întâlnite ca director al Fundației British Israel Arts, adăugăm câteva considerații importante pentru a înţelege mai bine unicitatea artei lui Ze’ev: Una dintre caracteristicile desenelor sale animate este lipsa lor de venin. Prietenul său Tommy Lapid, el însuși de multe ori o figură din desenele animate ale lui Ze’ev spunea despre el: “A știut să critice fără nici măcar un dram de cruzime”. Potrivit lui Ze’ev, un caricaturist politic ar trebui să-și exprime opiniile politice, criticând printr-un gând provocator sau un zâmbet.

El spunea: “uneori un zâmbet fin poate pătrunde mai adânc decât un glonț tras în cap”.

FII CINEVA – Dorel Schor * Cum arată viitorul privit prin gaura cheii? * Teoria relativității: o secunda masculină durează un minut, una feminină minimum zece minute. * O reclamă poate deveni știre, o știre poate deveni reclamă. * Nu contează de unde cazi, contează unde ajungi. * Permiteți? Suntem vecini în cartea de telefon..! * Dacă nu poți fi Cineva, fii Altcineva! * Minciunile mici trăiesc pe baza unui adevăr mare. * Plictiseala rezolvă multe conflicte. * Dacă vrei să-ți realizezi visele, nu dormi prea mult. * Promisiunile nu se țin întotdeauna de cuvânt. * Trăim într-o societate violentă... până și laptele e bătut. * Ca să te ridici, ai nevoie de aripi. Sau de coate... * Drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Dar drumul de întoarcere? * Una caldă, una rece, sau timpul probabil, una caldă, zece reci... * În unele țări mitralerele sunt mai numeroase decât stilourile. * Bune, bunicele, bunișoare... Și bunicuțe, nu!? * La început îmi purta sâmbetele, dar de un timp îmi poartă toate zilele săptămânii. * Nimicul are dimensiuni foarte diverse. * Uneori ai nevoie urgentă de o persoană absolut inutilă.

Traducere, adaptare: Luiza Kohn

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 15

Avangarde Anica Andrei - Fraschini

“Necunoscuta Avangardă” de Adrian Grauenfels

“De aceea nu suntem, în lume, decât ceea ce se întâmplă să fim. Un prieten, o dragoste, cărţile, luna de ieri-noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastră risipire. Fiecare om este dezordinea sa.”

(Constantin Noica) Poate că mulți dintre pasionații consumatori de artă non-conformistă, dar și mulți dintre cei care doar se interesează de aceasta, pentru a-și satisface dorința de informare, nu au putut să nu-și pună o întrebare formulată cam de genul: Ce anume îi determină pe artiștii care sparg reguli și canoane instaurate până la un moment dat, în modul de a imagina, crea și în rezultatul palpabil al creației, sub toate formele ei, pentru a da drumul unor “nereguli”, unei revolte și unui “libertinism” împins până la a încălca toate cenzurile, a friza serii întregi de principii din educația și morala instituite anterior – cel puțin teoretic – în cadrul unei societăți, până la a exaspera politicieni, sociologi, gardieni, clerici, administratori, industriași, judecători, cetățeni de diverse poziții și statuturi…? Fără îndoială, însă, că au avut și au adepți și admiratori, aceștia făcând parte din grupuri restrânse, în raport cu masele extinse, ale populațiilor din care provin.

Ne punem des această întrebare. Aș spune că unii dintre semenii noștri, “creaturi” dotate cu cele mai complexe și sofisticate atribute date de natură, peste care concretul vieții le-a așezat multiple dezaxări – în sens creator – posedă o imaginație fără hotar, cât și o poftă dublată de o nevoie incontrolabilă de a sări în afara “cercului”, în afara turmelor, în afara destinului banal, de a crea o ruptură, o nebunie – nu întotdeauna inofensivă, aceea de a face și a expune la lumina zilei cât se poate de mult și chiar tot, din ceea ce nu s-a mai făcut și nu s-a mai înfățișat vreodată. Poate să fie consecința revoltei la adresa condiției umane, împotriva cârmuirilor, regimurilor politice, războiului, slăbiciunilor omenești, mediocrității, o încercare de compensare a neîmplinirilor din propria viață, din planul amoros, social, poate fi și urmarea unor serii de frustrări, o tendință spre descătușare din dogme și principii impuse de conviețuirea în “cirezi”, o încălcare a tot, o opoziție la tot, o apocalipsă… Iar lista nu se va opri aici…S-a tras concluzia nu o dată că, într-un anu-

me fel, există o ciclicitate, valul schimbării apare periodic, ca și revoltele, războaiele, în înaintarea prin vremi a societății omenești. Iar în artă – locul cel mai generos ca amplitudine de manifestare a ingeniozității omului – evadarea din tipare a marcat serii de curente artistice anarhice. Când s-a produs o turnură la scară mică, au apărut rapid și adepți, iar mișcările au luat amploare, cu toate consecințele ce au decurs din modul lor de a contraveni – până la haos – ordinii și rutinei împământenite. Artiștii și-au permis, în acest fel, trăirea fără limite, erupția pasiunii, dezlănțuirea, libertatea supremă.

Opoziția, uneori ostilitatea față de norme îndeobște acceptate, au dus la eliberarea de tensiuni interne, prin artă: tensiuni din interiorul fizic și spiritual al artistului, din interiorul grupului de creatori și susținători. Cel mai adesea, s-au însoțit de excese în toate privințele. Nonconformiștii au dat curs propriilor reguli, declarații și manifeste, propriilor filosofii, fiind considerați individualiști, egoiști, egocentriști.

Mulți s-au sacrificat pe altarul artei lor anticipative, renăscătoare, dadaiste, avangardis-te, decadente, expresioniste, abstracționiste, moderniste…, trăind arzând. (Ordinea dintre virgule este absolut întâmplătoare, căci curentele “neascultătoare” ar fi putut avea, după modesta mea părere, orice altă plasare în timp și spațiu, la cât de rebele, șocante, necumpătate și revoluționare au fost, fiecare cu specificul propriu, identitatea, marca și religia proprie…). Dar ceea ce a dus la perenitate a fost întotdeauna autenticitatea.

Pentru că artistul răzvrătit a crezut în arta sa, a muncit pentru ea, concretizând chiar imposibilul, cu sacrificii și lipsuri, i-a dat conținutul care a preluat crezul său, rostul său, reprezentarea spiritualității sale, cu totul aparte. Iată că apare o nouă carte care să arunce lumina în chestiune: “Necunoscuta Avangardă” Editura Saga 2020. Ce încântare! Aflu despre asta abia acum, dar nu este decât un mare câștig. Îmi plac surprizele de acest gen și le mulțumesc celor care au contribuit la încropirea acestei culegeri, sub orchestrarea lui Adrian Grauenfels. Inginerul, jurnalistul și artistul, omul însetat de cunoaștere, de revelație, de analizare și sintetizare, nu teoretizează. Pur și simplu el nu poate trăi altfel decât savurând astfel de creații ieșite din orice tipare și scoțând la suprafață propriile lave efervescente. Alături de alți creatori pe care îi sondează și ni-i înfățișează, Adrian se desfată, iar

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 16

Avangarde contaminarea se produce ușor: lecturând, cazi în patima regalului oferit de o astfel de incursiune într-un dadaism extins.

Cum să nu ne uimim de “sclavii cardiaci ai “stelelor”, cum îi numește Alvaro de Campos, când “versurile sunt portic dând spre imposibil”, iar “metafizica e consecința unei proaste dispoziții”? Să ne servim “o mătură și o fântână” (AG), “tremurând profetic măturoiul ca un profesor universitar” (Aurel Zaremba), copleșiți de “raze infraverzi și ultraportocalii”, “ciment cu lapte”, “orizonturi care-și vând pieile de bună voie în obor” (Sașa Pană), supunându-ne “talentului fantastic de a-ți introduce un cui în cap” – parafrază după Kooning, vorbind despre pictorul Arshile Gorky.

După cum reia Adrian ideea lui Tristan Tzara, “grilajul care înconjoară limbajul fiind strâmt și sărac”, mă voi opri aici cu încercarea de scanare – atât de timidă și modestă, practic nereușită – a codului secret, bine ascuns în volumul de față. Sub imperiul încântării și satisfacției intelectuale cu totul speciale, provocate de lectura textelor și vizualizarea imaginilor, n-aș putea decât să reiau studiul, pentru că ar fi unic dătător de acea senzație de libertate pe care, muritor de rând fiind, o pot trăi doar consumând din când în când și în doze minuțios echilibrate, artă dezlănțuită.

