JURNAL ISRAELIAN no. 9 - 8 Oct. 2020

Nota Redacţiei Relaţii externe

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 9, 08.10.2020

e? l e a r s I oi n u c ă l p m â t n î e Ce s

Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Caliopia Hodorogea Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

RUGĂCIUNE by Joe Wright Tată Ceresc, ne prezentăm azi în fața Ta să-ți implorăm iertarea și să Te rugăm să ne dai Înțelepciunea și călăuzirea Ta. * În Cuvîntul Tău este scris: ” Vai de cel care numește răul, bine ” , dar noi aceasta am făcut ! * Ne-am pierdut echilibrul spiritual și valorile. * Am neglijat Adevărul Cuvântului Tău și l-am numit Pluralism. * Ne-am închinat la idoli și l-am numit Multiculturalism. * Am acceptat perversiunea și am numit-o alternativă. * Am neglijat săracii și am numit-o loterie. * Am promovat lenea și am numit-o binefacere. * Am susținut avortul și l-am numit drept de a alege. * Am eșuat în a ne disciplina copiii și am denumit-o ”construirea sentimentului de independență „. * Ne-am folosit de putere și am numit-o politică. * Am delapidat finanțele publice sub pretextul cheltuielilor importante. * Am instituționalizat mita și am numit-o ”cireașa de pe tort „. * Am poftit la bunul aproapelui și am numit-o ambiție. * Am poluat spiritul cu obscenitate și pornografie și am numit-o ”drept la opinie „. * Am încălcat valorile înaintașilor noștri și am numit-o emancipare.

Cercetează-ne Doamne și cunoaște-ne inimile.

Dă-ne înapoi libertatea, bunul simț, onoarea, cinstea!

Amen !

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 2

Relaţii externe

Vladimir TISMĂNEANU

Credem miturile politice pentru că vrem să le credem Îl cunoaștem de ani pe Vladimir Tismăneanu, că fiind un aprig comentator și critic al regimurilor din România. În 1981 părăsește România ca să se instaleze anul următor în USA. Prezent frecvent în presă și mediile electronice, produce furori prin justețea analizelor sale, care pun ordine în marea de păreri și polemici ale diverșilor politicieni corupți. Născut în 1951, la Brașov, Vladimir este un politolog român de origine evreiască, profesor de științe politice la Universitatea Maryland. În 2006 a fost președinte al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, iar din data de 11 aprilie 2007, președintele Comisiei Prezidențiale Consultative pentru Analiză Dictaturii Comuniste din România.

Este specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiză ideologiilor și mișcărilor revoluționare din secolul al XX-lea.

Tismăneanu este obiectul unei intense controverse în urma numirii sale în aprilie 2006 că președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie care a redactat raportul prezentat de Traian Băsescu în plenul Parlamentului României în dată de 18 decembrie 2006. În cele ce urmează prezentăm articolul sau despre Mituri Politice apărut în revista Orizont 7. ** Naționalismul este un fenomen modern. La fel și națiunile, acele comunități supra-individuale în care, volens nolens, suntem sortiți să trăim. În formele sale inflamate, naționalismul devine, cum observa Danilo Kis, paranoia. De multe ori, naționalismul, copil al modernității,se răzvrătește împotriva acesteia, o contestă pătimaș, virulent și spasmodic, predică

o revenire la un trecut idealizat, romantizat, mitologizat. Inventând tradiții, naționalismul devine o naratiune legitimatoare si consolatoare. Are o funcție compensatorie, dar și una anesteziantă. Este simultan defulare și refulare, sentiment și resentiment...Există cel puțin câteva întrebări esențiale pe care cred că trebuie să ni le punem atunci când analizăm emergența structurilor tolerante din punct de vedere politic: Este naționalismul o amenințare reală la adresa acestora?

Este naționalismul o formă neapărat otrăvitoare de șovinism, o nouă ideologie totalitară, o forță fundamental inamică valorilor liberale?

Sunt aceste societăți ostaticele propriului trecut, condamnate să reproducă perpetuu vechi animozități și conflicte? În realitate, ar trebui să distingem între mai multe varietăți de naționalism: cel inclusiv versus exclusiv, liberal versus radical, sau, așa cum propunea Yael Tamir, policentric versus etnocentric.

Etnocentrismul este o formă de naționalism care transformă distincția reală dintre grupul din interior și ceilalți într-o poziție superioară tuturor celorlalte. În circumstanțele postcomuniste, această versiune etnocentrică a naționalismului, mai degrabă decât cea liberală, a părut să fure prim-planul. Suspectând orice analize raționale, naționalismul etnocentric apelează la sentimente, afecte și emoții. Conținutul adevărului este aproape irelevant în asemenea narațiuni dedicate stimulării demnității și orgoliului. Credem miturile politice pentru că vrem să le credem, nu pentru că ele sunt adevărate. Un profet este urmat într-atât de mult nu doar pentru că reușește să-i convingă pe adepți, ci și pentru că el spune ceea ce aceștia vor să audă. Avem încredere în anumite interpretări idealizate ale istoriei pentru că ele ne oferă plăcere, momente de satisfacție și o anumită percepție a magnitudinii personale.

Evident, multe din aceste tendințe periculoase ar putea păli ca urmare a consolidării democratice și impactului integrării europene. Și totuși, ele nu vor dispărea complet, așa cum ne-au demonstrat și ne demonstrează permanent guverne precum cel al lui Viktor Orbán.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 3

Tablete

În economia analizei mele, lucrez cu următoarea definiție a naționalismului (iliberal) radical: acesta reprezintă o evaluare emfatică, adesea autocentrată și egocentrică, a virtuților, meritelor, neșanselor și prezumatelor misiuni istorice ale grupului etnic al cuiva, și care, prin implicație, neagă drepturile, suferințele și aspirațiile similare ale altor grupuri. Este clar că nu includ în această definiție versiunile benigne sau liberale ale naționalismului.

Acesta din urmă se bazează pe viziuni integrale ale națiunii ca depozitar al virtuților comunale, adică o entitate sacră care reclamă o nesfârșită devoțiune și sacrificii de sine din partea membrilor. Potrivit unei astfel de viziuni, cineva fie este născut sârb (sau ungur, sau rus), fie nu este. Cu alte cuvinte, ea exclude posibilitatea cuiva de a deveni membru al națiunii, indiferent de ce anume este gata să facă individul pentru a primi respectivul statut: convertire religioasă, performanțe literare extraordinare, voința de a se înrola în armată și de a lupta pentru “patria mamă”, etc.

concetățeni sunt nedisciplinați, unii poartă masca sub bărbie (!?) și dau impresia că nu înțeleg rolul ei!!! Pentru alții, singura preocupare este să nu plătească amendă…

Aș avea o singură întrebare: după opinia dumneavoastră, cine pe cine pedepsește ?

Baruch Elron - De la Mască la Mască

Sofia Gelman

Oameni suntem Carantina care are menirea de a reduce pe cât se poate numărul celor care în diverse circumstanțe se îmbolnăvesc; boala cu nume de alint zis Corona este deosebit de contagioasă.

Poate vi se pare un pleonasm când spun deosebit de contagioasă; veți spune că o boală este sau nu contagioasă… În acest caz însă Covid 19 – să îi spunem pe nume – prezintă anumite specificități necunoscute la alte boli : virusul trece de la om la om și când simptomele lipsesc cu desăvârșire ! Presupun că ele nu lipsesc numai că nu se manifestă. Ca atare un om care pare sănătos, poate prezenta pericol pentru cei ce-l înconjoară. Restricțiile în vigoare sunt inventate spre a asigura drumul către ameliorare. Din păcate, mulți concetă-

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 4

Jurnal poetic

DEPORTĂRI

Transnistria

Brînduşa Palade

Mătușa Rachel Te înghesuie într-un sutien vechi cu o șoaptă în întuneric chemându-ți numele de-a lungul frontierei.

Treceam ilegal Prutul... În regatul tău, ești un vagabond de seamă, fără frică, mereu la un pas de frontieră sau la marginea ei, recitând Pușkin înainte de a debita profeții false.

Mă hrănea cu flori de deșert sau fructe de pădure, cădeam amândoi în mlaștini puturoase. În jurul unei curbe îmi arăta luminile stelelor ce izvorăsc din neant.

Cu ce a greșit? doar cu o credință oarbă și o stea moartă lăsată să arate, unde este nordul Iubitor de adevăr: vagoanele cu prizonieri rup frunzele de la bordură, stinghere de-a lungul drumului Dacă știi asta, și ai o valiză mică cu haine curate și o carte bună, ești încă în viață, chiar și cu balamalele rupte.

AG

Blânzi cu dușmanii Multe religii poate se ivesc din închipuiri născute la volan pe drumuri pustiite deci un efect colateral al visului în urbea asta unde fugi sau lupți e că nu mai avem deloc religii în afara unor cozonaci și mici ce cântă precum unicornii în tot anul am obosit așa de tare după o oră de condus că vrem aproape zei defuncți sau care nu mai cer să-I venerez și noi să avem aripi să zburăm către o nebuloasă liniștită unde dansul e un nou aprilie sau mai – deci fără vise fără dragoste coșmaruri și-adio zeităților lăsate în pustiu. *

Sculpturi: Christian Zucconi

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 5

Cititorii ne întreabă

Evreii care au făcut Bomba Atomică Un cititor al Jurnalului pune o întrebare interesantă: Cum se explică faptul că Bomba Atomică a fost realizată în mare măsură de savanți evrei ? Încercăm să găsim un răspuns în cartea dr. Ozias Marcovici: “Atom between Science and Politics (From Los Alamos to Hiroshima)”.

Iată ce scrie autorul: O sursă de fascinație în tinerețea mea a fost fenomenul inexplicabil al celor patru tineri matematicieni și fizicieni din Budapesta care, ca proaspeți imigranți în Statele Unite, prin muncă grea și perseverență, au aprofundat cunoștințele despre atom și au stimulat progresul fizicii nucleare la un nivel fără precedent.

Acești imigranți, au avut o contribuție extraordinară la Proiectul Manhattan. După atâția ani, suntem uimiți de nivelul ridicat de educație din școlile maghiare de la începutul secolului al XX-lea. Cum să explic acest fenomen extraordinar? Aceste patru genii de vârste similare John von Neumann, Leo Szilard, Eugene Wigner și Edward Teller - au schimbat pur și simplu lumea. Pe lângă școala maghiară, toți au trecut printr-o etapă obligatorie la acel moment, finalizarea educației și formarea în universități germane de renume: Berlin, Göttingen, Heidelberg, München, Leipzig, Freiburg, Karlsruhe, etc. Interesant, Szilard, Teller și Wigner credeau că singurul geniu adevărat era von Neumann, care poseda o minte analitică uimitoare. Adevărul este că niciunul dintre ceilalți trei nu a fost mai puțin strălucitor sau priceput. În scurta sa viață (a trăit doar 53 de ani), John von Neumann, absolvent al școlii de matematică și fizică din Budapesta, a realizat mai mult decât oricare alt om în anii 70 sau 80, de la matematică și fizică la economie și dinamica fluidelor. De asemenea, a fost autorul “Bazelor matematice ale mecanicii cuantice”, un mare pas înainte. A fost interesat de aspectele teoretice și practice ale inteligenței artificiale, domeniu de pionierat în care a cola-

borat, la Universitatea Princeton, cu englezul Alan Turing, genialul matematician care a descifrat mașina complexă Enigma folosită de germani în cel de-al doilea război mondial.

Cele două genii, au construit o mașină care a fost de fapt primul computer.

Cariera academică a lui Von Neumann a început la Universitatea din Budapesta și a continuat la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie (ETH) din Zurich, apoi la universitățile din Göttingen și Berlin și, în cele din urmă, după instituirea regimului nazist în Germania, în noua sa patrie, SUA, la Institutul pentru Studii Avansate de la Universitatea Princeton. El a fost unul dintre pilonii Proiectului Manhattan. Calculele sale matematice legate de implozia inițială necesară pentru a atinge o masă critică și a produce o reacție în lanț au fost foarte exacte. De asemenea, a lucrat la proiectul bombei nereușite “Omul subțire”, bazată pe prea mult plutoniu impur (Pu-240), care a fost perfecționată ulterior prin utilizarea plutoniului 239 și a devenit prima bombă de acest gen “Omul gras” lansat la Nagasaki. Von Neumann a fost prezent la primul test nuclear (Trinity), alături de Oppenheimer, Fermi, generalul Groves etc.

După un scurt interludiu postbelic, s-a întors la Los Alamos, depunând eforturi cu Edward Teller și Stanislaw Ulam în complicatul proiect de a obține o reacție de fuziune (bomba cu hidrogen).

Eugene Wigner a fost unul dintre cei patru magnifici ai școlii de matematică și fizică din Budapesta. Deoarece regula obligatorie era continuarea studiilor la o universitate de prestigiu din Germania, singura problemă a rămas alegerea și admiterea în cea dorită.

