Nautilus no. 7
1
Nautilus no 7. Februarie 2018 - Editura SAGA Artist: Enki Bilal PROZA: Alex Valeriu Poezie : Paul Celan Grafice/poezie : Beatrice Bernath Editor: Adrian Grauenfels Interesant: Man Ray
Dragi prieteni, scriitori, oameni de cultură, AZOCLR și Editura SAGA inițiază un proiect cu titlul "Israelul sărbătorește 70 de ani" Dorim să prezentăm prin text și imagini aportul nostru la scrisul și cultura de limbă română, în Israelul modern. Invităm pe cei care au vizitat sau simpatizează Israelul să participe cu impresii, gânduri, fotografii, desene etc la un album festiv, tipărit, care va fi lansat în jurul Zilei Independenței - Aprile 2018. Așteptăm materialul dvs. prin mail, până la dată de 20 februarie 2018. De dorit - scris în Word, max.1/2 pagină format A4 (și poze de rezoluție bună.) Mulțumim! Adrian Grauenfels Editura SAGA
gadrian40@gmail.com
2
CUPRINS
POEZIE ( special Paul Celan ) ..............................................................4 Beatrice Bernath ................................................................................20 MAN RAY............................................................................................23 Liviu Antonesei...................................................................................28 Gabriela Alexandru ............................................................................34 Florin Predescu ..................................................................................36 Adrian Munteanu...............................................................................38 Scriitorul lunii - Philip Roth ...............................................................39 Alex Valeriu ........................................................................................46 Madelaine Davidsohn ........................................................................59 GARLONTA GABRIELA ........................................................................63 Carol Feldman....................................................................................66 Adrian Grauenfels ..............................................................................72 TRADUCERI.........................................................................................78 Robert Desnos
(Traducere: SERBAN FOARTA) ...............................78
Anca Tanase .......................................................................................82 Emanuel Pope ....................................................................................85 Dorel Schor- Ziceri.............................................................................89 Ovidiu Bufnilă
Romanţă.................................................................91
Apariţii la Editura SAGA .....................................................................94
3
POEZIE ( special Paul Celan )
‌ cu Paul Celan, Beatrice Bernath (desene) & Adrian Grauenfels (traduceri)
Pom de crăciun Pom de crăciun, ce frunze albe ai în noapte părul mamei mele şi el era albit Aveam o slujbă, mare cât un oraş Mama mea cea cu părul alb, nu venea acasă şi nu ploua, norii goneau peste noi mama plângea pentru orice fleac stelele sunt sclipitoare, rotunde reci şi fără viaţă viaţa mamei mele a fost toată de plumb uşa casei sale stă ruptă de vremuri înapoi ea nu se mai întoarce...
5
Nisipul din urne verde ca muşchiul e casa uitării în jurul ei trubaduri fără capete pentru ei bat tobe, făcute din iarbă şi părul pubic devine o umbră haşurată cu degetul în nisip ţi-ai desenat sprâncene mai lungi decât roşul buzelor mai uscat decât cenuşa urnelor cu care îţi hrăneşti inima
6
În memoria Franţei îmi aduc aminte: cerul Parisului, toamna şi fumul târguiam flori şi inimi şi flori care să se deschidă puse în apă şi în camera de la mansarda noastră ploua vecinul, domnul Paul, ne vizita adesea un domn slab, bun la jocul de cărţi mă bătea mereu, mi-am pierdut irişii ochilor tu mi-ai împrumutat părul tău l-am pierdut şi pe el, m-a învins fără milă. A plecat, ploaia l-a urmat eram foarte bine morţi, şi totuşi respiram
7
8
Migdala În migdală - cine locuieşte în migdală? Neantul Nimeni nu locuieşte în migdală Sunt locuinţe şi locuinţe. În neant - cine locuieşte ? Regele. Acolo regele stă, Regele. Acolo el locuieşte şi locuieşte Părul evreiesc, nu va încărunţi Şi ochii tăi evreule - unde-ţi stau ochii? Ochii tăi locuiesc într-o migdală Ochii tăi, în neant locuiesc Ei locuiesc în Rege. Aşa ei locuiesc şi locuiesc Părul omului, nu încărunţeşte E o migdală goală, albastrul regal...
9
10
Dezordine în cuvinte Nu buzele mele, gura ta, privesc nu în faţa porţii, străinul, el nici cum e ochiul, pentru lacrimă. Şapte nopţi, cerul roşu, se făcu roşu, cel mai şapte inimi, adânc, la poartă degetele bat şapte roze, mai târziu, fântâna a început să curgă
11
Plecarea orbului Unui nevăzător, azi: eternitatea este plină de ochi în ei se îneacă imaginile aşa cum au venit ca să estompeze lipsurile limbii tale pe care le înlocuieşti cu gesturi care nouă ne par un dans al cuvintelor făcute din toamnă, mătase şi nimicuri. 12
13
O Seară la Brest La Brest, înainte de apusul înflăcărat în cortul din care sare leul acolo ţi-am auzit cântecul acolo te-am văzut, Mandelshtam Cerul atârna peste potecă Pescăruşul se rotea peste macarale iar cântecul tău se numea întotdeauna "Baobab" Am salutat tricolorul cu vorbe ruseşti potrivite erau lucruri pierdute şi lucruri bune de păstrat inima, era un locaş care bătea puternic şi repede…
14
În timpul nopţii, atunci când pendulul iubirii bate între întotdeauna şi niciodată, cuvântul tău vine să se alăture lunilor inimii şi ochiul tău albastru, e furtuna care trânteşte cerul pe pământ. În pădurea îndepărtată, e o livadă de vise, înnegrită Expiraţia ne mângâie şi vidul goneşte spaţiul, la fel de enorm ca şi expectanţele viitorului. Acela, care acum se scufundă şi se ridică Îngropat, se ridică pentru ochiade initime: sărut între orbi, cu privirile încrucişate, tulburi, aşa cum stăm şi mestecăm timpul cu gura.
15
Figură dublă Fă-ţi ochii în cameră, o lumânare, privirea dumitale... un fitil, fă-mă destul de orb ca să-l aprind. Ba nu ! Faceţi altceva. Ieşiţi în pragul casei voastre folosiţi-vă visul, făceţi saboţii să vorbească la zăpada spulberată pe creasta sufletului meu.
Psalm Nimeni nu ne va frământa din nou cu pământ şi cu lut, nimeni nu va arunca cuvinte peste praful nostru. Nimeni. Lăudaţi-vă, nu-i nimeni în jur Trebuie să vă mulţumim chiar vrem o floare de anis la întâlnirea cu tine Nimic, asta am fost, suntem şi rămânem înfloriţi: 16
Roza neantului, Trandafirul nimănui. cu stil, cu suflet luminos, admir apusul lângă far, ravagii de cer, o coroană roşie iese din cuvântul violet pe care l-am cântat, Deasupra şi dedesubtul coloanei vertebrale...
17
Text: Adrian Grauenfels / Paul Celan Desene: Beatrice Bernath Editura SAGA Israel - 2018
18
OUR FUTURE
19
Beatrice Bernath
memento mori memento vivere -from flesh I came ah , domnişoarele de Bucureşti călătoresc cu taxi-ul din uterul mamei şi eu, cu obsesia mandalei mă cuibăresc sub plapuma ta încolăcită strâns ca primul şarpe femeie şi am crescut din ochii mei aripi de Lilită pentru ca să mă transform nu numai din cauza mea sau plictiseala timpului şi am crescut în ochii mei noi frate, braşovencele din provincie suntem timide de taxi păşim voiniceste perpedes şi călătorim cu naşul într-un compartiment de noapte am fost sărutată de un fost coleg logodit cu o fosta colegă şi mi-a plăcut deşi am uitat repede căci aşa era pe-atunci -repede dezbrac amintirile -rochie sintetică alergic la fibrele care zgârie sufletul reapare mă scarpin la cusături şi sub etichetele cu denumiri demodate : "prima zi de şcoală, prima dragoste , primul viol sau trezirea în nimic " colaborez cu editorul trăgând fermoarul ultimei pânze de pe piept înainte de suflet -omul e însă ocupat 20
cu două degete de la mâna dreaptă să trezească alte memorii numindu-le senzaţii tari "avem dreptul la fericirea noastră personală" -el zice dar mâinile lui au pielea înasprită de repetiţia frecuşului între diferite poeme din piele de femeie transparenţele se suprapun, am fost interogată sau aşa mi s-a spus şi a trebuit să mint că nu s-a întâmplat nimic nu s-a întâmplat erau la mijloc posibile victime -am tăcut tac am fost o persoană apatridă câteva luni în care am făcut chiar şi dragoste tăcând şi am pictat morţii facultăţii de medicină numindu-i "studii nud" şi i-am ascuns în sertare am fost scrisă în ziare morţii mei lipsiţi de mâini şi picioare lipsiţi de nume au primit renume m-am mai jucat de-a soarta în costum de baie am zâmbit sub ochelari de soare şi am dezvoltat obişnuinţa zâmbetului şi merg pe jos în fiecare zi că îmi place aşa căci am fost educată să mă străduiesc pas cu pas tac oficial -timidă, nu voi folosi descrieri memoriale arunc 21
pastile, contraste pe hârtia de aquarelle umezită inegal uneori plâng ; punctele de culoare aruncate la întâmplare se împrăştie cuvintele pe hârtia udă de viaţă de umbră şi culoarea mea albastră personală sub care dansez puţin jenată că-mi place aşa de mult tot în prima zi de şcoală abia aşteptam să învăţ a fi om mare şi am stat în picioare în curtea şcolii nemâncată trei ore la discurs tu erai în umbră, aşteptai să cresc câţiva ani ca un lup hulpav şi apoi, prima oară ai minţit că mă salvezi am un trecut - Ea spune cu mândrie -cât timp doriţi să vă povestesc cursiv ? eu nu sunt cea care azi te minte tac pentru că tu nu ai fost decât un primitiv număr zile trecute ca anii casele au schimbat numele străzilor, numele sărbătorilor şi dumnezeii eu continui să mă plimb măsurând grăbită paşii în memoriile unei fete atât de timide din carne şi sânge şi aripi este oare poezie ? 22
MAN RAY
23
24
25
DESENE: Enki Bilal
26
27
Liviu Antonesei Eu şi Marco căutăm sensul vieţii!
Fără dacă, fără ca şi cum, fără toate cuvintele acestea neînsemnate, nu poţi gîndi nimic despre nimic. Cuvintele mari sînt neputincioase fără ele. Dacă reducem vieţile noastre la scară, înţelegem că ele curg netulburat după algoritmul antic al felinelor casei – perioade inegale de entuziasm şi melancolie se amestecă ritmic şi rezultă un fel de formă a vieţii. Formă? Care provoacă evenimentele, senzaţiile, trăirile pe care în lipsa unui cuvînt mai bun, le numim conţinut. Dar forma este ea însăşi toată viaţa noastră Cu ochii ţintă în ochii mei, nemişcat ca sfinxul, Marco Polo îmi dă dreptate pe loc – Ţîşneşte ca o săgeată într-o direcţie aleatorie, după gîndul meu. Se opreşte brusc. Mă priveşte din nou cu atenţie. Se culcă, dar pe o parte, nu e o predare completă… A închis ochii – căutăm sensul vieţii altădată. Sau altcum. Sau trăim în forme.
28
Liviu Antonesei - Time Disruption. Another Rock Ballad
În fiecare dimineață de duminică, după un vechi ritual stabilit pînă în cele mai mici amănunte, se naște mereu un profet sumbru – o să-i spun El, nimeni nu-și asumă de bună voie locul de la marginea nebuniei –, dar el se pregătește de cu seară și crește peste noapte ca o pîine dospită peste măsură… E poate a doua zi după shabbatul vrăjitoarelor – și în zăpada murdară care curge în rigole, el nu vede promisiunea unei primăveri grăbite sau a verii, ci iarna aspră care va veni peste cîteva anotimpuri.
„Soponaș și funie/ gîtul să ne mînie!”
E destulă o imagine din memorie, e destul un cuvînt sau poate o alăturare întîmplătoare de cuvinte ca să văd, ca să sosească profeția lui Ioan de la Patmos sau poate chiar cea veche a profetului Elliah. Cînd intru într-o cameră plină de fum și de oameni, în clipele dintîi, cînd se lasă tăcerea – nu știu de ce ei se opresc din vorbărie cînd apar – mi se desenează, i se desenează cu fosfor harta atracțiilor și cea a respingerilor, iar cu puncte luminoase, un fel de 29
linie întreruptă a definitivei indiferențe, gradul zero al relațiilor dintre ființele zise oameni. Și la începutul nunții, chiar dacă am înmulțit generos pîinea și vinul și peștii încă sărind în tigaie, văd, vede deja curte solemnă îmbrăcată în negru oficiind ca niște ciocli ceremonia sfîrșitului…
„Soponaș și funie/ gîtul să ne mînie!”
Și pentru că formula mă doare capul sună banal va spune că trebuie să termine cartea, sau că astrele nu arată cel mai fericit moment, sau că se aud prin pereți zgomote enervante, sau cine știe ce, pentru că motivele sînt puzderie, precum legiunile Romei sau cele ale furnicilor de astă vară… Și asta nu se petrece de ieri sau de azi, ci tocmai din îndepărata copiărie, cînd privea de pe culme falnicul baraj crescut între două spinări golașe – și în clipele următoare s-a rupt, s-a prăbușit ca un joc lego instabil și apa a măturat totul în cale – vite și case, oamenii din aval, joagărele care au chelit munții de jur împrejur, pînă și păsările care sub șoc nu apucaseră să zboare. Dar am văzut, a văzut totul în clipele dinainte, cînd dezastrul nu era nici măcar bănuit. A văzut 30
și i-a înghețat inima și n-a vrut să oprească, n-a vrut nicicum să oprească gîndul acelei sumbre, rele prevestiri. Și nu era gînd, ci percepția dilatată a ruperii timpului, o fuziune a fragmentelor temporale, cum mereu i se inîmplă lui din cea mai fragedă copilărie.
„Soponaș și funie/ gîtul să ne mînie!”
Și pe stradă i-am spus omului – dacă e închis la Darlington, florăria din stînga teatrului, sau din dreapta, pentru că e chestiune de perspectivă, e sigur deschisă. Treceam pe lîngă ea și alături de florile galbene din vitrină, era scris cu litere albastre și mari anunțul… Litere albastre ca în visele ce mă, ce îl bîntuie din adolescența în care a fumat prima și poate ultima oară iarba uscată culeasă din grădina Ioanei Maria. Sau a Mariei Ioana… Și peste blocuri și străzi, poate jura pe ce are el mai sfînt, se vede ușa întredeschisă și un clopoțel va suna cînd o vei împinge.
„Soponaș și funie/ gîtul să ne mînie!”