N-ar fi vreodată necesar un alt drog, dar dependența s-a instalat. Și trebuie să declar că Adrian Grauenfels este cel mai vinovat, pentru asta.

Maria Sava - Recenzie În povestirea rămasă neterminată, “Memoriile unui nebun”, eroul lui Tolstoi porneşte către gubernia Penza pentru a cumpăra o moşie, după socotelile sale, pe un preţ de nimic. În timpul unei nopţi petrecute la hotel, fără nici un motiv, el cade pradă brusc unor angoase chinuitoare. Povestirea are la bază tocmai ceea ce se întâmplase în viața lui Tolstoi. Când făcea aceleaşi însemnări şi în “Jurnalul unui nebun”, Tolstoi avea 48 de ani, vârstă la care robusteţea spiritului n-ar fi trebuit să permită apariţia unei astfel de fisuri. Ca şi Socrate, Tolstoi, ajuns la senectute, predica ţăranilor de pe moşia sa supunerea faţă de raţiune. Dar iată că, dintr-o dată, bătrânul Tolstoi, după cea de-a optzecea aniversare, se desprinde din lumea obişnuită şi într-o noapte întunecoasă fuge de acasă, fără să ştie unde şi nici de ce. Lasă în urmă, scârbit, toate operele sale şi toată gloria, renunţă la întreg trecutul şi–şi găseşte sfârşitul în mijlocul stepei pe o ninsoare cumplită, la fel de gol şi de sărac cum venise pe lume. Fără să bănuiască tragicul sfârșit al lui Tolstoi, iată profetica scrisoare adresată de nenea Iancu, alias Caragiale, prietenului său, C.D.Gherea: “Ai înțeles, sper, câtă dreptate am avut când ți-am spus odată-n glumă că tu ai făcut în România mai mulți socialiști și n-ai putut păstra niciunul; și singur pe mine nu m-ai putut face socialist, și eu singur ți-am rămas și-ți voi rămânea - cu toate că tu mă consideri burghez, reacționar șcl.- toate...niște invective socialiste, pe care un anarhist ca mine nu le ia în seamă. Îți place cum d. Conte Lew Tolstoi îndeamnă pe Bratușca Nicolae să împartă pământul la țărani? Înțelegi la ce tinde ingenioasa propunere a d-lui conte? Ți-am spus eu odată și despre dumnealui ce om de treabă e! Ții minte? – Apoi, de! N-ar merita d.

Contele o petrecere boborană la Yasnaia -Poliana? – o vizită entuziastă a vreo câteva mii de mujici beți muscălește, cu parul, cu securea și cu masalaua, să-nceapă de acolo realizarea visului politic al nobilului apostol neochristian? -parcelarea teritoriului împărăției, spre încheierea definitivă a chestiunii rusești?” (I.L. Caragiale, Opere, vol. VII, pg.254)

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 17

Tineri poeţi Dan Gabriel Onțeluș imnul 454 cum ai putea renunța să elogiezi nu pe mama vitregă ci frumusețea dacă aș face-o nu aș mai fi eu ci o ipostază necunoscută astfel că mă încântă la nesfârșit acea privire care nu seamănă cu nimic știut este out of this world le-am zis ochișori sau ochiuți analizatorilor ei vizuali nu doar că-i o făptură ochenată zvâcnește toată mă cutremur când mă gândesc la ea să spun despre cutele de pe pielea ei despre unghiurile dintre cap gât corp mâini și picioare rogai ar putea scoate un nou volum cu tabele și formule matematice reieșite din aceste spațieri ale cosm-inimei un stanislavski poetic ar scrie-n cazul ei despre repoetizarea poeziei pareto & james & shapiro ar putea reconcepe științele socio-umaniste ascultându-i piesele citindu-i textele meditând la imaginile ei în tot o existență în a cărei fenomenalitate mă regăsesc la ea physis psyché & pneuma se corelează într-o manieră uimitoare de fapt orice-ai gândi ori spune despre ea nu ar putea acoperi decât o mică parte a enigmei oare pot cuvintele să numească de nenumitul pot gândurile să prindă-n căușul lor invizibil beatitudinea ei știu doar că textele mele sunt modeste crâmpeie ale necesității de-a o adora iar acesta e un exemplu special în care și neputința omului ajută excelenței imnul 473 minunăția ei începe cu ochii contemplându-i pricep esențialul judecata se mai îndoiește chiar și intuiția poate intra în compostul melancolic dar finețea ei nicicând nu e dezmințită discursuri sucombă agitația unor palori și la urmă inconfundabila-i genialitate împingând modernul într-o căutare quasi nefirească însă naturalețea ei echilibrează

a ei făptură însorește penumbre toată bucurie frustă radicalitate întru totul om mai presus de sterila critică mai aproape de orizont dor de viu și vie de dor imnul 494 ochii ei niște licurici luminând noaptea din jur nu îi știu mirosul trec doar prin filtrul celui mai avansat dintre simțuri câteva crâmpeie cu ea e un mister continuu pentru mine dacă fiecare iubire ne împacă sorții această iubire cu toate ale ei mă împacă lumii cel mai mult într-un sens făcut cunoscut prin frumusețea ei prin bunătatea ei ea mă împacă sinelui meu chiar prezența ei mă fericește este zâmbetul dimineții ploaia amiezii fragilitatea omului așa se petrece totul aceste cuvinte care ascund în fapt plinătatea așa este ea ochii ei niște licurici luminând noaptea din jur

JORGE LUIS BORGES “Nu ştiu nimic despre literatura actuală.

De multă vreme, grecii sunt contemporanii mei.”

(Jorge Luis Borges) Fragmente dintr-o Evanghelie apocrifă

Elogiul umbrei Nefericit cel sărac cu duhul, fiindcă sub pământ va fi ceea ce este acum pe pământ.

Nefericit cel ce plânge, fiindcă a dobândit jalnica deprindere a plânsului.

Fericiţi cei ce ştiu că suferinţa nu e o cunună de slavă.

Nu e de ajuns să fii cel din urmă pentru a ajunge cândva cel dintâi.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 18

Eseu

Fericit cel ce nu ţine cu tot dinadinsul să aibe dreptate.

Fericit cel ce iartă altora şi se iartă pe el însuşi.

Fericiţi cei blânzi, fiindcă nu se coboară la ceartă.

Fericiţi cei care nu sunt însetaţi de dreptate, fiindcă ştiu că soarta noastră, potrivnică sau milostivă, este rodul întâmplării, care este nepătrunsă.

Fericiţi cei miloşi, fiindcă fericirea lor stă în facerea de bine şi nu în nădejdea de răsplată.

Fericiţi cei cu inima curată, fiindcă îl văd pe Dumnezeu.

Fericiţi cei care suferă împilare din pricina că au luptat pentru dreptate, fiindcă pentru ei este mai importantă dreptatea decât soarta lor omenească.

Nimeni nu este sarea pământului; dar nimeni, într-o clipă a vieţii sale, nu se poate să nu fie.

Să se aprindă lumina unei lămpi, chiar dacă niciun om nu o vede. Dumnezeu o s-o vadă.

Nu există poruncă ce nu poate fi călcată, şi am în vedere şi poruncile pe care le dau eu şi pe acelea date de profeţi.

Cel ce ucide pentru dreptate sau pentru o cauză pe care el o crede dreaptă nu este vinovat.

Faptele oamenilor nu sunt vrednice nici de focul gheenei, nici de împărăţia cerurilor.

Să nu-l urăşti pe duşmanul tău, fiindcă, dacă o faci, eşti într-un anumit fel, robul lui. Ura ta nu va fi niciodată mai bună decât pacea ta.

Dacă mâna ta dreaptă te sminteşte, iart-o; eşti trupul tău şi sufletul tău, şi este greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să stabileşti hotarul care le desparte...

Nu întrece măsura în arătarea adevărului, fiindcă nu este om care l-a sfârşitul zilei să nu fi fost nevoit să mintă cu îndreptăţire.

Nu jura, fiindcă orice jurământ este o afectare. Ţine piept răului, dar fără uimire şi fără mânie. Celui care îţi dă o palmă pe obrazul drept, întoarce-i şi celălalt obraz, dar niciodată să nu o faci de frică.

Eu nu vorbesc de răzbunări, nici despre iertare; uitarea este singura răzbunare şi singura iertare.

Să faci bine duşmanului tău poate fi lucrarea dreptăţii şi nu e greu să o faci; să-l iubeşti stă în puterea îngerilor, nu a oamenilor.