Alegerea a fost adesea dificilă pentru un potențial candidat, deoarece existau multe centre universitare cu o reputație științifică solidă. In aceste centre lucrau oameni de știință germani celebrii precum Max von Laue, Otto Hahn, Arnold Sommerfeld, Werner Heisenberg, Carl Friedrich von Weizsäcker și Max Planck.

Eugene Paul (Jenő Pál) Wigner s-a născut la Budapesta într-o familie evreiască tradițională. Tatăl său avea un mic magazin de pielarie. Talentul lui Wigner pentru matematică

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 6

Cititorii ne întreabă

a devenit evident în școala primară. La fel ca von Neumann, a frecventat Fasori Evangélikus Gimnázium din Budapesta, un liceu excepțional fondat în 1823, apoi Universitatea Tehnică din Budapesta și universitățile din Berlin și Göttingen. Calitățile sale au fost răsplătite atunci când a fost primit ca asistent la celebrul Kaiser Wilhelm Institut din Berlin. În acea perioadă a publicat primele sale lucrări științifice. Teorema lui Wigner, o lucrare științifică deosebit de importantă, este o formulare matematică a mecanicii cuantice care a revoluționat înțelegerea mișcării particulelor subatomice. Ca fizician teoretic, Wigner a investigat structura nucleului atomic. Lucrările sale i-au adus premiul Nobel pentru fizică în 1963.

A fost foarte bucuros să accepte invitația de la Universitatea Princeton, exact în momentul în care mișcarea nazistă a luat avânt în Germania.

De asemenea, a avut intuiția de a-și scoate părinții și cele două surori din Ungaria în Statele Unite.

Prietenia dintre Wigner și Leo Szilard, consolidată încă din timpul petrecut la Berlin, i-a determinat pe cei doi să ceară o întâlnire cu Albert Einstein, care era și el la Princeton.

Scopul acestui eveniment istoric a fost să-l aducă pe Einstein la curent cu descoperirea fisiunii nucleare de către Otto Hahn și Fritz Strassmann, lucru confirmat de Lise Meitner și nepotul ei, Otto Frisch. Cu alte cuvinte, s-a demonstrat posibilitatea producerii unei reacții în lanț și drumul către o bombă atomică a fost deschis.

Toți fizicienii care imigraseră din Europa erau foarte îngrijorați de faptul că Adolf Hitler va fi primul care va avea la dispoziție o armă atomică.

Pe lângă experimentul Hahn-Strassmann, ei cunoșteau și capacitățile fizicienilor germani conduși de Werner Heisenberg, directorul programului atomic nazist. La rândul său, Einstein era îngrijorat de un alt fizician german excepțional, Carl Friedrich von Weizsäcker, al cărui tată, baronul von Weizsäcker, era ministru în guvernul lui Hitler. Einstein a scris o scrisoare și i-a trimis-o președintelui Roosevelt.

E de menționat că această scrisoare are o importanță istorică, deoarece a fost de fapt primul pas care a condus la proiectul Manhattan. A fost începutul unui efort logistic extrem de complicat, care cerea sume uriașe de bani, într-o cursă

contra timp împotriva Germaniei naziste. Ideea că o astfel de bombă ar înclina balanța războiului în favoarea lui Hitler a cauzat multe insomnii.

Leo Szilard (la naștere: Leó Spitz) s-a născut în 1898, la Budapesta, pe atunci capitala Ungariei, parte a Imperiului Austro-Ungar. Un bun cunoscător al limbii și mentalității germane, Szilard a asistat la întărirea constantă a mișcării naziste în rândul populației germane. El a urmărit cu îngrijorare luptele de stradă, închiderea ziarelor și misticismul propagat de procesiunile nocturne și a urmărit consternat festivalurile arderii de cărți din piețele publice germane, asasinarea adversarilor politici și toate celelalte manifestări violente ale puterii naziste.

Toate aceste evenimente care nu prevesteau nimic bun pentru viitor l-au făcut pe Szilard să părăsească Berlinul cât mai curând posibil. În 1934, Leo Szilard se afla deja în Marea Britanie, iar patru ani mai târziu a început să lucreze în Statele Unite, după o alegere dificilă în rândul mai multor universități americane. În timp ce se afla la Berlin, Szilard brevetase un reactor atomic.

A fost urmat de conceptul de accelerator liniar și un an mai târziu, în 1929, de ideea de a construi un ciclotron - toate acestea când avea doar 30 de ani. La Berlin, a avut norocul să colaboreze aproximativ patru ani cu Albert Einstein. Au fost ani frumoși, promițători, pentru tânărul fizician . Printre altele, el a pus bazele teoretice pentru microscopul electronic. Pe lângă un fizician și inventator original, el a devenit cunoscut și ca biolog interesat de celula umană. În perioada sa engleză, Szilard a descoperit “efectul SzilardChalmers” (o nouă metodă de separare a izotopilor). În Proiectul Manhattan, a colaborat cu Enrico Fermi la Met Lab din Chicago. După cum am menționat mai sus, a participat la experimentul istoric al lui Fermi cu privire la prima reacție în lanț provocată artificial și controlată în totalitate în decembrie 1942. El a prezis teoretic posibilitatea producerii unei reacții în lanț începând din 1933, adică cu cinci ani înainte de demonstrația practică a fisiunii executată de Hahn și Strassmann.

Leo Szilard s-a opus puternic atât colegilor săi fizicieni, cât și, mai ales, militarilor și politicienilor care doreau să folosească bomba atomică împotriva populației civile. Opoziția sa a fost și

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 7

Cititorii ne întreabă

mai puternică atunci când a venit vorba de bomba cu hidrogen. Un umanist pacifist, după bombardamentul atomic de la Hiroshima și Nagasaki Szilard a renunțat la munca sa de fizician nuclear și a trecut la biologia umană.

can în crearea primei bombe atomice, a avut mai multe conflicte cu Robert Oppenheimer, managerul Proiectului Manhattan și șeful său, cu privire la cererea lui Teller de a primi sprijin logistic deplin pentru a proiecta și fabrica o superbombă cu hidrogen, idee pe care OppenEdward Teller heimer nu a încurajat-o, deoarece se confrunta deja cu probleme tehnice dificile și neașteptate.

O altă figură distinsă din grupul “celor patru Abia după război, mai ales după prima explozie magnifici” din Budapesta a fost Edward Teller.Adonis atomică sovietică din vara anului 1949, bomba Pasionat de matematică și obsedat de fizica teo- cu hidrogen a devenit o prioritate pentru guverretică și nucleară, Teller s-a născut la Budapes- nul SUA și președintele Truman. Drept urmare, ta, în 1908, într-o familie evreiască de intelectu- Teller s-a întors la Los Alamos, pe care îl părăali. S-a declarat agnostic de când era foarte sise la începutul anului 1946 și, împreună cu tânăr. A fost un copil minune cu abilităgrupul său de fizicieni și matematicieni, abilități excepționale în matematică și au reușit în cele din urmă să finalizeze muzică și, la fel ca Einstein, un vorbitor proiectul. A fost o muncă grea, plină de întârziat. Situația din Ungaria după obstacole tehnice și profesionale și primul război mondial, odată cu încercapoate că acesta este momentul potrivit 1 rea lui Béla Kun de a crea un stat sovietic pentru a ne aminti rolul important al lui maghiar, și ascensiunea extremei drepte Stanislaw Ulam, celebrul matematician condusa de Miklós Horthy, regent al Un(și el refugiat, din Polonia), care a gariei între 1920-1944, l-au determinat proiectat bomba cu hidrogen. pe Edward Teller să părăsească Ungaria la 18 ani. Mulți fizicieni au contestat meritul exclusiv Din această perioadă a vieții, Teller a învățat să al lui Teller, dar toți au fost de acord că fără urască și să respingă atât fascismul, cât și comu- contribuția majoră a lui Ulam, bomba nu ar fi nismul, lucru pe care l-a făcut persistent toată existat. Unii chiar l-au acreditat numai pe viața. El și-a vizitat țara natală de mai multe ori, Ulam. Este de la sine înțeles că, în memoriile dar numai după căderea oficială a comunismului sale, și până la ultimul interviu, Teller a în 1990. În timpul studiilor sale interbelice din atribuit întotdeauna lui Ulam un rol secunGermania, Teller a studiat la două universități de dar, argumentând cu insistență că el a fost prestigiu, Karlsruhe și Leipzig. Teza sa de docto- adevăratul tată al bombei. De fapt, nimeni nu rat a fost condusă de Werner Heisenberg. În pune la îndoială capacitatea lui Teller de 1930, se afla la “Sfântul lăcaș” al fizicienilor teo- fizician sau lider de proiect. Teller a fost retici, la Universitatea din Göttingen, absorbit de printre puținii aleși care, în iulie 1945, au aprelegerile lui Max Born, James Franck și alți sistat la testul nuclear Trinity. Primul distitani. Cu toate acestea, situația tulburată din Un- pozitiv termonuclear american, Ivy Mike, a garia îl bântuia în Germania. În drum spre fost detonat pe atolul Enewetak din Oceanul Statele Unite, Teller a făcut o escală în Marea Bri- Pacific, în noiembrie 1952. Puterea sa era tanie și un popas de un an la Institutul Niels Bohr mult mai mare decât cea a unei bombe bazate din Copenhaga. Primul său loc de muncă în pe fisiunea nucleară. În mod curios, “tatăl” Statele Unite a fost la departamentul de fizică al său nu a participat la eveniment: Teller s-a Universității George Washington, unde a fost aflat la Universitatea din California, Berkeadus de prietenul său ruso-american, fizicianul ley, unde a urmărit înregistrarea seisGeorge Gamow. Teller a predat fizica la universi- mografică a undei de șoc din locul exploziei tățile din Florida, Chicago și California și a făcut Oceanului Pacific. cercetări la Laboratorul Național Lawrence LivÎntâmplare, noroc? Nu vom știi cu certiermore din California, al cărui cofondator și tudine ce a adus la un loc pe cei patru evrei director era. În timpul războiului, când a fost unguri, dar este clar că fără aportul lor, Secimplicat trup și suflet în efortul de război ameri- olul XX ar fi avut o cu totul altă turnură.

Prelucrare: AG

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 8

Jurnal Biografic

Prima bombă atomică –The Gadget -1945

Capitanul Paul Tibbets, la bordul bombardierului Enola Gay, cu câteva minute înainte să lanseze prima bombă atomică folosită într-un conflict militar (botezată “Little Boy”) la data de 6 august, 1945, asupra orașului japonez Hiroshima.

Detonarea subacvatică a unei bombe nucleare de 15 kilotone

ELIAS CANETTI - 115 ani de la naştere Martha Eşanu Scriitorul de limbă germană, dramaturgul şi eseistul Elias Canetti s-a născut la 25 iulie 1905 în oraşul Rusciuk (Ruse de astăzi) din Bulgaria, ca prim copil al unei familii de evrei sefarzi a căror strămoşi fuseseră expulzaţi din Spania în 1492. Numele familiei sale fusese iniţial Canete după numele unui sat din Spania. Copilăria şi-a petrecut-o la Rusciuk până când, în anul 1911, familia sa, formată din părinţi şi cei doi fraţi mai mici Nissim şi Georg, s-a mutat în Anglia, la Manchester, unde Elias începe şcoala primară. În anul următor, la 8 octombrie, tatăl său, Jacques Canetti, comerciant, moare subit la vârsta de doar 31 ani. Moartea prematură a tatălui îl va afecta şi marca pentru toată viaţa fiind evenimentul cel mai trist al copilăriei sale. În anul 1913, mama sa împreună cu cei trei fii se mută la Viena unde Elias urmează cursurile şcolii primare. La insistenţele mamei a învăţat limba germană, până atunci el vorbind ladino, limba maternă a mamei. A mai învăţat bulgara, engleza şi puţină franceză, pe acestea din urmă le studiase în anul cât a locuit în Anglia. Familia Canetti s-a mutat apoi, în anul 1916, în Elveţia, ţară neutră. La Zurich, unde a locuit între anii 1916 – 1921, a urmat cursurile Liceului Real al Şcolii Cantonale din localitate fiind impresionat de pregătirea excepţională a profesorilor. Mai târziu, ca adult, îşi va aminti cu multă plăcere de acea etapă fericită din viaţa sa. În anul 1921, la indrumarea mamei, pleacă la Frankfurt pe Main unde îşi continuă studiile la Liceul Real Kohler şi susţine examenul de bacalaureat în anul 1924.

După aceea, se întoace la Viena pentru a studia chimia. Pe parcursul studiilor de chimie a început să se manifeste şi interesul său pentru filozofie şi literatură.

Vizitează Berlinul în anul 1928, în vacanţa de vară, şi are ocazia să întâlnească numeroşi intelectuali şi oameni de artă printre care îi menţionăm pe: Bertold Brecht, Isaac Babel, George Grosz.