31
Și mai este și filmul acela în care saltul din tranșee al soldatului vijelios desena limpede împușcatul de pe taluzul de pămînt umed – și regizorul nu pregătise prin nimic efectul, nici prin sunet, nici prin imagine, pentru că era din mintea mea, din mintea lui, nu din scenariu. Și toate astea nu pot să nu-l înspăimînte, nu pot să nu-l tulbure și să nu-l întristeze. Soarta vizionarilor este pecetluită pe veci, odată pentru totdeauna și își vor căra crucea precum copilul acela măsliniu și tăcut care și-a știut de la bun început sfîrșitul, care avea să devină în poveste nemurirea. Sau cel care după două mii de ani și cîteva sute de leghe va fi răstignit a doua oară pe o insulă lungă de piatră aruncată între două, nu, între trei mări sărate și calde.
„Soponaș și funie/ gîtul să ne mînie!”
Și în fiecare dimineață de duminică după un ritual neschimbat pînă în cele mai mici amănunte, se naște un profet sumbru și îi spunem El, pentru că nimeni nu ocupă de bună voie locul acela mișcător, instabil 32
precum bucățile de gheață curgînd pe rîu, locul acela de la marginea nebuniei… „Soponaș și frînghie/ gîtul să ne mîngîie!”
28 Ianuarie 2018, în Iași
33
Gabriela Alexandru
femeie nomadă înscrisă pe braţ echinox pe spatele timpului desen în cărbune dulceag vin curs din ziduri crezute până nu demult sterpe. Câteodată te-ntreb ce citeşti poate scrisul copitelor iuţi care te poartă dintr-un cort într-altul. Saci din piele de capră pe piatră fierbinte acolo îţi găteşti aşteptarea şi-o mănânci fără să mulţumeşti şi fără să-ţi îndrepţi ochii spre zei. Femeie scită cu sânii retraşi în ei înşişi să facă loc tolbei săgeţi agăţate de umbra bărbatului pe care-l învingi femeie nomadă mă-ntreb ce potop, ce cai se nasc din apele tale când plângi şi când strigi: cavalcadă! *** cum te privesc pe tine pe 6 îl privesc asemenea arithmos teleios număr închis în el însuşi lăsându-şi doar fruntea plecată-n afară să roage daimonul să fie mai fiară să-şi salte diada spre ceruri. 34
Îmi pun inima în mirodenii, moartă strigătul de veghe i-l bat în perete şi-arată strigătul ei ca omul cu pălărie al lui Magritte dar mai rumen şi mai îngrijorat de cădere.
35
Florin Predescu TROIKA Se dedică prietenului şi fratelui meu, Adrian Grauenfels Se întâmplă în versetul cu streasini apăsate de nea, şi tu cu umerii ninşi priveai geamul ştiind că ea îşi lipea fruntea de gheaţă în flori, şi îi citeai conturul buzelor, cândva lipit pe o scrisoare primită în armată. Era o Rusie şi nu iarnă, stepa se întindea cât cuprinzi cu ochii,aşteptai şi ştiai că nu îţi era permisă intrarea în castel. Şi ea ştia acest lucru, şi ar fi vrut cu un gest să ţi spună că odaia-i mult prea strâmtă pentru visuri, pentru şalul cel de mătase, şi că e frig. Îţi scria cuvinte pe geam cu unghiile, le vedeai întoarse ca într-o oglindă haină. Îţi spuneai că iarnă e o hienă, şi străjerii te alungau. Te opreşti în taverna cu mineri istoviţi, nu vorbeau. O femeie blondă îşi acoperea fruntea cu o basma înflorată, fugise de acasă, ar fi dorit să fie ea cea din versurile tale, şi-ar fi dat viaţa pentru o noapte de dragoste ori să fugă în lume cu ţine. Plătise birjarul aştepta şi binenteles înjura iarna şi curvele din toată gubernia, cu vodca în sclipici mii, aştri desprinşi din mesteceni. Ai căzut cu capul pe masă din lemn, lespede scrijelită de buzele însetate. Te-ai trezit la lăsatul zilei, În aceeaşi Rusie cu întindere de plângere, şi cu drumuri ninse, de data această te ninsesera anii, şi cauţi urmele de troică ultimă, le-au îngropat steluţele ca nişte măşti peste feţele celor duşi, şi sorbi paharul. Ninge. Ai pierdut parola, iPhone-ul îşi stinge răsuflarea ultimă, în întuneric. Nu mai ştii drumul către castel, şi nici către ţine însuţi, către canoanele anilor când nu voiam să mergem acasă, în beţii de tinereţe.
36
Florin Predescu
Zile şi nopţi - Sonet Se destramă toamnă printre platani, Te pierzi printre ei, în ani Decor-în orice poem târziu Răul îngroapă de viu
cuvânt, şi răsfirate către cer Degetele copacilor pier Ca lovite de aur- ciumă Şi de vitregă mumă.
Îţi aduci aminte, ai vrea să cobori Treptele înapoi, se întâmplă mereu În noiembrie, şi să suprinzi e greu
Ultimele flăcări dans, nori Tulbură, cerşetori suntem în faţa porţii De timp, în răul morţii.
37
Adrian Munteanu
MAI FAC UN PAS
Întâi s-a stins, în taina orei, mama. Apoi şi tata. Mai târziu o soră. Într-un final, soţia ce imploră Să-i fie smulsă din adâncuri drama.
Poate că-n valuri au ajuns la proră. În mine hăul taie precum lama Şi-nsingurat presimt cum scurmă teama Iar liniştea din oase mă devoră.
Gândesc la toţi. Voi sunteţi pentru mine? Priviţi spre golul ce mi-a mai rămas Şi risipiţi-mi negura ce vine
Când nu mai ştiu ce zi e şi ce ceas! Abia s-a scurs şi-o altă noapte vine. Inspir tăcut, mai fac spre voi un pas
38
Scriitorul lunii - Philip Roth
39
40
41
42
43
44
Visatorii:
Tristan Tzara & Ray Man
45
PROZA Alex Valeriu MANI-FEST pentru marele D (epresie) Secretariada sau oameni si fal(u)suri
În cameră se-ngroaşă a moarte cum pe vremuri aluatul bunicii. Miroase a sfârcuri atinse în numele unui bărbat pe jumătate. Aerul plin de flash-uri ca un sân de cireşe amare. EL. Mimându-se de fel. Îmbrăţişându-se la ieşirea din tunel. Mereu pândit, apoi osândit în anumite trăsături care-mi fac pielea să tremure. Întind o mână neverosi-milă printre stele de citadini, statui aplecate-n absurd, mângâi rădăcini crescute-n spirale şi frunzele minunate ale toamnei care-nfige cangea amorţirii până-n deltoizii oraşului. Tot un înveliş placentar suntem, diform cocoşăm lumea. Parcă abia a trecut mama pe aci. Se înnăspreşte mereu în mine ceva-ul din ea, din atâtea pierderi trucate. Bilioane de morţi. Babilonie pură. Un strop difuz din gânguritul viorilor necunoscute, din prunciile de altădată, din fluturarea unor batiste monogramatice, îmi traversează lent creştetul. Anotimp bine definit în cameră-al veciilor venetice. Cuibăresc. Îmi vărs la gât mărgele şi ochii-s tot mai sticloşi şi-n picioare obiele mă-ncing în naiul neamului, cobor tot mai adânc, desfac brâie, ocolesc sânge vătămat, plonjez în sinapse pline de ele, da, da, e poporul meu, sămânţa care odată a rodit şi-acum se desprind colburi din tălpi, zugravi, războinici, meşteri ai umbrelor, râmnitori ai străveziului, modelatori de neant îmbibat în limfeturi, nimfete nude înnegrind poştalioane. E neantul neamului meu şi-ţi vărs sardonic şi sideral, satrapic poate, o litră de esenţă pură a necuratului vămuit cu sufletul, pe străbuni îi chema Arcaş , Podkalitschy, Onofrei, ai tăi au nume mefistofelic, grenadier, grandios, se zbat pe sub pământ ca zaţul în cană, ghicesc unii pe spinarea altora, în oase tubulare de trubaduri turbulenţi şi-n peticele rămase, iată-ţi un unchi dea şaptea spiţă cum învârte blidul pentru nea Vasile al meu din Rădăşeni, moşu' Ion cu şuruburile din al doilea Război a luat-o la braţ pe tante Ema a ta, un tango tangenţial, un vals demenţial, ei toţi zâmbesc acolo în timp ce noi ne dăm de ceasul sorţii care sare la gât, în semiobscurtate, ca o curvă ieftină de cartier, ca o curbă atroce la farurile unei maşini de colecţie.... Avea nevoie de obrajii lui supţi şi ridaţi, asemenea unor ostaşi trecuţi prin războaie imaginare, poposind pe cumpăna unui dor de ducă ,îi colinda la piept în chip de fiică-metresă, nu spaţiul virtul intensifica dorinţa, nu devorarea vibrantă a pixeilor indecenţi îi ostoia dorul, ci atingerea mentală pe care o simţea, sfârcurile neuronale ce, asemenea unor bice de cristal, devoalând fiare 46
minuscule, dar nu mai puţin feroce, iţite în vârful plesniturii diafane, înnodau istorii intense în fracţiuni de secundă, n-o lăsau să uite că, la capătul durerii şi-al bucuriei depotrivă, pumnal straşnic de înfipt în şiroirea conştiinţei stătea, dreaptă, statuie îmbunată de jertfa unui porumbel voiajor, tandreţea care nu făcea victime, ravagii, dar, în nesfiirea ei nesfârşită, atrăgea lumea într-un elan vital, tsunami de simţuri imunde şi colosale drăgosteli... Suntem tot mai mulţi. Singularitatea noastră de trilionari ai gesturilor inutile a devenit virală. Nimic nu mai străbate platoşa. Iluminaţi ai gurilor de aerisire virtuală, îmbrăţişători ai nimicului, îmbălsămători ai cadavrelor eterice din doi în doi. Murim cu capul de FB sau, pentru variaţie, înaintea trenului. Cu pruncii de mână. Nu mai suportăm răstignirea pe aripile obnubilate ale zilelor. Respirăm resturi. Înghiţim năluci. Golim rânjind sinapsele de scânteieri divine, de iglisări cu dor şi vise nebune. Nu avem vlagă să pruncim în oameni mari. Marele Chirurg ne smulge de lângă toate şi nu pune nimic în loc. Să aburim, aşadar, despre cei pe jumătate fum, care se cată sub firele abrupte de paing, zgrepţănând câte-o literă atroce din sintaxa care le fierbe măruntaiele, amărâţii ce nu vor deveni scriitori ci cârpaci, vor sta în spatele atelierului de sculărie şi vor însăila nemaivăzute minuni igliţnd ochiul cerului full de ingeri cu praful decăzut, amanţii catrenelor de pătrunjel şi-a papucului adâncit în ti(h)na de soaţa gureşă, dantelăreasa, priceputa la pus maniile-n şolduri si poalele-n brâul stafidelor dulci. Chiar, dracul meu barbat de sub tocul-cui-se scoate, semeni uneori cu Muc cel năuc, stergându-se cu FB-ul la nas, cu un trubadur pândind la marginea unui tabu de Rembrandt-să intru au ba? În definitiv cu cine nu semeni tu? De fapt, Io, fraţilor, nici n-am depresie. Doar o tot mai vagă as(u)prire de sine. Ca o fadă cuminecătură ce stă în gât, alături de omuşorul plictisit, de cuvintele îngheţate-n straiţa lui Tuulai, Doamne!, sau de homuncului senzitiv penetrat de tot felul de flas-uri orbitoare, asemenea homleşilor adăpostiţi sub pod şi-n decrete de ajutor social. Aşa că m-aştern sângelui care este şi minţii care-şi tot caută un hogeac mai primitor şi mă grăbesc să-mi avânt măcar o idee în afara arterelor si-a ficatului si-a splinei. Pesemne odiseea cărnii mele se termină în acelasi loc cu- vânt strâmb. Aş vrea o idee de îngheţ mai departe. Subzist cu cidru de caise şi formulafericirii la ciorap, mă agăţ tangenţial de un cerc vicios, îngân rugăciuni prea albe pentru materia cenuşie vibrantă şi volatilă. Naivă chestiune-zâmbesc ceilalţi, podgoriţi bine, privindu-te cum te ţii pe un fir tot mai subţire, cum priveşti alandala, cum vorbeşti cu lamele străpungându-ţi gâtul. Îi adori în pânze bine ţesute, pe care le secreţi conştiincios, carapace diafană a spaimei tale de omul făptuind ca o grenadă-n văzduhul aprins.