Să faci bine duşmanului tău este cel mai bun chip de a-ţi satisface trufia.

Nu strânge aur pe pământ, fiindcă aurul este pricina lenei, iar din lene se trage întristarea şi plictisul.

Gândeşte-te că ceilalţi sunt drepţi sau vor fi, sau dacă nu este aşa, atunci greşeala nu este a ta.

Dumnezeu este mai milostiv decât oamenii şi le va măsura faptele cu altă măsură.

Dă cele sfinte câinilor şi azvârle mărgăritare porcilor; lucru important este să dai.

Caută pentru plăcerea de a căuta, nu de a găsi.

Poarta alege, nu omul.

Nu judec pomul după roadele lui, nici omul după fapte; acestea pot fi mai bune sau mai rele.

Nimic nu se clădeşte pe piatră, totul se înalţă pe nisip, dar noi avem datoria să construim ca şi cum nisipul ar fi de piatră...

Fericiţi cei curajoşi, cei ce primesc cu bărbăţie înfrângerea şi laurii biruinţei.

Fericiţi cei ce păstrează în amintire cuvintele lui Virgiliu ori ale lui Hristos, fiindcă acestea le vor lumina zilele.

Fericiţi cei ce sunt iubiţi şi cei ce iubesc, precum şi cei care se pot lipsi de iubire.

Fericiţi cei fericiţi.

Trad. Adrian Ionescu (Jorge Luis Borges - Poezii, Editura Polirom,) Bianca Marcovici Carantina ne ofilește ne punem întrebări grele ne despărțim cuprinși de panică de familie riscurile sunt mari, dar acceptăm bucuria revederii, doar valurile șterg gândurile negre la ultima carantină a nepoților m-am gândit să-i închid într-un turn de fildeș până la trecerea pandemiei!

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 19

Arte Plastice

Artă

Bucătăria artistului

cu Philip Guston Philip Guston născut Phillip Goldstein (1913-1980), a fost un pictor și tipograf american canadian la afiliat la New York School, o mișcare de artă care a inclus mulți expresioniști abstracți precum Jackson Pollock și Willem de Kooning.

La sfârșitul anilor 1960, Guston a ajutat să conducă o trecere de la expresionismul abstract la neoexpresionism în pictură, abandonând aşanumita “abstracție pură” în favoarea unor redări mai reprezentative, simplificate ale simbolurilor și obiectelor personale. Cele mai cunoscute picturi ale sale sunt existențialiste, lugubre, produse după 1968, sunt executate cu o paletă de culori limitată. Guston a fost lector și profesor la o serie de universități. Este bine apreciat pentru cuvintele și învățăturile sale, colectate în cartea din anul 2011 “Philip Guston: Scrieri alese, prelegeri și conversații” (documente ale artei secolului XX).

Obiecte utile

Gladiatori în luptă

Expresionism cu ţigară

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 20

Ştiinţe Femei din umbra științelor

Cecilia Helena Payne-Gaposchkin (1900-1979) a fost astronomă și astrofiziciană americană de origine britanică, care a emis în teza sa de doctorat din 1925 că stelele sunt compuse în principal din hidrogen și heliu. Concluzia ei revoluționară a fost inițial respinsă deoarece contrazicea setul de cunoștințe științifice ale vremii, care susținea că nu există diferențe elementare semnificative între Soare şi Pământ. Observațiile independente au dovedit în cele din urmă că Payne are dreptate.

“De la moartea sa, în 1979, femeia care a descoperit din ce este făcut universul nu a primit nici o placă memorială. Necrologiile sale din ziare nu menționează cea mai mare descoperire a ei. Fiecare elev de liceu știe că Isaac Newton a descoperit gravitatea, că Charles Darwin a descoperit evoluția și că Albert Einstein a descoperit relativitatea timpului. Dar când vine vorba de compoziția universului nostru, manualele spun pur și simplu că cel mai abundent atom din univers este hidrogenul. Și nimeni nu se întreabă niciodată cum știm acest lucru”. Așa sublinia, Jeremy Knowles*, discutând despre lipsa totală de recunoaștere pe care Cecilia Payne o primește, chiar și astăzi, pentru descoperirea ei revoluționară. Iată aici o listă cu o parte din realizările ei:

nevoită să se mute în Statele Unite pentru a lucra la Harvard.

• Payne a fost prima persoană care a obținut vreodată un doctorat. În astronomie de la Radcliffe Co llege, ceea ce Otto Strauve a numit “cea mai strălucită teză de doctorat scrisă vreodată în astronomie.”

• Payne nu numai că a descoperit din ce este făcut universul, ci a descoperit și din ce este făcut soarele (Henry Norris Russell, un coleg astronom, este de obicei recunoscut pentru că a publicat un articol în care demonstra că interiorul soarelui este diferit de cel al Pământului, dar el a ajuns la concluziile sale cu patru ani mai târziu decât Payne după ce i-a cerut să nu publice concluziile sale).

• Payne este motivul pentru care știm practic orice despre stelele variabile (stele a căror strălucire, așa cum se vede de pe pământ, fluctuează). Practic orice alt studiu asupra stelelor variabile se bazează pe munca ei.

• Payne a fost prima femeie care a fost promovată profesor titular din cadrul Harvard și este adesea creditată cu ruperea plafonului de sticlă pentru femeile din departamentul de științe de la Harvard în astronomie, precum și pentru faptul că a inspirat generații întregi de femei să se dedice științelor.

* Jeremy Randall Knowles (1935 - 2008) a fost profesor de chimie la Universitatea Harvard, acolo a servit ca decan al facultății de arte și științe a Universității Harvard din 1991 până în 2002 S-a alăturat Harvardului în 1974, a primit multe premii pentru cercetările sale și a rămas la Harvard până la moartea sa, părăsind facultatea pentru un deceniu pentru a servi ca decan.

• Mama Ceciliei Payne a refuzat să cheltuiască bani pentru învățământul ei universitar, așa că fata a câștigat o bursă la Cambridge.

• Cecilia Payne și-a finalizat studiile, dar Cambridge nu i-a acordat o diplomă pentru că era femeie, i sa spus să se descurce cu această situaţie fiind astfel

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 21

Confesiuni Sergiu Brandea Confesiuni M A R I A - R E G I N A P O E Z I E I,

Eu, un simplu lector, n-am dreptul să acord titluri de noblețe dar, dacă persoana ar întruni acordul majorității cititorilor într-un sondaj de opinii, așa cum s-a petrecut în acest caz, mă pot exterioriza, Trăiască Regina! Am citit poeziile d-nei Maria Găitan Mozes o dată și încă o dată! Îmi plac, mă emoționau, au umor, îmi dau o stare sufletească plăcută, deosebită, pe care o doream să nu se termine. D-na Maria, s-a născut înaintea celui de al doilea război mondial în Basarabia românească, într-o familie cu mai mulți copii, dânsa fiind mezina și răsfățata. Războiul a afectat puternic familia, provocând moartea unor persoane dragi și împrăștierea celorlalți rămași în viață. Însăși Maria, copilă fiind, a fost obligată să rătăcească mulți ani departe de cei dragi. Soarta a purtat-o prin tot felul de locuri, unele necesare pentru a o forma ca om, locuri la care se gândește cu plăcere, altele i-au lăsat amintiri neplăcute.

Două aspecte sunt însă relevante: cariera de scriitoare, acea parte a vieții care i-a arătat că are un viitor într-o profesiune nobilă, al doilea, a fost familia, soțul, copiii, nepoții și Israelul, noua patrie în care a ales să trăiască familia. Aici în Israel, n-a fost scutită de toate sacrificiile pe care le fac toți noii veniți dar, s-a consacrat profesional, s-a copt ca un rod dintr-un copac replantat și altoit pentru a creea fructe mai bune, mai frumoase.

Așa a apărut “Identitate”, fructul „copacului replantat” dotat cu calități fantastice de om: scrie, gândește, în special simte și transmite emoții.