Traduce ocazional, pentru Editura Malik, din scrierile lui Upton Sinclair. În anul 1929 a absolvit Facultatea de Chimie de la Universitatea din Viena; şi-a susţinutlicenţa dar nu va practica niciodată profesia de chimist.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 9

Jurnal Biografic

Concepe seria de romane “Comedia umană a nebunilor” în anul 1930, dar această serie rămâne neterminată. În anul 1934 s-a căsătorit cu scriitoarea Veza Taubner-Calderon iar după moartea acesteia s-a recăsătorit, în 1971, cu Hera Buschor, restauratoare de artă. Din această căsătorie s-a născut, în 1972, Johanna, singurul copil al familiei.

Principalele sale scrieri au fost: “Nunta” (1932), “Orbirea” (1936), “Condamnaţii” (1956), “Masele şi puterea”(1960) dar şi eseuri şi piese de teatru.

Faima internaţională şi-a câştigat-o prin romanul “Orbirea” (“Die Blendung”), un roman complex, de mare originalitate şi rafinament psihologic. A început să scrie acest roman, la vârsta de doar 26 de ani, când se afla la Viena fiind stimulat intelectual de atmosfera culturală efervescentă de acolo.

Axat pe viaţa câtorva oameni cu structuri psihice diferite, toţi însă neobişnuiţi într-un anume fel, romanul prezintă cititorilor aspecte nefericite ale vieţii umane.

Acţiunea în sine este redusă, lăsând loc monologului interior pentru fiecare personaj în parte. În anii următori romanul a apărut succesiv la Viena, Leipzig şi Zurich iar la Praga este tradus în limba cehă.

Elias Canetti, părăseşte Viena în anul 1938, se stabileşte pentru o scurtă perioadă de timp la Paris şi apoi la Londra.

Aici începe, în 1939, lucrul la vastul studiu antropologic şi sociologic ce va purta titlul “Masă şi putere” care va apărea de abia în anul 1960, după ani îndelungaţi de muncă. Cartea este un studiu al societăţii ce propune ca premisă a organizării acesteia instinctul de masă. La Londra apare în anul 1946 traducerea romanului “Orbirea” sub titlul “Auto da Fe”. Pentru opera sa literară a fost răsplătit cu numeroase premii şi anume: Premiul pentru literatură al oraşului Viena (1966), Premiul pentru literatură al Academiei de Arte Frumoase din Bavaria (1969), Premiul Georg Buchner (1972), Premiul Nelly Sachs (1972), Premiul Gottfried Keller (1977), Premiul Nobel pentru Literatură (1981), Premiul Franz Kafka (1981), Ordinul de Merit al RFG în grad de Mare Cruce, Cetăţean de Onoare al oraşului Viena, ş.a.

Trilogia sa autobiografică apare între anii

1977 – 1985 la Editura Carl Hanser din Munchen.

Primul volum al trilogiei intitulat “Limba salvată” (Istoria unei tinereţi) prezintă perioada anilor 1905 – 1921 şi este dedicat fratelui său Georges Canetti care a decedat în anul 1971. În prefaţa volumului “Limba salvată”, apărut în traducere la Editura Dacia din Cluj Napoca în anul 1984, traducătoarea Elena Viorel subliniază: „Recunoaşterea şi gloria lui Canetti a întârziat dar cu atât mai răsunător a fost triumful său de mai târziu. Cel care în urmă cu un sfert de veac era un necunoscut, e celebrat azi ca şi un clasic fiind situat în apropierea lui Kafka şi Musil, sortiţi să fie şi ei cunoscuţi şi recunoscuţi foarte târziu.

Aproape octogenar, scriitorul a cărei patrie, după propria-i mărturisire, este „limba germană” se bucură de o largă audienţă în rândurile cititorilor şi a criticii din România. (…) Premiul Nobel pentru literatură ce i-a fost decernat de Academia Suedeză în anul 1981, vine parcă să încununeze virtuţile spirituale ale unuia din marii martori ai destinului european în secolul nostru.(…) În discursul rostit la primirea Nobelului pentru Literatură, în limba germană - limba vrăjită – care l-a fascinat de mic copil, Elias Canetti nu a uitat să amintească oraşele Viena, Londra şi Zurich şi pe scriitorii Karl Kraus, Robert Musil şi Hermann Broch care l-au marcat în evoluţia sa.(…) Între scriitorul, filozoful, psihologul, sociologul Canetti şi contemporanul nostru, omul Canetti, există o armonie perfectă, dovadă fiind şi fascinaţia pe care o exercită asupra acelora care au avut norocul să-l întâlnească.(…)

Canetti nu a scris deosebit de mult, dar nici puţin; el a tăcut ani în şir. Tăcerea sa a fost penetrantă, iar când a scris, a exprimat idei originale care incită mereu la meditaţie. El pare că vine din închipuirea paradisiacă a vechilor mituri, din acea epocă în care cuvintele omoară, dar şi pot învia morţii!”

Al doilea volum al trilogiei, “Facla în ureche” prezintă povestea vieţii autorului în perioada 1921 – 1931 şi este dedicat Vezei, prima sa soţie.

Volumul a apărut în anul 1986 la Editura clujeană Dacia.

Volumul, care încheie trilogia, “Jocul privirilor” prezintă povestea vieţii autorului între anii 19311937 şi este dedicat celei de-a doua soţii - Hera Canetti.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 10

Eseu

Aşa cum menţionează traducătoarea Elena Viorel „amintirile din copilărie şi tinereţe ale lui Canetti, comoara sa cea mai de preţ, din care se va hrăni pe tor parcursul vieţii, se axează pe lumea mirifică a cărţilor, pe vasta lectură şi mai ales pe setea sa de lectură şi cunoaştere. (…)

Canetti consideră că toate lucrurile ce i se vor întâmpla mai târziu, s-au petrecut odată la Rusciuk. Desele călătorii, desele schimbări de locuri, necesitatea de a se adapta mereu la condiţii modificate de viaţă i-au accelerat dezvoltarea şi maturitatea şi explică şi precocitatea sa neobişnuită. Tot din prima copilărie provine şi sensibilitatea sa la fenomenul limbă ca formă supremă de manifestare a fiinţei umane, faptul cel mai curios constituindu-l “traducerea” automată a poveştilor din bulgară în germană”.

Lui Canetti nu i-a fost străin spaţiul geografic românesc. Copilăria şi-a petrecut-o la Rusciuk, oraş pe care Dunărea îl separa dar îl şi lega de România. I-au rămas în minte poveşti cu ierni îngheţate în care Dunărea era trecută cu săniile...

Cea mai duioasă amintire este cea legată de graiul dulce al doicii sale românce; în memoria sa cuvintele româneşti şi-au păstrat sunetul cald din copilărie. În prefaţa volumului “Jocul privirilor” ce încheie seria memoriilor canettiene, Wolfgang Gablee relevă următoarele: “Privită îndeaproape, istoria vieţii lui Canetti este istoria relaţiei autorului cu propria sa mamă, deoarece moartea mamei este cea care încheie trilogia autobiografică. Oare aceasta să fie cheia pentru înţelegerea mărturisirii lui Canetti: <<În povestea vieţii mele nu este vorba despre mine?>> Acest lucru este foarte plauzibil, deoarece se ştie cu certitudine că mama autorului a jucat în viaţa lui un rol neobişnuit de mare; asemenea une zeităţi a dirijat forţele destinului fiului ei pentru o perioadă hotărâtoare din viaţa acestuia”.

Elias Canetti care a trăit şi activat în diverse locuri din lume dar, mai ales în Austria, Anglia şi Elveţia, a murit la Zurich, în ziua de 14 august 1994.

Prin întreaga sa operă literară şi îndeosebi prin cea autobiografică, Elias Canetti a depus o impresionantă mărturie cultural-istorică, cu valoare de model, a epocii pe care a trăit-o.

Germania trebuie să piară!

Germania trebuie să piară! este o carte de 104 pagini scrisă de Theodore N. Kaufman, pe care a publicat-o în 1941 în Statele Unite. Cartea susținea genocidul prin sterilizarea tuturor germanilor și dezmembrarea teritorială a Germaniei, crezând că acest lucru va realiza pacea mondială.

Kaufman a fondat Argyle Press în Newark, New Jersey, Statele Unite, cu scopul publicării acestei carti. Kaufman era singurul proprietar la Argyle Press și nu se știe dacă a publicat si alte lucrări.

Partidul nazist a folosit cartea, scrisă de un autor evreu, pentru a-și susține argumentul că evreii complotează împotriva țării lor.

Kaufman a susținut exterminarea în masă prin sterilizarea forțată a poporului german și dezmembrarea teritorială a Germaniei după o victorie aliată în războiul mondial, Kaufman a rezumat că Germania trebuie să piară! în reclame din The New York Times și New York Post citim: “Un volum dinamic care conturează un plan de dispariție a Germaniei și care conține o hartă care arată o posibilă disecție și repartizare a teritoriului său.”

Kaufman și-a apărat planul pentru “sterilizare” a tuturor germanilor într-un interviu publicat în numărul din 26 septembrie 1941 de The Canadian Jewish Chronicle: ”Cred că evreii au o misiune în viață. Ei trebuie să se asigure că națiunile lumii se reunesc într-o vastă federație. -Unirea acum - este doar începutul acestui lucru. Încet, dar sigur, lumea se va transforma într-un paradis. Vom avea o pace perpetuă. Iar evreii vor face cel mai mult pentru a crea această confederație, deoarece ei au cel mai mult de câștigat. Dar cum poți obține pacea dacă Germania există? Singura modalitate de a câștiga o pace eternă este de a face pedeapsa de a iniția război mai oribilă decât războiul în sine. Oamenii sunt penalizați pentru crimă, nu-i așa? Ei bine, Germania începe toate războaiele majore. Să sterilizăm toți germanii și războaiele pentru dominația mondială vor ajunge la sfârșit!

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 11

Eseu

În Statele Unite În Statele Unite, cartea a primit o atenție considerabilă. Revista Time a publicat un reportaj, în numărul său din 24 martie, care a comparat cartea cu eseul satiric din 1729 al lui Jonathan Swift “A Modest Proposal”, care propunea reducerea presiunii demografice din Irlanda prin consumul canibalistica a sugarilor irlandezi săraci. Cu toate acestea, eseul din Time a recunoscut că opera lui Kaufman nu este satirică; a descris cartea a fi „consacrarea unei singure idei senzaționale”. “Întrucât germanii sunt tulburătorii permanenți ai păcii lumii, spune cartea, aceștia trebuie tratați ca orice criminal. Dar nu este necesar să punem întreaga națiune germană pe esafod. Este mai uman să-i sterilizăm.”

Conform unui studiu, recenziile din Statele Unite “reflectau o combinație ciudată de citare directă și scepticism”. Al doilea și mai moderat pamflet al lui Kaufman, “No More German Wars”, publicat în 1942, a fost ignorat atât în SUA, cât și în Germania. Într-o reclamă publicată în The New York Times se preciza că volumul a fost lansată publicului la 1 martie, 1941. Kaufman a promovat cartea sa prin trimiterea către recenzori a unui sicriu miniatural din carton negru cu capac care se putea ridica. În interiorul sicriului era un bilet care proclama “Citiți GERMANIA TREBUIE sa PIARĂ! Mâine veți primi exemplarul dvs !”

Jacheta cărții conținea extrase din recenziile cărții. Într-un discurs se scria: “Un plan pentru pace permanentă între națiunile civilizate! - New York Times.” În 1945, un jurnalist evreu a scris un articol susținând că textul cartii era “puțin mai mult decât o blamare gravă de către un om care vede Germania ca fiind singura cauză a necazurilor lumii”.

Statelor Unite Franklin D. Roosevelt a fost văzută ca fiind cea care a inspirat-o. Jurnalistul american Howard K. Smith se afla în Germania când “Germania trebuie să piară!” a devenit larg cunoscuta. El a scris: Niciun om nu a făcut vreodată un act atât de iresponsabil cauzei pentru care națiunea sa luptă și suferă decât Nathan Kaufman. Broșura sa pe jumătate coaptă le-a oferit naziștilor una dintre cele mai bune piese de artilerie ușoară pe care le au, deoarece, folosită așa cum au folosit-o naziștii, a servit pentru a susține acea teroare care îi obligă pe nemții care nu le plac naziștii să sprijine, să lupte și să moară pentru a păstra Nazismul viu ... În septembrie 1941, Julius Streicher a publicat un eseu în “Der Sturmer" care numea cartea lui Kaufman “gândirea nebună a unui creier evreu nebun”. El l-a citat pe Kaufman pe larg și apoi a comentat: “Prin distrugerea poporului german, evreul vrea să oprească izvorul din care, de la început, lumea și-a găsit întotdeauna sângele creator, sursa a tot ceea ce este frumos, bun și nobil”.

Joseph Goebbels a dat, de asemenea, o adresă radio de la Berlin care îi avertiza pe germani despre planurile “de sterilizare a întregii noastre populații sub vârsta de 60 de ani”. Aceste preocupări au fost repetate chiar de Adolf Hitler după ce SUA a intrat în al doilea război mondial; el a afirmat că sterilizarea în masă a tinerilor germani de sex masculin a fost un obiectiv “primordial” american !

Când evreii din Hanovra au fost evacuați la 8 septembrie 1941, autoritățile locale au citat cartea lui Kaufman ca unul dintre motive.