47
În ţintirim se-nvârte manivela prefacerii. Morţii cer tot mai mult. Nesătula iarbă. Greierii frâng acatiste. Spiralele tac. Spiritele desfac. Cercetaşii înfig buricele lor luminoase în pântecul prafului. Trece timpul ca un voal prin gura pruncilor, un batic blurat de vânt, o amforă de praf prin inimile plânse ale istoriei, trece ora asta atât de greu încât capul senclină până dincolo de pământuri, mă fac punte, n-am depresie, doar o tot mai vagă asuprire de sine..... Te zbârleşti şi zbârceşti, te agiţi degeaba, fată, mi-aud uneori un gâlgâit pornit de la Şagolea din fântână, nimeni nu rezoneaza cu misterul tău fumegător între cratiţe, craii de curtea pietruită se scurg în rigole, toţi iau în derâdere negrul tău mirtificat, ah, e o amăreală trecătoare, toată lumea are treburi importante şi tu sfârşeşti prea des cu grumazul pe lama unei ore întoarsă aiurea-ntre zâmbăreţe tigve. Iti amintesti de vizitele la prietenele bunicii, cât farmec în paharul de cristal, ceasul cu cuc, dulceaţa de cirese, apoi conversatiile soptite, aluzive, te îmbrăcau-dezgoleau din vorbe aluzive pe tine, o copiliţă. Doar anxietatea, draga de ea, ţine aproape ,îţi linge mâna ca un căţel credincios, te priveşte în ochi si te scuipă galeş, inima îşi caută altă gazdă transparentă, cuvintele zgârie până-n vintre, îţi suduie trupul o ghicitoare nedesluşibilă, o mănuşă de bal mascat, gesturile mărunte sunt poveri, aştepţi ţintuit să te îmbrace oricare om în ploconul şi-n măruntaiele lui. Noaptea visele parcă-ţi fac în ciudă, acelei fiinţe care m-a scrijelit o clipă în arterele sale, în vibraţia ascunsă şi care se regenerează clipă de clipă pe seama mea nu-i aflu capătul, strig şi plâng între miliarde de sinapse încolăcindu-mă-n dansul şarpelui, aştept un pumnal psihic, o evadare din situaţia asta incestuoasă. Uneori mă afund în vinul viu învins de liniştea cu anse prelungi şi zvelte, ghicind găvane adânci în care soldaţii ultimului sens împuşcă iarba de leac din alt veac. Vino să ne colorăm bărbaţii şi femeile, homleşii îngheţaţi sau îngerii timpurii de sub pod,majusculele imbatabile ale istoriei frângerilor şi constângerilor inutile, sfârcurile rezonabile ca biciul realităţii damnate. Să respiri e atât de aiurea. Unde ajungi? La următorul tras în piept. Aerul ca o alveolă uriaşă nu te mai satisface. Multiplică doar agonia. Să ajung până la sfârşitul orei, mă gândesc. Uite la ceas-au trecut 3 minute de la ultimul gând derizoriu. Nimicul n-a fost drapat niciodată atât de frumos, de inconsistent, decupat din carnea minutarului care pare o sabie de harakiri. Scorţoasa soaţă înhaţă o soartă pe faţă, alta pe dos, ui cum se strâng din mormintele şui străbuni şuierând unul prin altul cu fluiere din tibii împânzind înaltul, câte podoabe cad din amiaza de Iad ca un led muşcând din genuni genunchi reci de sfântă căzută pe geana celui care semnează Divinache, vino 48
mai aproape, şopteşte ea naiv spre lasciv, hai, îmbrăţişează, nu fi div, oricum toţi se uită prin tine cu ochii lor radioactivi împungându-ţi creierul din fraged lăstar putred, un popas în alt rămas şi atât de obosită încât te micşorezi în fiece secundă, nu mai ştii regulie, e un joc la două capete arzânde, fiecare îl muşcă şiapoi îl alintă pe celălalt, plutind dintr-o stare de vezuviu în alta. Depresia e numai una, îţi târăşte trupul într-o mie de fateţe-oglinzi inconsistente, fete-feţe care nu se pot sparge până la sfârsitul timpului, din piei de îngeri atât de subţiri încât Dumnezeu se ruşinează a se arăta dincolo. Nu găseşti sfîrcul mamei-lumi, eşti ieftin ca un pui de pripas, viaţa trage în tine deşi nu te vede şi-apoi îţi oblojeşte umbra -tremur cu răni imaginare. Secret ambiguu despre tot ceea ce abia percep, de parcă un alt Ego m-ar întoarce încet pe-o parte, astfel încât colţii dezveliţi ai lumii sa-mi frângă direct alinătorul abia ţinut în frâu. Nu mai descopăr nimic lipsit de caldă teroare. E plină lumea de altul mereu în timp ce tu-i depeni Universului trucat pielea plină de stele si te-nnăbuşi în propriul caier torcând muribunzi. Doare mărunţirea asta prostească, felierea aberantă. De parcă un abator te-ar aştepta, lacom, după fiecare uşă. Să scriu acum repede despre orice nu e încă scrum, rană, puroi existenţial, scame trase din bandajele pentru ochi. Alexandru se joacă atent cu tot felul de chiţibuşuri găsite într-o cutie, eu mă devorez si autozămislesc de vie, unde e sensul? Nu e vorba de statut sau de miracolul-bărbat pierdut, de neuronii care dau rateuri, serotonina pierdută între vecii zeflemitoare, grijanii-ntre punţi de dor şi griji pentru viitor, Depresia e mai mult de atât, e o entitate parşivă, lunecoasă, cleioasă, care-ţi pune piedică, îţi aţine calea, înnegreste si dizolva nectarul luminii. Unde voi fi peste câteva clipe? tot în trupul meu de prisos, mă deranjează orice, izbucnesc între cuvinte tăioase, altele mai rele mereu, inventate pe loc, fii-miu împroaşcă şuruburi şi lego si se joacă aiurea, îi reproşez eu de dimineaţa până seara, el îl ia la trântă pe bebeluş, eu ţip la ambii, el îmi explică entuziasmat şi savant despre spinner, eu orăcăi, el îmi povesteşte despre eroi de pe youtube, zombii, tipuri de lupte, eu mi-l amintesc pe Alladin, mamă, ce vremuri, şi mama mă pricepe bine pentru că-i cu urechea-ntra mea şi cu ulciorul de apă vie gata pregătit.... E chinul de pe lume să mai suport încă o zi, o trag după mine ca pe un vagon cu deportaţi, pereţii mă strâng, pruncii mă aneantizează, fricile-şi fac cheutori din măruntaie, feţele şi măştile mă aplatizează, învârt şi învârt degeaba coada măturii, înfig în gâtul coşniţei bucate sălcii, bolborosesc mămăliga, tăinuiesc tocăniţe, sinele meu palid e un bistro atent pictat de-un artist venetic, stau o clipă cu mintea-n tavan şi adorm parcă între ploile de demult, între perdelele de apă şi fum ale vechiului meu cartier, Cum să scap de teroarea vieţii, a acestui exist-insist-pristin tumultuos, bălosbăftos, a cleiosului chiriaş năuc putrezind între simulacre de infinituri strânse ca 49
la Sorcovaaaa, veselaaa, prea stufos, dimineaţa îmi rânjeşte la picioarele patului, drum bun în lumina asta fără sens, îmi arată pe unde s-o iau, prin spatele faptelor, a expresiilor uzuale, picură în urechi doar ceara absurdului, tâmplele strâng cercul cerului, Creierul- un zeppelin trucat târât de vânt sau un spor între macii care se adoră şi adorm, viii din hipotalamus sunt căraţi cu căruţa suduindă de pe-un deal pe altul, valea!, le tot spun, dar ei straşnic se mai încurcă-n sinapse şi aşa mă devoră ziua şi noaptea şi fiecare inspir înfige un pumnal de mimic în mintea mea. Depresia nu este despre cum nu-i pasă altuia de tine. Despre cât vrei sa dai si nu este primit, despre prea-goooolul guguloi sufletesc ajuns la gât care te spintecă precis ca un chirurg. Este pur si simplu viata răscoapta, răscroită, râstignită încoace şi-ncolo si care nu te mai drapează suficient cât să te arăti, nu în lume, ci pe arena infinită a Sinelui. Totul poate trece desăvârşit ca o felină printr-un cerc de foc dar dincolo e fără capăt si nu ştii ce te poate ţine înapoi. Invidiezi tihna unui colţişor de păianjen care, iaca, tocmai a prins un gândăcel din aceia care-ţi cotrobăie cămara şi grişurile de sfinţi. Observi pânza impecabila în nimicnicia ei, cu strălucitoarea ta conştiinţă a pierderii zadarnicului. Ajungi să adori aceste mizericordii, aceste patinări -glisări fine din nimic în nimic, Lasă-mă în imaterilitatea mea, zăngăne creierul-armură atât de roditoare încât doare trepanarea vivacelor sinapse, adulterul transmiţătorilor şi răscoala moleculelor de jad. Ai vrea să visezi reptilian, să valsezi pe câteva puncte-cheie, flashuri ale memoriei sau poate amintiri trunchiate, strada primordială fierbe în sângele tău, e o cale Lactee pentru fiecare încrustată în hematii, n-o dibui nici măcar cand esti pe aleea ta în fiinţă şi betoane, te rezemi în vis de câteva puncte, aluneci în plasele personajelor, printre metaforele vii ca ţesuturile mamei pe care le despici iar şi iar, într-o disperare de a găsi oxigenul, soluţia, asculţi neînchipuitele şi adormitele taste, câte o amprentă mereu în schimare mângîie în gol, de pe mine se depănuşează femei cu nemiluita, Indescriptibilul simţ al iernii. Naiva duritate a unor cutume în ceaţă. Incredibile atmosfere pe care te înalţi ca pe umerii unor uriaşi, pescuind miracole. Nemeritate naiade, nude nimfete, cristaline criterii în crisalide de probă, muguri ce se desfac mai lent împingând înlăuntrul câtorva dintre noi în peşteri imemoriale. Ieslea care, pai cu pai, desfide aurul de noroi. Miniplanete în brazi, aceşti tânguitori de nevoie. Tăguiri şi târguri excedentare. Derapaje mentale şi sentimente virtuale sedimentate. În spate, cu sacii confiscaţi din istoriile vegherilor amânate. Amestec de vise şi răni cum doar fiertura de om încearcă. Dantelaţi în imediatul notoriu, evadăm unde nici nu gândim-în umbrele crengilor pe trotuare, în boli imaginare care ne plachează mintea ca un atacant la rugby, în mentori sfârşiţi pe după tufişurile din parc. Cuibărim în ţinutul pânzelor de păianjen şi în spaţiul greu al memoriilor care ne îmbracă mai strâns, cenzurând abil tot ce se poate. 50
Ai vrea să fugi dar nu ai unde, te amuşină fiare de cristal, amintiri din alte năzăriri de om, trase de vii în abis, disperarea nu e pt oricine, trebuie s-o colorezi în nenumărate gravuri, igliţe de paing, de parcă vietatea mortificată a creierului, pulsândă totuşi, nu-şi mai încape în cutia craniană, încearcă mijloace de evadare, nărăvind, năvălind toate griurile din oameni. Găuri de şoareci Angoasa se scurge încet ca un lichid de baterie. Ce mai loterie!Mă intind pe canapea, tavanul îmi cade în cap. Fiul cel mare cere un sandviş, vocea lui îmi vibrează în cutele corpului ca într-o corabie goală, scufundată, sau catedrală părăsită, galopând aiurea pe aripile îngerilor dinastici. Şi nestemată devine bunătatea unui bărbat care te-a privit lung în magazin.Ai fi vrut să-i vorbeşti cu sânge şi spută, nemaivăzut, să descoperi în grumaz un nou alfabet al dorinţei care să lovească asemenea unor săbii de păpuşoi pe timp de foamete. Şi să fugi cu el, o clipă, prin ganguri, să vă iubiţi sălbatic, întemeietori ai oraşului subteran din care şobolani cu ochi rotunzi hotărăsc destine. Bărbaţi înconjuraţi de iubitele morţii vii, măiestrite-n arcuş. Îngrijiţi de maicile Alzheimer şoptite minţii, deznădejdii, acordând soaţe tot mai curioase, penetrante, în formule novatoare, sonete ca pe şosete şubrezite-n pantofi de rezistenţă. Fără pace sau cadenţă. La sânge scadenţă, apoi organsmică penitenţă. Pe orice frecvenţă. Dar acasă cuvintele-şi zboară unul altuia fără noimă ,cu ură.Tu-ţi grijaaaania mătii de copchil ,îl smulg de lângă ecran, îmi vine să scuip, totu-i deurtă, ADN nefinisat, simţi zimţi şi zâmbet fără dinţi, fără nicio blândeţe, totu-i pe fugă, aranjat în drapajul lumii, ceaţa mâinilor nervoase, capătul fularului ce ne strânge gâtlejurile, totu-i o vomă divină, antediluviană, lumina! În locul fiecărui mort viu se iţeşte câte o turbare aparte, mârâind. Aerisim omul din noi, căpuşa sucită, homunculul holbător înşeuat sonor, Zâna Florilor ciclamen ne orbeşte, vorbeşte depresia, depresurizarea, creierul nimicului acid care se frânge în el ca o pâine pe care nici palmele încreţite n-o mai vor, cuvântul care se-nneacă de jale, în cur, în pizdă unde e aşa cald, blagosloveşte, dihonie a fricii, în altarul de rugi şi spini, cine aşteaptă o cât de mică mântuire? Ca aia a furnicii pe care am azvârlito afară în loc s-o strivesc... Unde evadăm? Printre date letale, fabricanţi de vertebre false, oblojitori ai bolilor tot mai greu de pronunţat ,în vise neasumate, în lentorile cumulate ale creierului mic?ALERGAM alergăm ca nişte vorbe pe o diafragmă, la colţul unde blurează, unde imaginile scad într-o altă dimenisune subminând indicibilul, atunci bărbatul meu din plastic se topeşte, în interiorul lui se ţese un carusel gigantic, ies flămânde pustule veninoase imense catalizând vagi dispariţii, ganglioni mutanţi, acarieni, mucegaiuri, se desfac în deflorări alese, dau iama într-o poveste nemuritore oarecare din teancul de odinioară şi totuşi ceva lipseşte, bunicile învie prea lent din poze, degetele lor se rarefiază o dată 51