Dar nu-i simplu constată acesta, m-a adus omul meu, “Cine sunt eu/ și de ce am veni/ („Identitate”)...Am ca fiecare-un nume/...Dar-sunt gata de zbor - am aripi/și vise/cu ele –îndrăznesc,/să mă avânt/...acesta mi-e actul /de identitate/cu el/mă alătur de voi/ dacă se poate”/

Se poate răspundem cu toții; dar d-na Maria nu-i sigură, vrea să-l convingă și pe părintele nostru, să ne convingă: scrie în “Voit” “N-am venit/ca fiică/ a ta/...Am venit alături de-un om/și acesta/ți-e fiu./Pentru el/și prin el-/fiică a ta/îndrăzneam să mă chem/și să fiu./și mă alătur VOIT/de neamul tău/ISRAEL. “Identitate” este un album de sentimente. Am să încerc să fac o grupare a acestora, pentru motivul că spațiul nu-mi permite să scriu despre fiecare în parte cum s-ar cuveni, voi exemplifica incidental. Bunăoară gruparea de versuri dedicate soțului, acesta-i dăruise o “Garoafă” cu mențiunea: “Flori puține, dragoste multă”. “Atât/ mi-ai scris/și alăturea/ o floare/...Garoafa/îmi surâde/și-mi dă îmbărbăta-re/și fără pașaport/va fi în avion/cu mine, călătoare. / Nu, nu vă arăt filă cu filă din albumul cu sentimente: “Fotolii” : “Cam ponosite/nu prea moi/dar calde și odihnitoare/pentru noi/...Acum/stau neclintite/amândouă/ ...Lipsește însă/unul/dintre noi/Tăcerea e o ghiață./Te strig mereu pe nume,/prin casă dau ocol./Dar văd că un fotoliu/rămâne-ntruna/gol...Oh Doamne!

Vă imaginați ce măreție de sentimente s-au adunat în sufletul artistului care a scris o asemenea poezie? Încă “o pagină din album”: “Iubire”...„Tu /Pari ursuz /și așa îmi placi/...Ești așa cum ești doar tu/...Da/e da/Și/nu/e nu./ Un grupaj de poezii sunt dedicate nepoților, celor care sunt ostașii patriei cum îi numește autoarea. Sunt poezii patriotice, de dragoste, cu cele mai alese sentimente. „Soldatele”: „Mai rotofele,/mai subțiri,/mărunte, /brune,/ori roşcate, /au pasul hotărât și sigur/și le stă bine ca soldate./...Pe-un timp,/răsfățul mamei/a rămas acasă/...Așa cum sunt/mi-s dragi/și mă amestec printre ele/șovăitoare și neîmpăcată,/că-i prea târziu/și nu pot fi/în rândul lor/măcar/o zi/ soldată.

Câteva titluri din aceeași grupă: “Soldatul meu”, “„Ceaiul”, “Ostășește” și altele, ne dezvăluie profunzimea sentimentelor autoarei. Poate ar trebui ca gruparea poeziilor dedicate mamei să le menționez deosebit, poate! Mama, ființa sfântă: “Deznădejde”, “La Domnul”/să te rogi / te-ai dus/ duminicile, sărbătoarea,/...cerând blagoslovirea sfântă, /De mijloc/ai stat ore, frântă,/bătând mătănii/ ...De ani și ani, / cercești într-una/ cu umilință și răbdare / minuni divine și cerești,/iar/ Domnul sus / habar nu are/...

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 22

Aventurierul Lelouche “Peste noapte”: “Aseară/după câte îmi amintesc/și știu/părul mamei/era castaniu./Ochii/aveau licăr de stele/...„Peste noapte/s-au strâns la priveghi/vecini și vecine/...Dimineața/rezemată de ușă/cu părul/cenușiu/despletit,/mama/părea o stafie.”

O gruparea de poezii, le-aș numi mărturisiri, sau mai bine, “despre dragoste”:”Idilă”: “Mai pe furiș/mai pe văzute/își dau /zălog/săruturi/sute... O altă poezie intitulată „Iubire”: „Nu gust nicicând/iubirile fugare,/...„Mi-e inima o flacără albastră ce am aprins-o /doar o dată/și arde-ntr-una/pentru iubirea noastră. Și alt exemplu: “Refuz”: “Să nu-mi aduci/nici salbe/nici inele/parfumuri/ ori mătăsuri,/...Dar/voi păstra,/ întreagă,/ doar creanga grea/ de flori,.../ În fine, la această grupare, încă alte titluri la întâmplare: “Ispite”, “Mamei,” “Nostalgie”, “Asta sunt” și iarăși “Iubire”. “Anii”: „Anii/nu se numără/ ca banii/...Câți îi ai/sunt doar ai tăi/la un loc/și buni/și răi/...Mi s-au dat destui/și mie/...Anii.../ce rost are/să-i mai număr.”

Mărturisesc, cred că fiecare poezie a d-nei Maria Găitan Mozes reprezintă pentru mine care, scriu proză, un capitol de roman. Câtă nedreptate fac autoarei că nu-i citez toate titlurile poeziilor. Grupajul de poezii dedicat copiilor, nepoților, strănepoților, sau cele dedicate mult iubitei și așteptatei păci, precum: “Până când”, “Pacea deșertului” sau “Porumbeii trebuie să sboare”. Am să închei rândurile acestea șchioape, îndrăznind s-o contrazic pe autoare care, scria în “Trenul”: „M-am pomenit/uitată/pe peron/...

Nu doamnă Maria, nu sunteți uitată, sunteți Regina poeziei, locul dumneavoastră este în istoria Literaturii Române, un loc de regină, veșnic.

Claude Lelouch

Povestește cum a scăpat de Gestapo

Cineastul revine la o amintire vie a copilăriei sale, în care el și mama lui, au trecut prin degetele poliției politice naziste. “Am cunoscut ocupația, am fost căutat de Gestapo împreună cu mama mea. Este o perioadă pe care o cunosc bine”, a povestit Claude Lelouch pe platoul de filmare C, în timp ce conversația se învârtea în jurul celei mai recente cărți a lui Anne Sinclair “La Rafle des Notables”care privește înapoi spre această perioada întunecată din istoria Franței. În 1940, Claude Lelouch era încă un copil.

Tatăl sau, evreu, a ales să se întoarcă în Algeria, pentru a-și pune familia la adăpost. Dar în 1942, mama sa Eugénie, a vrut să plece cu orice preț la Nisa, pentru a fi prezentă la nașterea copilului surorii sale. Împotriva sfatului soțului ei, ea a plecat cu fiul lor Claude, în sudul Franței. Între timp, americanii ajung în Africa de Nord, reîntoarcerea devine imposibilă…Tatăl face rost de adresa unui așa-zis intermediar din Paris, care ar putea găsi o soluție.

Naivă, mama lui Claude Lelouch îi spune acestuia totul: convertirea sa la iudaism, tatăl care a rămas în Algeria, dorința de a-l regăsi cu orice preț. În realitate, intermediarul lucrează pentru Gestapo și îi propune să colaboreze cu el…

Arestat cu acte false Eugénie Lelouch întră în panică și fuge cu fiul ei prin Franța ocupată. Acuma știe că e căutată și se mută la fiecare 3 săptămâni, ajutată de cunoștințe. Într-o zi aproape că a fost prinsă cu fiul ei, în timp ce trecea granița cu trenul. Claude Lelouch a continuat să povestească la antena France 5: “Eu am scăpat de lagăre. Într-o noapte am fost arestați. Am trecut linia de graniță, un soldat a ce-

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 23

Exilaţi Celebri rut mamei actele, care erau false. Am coborât din tren și dacă mama mea nu ar fi avut ideea extraordinară pentru a plăti mită, nu aș fi aici în seara asta cu voi. Ea și-a scos ceasul, l-a dat tipului și acesta ne-a lăsat să ne întoarcem în tren. Astfel, Claude Lelouch și-a petrecut o parte din copilărie în Franța ocupată, schimbând des școala sau păzind vacile într-un sat de lângă Grenoble. Când își găseau refugiul în oraș, mama sa obișnuia să-l ascundă după amiază în cinematografe, singurul loc care rămăsese liniștit, dând bacșiș lucrătoarelor ca să fie cu ochii pe fiul ei.

Astfel viitorul regizor vede 5-6 filme pe săptămâna, o pasiune care nu-l va părăsi niciodată. “Pentru un copil, viața e lungă” și-a amintit el în autobiografia sa “Le Dictionnaire de ma vie” (editura Kero).

Cinematografia mi-a oferit un fel de sinteză concentrată și orbitoare a existenței. Am întâlnit aceiași indivizi ca pe stradă, dar mai reușiți, mai frumoși, mai curajoși, mai deștepți. Să nu fi preferat să stau cu acești oameni ? Cei reali mi se păreau exasperanți. Faptul că am crescut cu dragoste pentru cinema, fără îndoială, mi-a salvat viața.“ Le Point - Marc Fourny , Traducere: Beatrice Veisman

Alexandru Cristian Opera lui Norman Manea între comunism şi noua lume

Opera acestui mare scriitor este una tristă, plină de melancolie şi de condamnare.