Kaufman a răspuns:

În Germania

Acesta este doar un pretext slab pentru o altă cruzime înnăscută a poporului german ... Nu cred că cartea mea a determinat această barbarie. Ei au folosit orice posibilă cruzime germană împotriva evreilor cu mult înainte de publicarea cărții mele.

Kaufman era un evreu născut în Manhattan și pledoaria sa pentru genocid a atras o mare atenție în Germania. Cartea a fost denunțată ca o “orgie a urii evreiești”, iar agitația polemică antigermană a președintelui

Cartea a apărut în multe etape de propagandă nazistă. Ziarul săptămânal The Parole der Woche îl includea ca dovadă că obiectivele de război ale aliaților includeau distrugerea Germaniei. Broșura “Obiectivul de război al pluto-

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 12

Eseu

crației mondiale” detaliază conținutul cărții, deși cu unele omisiuni din textul pe care îl cita.

A fost folosit în 1944 într-un pamflet, “Niciodată!”, care descria importanța lui Kaufman: Președintele evreiesc al Federației Americane de Pace nu este un individ anonim, nici un fanatic respins de evreii mondiali, nici un bolnav mintal, ci mai degrabă o personalitate evreiască lideră și cunoscută pe scară largă în Statele Unite. El aparține așa-numitului Roosevelt Brain Trust, care oferă educație intelectuală și politică și sfaturi președintelui american. “Prin urmare, este fără îndoială că cererea sa ca„ Germania să piară “corespund opiniei oficiale a cercurilor de conducere ale plutocrației mondiale”.

La procesul său de la Nürnberg, Julius Streicher* a citat cartea lui Kaufman în apărarea sa, susținând că mânia sa împotriva evreilor a fost determinată de “Germania trebuie să piară”.

Filosoful și istoricul german Ernst Nolte susține că reacția germană la Germania trebuie să piară! susține afirmația sa că al doilea război mondial a fost un răspuns autentic la temerile germane cu privire la un complot evreu la nivel mondial. * Nota: Julius Streicher ( 1885 - 1946) a fost membru al partidului nazist. El a fost fondatorul și editorul ziarului antisemit virulent Der Stürmer, care a devenit un element central al mașinii de propagandă nazistă.

Via Ozias Marcovici Bianca Marcovici

ȘEZUSEM ȘI PLÂNSEM precum Nichita și T.S.Eliot Aceasta ne e țara unde cactusul înflorește, torente de nisip ne ucid copiii și amintirile românești, nu poți să te bucuri pentru că un alt mâine falsifică răspunderile guvernului, ruga noastră fierbine e legată la ochi și vorbele cusute cu ață albă șezusem și plânsem pentru Insula Israel cuvinte nerostite mi se ascund în inima care

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 13

Ficţiune

așteaptă să explodeze până și vântul își caută vrăjmașii care-i stau în cale, (doar marea mă calmează), și răstoarnă tot, florile din glastră, și tot ce-i răsădit cu migală în balconul pandemie. numai tu îți vezi de drumul tău să adâncești falia dintre noi să nărui toate visele cu un târnăcop de cuvinte universal. nu cutez să privesc înainte starea e viscerală… nu mă urî pentru că ți-am ghicit gândurile demult loialitatea e în suflet precum o floare de lotus oferită cuiva dar anii au trecut degeaba, mi s-a stors sufletul ca o rufă în mașina de spălatmâine, știu ai altă față de diamant brutmămăliga și caviarul e o masă decentă acum, altădată era un vis la un pahar de vin undeva într-o pădurice verde! m-ai pierdut ca la cărțile de joc însemnate cu cerneală simpatică.

erau pregătite. Nu m-am înspăimântat și mi-am continuat drumul. În fața mea era un grup de copii, care, de asemenea, mă vorbeau; privirile lor erau precum cea a domnului Zhao Gui Weng, iar fețele lor, foarte palide. Mă întrebam ce pică pot să-mi poarte copiii aceștia de se comportă așa. Nu m-am putut abține să strig: “Spuneți-mi!”, dar ei au luat-o la fugă.

Mă gândeam ce ură îmi poartă domnul Zhao Gui Weng, ce ură îmi poartă oamenii de pe stradă. Unicul lucru care îmi vine în minte este când acum mulți ani am vărsat niște apă și am dat cu piciorul peste un registru al domnului Gu Jiu, fapt de care acesta nu a fost deloc bucuros. Deși Domnul Zhao Gui Weng nu-l cunoștea, trebuie să fi auzit de undeva și să-și fi exprimat nedreptatea în numele altora, înțelegându-se cu oamenii de pe drum să-mi facă rău. Dar copiii? Ei nici nu erau născuți în acel moment, așa că, de ce și astăzi mă privesc în mod ciudat, de parcă le-ar fi frică de mine, de parcă ar vrea să mă ucidă? Aceasta mă înspăimântă și mă întristează. Am înțeles acum. Așa i-au învățat mamele lor.

Jurnalul unui nebun (Lu Xun) I În această seară, luna este foarte strălucitoare.

Nu am văzut-o de peste treizeci de ani; azi o văd, îmi împrospătează în special spiritul. Încep să realizez că în ultimii treizeci de ani am fost complet bezmetic, dar acum trebuie să fiu extrem de precaut. Altfel, de ce câinele familiei Zhao m-ar privi așa de două ori? Am motive de a mă teme.

II Astăzi luna nu a strălucit deloc, știu că nu e de bine. Dimineață am ieșit pe usă cu grijă, domnul Zhao Gui Weng m-a privit într-un mod foarte straniu: ca și cum s-ar teme de mine, ca și cum ar vrea să mă ucidă. Afară erau cam șapte, opt alte persoane, care mă vorbeau în șoaptă, temânduse că eu i-aș vedea. Toți cei pe care i-am întâlnit pe drum erau la fel. Cel mai fioros dintre ei mi-a rânjit cu gura deschisă. Am tremurat din cap până-n picioare realizând că aranjamentele lor

III

Seara, niciodată nu pot să dorm. Fiecare lucru trebuie analizat pentru a putea fi înțeles.

Există oameni care au fost pedepsitți cu bătaia de către judecători sau pălmuiți peste gură de către domnitori; altora le-au fost luate nevestele de către executorii judecătorești sau părinții lor au fost împinși la suicid de către creditori; atunci aceștia nu priveau cu atâta frică și ferocitate cum au făcut-o ieri. Cel mai ciudat lucru de ieri a fost atunci când, pe stradă, o femeie își bătea fiul spunând:

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 14

Punţi culturale

“Băiete, trebuie să mușc niște îmbucături, ca să nu mă enervez!”, în același timp avea ochii îndreptați spre mine. Am tresărit, neputându-mă ascunde; oamenii cu colți și fețe verzi au început să râdă.

Chen Lao Wu m-a prins și m-a târât acasă. Ajuns acasă, ai mei s-au prefăcut că nu mă cunosc; privirea lor era identică cu a celorlalți. Când am intrat în studio, au încuiat ușa în urma mea, ca și cum aș fi fost un pui sau o rață. Oricât aș studia aceasta, nu pot să ghicesc exact detaliile. În urmă cu câteva zile, fermierul din satul Lupului a venit să anunțe recolta slabă și i-a spus fratelui meu mai mare că un răufăcător din satul lor a fost ucis în bătaie de către ceilalți, apoi, câțiva oameni i-au scos inima și ficatul, le-au prăjit în ulei și le-au mâncat pentru a-și întări curajul.

Când am făcut niște comentarii, amândoi mi-au aruncat priviri. Abia astăzi am realizat că privirea lor este precum a mulțimii de afară. Îmi dau seama și tremur din cap până-n picioare.

Ei pot să mănânce carne de om, atunci de ce nu ar putea să mă mănânce și pe mine?! După cum se vede, cuvintele femeii “să mușc niște îmbucături”, zâmbetul mulțimii cu colți și fețe verzi și povestea fermierului de ieri sunt semnale secrete.

Eu pot să văd că vorbele lor sunt otrăvitoare, râsetele lor sunt cuțite, dinții lor albi strălucesc: aceștia sunt canibali!

După mine, eu cred că, deși nu sunt un om rău, de când am călcat peste registrul familiei Gu, e greu de spus… Ei par să aibă ceva în gând, nu pot să ghicesc în totalitate ce anume. În plus, odată ce se fixează pe o persoană, vor spune că aceasta este rea. Încă îmi amintesc când fratele meu mai mare m-a învățat să scriu un eseu. Oricât de bună ar fi o persoană, dacă includeam câteva critici, el le încercuia ca un fel de aprobare. Dacă scriam câteva cuvinte de iertare a celor răi, atunci el spunea “Ai talent, ești unic!”. Cum aș fi putut eu ghici gândurile lor, mai ales atunci când era timpul să mănânce. Totul trebuie bine studiat și abia apoi va putea fi înțeles. În vechime, câteodată se mâncau oameni. Eu încă îmi amintesc, dar nu îmi este foarte clar. Am deschis cartea de istorie și am verificat-o. Această istorie nu are vărstă, pe fiecare pagină erau scrise strâmb cuvintele: “virute și moralitate”. Cum nu puteam dormi, am citit până la miezul nopții, când am început să văd cuvintele ieșind dintre fisuri, în întreaga carte erau scrise

două cuvinte: “mănâncă oameni”! În carte sunt scrise atât de multe cuvinte, fermierul a rostit multe vorbe, însă toți îmi zâmbesc și mă privesc cu ochi stranii. Și eu sunt om, ei se gândesc să mă mănânce!

Traducere din limba chineză: Iuliana Pașca (Barcelona, martie, 2020)(Lu Xun, Call to arms, Foreign Language Press, Beijing, 2010) https://revistasolitudinea.ro/

Dan Romașcanu

Cultura în vremurile Coronei

Fiecare dintre noi trece de-a lungul vieții prin câteva momente marcante, pe care ni le amintim cât timp trăim, care ne împart viața în perioade 'înainte' și 'după'. Unele dintre ele sunt personale - prima dragoste, căsătoria, nașterile copiilor, moartea unor oameni dragi, emigrarea, despărțirile. Altele sunt evenimente politice sau evoluții sociale trăite împreună cu comunitățile în care ne ducem viețile, țări, continente, uneori întreaga omenire. Asasinarea lui JFK, războiul de

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 15

Punţi culturale

Șase Zile, invazia Cehoslovaciei, căderea comunismului în Europa de Răsărit, atentatele teroriste de la 9/11 - toate s-au petrecut în decursul vieții mele conștiente, despre toate îmi amintesc și unde eram și cum le-am trăit atunci, toate mi-au împărțit viața în perioade 'dinainte' și 'după'. Pandemia cauzată de virusul COVID-19 are șansele să devină pentru toți cei care trăim această perioadă unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important eveniment petrecut de-a lungul efemerelor noastre existențe. Lumea de după Corona va fi foarte diferită de cea dinainte de pandemie. Aud pe mulți dintre prieteni spunând 'sper să ne întoarcem la normalitate'. Așa sper și eu, dar cred că normalitatea de după Corona va fi altfel.

Nu există sector al vieții economice sau sociale care să nu fi fost afectat de pandemie. Lumea culturii și economia dezvoltată în jurul manifestărilor artistice și a evenimentelor culturale este una dintre cele mai grav afectate. Universul dinamic, spumos și divers al artelor a înghețat subit în cursul sau în jurul lunii martie a acestui an. Sălile de cinematograf au fost închise. Stagiunile teatrelor, operelor, orchestrelor simfonice au fost suspendate, și programele stabilite în multe cazuri cu luni sau ani în avans au fost date peste cap. Muzeele și-au închis porțile, expoziții pregătite vreme îndelungată au fost suspendate și anulate, artiștii și vizitatorii turiști s-au întors în limitele frontierelor naționale, redevenite în multe cazuri, după decenii de circulație liberă, bariere de netrecut. Mai grav și mai dureros decât orice însă, artiștii, curatorii, personalul tehnic care fac posibile instituțiile și evenimentele culturale s-au găsit de pe o zi pe alta în situația de a nu avea de lucru, mulți dintre ei neavând nici alternative într-o economie specializată care subit 'nu mai avea nevoie de artă' și care și așa intrase într-o criză profundă.

Impactul a fost simțit în mod diferit în diverse țări ale lumii. Perioadele de izolare au fost și sunt diferite în locuri diferite, și revenirea, acolo unde se petrece, are oriunde specificul ei. În unele țări autoritățile locale și politicienii au avut în vedere importanța culturii și contribuția acesteia la economia locala. Municipalitatea din New York susține în concediu plătit artiștii și personalul tehnic al teatrelor, astfel încât în mo-

mentul în care pandemia va trece în măsură suficientă pentru a permite ca sălile de spectacol să-și reia activitatea, luminile de pe Broadway să se reaprindă fară întârziere. Guvernul Franței a rezervat 1% din fondurile de ajutor și de redresare economică exclusiv pentru cultură, același procentaj care este alocat culturii în toate bugetele naționale franceze din ultimele decenii.