cu anii mei, părul alb ni se împleteşte în codiţe comune şi inima prea des prevesteşte finaluri.... Bebeluşul mă mângâie pe păr, firele lungi ca de înaltă tensiune o născocesc holodramatic, ea întinde mâna prin mine- fantoma, în liniştea camerei nu pot înlocui rana deschisă cu altceva, îi spun-trebuie să m-aştepţi- dar nu răbda, îmi şopteşte, apoi se topeşte într-un por de perete, inspir o urmă vagă de pruncie osificată, îndoiala nopţii o aruncă în spatele geamului, acolo e spaţiul pentru morţii vii, pentru tocul lor ce ne intră în tibii, pentru catgutul cu care ne încheiem zilelor mărunte, pentru boala regăsita din noi-pierduţii sub streşini, în rigole, atingându-ne de cei dispăruţi cu viteza dragostei închipuite. Cum te uită alţii în transparenţa borcanului lor de colecţie, în luciul sau lucrul cu zorul cănii oblojite de zaţ, migăloasă femeie cusută pe vatră, râşnind dumicaţi sau aşchii de îngeri demistificaţi, îmi lucrez tăişurile în gurile iadului, mă reazem de pervaz, dincolo e senin, izbeşte la mine-n piept o taină, o arunc în oala de ciorbă iar şi iar şi iar, visez demult si departe, la un spital din 47, la cearceafuri apretare pătate de sânge si-un prunc pe care acum l-as atrange la piep, strânge, nu, îi sunt un fel de mamă, îl devor, mă spăl cu el de lumină şi inhibiţii şi-apoi igliţez singurătăţi ca pe nişte călugăriţe nebune. Începe o zgură putredă să zgrepţăne în numele tău ca vocalele dure peste limba unui terorist arab. Eşti suptă de vie din vise, purtată în starea de semiconştienţă genială, e un bolnav aparte sub creierul tău, un moştenitor nerecunoscut hămesit de timp sau de lipsa lui, un venetic, un arlechin sublim arhanghelizând, dirijor de amintiri care acum se nasc pentru a împăca trecutul tot mai subţiratic... Dezolarea gâlgâind în ţevi precum în aorte singurătatea glazurată, din transparenţele de cristal ale irişilor coboară toamna ca la trapez, genunile aburoase se-ndoie ca genunchii artritici, femeile tale fac un cerc de foc, pruncind îndoielnic, sari, fiară, dacă poţi, mugindu-ţi neîntâmplările şi lentoarea corăbiei, şubrezind orice ţărm cu umbra, îmi vine să-ţi scobesc nervii de vorebe putrede, de frici aproape letale care te-au adus in lumina asta amorfă de început şi sfârşit de zi Mi-e rău şi-aş vrea să scriu cel mai anevoios text, numai din cuvinte pe jumătate ghicite ,în abisul cărora se desfac cele mai nebuneşti creaturi, anse, filamente, care să zguduie curve şi criminali, academicieni şi afacerişti deopotrivă. Care să ajungă înăuntrul puiului de tandreţe din oricine, acela rupt de cutume, de măşti, uneori revelat de absenţa dureroasă a morţii sau, dimpotrivă, de iminenţa ei. Cenuşie ca zoriul stării de graţie stârpite. Plină de linişte ca o vulvă de sloboz îs. Nu-i o tihnă firească, e cumva prea muncită sau cizelată- fetiţă pusă pe un podiuă, fardată în exces. Aşteptând intrarea în plutonul somnului-moarte. O driadă ce te ademeneste spre o insulă falsă. 52
Se frânge-n nimicuri pâinea asta de om uitat sub masă, colţul muşcat atât de adânc pâna la urletul grâului, până la zbaterea unor umbre grele ale istoriei. Am o depresie care nu-i cu totul depresie, de pe galantar morţii zâmbesc, cerşesc tot atâtea forme intermediare ale terorii, ale foamei absurde, cât de tentanţi orbii care nu ştiu că sunt, cei despre care pântecul aerului şopteşte neverosimile lucruri, pe drumul inert cât un organ bleg se aşează dragostea inutilă ca un monstru-mutant conservat, atinge-mi lingoarea, rumoarea, instarea, frânge-mi lăuntrul care muşcă turbat un nod fără cravată, un cer într-un cui, o perucă în labirintul nimănui, un trucaj murmurat, un anost imn blestemat, bătrână nu sunt când mă gândesc la tine, ci la vecernii fără spumă, în paharul stins a păcat înec bărbatul atins nins, vinul zgribuleşte, patima goleşte, galoanele cât gloanţele oarbe, trece angoasa şi de umăr şi de cardul de împrumutat viaţa şi de testul Barza, mă înfăşor în stilul de om ca într-un steag de 1 decembrie, necunoscută în acestă boală tandră ce-mi plachează mintea ca un jucător de rugby. Şi din nou mă întorc în bărbaţii visaţi, fărâmaţi ca o pilulă de Bromazepam, îi nasc alene, uneori sunt eu de-abia făcută, mă drapez din teoriile lor aberante, din terorile albăstrui şi aromate ca fumul de trabuc, vântul ăsta vânând ierni timpurii desface piepturile prea multora, e cumva perfid ca un amant neglijent. Nu-s nebună ,de ce nu-s nebună ?M-a scos amuzamentul dintr-o rană-ntr-o rînă. Între atâtea morţi anunţate şi ciurciucate mama nu se mai zbate. Ne-ne bună, îmi cade mirarea de pe bârnă, dincolo de epicriza bărbatului de sub papuc şi neocriptoschizoidii de FB. În icoana unei zile oarecare trebăluiesc între aure ciobite. Îmi pierd substanţa cerebrală, consistenţa. E cel mai feroce mod de de a simţi panta descendentă. Stele frigeau bunicile pe vremuri, stăteau la cozi infernale, nas în nas cu luna, apoi luau hălcile de stele- spuză, frigeau în mult ulei, băgau faină, multe gânduri albe până la ziuă şi stropeau cu tot ce le picura din trupul stors ca buretele. Lealitate ca un simţ special al cărnii. Ca un îndeajuns al umanului. Mă face să râd amiciţia cu poghiţa ei de falsuri. Suntem ori nu echipaţi cu acest im-puls abia descritibil? Dacă suntem, nu putem aprecia ceea ce ne jigneşte omul iubit. Omul prietenit. Cel pe care-l adăpostim în sinapse şi viscere, făcând flashuri ori de câte ori starea de graţie o cere. Altfel nu e decât greaţă. Pospai. Debuşeu al echilibrului prea abil, dorinţă de a face angrenajul să meargă, funcţionarea sfinţirii ca o debilitate mentală, comunicare superfluă asemenea unui derapaj mental. Nu cred că suntem atât de vicioşi. Imposibil să ne cuibărim mereu pe fundul unui legământ cu noi înşine. Descânt din toate vorbele ce ne leagănă până-n mormânt, nevoia celui drag, al cărui nume nu se rosteşte ci se roteşte
53
după soarele nostru. Nu vă trădaţi! Mai bine tăceţi pe limba celor care n-au murit încă de tot în voi.... Eşti abuzat şi asta înseamnă până la urmă lehamite, întărâtarea muribundului din fiecare scrijelind pe un geam gros un semnal inutil. Când te aşezi, după ore chinuitoare, cu nervii subţiaţi la maximum, iar cineva dă buzna exact atunci şi-ţi pretinde. Sau un adult sticlos de scortzos se plânge că nu sunt toate la locul lor. Tu te repliezi mereu, de pe toată suprafaţa faptelor, ca un scrum pe ape, ca o fluturare de basm închipuit, ca orbitele păpuşii când le priveai atingând fascinată straniul, cuminecătura aparte a hidosului presărat în cute de înger.Îţi tragi de pe tine suflete-giulgiu până când poarta nimicului se deschide într-un cimitir fără nume. Mă întind cu faţa în sus, salivez la o metaforă care să înlemnească vii care au uitat. Apoi îl aud. Sunt obosit, spune, iacă ,măruntaiele mele au început să strălucească în lumină, închinându-se la idoliţe răzvrătite, dezghiocând starea lacrimii acute, desfigurate, asfinţite, secerând cuvinte, gâtuind monştri prefăcuţi, uite câte femei mă traversează dintr-o parte în alta a moartei mări-ri, eu încep să-mi flutur cămaşa de mire ce se răsfiră pe coastele unei corabii-fantomă. Cum să rezişti până la sfârşitul veacurilor care muşcă şi muşcă din tine? Ajungi la mamă abia târziu, pe marginea mormântului, atunci ,,dute-n măta!,, va părea cel mai dulce alint, ea te aşteaptă cu cearceaful alb, răsufletul prea plin pentru tâmpla ta goală. Şi n-o să te mai grăbeşti. Vei aluneca încet în matriţa anume pregătită, vei absorbi cu mintea clară şi rece ca laserul secunda plină de tine-n lumea ca un vortex. Vei stăpâni inelele lungi care te vor sugruma şi, pe jumătate duios, te vei autodevora într-o cină romantică. Îţi laşi iubirea în tufiş, o culegi apoi-cu gura zdrobită. Devii un stilet străbătând pelicula diafană a străzilor, murmurul straniu al gangurilor şi priveghiul blând al statuilor din piaţete. E ciudat cum te bântuie, ca o paralizie incipientă, ca un delir incisiv, melancolia străduţelor adunate-n evantai, pe care ai copilărit. Perfuziile din om în neom te duc mai departe. Încerci să captezi semnalul dar tremurătorul simbol de pe whatsup nu-ţi permite. Se teme de gângănii şi tu chiar asta eşti, cu amprentele iţite ca o areolă în gura unui sugar, cu timpanele vibrând în aşteptarea vocii, ţeşi cruciuliţe în aer, biata bunică-ta, cât a mai învârtit la etaminele alea ciudate Pluteşti prin oraşul desfrânat, desfăşurat în miliarde de ochi, frunţi si braţe, de jugulare pulsând si vezici înşurubate-n mister, oraşul prins între ganglioni cantre scenetele antice, trepidând, nivelând, scanând, împroşcând pe trotuar oameni gri, lipind de ziduri frânte adolescenţi buimaci, iţind prin parcuri zori bucălaţi, un paleocortex panicat-înşurubat Dolce e Gabbana. 54
Cu trupul panicat, vătămat acolo unde nimeni nu poate pune punct, piedică sau trage linie ,îţi haşurezi culoar prin cerneala unei zile oarecare. Nebună după Dumnezeu, amantul meu nenăscut, dincolo de simţ şi celule. Femeie ca o plasmă, ca un început de epifanie, scrijelită până la mirarea unei E-vite oarecare, pornind apocalipsa din eclipse de necrezut, macerată în raiduri inutile dar consencvente. Iată-i şi pe supravieţuitori cum se ţin elegant de barele de la metrou ,înotând în subterane asemenea unor divizii de şobolani. Zâmbind şi dezvelindu-şi incisivii direct pe crupa pulsatilă a realităţii. Sărind la jugulara faptelor ca puricii pe o plită încinsă. Scăpaţi-mă de urma turmei pradisiace, miluiţi-mă în colţuri mirobolante, răspândiţi-mă printre bonomii de bărbat nearticulat şi tandru. Tulburat trubadur al găvanelor oraşului care stucheşte. Depresie ca un marfar fantomă. NU sunt interesată de literatură. Fac pauze de încolţit asemenea grâului în vată. Am un greu de viaţă ceva de speriat. Îl port în cârcă, e marele D, directorul depresiei subtile care mă însoţeşte din faşă. Cobor în ante-om, nu e suficient. Dacă ar începe să vorbească durerea din mine, pentru o clipă ticăitul firii ar amuţi. Vuieşte incorigibilul oraş vuittonat. Cu toţii suntem puţin mai vii de teama fetei împinsă sub şine ca un balast de sine. A sărbătorilor care se apropie precum un marfar cu panglici şi cadavre. A fronturilor de oameni de paie sau sarma ghimpată . Naţiune fracturată, facturată, tunată, cu noţiuni impuse-cravaşă, paiaţe Buraino în pieţe de unică năzuinţă. Oameni şi hoituri şi fal(u)suri-un imens trup de saltimbanc pedepsit în gangul zdrobirilor succesive. În piaţa Universităţii se montează brad, se pavoazează şi toţi se holbează în telefon, dar cumva subpământeni suntem, supraoameni ne credem, îngândurarea aerului n-o măsurăm, trec sfinţi pe umerii noştri şi ne mulg de stele aiuristice. Noi unde suntem, în răsadurile nobile de ADN, în frunzele zbuciumate, încadraţi de silabe stropşite, de fonturi prea mici, ostile metaforizării, gloată strânsă spasmodic precum falangele unui aurolac. Ne certăm cu noi, ne dezosăm de mii de ori într-un singur drum spre muncă, e anevoioasă încarcerarea asta, unde putem evada, vedem o stea agăţată de fereatră, un balcon sculptat, ce aer au bulevardele vechi, maiestuos căzute în uitare... Stop, sarmaua mea. Destinul înnodat, încordare de muşchi ai urbei pe sub tencuieli căzătoare. Ploi de mentori mumificaţi, spălături vegane în ritm de acră căinţă. Dor de beculeţe, de bucle, de fir întins cu placa, de frigărui care zgândăresc bucalele papile. Omul dezvrăjit înaintând pe maidane aglomerate, tipologii de maţe-fripte în gloată ca o găleată cu zoaie, vălurind mase de manevră, fake-uri imense, înzorzonate, zeificate, săpăm cu unghii translucide către comoara unică a stării de graţie, măştile îs puse atât de bine încât alteregoul nostru devine incoerent, dezvolţi inşi pietrificându-ţi-se sub ochi, mai departe ca statuile. Prevezi mărgăritare-ntre porci, oale asasine, dragul de omul 55
tău-drog izbească-te când nu te aştepţi! Oraşul, cu străzile pictate de maşini şi autobuze, se scurge în colţul ochiului ca nisipul printre dgetele unui autist. O continuă alarmă de om plin de sine fluturându-şi organele ca piesele unui puzzle ciudat. Povesteşte, bătrâne arlechin , cât îi ia străduţei cu vechituri să ne traverseze. Particula de divinizare virtuală tălâmbă ne face probleme, cine mai plânge în inimile de larg consum? A. S-o ador(m) şi pe asta. Sacrul şi părticica de sublim, ca niste pilule de pus sub limbutză .Ca Andrelele de odinioară -arde-le-ar, papa, la maare! De fiecare sărbătoare se pomenesc rafturile pline, porneşte duhul din fitecine să se aprovizioneze. Aura creşte mult atunci, e ca un portal obez .În port ancorează portofele gigant. Bagam in noi ca uriasii si avem justificari in lumea extrafina adesgo a digestiei, a macinarii pragurilor si arderii printipurilor, a stereotipiilor care ne fac plasa mai suportabila. Ochiuri mai largi dormim. Între noi viduri de imprumut, gang-banguri vopsite sa se supere gardul financiar. Profanam pulverizam amestecam dosim urmele surasurilor de crestere. A-bolire. Turnare de zei tunati. Cărăm spre noi perspective caram explozivi indosariem -in-dosariem urmee surasurilor de crestere. Sortăm dizidenţe ca pe ciorapi. Nevoia de suflu peste starea inteligenţei subtile. Dorul de vid ideatic din care poate creşte altceva. O specie de Evă dincolo de cei care îţi fură lumina. Şi habar n-au că o fac. De aia te-ai obişnuit cu o lâncezeală tot mai mare, cu un tăvălug de creier tot mai lax care scormone în tine asemenea unui bolnav incurabil. Încerci să te aperi. Şubrezeşti. Fugi. Devii agresivă. Orice femeie, o misivă-de la Rai spre infern. Eşti un truc uman, te refugiezi între aragaz şi un lagăr al minţii de probă. Apeşi acceleratorul de ploaie, urzeala oraşului te captează ca pe o insectă . Răsuni a istorii voalate, a decadenţe-disidenţe destrămate, a spaime că nu-ţi recapeţi scrijelitorul de tandreţe. Simulatorul de cetăţean de oroare al gangbangului proaspăt desfrunzit. Sortezi disidenţe ca pe ciorapi. Peruca virtualului se-nchină dincolo de buricul târgului. Soţul nu scuză mijloacele de evadare. Te apuci să înoţi într-o minimă subzistenţă psihică, tot mai gelatinoasă, cauţi starea de gol-coool-alcool- o silfidă scivisită solfegiind pe imbatabile Ego-uri, egolălâi din facere, putrezească în pace sorţii de izbândă, tu rezişti asemenea mugurilor fără osândă ai magnoliei, urmezi din decembrie, de după geamul gros, traseul lor victorios, sunt similari poate pufului dens de pe coarnele cerbilor, mângâiate demult, într-o rezervaţie. Ce încet dormi, incurabil, demidulce, găvanele găunoase ale irealului te sorb ca pe un Beach Cockteil, dă haosul mai încolo! Apeşi pe amintirea bunicelor, inhalezi tihnitele obiceiuri ale zilei, simţi locurile unde erai dusă, mereu vor arăta la fel, deşi contururile sunt foarte vagi. Noi suntem punctele infinite din chenarul statisticilor. Miracolul hărţilor pentru comori care nu se vor găsi vreodată. Şi lăuntrul tău viciat, 56
răscolit ca Bogart, fum după fum. Ai candoare şi asta poate salva. Cu salve de tun şi amor nebun în furou, adunând datele greului de viţă sau ale existului din borderou.