Cărţile lui Norman Manea vorbesc despre comunism, clovnocraţie, despre o societate închisă dominată de umbre şi terorizată de lumini lugubre.

Romancier plin de talent liric, cu intruziuni realistfantastice marele scriitor se detaşează prin faptul că zugăvreşte o lume cenuşie ca o paletă de culori aprinse, este un Picasso al scrisului. Lumea pe care o descrie este una ciudată, trunchiată, aranjată haotic, este o nelume. Adevăr şi minciună, vis şi realitate, iluzie şi certitudine, realitate şi magic, fantasmagoric şi raţional, cuvinte ce descriu opera lui Norman Manea. Autor de romane, eseuri, dialoguri şi poeme, scriitorul este condus de gândul exilului.

Un exil demn, măreţ şi dureros al unui om ce a înţeles drumul greşit al ţării sale. Fuga lui Norman Manea nu este fuga laşului sau a învinsului este fuga unui curajos care a vorbit lumii cu mândrie despre ţara sa. Nu poţi fi un exilat şi un fericit, dar poţi fi sigur pe destinul tău. Neînţeles în propria sa ţară, Norman Manea a găsit în lumea de peste ocean un loc unde poţi vorbi, simţi şi trăi liber. Nici o constrângere nu trebuie să intervină în viaţa unui scriitor, el trebuie să fie liber să scrie ce şi cum simte. În toate romanele sale Norman Manea vorbeşte despre absurdul existenţei deceniului şapte şi opt în România comunistă. Ţara a ajuns un mare circ în care Clovnul puterii se duelează cu August Prostul, dictatorul şi artistul, oprimatorul şi oprimatul.

Triada nefericirii reprezentată de partid, guvern şi clasa muncitoare îl sufocă în exprimare pe August Prostul, intelectualul neînţeles şi nefericit.

Clock from Nagasaki

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 24

Exilaţi Celebri Romanul “Anii de ucenicie ai lui August Prostul” este un colaj în proză despre drama artistului. Hulit şi marginalizat artistul este un clovn de care îşi bat joc şi ceilalţi clovni din circul numit comunism.

Comunismul de tip românesc a fost unul stalinist naţionalist cu accent de burlesc. Un circ absurd care provoacă greaţă şi repulsie celui care priveşte acest circ. Norman Manea ne învaţă să privim acest circ înfrânaţi în propria repulsie, ne îndeamnă la o analizare lucidă şi nepărtinitoare. Scriitor cu simţ liric şi metafizic, Norman Manea a scris un poem care descrie moartea, “Vorbind pietrei”. Versurile ne povestesc despre omul care poate ajunge o piatră fără pulsaţie. Milan Kundera a scris despre Insuportabila uşurătate a fiinţei, Norman Manea a scris despre Suportabila lejeritate a fiinţei. Cimitirul din Ierusalim descris de Manea în poem este cimitirul vieţii de apoi, al noului Ierusalim unde nu vor mai exista diferenţe. Vom fi toţi la fel, pietre pline de viaţă în faţa lui Dumnezeu. Fericirea obligatorie într-o lume plină de amărăciune şi sarcasm este o metaforă tristă. În această scriere Norman Manea ne arată că până şi cotidianul are limitele sale de absurd. Oare tot ce era pe timpuri era absurd şi fără cale de ieşire?

Norman Manea reliefează ura şi violenţa ascetică a regimului.

Nuvelele din acest volum, “Fericirea Obligatorie”, sunt un îndemn la fericire. La fericirea că acele timpuri de tristă amintire au pierit şi la speranţa că nu vor mai reveni niciodată. Norman Manea scrie aceste nuvele realist-fantastice în care absurdul, umilinţa, trădarea, prostia şi ignoranţa sunt ridicate la rang de norme sociale ale unei societăţi în esenţă antisocială. Captivi într-o lume fără scăpare aşa se simţeau toţi cetăţenii acelei societăţi.

Romanul “Captivi”, format din trei părţi este o dramă comună, a omului risipit de idei şi zdrobit de sistem. Risipa ideilor despre actuala lume dă naştere unui om dezrădăcinat şi desubstanţializat, un vid sufletesc, un suflet absurd. Sufletul captiv este povara cea mai grea a unui om. “Plicul negru” este romanul distrus de cenzura comunistă. Comparat cu „Despre eroi şi morminte” a lui Ernesto Sábato, acest roman este o alegorie despre odiosul regim comunist. Odios prin faptul că a vrut să distrugă sufletul şi mintea omului.

Asociaţia surdo-muţilor este ca o încercare de refacere a utopiilor vechi, o societate care luptă pentru instaurarea normanlităţii. „Plicul Negru” este marele roman al lui Norman Manea despre apogeul dictaturii comuniste şi apogeul terorii. Opera fecundă a lui Norman Manea are ca şi principală coordonată regimul comunist. Este o operă şcoală. În fiecare rând ne învaţă cum să evităm marea tragedie ce s-a abătut asupra ţării noastre. Cu o scriitură de mare anvergură, Manea este pus în situaţia de a alege între comunism şi noua lume. Descriind comunismul scriitorul a descris şi o alternativă posibilă, o altă lume, o lume nouă. Se poate construi o lume nouă fără fundamente solide?

Opera lui NormanManea este un pilon temeinic de învăţare al noii lumi, o lume fără spaime, fără umbre, fără frică şi fără haos. Ce a fost comunismul? A fost o evanghelizare a politicului. Biblia, cartea sfântă a creştinătăţii, a fost înlocuită de opera lui Karl Marx. Noua evanghelie a lumii era Capitalul care ne învăţa care ne sunt duşmanii. O religie politică a urii, dacă putem forţa alăturarea celor doi termeni. O barbarizare, o descreştinare a omului. În opera sa Manea a descris creştini dezrădăcinaţi, dezorientaţi, apostaţi. Oameni care nu au mai realizat care este scopul vieţii în această lume, o viaţă paşnică şi în bună pace. Comunismul a dezvoltat o filosofie a urii, viaţa trebuie trăită prin luptă şi prin revoltă perpetuuă. Primul revoltat al omenirii plânge şi acum în iad. O răscolire a sufletului omului, o clovnizare sinistră, o demonizare comică acesta a fost comunismul românesc. Oamenii prezenţi în opera lui Norman Manea sunt barbarii cu sufletul.

Nu mai ştiu să se comporte, nu mai ştiu să trăiască, nu mai văd ce este lângă ei. Peste ei este un halou roşu care îi dirijează spre o absurdă luptă. Un quijotism fără cavaleri. Mascarada, acesta este numele generic al operei lui Norman Manea. Un teatru de păpuşi înlănţuite de nişte siniştrii păpuşari, Stromboli cu seceră şi ciocan în piept. Proletari abandonaţi de istorie în colţuri întunecate.

Din aceste colţuri au răsărit şi au pus stăpânire pe societăţi în formare, dezorientate şi fără scop.

Comunismul a putut fi instaurat datorită acestor eşecuri de a înţelege sensul vieţii şi al istoriei.

Norman Manea ne învaţă că a fost un hazard absurd

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 25

Poeţi de frunte şi grotesc, o întâmplare nefericită, un accident al istoriei. Din acest accident s-au născut societăţi paralizate, înlănţuite, îngreţoşate, suicidare. Un soare sângeriu a luminat cerul acestor societăţi stimulând nevoia de forţă distructivă. Norman Manea scrie pentru o nouă lume. Descriind lumea veche acesta este un mesager al unei foste lumi, al unui destin frânt. Trăind într-o lume nouă putem realiza valoarea operei lui Norman Manea, testament pentru viitorul lumii. Nu putem evita ceea ce va fi dacă nu ştim ce a fost. Scriitorul se naşte ca un refuz al limitării, spune Norman Manea. O negare a faptului că omul poate uita şi trăi. Omul trebuie să povestească ceea ce a fost, trebuie să strige în paginile sale disperarea lumii din care vine. Misiunea unui scriitor este sacră. Paginile sale sunt învăţăminte pe care nu le putem uita, ignora sau nega. Sunt cuvinte care există şi preced evenimente, sunt descrieri care trebuie să alarmeze cugetul şi inima. Opera lui Norman Manea este între comunism şi noua lume pentru că vorbind de una o afirmă pe cealaltă.