Acestea sunt însă, din nefericire, excepții. În majoritatea țărilor lumii cultura și lucrătorii săi se afla în coada priorităților de redresare a economiilor în criza, și mulți dintre cei angrenați în activitatea artistică aparțin sectoarelor private. Cultura așa cum am cunoscut-o 'înainte' însemna socializare. În perioada pandemiei la modă este distanțarea.

Desigur, există alternative, majoritatea oferite de Internet. Ele nu pot înlocui contactele directe dintre artiști și iubitorii de artă, dintre muzicieni și actori și publicul lor, dar în condițiile izolării fizice și a distanțărilor forțate, canalele internetice au constituit singurele posibilități de a păstra legătura dintre public și artiști și instituțiile culturale. Veștile bune sunt că pandemia a găsit Internetul pregătit și la nivel de infrastructură și în ceea ce privește aplicațiile. În condițiile în care o parte din economia locală și globală a trecut pe mod de lucru de acasă și în care consumatorii privați au accesat serverele cu conținut video și audio, iar sesiunile video au devenit modul preferat de comunicare în familii, traficul pe Internet a crescut cu zeci de procente, și în unele locuri din lume s-a dublat. Și totuși, din martie până acum nu a fost înregistrată nicio defecțiune majora. Arhitectura distribuită și standardizarea care permit interconectarea calculatoarelor, tabletelor și telefoanelor inteligente și-au dovedit utilitatea, scalabilitatea și robustețea. Instituțiile culturale ale lumii, de la cele mari și faimoase până la mici și orginale inițiative private au deschis porțile și au oferit iubitorilor de arta de acasă creațiile lor. Mulți dintre noi, având și mai mult timp 'liber' la dispoziție am ascultat și vizionat în această perioadă mai multe concerte ale Filarmonicii din Berlin, mai multe spectacole de teatru de la National Theater din Londra, mai multe opere de la Metropolitan din New York sau de la Opera din Viena, am văzut mai multe filme pe Netflix, și am vizitat virtual mai multe expo-

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 16

Punţi culturale

ziții de la Louvre și National Gallery decât am făcut-o în orice altă perioadă din ultimele decenii. Mai aproape de noi, inițiative similare au avut Filarmonica George Enescu și Orchestra Filarmonică Israeliana, teatrele românești și cele din Tel Aviv. În spațiul cultural româno-israelian pe care îl urmărim în rubrica 'Punți culturale' am putut participa pe Facebook și YouTube la evenimentele săptămânale organizate de filiala Tel Aviv a Institutului Cultural Român și am ascultat și contribuit la emisiunile de la Radio Shalom al Centrului Cultural Evreiesc din București multe dintre ele evenimente și dezbateri de excepție, concerte și recitaluri de poezie, lansări de carte și proiecții de filme urmate de discuții, cu participarea unor artiști, scriitori, cineaști, muzicieni și oameni de cultură de prim rang din România, Israel și din lume. Menționez și continuarea on-line a activității Teatrului Karov, în pofida uriașei pierderi suferite de această instituție și de teatrul românesc și israelian prin dispariția în aceasta primăvară a lui Nicu Nitai.

Festivalul de filme documentare DOCAVIV a fost unul dintre cele care au transformat evenimentul anual într-unul virtual, și participarea românească a dat roade, filmul “colectiv” obținând premiul pentru cel mai bun film străin. În spațiul publicistic remarc trecerea în format on-line a unor publicații distribuite până acum doar în ediții tipărite, inclusiv apariția 'Jurnalului Israelian'.

Lumea de 'după' va fi fară îndoială diferită.

Pandemia COVID-19 a accelerat unele tendințe, a generat obiceiuri, și a creat moduri noi de interacție. O parte din public cred că se va întoarce cu entuziasm și sete de contact direct în sălile de teatre și concerte, în muzee și expoziții, la lansări de carte și conferințe cu public deîndată ce va fi posibil. Alții vor fi descoperit modalități noi, mai economice nu neapărat în bani dar mai ales în timp, de a se conecta la universul cultural. Cred că acele instituții care au păstrat legătură cu publicul, acei artiști care au știut să se adapteze condițiilor de criză și să folosească infrastructura tehnică și aplicațiile oferite de Internet vor ieși câștigători și din aceste încercări. Despre aceste activități și direcții voi continua să relatez în săptămânile următoare.

UMOR cu SCHOR Primitivii au fost primii.

Cel mai bine îi tinem minte pe datornici.

Puterea fricii stă în slăbiciunea ei.

Nopțile albe se datoresc și gândurilor negre.

Ca să fi considerat deștept ai nevoie de câțiva proști prin apropiere.

Dacă ne ceri imposibilul nu ai șansa să obți posibilul.

Efectele urmează cauzelelor. Vai de noi când e invers.

Iată un exemplu grăitor - tace!

Hotărările finale se iau, de cele mai multe ori, de la început.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 17

Centenar Paul Celan

Todesfuge sau istoria unei capodopere cu trei nume Paul Celan a fost parţial tradus în româneşte de Nina Cassian şi Petre Solomon - Versuri, Buc., Ed. Univers,1973. De asemenea, în Addenda cărţii menţionate a lui Petre Solomon sunt cuprinse: poemele româneşti şi poemele în proză ale lui Paul Celan, traduceri din Franz Kafka, precum şi corespondenţa poetului cu Petre Solomon şi cu Alfred Margul Sperber. Acesta din urmă îl recomandă lui Otto Basil, critic literar de autoritate, spunând între altele: “«Nisipul din urne» este cea mai importantă carte de poezie din aceste ultime decenii, singurul pandant liric al operei lui Kafka”. Poezia lui Celan este cea mai radicală critică a limbajului. Mai târziu, remarca Alexandru Philippide, “obscuritatea lui Celan este la antipodul oricărei mediocrităţi". Poemul reprodus aici, Tangoul morții, considerat la fel de important în opera lui Celan ca Guernica în creaţia lui Picasso, a fost publicat mai întâi în Contemporanul, în 1947, în traducerea lui Petre Solomon, iar abia în 1952 a apărut în original, în limba germană, cu titlul schimbat, Todesfuge, în volumul Mohn und Gedachtnis (Mac şi memorie), la Viena.

Poemul a făcut o carieră considerabilă, a generat o întreagă bibliotecă de critici şi analize. Notiţa explicativă dinaintea poemului a fost introdusă de Ov. S. Crohmălniceanu explică Petre Solomon - ca o manevră tactică, pentru a convinge conducerea revistei să publice un poem - totuşi dificil. Criticul John Felstiner, (în articolul The Strain of Jewishness, din Commentary, apr. 1985) susţine că Paul Celan ştia într-adevăr de la bucovineni scăpaţi din lagăr că evreii “selecţionaţi” pentru exterminare erau siliţi să asculte un “tangou al morţii”, pe o melodie argentiniană la modă, cântată de un violonist deţinut. (Mai târziu, în 1973, Petre Solomon va publica o altă versiune românească a poemului, sub titlul Fuga macabră).

Opera lui Paul Celan este un răspuns dramatic la teribila afirmaţie a lui Adorno („Nu se mai poate scrie un poem după Auschwitz"), un “dialog disperat” cu lumea, cu sine şi cu limbajul.

TANGOUL MORŢII - Poemul a cărui traducere o publicăm e construit pe evocarea unui fapt real. La Lublin, ca şi în multe alte “lagăre naziste ale morții”, o parte din condamnaţi erau puşi să cânte muzică de dor, în timp ce ceilalţi săpau gropile.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 18

Centenar Paul Celan

Lapte negru din zori îl bem când e seară îl bem la amiaz dimineaţa îl bem şi la noapte îl bem şi bem săpăm o groapă'n văzduh şi nu va fi strâmtă Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie el scrie'n amurg în Germania, Aurul părului tău Margareta scrie şi iese în prag mai scapără stelele'n cer el își fluieră câinii. evreii şi-i fluieră el poruncă le dă ca să sape o groapă'n ţărână poruncă ne dă să cântăm pentru dans Lapte negru din zori te bem când e noapte la amiază te bem te sorbim dimineaţa şi seara te bem şi te bem Un om stă în casă se joacă cu şerpii şi scrie el scrie'n amurg în Germania Aurul părului tău Margareta Cenuşa părului tău Sulamith o groapă săpăm în văzduh şi nu va fi strâmtă El strigă săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântaţi arma o'nşfacă, o flutură, albaştrii i-s ochii săpaţi mai adânc iar ceilalţi cântaţi pentru dans mai departe _____________________ Traducere din limba germană de Petre Solomon (Contemporanul, 2 mai 1947)

Lapte negru din zori te bem când e noapte te bem la amiază dimineaţa şi seara te bem te bem şi te bem un om stă în casă, aurul părului tău Margareta cenuşa părului tău Sulamith el se joacă cu şerpii El strigă cântaţi mai blajin despre moarte căci moartea-i un meşter german el strigă plimbaţi un mai ceţos pe viori veţi creşte ca fumul atunci veţi zace'ntr-o groapă în nori şi nu va fi strâmtă Lapte negru din zori te bem când e noapte te bem la amiaz e moartea un meşter german te bem dimineaţa şi seara te bem şi te bem e moartea un meşter german albaştrii i-s ochii cu plumb te împroaşcă din plin şi adânc te loveşte un om stă în casă aurul părului tău Margareta câinii spre noi şi-i asmute ne dăruie-o groapă'n văzduh se joacă cu şerpii visând e moartea un meşter german aurul părului tău Margareta cenuşa părului tău Sulamith

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 19

Istorie evreiească

Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein Din anul 1870 pe același așezământ al sinagogii a funcționat o casă mică de rugăciune a comunității evreiești. Încă din acea perioadă, membrii comunității evreiești ortodoxe de la Oradea au pus bazele instituțiilor proprii de binefacere și de ajutorare. De atunci a existat o asociere numită Chebra Ahabat Reim (Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși), care avea sarcina de a oferi sprijin semenilor suferinzi, aflaţi în spitale sau cu o situație materială precară. Denumirea sinagogii Aachvas Rein provine de la această asociație. În anul 1912 acest vechiul lăcaș de cult a fost modificat.

La intrarea dinspre curte a fost construit un hol, iar interiorul camerei de rugăciune dinspre stradă a fost remodelat. Pe parcursul anilor construcția s-a deteriorat. Actuala clădire a fost ridicată în anul 1926 de către constructorul Béla Weimann (fiul avocatului dr. Tibor Weimann, jurist în cadrul Comunităţii după încheierea războiului) după proiectul arhitectului István Pintér. Béla Weimann a fost constructorul sinagogilor Wiznitz şi al celei care a fost demolată din Piaţa Independenţei. (În unele surse apare numele arhitectului orădean Franz Löbl care a elaborat un plan arhitectural pentru acest imobil încă din anul 1910. Ferenc Löbl s-a născut în Oradea, în anul 1882. A făcut studiile liceale la Şcoala Reală din oraş și a studiat la Universitatea Politehnică din Budapesta. În 1904 a obţinut diploma de inginer și mai apoi pleacă la Viena – unde și-a deschis un birou propriu de proiectare. În Oradea a proiectat Palatul Ullmann, 1913).

Arhitectura Construită pe un plan rectangular, sinagoga este decorată cu patru coloane spiralate așezate în colțuri. Intrarea centrală este destinată bărbaţilor și este încadrată de ferestre ovale.

Această sinagogă este unică şi prin faptul că

pereţii sunt de tip “vapor”, având formă de valuri. Singurele elemente decorative aplicate în casetele independente sunt hexagramele lui David. Acest element decorativ discret se regăsește pe balustrada balconului, pe tavanul sălii vopsit în alb, pe dulapul Torei, dar și într-o formă artistică pe pardoseala sălii. Conform ritualului iudaic, femeile intră în sinagogă prin lateral. Sinagoga are 450 de locuri dintre care 300 sunt pentru bărbaţi – în naos, şi 150 sunt pentru femei – în balcoanele laterale şi în partea centrală.

Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea Muzeul Istoriei Evreilor a fost deschis în Sinagoga Aachvas Rein în semn de recunoștință a contribuției comunității evreiești la istoria orașului. Parterul muzeului este dedicat istoricului comunității evreiești. Câteva dintre cele mai importante date sunt: • 1722 s-a înființat prima comunitate evreiască la Oradea; • 1792 s-a format cartierul evreiesc Subcetate; • 1870 – scindarea comunității evreiești; • 1900-190 – la Belle Époque: înflorirea arhitecturală a orașului; • 1940 – arbitrajul de la Viena; • 1944 – ghetoizarea și deportarea evreilor orădeni.