57
Prea mult i-ai cântat în strună acestui maniac manelistic al areolelor virtuale hiperboreene, hiperbolizante, metaforist sucit între sinapse indefinibile, sinusoide destrămate, dendrite cu deltiozi palizi ca mănuşile de bal fără mătuşi şi bisturiu străluminat, el e omul de tinichea, homunculul argintat de sub pod, agitatorul moaştelor devorând fantoşe ale semilucizilor trecători, ale sarazinilor pictaţi pe carpete, umbre în hanorac, partypriuri sortate de-a lungul balustradei, locul lui de niciunde e un covor zburător la latitudini jegoase, juisând Evele şi dănţuind vocale alese pe culese din vie de vin rătăcitor, aproape fără de legea lui Arhimede, hipocampul lui cine se crede, gaura neagră la purtător ca o bere gulerată, soţul scuipă mijloacele femeiii, câte bunătăţuri într-un bărbat letal, bonomia lui frizează orgasme cuminţi ca maladiile de sfinţi. Nimic pentru femeia iubită în pauze, pentru drăgosteala care te va, pentru arsenalul fără bocanc, esenţialul boncăluit care sal(i)vează pădurea în înaltul ei bifurcat spre frunţi ancestrale de uriaşi, pentru un strop de aur râmnit de-un Centaur centripet, nicio şansă în morala de borcan cu murături, moartea cu chipiu şi clip la vedere stă-n cur şi-aşteaptă degeaba să-i pice o toartă şi-njură tot ce nu şuieră ambiguu, apoi urcă pe garduri spre Cucuriguuu! Păi dintr-o femeie aproape iubită poţi întoarce lumea sau izbi cu bulanul în burlane uitate de ploaie şi vînt, curbezi timpul dar nu cu susu-n jos ci cu măscăriciul absurd spre tine ca un tic-tac extrem, carnasier. Se-ntunecă, e trist pe chipul fără clipboard, cu dor închipuit, chapeau!, se aude în culise, actorii notorii răzbună angoasa regizorului pus la regim, adunat într-un punct pe I-diomul celor aleşi. Ea se absoarbe încet în tampaxul serii presărate ca praful din pudriera bunicii, iernatică, internautică, se refugiază din nou din pielea subţire şi dezarmantă ca o sală de aşteptare spre Vaticanul vătuit, spre înţelegerea cuneiformă, diformă a lumii ca un ombilic legat la oblînc, cu prunc inclus peste pustiile vegherii vegane vulgare în van, peste golul ce răsună. Neiniţiaţi siguri de ei adună totul într-o dogoare ce nu mai doare, ca o lentilă fumurie prin care măştile se îmbie una pe alta într-o mascaradă sălcie. Femeia dispare lent în spatele facturilor de lumină, mintea- un chist de înfrîngeri inoperabil. A descoperit butonul de bon ton cu care visele se opresc în prag colindînd absenţe de cristal. Ne spargem ca vazele chinezeşti preţioase, de milenii se-adună-n noi înţelepciuni inutile, senile, dârdâim uneori compostaţi de aleanuri, duduim în focul inţiatic dar nu vedem mai departe, reţelele împart zîmbete strâmbe şi pisicuţe, mersul virtual alert nu ne îngenunchează, ceva ceva tot o ieşi de sub clanţa care vibrează, ne uităm pe gaura cheii, vedem cum trozneşte paharul de masă, e lemnul uşor putred, edificiul numit casă ne înghite în colţuri ca batistele pentru cei ce nu mai moradică noi, zbârnâind zbîrliţi, zăvorând înţelesuri, eresuri de baltă sau bandă rulantă.
58
Moşu-şi mângâie Crăciunul, e numai unul. Oamenii-făr- de-timp râgâie reduceri drastice. La emoţii şi sentimente. Mă holbez la copiii trişti ai spitalului din fiecare, au fular până peste cap şi alunecă într-un fel autist pe gheaţa subţire a frângerilor. Duium de boli nou-născute, de variaţii epidemice, accesorizăm aparatura detectivă până-n vileagul celulelor înacarcerate-n nesimţ. Un pahar de vin-şi-ţi poţi îmbrăşişa trecutul. O uşoară ameţeală-şi-ai spune “adio!” mentalului pe acorduri de Wagner. O oarecare lumină în nebunia ideatic-şi-ai spera. A câta oară? Alcoolul întârziind uşor depresia. Disperarea. Dragostea. Colecţia de dinţi de la gâtul oricărui războinic. Pe asfalt şi-ntre pământuri, între rădăcini îngheţate, natura se azvârle ca o iubită. Cineva visează lung la un harem. Ia din fiecare femeie câte un alineat, se alintă, dar nu cunoaşte chipul care se ascunde-ntre nisipuri mişcătoare şi-i mângâie picioarele. De fiecare dată învaţă să scrie altfel. E simplu şi totuşi vântul i-ar şopti că nu poate termina vreodată.... ***
CEAINICUL CU POVEŞTI
Madelaine Davidsohn
Toată viaţa m-am străduit să mă arăt în lume o persoană ponderată, echilibrată, în stare să-şi ascundă efuziunile sentimentale. Poate şi datorită faptului că m-am născut într-un orăşel mic, o provincie unde regulile de comportament erau mai stricte, zvonurile circulă cu mai multă uşurinţă, iar Strada Mare, locul de promenadă al oraşului, dezvăluia fie că vroiai sau nu, secrete nenumărate. Şi totuşi odată am uitat aceste obiceiuri, au uitat importanţa stăpânirii de sine, au uitat criteriile după care se conduce în societate un om civilizat. Venise primăvara, perioada sărbătorilor de Paşti. Tocmai ne mutaserăm. Cartierul era nou, încă în construcţie, iar blocul nostru numai pe jumătate locuit. Cu alte cuvinte, un adevărat şantier. Materialele aruncate peste tot, ciment lemnărie, munţi de nisip, bare de fier de care te loveai la tot pasul. Îmi blestemam ideea de a mă fi mutat prea curând, în schimb cei doi băieţi ai mei, se simţeau minunat, în această harababură, pe care o socoteau plină de pitoresc. La nici cinci minute distanţă de bocul nostru, se afla un deal împădurit. Tufişurile creşteau sălbatec, printre copacii de pin sau brad (recunosc ruşinată că pentru mine era tot una) înmiresmând aerul cu parfum de cetină, pardosind cărările cu nenumărate conuri verzi şi maronii. Era plăcut să te plimbi în acel 59
loc, de fapt, un fost şantier de săpături arheologice, m-au informat copii, deja cunoscători ai înprejurimilor. Puteai găsi acolo, monede, cioburi, de ceramică, ba cu puţin noroc, chiar un vas întreg. Şi se pare că băieţii mei au avut. Într-una din expediţiile lor de cercetare, au adus acasă un ceainic mic de argilă.. Avea exact forma obişnuită, gura alungită şi destul de meşteşugit executată. Un desen şters, se întrezărea pe burta lui. Semăna cu un cap de bătrân, purtând pânza tradiţională a musulmanilor adunată în jurul frunţii. Ceainicul era mânjit de noroi, aşa că l-am lăsat în chiuveta cu apă cu gândul săl păstrez. Mi-a plăcut şi m-am gândit că în pereţii lui aroma esenţei de ceai s-ar putea păstra mai bine. Unde mai pui că era o “relicvă istorică” după cum mă asiguraseră copii când mi l-au pus în braţe La puţin timp după ce ne-am mutat, soţul meu a fost concentrat, aşa cum se întâmplă cu majoritatea tinerilor în Israel. Medic la o unitate, mereu aveau nevoie de el, iar când pleca, parcă era un făcut, unul din copii trebuia să se înbolnăvească. --Aşa coincidenţă mai zic şi eu, bombănem întotdeauna când găseam plicul de la armată cu antetul cunoscut. La fel era şi acum. Încă nu ieşise soţul meu din casă, când Tom, băieţelul meu de cinci ani, a făcut febră. Stătea de două zile în pat. Nopţile mai ales, erau grele. Copilul necăjea, totuşi eu mă străduiam să rămân calmă şi surăzătoare: o mamă exemplară. Programul meu de lucru era destul de încărcat şi deseori mă simţeam obosită, la capătul puterilor. În sfârşit astăzi fusese o zi mai uşoară. „Am să mă întind pe canapea să mă odihnesc puţin Până la masa de seară, mai e timp”, mi-am spus Afară se lăsase întunericul. Stăteam culcată de mai multă vreme şi, eram pe punctul să adorm, când, prin cine ştie ce joc al gândurilor mi-am amintit de ceainic „Am să încerc să-l curăţ”, m-am hotărât brusc. Am intrat în bucătărie, am luat un burete moale şi detergent şi am început să-l spăl conştiincis pe la toate încheieturile. Desenul se distingea acum mult mai clar. Era un chip de bătrân. Semăna cu un şeic din basmele Şeherezadei, mă gândeam tot frecând pântecul ceainicului. Mai ales bucata de pânză care-i acoperea fruntea, prelungindu-se pe umeri, devenită acum foarte vizibilă 60
Deodată, vasul mi-a alunecat din mâna udă şi într-o clipă s-a transformat într-o mulţime de cioburi. Din mijlocul lor s-a înălţat. un fum gros înecăcios, silindumă să închid ochii. Când i-am redeschis, bătrânul stătea în faţa mea. Puteam să-l ating cu mâna, puteam să-i vorbesc, doar că buzele îmi erau pecetluite. Şi atunci l-am auzit pe el că mi se adresează. --Nu te speria. De mii de ani lăcaşul meu e în acest ceainic. Acum, fiindcă l-ai spart am apărut la lumină până când o să găsesc un alt loc, o altă lume Dar până atunci îţi pot îndeplini o dorinţă. Numai una. Gândeşte-te bine! --E absurd, absurd, mi-am zis. Precis că visez. Dar fără voie am rostit cuvintele pe care inconştient le aveam probabil în minte. --Să-mi fie copilul sănătos. Protejează-l! dacă spui că ai această putere Atunci pereţii au început să se clatine, ca la cutremur. Dani, băieţelul meu cel mare, mă scutura cu toată puterea. --Mamă, mămico, te rog trezeşte-te! Tom nu e în casă, nu-l găsesc nicăieri. Imediat, am realizat că adormisem, că totul fusese un vis stupid, dar dispariţia copilului era o realitate. Am sărit de pe canapea înspăimântată. Afară era beznă. Numai în halat şi papuci, am început să-l caut cu disperare. Strigam numele lui în neştire cât mă ţineau puterile Locul mi se părea acum străin şi duşmănos cu grămezile de fiare şi gropi răspăndite peste tot.. Stălpii electrici încă nu aveau becurile montate. Cu cât trecea timpul, panica punea tot mai mult stăpănire pe mine. Eram răguşită de atâta strigat şi lacrimile îmi şiroiau pe obraji Pe şantier lucrau foarte mulţi muncitori arabi. Î vedeam întotdeauna dimineaţa venind la lucru. Gânduri negre, înspăimântătoare mi se învolburau în minte. Mă învârteam ca nebună înainte şi înapoi printre blocuri neştiind încotro s-o apuc. Uitasem toate sfaturile de bună purtare, tot ce mă învăţaseră cândva părinţii. În clipele acelea nu eram decât un animal rănit căruia i s-a pierdut puiul. Deodată mi s-a părut că disting o limbă de foc, la o oarecare distanţă. Acolo sunt oameni, mi-a trecut prin minte, poate ei mă vor ajuta să găsesc băiatul. Am alergat spre pata de lumină şi când am ajuns cu inima să-mi spargă pieptul, l-am văzut pe el, bătrânul din vis; Şedea lângă foc şi bea ceai, iar Tom îi ţinea tovărăşie. Cafia strânsă în jurul capului se prelingea pe umeri. Avea aceiaşi barbă, ochii vii strălucitori la 61
lumina flăcărilor, chiar şi haloul de basm, care-i înconjura faţa de şeic oriental. Asemănarea era perfectă, absolut neverosimilă Pe foc fierbea ceainicul micuţ, pe care eu îl cunoşteam aşa de bine, împrăştiind în aerul rece miros de plante Înainte să pot spune ceva, aşa aiurită cum priveam scena, băieţelul meu a început să vorbească cu repeziciune. --Dacă ai şti mămico ce basme minunate mi-a povestit nenea până acum, basme cum n-am mai auzit niciodată. El spune că le găseşte în ceainicul acesta şi că în fiecare noapte el se umple cu poveşti din nou. Tu poţi să crezi?. Ştiu că te-am necăjit. Iartă-mă Am vrut doar să mă plimb puţin. Mă simt bine, bine de tot, sunt de-acum sănătos. Aşa-i că nu eşti supărată pe mine? Ascultam uimită vorbele copilului. În cele din urmă am reuşit să întreb. --Cine eşti dumneata? --Paznicul şantierului, mi-a răspuns simplu. Îmi pare tare rău că v-aţi speriat, a adăugat cu voce domoală, dar când am văzut băieţelul singur, mai ales că se lăsase noaptea şi frigul, l-am poftit să bem ceai împreună. Nu e bine ca un copil mic, să se învărtească pe întuneric. Cine ştie ce i se mai poate întâmpla. Apoi s-a întors spre Tom zâmbind -- Să n-o mai superi pe mama . Dar Poţi veni aici de câte ori doreşti, dacă primeşti învoire. Iar către mine, s-a întors paznicul zâmbind, (ca şi cum noi doi am fi continuat o discuţie începută mai înainte) Promit să-l protejez!