Negând comunismul Norman Manea clamează victoria unei lumi adevărate, unei lumi trăite în care fiecare are dreptul la o adevărată viaţă. Nimeni nu are puterea de a lua omului fiinţarea pe acest pământ...decât Dumnezeu. Astfel de lumi care ucid din faşă omul trebuie descrise, reconstruite prin cuvânt şi apoi distruse prin fapte.

Literatura lui Norman Manea este cel mai valoros testament despre umbra roşie care s-a abătut asupra istoriei noastre.

Angela Furtuna - septembrie 2020

// Să fii, să cauți, să te naști // totul pleacă de la rănile nevindecate şi de la sunetele din Dvořák, din Ligeti, din Mahler şi din Pink Floyd, din Zorn şi din Enescu, sau din Bach şi Stravinski, din vocile copiilor – la mijloc sunt războaiele şi terapia existenţei prin cuvânt, victoriile, consolările dar mai ales înfrângerile – / să fii muribund şi neasistat, să ai dreptul la animalul tău şi să nu ai dreptul la omul din tine – să mergi mai departe singur, să inventezi întrebarea care îţi croieşte drum – să nu te împrieteneşti cu neamul zombificator al celor atoateştiutori şi atotputernici – să cauţi mereu ceva o explozie sub pleoape din care, în întuneric, se naște o galaxie / toate acestea acţionau ca nişte enzime în viaţa intrauterină – foetusul meu are nevoie de filozofie, la fel ca şi cadavrul meu–, apoi se preschimbau în aripi şi în idealuri personale – de ce nu în droguri ori clişee colective şi în stări de visare frustă? de ce nu în coduri QR sau în clone?

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 26

Umor Lenny Ravich

Umor: Să râzi împreună cu trecutul Să râzi împreună cu trecutul Lumea e rănită.

Toţi sunt răniţi.

Bernard Segal Este destul de greu să încercăm să fim veseli atunci când purtăm cu noi povara trecutului. O cale de a tolera o parte din suferinţă, furie, frică şi neşansă este să descoperim umorul din situaţii şi apoi să râdem de ele. Cine îmi spune că i-a fost uşor să se maturizeze uită că “Nu este niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită , aşa cum a constatat Tim Robbins, autorul cărţii “Natura moarta cu ciocănitoare”. Eu am avut o copilărie confuză. Pe de-o parte, cei din familie mă iubeau dincolo de puterea mea de înţelegere; pe de altă parte, eram sacul lor de box. Eram cunoscut drept Samson, din moment ce aveam păr pe tot spatele. Şi, de fiecare dată când un membru al familiei încerca să mă educe, spinarea meu era ţinta tuturor problemelor nerezolvate şi a furiei sale din trecut. Eram terapia lor prin lovire. Natura îşi protejează în mod creativ speciile, acoperindu-le cu păr părţile vulnerabile la lovituri.

Astfel, am căpătat mult păr pe spate şi porecla Samson. Sarcina mea era să îndeplinesc fanteziile surorii mele. Pe când aveam şapte ani, iar ea 14, am mers să vedem un film în care juca Tyrone Power.

Când am ajuns acasă, a insistat să o sărut aşa cum făcuse Tyrone Power în ultima scenă, când salvase o fată. Ea urma să fie fata. “Nu pot ajunge la tine”, am protestat. „Atunci urcă-te pe scaunul acela şi sărutămă ca Tyrone Power”, a insistat ea. A trebuit să mă tot duc să văd filmul, până când am făcut-o ca lumea.

Pe atunci nu era ca acum, cu aparate video şi stop-cadru, sau derulare înainte şi înapoi. Trebuia să-mi cumpăr bilet, să văd filmul, să plec spre final, ca apoi să merg din nou la ghişeu, să cumpăr un alt bilet, ca să pot vedea din nou scena finală; şi apoi din nou înapoi la bilete şi tot aşa, până când am crezut de cuviinţă că pot să o sărut cum trebuie. Când aveam nouă ani, sora mea, care atunci avea 16 ani, mi-a spus că va trebui să învăţ să cânt la trompetă. L-a alungat pe Tyrone Power pentru o nouă iubire: Harry James, un muzician faimos, cu sunet gingaş de trompetă.

Eu eram mult mai interesat de nurlia lui soţie, Betty Grable, care avea mare trecere la soldaţii din al Doilea Război Mondial. După multe insistenţe şi sâcâieli din partea surorii mele, am implorat-o pe mama să-mi cumpere o trompetă. “De ce? De cine s-a mai îndrăgostit acum?” a întrebat mama, cu şiretenie. Chiar am învăţat să cânt la trompetă. Pentru lecţii de muzică, am apelat la bărbierul italian Johnny. În schimbul unui dolar pentru fiecare lecţie, Johnny m-a învăţat notele muzicale şi mult mai mult decât atât. Mama era chiar mulţumită, pentru că rezolvase problema aparatului meu dentar, întrucât dantura mea era şi încă mai este ieşită în afară.

S-a gândit că aşa va împuşca trei iepuri deodată: voi deveni trompetist, sora mea îşi va îndeplini fantezia, iar dinţii mei strâmbi se vor îndrepta - asta numai dacă voi apăsa cu buzele suficient de tare pe gingie. Din păcate, n-a murit niciun iepure! Aceste fantezii au fost tolerate până în ziua în care am descoperit că soră-mea era îndrăgostită de Willz Pep, campion mondial la box, categoria grea.

Când am văzut mănuşile de box în camera mea, am ştiut că va trebui să le folosesc. Şi ştiţi ceva? Am făcut-o şi pe asta, şi adesea îmi imaginam că mă aflu în ring şi că sunt cel mai bun dintre toţi. Şi totuşi, până în ziua de azi, sunt un găgăuţă la sărutat, la ascultat concerte de trompetă şi la privit meciuri de box. Ştiu că pentru niciunul dintre noi nu a fost uşor să crească. Cred că, în ciuda furiei pe care o simţeam faţă de părinţii mei şi faţă de sora mea, ei au făcut ce era mai bine în acel moment. Şi nici nu cred că părinţii mei se trezeau în fiecare dimineaţă spunându-şi: “în câte feluri am putea nenoroci azi viaţa fiului nostru?” Au procedat cum s-au priceput mai bine. Câţi dintre noi cred că părinţii nu i-au iubit îndeajuns numai pentru că nu au primit exact ceea ce doreau? Dar, încă o dată, câţi dintre noi au cerut, de fapt, ceea ce îşi doreau? Probabil că ne spuneam în sinea noastră: “Dacă m-ar iubi cu adevărat, atunci şi-ar da seama ce doresc fără să le mai cer”. Ei bine, nu cunosc prea mulţi părinţi cititori de gânduri profesionişti. Noi doream de la ei imposibilul şi, atunci când nu ne îndeplineau aşteptările, simţeam că nu ne iubesc îndeajuns sau că nu merităm să primim ce ne dorim. Chiar şi în ziua de astăzi, unora dintre noi le este frică să ceară ce îşi doresc pentru că, în adâncul sufletului, simt că, din moment ce părinţii lor i-au refuzat, atunci cine altcineva s-ar putea crede în stare

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 27

Predecesori să le ofere ce îşi doresc cu adevărat? Aşa că începem să ne concentrăm atenţia mai degrabă asupra nevoilor oamenilor din jur decât asupra nevoilor noastre.

Părinţii noştri au făcut la fel ca părinţii lor. Noi avem şansa să distrugem acest ciclu repetitiv. Încercaţi umorul. Încă o port pe mama în minte. De fiecare dată când merg la restaurant, nu comand în funcţie de felurile de mâncare din meniu, ci în funcţie de preţurile listate. Dacă văd o salată care mă atrage şi o alta care, întâmplător, e mai ieftină, mi-o comand pe cea ieftină, chiar dacă mi-ar displăcea nespus. Dar, vedeţi voi, e mai ieftină, economisesc bani. Când salata nedorită e servită, trebuie să o mănânc pe toată, pentru că va trebui să plătesc pentru ea! Dacă mă întrebaţi cumva dacă mi-a plăcut, răspunsul meu constant este cel al lui Woody Allen: “Mâncarea a fost teribilă, nicidecum suficientă!” De fiecare dată când merg la cumpărături şi mă opresc să mă uit la ceva ce mi-ar plăcea să cumpăr, vocea mamei porneşte în mintea mea: Tsi fiel. Daft nisht. În idiş, asta înseamnă: „Costă prea mult. Nu ai nevoie de lucrul ăsta”. N-am nicio problemă atunci când cumpăr cele mai scumpe lucruri pentru copiii sau soţia mea, dar când vine vorba să cumpăr un lucru pentru mine, încep să transpir. Chiar şi astăzi, soră-mea îmi poartă de grijă trimiţându-mi hainele pe care copiii ei nu le mai folosesc. Altfel, n-aş avea nimic de purtat.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru zborurile transatlantice. Contabilul meu m-a implorat să zbor la clasa business. Mi-a spus că e o cheltuială întemeiată şi că o merit, pentru că deţin o mică afacere. Din nou, transpiraţia şi mesajul din minte: Tsi fiel. Chiar o aud pe mama strigând: “Poţi ajunge cu avionul oriunde vrei la fel de repede, chiar dacă zbori la clasa a doua”.