Un loc aparte îl ocupă spațiul dedicat familiei Sonnenfeld din Oradea, care a fost renumită în domeniul tipografiei. Sunt expuse documente ale membrilor familiei Sonnenfeld, fotografii, precum și pietre de litografie. Reprezentative pentru viața spirituală a comunității evreiești sunt obiectele și cărțile de cult care au fost expuse, precum și tablourile unor rabini renumiți. Etajul muzeului a fost dedicat ororilor Holocaustului: consecințele Dictatului de la Viena, adoptarea legilor antisemite, închiderea populației evreiești în ghetou și deportarea în lagărele morții, Auschvitz-Birkenau. Semnificativă pentru istoria orașului este personalitatea Terezei Mózes, supraviețuitoare a Holocaustului. Vizitatorii pot citi informații cu privire la bi-

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 20

Cărţi recomandate

ografia acesteia și mărturii din timpul trăit în ghetou, Auschwitz și alte lagăre de muncă.Sunt expuse obiecte care fac referință la crimele împotriva evreilor: regulamentul din ghetou, documente care atestă recvirarea obiectelor, steaua galbenă, documente din detașamentele de muncă forțată etc. Pentru a ilustra tragedia Holocaustului au fost realizate instalații sugestive: precum cea cu valize, care exprimă deposedarea evreilor de avutul lor, drama deportării. În memoria Évei Heyman s-au expus diverse ediții ale jurnalului scris de copilă când se afla în ghetoul din Oradea, cunoscut sub titlul “Am trăit atât de puțin”. Povestea Evei este relatată și prin obiecte care o caracterizau, lucruri pe care Eva le iubea: bicicleta roșie, aparatul de fotografiat, o pereche de patine. O mare încărcătură emoțională este dată de numele celor care au pierit în lagărele naziste inscripționate pe pereți, precum și de grafica care ilustrează evreii închiși în ghetou, dar și pe cei închiși în lagăr. În memoria victimelor, au fost așezate pe scări pietre. Pe suport electronic au fost instalate documentare privind lagărul de la Auschwitz, precum și o listă a victimelor orădene din lagărele de exterminare.

Această expoziție este un mijloc prin care se răspândește memoria Holocaustului. Se impune să cunoaștem acest lucru, să nu uităm, pentru ca astfel de orori să nu se mai săvârșească niciodată, nicăieri.

Dorin Tudoran

Sticla. Apa. Malul. Oamenii

O scurtă prezentare a “mesajului în sticlă”.

“Mesajul în sticlă este o formă de comunicare care constă în punerea în valurile mării a unei sticle (bine etanșată cu dop, pentru a nu pătrunde apa în ea, ca să poată pluti) în care este pusă o hârtie pe care este scris un mesaj.

Pentru mesaj este indicată utilizarea unor culori care să reziste ani de zile la efectul de

decolorare al razelor de soare. […] De remarcat că timpul scurs până când cineva va găsi mesajul poate atinge 10-20 de ani, sau mai mult. De aceea se poate spune despre acest mesaj că este pus într-o capsulă a timpului. Există posibilitatea ca mesajul să nu fie găsit niciodată. […]

Această formă de comunicare este folosită de naufragiați, de persoanele izolate pe insule, sau pentru a face noi cunoștințe. Deriva acestor sticle este o metodă științifică de studiu a curenților maritimi. Conform BBC, în 2011, în Rusia (Kaliningrad), un băiat de 13 ani a găsit o sticlă cu o scrisoare lansată din Germania Federală, cu 24 de ani în urmă, de Frank Uesbeck, care la momentul lansării sticlei avea 5 ani.

«Dacă găsești această scrisoare, te rog să-mi răspunzi și eu îți voi răspunde». Expeditorul și-a dat adresa poștală în mesaj. În momentul lansării, libertățile cetățenești precum libertatea de exprimare și libertatea de comunicare dintre persoanele din Rusia și Germania erau imposibile din cauza Războiului Rece (1947–1989).”

(Wikipedia).

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 21

Cărţi recomandate

Vehicul de comunicare oarecum rudimentar, Wikipedia nu oferă întotdeauna toate detaliile necesare. Dacă pomenește despre sticlă și apă, uită să vorbească despre mal și oameni. Iată mai jos câteva amănunte despre un anume mal și câțiva oameni, culegători de mesaje în sticlă. În 1984, după ce devenisem un scriitor interzis, ba și ostatec politic în propria țară, am lansat în apele mării o sticlă. Mesajul pe care îl conținea era o dactilogramă intitulată “De bunăvoie, autobiografia mea”.

Ajunsă la mal, grație unor „curenți maritimi favorabili” (Nicolae Manolescu, Mihai Horia Botez, Géza Szöcs, Dana Dumitriu, Vlad Georgescu, Mihnea Berindei, Lia Covino, Paul Goma şi Marie-France Ionesco), poeziile cuprinse de acea dactilogramă au fost comentate de Virgil Ierunca și citite de Alain Paruit într-un ciclu de emisiuni al Europei libere.

O copie a dactilogramei a bătut la ușa lui Ion Caraion, aflat deja în Elveția, la Lausanne. După ce a citit dactilograma, Ion cel Bun i-a trimis o copie lui Victor Frunză, exilat în Danemarca, unde pusese pe picioa-re propria-i editură – NORD. Ajuns în Statele Unite în august 1985, primeam de la Ion Caraion mai multe scrisori. Într-una dintre ele îmi cerea să-i trimit o introducere, un cuvânt înainte, niște rânduri care să prefațeze volumul care avea să apară la NORD. La 4 septembrie 1985, Ion Caraion îmi scria: „Îmi place titlul volumului tău de poeme, îți închipui că n-am să mă amestec în text (n-am făcut-o niciodată și nu mi-a convenit ca altcineva să intervină în paginile mele), însă dacă va fi cazul de ceva care să avantajeze reușita inițiativei, atunci o să te previn. Simplu și clar. Însoțește-l de un text în proză, nu mai mult de 10 pagini, în care să povestești cum ți-au fost ultimele săptămâni acolo și plecarea. <Povestirea> aceasta n-o mai încredințezi nimănui spre difuzare, păstreaz-o doar pentru carte și scrie-o în așa fel încât să te satisfacă, să rămână ca o mărturisire la mijlocul vieții tale.

De îndată ce le primesc, versuri și mărturisire, mă ocup în continuare.”

I-am trimis un fel de minijurnal intitulat Mai mult ca perfectul singurătății. Cartea avea să apară în 1986. Un foarte apropiat prieten al lui Caraion – Ion Solacolu, editorul excelentei reviste Dialog, scoasă în Germania – mă asigura că, înainte de a părăsi această lume, Ion cel Bun apucase să țină în mână volumul apărut prin truda lui și a lui Victor Frunză.

După ce primea “povestirea” mea, la 20 noiembrie 1985, Ion Caraion îmi scria: “Te rog să înțelegi că nu am abandonat proiectul, dar el va suferi o deplasare în timp și o să ceară altă strategie, pentru ca <auto-biografia> ta să vadă lumina tiparului. Nu voi precupeți nici un efort, ca să ne vedem visul cu ochii, numai să nu-i închid înaintea ajungerii la liman – acești ochi obosiți de privit la abjecții necurmate.”Revenea la 30 noiembrie printr-o scrisoare din care citez: „<Prefața> viitorului tău volum de poeme e un document serios, foarte bine scris și emoționant. Am citit cu dureroasă atenție și încântare mărturisirea ta, în care n-am ce interveni, fiindcă nu e cazul.

Vin să întăresc făgăduiala de la început că mă voi strădui din răsputeri să-ți văd apărută cartea, chiar dacă lucrurile nu se vor petrece cu viteza ce o dorește sufletul nostru.”

După încetarea războiului – ba rece, ba foarte fierbinte – dintre autoritățile române și “obiectivul Dorin Tudoran”, în 1999, Editura Fundației Culturale Române publica un volum bilingv intitulat Viitorul Facultativ – Poezii alese / Optional Future – Selected Poems.

Volumul cuprindea 63 de poezii din cele 112 aflate în “De bunăvoie, autobiografia mea”.

Era o inițiativă Augustin Buzura – Carmen Firan inclusă în programul Romanian Gateways desfășurat în Washington D.C. Prefața era semnată de Ion Bogdan Lefter, iar traducerea poemelor din română în engleză îi aparținea lui Marcel Corniș-Pop. O bună mișcare publicitară pentru Fundația Culturală Română – cu propria-mi complicitate lirică, deveneam un pod între București și Washington.

E timpul să zâmbesc.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 22

Cărţi recomandate

În prima zi a lui martie 2020, primeam un mesaj din Bacău de la dl prof. univ. dr.

Vasile Spiridon, care mă întreba dacă sunt de acord să-i dea adresa mea de e-mail unuia dintre doctoranzii săi, “care este pe punctul de a finaliza o teză cu titlul Dorin Tudoran – de la cenzură și autocenzură la pamflet”, doctorand care ar avea “nevoie de lămuriri necesare în redactarea lucrării”. Așa am ajuns să corespondez cu dl.

Florin Daniel Dincă.

Nu știu cât de mult îl vor fi ajutat pe doctorandul Universității “Ștefan cel Mare” din Suceava lămuririle oferite de mine în legătură cu un episod sau altul al unei biografii sever fracturate. Știu însă că nu-mi pot stăpâni mirarea că mesajul din sticla aruncată de mine în apa mării în urmă cu 34 de ani a trezit interesul editorial al doctorandului cu pricina și al tatălui său, dl Ștefan Dincescu – poet și gramatician de elită, ziditorul editurii Amphion din Bacău.

Am folosit o bună parte a lucidității de care mai sunt capabil pentru a-i descuraja pe domnii Dincescu și Dincă de a relansa la apă “De bunăvoie, autobiografia mea”. Se vede treaba însă că atât biografiile autorilor, cât și cărțile au o independență de zbor și de navigație mai mare decât ne închipuim deseori.

Ediția Caraion-Frunză cuprinde numeroase erori de tipar. Ele se datorează traseului contorsionat al dactilogramei, călătorie care a dus la deteriorarea calității unora din paginile expediate din România.

Față de ediția Caraion-Frunză, prezenta ediție cuprinde un ciclu final de șaisprezece poeme – Death by Invitation Only – selectate din sporadicele pagini de poezie scrise după plecarea din România, poezii ce nu au apărut în niciun volum publicat de autor după 1990. Prezența acestui ciclu vrea să sugereze un arc peste timp, finalul unei călătorii nedorite, dar care s-a dovedit de neocolit.

Dacă acel “De bunăvoie” din titlul cărții rămâne invocarea ironic-amară a finalului

cinic-mincinos (”Declar cele de mai sus de bunăvoie și nesilit de nimeni”) sub care erai obligat să semnezi declarațiile smulse într-un birou din subsolul Procuraturii din Calea Rahovei, astăzi mulțumesc – cu adevărat de bunăvoie și nesilit de nimeni – celor care au pus la cale această aventură editorială.

Ce nu pot face este să îi asigur că aventura lor editorială nu este de-a dreptul donquijotească – sticla va continua să rătăcească, apa mării a devenit apa oceanului, malul nu mai arată la fel ca altădată, oamenii au azi alte preocupări decât să citească mesaje purtate de o sticlă.

Via Liviu Antonesei

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 23

Cărţi recomandate

Cu Herman Victorov, relatările unui tânăr despre deportarea evreilor în TRANSNISTRIA (fragment din carte) ...Fac propagandă că evreii ruși înrolați în Armata Roșie vor să propage comunismul. Și de ce să nu-l răspândească? Măcar în comunism se vorbește de egalitate, echitate și noi, evreii, avem aceleași drepturi ca și ceilalți. Nu pot să nu fiu comunist!, a strigat Muni.

— Încet, băiete, l-a liniștit tata, nu-i momentul acum să-ți declari convingerile politice. Și apoi, comunismul are și el „năcăfalele” lui. Eu sunt îngrijorat de propaganda care se face împotriva noastră pentru că împrăștie ură și dezbinare și asta nu poate aduce nimic bun. Ne poate aștepta și pe noi aceeași soartă.

Se și zvonea că după deportarea în Transnistria a evreilor din Basarabia și Bucovina, urmam noi, evreii din Moldova. Ne dădeam seama după manifestările antisemite că zvonurile prevesteau ce avea să se întâmple.

— În Transnistria și pe Bug, jidanilor!

Afară cu voi din orașul nostru, au strigat de câteva ori după zeida.

țat domnul Bercovici. Fratele meu locuiește cu familia la Dorohoi. Și-au pus câteva lucruri în niște cufere de lemn, au închis atelierul de croitorie și au plecat. Un vecin, om cumsecade, s-au avut tare bine, a scris carte pe numele doamnei Barbu, gazda noastră. Fratele meu, sărmanul, mi-a lăsat vorbă să merg la Dorohoi când s-or mai limpezi lucrurile, și de-o fi ca noi să scăpăm, să văd și de atelierul lui. Bietul meu frate, de ieri seară plângem și jelim cu toții.

Au plecat la drum cu patru copii mititei.

Domnul să-i aibă în pază și pe ei, dar și pe noi, că cine știe ce primejdii ne mai așteaptă.

Ne-am gândit cu îngrijorare la Lizi, fata mătușii Estera, sora tatei, căsătorită cu un farmacist originar din Cernăuți și stabilită la Câmpulung. Temerile noastre au fost întemeiate, dar am aflat acest lucru doar la sfârșitul războiului. Lizi a fost deportată în Transnistria, împreună cu soțul și cei doi copii. În ghetourile și lagărele din Transnistria au pierit în perioada prigoanei antisemite foarte mulți evrei . Au fost victime ale tifosului exantematic, ale masacrelor, frigului și foametei.