62
Poveştile Bunicii - Jurnalul de la Bucureşti GARLONTA GABRIELA
În tinereţe, bunica mea, o ţărancă mai frumoasă decît în tablourile lui Nicolae Grigorescu s-a angajat infirmieră într-un spital bucurestean pentru circa trei-patru luni, că dorea să-i cumpere bunicului iapa pe care o visase în urmă cu şase ani şi voia în schimb ca bunicul să o ajute să mai cumpere un lot de pământ de la vecinu Văsălie. În drum spre spital trecu pe lângă clădirea unui teatru românesc.Ar fi vrut să intre în clădire dar nu era timp de distracţie, lucra două schimburi şi era obosită.In satul ei, Buia,venea odată pe an Caravana cinematografică dar bunicii nu mergeau la film şi nici nouă nepoţilor nu ne dădea voie să mergem. Dar nu eram foarte supăraţi căci ne umplea timpul cu treburi în hotar unde făceam munci agricole după anotimpuri şi după vîrsta fiecăruia. Bunicii i-a plăcut Bucureştiul şi se pare că dragostea asta s-a transmis prin propagare până la mine. Astfel că, sâmbătă,1 martie 2014, mi-am cumpărat un bilet la autocarul Transmixt cu direcţie Bucureşti. Am plecat din Sibiu la orele 1o,55.După o escală la Râmnicu Vâlcea şi o a doua la Piteşti am ajuns în Autogara Militari din în jurul orelor 16.00. Cum nu mă aştepta nimeni, am lenevit încă un sfert de oră pe o bancă din staţia troleului 62.Au venit prietenoşi înspre mine trei cîini fără patron. De dragul companiei au mâncat trei covrigi din palma mea. A venit troleul şi am urcat voioasă in troleu.Mi-am amintit de sfaturile părintelui meu spiritual care ma ruga să încerc să fac o faptă bună în fiecare zi.Să împarţi nişte covrigi cu trei cîini comunitari e o fapta bună am îngînat eucătre mine însămi şi m-am aşezat pe primul loc liber. După douăzeci de minute am ajuns la Gara de nord. Pe traseu am vrut să cobor la Muzeul Militar dar n-am facut-o. Mâine,mi-am zis eu !În sfîrşit, am ajuns la capătul liniei şi m-am îndreptat agale înspre Hotelul Ibis.(160 lei per camera cu pat dublu pe noapte). A doua zi la ora 11 eram la UNATC-Scoala de 63
duminica - Cursuri actorie de film - conferenţiar Florin Kevorkian. Cum grupa nu era completă(nu eram cel puţin 12 cursanţi)prima întîlnire a fost gratuită. Eram trei fete şi trei băieţi. După ce ne-am prezentat ,profu’ne-a propus să spunem o întâmplare de viaţă care ne-a impresionat mai mult. Liviu-avocatul şi-a amintit de prima lui prezentare in instanţă, cînd pe coridoare se striga dosar în anulare’şi el nu prea ştia ce să zică, ce să facă; George-brokerul şi-a amintit cum în ajunul sărbătorii Sfîntului Gheorghe a stat cu prietenii ceva mai mult şi a băut mai multe beri decît de obicei aşa că,ajungând mai târziu acasă nu a mai aprins lumina din camera unde intrase să nu i se simtă mirosul de băutură dar nimerise in dormitorul părinţilor şi se aşezase cu fundul pe nasul tatălui său care trezit din somn s-a cam supărat aşa că,a doua zi, de onomastică n-a mai fost în familie nicio petrecere pentru George. Varti, care e mămică,are 30 de ani ,ne-a povestit cum s-a dus la un interviu pentru firma X dar de emoţie a intrat în imobilul de lo altă firmă vecină dar concurentă şi s-a trezit după doua zile(între timp s-a supus unui interviu şi la firma preferată) era angajată la două firme concurente. Maria a povestit cîteva amintiri din platourile de filmare pentru nişte reclame.. mezinul trupei,cum a cucerit prima fetiţăiar eu,am povestit o amintire din Teatrul Andrei Mureşanudin Sfîntu Gheorghe unde am debutat în teatrul profesional.Era în 15 aprilie 1987.La TAM(Teatrul Andrei Mureşanu)are loc premiera absolută cu spectacolul Acţiunea se petrece în zilele noastrede Elena şi Nicolae Roşu în regia lui Constantin Codrescu şi scenografia Laviniei Dima.În distribuşie erau actori uriaşi -Sandu Popa,Dan Turbatu,Sebastian Comăni,Zoe Maria Albani şi tinerii Radu Cioroianu şi Gabriela Gârlonţa,adică eu.Spectacolul începea cu un film scurt proiectat pe cortina de plunb din teatru( de circa cinci toneÎ în care jucam toţi actorii distribuiţi în acest spectacol; subiectul: inginerul Vlad care a doua zi plănuise să emigreze cu familia undeva în sudul Franţei dă o petrecere romînească cu mici,vin,bere,cîntece populare, joc şi voie bună.Cortina de plumb urma să se ridice şi pe scena teatrului trebuiau să 64
apară eroii din film.Dar cortina de plumb s-a blocat la cinci cm deasupra capetelor noastre. Murim, şoptesc eu; să ne prindem de mâini şi să murim împreună. Dar, ca-ntr-un miracol, după aproximativ cinci secunde, cortina a intrat cuminte în teaca sa fără vreo intervenţie dinafară. Însă noi,în urma şocului,am uitat textele şi spectacolul era compromis. Al doilea exerciţiu propus de Prof. a fost să încercăm să repetăm povestirea - dar acum am fost filmaţi. În fata aparatului de filmat, reacţiile au fost altele...Liviu a greşit numărul dosarului în anulare-în loc de 5 a zis 6,ceilalţi am adăugat cuvinte noi care reduceau suspansul etc…dar,experienţa a fost nemaipomenită. Şi bunica ar fi povestit, desigur,prima ei întîlnire cu Bucureştii. Şi ne-ar fi uimit pe toţi cu imaginaţia,forţa,energia,sensibilitatea şi imaginaţia ei. Care,desigur,le-a moştenit prin propagare nepoţica ei, adică eu.
65
Carol Feldman - ULTIMA SCRISOARE Câte lucruri nedorite suntem obligați să facem în viața noastră! Multe. Uneori ,chiar prea multe! Care a fost cel mai nedorit lucru pe care l-am făcut în viața mea? Războiul. Mai corect : războaiele. Cele pe care am fost nevoit-impus să le fac pe front. Trei. Cred că nu este corect când spunem: "Am făcut războiul". Noi îl facem? Ne este făcut. Noi suntem doar trimiși / chemați / obligați să-l facem. "Carne de tun!" Reiau o povestire veche, din urmă cu 50 de ani, o întâmplare care mi-a rămas pentru totdeauna în inimă; încă un capitol luminos din viața principalilor eroi ai vieții noastre – Betty și Carol. S-a întâmplat în războiul de șase zile, care a avut o inestimabilă calitate (!) – a durat puțin... După prima mea zi pe front, fără să fi fost nevoit – slavă Domnului – a apăsa pe trăgaciul puștii pe care o țineam toată ziua strânsă în mâini, sau atârnată de umăr, ca o presupusă-dorită încleștare de viață, după prima mea zi pe front – în a doua zi a războiului – mă aflam în Sinai, cu unitatea noastră de artilerie antiaeriană; și ea, unitatea, nu trăsese nici o rafală în avioanele egiptene, pe care nici nu le văzusem zburând, ci doar pe pământ, sfărâmate, pe aeroportul de la El Arisch. După prima zi pe front, prima zi de război în război, din viața mea, când văzusem deacum lângă mine mulți morți și răniți și prizonieri egipteni, se lăsă noaptea... Întunericul, cu liniștea lui încordată... Aici, mai mult ca oriunde... Noapte de deșert, frumoasă, cu bolta plină de stele sclpitoare, ca într-un salon de nunți... Noaptea aceea era parcă nepăsătoare la tot ce se petrece pe nisipurile aparent nesfârșite ale Sinaiului, unde,sub domnia beznei, simțeai parcă umbra morții... În unitatea noastră de rezerviști, eu eram cel mai tănâr și cel mai "verde". Și ca experiență militară și ca "ole hadaș "- nou venit în Israel. Venisem în țară în urmă cu mai puțin de doi ani și jumătate. Ebraica mea suna destul de... românește... Toți cei din grupa mea făcuseră armata. Eu – doar o lună de instrucție-inițiere. Cu patru luni înaintea izbucnirii războilui. Câțiva din soldații grupei fuseseră și în urmă cu 11 ani aici, în Sinai, în războiul de atunci. Mai toți luaseră parte și la o serie de alte acțiuni militare. Toți se purtau cu mine cu o atenție și o grijă, pot spune, părintească. Mă avertizau să nu fac lucruri necunoscute în "de-ale războiului", cu vădită grijă față de mine, dar cred că ți față de ei, căci eram tare – să mă scuzați – picat în rahat, și nu știam cum să-l... 66
Acest lucru era atât de "natural" la mine, că nici nu încercam să-l camuflez, știind că nu voi reuși. Mă gândeam doar : cum, când și dacă voi reuși să ies din ce picasem... Noaptea devenea din ce în ce mai apăsătoare. De undeva, nu chiar așa departe de noi, se auzeau bubuituri. De mai aproape, din când în când, rafale de mitraliere și împușcături. Cerul era mereu brăzdat de luminile rachetelor și ale uriașelor reflectoare. La El Arisch s-au alăturat unității noastre și câteva camioane mari cu muniții și echipament. Fiecare grupă avea camionul ei, care trăgea și tunul grupei. Despre acest "tunuleț" veteranii făeau glume, numindu-l "saba" *. Nu am avut prilejul în acel război să-i verificăm eficacitatea, iar în războaiele care i-au urmat, nu a mai fost folosit, fiind înlocuit cu tunuri mult mai avansate. Când am urcat o parte din echipamentul personal, sus , pe camion, am văzut șoferul ieșind din cabină. Și el m-a văzut și zâmbind, s-a apropiat de mine. M-a întrebat pe idiș: - Ăsta ești tu? - Se pare că da, i-am răspuns coborând de pe camion. Dacă nu m-am schimbat într-atât, ca eu să nu mai fiu eu... - Te-ai schimbat, continuă șoferul, un om cu părul cărunt, înalt și cu poftă de conversație. - Da? Da' dumneata de unde mă cunoști atât de bine că poți observa schimbarea? - Păi eu știu cine ești. Ești artist. Te-am văzut ultima oară, nu de mult, în Kfar Saba. Jucai un profesor de muzică și pianist renumit. Erai îmbrăcat în frac. Nevastă-mea e amorezată de tine..." Am înțeles, firește, cele spuse de șofer. Și cu toate că eram pe front, am început să râd de cele spuse de el în legătură cu nevasta lui... - De ce râzi? - Nu..., nu... Nimic. Îmi pare bine că mă cunoști și că mă mai recunoști. - Sigur că te cunosc. Cine nu te cunoaște? 67
- Oho! Mulți. Uite, până acum nimeni nu m-a recunoscut... - Unde, aici? Ăștia nu se duc la teatru' idiș. De unde să te cunoască? - În regulă... - Nu, nu-i în regulă. Eu nu înțeleg de ce te-au adus aici? În frac îți stătea mult mai bine... Am zâmbit. Ce să fac? Asta este! Poate că omul ăsta , în felul lui, o fi având dreptate...Dar acum, aici, chiar dacă-mi treceau prin cap o mie de lucruri din viața mea, numai la fracul ăla despre care el vorbea, nu m-am gândit... - Și...mai departe? Ce-o să fie?, am întrebat aiurea... - Ihie beseider – o să fie bine, răspunse șoferul (tot aiurea), trecând la ivrit. - Să sperăm, am răspuns pe același ton... Hai să nu mai vorbim idiș, să nu se creadă că suntem... spioni egipteni... - Buuună! Ha, ha, ha, râse tare șoferul , bătându-mă prietenește pe umăr. Tot ceai să ai nevoie, dac-ai să ai nevoie de ceva, te rog să nu-ți fie rușine, să apelezi la mine.Numele meu e Ițic. - Mulțumesc, Ițic. - Tare ne-ai plăcut în rolul profesorului de muzică... Adevărul este că Ițic s-a ținut de promisiunea făcută. Neașteptând ca eu să-i cer ceva, lucru pe care, datorită felului meu de a fi, nu l-am făcut, el singur, în decursul zilelor cît ne-am aflat pe front, s-a purtat cu mine ca un tată. În multe împrejurări. Vedeți, dincolo de amărârea și înăsprirea sufletului pe care cunoștința mea cu războiul – primul meu război pe front –mi le –au pricinuit, am avut parte și de o serie de manifestări de omenie, de prietenie chiar pot spune. Spontane și sincere.Au fost chiar de scurtă durată (altfel, viața... oh, viața!..., ar fi fost monoton de frumoasă!...), dar, în clipele acelea de adevăr în care le –am întâlnit, au avut o putere deosebită! De nebănuit! Puterea de a fi deneuitat... Lângă o casă mică, simplă – "arhitectură" de deșert, la răscrucea de drumuri nu departe de ieșirea sudică din aeroportul El Arisch, la marginea șoselei, fiecare soldat din unitate își găsi, de preferință în șanțuri, cîte un colț de odihnă.Să 68
încerce să fure chiar un pic de somn. Casa de la răscruce, unde în noaptea aceea se aflau ofițerii noștri, era slab luminată și în afara câtorva lumini părăsite parcă în urma noastră, de pe aeroport și sus, de pe cerul înstelat,.. totul era acoperit de întuneric...Pe ici pe colo se mai vedea o lanternă care se aprindea și se stingea repede; probabil, câte un comandant care verifica prezența celor culcați într-o râlă, trecând printre ei, de-o parte și de cealaltă a șoselei .Ședeam și eu pe marginea drumului, sprijinit de o piatră de kilometraj, cu ochii deschiși – nu puteam dormi – privind cerul... Sau aruncând priviri bănuitoare spre șoseaua care, la câțiva metri de mine își deschidea desfășurarea de cealaltă parte a răscrucii, spre sud. Acolo începeau livezile de citrice, care, în depărtare, în bezna nopții, păreau că se unesc, închizând orizontul. Voiam să-mi aprind o țigară, dar amintindu-mi că ni se spusese să fumăm ascuzând focul țigării în pumn, simțind că nu mă prea pricep, renunțasem. Deodată, am văzut că cineva se apropie de mine. - Unde ești? Am recunoscut glasul lui Ițic. - Pe mine mă cauți? - Da. Ițic, șoferul – spectatorul meu, se așeză lângă mine. - Înainte de zori, pe la 4, plecăm, zise. - Încotro? - Spre sud. Spre front. Azi au fost acolo lupte grele. Trbuia să ajungem mai devreme, dar din cauza nopții, comandanții noștri nu au vrut să riscăm, căci drumul trece prin livezi... Le vezi? Se văd greu, că e beznă... Acolo, departe, unde e negru...Și e periculos... În zori, când se va lumina, ai să vezi... - Înțeleg. - Da' asta nu înseamnă că și în zori nu se poate deschide asupra noastră foc... Sau adăpostit soldații egipteni, fugind, acolo... De-acolo, de după dune, pot trage asupra noastră... Și încă din ambele părți... - Ai mai fost în război?