Nu-mi permit să-mi iau concediu. Serios. Am încercat de mai multe ori, însă aud mereu vocea mamei, cu accent idiş, stârnindu-se în capul meu: “Ce-i cu atâta lăfăială? Ce, eşti bancher?” îmi permit să am timp liber doar dacă vacanţa include şi un program de studiu sau o invitaţie ce facilitează un workshop.

Numai atunci îmi acord o zi-două ca să mă destind. E ca şi cum aş vrea să împac vocea din capul meu: “Vezi, mamă, chiar am fost nevoit să merg la Londra.

Studiez acolo”. Mă identific îndeosebi cu prietena mea Dina Or atunci când spune: “Niciodată nu voi fi o dependentă de muncă. Un dependent de muncă îşi aduce de lucru acasă. Eu nu sunt niciodată acasă!”

Florin Colonaș

Marcel Iancu și revista “Puntea de fildeș” La 30 de ani Marcel Iancu semna eseul Note de arhitectură pentru reclădirea Palestinei, material care va fi reluat și în almanahul Adam. Un număr de debut cu o tematică și o prezență cât se poate de notabilă. Cel de-al doilea număr al „Punții de fildeș” (2 mai 1926) se deschide cu o reproducere după Sigismund Mauer, iar dacă analizăm conținutul său regăsim aceea și densitate de nume și forță artistică dovedită în domeniul grafic și în cel al literelor. Și în cuprinsul acestui număr găsim o mulțime de portrete care sunt semnate de Max Hermann Maxy care îi înfățișează pe Felix Aderca, H., Streitmann și S. Bonker. Marcel Iancu semnează un portret al lui Horia Carp, ca și pe cel al lui Ury Benador, în timp ce Camil Baltazar este imortalizat de Sigismund Mauer. În plus, întâlnim și câteva piese de Andrei Vespremie executate în Atelierele Școlii Decorative de pe Strada Câmpineanu la nr.17. Între acestea o lampă, câteva obiecte din bronz, un candelabru toate figurând sub genericul metaplastiei, iar Henri Daniel este prezent cu un desen în creion: “Interior de sinagogă”. Tot reproducerea unui desen, de data aceasta din creația lui Maxy, este cel reprezentându-l pe Ion Călugăru. Originalul acestui desen a fost dăruit, după un timp, cu dedicație olografă domnișoarei Rudich, viitoarea ziaristă Dorina Rădulescu, viitoarea soție a viitorului om politic Gogu Rădulescu. Acum desenul se află într-o colecție particulară împreună cu alte lucrări avangardiste. Soarta desenelor reproduse este completată de istoria unei lucrări aparținând lui Marcel Iancu. Pânza care păstrează „Balul” este din 1917, adică din perioada Zurich și a aparținut unui industriaș din epocă, Ellenbongen, iar astăzi odihnește maiestuos pe simeza Muzeului de Artă Modernă din Ierusalim, atrăgând prin dimensiunile sale (99x100 cm) și prin tehnica și dinamica compoziției, admirația vizitatorilor. O altă imagine care ne atrage atenția reprezintă o gravură în lemn care va fi prezentată la Zurich în 1917, fapt interesant fiind prezența lui Sigismund Mauer acolo în timpul în care erau și Iancu și Tzara. Gravura a fost prezentă la Kunsthall Zurich în 1918, fiind semnată Mohr care era de fapt numele originar al pictorului. Istoria însă nu se oprește aici și surprizele se țin lanț: reproducerea va avea un mare succes, fiind tipărită pe coperta ziarului New Palestine, numărul 13 din 1925,

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 28

Punţi Culturale apărut în America în o sută de mii de exemplare şi răspândit în roza vânturilor cu aceeași semnătură Mohr.

Dintre condeiele care semnează în acest număr amintim pe D. Luca, Emil Dorian, Felix Aderca, Iosif Ludo, Al. Dominic, Avram Axelrad, B. Fundoianu, Ion Călugăru și Ury Benador. Tot în partea de text a revistei ne întâmpină o schiță a unei vile pentru Palestina, clădire din beton armat (tehnică aflată în acel moment în stadiu de pionierat) din care distingem fațada laterală și două prim-planuri, proiect semnat de Marcel Iancu și fratele său Jules, care nu numai că l-a urmat la Zurich, ci și în meseria de arhitect. Iar dacă rămânem la acest nume de referință, Marcel Iancu, ilustru nu numai ca pictor, arhitect, desenator, trebuie să amintim continua și constanta sa preocupare în domeniul teoriei artei: “Arta începe acolo unde se ivește creația”, “Arta secolului nostru s-a dezrobit de natură”, “A copia în artă înseamnă o rătăcire”. Alături de Iancu, M.H. Maxy (care va crea el însuși un învățământ artistic de bună calitate, confirmat de studenții de la Academia de Arte Decorative), apare în revistă cu textul “Noi și noi” în care militează pentru frăția iudaică a celor de pe tărâmuri diferite: “Frăția cea nouă între cei care s-au dus și cei care au rămas.” În aceeași direcție, Sigismund Mauer semnează articolul “Cum l-am văzut?”, un portret al unui militant al cauzei iudaice: Theodor Herzl (1860-1904). Desprindem din text: “am căutat să redau pe cel care constituie un ideal animator și visător al mișcării sioniste”.

Revistele românești avangardiste se remarcă în mod evident prin abundența și calitatea grafică, dar și prin calitatea textelor.

Tocmai prin această fericită simbioză grafico-literară se remarcă și revista “Puntea de fildeş”, veritabilă flamură aflată în permanenta bătaie a vântului între două continente, unde trăiesc părți ale aceleiași etnii.

Iată câte elemente noi cu valoare surprinzătoare pentru pasionații publicațiilor de avangardă poate feri această publicație insuficient cunoscută la noi. Fereastra este deschisă și o analiză mai atentă se impune și ne invită sa o facem! ( din Revista Mozaicul.ro)

Dan Romașcanu

Manayek - Un serial de televiziune inspirat din viața polițiștilor israelieni

Avem multe de reproșat acestei veri, dar pentru televiziunea israeliană a fost o vară fastă. Într-un interval de mai puțin de trei luni am văzut trei seriale interesante, bine scrise, excelent jucate și regizate cu talent și originalitate. Primul a fost 'Tehran' al televiziunii publice 'CAN' care ne-a purtat geografic în Iran și tematic în lumea spionajului international, a urmat 'Losing Alice' al lui 'Hot' care combină genul de mistere horror cu realitatea israeliană, pentru ca sezonul să se încheie la un foarte bun nivel artistic și cu un rating pe măsură cu “Manayek”, produs și el de CAN, serial din lumea polițiștilor, oamenilor legii și a interlopilor israelieni, serial care face față cu onoare celor mai bune seriale americane ale genului (“The Wire” și “NYPD Blue” sunt primele două nume care îmi vin în minte). Fiecare dintre aceste seriale se compune din opt sau zece episoade, și finalurile indică, cel puțin pentru primul și ultimul, că vor urma alte sezoane. “Manayek” a încheiat cu brio acest sezon de seriale de calitate reușind să creeze o intrigă interesantă, cu personaje și situații complexe, într-o atmosferă socială și politică extrem de bine descrisă, care arată credibil și familiar pentru spectatorii israelieni.

La sfârșitul fiecărui episod, creditele se încheie cu menționarea faptului că filmările au avut loc înainte de izbucnirea Coronei. Va fi foarte interesant de urmărit cum vor fi “Manayek” și celelalte seriale primite pe piața internațională, și cum vor evolua sau ce schimbări de stil sau de ton (poate și referințe în conținut) vor apare ca urmare a pandemiei.