Puținii care s-au întors au depus mărturie despre ororile la care au fost supuși pentru singura “vina” de a se fi născut evrei.

Copiii spuneau și ei: “Vine trenul de la Iași, Cu jidanii spânzurați Și-i duce în Palestina, Că-i mai ieftină făină.” sau “Lic, lic, lic, Am prins un bolșevic, Un bolșevic jidovesc” - S-a dat ordin de deportare a evreilor din Dorohoi, Câmpulung și Suceava, ne-a anun-

Iarna acelui an a fost grea pentru noi. Aproape în fiecare zi primeam câte o veste rea și trăiam sub iminența amenințării că oricând am putea fi deportați. Banii avuți de acasă se terminaseră și puținul pe care reușeam să-l strângem nu era suficient să asigure hrana și întreținerea unei familii mari ca a noastră.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 24

Artă plastică

Maria Sava

negrul şi albastrul ultramarin de deasupra

Ochiul lui Țuculescu “Noi ne aflăm cu sensibilitatea între grandoarea austeră, hieratică, mistică a artei bizantine și claritatea elegantă a artei franceze, între somptuasa imaginație orientală și spiritul de ordine și de metodă al artei occidentale. Să învățăm desigur de la francezi, dar să nu uităm apropierea noastră de orient.”(Ion Țuculescu) Marea revelaţie am trăit-o când am răsfoit pentru prima dată un album al pictorului Ion Ţuculescu. Atunci, am ştiut că acest geniu al expresionismului românesc a ştiut să redea ca nimeni altul covârşitoarea forţă şi frumuseţe ce poate fi regăsită doar în acest flux de energie cosmică numit: privire. Autoportretul artistului cu ochiul scos, simbol al obsesiei privirii, dar și al durerii alienării, amintește de Van Gogh cu urechea tăiată, precum și de Parmigianino cu mâna lui imensă din oglinda blestemată. Starea de meditație, de încordare maximă a atenției, sugerează faptul că lumina din afară intră doar printr-un singur ochi cu o viteză dublă față de cea normală dintr-o necesitate a compensației. Așa, cu un ochi închis, țintind către neant chipul artistului relevă imaginea unei forțe spirituale și a unei efervescențe creatoare ieșită din comun.

La Ţuculescu, ochiul este obsesia capitală, motivul central al creaţiei artistice şi are tot atâtea materializări câte posibilităţi plastic-simbolice există.

Motivul privirii ca oglindă a propriei conştiinţe este monada lui Liebnitz, motiv pe care-l întâlnim explicit în lucrarea “Monade”. Pornind de la grafia frunzei şi trecând prin stadiul ochiului, Ţuculescu a imortalizat “privirea frunză”.

Priviţi numai: “Triplu autoportret”, “Autoportret cu frunză”, “Castelul apelor”, “Troiţa roşie”. Este privirea care simbolizează apropierea până la suprapunere acelor două regnuri. Pogorâtă dintre crengile vibrânde ale “pomului vieţii” din “privirea frunză” se dezvoltă “privirea -linie” şi “privirea- peşte”. Ca orice mare artist a trăit sentimentul tragic al vieţii, a simţit ca pe o sabie a lui Damocles shakespearianul “a fi sau a nu fi”, lucru pe care l-a simbolizat prin “privirea–triunghi”. În “Ritmuri urbane” şi “Ultimul tablou”, aspiraţia către alte universuri a fost redată prin

Baruch Elron: Ion Tuculescu

cadrului. Între 1959-1962 începe perioada totemică, având la început o semnificaţie folclorică în care “privirea cerc” sugereaza drama unei lumi închise: “Circuite”, “Farmecul albastrului”.

Arta lui e foarte apropiată de stilizarea enigmelor populare. a descântecelor și a blestemelor. Se remarcă aici motivul păunilor de inspiraţie folclorică, în care coloristica are un rol esenţial.

Perioada folclorică este urmată de perioada spirituală, în care apare semnul “privirii spirală” care induce ideea de evoluţie, de înălţare. Toate aceste priviri ale lui Ţuculescu sugerează însingurarea artistului în lumea ostilă în care trăieşte. Însă mai presus de toate stă “privirea hiperbolică” a artistului, cea care domină întreg spectacolul vieţii surprins pe pânzele sale. Aşa, în “Peisaj industrial de iarnă”, “Marea”, “Cimitir”, “Pasărea furtunii”, “Privirile Câmpului”, “Apocalipsa”. “Privirea-hiperbolică” apre obsesiv în partea superioară a tablourilor sale accentuată prin coloristică – ocru, albastru, negru.

Ochii lui negri într-un ocean de oranj te înfioară prin curenții subterani ai privirilor nepereche. Țuculescu și Brâncuși au demonstrat din plin funcția magică a artei românești de inspirație folclorică.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 25

Recenzie

Sorstalanság - Nedestinare “Aş vrea să mai trăiesc un pic, în acest lagăr de concentrare frumos.”

Dintr-o recentă carte* aflată în faza finală de pregătire pentru tipar mi-au atras atenția câteva capitole care merită discutate ca promo la acest volum de excepție. Conceput de dr.

Alexandru Laszlo, cartea este secționată în două capitole distincte: Partea întâi se ocupă de evrei și destinele lor în lungul secolului XX iar a două parte este dedicată acelor cu suflet diabolic, antisemiții și legionarii, care au participat direct sau la holocaustul evreilor. În cele ce urmează vom prezenta fragmente din articolul d-lui Laszlo care ne dezvăluie miezul romanului Sorstalanság sau Nedestinare – aşa s-ar putea echivala în limba română titlul volumului care i-a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.

Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu acela al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viaţă doar întîmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald şi Zeitz, copilăria sa este o necopilărie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte “întoarsă pe dos”, care ne răvăşeşte. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul. Aparenţele se află într-un iremediabil conflict cu esenţele.Găsim doar puţine personaje aşa-zis pozitive în romanul Sorstalanság (Nedestinare) şi le percepem însuşirile benigne doar retroactiv, cînd siluetele nu mai există. Familia se adună, neliniştită, căci Tatăl a fost convocat într-un lagăr de muncă şi îşi face bagajele. Unchiul Lajos, pios şi grijuliu, îl ia la o parte pe băieţel, pentru a recita împreună cu el o rugăciune şi a-i împărtăşi că destinul evreilor “e o persecuţie neîntreruptă, de mii de ani”, pe care aceştia însă “trebuie să o accepte cu resemnare şi o răbdare plină de sacrificiu”. Mai tîrziu, vine tatăl să-şi ia rămas-bun, frămîntat de teama pentru soarta viitoare a copilului (mai mult decît pentru a sa proprie!) şi copleşindu-l cu sfaturi părinteşti. Toate bune şi frumoase,

dar “nu mai ştiu dacă din pricina asta mi-au dat lacrimile ori, pur şi simplu, din cauza epuizării” şi a respingerii unei afecţiuni cicălitoare. “În orice caz – mă gîndeam eu – măcar l-am făcut să plece, săracul, cu amintirea unei zile frumoase”. Despărţirea dintre tată şi fiu e pentru totdeauna. În mod stupefiant, cartea e plină însă de personaje “pozitive” şi momente “plăcute” de o cu totul altă factură. Tînărul gimnazist Köves György, pe cînd se îndreaptă spre fabrica unde a fost repartizat la muncă forţată, e dat jos din autobuz, împreună cu toţi ceilalţi adolescenţi evrei, şi arestat în vederea deportării. Poliţistul care le deschide poarta spre Holocaust are un chip simpatic, le zâmbeşte, îi îndeamnă pe copii să se joace, pentru a-şi petrece vremea într-un mod plăcut. Prima detenţie provizorie, în hambarul Vămii, e desigur preferabilă, prin răcoarea şi tihna pe care le oferă, în locul muncii din fabrică, sub arşiţa soarelui. Iar lucrurile înaintează astfel, într-un uluitor dublu registru. Ofiţerul de jandarmi care întîmpină grupurile de arestaţi e un bărbat chipeş, bine antrenat, “amintea puţin de eroii din filme, atrăgători, cu trăsături virile, cu o mustaţă brună, subţire, potrivită după modă, care dădea bine pe tenul bronzat”, deşi îi trimite răstit pe “jidani” să doarmă noaptea pe jos, în grajd, unde le e locul. […]

După o chinuitoare călătorie cu trenul de vite, chiar şi figura nemţilor beneficiază de aura zvonurilor favorabile, căci sunt “oameni curaţi, cinstiţi, iubitori de ordine-precizie-muncă, oameni care apreciază şi la alţii cînd întîlnesc asemenea trăsături de caracter”. Şeful deţinuţilor de la Auschwitz e pur şi simplu “îndrumătorul, ca să nu zic gazda noastră”. Încununare a monstruozităţii, evreii sunt gazaţi cu tot respectul: “sunt până la sfârşit amabili cu ei, sînt înconjuraţi de grijă şi dragoste, copiii joacă mingea şi cîntă, iar locul acela, în care sunt sufocaţi, e chiar frumos, cuprins între gazon, crâng şi răzoare: pesemne de aceea, toate acestea mi-au creat pînă la urmă o senzaţie oarecum de glumă, ca un fel de poznă şcolărească”.

Strategia antitextului constituie la Kertész Imre metoda esenţială de ocolire a patetismului. Tragedia realităţii e “camuflată” de

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 26

Recenzie

suprafaţa inversată a mesajului, a explicitării sale. Cititorul aşteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfîrşit, cele două niveluri. Tehnica aşteptării amînate reprezintă una din virtuţile artistice predilecte ale scriitorului. Ea îşi găseşte justificarea în perspectiva naratorială “din interior”, totul e perceput şi relatat din punctul de vedere al protagonistului, agresat în pragul adolescenţei. Tensiunea dintre evenimentele prezentate şi interpretarea lor răstălmăcită se dizolvă abia în punctul culminant al detenţiei protagonistului: foamea. “M-am transformat într-un vid, într-o gaură, şi toată strădania mea era îndreptată spre umplerea, desfiinţarea, reducerea la tăcere a acestui hău fără fund, din ce în ce mai exigent. Aveam ochi numai pentru asta, întreaga mea raţiune slujea acestui ţel, care-mi determina toate faptele şi, dacă n-am mîncat lemn, fier ori pietriş, era doar din pricină că acestea nu pot fi mestecate şi digerate. […] Experienţa taberei de muncă forţată videază viaţa din om: “N-aş fi crezut niciodată că într-un timp atît de scurt pot deveni un bătrîn veştejit. Acasă, pentru asta e nevoie de timp, cel puţin cincizeci-şaizeci de ani: aici au fost suficiente trei luni, pentru ca trupul meu să mă trădeze”. Redus la un profil scheletic, grav rănit la un picior şi rămas în imposibilitatea de a se mai deplasa, acoperindu-se cu zdrenţe puturoase, … protagonistul mai speră doar să-şi amâne cu vreo câteva ceasuri iminenta exterminare, în mijlocul forfotei de deţinuţi, oficialităţi şi magazioneri care-şi văd impasibili de ocupaţiile zilnice:“Aş vrea să mai trăiesc un pic, în acest lagăr de concentrare frumos”. Încheierea neaşteptată a războiului şi eliberarea lagărului de către trupele americane sînt trăite undeva departe, într-o periferie a conştiinţei, ca admirate de pe lumea cealaltă.

După relativa întremare fizică, o dilemă sfâşietoare stă în faţa supravieţuitorului: Care e drumul viitorului? Întoarcerea din morţi impune construirea unei identităţi. De o parte se află Occidentul, cu o nouă existenţă, cu eventualele studii universitare şi cariera pro-

fesională. De cealaltă parte e gîndul revenirii – dar ce să mai caute un evreu în Ungaria?! În acest impas, îi reapar în minte cuvintele jandarmului care, în cursul deportării … i-a implorat pe prizonieri să-i înmîneze lui banii, giuvaerurile şi toate celelalte valori, căci nu vor mai avea oricum nevoie de ele. Păcat să le lase pe seama nemţilor, “că doar sînteţi şi voi maghiari, la urma urmei!”. […] Protagonistul romanului, alege să se întoarcă în Ungaria postbelică. Optează pentru a doua robie totalitară, sub spectrul comunismului, după ce alţii i-au impus-o pe prima, a fascismului.