69
- Oho! Sunt tăbăcit destul!Am trecut toate războaiele de când sun în țară, din 1945, direct din lagăr... Mai aveam o lună și trebuia să mă eliberez de serviciu militar – de "miluim", da' a izbucnit războiul și m-au mobilizat ca șofer. Uite, vreau să-ți spun că... Nu vreau să te sperii, da'… Dacă în zori… Știi… de fapt noi intrăm de-abea acu' în război... S-ar putea să luăm parte la lupte... O să fie beseider, nu-ți fă probleme! Știi ce? Hai să mergem acolo, lângă butke**, că e acolo lumină și scrie câteva rânduri acasă. Ai scris de-acu'? - Nu. - Atunci scrie acu'. Așa e obiceiul. Înainte de se iese la luptă. Ai copii? - Pe drum. Nevastă-mea e în a șasea. - O1 Mazal-tov!*** Atunci, chiar că trebuie. Hai, vin-o cu mine și scrie. - N-are rost. Nu-mi vine să scriu... - Nu există! Trebuie! - De ce? - Dacă-ți spun eu că trebuie, trebuie! Vino să scrii și ai să-mi dai mie scrisoarea... Uite, am aici un plic și hârtie. Ai creion? - Am. - Perfect. Scrie-o și dimineața am să i-o dau eu curierului. - De ce insiști? - Dacă eu îți spun... Ascultă, vrei neapărat să auzi de la mine că ar putea, ferească Dumnezeu, să fie ultima ta scrisoare? L-am privit;m-am ridicat și l-am privit în ochi. Și-a întors privirea, și-a suflat nasul într-o parte și a spus: - Hai, domnule profesor! Ai să vezi – după război o să ne aducem aminte de noaptea asta, și-o să facem glume...Ai să mă inviți la teatru. O să fie beseider!... L-am urmat. Așezându-mă pe o piatră, la lumina care se strecura timidă printrun geam al casei de la răscruce, am scris, cu inima grea am scris, câteva rânduri, câteva gânduri pe care cu greu încercam să i le transmit lui Betty;cu sentimentul că, nu peste mult timp, aici, în pustiu, viața mea se va sfârși... 70
... Betty, unica mea de neprețuit Betty, a păstrat această scrisoare. Scrisă cu creionul acum 50 de ani. Betty nu mai este de peste doi ani, scrisorica aceasta trăiește... O foaie de hârtie de școală, liniată... O țin din nou în mână... Îngălbenită de vreme, ca o floare păstrată într-o carte... Frumoasa carte a vieții noastre! Reproduc, fără nici o schimbare, scrisorica : "8.VI.1967 Draga mea Betty M-am gândit să-ți scriu, totuși. E mai bine așa. Eu sunt departe, în Sinai. Ce pot să-ți spun mai mult? Dacă Dzeu. o să vrea, ne vom revedea. Nu te speria. Asta-i realitatea. Din nou te rog să ai grijă de tine și de copil. Sper să-ți mai scriu. Te îmbrățișez cu dragoste, al tău pentru totdeauna, Carol. " N-am putut, atunci, să scriu altceva…altfel… Îți mulțumesc, Doamne, că nu a fost ultima noastră scrisoare! * Bunic (ebraică) ** Bordei (ebraică, din rusește) *** Să fie cu noroc (ebraică)
71
Adrian Grauenfels Aventura Coranului, de la extaz la agresiune
Coranul, cartea sacră a musulmanilor, înseamnă "a citi cu voce tare" şi conform legendei a fost scris de Dumnezeu în limba arabă (1) şi oferit omului prin intermediul îngerului Gibril (Gavriel) profetului Muhammad, pe când acesta medita sus pe muntele Al-Nur. Experienţa este traumatică: Nabi obişnuia să se izoleze în grotele din Hira, unde se ruga timp de multe zile... Deodată adevărul poposi în grota în care se afla. Îngerul veni la el şi îi ceru să citească. Profetul i-a răspuns: "Eu nu ştiu cum să citesc" - îngerul m-a prins şi strâns neîndurător, insuportabil. Mi-a dat apoi drumul cerându-mi iar să citesc şi eu am zis: "Nu ştiu cum se citeşte". Din nou m-a prin şi strâns, Citeşte! dar eu nu ştiam să citesc. A treia oară m-a eliberat din strânsoare şi mi-a zis: "Citeşte în numele Lui care a creat tot ce există, şi pe bărbat din noroi. Citeşte! Domnul este generos". Apoi profetul a coborât din munte plin de inspiraţie cu inima bătând nebuneşte. S-a dus la Khadijah şi ia spus: "Acoperă-mă", ea l-a acoperit până i-a trecut frica şi ia spus ce s-a întâmplat.
72
După o deschidere paşnică, citim în Coran, în secţiunea a 2-a Al-Baqarah că "Această carte este călăuză pentru cei smeriţi, cei care cred sunt călăuziţi de Domnul lor şi aceia sunt izbânditori." Dar foarte repede, la versetul 6 şi 7 se trece direct la ameninţări: "Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi sau nu-i previi; ei nu cred. Allah a zăvorât inimile lor şi urechile lor, iar peste ochii lor s-a aşternut o năframă. Ei vor avea parte de chin mare".[2:7] Vor urma în text negocieri intense cu cititorul, promisiuni şi pedepse, în total 286 de versete care pot fi sumarizate de cele citite la 2:284: "Ale lui Allah sunt toate din ceruri şi de pre pământ. Şi dacă arătaţi sau ascundeţi ceea ce este în sufletele voastre, Allah vă va cere socoteală pentru acest lucru. El va ierta pe cine doreşte şi va pedepsi după cum doreşte. Puterea lui este peste tot şi toate". Iată o credinţă bazată pe politica de intimidare şi iertare. Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un cod civil ce răspunde problemelor vieţii cotidiene, ci şi „o opera care îi mişcă pe oameni până la lacrimi sau îi duce pe culmile extazului". Nu aprofundăm aici textul Coranului, ci vom cerceta istoria lucrurilor şi istoria apariţiei acestei religii, uneori moralistă, iar alteori predică violenţă şi agresiune. În anul 570 AD se naşte la Mecca Muhammad, la o lună după moartea tatălui său. Profetul este crescut de mama sa Aminah până la vârsta de 6 ani. Apoi va trece în grija unchiului sau Abu Talib. La vârsta de 25 de ani se însoară cu Khadijah. Începe să aibe revelaţii, în centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros, în care Allah, creatorul lumii şi al oamenilor, este o divinitate unică, transcendentă, atotputernică şi atotprezentă, căruia omul trebuia să i se supună (Islam = supunere). Conform Islamului, nu există 73
intermediari între divinitate şi credincioşi. Primul ales este el, Muhammad, sau profetul (nabī), un simplu muritor, însărcinat cu comunicarea adevăratei revelaţii, care era înţeleasă parţial şi reinterpretată de evrei şi de creştini, deja monoteişti. Avea 40 de ani când este bătut de îngerul Gibril pentru că refuză să citească cartea domnului - Coranul. Dupa revelaţie, Muhammad coboară muntele şi în 613 AD începe să propovăduiască credinţa islamică în care Allah este unic, iar credinciosul îşi predă destinul în mâinile lui. Îşi face prozeliţi dar şi duşmani printre politeiştii din Mecca. Profetul era covârşit de nesiguranţă, ajungând în pragul disperării, demenţei, sinuciderii - conform mărturiilor sale şi versetelor Coranuluisurate, o culegere postumă transmisă prin tradiţie, a revelaţiilor lui Muhammad. Arabia preislamică trăieşte vremuri homerice, poezia îi deschide urechile şi inimile. Ani în şir, profetul nu predică decât unui cerc de fideli, câtorva rude, nefericiţi, oameni săraci: muncitorii, meşteşugarii, sclavii bogaţilor din Mecca. Aşa era şi Bilal, sclavul negru care va fi răscumpărat de Abu Bakr - prietenul şi socrul profetului, care a devenit primul muezin al Islamului.
74
Khadijah şi Abu Talib mor în anul 619. Profetul cere ajutor triburilor din Taif (oraş lângă Marea Roşie) dar aceştia refuză. În anul următor, 620, vizitează călare pe Buraq(2) ,Ierusalimul, într-o singură noapte, poveste documentată în Coran. El caută cea mai îndepărtată moschee care este Al- Aqsa. Acolo se roagă împreună cu alţi profeţi şi apoi se ridică prin şapte ceruri (Mi'raj) pentru a vorbi Domnului. Întâmplarea devine cel mai semnificativ eveniment al calendarului islamic. Bogaţii din Mecca, înfricoşaţi şi iritaţi de propaganda crescândă, trec la ostilităţi. Ca să evadeze persecuţiilor, el şi aderenţii săi migrează la Medina în anul 622. Acest pelerinaj numit Hijrah marchează începutul calendarului islamic dar şi 8 ani de războaie între Mecca şi islamişti. Pomenim două bătălii importante: Badr, la sud de Medina, lupta este câştigată de Muhammad dar în Uhud în 625, păgânii Meccăi resping pe mahomedani. În 628 este încheiat un armistiţiu la Hudaybiyya, care permite pelerinajul musulmanilor la Kaaba, pe baza unui compromis mai larg cu elitele meccane. Tot în acelaşi an a fost impusă Carta de la Yahtrib, prin care se făcea demarcarea netă dintre credincioşi (mu'min) şi necredincioşi (kafir). Apare conceptul de Jihad (război sfânt), prin care credincioşii luptau pe calea lui Allah, o cale sprituală, războinică, a cărei ambiguitate a generat dispute doctrinare. Perceptul unic era: "Allah este unicul zeu şi Muhammad profetul său". Pentru acest Jihad au murit nevinovaţi din trei continente. În anul 629 Muhammad, în fruntea unor credincioşi convertiţi (10.000 de soldaţi) cucereşte Mecca cu foarte puţin sânge vărsat, iar in anul 631 mai toate triburile arabe acceptă Islamul. Se duc tratative cu evreii şi creştinii pentru un tratat de pace. Anul următor, 632, după un pelerinaj la Mecca, Muhammad moare la 8 Iunie la Medina. Din 633 se cunoaşte un unic Coran scris de califul Abu Bakr, iar în 645 califul Uthman comandă câteva copii ale cărţii pe care le distribuie ţărilor vecine. Coranul a fost tradus în latină în 1153, şi mai târziu în franceză şi engleză (1649). Istoria ne arată că drumul Islamului are o perioada de mare 75
înflorire pe când arabii se extind, iar califatele lor acoperă un spaţiu imens între Persia, nordul Africii şi Spania. Imperiul Bizantin se prăbuşeşte în 1453 când Constantinopole cade în mâna turcilor. Islamul asigură o unitate politică-efemeră, dar şi o unitate religioasă reală în pofida diviziunilor şi schismelor, musulmanii având elemente comune: coranul, doctrina, lăcăşurile de cult, instituţiile religioase. Se petrece o sinteză culturală, fiind impusă limba şi cultura arabă, exceptând Persia şi India. Are loc o unitate economică aproximativă, care aduce progrese agricole, ca irigaţiile, utilizarea pompelor, morile de vânt, cultura trestiei de zahăr, preluarea culturii orezului din Asia, contacte comerciale cu Africa sud-sahariană, prin schimbul de textile, arme şi sare cu aur, sau comerţ cu Asia, de acolo se cumpărau mirodenii sau mătase. Oraşele s-au dezvoltat, au apărut altele noi ca Bagdad sau Cairo, dezvoltarea urbanistică depăşind pe cea europeană. Secolele VIII-IX reprezintă apogeul civilizaţiei islamice, Epoca de Aur a Islamului. Acesta a avut o mare influenţă culturală şi economică, inclusiv asupra Europei. Între evrei şi arabi există o dispută pomenită de biblie cu privire la această animozitate între seminţii - care ne trimite în trecut pe vremea lui Avraam. Evreii sunt descendenţi ai lui Isaac, fiul lui Avraam şi Sara. Arabii sunt descendenţi ai lui Ismael, de asemenea fiul lui Avraam. Cum Ismael era fiul unei sclave Agar (Geneza 16:116) şi Isaac era fiul promis care avea să-l moştenească pe Avraam, evident că exista o anumită animozitate între cei doi fii. Pentru că Ismael râdea de Isaac, Sara a vorbit cu Avraam să-i alunge pe Agar şi Ismael (Geneza 21:11-21). Desigur acest lucru a provocat ură în inima lui Ismael pentru Isaac. Un înger chiar a profeţit lui Agar că Ismael va “trăi în ostilitate faţă de toţi fraţii lui” (Geneza 16:11-12). În epoca modernă crearea statului Israel şi războaiele care au urmat în regiune, au reaprins vechiul conflict între evrei şi Islam. Terorismul şi fanatismul religios au devenit planetare, zdruncinând temeliile solide ale civilizaţiei clasice. 76
Note (1) Timp de secole cărturarii au încercat să stabilească limba îngerilor, acel Ur-sprache care a fost folosit de om până la înălţarea turnului Babel: probabil ebraica, greaca veche sau o limbă proto-sinaitică. (2) Buraq (fulger), îi este adus în dar de îngerul Gibril, este un animal ceresc, înaripat, alb, ceva mai mare decât un asin. Adrian Grauenfels 2018
Guercino : Avraam izgoneste pe Agar si Ismael
77
TRADUCERI Robert Desnos
(Traducere: SERBAN FOARTA)
(1900–1945)
CINCI CANTAFABULE PENTRU COPIII CUMINŢI PASĂREA DE COLORADO Pasărea de Colorado Suge kivi avocado Caramele mandarine Şocolată amandine Îngheţată de fistic Şi drajeuri la fişic Pasărea de Colorado Bând şampanie strigă „Ado Şi sirop şi suc de fragi Ananasurile dragi Piersici multe şi-aş mai vrea Whisky mentă şi cafea!” Pasărea de Colorado Ca meninele la Prado Face nani după care Zboară-n norii unde are Să se joace vorba aia De-a seninul şi de-a ploaia. GIRUETA ŞI GIRAFA Girueta şi girafa, Vânt din sud şi vânt din est, După ulii-şi lungesc ceafa, Vânt din nord şi vânt din vest. Cerului vecine, — ele-i, Vânt din sud şi vânt din est, Sunt emule filomelei Vânt din nord şi vânt din vest. Filomela piruete, Vânt din sud şi vânt din est, 78
Face peste giruete, Vânt din nord şi vânt din vest. Tot ea pune şi parafe, Vânt din sud şi vânt din est, Iarna, pe lângă girafe, Vânt din nord şi vânt din vest. RÂIOASA Pe malul Marnii,-o Broască îmi Plângea amarnic Sub salcâmi. — Pentru ce suferi, Draga mea râioasă? — Cum să nu suferi, Când nu eşti frumoasă? Pe malul Senii,-o Alta cântă, De la utrenii, De te-ncântă. — Ce-i cu-acest cânt, Urâta mea râioasa? — Cânt să te-ncânt, Pentru că-s prea-frumoasă, Şi de-aia, ca sirena, Cânt şi pe Marna, şi pe Sena. BROSCUŢA CU CONDURII SPARŢI Broscuţa cu condurii sparţi A cerut milă de la tei Cu care frunze poţi să-mparţi Când darnici se despoaie ei Ciupercile i-au dat mai ieri Tot puful pălăriilor Iar veveriţa patru peri Din blană... Bălăriilor Li s-a cerut iar ele-au dat În dar o caldă umbră Cerul o boare dulce-a dat Şi-o ziuă nemaisumbră 79
Ea însa-ţi cere să te-nduri De marţi până poimarţi Căci sparţi îs bieţii ei conduri Condurii i-s tot sparţi.
Vestiges Wolfli- Harta vietii 80
ZEBRA
Zebra, calul din tenebre, Strânge ochii, dă din pinten, Şi sloboade din vertebre Un nechez voios şi sprinten. Nu aşteaptă să o ţeseli, Din grajd, iese cu paşi veseli Şi şi-ar umple bot şi pântec Tot cu ierburi de descântec. Însă traiul printre gratii A zebrat-o, dragii tatii.