Intriga este solidă și foarte bine construită. Roee Idan, creatorul serialului, și scenariștii care l-au asistat au evitat să se refere direct la vreunul dintre multele cazuri celebre în Israel, dar situațiile sunt atât de verosimile încât dacă ar fi fost publicate ca știri în presă sau la televiziune s-ar fi încadrat perfect în fluxul informațional.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 29

Punţi culturale Este vorba despre o anchetă a Secției de Investigare a polițiștilor în care suspectul principal este comandantul secției de politie din orașul Rishon LeZion bănuit că ar fi complice și chiar mai mult decât complice al bandelor criminali din lumea interlopă. Personajul principal este Izzy Bachar, polițist care se aproprie de pensie, un fel de Don Quijote care se luptă cu sistemul, un idealist în căutarea adevărului și respectarea legii, “drept și prost ca o riglă” cum îl caracterizează un coleg. În lumea în care trăiește însă Izzy, a refuza tentațiile corupției și a încerca scoaterea adevărului la lumină implică riscuri enorme. Poreclit de colegii sai “Manayek” (o deformare de la “maniac”), eroul nostru riscă și pierde aproape totul - cariera profesională, viață personală, prietenii care păreau indestructibile.

Puțini sunt cei care îl ajută, și o parte dintre ei o fac din interese personale ascunse. Intriga se complică pe măsură ce acțiunea înaintează, cel mai bun prieten al lui Izzy devine suspectul principal, complicitățile și ramificațiile se extind și din lumea mafiei locale ajung la cele mai înalte nivele ale politiei, procuraturii și politicii, asta în timp ce viața sa de familie se destramă.

Spre deosebire de multe alte seriale israeliene și internaționale, “Manayek” reușește să păstreze interesul spectatorilor dezvoltând atât acțiunea cu elemente noi și răsturnări de situații, dar mai ales expunând personajele și dezvăluind aspecte noi ale caracterului și trecutului lor. Serialul israelian reușește ceea doar serialele de gen de bună calitate pot să facă - construiește o poveste complexă și captivantă și o populează cu personaje reale care căștiga empatia spectatorilor.

Majoritatea actorilor care apar în distrubutia lui “Manayek” sunt figuri cunoscute din filmul și teatrul israelian, dar unii dintre ei sunt distribuiți în mod creativ și surprinzător. Shalom Assayag, care este unul dintre comicii stand-up cei mai populari, crează cu Izzy o personalitate de detectiv idealist și inimos, care nu acceptă cu niciun preț corupția și nedreptățile. Canadienele sale uzate au șansă să devina la fel de populare ca hainele de ploaie ale inspectorului Columbo. Îi dă replica Liraz Chamami în rolul polițistei detașate de la un alt comisariat, o femeie cu propriile ele slăbiciuni și probleme personale, care îi devine parteneră în căutarea adevărului și în lupta cu sistemul.“Manayek” este un serial generos cu rolurile feminine, prin crearea unor personalități complexe și prin abordarea problematicii statutului femeilor în aparatul legal și polițienesc foarte machoist. Maya Dagan, o altă actriță venita din lumea “entertainment”-ului, specializată în comedii muzicale, crează rolul, atipic pentru ea, al șefei anchetei. Mouna Hawa realizează și ea un portret ori-

ginal, cel al polițistei de origine arabă, care trebuie să se confrunte cu dubla discriminare - ca femeie și ca minoritară. Calitatea scrierii constă în faptul că nici unul dintre aceste personaje nu este idealizat, fiecare are slăbiciunile sale, dimensiunea umană și motivațiile sociale și psihologice care sunt excelent descrise pentru fiecare în parte. Chiar și personajul prin excelență negativ al sefului secției de politie încurcat cu lumea interlopă jucat de Amos Tamam primește o justificare dacă nu morală atunci socială într-un sistem care se protejează pe el însuși, încercând să se separe de investigațiile presei și să-i reducă la tăcere pe cei care totuși cred și caută adevărul. Mediile sociale ale politiei, sistemului judiciar, lumii interlope sunt reconstituite cu o acuratețe care da uneori senzația că urmărim nu un serial de ficțiune ci o docu-dramă. Finalul este pesimist și amar, dar este singurul tip de final posibil.

“Manayek” oferă spectatorilor israelieni și, sper, și publicului international, o experiență de televiziune de calitate, care va mulțumi și pe amatorii de thrillere, și pe cei de drame, sau de televiziune documentară. Eu aștept cu mare interes sezonul al doilea.

Scrisori de la cititori: Dragă domnule Adrian Grauenfels, Felicitări pentru noul număr. Excelent dozaj între comentariu politic, istorie și actualitate literară, recenzie, poezie, proză, aforism. Nu lipsește profilul de artist plastic cu reproduceri edificatoare. Scriitori israelieni de expresie română se întâlnesc cu jurnaliști din România continuând tradiția fireștilor legături culturale.

De admirat - perseverența în iubirea de Frumos.

Cu sinceră prețuire și prietenie, Iulia Deleanu

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 30

Invitaţii noştri Vavila Popovici O zi de toamnă Singurătatea de aur a zilei, adierea caldă a vântului, săgețile luminii scutură vise peste lume.

Fericiți, copacii-și mișcă grațios ramurile. Într-un dans haotic cad frunze, unele întregi, frumos conturate, încă vii, altele maronii – moarte, de pașii oamenilor nemilos sfărâmate.

Nici o frunză la fel ca cealaltă, nici un suflet la fel cu altul… „He-hei!, războaie invizibile se duc, e un sfârșit în toate!”, aud strigându-mi-se, împrăștiatele gânduri adunându-mi-se…

– E-adevărat!, într-o zi devenim cuminți ca și mai înainte, dar dacă ceva din ce ne-a fost predestinat pentru binele omenirii, am realizat, nu în zadar viața ni s-a dat!

Balsamul speranței peste tremurul gândului, aruncat.

Adina-Marina Tabacu Haiku 1. apropiere întunericul nopții stinge orice vină.

2. soare arzător trupul ascunde pe țărm focul zeilor.

3. exfolieresenzuală muzica rochiei plutind.

4. prin iarba verde urmele pașilor tăi citite de vânt.

Dorel Schor PICATURA CARE umple PAHARUL nu are alt merit decît acela că e ultima.

Noroc că suntem bipezi, altfel cum încăpeam pe glob.

LONGEVITATEA ne costă multi ani de viața. În conserve peștii iși pierd instinctul de conservare.

Orice început e greu, dar nici în continuare nu e prea ușor, Insuccesul trezește ambiția, iar succesul o adoarme. Înțeleg că anii pleacă dar de ce ne iau și zilele?

A făcut tot ce a putut, adică nimic.

Se spune că munca il inobilează pe om dar in acelaș timp îl face sclavul ei.

5. rochie verde cu iarba din livadă mă vei îmbrăca.

6. muntele verde tinerețea mai strigă pe stinse poteci.

7. cade negura toate drumurile șterg urmele zilei.

8. leandru uscat rugăciunea curată îl înverzește.

9. naufragiați în propriile case ne salvăm în noi.

10. fulger prin seară rochia ei roșie stârnește povești.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 31

Divertisment

Dacia 1300 - Artist: Florin Ungureanu

Topul cuvintelor românești exprimate greșit 1. Patinoar – greșit , corect: “Patinuar” 2. Repercursiune - greșit. Formă corectă este “repercusiune”.

3. Țigare - greșit. Formă corectă este “țigară”.

4. Renumerat - greșit. Formă corectă este “remunerat”.

5. Plaje - greșit. Formă corectă este “plajă”.

6. Azile - greșit. Formă corectă este “aziluri2.

(Ex.: aziluri de bătrâni) 7. Chitări - greșit. Formă corectă este ”chitare”.

8. Chibrite - greșit. Formă corectă este “chibrituri”.

9. Oualelor - greșit. Formă corectă este “ouălor”.

10. Clasa întâia - greșit. Formă corectă este “clasa întâi”.

11. El însăși - greșit. Formă corectă este “el însuși”.

12.Vroiam - greșit. Formă corectă este “voiam”.

13. Servici - greșit. Formă corectă este “serviciu".

14. Monstră - greșit. Formă corectă este “mostră”.

15. Așează - greșit. Formă corectă este “așază”.

16. Bacnota - greșit. Formă corectă este “bancnotă”.

17. Bleumaren - greșit. Formă corectă este “bleumarin”.

18. Ultimile - greșit. Formă corectă este “ultimele”.

19. Inopinant - greșit. Formă corectă este “inopinat”.

20. Președenție - greșit. Formă corectă este “președinție”.

Jurnal Israelian - Nr. 6, 17 Septembrie 2020

pagina 32