O carte excepţională merită o transpunere cinematografică de excepţie. Este cazul filmului cu acelaşi titlu, Sorstalanság, cea mai grandioasă iniţiativă de producţie din istoria filmului maghiar. Trei sînt punctele sale de referinţă prestigioasă: scenariul scris de însuşi Kertész Imre, coloana sonoră compusă de maestrul Ennio Morricone şi regia lui Koltai Lajos. Circa 150 de actori cu replici proprii şi aproximativ 10.000 de figuranţi (cu maxim de figuranţi într-o singură zi de filmare: 500 de persoane) şi un buget global de 13 milioane de dolari contribuie la edificiul unui spectacol cu totul impresionant. Spectatorii clujeni au avut privilegiul de a-l urmări recent, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilva-nia. O diferenţă notabilă totuşi există, în film nu mai putea fi păstrată esenţiala strategie a “antitextului”, la care scriitorul recursese în romanul său – unde realităţi şi personaje pozitive erau diminuate, printr-o persiflare stilistică abia sesizată, în schimb realităţi şi personaje negative încercau a fi explicitate, prin conferirea unor aparenţe de “normalitate” favorabilă. Dar filmul lucrează nu cu vorbe, ci cu fapte, iar riscul alunecării în ieftina melodramă nu era neglijabil. Conştienţi de acest lucru atît scenaristul, cît şi regizorul, declară limpede că nu un reportaj despre Holocaust şi-au propus să facă, ci o operă de artă, despre destinul şi maturizarea forţată, tragică, a unui adolescent.

Aşadar, acolo unde cuvintele nu pătrund pe peliculă, prim-planul îl ocupă protagonistul, Köves György, interpretat magistral de actor

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 27

Recenzie

ul-copil Nagy Marcell. Figura anodină, cu tenul arămiu şi părul cîrlionţat, cu ochii mari, abulici, doar rareori ironici, ai puştiului care notează, treptat, cum punctele de reper din jurul lui încep să dispară, sfârşeşte în imaginea scheletizată, a muribundului din lagărul de concentrare, azvârlit într-o căruţă jerpelită, alături de alte trupuri, fără a şti dacă se îndreaptă către spital sau către camera de gazare. Privirea lui, însă, urlă împotriva nedreptăţii.

Altminteri, filmul Sorstalanság nu recurge la strategii “zgomotoase”, urmează o naraţiune lineară, fără flash-back-uri şi fără imagini de arhivă. Nu istoria colectivă se tinde a fi reconstituită, ea rămîne doar undeva în fundal, pentru a privilegia istoria personală, cu micile evenimente cotidiene ale detenţiei.

O asemenea monstruozitate nici nu putea fi, de altminteri, suportată în ansamblul său, trebuia segmentată pentru a fi percepută…

Viziunea “la firul ierbii” e singura posibilă, pentru a dilua oroarea inimaginabilă a crimei colective. O situaţie nefericită, din timpul filmărilor, devine pînă la urmă o împrejurare favorabilă. Din cauza costurilor imense, la un moment dat, proiectul ajunge în stare de faliment. Proiectul este pus sub semnul întrebării. Dar suprema distincţie literară, pe care Kertész Imre o primeşte în anul 2002, relansează producţia, cu nouă vigoare şi noi investitori.

Scriitorul maghiar aflat la temeliile capodoperei nu ezită să-şi uluiască cititorii, dar şi pe ziariştii care-i solicită interviuri în legătură cu experienţele sale autobiografice extreme, declarîndu-le: “Am resimţit cele mai radicale momente de fericire din viaţa mea în lagărul de concentrare. Nu vă puteţi închipui ce înseamnă să ţi se dea voie să stai culcat în spitalul lagărului, sau să beneficiezi de o pauză de zece minute, în mijlocul unei munci istovitoare. Să fii foarte aproape de moarte e de asemeni o formă de fericire.

Simpla supravieţuire devine cea mai mare libertate”. …

Sorstalanság, cartea şi filmul cu acelaşi titlu, ne semnalează şi în prezent, la atâtea decenii de la consumarea unei tragedii

istorice îngrozitoare, că trebuie să luăm aminte la realităţile care ni se desfăşoară sub priviri, pentru a le descifra înţelesurile ascunse de care ne putem sluji, ducîndu-le în adîncul sufletelor noastre, pentru a deveni mai puternici. (2008)

Nota: * Editura SAGA - 2020

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 28

Arheologie

OraseBiblice dezgropateMEGIDDO

Tel Megiddo este un teren atrăgător, ieșind în evidență ca o masivă movilă uriașă ridicată în mijlocul întinderii plate a văii Jezreel. Este unul dintre cele mai mari orașe antice din Israel, cu o întindere extinsă a orașului dincolo de movilă, oferind o dimensiune totală de aproximativ 125 de acri. Situat de-a lungul unei rute comerciale vitale, Megiddo controla traficul. Cele 26 de diferite straturi de ocupație ale orașului îi fac pe mulți să creadă că aici s-au dat mai multe bătălii decât în oricare altă istorie. Și este singurul așezământ din Israel, pomenit de fiecare putere antică majoră din Orientul Apropiat. Înainte de israeliți Arheologia arată că Megiddo a fost populat cu aproape două milenii înainte de sosirea israeliților. Datând în jurul anului 3000 î.e.n, Megiddo a asistat la o “explozie demografică”.

structură masivă, cunoscută sub numele de „Marele Templu”, a fost construită în această perioadă. Este cea mai mare O cunoscută structură a Levantului (o mare zonă din Orientul Mijlociu, la est de Mediterana), măsurând o suprafață de 3600 de metri pătrați (de 10 ori mai mare decât orice templul obișnuit al vremii). Săpăturile au dezvăluit o gamă uriașă de oase de animale în două coridoare ale templului îngrămădite la aproximativ 10 centimetri adâncime și întinzându-se pe o lungime de 150 de metri prin fostele coridoare.

Descoperirea acestui templu și a orașului vechi de 5.000 de ani este deosebit de interesantă. S-a crezut că societatea de la început nu era suficient de “complexă” pentru a fi organizată în astfel de civilizații cu proiecte majore de construcție. Cu toate acestea, Biblia arată că ridicarea orașului a cerut întotdeauna un deosebit efort uman, chiar din primele zile. Cain a construit primul

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 29

Arheologie

oraș înregistrat (Geneza 4:17) cu multe secole înainte ca Megiddo să fi ajuns la putere.

Având în vedere efortul masiv depus în construcția sa, există multe confuzii privind motivul pentru care templul și orașul au fost brusc abandonate, un secol mai târziu. O teorie este a unui puternic cutremur regional. Ar fi putut fi Potopul din Geneza 7, care ar fi avut loc în această perioadă? Oricare ar fi cauza, în următorii 1.500 de ani, orașul a fost restaurat și și-a recăpătat faima înainte ca luptele reale să înceapă cu Egiptul. Faraonul Tutmosis al III-lea a documentat în detaliu victoria sa asupra lui Megiddo cu mari gravuri în Templul lui Amon din Karnak. Și în anii care au urmat, Megiddo a început să negocieze cu noul său stăpân, Egiptul, pentru ajutor împotriva unor invadatori.

Regele Megiddo, Biridiya, a trimis o scrisoare în Egipt cu privire la un lider din zona Schem, pe nume Labayu. Acest om a fost acuzat că a încercat să cucerească Megiddo. El și fiul său au fost de asemenea acuzați că s-au aliat cu Habiru și le-au dat pământuri. Regele Biridiya al lui Megiddo a cerut ajutor din partea Egiptului pentru a-i apăra pe Labayu și de oamenii săi.

Megiddo și Manase Deși ne lipsesc multe detalii, vedem că regele Megiddoului a fost atacat de evreii de sub Ioshua în timp ce străbăteau Țara Promisă.

Teritoriul aparțînând Megiddo-ului a fost dat tribului lui Manase. Și totuși, din anumite motive, canaaniții au continuat să locuiască în Megiddo. “Nici Manase nu i-a alungat pe locuitorii din ... Megiddo, ci canaaniții vor locui în acea țară” (Judecători 1:27). În anii următori, aceștia au plătit tribut . Astfel, în prima parte a perioadei judecătorilor, Megiddo a fost un oraș canaanit. Descoperirile arheologice confirmă ocupația canaanită.

Cantecul Deborei

Istoria lui Megiddo până în vremea lui Solomon este destul de tulbure. În jurul anului 1150 î.e.n, Megiddo a fost complet distrus de foc.

Acest lucru ar fi putut fi legat de un eveniment Excavations in Megiddo Area J uncovered a din timpul Deborei, despre care se crede că a temple of unparalleled scale in the Early Bronze trăit și a judecat fii Israelului în această periAge I Levant oadă. Debora era profeteasă în timpul judecătorilor, când țara lui Israel era sub domnia regelui Jabin al Canaanului ca Canaanitul Megiddo pedeapsă pentru rebeliune (Judecătorii 4).

Megiddo este menționat în scrisoarea Dumnezeu i-a scăpat pe israeliții care s-au căit “Amarna”, datată în jurul anului 1400 î.Hr. în cele din urmă de această asuprire după o (momentul în care israeliții ar fi intrat în Țara luptă majoră între căpitanul lui Jabin, Sisera, Promisă). Scrisorile Amarna detaliază teroarea și comandantul israelit Barak. Canaaniții au cu care s-au confruntat liderii canaaniți, în fost învinși, iar Sisera a fost ucis de o femeie timp ce au asistat la popoarele nomade Habiru israelită, Yael, la care se ascunsese. După care au intrat în țară și au cucerit orașele ei. această remarcabilă victorie, Debora și Barak Mulți lideri din Canaan au cerut ajutor din au cântat un cântec de victorie împotriva partea Egiptului împotriva acestor invadatori. opresorilor canaaniți (Judecătorii 5).

O parte a cântecului e pomenit după cum Legătura dintre nume și momentul istoric urmează (versetele 18-19): dintre Habiru și ebraică este inconfundabilă.

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 30

Arheologie

Zevulon și Neftali erau un popor care și-a pus viața în pericol până la moarte în fața agresorilor. Regii au venit și s-au luptat, apoi s-au luptat cu regii Canaanului în Taanach, lângă apele lui Megiddo; nu au cerut plată.

Din aceste versete vedem că o victorie majoră, legată de această campanie împotriva lui Jabin, a avut loc foarte aproape de Megiddo. Este posibil că, cuceritorii să fi continuat apoi în Megiddo, orașul fiind ars și distrus așa cum arată arheologia. Timpul și săpăturile ulterioare vor da mai multe indicii despre distrugerea care a avut loc în această perioadă a istoriei lui Megiddo. Ceea ce este evident este că, după această distrugere, s-a renunțat la rugăciunile pagane și site-ul a dat naștere unui amestec de ceramică israelită și filisteană, arătând posibilitatea că Israelul a posedat într-adevăr orașul.

Megiddo pe timpul lui Solomon Pe vremea regelui Solomon Megiddo se afla sub controlul israeliților. Bogățiile din acest oraș erau livrate lui Solomon o dată pe an, în rotație cu alte orașe israelite puterni-ce.

Solomon a dezvoltat acest oraș, în special, într-o puternică cetate. „Și acesta este motivul taxei pe care regele Solomon a impus-o; căci pentru a zidi casa Domnului și propria lui casă, și Millo și zidul Ierusaliului, și Hazor

și Megiddo și Gezer” (1 Regi 9:15). Megiddo a fost unul dintre orașele principale construite în timpul domniei lui Solomon. Deci, ar trebui să ne așteptăm să găsim asemănări arhitecturale similare între aceste orașe, descoperite de săpături. Și asta ne demonstrează faimoasa “poartă cu șase camere”.

Datând din vremea lui Solomon, exemple ale acestor porți au fost găsite remarcabil în orașele excavate: Hazor, Megiddo, Gezer cu un posibil exemplu din Ierusalim. Așa cum este descris în Tel Lachish (un oraș, de asemenea, mobilat cu o poartă cu șase camere), acest stil de intrare în oraș conținea trei camere separate de fiecare parte a pasajului porții, unde ar putea fi efectuate afaceri sau ar putea fi adăugate întăriri în cazul unei asediu. Aceste porți, datând din vremea lui Solomon și răspândite în Israel, arată că un guvern centralizat puternic trebuie să fi fost prezent pentru a standardiza construcția acestor porți.

Faptul este important, mai ales având în vedere că Solomon a fost considerat de către unii cercetători că a fost doar un căpitan regional, legendar. Un astfel de lider nu ar fi putut exercita controlul puternic necesar acestui tip de infrastructură în Israel. Aceste porți susțin teoria unei domnii puternice, bogată și unită a regelui Solomon.

From: Watch Jerusalem

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 31

Foto: Anton Hart

Mircea Paul Goreniuc și albinele sale

În numărul viitor al JURNALULUI apar:15 22 Giorgos Seferis, Alain de Botton, Istorie la Acco, Kamil Vojnar-fotograf, Aharon Appelfeld, Livia Kessler - Acuarele, Alfabetul ERTE, Ciclopism literar, Mihail Sebastian, poezii și Umor, etc. Va invităm să vizitați oricând vă este comod noul site www.Jurnal-Israelian.com unde vom stoca eseuri deosebite, critică, artă și umor, site-ul nostru fiind disponibil oricând unei lecturi plăcute. Va rugăm să sprijiniți

eforturile EDITURII SAGA la producerea unicului JURNAL CULTURAL în ISRAEL, prin donații sau abonamente care vor asigura livrarea direct la mailul dvs.

Va mulțumim !

Redacția: gadrian40@gmail.com

Jurnal Israelian - Nr. 9, 08 Octombrie 2020

pagina 32