Traducere: SERBAN FOARTA
De Hooch
81
Anca Tanase
Cenuşa lui Roberto Bolaño 1 Roberto Bolaño este norul cu formă de poet, este fumul care iese pe horn, este zăpada care cade dincolo de ferestrele gelateriilor, pe terasele şi cafenelele Parisului. Roberto Bolaño este ceaţa care se prelinge pe geamuri, este vacarmul facut de vagoanele huruind pe undeva, imaginea pe care n-o vede nimeni în oglinzile retrovizoare, este o umbră care se plimbă prin Cernobîl, luna octombrie, ziarul purtat de vânt pe o străduţă, stelele văzute de pe acoperis. Roberto Bolaño într-un puţ, în lătratul unui câine, într-o pădure care se va aprinde şi se va mistui sub firmamentul cenuşiu. Roberto Bolaño înlăuntrul cuvintelor care ies din acest poem, în scrumiera dintr-un bar, într-o cămaşă şi nişte pantaloni întinşi pe sfoară într-un cartier din Montevideo, în valul care se sparge, în muzica aceea care ne intră în plămâni şi iese doar pentru a intra în alţi plămâni; este luminile Los Angelesului văzute din avion, este interminabila conductă de apă, este un porumbel care se răhăţeşte pe o statuie, este frunza care cade din arborii roşii şi pe care-o târăşte vântul laolaltă cu altele-n grămadă şi este răsăritul difuz printre zgârie-nori, smogul din D.F. şi luminile aprinse într-un apartament unde un bărbat loveşte o femeie, sângele şi apa curgând prin canale, veşnicia luminii în praf, lumina soarelui care te caută pe străzi şi străzi şi toate străzile planetei şi deodată îţi atinge umărul şi tu te întorci o secundă şi o simţi.
2 Am auzit ieri clopotele unei biserici poloneze şi m-am gândit că băteau pentru Roberto Bolaño. M-am gândit la Homer aşezat în infern sub un pom cu ciori pe ramuri ascultand poeţii pe care-i aduce Caron de pe celălalt ţărm şi m-am gândit că toţi poetii 82
pe care i-am citit roiesc în infern şi am intrat în biserică şi am spus un tatălnostru pentru poeţi şi pentru poeţii netalentaţi convins că Homer s-a ridicat şi i-a strâns mâna lui Roberto Bolaño când Caron l-a depus pe ţărm şi l-a lăsat în infernul vast şi fierbinte ca un cazan şi acesta, uluit, s-a scărpinat în cap şi a ȋnaintat. Roberto Bolaño Ávalos ( 28
April 1953 – 15 July 2003) romancier , nuvelist, poet şi eseist Chilean. În 1990 a primit premiul Gallegos pentru nuvela ” Detectivii salbateci” iar în anul 2008 a fost premiat postum cu Naţional Book Critics Circle Award pentru nuvela “2666” care a fost caracterizată astfel de Marcela Valdes: “ o lucrare de ficţiune atât de bogată şi îndrăzneaţă încât va intriga cititorii şi critica timp de secole.”
NOUTATI - O sirenă a fost surprinsă holbându-se la Nautilus !!!
83
Aloise Corbaz- 1943
Creioane colorate
84
Emanuel Pope
'' Jurnale din exil '', autor Yannis Ritsos traducere sentimentală din jurnalul poetic scris în anul 1948 de Yannis Ritsos în timpul încarcerării sale politice pe insula Limnos, perioada Războiului Civil din Grecia
27 Octombrie 1948 ( Jurnale din exil . I. )
Sunt atâţia ghimpi aici ghimpi maro, ghimpi galbeni cât e ziua de lungă, chiar şi în somn. Când noaptea sare gardul de sârmă înghimpată în urma ei rămân fâşii de rochie zdrenţuită. iar cuvintele pe care odată le-am găsit frumoase pălesc acum asemenea culorilor unei veste părăsite într-un cufăr şi ca apusul zilei întunecând ochiurile ferestrei. Aici oamenii merg cu mâinile în buzunare ori fac mişcări ca şi când ar îndepărta insecte insecte revenind obsedant în acelaşi loc pe marginea unui pahar gol un punct indefinit şi persistent ca şi refuzul lor de-a accepta ce li se-ntâmplă.
85
5 Noiembrie 1948 ( Jurnale din exil . I. ) Dimineaţa noastră a trecut cu discuţii liniştite. Am citit ce am scris ieri. Mi-a plăcut acea parte despre cei cinci oameni bătrâni. Am găsit-o simplă şi reală. Şi mi-am dorit în tăcere ca acele lucruri cumva să se-ntâmple. Acum se-ntunecă. E timpul pentru mine să calculez ce am cheltuit şi ce am adunat. N-am fost niciodată bun la contabilitate. Mereu mă derută. Ştiu că mulţi mă consideră un duşman. Dar cei care mă iubesc sunt mai mulţi şi mai buni. Le sunt îndatorat şi unora şi altora. Dar încă nu găsesc cuvântul ce ar fi suficient atât pentru ei cât şi pentru mine. De aceea ştiu că că datorez înmiit Cum ar putea cântecul meu să atingă atât de departe dacă n-aş ajunge acolo primul? Bine. Bine. Vremea e frumoasă. Mâine sau poimâine vom vorbi din nou. Acum privesc culorile asfinţitului schimbându-se pe pagina mea. O ramură mi-a zgâriat obrazul cu un ghimpe. Deci, bucuria are încă rădăcini. Umbra gardianului se mişcă pe gardul de sârmă înghimpată.
86
7 Noiembrie 1948 - seara ( Jurnale din exil . I. ) Duminica a trecut fără probleme. Băieţii au jucat fotbal. Am pictat o ramură de migdal pe o cutie de lemn de ţigări. Sunt sigur că Barbarei Drosos i-ar placea. Deşi poate mai mult o pasăre mică cu pliscul deschis. Îmi place să mă gândesc la ce i-ar place Barbarei Drosos. Sunt fericit şi ştiu că sunt fericit – iar asta nu stă în calea fericirii mele deloc. O lună darnică îmi dă lumina necesară să pot scrie. Ca prieten am un stâlp de telegraf. Aud câţiva clopoţei sunând- de la oile ce pasc jos pe câmpie. Oile sunt fraţii mei mai tineri. Mă gândesc la o poveste zănatecă cu lauri amari cu oi şi o sălbatică fată părul ei umezindu-se sub lună. De ce încă mai vorbesc? Îmi este teamă? Acum trebuie să mă duc la masa de seară. Noapte buna lună! Noapte bună clopoţei. Panousis e calm.
87
VESTI BUNE E apa destula pe Marte… (Foto NASA ). Dar coca cola au? Bere?
si … un dragon insetat .. de la 1270
88
Dorel Schor- Ziceri
MA BUCUR * Nu te urca niciodată într-un loc de unde nu poţi să cobori. * Mă bucur că te-ai îngrăşat, oamenii graşi sunt cumsecade. * Capacitatea de adaptare a lichelelor este nelimitată. * De munca cercetătorilor beneficiază întotdeauna alţii... * Mai degrabă să taci decât să fii ecou (Pitagora). * Şi publicitatea negativă tot publicitate se cheamă. * Nume, lume... Sara Ilie. Salmon Ella, Scarlat Ina, Marmel Ada, Rogoj Ina... * Prea uşor ne fuge atenţia de la pădure la copaci. * Florile frumoase nu apucă să dea rod. * Nu poate există graţie acolo unde nu există discreţie (Miguel de Cervantes). * Când joci la două capete, asigură-te că mijlocul rezistă. * Mă bucur când în jur sunt alţii mai proşti ca noi. Aşa părem acceptabili... * Nu poţi fraieri pe unul mai deştept ca tine. Dar merită să încerci. * Viaţa nu e dreaptă cu noi... Are o mulţime de cotituri. * Lucrurile îşi găsesc repaus numai în schimbări (Heraclit). * Dacă trebuie, liniile paralele se intersectează. * Sunt de acord cu tine... Înseamnă că ai dreptate. * Oamenii nu mai vor să înfieze copii străini. Vor să înfieze copiii lor. 89
* Numai un corp rotund poate da o umbră rotundă (Aristotel). * Statisticile ajung la orice concluzie în funcţie de ce îşi propun să demonstreze.
90
Ovidiu Bufnilă
Romanţă
Cerul emana un puternic miros de gaz metan, scoicile aveau culoarea petrolului, iar noi înfulecam scrumbii afumate şi ne credeam nemuritori. Adunam crabi în coşuri de nuiele şi povesteam cu naivitate cum peştii nopţilor fără lună se topeau prin văzduh. Era un anotimp al împotrivirilor. Un boxer, care înghiţise o sută de somnifere, nu murise, el hoinărea prin visele noastre, îmbărbătându-ne. Morţii nu erau morţi, ci vilegiaturişti înamoraţi de real. Săream pe fereastră cînd ne puneau să dormim şi minţeam cu pasiune cînd ne cereau stăruitor să le spunem adevărul. Aruncam, în chiuvetă, pe furiş, untura de peşte. Ne hlizeam, dinamitând ceremoniile. Ne scobeam în nas, sublimînd gravitatea. Ne bărbieream cu răbdare cele câteva fire de păr ce ne creşteau pe faţă. Ne înconjuram de obiecte. Unele dintre ele se arătau docile, altele, înşelătoare. Sub umbrela frumos colorată a gândurilor noastre unele dintre ele prindeau viaţă, altele, dimpotrivă, se metamorfozau graţie unor forţe exterioare nouă vîntul, apa, focul. Lipeam, pe tapetul violet al camerei, fotografii cu automobile de formula unu şi jucam cu deznădejde tot felul de roluri. Cuceritorul, Răzbunătorul, Melancolicul! Şi toate încercările noastre erau străbătute de un soi de teribilism. Ce altceva decât revolta împotriva acelei forţe universale care ne obliga să creştem în fiecare zi! Bebe-orbul spunea: — Cerul e roşu. O să fie vânt. Cerul însă era limpede şi soarele strălucea. Avioane, insecte, păsări se avântau prin văzduh. Sângele clocotea năvalnic în trupuri. După astfel de zile, urmau nopţi peste măsură de călduroase în care dormeam în hamac. Bebe-orbul alerga însă pe Strada Mare şi striga ca din gură de şarpe că plouă cu cu găleata. Era o nouă minciună de-a lui, o împăcare unilaterală cu unele adevăruri incontestabile ale lumii. Aceste adevăruri, şe ştie, sunt ascunse cu grijă de poeţi. În versurile lor luna, 91
personificată, poate pierde un bărbat în vâltoarea mării. Vulcanul este de fapt o inimă uriaşă, iar vântul, răsuflarea pămîntului. Pe vremea aceea scriam în taină versuri despre ploile de pe Strada Mare şi despre figura legendară a celui mai vestit boxer din port. Boxerul avea tatuată pe piept o sirenă şi se lua la întrecere cu hamalii din docuri. Femeia pe care o iubea se plimba dimineaţa pe dig. Marinarii fluierau după ea şi-i făceau semne cu beretele lor. Cum o auzea, Bebe- orbul o lua la fugă şi se ascundea printre lăzile cu mătăsuri aduse din Extremul Orient. Sirenele vapoarelor scoteau sunete prelungi. Şlepurile lăsau pe apă dungi înspumate, pescăruşii zburau de colo-colo, urmărind un sâmbure de furtună. Din ascunzătoarea sa mirosind a scorţişoară şl a piper, Bebe-orbul ne strigă înfricoşat: — Cerule, e chiar mama mea . Dar mama lui murise pe vremea cînd uriaşul peşte-de-sticlă eşuase pe ţărm. Boxerul tocmai înghiţise o sută de somnifere şi alerga prin visele noastre după iubita lui. În zori îşi umfla pieptul şi lovea aerul cu pumnii lui ca două pistoane. Spunea: — Acum am găsii tntr-adevăr ceea ce căutam. N-am aflat însă niciodată ce anume. Razele soarelui pătrundeau prin ferestre, schimbând forma lucrurilor. Aşa cum strălucirea uriaşului peşte-de-sticlă ne schimbase vârstele. — Luaţi seama, ne-a strigat Bebe-orbul, e de fapt o corabie! Când au venit camioanele de la fabrica de sticlă, cerul se înroşise şl se pornise vîntul. Şoferii de pe camioane aveau răsuflări greoaie şi ghete murdare de păcură. Pentru că nu voiam să le dăm peştelede-sticlă, ne-au alungat de pe plajă aruncând după noi cu pietre. 92
Sticlarii au topit peştele în creuzetele lor. Noi stăteam lipiţi de gardul de sârmă al fabricii şi trăgeam cu praştia în portar. Portarul se juca, râzând, cu cioburi de sticlă. În război i se înfipsese o schijă în trup. Se lăuda : — Hei, auziţi motoarele submarinului care se mişcă în adâncurile mele? Dar marea nu era pe placul lui. Nici peştii, nici sirenele. El iubea avioanele şi zborul păsărilor. Nouă ne-au dat lacrimile şi i-am făcut tot felul de semne necuviincioase. Ne-a spus : — Peştele vostru e o delicatesă. M-am înfruptat cu plăcere din el! Şi-a deschis apoi umbrela şi s-a ridicat în văzduh. Stătea aşa, suspendat şi râdea şi striga că găsise într-adevăr ceea ce căutase. N-am aflat însă niciodată ce anume. Umbrela i s-a închis brusc şi el a căzut la pământ spărgându-se în mii de cioburi. Pe poarta fabricii tocmai ieşea un camion încărcat eu oglinzi. Oglinzile erau ambalate în talaş auriu şi în ele puteai citi prezentul, trecutul şţ viitorul. Privind însă vitrina magazinului, inundată de soare, Bebe-orbul ne strigă o nouă minciună de-a lui: — Nu vă lăsaţi înşelaţi, sunt de fapt peşti adevăraţi! Am scotocit prin sertare, ne-am vândut bicicletele, baloanele, puştile cu aer comprimat, patinele, praştia, ghetele de box, avioanele de hârtie şi tot ceea ce, până în momentul acela, ne ferise de o puternică criză de identitate. Ne-am cumpărat oglinzile şi am alergat pe dig. Bebe-orbul pescuia şi cânta cât îl ţinea gura. Ne-a privit cu nedumerire : — Când s-au întâmplat toate acestea?! Scoicile aveau culoarea petrolului, cerul emana un puternic miros de gaz metan, iar noi înfulecam scumbii afumate şi ne credeam nemuritori.
93
ApariĹŁii la Editura SAGA
94
95
96
97
98
Fazele producĹŁiei de carte plecand de la un unicat 1-Fotografie
2- PROGRAM OCR conversie fotografii to Word
3- Word corectat , apoi conversie finala in format PDF
4 - PDF verificat 5-
PRINT 99
100
SAGA 2018 - Februarie
101